56916249 armata si societatea in tranzitie
DESCRIPTION
armataTRANSCRIPT
Armata şi Societatea în Tranzitie
Marian Zulean
MulţumiriExistă mai multe persoane şi instituţii cărora le sunt profund îndatorat pentru apariţia
acestei cărţi. În primul rând, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea Bucureşti şi
Administraţia Prezidenţială sunt locurile unde am lucrat pe timpul desfăşurării cercetării
pentru această carte. În aceeaşi perioadă am beneficiat de bursa de studiu “Ron Brown
Fellowship” (IREX-SUA) la Universitatea din Pittsburgh, NATO-EAPC Fellowship si
Civic Education Project care mi-au oferit oportunităţi suplimentare pentru documentare.
Biblioteca Centrului de studii europene de securitate “George C. Marshall” din
Garmisch-Partenkirchen mi-a fost de mare ajutor în finalizarea acestei lucrări. Persoanele
cărora le sunt dator, fie pentru discuţiile critice, feed-back sau sprijinul moral sunt foarte
numeroase şi mă tem că nu pot fi atotcuprinzător în a le mulţumi. Aş aminti pe profesorul
Martin Albrow de la London School of Economics, Charles Moskos, care m-a
recomandat pentru admiterea ca membru al “Inter-University Seminar on Armed Forces
and Society”, Jeffrey Simon de la National Defense University, Michael Cernea, de la
Banca Mondială, Michael Brenner, de la Universitatea din Pittsburgh, pe referenţii tezei
mele de doctorat, domnul general Mihail Ionescu, domnul profesor Vasile Secăreş şi
domnul profesor Dumitru Sandu precum şi preşedintele comisiei, profesorul Ilie Bădescu.
1
O notă specială pentru “retururile” domnului profesor Sandu şi pentru oferta generoasă a
Editurii Tritonic. Sprijinul şefilor şi colegilor mei de la Administraţia Prezidenţială şi
înţelegerea familiei şi a prietenilor este de nepreţuit. Nu în ultimul rând, meritul
fundamental pentru finalizarea acestui proiect îi aparţine profesorului Lazăr Vlasceanu,
“părintele meu spiritual” şi îndrumătorul tezei mele de doctorat. Cu toate acestea,
responsabilitatea pentru calitatea cărţii îmi aparţine în totalitate.
CUPRINS:
INTRODUCERE
PARTEA I. TRANSFORMAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI
SOCIETATE ÎN ROMÂNIA
CAPITOLUL I. Teoria relaţiilor dintre armată şi societate
I.1. Relaţiile dintre armată şi societate în contextul ştiinţelor sociale
I.2. Modele de relaţii dintre armată şi societateI.2.a- modelul occidentalI.2.b- modelul latino-american I.2.c- modelul comunist
I.3. Conceptul de relaţii dintre armată şi societatea democratică- definire operaţională
CAPITOLUL II. Dinamica relaţiilor dintre armată şi societate în România după 1989
II. 1. Tradiţia (moştenirea istorică)
II. 2. Perioada post-comunistă. Etape ale reformei
II. 3. Instituţionalizarea controlului democratic civil (CDC)II.3.a. Cadrul legislativ privind controlul democratic civilII.3.b. Instituţii publice implicate în controlul democratic civilII.3.c. Rolul societăţii civile în realizarea controlului democratic civil
II. 4. Profesionalizarea democratică a armateiII.4.a. Transformarea rolului, misiunilor şi a sistemului de planificare
a apărăriiII.4.b. Schimbarea structurală a forţelor armate româneII.4.c. Managementul resurselor umane. Noul sistem educaţional şi
2
de instrucţie
II. 5. Relaţiile dintre armată şi societate în practică
PARTEA A II-A. POLITICA DE SECURITATE ŞI FACTORII CARE CONTRIBUIE LA DEMOCRATIZAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI SOCIETATE
CAPITOLUL III. Politica de securitate în epoca globalizării
III.1. Instituţii de securitate regională şi globalăIII.1.a. Organizaţia Naţiunilor UniteIII.1.b. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în EuropaIII.1.c. Uniunea EuropeanăIII.1.d. Alianţa Atlanticului de Nord
CAPITOLUL IV. Contextul internaţional. Politica de securitate şi relaţiile civil-militare în epoca globală
IV.1. Globalizarea- conotaţii şi dimensiuniIV.1.a. Conotaţiile termenului de globalizareIV.1.b. Dimensiuni ale fenomenului globalizăriiIV.1.c. Globalizarea- ameninţare ori oportunitate?
IV.2. Definirea conceptului de securitate în context globalIV.2.a. Conceptualizarea securităţiiIV.2.b. Ameninţări noi la adresa securităţii
IV.3. Rolul asistenţei occidentale în democratizarea relaţiilor civil-militare şi a politicii de securitateIV.3.a. Asistenţa bilaterală IV.3.b. Asistenţa multilaterală. Rolul NATO şi al Parteneriatului
pentru PaceCAPITOLUL V. Contextul intern
V.a. Rolul opiniei publice în politica de securitateV.b. Constrângeri economice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
3
Introducere
După sfârşitul războiului rece, ţările est-europene au făcut eforturi să construiască
economii de piaţă şi instituţii democratice. O problemă importantă a democratizării este
reforma forţelor armate şi democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate. Controlul
civil asupra armatei şi construirea unor mecanisme democratice de supervizare a armatei
constituie indicatori importanţi pentru a descrie gradul de democratizare a unei ţări. În
cazul României, atât opinia publică precum şi instituţii internaţionale (OSCE, NATO sau
UE) au cerut o astfel de schimbare. Acum, după mai bine de un deceniu, după invitarea
României în NATO, este important să vedem cum ţările est-europene, România în mod
particular, au reuşit să transforme relaţiile dintre armată şi societate.
În literatura de specialitate, atât din Romania cât şi cea occidentală, puţine sunt studiile
care abordează problema politicii de securitate şi a reformei relaţiilor dintre armată şi
societate. Ultimii 2-3 ani au incercat sa umple acest gol, prin câteva studii publicate fie
în România, fie în stăinătate1. Cu toate acestea, un studiu sistematic academic, pe tema
relaţiilor dintre armată şi societate în contextul transformării politicii de securitate, nu a
încă fost elaborat.
Scopul acestui studiu este să descrie şi să analizeze dinamica democratizării relaţiilor
dintre armată şi societate în România în contextul schimbării politicii de securitate, sub
1 Nelson, D. 1998, Civil Armies, Civil Societies, and NATO’s Enlargement, în Armed Forces and Society, Fall; Paşcu, I.M. 2000. Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave; Zulean, M., 2000, Changing Civil-Military Relations in Eastern Europe, în Forum 21, SOWI; Zulean, M. 2002. Professionalisation of Romanian Armed Forces, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T., The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, Palgrave; Watts, L. 2001. Reform and Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Armed Forces and Society, Summer.
4
impactul globalizării, şi să evalueze mecanismul de funcţionare a instituţiilor
democratice. Cum sunt structurate relaţiile dintre armată şi societate? Care a fost procesul
de transformare şi care au fost constrângerile predominante în modelarea noii politici de
securitate şi a relaţiilor dintre armată şi societate? Acestea sunt întrebările principale la
care răspunde această carte.
Abordarea este inter-disciplinară, folosind metode şi tehnici din sociologia militară.,
ştiinţele politice şi analiza politicilor publice. Analiza este când descriptivă şi explorativă,
când explicativă, menirea sa fiind de a pune în relaţie aspecte fundamentale ale politicilor
de securitate şi ale instituţiilor militare cu contextele mai cuprinzătoare in care aceste
relaţii se configurează. Lucrarea are două părţi distincte, prima parte având două capitole
iar partea a doua având trei capitole. În timp ce prima parte este preponderent empirică,
rolul teoriei fiind doar acela de a ajunge la o definiţie operaţională a conceptului de relaţii
dintre armată şi societate de tip democratic, a doua parte este preponderent teoretică, rolul
datelor factuale fiind de a oferi o bază pentru argumentele teoretice despre politica de
securitate şi relaţiile dintre armată şi societate în contextul globalizării.
Primul capitol introduce teoria relaţiilor dintre armată şi societate, prezintă cadrul teoretic
şi câteva modele ale relaţiilor dintre armată şi societate în lumea contemporană,
finalizându-se cu elaboratea unei definiţii operaţionale a relaţiilor dintre armată şi
societate de tip democratic. Capitolul doi investighează dinamica democratizării relaţiilor
dintre armată şi societate, prezentând pe scurt moştenirea istorică şi etapele tranziţiei şi
descriind principale realizări în democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate.
Prezentarea progreselor în transformarea relaţiilor dintre armată şi societate se face pe
baza unor indicatori clari, grupaţi pe două dimensiuni, respectiv dimensiunea societală şi
5
cea legată de profesionalizarea armatei. Ultimul subcapitol al părţii întâi evaluează cum
funcţionează mecanismul controlui democratic civil în practică.
Partea a doua investighează relaţiile dintre armată şi societate din perspectivă mai largă,
ca o componentă principală instituţională a politicii de securitate. Capitolele trei, patru şi
cinci sunt mai degrabă explicative. Ele ridică gradul de teoretizare şi încercă să explice
care au fost principalii factori ce au contribuit la transformarea şi democratizarea
relaţiilor dintre armată şi societate în România. Capitolul trei prezintă politica de
securitate în epoca globală, cu focalizare pe instituţiile principale de securitate
internaţională şi a rolului jucat de ele în transformării relaţiilor dintre armată şi societate.
Capitolul patru se ocupă de rolul contextului internaţional, în special de efectele
globalizării asupra conceptualizării securităţii, asupra apariţiei unor noi riscuri şi
ameninţări şi descrie rolul asistenţei occidentale în construirea unei politici de securitate
şi a unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic. Capitolul cinci surprinde
principalele forţe şi constrângeri interne care au promovat, sprijinit sau împiedicat
democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate şi transformarea politicii de securitate.
6
PARTEA I. TRANSFORMAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI
SOCIETATE ÎN ROMÂNIA2
Armata a fost şi este o instituţie cvasi-universală, care a generat reflecţii de-a lungul
timpului dar o teorie sistematică a relaţiilor dintre armată şi societate începe să se
coaguleze abia în preajma celui de-al doilea război mondial şi constituie, azi, obiectul de
studiu al sociologiei militare. Pentru a investiga problema transformării şi democratizării
politicii de securitate în România şi a relaţiilor dintre armată şi societatea căreia armata îi
aparţine această parte va prezenta, mai întâi, teoria de bază a relaţiilor dintre armată şi
societate, aşa cum a fost ea concepută de către “părinţii fondatori”, Samuel P. Huntington
şi Morris Janowitz, şi dezvoltată de către alţi sociologi militari şi politologi iar, mai apoi,
va încerca să ajungă la o definiţie operaţională a conceptului de relaţii dintre armată şi
societate de tip democratic. Această definiţie va fi baza de construire a unor indicatori
pentru analiza din capitolul empiric următor.
Pentru a avea o bază de referinţă, capitolul doi va debuta prin prezentarea moştenirii
istorice şi instituţionale în domeniul politicii de securitate şi a relaţiilor dintre armată şi
societate (pattern-ul comunist), apoi va investiga modul de constituire a pattern-ului
democratic al relaţiilor dintre armată şi societate. Abordarea nu va fi însă una descriptivă
ci va încerca să prezinte mecanismele democratice ale relaţiilor dintre armată şi societate
să arate modul lor de funcţionare, în practică. Rezultatele analizei empirice, alături de
2 În literatura de specialitate din România întâlnim atât sintagma “relaţii civil-militare” concomitent cu altele precum “relaţia civil-militar” sau “relaţia dintre armată şi societate”. Considerăm că ultima variantă surprinde mai bine subiectul pe care vrem să-l studiem în această carte, anume “relaţiile sociale” (un subiect fundamental în sociologie), relaţiile dintre două sfere: cea civilă şi cea militară.
7
prezentarea literaturii de specialitate vor constitui baza factuală pentru partea a doua a
studiului.
Capitolul I. Teoria relaţiilor dintre armată şi societate
I.1. Teoria relaţiilor dintre armată şi societate în contextul ştiinţelor sociale
Scopul acestui capitol este de a face o trecere în revistă a principalelor studii de
sociologie militară şi a construi, astfel, baza teoretică pentru studiul democratizării
relaţiilor dintre armată şi societate în România după 1989. Desigur că elemente timpurii
de reflecţie privind rolul armatei în societatea modernă întâlnim atât la filosofi politici,
precum Alexis de Tocqueville dar şi la sociologi clasici precum Auguste Comte şi Max
Weber. Considerat părintele sociologiei, Auguste Comte, în al său „Curs de filozofie
pozitivă”, lansează ideea că aspectul militar al vieţii asociative este născut odată cu homo
sapiens, armele fiind primele unelte ale omului, cooperarea oamenilor fiind necesară
pentru suprvieţuirea grupului. Dar, în epoca modernă, consideră Comte, armata a
cunoscut transformări radicale, cum ar fi înlocuirea armatelor feudalilor cu o armată
naţională de conscripţie (recrutare universală) şi trecerea liderilor militari sub autoritatea
civilă a statului naţional. Comte consideră conscripţia, adusă de Revoluţia franceză, ca un
element decisiv de reducere a armatelor la un rol secundar în societate.
Max Weber examinează armatele moderne şi le consideră ca oferind un model general
pentru dezvoltarea instituţiilor birocratice3. În viziunea sa, în statul modern omul nu se
supune unor persoane ci unor reguli, instituite de către comunitate, iar ofiţerii nu
3 Max Weber, Economy and Society, University of California Press, Berkeley, 1978.
8
reprezintă decât o categorie specială a funcţionarilor, care se supun aceloraşi norme ale
birocraţiilor publice, puterea lor fiind legitimată de aceleaşi reguli.
Se cuvine menţionată aici şi contribuţia adusă studiilor despre rolul armatei în cadrul
societăţii de către şcoala de geopolitică românească, în perioada interbelică (Ion Conea,
Anton Golopenţia, Gheorghe Brătianu), precum şi contribuţia adusă de fondatorul Scolii
sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, prin studiul său „ Ştiinţa naţiunii”4.
Totuşi, cercetarea sociologică pe tema relaţiilor dintre armată şi societate (civil-military
relations) îşi are obârşia în gândirea americană5 din preajma celui de-al doilea război
mondial. O primă contribuţie în acest sens îi aparţine lui Harold Laswell, prin articolul
„The Garrison State” (1941), articol situat la confluenţa între sociologie militară şi
sociologie politică. Plecând de la prezumţia că statele naţionale au creat, în epoca
modernă, armate de masă, învestite cu gestionarea monopolului violenţei în stat, Laswell
lansează întrebarea-cheie „Cine ne apără de gardieni?” (“Who guards the guards?”-
engleză). Temerea sa era că există riscul ca armata să înghită societatea civilă, în
contextul „statului garnizoană”.
O altă linie de gândire, precursoare a şcolii americane de sociologie militară, a fost
lansată în timpul celui de-al doilea război mondial printr-o echipă de cercetători, condusă
de Samuel A. Stouffer, a căror muncă de cercetare a culminat cu editarea volumului „The
American Soldier”, în anul 19496. Acest studiu a îmbogăţit cunoaşterea sociologică
4 Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Sociologia militans, Ed. Fundaţia Regele Mihai I, 1946, pag. 186-245. Pentru prezentarea şcolii de geopolitică vezi I. Badescu, D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995.5 Pentru o analiză comprehensivă a istoriei sociologiei militare, a acelei americane în special, vezi Bernard Boene, “Social Science Research, War and the Military in the United States”, în G. Kummel/A. D. Prufert (eds.), Military Sociology, Baden-Baden, 2000, pag. 149-210.6
9
generală (a stat la baza teoriei grupurilor de referinţă a lui Robert Merton, a oferit
oportunităţi pentru îmbogăţirea metodologiei de cercetare- scalograma lui Guttman şi
structura de analiză latentă a lui Paul Lazarsfeld), dar s-a constituit şi ca bază a
dezvoltării sociologiei militare continuată, mai târziu, de Samuel P. Huntington şi Morris
Janowitz.
Însă, lucrarea de referinţă a sociologiei militare, “Militarul şi Statul”, a fost editată de
către Samuel P. Huntington, în 1957, punând astfel bazele teoriei relaţiilor dintre armată
şi societate. Una din tezele principale ale teoriei lui Huntington este identificarea a două
forţe care modelează instituţiile militare specifice oricărei societăţi: “un imperativ
funcţional ce depinde de ameninţările la adresa securităţii societăţii şi un imperativ
societal provenind de la forţe sociale, ideologii şi instituţii dominante în societate”7.
Interacţiunea acestor forţe reprezintă miezul problemei relaţiilor dintre armată şi
societate, problema centrală fiind aceea a relaţiei dintre corpul ofiţerilor şi stat.
Pe de altă parte, Huntington a conceput relaţiile dintre armată şi societate ca o
componentă instituţională principală a politicii de securitate. Aceasta este teza
fundamentală de la care se porneşte în definirea relaţiilor democratice dintre armată şi
societate. Pornind de la aceasta, rolul armatei într-o societate este discutat în termeni de
„control civil”, identificat cu interesele specifice ale civililor. Cel mai simplu mod de a
reduce puterea militarilor în stat se face prin maximizarea puterii unui anumit grup civil
în detrimentul altora (control civil subiectiv). Acest tip de control este întâlnit în ţările în
curs de dezvoltare. În viziunea lui Huntington, noţiunea de controlul civil obiectiv este
7 Samuel P. Huntington, The Soldier and the State- The Theory and Politics of Civil-Military Relations, Vintage Books Publishing,1957, pag.2.
10
opusă controlului civil subiectiv şi reprezintă maximizarea profesionalismului militar,
făcând armata neutră pe plan politic. Pentru realizarea unui control civil obiectiv perfect
este nevoie de o clară separare a responsabilităţilor între civili şi militari, militarii
alcătuind un corp profesional ce se ocupă de managementul forţei în stat iar civilii din
sfera politică ce conduc statul având legitimitatea oferită de alegeri democratice.
Desigur, studiul lui Huntington a fost scris în 1957 şi se bazează pe experienţa americană.
Totuşi, concluziile sale au ajuns a fi valabile ca punct de plecare pentru orice tip de
analiză a relaţiilor dintre armată şi societate, respectiv pentru orice experienţă sau model
de dezvoltare democratică. Mai mult, trebuie avut în vedere că modelul său teoretic a fost
prezentat de către decidenţii politici de la NATO şi OSCE ţărilor din estul Europei ca tip
ideal al relaţiilor dintre armată şi societate, dezirabil pentru tranziţia de la patternul
comunist către un tip de pattern occidental. Oricum, modelul său necesită o analiză
detaliată şi trebuie testat în situaţia actuală din Europa de est. Din moment ce Huntington
percepe imperativele sociale ca fiind constante în istoria Americii, rezultă că numai
ameninţările externe pot explica singure evoluţia relaţiilor dintre armată şi societate. Nu
acesta este cazul în tranziţia foarte complexă din estul Europei. Aici, ceea ce Huntington
a privit ca imperativ social, respectiv ideologiile şi instituţiile, se caracterizează printr-o
schimbare dinamică, cu influenţe serioase asupra configuraţiilor specifice relaţiilor dintre
armată şi societate.
Morris Janowitz, în volumul său din 1960 „The Professional Soldier”8, oferă un studiu
empiric asupra militarului profesionist american din prima jumătate de secol XX, luând
8 vezi M. Janowitz, The Professional Soldier- A Social and Political Portrait, London: Colier-Macmillan ltd, 1960.
11
în considerare date despre origine socială, motivaţie, stilul de viaţă, status şi prestigiu.
Janowitz este considerat celălalt „părinte fondator” al sociologiei militare. Din punct de
vedere al controlului civil asupra armatei, el elaborează o perspectivă contrară celei a lui
Huntington (viziunea contrară se referă la modul diferit în care cei doi concep rolul
militarului profesionist). Janowitz observă că schimbările produse la nivelul tehnologiei,
societăţii şi misiunilor armatei conduc la un rol din ce în ce mai politizat pentru militarii
profesionişti. Cu toate acestea, supremaţia civililor se poatre realiza prin competiţia
„inter-arme” sau competiţia pentru resurse şi influenţă. Instituţia militară, în viziunea lui
Janowitz, este convergentă societăţii civile, profesia de militar urmând schimbările
sociale şi politice generale din societate.
Cele două puncte de vedere au lăsat o moştenire bicefală în paradigma relaţiilor dintre
armată şi societate, respectiv cel al divergenţei sferelor civilă şi militară şi al
convergenţei9 lor. Ca o concluzie asupra teoriei relaţiilor dintre armată şi societate, se
poate spune că Huntington oferă o viziune statică asupra relaţiilor dintre armată şi
societate (concepute în sens de pattern-uri sau configuraţii), în timp ce Janowitz are o
viziune mai dinamică.
Amândoi oferă explicaţii complementare, bazate însă, mai mult pe experienţa americană,
în timp ce o teorie comprehensivă a relaţiilor dintre armată şi societate, cu vocaţie
globală, ar trebui să încorporeze şi studiul altor societăţi, să analizeze mecanismele de
control civil ale grupurilor de interese, interne şi internaţionale.
9 Pentru o prezentare comprehensivă a teoriei relaţiilor civil-militare, a operei lui Huntington şi Janowitz în particular, puteţi consulta antologia “Armata şi societatea”, coordonată de I.N. Sava, G. Tibil şi M. Zulean, apărută la editura Info-Team, 1998. Dezbaterile pe tema convergenţei sau divergenţei sferelor continuă în revista Armed Forces and Society (vezi R. Schiff şi J. Burk, în special vol.22, 1995).
12
Studiile sociologice pe tema relaţiilor dintre armată şi societate au continuat după anii
1960 şi s-au dezvoltat sub egida Seminarului inter-universitar „Armata şi Societatea”,
fondat în 1960 de către Morris Janowitz, profesor emerit de sociologie la Universitatea
Chicago. Seminarul inter-universitar „Armata şi Societatea (IUS) este un consorţiu de
universităţi care a susţinut comunicarea şi critica studiilor pe tema relaţiilor dintre armată
şi societate. El este, şi astăzi, un "colegiu invizibil" pentru mai mult de 800 de membri,
reprezentând peste 50 de ţări. Membrii acestui seminar inter-universitar sunt profesori
universitari, militari, studenţi, şi cercetători din diverse instituţii, publice şi private,
reprezentând discipline variate, cum ar fi ştiinţe politice, sociologie, istorie, psihologie,
economie, relaţii internaţionale, asistenţă socială, antropologie, drept şi psihiatrie.
Studiile lor au fost publicate în revista „Armed Forces and Society” . Desigur că există
mai multe instituţii, naţionale sau internaţionale, care se ocupă azi de studiul relaţiilor
dintre armată şi societate.
Printre cele mai importante amintim Comitetul de cercetare RC 01 al Asociaţiei
Internaţionale de Sociologie (ISA), Grupul european de cercetare a armatei şi societăţii
(ERGOMAS), Institutul „Democratic Control of Armed Forces” din Geneva sau
Institutul Bundeswehr-ului de cercetări sociale (SOWI). În plan aplicativ, un rol din ce în
ce mai activ îl are Grupul de lucru pe tema relaţiilor dintre armată şi societate, devenit
ulterior Grupul de lucru pentru studiul reformei sectorului de securitate (SSR-WG) al
Consorţiului academic al Parteneriatului pentru Pace, cu sediul la Garmisch-
Partenkirchen, Germania.
În general, nu au existat critici radicale la adresa paradigmei occidentale bicefale (fondată
de Huntington şi Janowitz). Au existat o mulţime de studii care au analizat relaţiile dintre
13
armată şi societate atât din Occident cât şi în lumea a treia, dar toate se înscriu în aceeaşi
paradigmă (în sensul lui Thomas Kuhn). Diferite sunt doar aria de studiu şi obiectul
cercetat, cadrul analitic fiind asemănător.
Unul dintre ultimele studii, care a provocat această paradigmă, aparţine lui Peter Feaver
de la Universitatea Duke10. Profesorul Feaver, alături de Richard Kohn, au realizat un
studiu empiric privind convergenţa sau divergenţa sferelor militară şi civilă în societatea
americană, în cadrul institutului „Triangle Institute for Security Studies” de la Duke
University. Acesta este cel mai important studiu empiric pe tema relaţiilor dintre armată
şi societate desfăşurat vreodată, implicând câteva zeci de profesori şi depăşind anvergura
studiului „The American Soldier”. Întrebările cheie au fost: dacă există diferenţe
fundamentale între valorile şi opiniile militarilor şi ale societăţii civile după sfârşitul
războiului rece, dacă această diferenţă este în creştere şi cum anume influenţează această
diferenţă strategia şi operaţiunile militare. Concluzia primei faze a cercetării este că
există o diferenţă de opinie şi valori între sferele civilă şi militară, dar această diferenţă
nu trebuie exagerată, problemele identificabile nu pot lua proporţiile unei crize în relaţiile
dintre armată şi societate. Unele cauze sunt naturale şi funcţionale, datorate misiunilor
specifice armatei11. Concluziile acestui studiu nu infirmă, însă, paradigma Huntington-
Janowitz.
Cel mai recent studiu de amploare din domeniu a fost elaborat în urma unui efort colectiv
a 12 cercetători de marcă din cadrul Seminarului inter-universitar „Armata şi Societatea”,
10 P. Feaver, The Civil-Military Problematique: Huntington, Janowitz and the Question of Civilian Control, în Armed Forces and Society, vol.23, no.2, Winter, 1996, pag. 149-178.11 Pentru rezultatele finale ale acestei cercetării puteţi consulta cartea editată recent de Peter Feaver şi Richard Kohn, The Civil-Military Gap and American National Security, MIT Press, 2002, apărută în timpul redactării acestui studiu.
14
în frunte cu Charles Moskos, şi poartă titlul „Militarul postmodern”12. Studiul pleacă de la
premisa că militarul epocii moderne este asociat naşterii statului naţional din secolul
nouăsprezece, cu armate de masă, cu misiuni de a purta războaie clasice şi o cultură
militară diferită de cea a societăţii civile. În epoca globalizării (postmodernă), însă,
militarul îşi pierde legăturile cu statul naţional, îndeplineşte mai multe tipuri de misiuni,
organizaţia militară devine preponderent formată din voluntari şi are o mai mare
permeabilitate către valorile societăţii civile. Cu toate că lucrarea prezintă schimbările
radicale ale armatelor moderne, cercetătorii se focalizează numai aupra modelului
occidental iar descoperirile nu au valoarea unei schimbări de paradigmă.
I.2. Modele de relaţii dintre armată şi societate
Aşa cum am arătat, teoria relaţiilor dintre armată şi societate a apărut în Occident.
Huntington consideră că o problemă cheie a realizării „controlului civil obiectiv” este
aceea a compatibilităţii, la nivel ideologic, a eticii profesionale militare cu ideologiile
politice dominante în societate. În acest sens, el compară etica militară (considerată drept
conservatoare) cu patru manifestări ideologice (liberalism, fascism, marxism,
conservatorism), pentru a face inferenţe asupra profesionalismului militar. Din acest
exerciţiu metodologic, Huntington13 descoperă cinci ideal-tipuri (configuraţii) de relaţii
dintre armată şi societate:
1. Ideologie antimilitară-putere politică mare a militarilor-profesionalism militar scăzut (cazul SUA în timpul celui de-al doilea război mondial);
12 Vezi Charles Moskos, John Allen Williams, David Segal, The Postmodern Military, Oxford University Press, 2000.13 S.P. Huntington, The Soldier and the State, apud. N. Sava, G. Tibil, M. Zulean, Armata şi Societatea, ed. Info-Team, 1998, pag. 332-335.
15
2. Ideologie antimilitară-putere politică scăzută a militarilor-profesionalism militar scăzut (specific statelor totalitare moderne);
3. Ideologie antimilitară- putere politică scăzută a militarilor-înalt profesionalism militar (SUA înainte de al doilea război mondial);
4. Idelogie pro-militară- putere politică mare a militarilor- înalt profesionalism militar (Prusia lui Bismark);
5. Ideologie pro-militară- putere politică scăzută a militarilor- înalt profesionalism militar (Marea Britanie).
Pornind de la configuraţiile (pattern-urile) descrise de către Huntington, am identificat, la
scară globală, cel puţin trei modele posibile pentru relaţiile dintre armată şi societate care
ne interesează, respectiv modelul liberal, cel comunist şi cel intervenţionist. Prezentarea
acestor modele este importantă, întrucât ne oferă temeiuri pentru explicarea situaţiei
României, respectiv a drumului parcurs de reformă şi a tipului de configuraţie a relaţiilor
dintre armată şi societate care se prefigurează.
I.2.a. Modelul liberal (occidental)
Modelul occidental a fost descris de S.P.Huntington şi prezentat în capitolul anterior, de
aceea nu vom mai insista prea mult asupra descrierii acestuia, ci doar vom evidenţia
câteva elemente fundamentale, cu implicaţie analitică. Desigur că nu există un model
unic occidental. Ba chiar, dacă luăm în considerare organizarea relaţiilor dintre armată şi
societate în spaţiul occidentului în secolul XX, ar trebui sa includem aici şi modelul
tradiţional al Rusiei ţariste sau al Germaniei bismarckiene. Aceste modele au existat
concomitent cu modelul liberal american, care a fost extins, ulterior, şi în restul
occidentului după al doilea război mondial, prin intermediul apartenenţei statelor
europene la NATO.
16
O teză adiacentă, necesară pentru înţelegerea modului cum funcţionează practic pattern-
ul occidental, este aceea că armata este de-politizată prin concentrarea militarilor asupra
profesionalismului militar. Acest profesionalism este descris de Huntington ca fiind
caracterizat de trei elemente: expertiză, responsabilitate şi corporatism. Expertiza
militarului se referă la cunoştinţele înalt specializate şi la abilităţile specifice profesiei,
puse în practică în numele întregii societăţi (aceasta fiind făcută cu responsabilitate).
Corporatismul se referă la un sens al unităţii organice şi unicităţii profesiei lor, dobândite
în procesul de socializare militară. Ca o finalitate implicită a profesionalizării armatei se
realizează o separare a militarilor de restul societăţii şi se realizează controlul civil
obiectiv14. Cu toate că acest tip de control civil este dezirabil, cu greu se poate afirma că
poate fi întâlnit şi în alte tipuri de societăţi decât cea occidentală, iar „exportul”15 acestui
model este greu de realizat, nu numai datorită militarilor, cărora le trebuie timp pentru a
fi socializaţi în spiritul acestei etici, ci mai mult datorită tipurilor de cultură politică
existente în societăţile non-occidentale şi caracteristicilor specifice elitelor civile, care
trebuie să se reţină în a politiza armata pentru a servi scopurilor unui anumit grup civil.
I.2.b. Modelul intervenţionist (latino-american)
Acest tip de model poate explica intervenţiile militarilor în viaţa politică (lovituri de stat,
dictaturi militare), specifice ţărilor din America Latină, Africa, sudul Europei (Spania,
Portugalia, Grecia- până în anii 80 ai secolului XX) sau Turciei. În cazul Americii Latine,
14 Control civil obiectiv nu înseamnă dominarea instituţiei militare de către actori civili, ci crearea unui mecanism de supervizare a ei, subordonarea către autoritate civilă făcându-se prin internalizarea unor norme şi valori civice, atât de către militari cât şi de către civili.15 Cu toate acestea, modelul propus de Huntington, a fost luat drept model ideal pentru a fi “exportat” în Europa de Est. În martie 1995 a avut loc la Washington, D.C., o conferinţă pe tema “Civil-Military Relations and the Consolidation of Democracy”, unde invitat de onoare a fost S.P. Huntington, evaluările şi recomandările politice fiind făcute în spiritul teoriei sale.
17
mai recent şi în Pakistan, armata este folosită adesea ca moderator al scenei politice, fără
a produce, însă, schimbări fundamentale în sistemul politic. Ei ocupă mai degrabă rolul
pompierului, chemat să stingă anumite crize sociale sau politice, după care sunt înlocuiţi
de o conducere civilă. Fără a fi descriptivi, prezentând un caz sau altul, pare important a
studia mai degrabă motivaţia, oportunitatăţile oferite de societate, interesele din spatele
acestor intervenţii şi cauzele lor. Acestea sunt legate într-un lanţ cauzal, studiat încă din
anii 1950 de către sociologul britanic Samuel Finer în „The Man on Horseback”16.
Pornind de la cele trei elemente ce caracterizează profesionalismul militar (expertiză,
corporatism, responsabilitate), aceasta din urmă este justificarea cea mai des întâlnită
pentru loviturile de stat (militarii ca salvatori ai naţiunii). Cât despre interesul pentru o
intervenţie în politică, militarii se identifică adeseori cu interesul naţional şi cred, mai
mult sau mai puţin justificat, că ceea ce este bine pentru interesul lor, este bun pentru
interesul naţional. O criză economică sau politică şi o vulnerabilitate a regimului politic
pot constitui tot atâtea oportunităţi pentru intervenţia militarilor. O altă motivaţie pentru
intervenţia armatei a fost cea socială, întâlnită mai degrabă în timpul războiului rece,
reprezentând şi clivajul dintre cele două blocuri. Reamintim cazul îndepărtării regimului
de stânga a lui Allende în Chile şi înlocuirea lui cu dictatura generalului Pinochet,
sprijinit de americani, şi multe cazuri de lovituri de stat în Africa, sprijinite de sovietici
(cum ar fi regimul marxist a lui Haile-Miryam din Etiopia). Tot în Africa există state
multi-etnice, iar etnicitatea constituie o altă sursă de crize sau de lovituri militare. Aşa a
fost situaţia tragică din Rwanda din anii 1990, a conflictului dintre etniile tutsi şi hutu.
16 Vezi S. Finner, The Man on Horseback. The Role of the Military in Politics. New York: Fred A. Praeger.
18
Aşadar, clivajele etnice şi sociale, precum şi „lupta de clasă” constituie tot atâtea
vulnerabilităţi care pot favoriza sau oferi motivaţii pentru o dictatură militară.
I.2.c. Modelul comunist
Deşi există o bogată literatură (şcoala sovietologilor) care descrie modelul comunist al
relaţiilor dintre armată şi societate din timpul războiului rece, foarte puţine sunt studii
“autohtone”, teoria relaţiilor dintre armată şi societate şi controlul democratic asupra
armatei fiind un subiect de cercetare relativ tabu în ţări precum România. După cum
reiese din interviurile realizate în rândul foştilor ofiţeri MApN, autori precum
Huntington, Janowitz sau Moskos erau studiaţi la cursurile de socialism ştiinţific ca
“sociologi imperialişti americani”. În perioada de deschidere din anii ‘70 au apărut cîteva
cărţi de sociologie militară iar o generaţie, formată din câţiva sociologi, a fost angajată în
armată la Centrul de studii şi cercetării pentru istorie şi teorie militară17. Această
deschidere spre cercetare şi studiul sociologiei militare a fost restrânsă după 1977, când
Facultatea de sociologie de la Universitatea Bucureşti a fost desfiinţată, în urma
scadalului legat de secta “Meditaţia transcedentală”. Un studiu este de remarcat la
sfârşitul anilor 1980, realizat de către Ioan Mircea Paşcu18. Lucrarea are meritul de a
analiza multi-paradigmatic relaţia dintre arme şi politică, de-a lungul veacurilor. Totuşi,
perspectiva sa este focalizată mai mult istoric şi nu are o bază empirică pentru capitolul
despre România, lucru explicabil pentru acea perioadă.
171
Vezi volumele colective Orientări şi tendinţe în sociologia militară contemporană, vol.I-II, Ed. Militară, 1974 şi Sociologie militară- studii, Ed. Militară, vol I, 1975 şi vol. II, 1977. Acestea din urmă conţin studii ale unor sociologi militari precum Vasile Secăreş, Cornel Codiţă sau Gh. Arădăvoaice.18 vezi I.M.Paşcu, Armele şi Politica, Ed. Politică, 1989. Acesta este singurul studiu pertinent la care am avut acces. Este posibil să fi existat şi alte studii care au fost retrase din biblioteci după 1989 datorită caracterului lor ideologic.
19
Studiile sovietologilor americani erau focalizate, mai degrabă, pe cazul Uniunii Sovietice
şi poartă amprenta războiului rece. Există cel puţin trei autori relevanţi în acest domeniu,
respectiv Roman Kolkowitz, Timothy J. Colton şi William Odom19.
În concepţia lui Kolkowitz modelul relaţiilor dintre armată şi societate în ţările comuniste
este unul conflictual, militarii fiind tentaţi să intervină direct în politică. Partidul unic
încearcă să contrabalanseze această intenţie prin crearea unor mecanisme de control şi
îndoctrinare a militarilor. Colton are o viziune diferită, avansând aşa-numitul model
participativ. El descoperă multe asemănări cu pattern-ul occidental. Astfel, el reţine
dihotomia partid vs. armată, dar respinge ideea lui Kolkowitz că partidul ar fi controlat
armata, pentru că politica Partidului Comunist era consistentă cu interesele şi în avantajul
ofiţerilor. William Odom concepe un model consensual al relaţilor civil-militare,
acceptând ideea unor conflicte ocazionale între armată şi conducerea politică. În viziunea
sa, însă, armata a fost un braţ administrativ al Partidului Comunist, existând mai multe
linii de uniune decât de divizare între partid şi armată. Înclinaţia spre conservatorism a
militarilor face din armată un aliat natural al partidului unic, cum consideră Odom.
Nici unul dintre modele de mai sus nu are o valoare explicativă totală pentru cazul
României. Principalele limite sunt legate de lipsa unor date empirice şi studii locale,
focalizarea studiilor americane pe modelul Uniunii Sovietice şi, nu în ultimul rând,
considerarea armatei ca actor unitar, confundând armata cu un grup de generali, care erau
reprezentanţii controlului partidului în armată. Totuşi, unul dintre specialiştii americani,
William M. Bacon Jr., a elaborat un studiu consistent despre relaţiile dintre armată şi
19 Kolkowitz, R., The Soviet Military and the Communist Party, 1967; Colton T / Gustafson T., Soldiers and the Soviet State, 1990; Odom, W., The Party-Military Conection: A Critique, 1978.
20
societate în România20. Argumentul lui este că armata română, deşi a “evadat” din sfera
rusească, avea mecanisme similare de control cu cele sovietice, prin intermediul
Partidului Comunist Român. Caracteristică României este folosirea armatei ca instrument
de propagandă şi socializare, atât în spirit comunist cât şi naţionalist. Controlul dublu,
prin intermediul lanţului de comandă militară şi prin “activul de partid”, nu este văzut de
Bacon ca disfuncţional, deoarece aproape toţi ofiţerii sunt membri de partid. Comparând
cele trei modele, prezentate anterior, Bacon conchide că modelului participativ al lui
Colton se potriveşte cel mai bine pentru a descrie situaţia relaţiilor dintre armată şi
societate româneşti din timpul războiului rece.
Aşadar, avem trei modele relevante de relaţii dintre armată şi societate: cel comunist, cel
liberal şi cel intervenţionist. România a început un proces de tranziţie, după 1989,
pornind de la modelul comunist de relaţii dintre armată şi societate şi fixându-şi drept
obiectiv integrarea în structurile euro-atlantice, caracterizate de modelul occidental. Cu
toate acestea, există factori care puteau sau pot favoriza adoptarea modelului
intervenţionist, factori ce nu trebuie neglijaţi într-o analiză obiectivă. Care este drumul
parcurs de România şi ce model de organizare a relaţiilor dintre armată şi societate este în
curs de realizare în România sunt întrebările la care vom încerca să răspundem în
continuare. Desigur, analiza va fi centrată pe dinamica procesului şi nu pe descrierea
20
2
Bacon W., The Military and the Party in Romania, în Herspring /Volgyes, Civil-Military Relations in Comunist States, Westview Press.
21
pattern-urilor (modelelor)21 în sine, descriind mai degrabă tranziţia de la un model la
altul22 şi factorii care au influenţat această tranziţie.
I.3 Relaţia dintre armată şi societatea democratică- definire operaţională
Am prezentat, anterior, teoria relaţiilor dintre armată şi societate, stadiul cunoaşterii în
acest domeniu al ştiinţelor sociale şi modele relevante ale relaţiilor dintre armată şi
societate cu scopul de a identifica „nişa” teoretică şi practică ce determină realizarea
acestei analize. Pentru comprehensivitate trebuie prezentate, mai întâi, studiile ce au ca
obiect România.
Literatura care studiază relaţiile dintre armată şi societate şi tranziţia est-europeană, deşi
extensivă, s-a concentrat în cea mai mare parte asupra grupului „Vişegrad”, respectiv
Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, existând un gol (nişă) de cunoaştere a cazului
românesc. Autori precum Daniel Nelson, Larry Watts, Ioan Mircea Paşcu au scris câteva
studii pe tema relaţiilor dintre armată şi societate şi a controlului democratic asupra
armatei în România, majoritatea publicate în limba engleză23.
Una dintre lucrările, scrise imediat după 1989, foarte importantă ca bază de analiză
ulterioară, a fost editată de către Daniel N. Nelson24, în 1992, şi cuprinde atât autori
români cât şi americani. Printre studiile ce au în vedere politica de securitate sau relaţiile
dintre armată şi societate sunt cele ale lui Larry Watts, Daniel Nelson, Walter M. Bacon,
21 Conceptul de pattern are mai degrabă valoare euristică, cele trei pattern-uri neexistând decât la modul ideal. De aceea, vom folosi termenii de model şi configuraţie ca interşanjabili cu termenul de pattern. Pattern-ul occidental este şi el în curs de revizuire, mai ales în contextual globalizării. Relaţiile civil-militare democratice trebuie privite mai ales ca proces, un mecanism continuu în curs de adaptare.22 Studiul tranziţiei este unul dintre subiectele în vogă în sociologie şi politologie. Samuel P. Huntington vorbeşte despre “al treilea val” al democratizării (The Third Wave, 1991). 23 Vezi nota 1.24 Vezi Nelson, D. 1992, Romania after Tyranny, Westview Press.
22
jr. şi Ioan Mircea Paşcu. Studiul lui Larry Watts reprezintă o bună bază documentaristică
în privinţa contribuţiei armatei române la Revoluţia din 1989, rolul CADA şi primele
măsuri de reformă în materia relaţiilor dintre armată şi societate.
Un alt studiu demn de menţionat este cel elaborat la Rand Corporation, în 1995, de către
Thomas Szayna şi Stephen Larrabee. Acest studiu nu numai că menţionează România în
analiză comparativă cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria, dar recomandă
guvernului american o implicare mai activă şi în sud-estul Europei25.
După ce NATO a respins candidatura României, la Madrid, în 1997, iar Summit-ul
NATO de la Washington a făcut o promisiune fermă asupra “politicii uşilor deschise”, în
special după anul 1999, numărul de studii ce analizează reforma armatei române şi
relaţiile dintre armată şi societate a crescut serios. Unul dintre cercetările recente este
„Transformarea relaţiilor dintre armată şi societate în context comparativ”, coordonat de
către Andrew Cottey, Timothy Edmunds şi Anthony Forester (Kings College-Marea
Britanie) şi care şi-a propus să exploreze tipurile de pattern-uri emergente în estul
Europei după războiul rece şi implicaţiile acelor transformări pentru cunoaşterea generală
a teoriei relaţiilor dintre armată şi societate. Studiile privind România au fost elaborate de
către Ioan Mircea Paşcu, Marian Zulean şi Larry Watts, fiind editate deja două volume
până la ora actuală, rezultat al acestei cercetări26.
Un alt studiu, cu valoare metodologică, a fost elaborat în 1998 şi publicat în anul 2000,
de către Jean Callaghan şi Jurgen Kuhlmann de la Marshall Center for European Security
25 Vezi Szayna, T, Larrabee, St. 1995, East European Military Reform after the Cold War, Rand.26 Vezi I.M. Paşcu, Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave, 2000 şi M Zulean, Professionalisation of Romanian Armed Forces, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T., The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, Palgrave, 2002.
23
Studies, Germania. Acest studiu a adus împreună atât cercetători occidentali cât şi est-
europeni, pentru a investiga posibila naştere, în Europa, a unei societăţi a riscului comun,
în sensul de comunitate de securitate, formulată de către Karl Deusch încă în anii 1950.
În problema relaţiilor dintre armată şi societate, cadrul teoretic comun permite o
comparaţie a României, de exemplu, cu alte ţări est-europene sau occidentale.
Din punct de vedere metodologic, două cercetări recente sunt foarte relevante pentru
această carte, întrucât folosesc un indicator compozit pentru evaluarea relaţiilor dintre
armată şi societate, numit “testul Carnovale-Simon”, după numele lui Jeffrey Simon de la
National Defense University-SUA şi a lui Marco Carnovale- de la NATO, care au folosit
indici similari.
Primul studiu a fost realizat de către un colectiv de la Centrul de studii europene de
securitate (CESS) al Universităţii din Gronigen27, Olanda. Problema relaţiilor dintre
armată şi societate este analizată în contextul mai larg al reformei structurilor de apărare
şi foloseşte ca mijloc de evaluare indicele compozit “Carnovale-Simon”, ce cuprinde:
• divizare clară a rolurilor autorităţilor statului;
• supervizare guvernamentală pe timp de pace a militarilor prin miniştrii civili;
• supervizare a armatei de către parlamente;
• percepţia şi înţelegerea clară a controlului democratic de către civil şi
militari.
Capitolul despre România a fost elaborat de către Peter Volten, un cunoscut specialist
olandez în probleme româneşti, al cărui studiu va fi menţionat ulterior.
27 Vezi CESS, 2001, Organising national defences for NATO membership, Harmonie Paper 15.
24
Al doilea studiu a fost elaborat, la cererea Institutului Hudson din SUA, şi editat, în
noiembrie 2001, de către Graeme Herd28. Studiul îşi propune să evalueze modul cum au
transformat relaţiile dintre armată şi societate patru dintre candidaţii la NATO, printre
care şi România, pe baza unui indice cu şase itemi, cum ar fi cadrul legislativ al
controlului civil, mecanismul de monitorizare, capacitatea organizaţiei militare, practicile
bugetare, profesionalismul şi atitudinile ofiţerilor. Ideea unui indice compozit
comprehensiv, gen “testul Carnovale-Simon”, va fi preluată şi dezvoltată de studiul care
urmează.
Un ultim studiu, apărut în timpul elaborării acestei lucrări, este un efort comun al unor
specialişti, majoritatea civili, din Ministerul Apărării Naţionale, sub îndrumarea lui Larry
Watts, ocupându-se de reforma relaţiilor dintre armată şi societate în contexul mai larg al
reformei şi integrării în NATO29.
După cum se vede, însă, o cercetare fundamentală pe tema democratizării relaţiilor dintre
armată şi societate în România în contextul transformării politicii de securitate nu a fost
făcută până acum, iar studiile în limba română lipsesc aproape cu desăvârşire. Acesta
fiind contextul, raţiunea principală a acestei teze este de a umple golul de cunoaştere pe
tema dinamicii relaţiilor dintre armată şi societate în România după 1989. Pentru aceasta
este necesar să clarificăm noţiunea de model (pattern) democratic al relaţiilor dintre
armată şi societate şi să analizăm procesul de construire practică a acestui pattern,
determinând factorii principali care au generat această transformare. Acestea sunt
obiective subsecvente ale tezei.
28 Vezi G. Herd, 2001, Civil-Military Relations in Post Cold War Europe, Conflict Studies Research Centre, G102.29 Vezi L. Watts, 2002, Romanian Military Reform and NATO Integration, Center for Romanian Studies, Iasi, Oxford.
25
Înainte de aceasta este necesar să clarificăm confuziile care încă mai există în cunoaşterea
conceptelor cu care operează teoria şi practica relaţiilor dintre armată şi societate, cum ar
fi cele referitoare la delimitarea sferelor „civilă” şi „militară” sau la utilizarea noţiunilor
de „control democratic” şi „controlul civil”.
Daniel Nelson aduce o clarificare metodologică privind delimitarea sferelor civilă şi
militară în studiul „Definition, Diagnosis, Therapy- A Civil-Military Critique”30. Pentru a
delimita aceste sfere, Nelson vine cu o schemă metodologică simplă, o matrice cu două
intrări, respectiv consideră definirea în sens larg sau restrâns a celor două sfere. Ca orice
model, şi acesta are o valoare simplificatoare pentru realitate dar reprezintă un bun
instrument pentru înţelegerea realităţii.
Figura 1
Definirea sferelor „civilă” şi militară”
Militar
Civil
Definire în sens restrâns
Forţele armate, în special corpul ofiţerilor de profesie
Definire în sens larg
Toate instituţiile de securitate naţională plus alte grupuri asociate
Definire în sens restrâns
Instituţiile guvernamentale şi ocupanţii posturilor
Militarii şi elita politică interacţionează fără a ţine cont de procesul democratic şi opinia publică
Structurile de securitate interacţionează cu elita politică prin pacte
Definire în sens larg Sfera politică şi societatea civilă interacţionează cu
Structurile de securitate interacţionează cu
303
Vezi Nelson, D. 2002, Definition, Diagnosis, Therapy- A Civil-Military Critique, în Defense and Security Analysis, September.
26
Toată sfera publică, inclusiv societatea civilă mass-media
militarii- relaţii tensionate potenţiale
publicul larg, pe baza unui dialog despre amentinţările şi capacitatea naţiunii
Aşa cum rezultă din această matrice, capitolul următor va descrie procesul de
transformare a relaţiilor dintre societate, definită în sens larg şi forţele armate, definite în
sensul restrâns. Aceasta a fost, în realitate, şi focalizarea reformei, tendinţa mai recentă
fiind de a avea o abordare sistemică a reformei, de a urmări, în manieră sistematică
reforma întregului sector de securitate.
În al doilea rând ne vom referi la noţiunile de „control democratic” şi „ control civil”,
confuziile din domeniu fiind făcute, la începutul anilor 1990, nu numai de către
politicieni şi analişti români, ci şi de către unii dintre cei care au asigurat asistenţă din
Occident. O astfel de confuzie riscă să aibă consecinţe practice. De aceea, se cade să
remarcăm, pentru început, faptul că, în România, exista şi înainte de 1989 un tip de
control civil asupra armatei române, numai că el era nedemocratic, de tip subiectiv- în
termenii lui Huntington. Pentru a reveni în lumea actuală, o concentrare prea mare pe
strategii de implementare a „controlului civil” riscă să orienteze reforma din România pe
delimitarea tranşantă a sferelor civilă şi militară, făcând ca tocmai o astfel de delimitare
să ia forma unor efecte perverse, de tip conflictual.
27
Cheia clarificării conceptuale rezidă în înţelegerea conceptului de control31, care nu are
neapărat un sens imperativ, ci se referă, mai degrabă, la procesul de formare a unui
mecanism de management al relaţiilor dintre armata profesionistă şi autoritatea
legitimă a statului.
Întrucât noţiunea de „control democratic” se referă la controlul armatei de către autorităţi
civile legitime, alese în mod democratic, atunci evaluarea reformei ar trebui făcută în
termeni de legalitate, legitimitate şi guvernare. Aşadar, mecanismul de control
democratic asupra militarilor are trei prevederi normative de bază:
• prezumţia normativă principală este că militarii nu trebuie să se implice direct în politica internă şi că trebuie să rămână funcţionari publici apolitici ai guvernului ales în mod democratic;
• în al doilea rând, proiectarea şi dezvoltarea politicii de apărare trebuie să se facă sub controlul autorităţilor civile, militarii urmând doar să implementeze aceste decizii (această problemă devine delicată prin chestionarea „profesionalismului” militarilor de stabilire a nevoilor de dotare şi echipare);
• al treilea element este legat de decizia de implicare a forţelor armate în caz de crize, interne sau externe, care trebuie făcută la ordinul autorităţilor civile.
Mecanismul de control democratic al forţelor armate este mult mai complex, dar linia de
forţă o reprezintă supervizarea („oversight”-lb.eng.) armatei de către Parlament,
transparenţa deciziilor militarilor şi dreptul parlamentarilor de a chestiona oficialii
armatei. Aşadar, controlul democratic nu constă numai în simpla dominare ierarhică a
armatei de către civili, ci într-o guvernare eficientă în domeniile apărării şi securităţii, pe
baza legitimităţii democratice.
31 În accepţiunea sociologiei clasice, “controlul social este rezultatul raporturilor de interdependenţă dintre elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul căruia îi aparţin” (R. Boudon, apud. C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, pag.138). El poate fi reglemetat prin mijloace formale (norme instituţionale impersonale, coduri) sau informale (autocontrol).
28
Dacă admitem aceste distincţii conceptuale, pornind de la analiza teoriei relaţiilor dintre
armată şi societate trebuie să prezentăm o definiţie operaţională a conceptului de relaţii
dintre armată şi societatea democratică.
Din această perspectivă, relaţiile dintre armată şi societatea de tip democratic, ca o
componentă instituţională a politicii de securitate, sunt înţelese ca un mecanism complex
de supraveghere democratică a armatei, de exercitare a controlului civil de către
politicienii aleşi democratic şi existenţa unei armate profesionalizate ce funcţionează ca
organizaţie expert pentru apărarea statului. Vom urmări, deci, dinamica transformării
relaţiilor dintre armată şi societate în România pe linia celor doi vectori identificaţi în
definiţia de mai sus, respectiv:
• instituirea normelor şi mecanismului democratic de supervizare a militarilor de către autorităţi civile alese în mod democratic (vectorul societal);
• profesionalizarea instituţiei militare, respectiv acceptarea acestui control de către militari (vectorul militar).
Mai departe, pentru rafinarea efortului analitic şi pentru evaluarea ulterioară a acestui
proces, avem nevoie de indicatori concreţi, subsumaţi celor doi vectori. Aceşti indicatori
sunt:
A. Indicatori ce privesc societatea:
a. Cadrul constituţional şi legal privind controlul democratic civil (CDC);
b. Construirea instituţiilor politice de control democratic civil;
c. Societatea civilă şi controlul democratic civil.
29
B. Indicatori ce privesc profesionalizarea armatei:
a. Transformarea rolului şi misiunilor armatei, şi a sistemului de planificare a apărării;
b. Re-structurarea organizaţiei militare;
c. Schimbarea sistemului de educare şi instrucţie a militarilor.
Capitolul II. Dinamica relaţiilor dintre armată şi societate în România, după 1989
Instituţiile democratice, în special controlul civil asupra forţelor armate şi armata
profesionistă, se construiesc în urma unui proces îndelungat de socializare politică32.
Pentru a descrie pattern-ul relaţiilor dintre armată şi societatea românească este nevoie,
mai întâi, de prezentarea atât a rolului moştenirii istorice (tradiţiei), ca bază de plecare
pentru studiul transformarii relaţiilor dintre armată şi societate, dar şi a stadiilor tranziţiei
(transformării) după 1989. Acestea vor fi descrise în subcapitolele unu şi doi.
Subcapitolele trei şi patru vor descrie relaţiile dintre armată şi societate pe cele două
32 Pentru o analiză a culturii politice a democraţiei (cultura civică) vezi G. Almond şi S. Verba, Cultura civică, CEU Press, Bucureşti, 1996, iar pentru rolul traditiei vezi E.Shils, Traditions, 1981.
30
dimensiuni, respectiv dimensiunea societală şi dimensiunea militară. Ultimul subcapitol
va face o evaluare practică a relaţiilor dintre armată şi societate.
II.1. Tradiţia (moştenirea istorică)
Rolul tradiţiei ca variabilă contextuală ce explică un fapt social a fost luat în considerare
de către mai multe şcoli de gândire, atât din sociologie33 cât şi din ştiinele politice.
Desigur că instituţionalizarea controlului democratic civil, reforma structurilor şi cultura
militară trebuie să ţină seama de tradiţie. Tradiţia istorică şi factorii culturali au fost luaţi
în considerare în dezbaterea publică asupra instituţionalizării controlului civil al armatei.
Deşi nu vom pătrunde adânc în istorie (pentru analize de tipul Scolii Annales) rolul
tradiţiei ca punct de plecare in construirea de pattern-uri ale relaţiilor dintre armată şi
societate sau a mentalităţilor este evident.
În primul rând putem afirma că România nu are o tradiţie militaristă. O armată regulată a
fost stabilită relativ târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Cu toate că acest studiu nu are o abordare braudeliană
(în sensul de studiu al fenomenelor de lungă durată) câteva cuvinte despre perioada pre-
modernă sunt necesare pentru înţelegerea culturii de securitate a românilor.
În perioada Evului mediu religia a jucat un puternic rol ca barieră împotriva islamizării
popoarelor din Balcani şi ca un mijloc de păstrare a identităţii. După cucerirea otomană
din 1453, Biserica Ortodoxă a fost organizată ca “millet” (comunitate) sub domnia
Patriarhiei. Patriarhul era considerat ca paşă cu trei tuiuri şi avea foarte multe drepturi.
33 Pentru analiza rolului moştenirii istorice vezi autori de sociologie istorică precum Theda Scokpol, Daniel Chirot, Barrington Moore sau Craig Calhoun.
31
Nici o influenţă mutuală sau legătură culturală nu a intervenit între millete. Biserica a
moştenit astfel tradiţia imperiului bizantin şi nu a cunoscut discriminări rasiale sau etnice
majore. Ceea ce a contat în acele vremuri a fost creştinismul, nu loialitatea faţă de o
naţiune sau faţă de tradiţiile etnice. Prin urmare, putem afirma că moştenirea stăpânirii
imperiale din Balcani a creat imaginea statului de tip autoritar, în birocraţia căruia
oamenii nu au prea multă încredere pentru că instituţiile statale reprezentau armata de
ocupaţie. Reminescenţe ale acestor atitudini se pot observa cu uşurinţă şi azi, în sondajele
de opinie34.
Epoca modernă a marcat începutul afirmării armatei în viaţa politică, socială şi culturală a
ţării. Principala forţă spirituală care a contribuit la naşterea statului modern român a fost
naţionalismul, iar două instituţii au fost fundamentale pentru acest lucru: biserica
ortodoxă şi armata. Prima unire a Principatelor române ale Moldovei şi Valahiei a avut
loc în 1859, după Războiul Crimeei, realizată sub conducerea unui militar, colonelul A. I.
Cuza. Ca părinte fondator al instituţiilor statului modern el şi-a bazat puterea pe armata
naţională. Războiul de Independenţă (1877-1878) a implicat forţele armate române în
operaţii militare împotriva Imperiului Otoman. După obţinerea independenţei, au fost
consolidate instituţiile statului de drept, a fost creat cadrul legislativ pentru a reglementa
implicarea armatei în viaţa politică şi statutul său non-politic. România a devenit, treptat,
o putere regională, implicîându-se în Războiaile balcanice din 1912-1913.
După Primul Război Mondial, pentru prima dată în istoria sa, România a devenit unită şi
independentă (1918). Dar "pacea wilsoniană" a creat în Europa un „gol” de securitate
34 Neîncrederea în instituţiile statului şi încrederea în armata naţională atrage sufragiile majorităţii românilor. Vezi barometrele semestriale ale Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.
32
între Puterile occidentale şi Uniunea Sovietică, aşa numitul "cordon sanitar". Teoretic, se
presupunea că nou-creata Ligă a Naţiunilor va supraveghea sistemul de securitate
multilaterală. În interiorul "cordonului sanitar" o inflaţie de tratate bilaterale şi regionale a
încercat să realizeze securitatea acestor ţări. Printre altele, România a făcut parte din
Antanta Balcanică alături de Grecia, Turcia, Iugoslavia şi din Mica Antantă, alături de
Cehoslovacia şi Iugoslavia. Franţa şi Marea Britanie au supravegheat acele alianţe. De
facto, acele alianţe de securitate regională erau orientate împotriva unui eventual
revizionism al Bulgariei, Ungariei sau Germaniei. Dar sistemul de securitate regională a
început să decadă după 1933, când regimul fascist a preluat puterea în Germania, şi a
eşuat, total, după 1938.
Cât priveşte controlul civil al forţelor armate, norme incipiente de control democratic,
precum dreptul Parlamentului de a face anchete şi a chestiona miniştrii, pot fi găsite în
prima Constituţie Română (1866). Constituţia din 1923 a instaurat şi consacrat un control
democratic mai profund. Astfel, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării s-a stabilit sa fie
alcătuit din prinţul mostenitor, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi câţiva miniştri. De
asemenea, Curtea de Control avea dreptul să controleze toţi miniştrii. Din păcate, mai
întâi regimul Antonescu iar, mai apoi, regimul comunist, după 1945, a întrerupt procesul
de instituţionalizare a unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic.
Între 1945 şi 1989, Forţele Armate Române (FAR) au trecut prin trei faze importante: o
fază de sovietizare, între 1945-1965, o fază de profesionalizare35, între 1965-1979, şi o
35 Termenul de profesionalizare este privit în contextul perioadei comuniste, ca „profesionalizare” faţă de perioada anterioară. Din punct de vedere organizaţional, armata română din anii ‘60-‘70 avea misiuni şi reguli clare, un corp ofiţeresc ce se profesionaliza şi soldaţi încorporaţi, care se socializau şi îşi internalizau regulile profesionalismului militar. Cu toate că termenul este folosit şi de sovietologi, precum Alex Alexiev (vezi “Soldiers, Peasants and Bureaucrats”, CISA, 1974), nu cred că se poate vorbi de o profesionalizare a armatei române, în sensul definit de Marybeth Ulrich şi prezentat în capitolul II.4 al acestei cărţi.
33
fază de deprofesionalizare între 1980-1989. După cel de-al doilea război mondial,
Tratatul de la Paris din 1947 a determinat reducerea FAR de la aproximativ 500 000 de
persoane la 138 000. La rândul său, Partidul Comunist a folosit aceste reduceri pentru a
iniţia, în mod serios, procesul de purificare a vechii armate “regale” (peste 100 de
generali fiind încarceraţi sau ucişi) şi “comunizare”. Astfel, la 8 mai 1945, au fost
selecţionaţi un număr de 1000 de oameni din cadrul Diviziei “Tudor Vladimirescu”, ce se
formase pe teritoriul URSS, care au constituit Direcţia Superioară pentru Cultură,
Educaţie şi Propagandă, devenită ulterior Departamentul Politic Superior al Armatei, sub
comanda generalului Nicolae Ceauşescu, în scopul asigurării unui control politic al
Partidului Comunist asupra armatei36. Aceste măsuri au dus la un lung proces de
deprofesionalizare a FAR. În particular, a fost creat un nou corp de ofiţeri lipsiţi de
experienţă, prin recrutarea persoanelor cu origini în clasa muncitoare şi fără educaţie
militară, pentru a-i înlocui pe “vechii” ofiţeri. Epurarea armatei pe motiv că era armată
burgheză nu se susţine. Aşa cum arată arhivele prezentate de Al. Duţu, 20% dintre ofiţeri
proveneau din zona elitei şi 80% din familii cu venituri modeste.
Până în 1953 numărul noilor ofiţeri crescuse de la 6% din total, la 84%. Dintre aceştia,
doar 67% urmaseră şcoli elementare şi doar 64% urmaseră şi cursurile liceale. Partidul
Comunist a creat şi structuri paralele în cadrul FAR, în măsura în care în anii 1950
existau trei mecanisme separate de control: comisarii ruşi, comuniştii români şi
Securitatea. Retragerea armatei sovietice în 1958 a permis, totuşi, o schimbare de direcţie
şi a marcat începutul înfiinţării unei armate “naţionale” în România.
36 pentru detalii vezi Alesandru Duţu, Armata română în perioada 1944-1947, capitolul 2, pag.66-126, Ed. Tritonic, 2003.
34
“Armata naţională” şi doctrina sa au fost elaborate în întregime după 1965, când Nicolae
Ceauşescu a devenit secretar general al Partidului Comunist Român. Apogeul puterii şi
legitimităţii lui Ceauşescu a fost atins în 1968, când s-a opus public invaziei trupelor
Tratatului de la Varşovia, conduse de Moscova, în Cehoslovacia. Aceasta a ajutat şi la
schimbarea modului de percepere a ameninţărilor în România, Uniunea Sovietică
devenind brusc o ameninţare la fel de mare ca şi Alianţa NATO. La rândul său, această
nouă ameninţare necesita crearea unei armate mai profesioniste şi o politică de apărare
clară. Aceasta a dus la aşa-numita abordare sistemică, ce consta dintr-o doctrină
coerentă („lupta întregului popor”), o armată profesionistă şi mecanisme şi instituţii
adecvate pentru a face legătură între cele două. Legea organizării apărării naţionale a
Republicii Socialiste România (nr.14/1972) a devenit, astfel, fundamentul de creare a
unui sistem de planificare independentă a apărării şi a unor forţe armate profesioniste în
interiorul blocului sovietic.
Scopul doctrinei era de a “lupta împotriva imperialismului”, utilizând strategii şi tactici
derivate din experienţa tradiţională românească, combinate cu lecţii oferite de Iugoslavia,
China şi Vietnam. În acest context, armata era concepută ca un “organism specializat”
care s-ar fi opus direct inamicului, dar cu sprijinul suplimentar al “poporului înarmat”. În
acest mod, strategia de apărare a României a legat forţele militare existente de societatea
instruită, aceasta din urmă putând să ducă o campanie eficientă de partizanat, în caz de
necesitate. Partidul Comunist a avut un rol de conducere în această structură, iar
secretarul general, Nicolae Ceauşescu, era comandantul suprem al Forţelor Armate.
Pentru a sprijini această strategie, industria românească de apărare a produs propriul său
echipament militar, variind de la tancuri şi artilerie, până la aparate de zbor. Astfel, timp
35
de aproape două decenii, România a avut o politică de apărare coerentă şi o armată
profesionistă, pentru apărarea teritorială. Din punct de vedere al selecţiei cadrelor, al
expertizei de război, a spiritului de corp profesionalismul acelei armate era chestionabil.
În anii ’80 acest model a devenit prea costisitor pentru a fi menţinut. O nouă misiune-
aceea a “apărării realizărilor revoluţionare” - a fost adăugată la doctrina militară,
împreună cu conceptul de “integrare economică şi socială”. Aceste modificări ale
doctrinei au făcut posibil ca FAR să lucreze în economia naţională iar, în cadrul
Ministerului Apărării Naţionale, a fost înfiinţată o Direcţie pentru Lucrări în Economia
Naţională (DLEN). DLEN coordona munca de construcţie practicată de armată, care
includea sarcini cum ar fi construcţia de canale şi drumuri. Într-adevăr, peste 85 000 de
persoane din personalul militar au fost utilizate în acest mod numai în 1989. În ultimii ani
ai regimului comunist România avea o armată numeroasă, structurată pentru a apăra
teritoriul naţional împotriva unui inamic superior într-un război clasic, dar nu foarte bine
pregătită pentru a se adapta la noul context de securitate post-război rece. În plus, o mare
parte a FAR a fost obligată să lucreze în economie şi a fost complet deprofesionalizată.
Sub acest aspect, Ceauşescu ajunsese să se bazeze din ce în ce mai puţin pe FAR în rolul
acestora de apărător al regimului şi din ce în ce mai mult pe “Securitate”.
Pe de altă parte, liderii comunişti aveau o sarcină dificilă în a urmări o politică de
securitate fără suport public şi atunci au încercat să obţină suporul publicului exacerbând
pericolul extern şi făcând apel la memoria colectivă. Sfârşitul deceniului cinci a
constituit primul pas către legitimarea "naţională" a regimului comunist, când Gheorghiu-
Dej, conducătorul Partidului Comunist Român de atunci, a reuşit să obţină retragerea
armatei sovietice din România. Ceauşescu, următorul conducător al Partidului Comunist,
36
a devenit conştient de forţa ideii naţionaliste şi a folosit acele ameninţări difuze pentru a
obţine legitimitatea dictaturii sale. După 1965, regimul lui Ceauşescu a avut de înfruntat
trei ameninţări principale: prima, din partea propriului popor, a doua, din partea "ţărilor
frăţeşti"- coaliţia condusă de URSS şi a treia, din partea statelor capitaliste. Opunându-se
invaziei URSS în Cehoslovacia el a obţinut, cu succes, nu numai susţinere populară, dar
şi suport internaţional. El începe să re-scrie istoria, prezentându-se pe sine însuşi ca lider
legitimat istoric, descendent al marilor domnitori.
Un important mecanism propagandistic a lucrat pentru el cu contribuţia câtorva
intelectuali. Principala acuză pe care Ceauşescu obişnuia să o lanseze înainte de 1989 era
că România are de-a face cu o conspiraţie internaţională şi că pericolele sunt peste tot.
Dar faptele au dovedit că lui nu-i păsa nici de securitatea sistemului comunist, nici de
securitatea naţională. În primul rând, România avea oarecum o politică de “blatist” în
interiorul Tratatului de la Varşovia. Pe de altă parte, din moment ce Ceauşescu a aprobat
o reducere substanţială a ofiţerilor profesionişti, în 1987, şi a trimis armata să
munceaască în agricultură sau să construiască canale, dovedeşte că nu punea prea mare
preţ pe pregătirea armatei pentru înfruntarea unui pericol extern. Singurul lui duşman era
cel intern, iar, pentru a asigura securitatea regimului s-a bazat pe servciul secret
(Departamentul Securităţii Statului).
În concluzie problemele majore în reformarea relaţiilor dintre armată şi societate după
1989 au fost:
• re-inventarea tradiţiei controlului democratic;
• societate civilă slabă;
37
• o lipsă a civililor cu expertiză în domeniul securităţii;
• o armată supra-dimensionată şi, în mare parte deprofesionalizată.
II.2. Perioada post-comunistă. Etape ale tranziţiei
Pornind de la definiţia operaţională, prezentată la sfârşitul capitolului întâi şi de la baza
documentară din subcapitolul anterior, acest subcapitol descrie dinamica relaţiilor dintre
armată şi societate în România, după 1989. Pentru început, este necesară o scurtă
prezentare a cadrului politic al tranziţiei, identificând etape (analitice) ale democratizării
relaţiilor dintre armată şi societate şi punctând câteva momente cheie, cu scopul de a oferi
o bază empirică analizelor din capitolele ce urmează.
Una dintre cele mai izbitoare imagini ale anului 1989 a fost aceea a soldaţilor români în
stradă şi mulţimea strigând “Armata e cu noi!”. Această imagine este cheia înţelegerii
procesului de democratizare a relaţilor civil-militare. Ea arată o armată incapabilă sau
lipsită de voinţa de a lupta cu un “inamic” incert şi neprevăzut. Liderii militari români din
acea perioadă, legaţi de elita comunistă, s-au dovedit a fi incapabili să evalueze corect
ameninţările reale. Armata era instruită în mod inadecvat, pregătită pentru un război
clasic total iar liderii ei au încercat, la ordinul Comandantului Suprem, s-o folosească
într-un război civil, de tip urban. Cu toate acestea, armata a pactizat cu demonstranţii şi a
contibuit, decisiv, la răsturnarea regimului Ceauşescu şi la instituirea unui regim
democratic. Participarea armatei la revoluţia din 1989 a lăsat o moştenire dublă pentru
procesul de democratizare a relaţilor dintre armată şi societate. Pe de-o parte, participarea
unora la reprimarea revoltei (17-22 decembrie) a creat un sentiment de culpă pentru
38
anumiţi lideri, acest lucru reducând, ulterior, opoziţia la instituirea controlului civil. Pe de
altă parte, coalizarea armatei cu populaţia civilă şi conducerea luptelor după 22
decembrie au condus la creşterea stimei faţă de armată şi au oferit legitimitate procesului
de reformă din interior.
Prima etapă a procesului de restructurare a armatei României a început cu de-politizarea
şi reducerea numerică a forţelor armate. Ca o consecinţă a revoluţiei din 1989, una din
primele “măsuri revoluţionare” a inclus schimbarea comandanţilor, transferarea
controlului asupra Gărzilor Patriotice şi asupra Departamentului Securităţii către armată,
desfiinţarea structurilor politice ale partidului comunist din armată şi interzicerea folosirii
armatei ca forţă de muncă gratuită în economica naţională. Un rol important în aceste
iniţierea acestor schimbări a fost jucat de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea
Armatei (CADA), ai cărui membri erau, în principal, tineri ofiţeri. CADA37 a insistat
pentru promovarea pe bază de merit şi pentru retragerea ofiţerilor compromişi prin faptul
că au acordat sprijinul regimului ceauşist.
Cea mai notabilă contribuţie în instituţionalizarea controlului democratic civil în această
perioadă este reprezentat de înfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ)38.
Prin CSAŢ se înfiinţa o agenţie pentru coordonarea concepţiei şi acţiunii executive în
situaţii de criză. Această primă etapă, plină de dezbateri şi frământări sociale şi politice,
s-a finalizat, pe plan instituţional, cu adoptarea Constituţiei României, care a statuat clar
37 Analiza contribuţiei CADA la declanşarea reformei armatei este făcută de L. Watts, The Romanian Army in the December Revolution and Beyond” în Romania after Tyranny, D. Nelson, ed., Boulder: Westview, 1992, pag.95-126.383
Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea CSAT, nr. 39/1990, în Controlul democratic asupra armatei, pag. 248-250.
39
principiile democratice de guvernare, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, instituţiile puterii
de stat şi relaţiile dintre ele. Un alt moment care a contribuit la declanşarea restructurării
şi reformei armatei a fost semnarea, în 1990, a Tratatului de reducere a forţelor
convenţionale în Europa (CFE).
Ulterior, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dorinţa României de a se integra în
NATO, împreună cu programele NATO de asistenţă şi condiţionalitatea- inerentă
criteriilor de aderare la NATO- au acţionat ca factori importanţi de influenţă asupra
instituirii controlului democratic şi profesionalizării armatei.
În a doua etapă (1992-1996) are loc înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare (1992),
cu scopul de a pregăti experţi civili pentru domeniul securităţii, a fost numit un secretar
de stat civil (Ioan Mircea Paşcu-1993), urmată de numirea unui ministru civil al apărării
(ambasadorul Gheorghe Tinca) şi a fost adoptat cadrul legal pentru controlul democratic
şi re-organizarea instituţiilor de securitate. Tot în această perioadă, România devine
prima ţară est-europeană ce solicită să devină membră a Parteneriatului pentru Pace
(1994). Odată cu aderarea la Parteneriatul pentru Pace sunt adoptate programe de reformă
şi interoperabilitate (Planning and Review Process cu obiectivele sale de
interoperabilitate) iar OSCE adoptă Codul de conduită, cu un capitol separat despre
controlul civil asupra forţelor armate (Budapesta, decembrie 1994).
O a treia etapă este cuprinsă între 1997-2000, în perioada guvernării coaliţiei Convenţiei
Democrate-Partidul Democrat-UDMR. După insuccesul de la Madrid, în care candidatura
României de a face parte din NATO a fost respinsă, procesul de reformă nu a încetat, ba,
dimpotrivă, au fost aduse îmbunătăţiri consistente procesului de planificare a apărării şi
40
sistemului de educaţie militară, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă privind planificarea
apărării (1998) şi adoptarea Conceptului resurselor umane (1997). Tot acum se intensifică
programele de asistenţă de securitate şi se desfăşoară un serios efort diplomatic39. O serie
de planuri şi strategii de reformă, care sunt implemetate şi azi, au fost proiectate atunci.
Cu toate acestea, din punct de vedere al relaţiilor dintre armată şi societate au existat
câteva crize, în special legate de numele şefilor Statului Major General, generalii
Constantin Degeratu şi Mircea Chelaru40. Un moment important în această etapă este cel
al Summit-ului de la Washington, prin care se propune pregătirea candidaţilor la NATO
pe baza unui plan anual (Membership Action Plan-MAP). Din păcate, pe plan intern se
intensifică divergenţele în coaliţia de guvernământ şi se desfăşoară campania electorală,
situaţie ce duce la alocarea unor resurse mai mici, de atenţie şi financiare, pentru reforma
armatei.
O ultimă etapă începe după alegerile din noiembrie 2000, când la putere se află Partidul
Social Democrat. Summit-ul NATO de la Praga şi aşteptările României de a deveni
membru au acţionat ca un stimulent important pentru un efort concertat de continuare a
reformei societăţii şi armatei, în special. Astfel, prim-ministrul Adrian Năstase a reuşit să
semneze un acord social cu sindicatele şi a semnat o declaraţie comună cu partidele
parlamentare41 privind pregătirea pentru NATO. Pentru realizarea consensului,
preşedintele Iliescu a convocat, la Snagov în 31 martie 2001, partidele politice,
reprezentanţi ai scietăţii civile, care au semnat „Declaraţia-Apel a Forumului NATO
39 Pentru o analiză critică şi documentată a politicii externe româneşti din acea perioadă vezi Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii Bucureşti, 1999.40 Vezi Larry Watts, The Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Problems of Post-Comunism, July/August, 2001.41
41
2002”. Au fost luate măsuri coerente pentru realizarea Planului naţional de aderare,
ciclurile II şi III, inclusiv de perfecţionare a cadrului controlului democratic civil asupra
armatei. Un nou set de legi sau strategii a fost adoptat pentru a îmbunătăţi organizarea
armatei sau controlul civil asupra armatei. Printre ele, a fost adoptată o nouă Strategie de
securitate naţională, o nouă lege a de organizare a CSAT (care a păstrat pe fond acceasi
misiune şi organizare, dictate de prevederile constituţionale, dar a adăugat obligativitatea
unui raport anual către Parlament). În planul diplomaţiei, exercitarea cu succes a
Preşedinţiei OSCE şi organizarea Summit-ului V-10 „Primăvara Noilor Aliaţi” au fost
acţiuni importante pentru promovarea rolului regional al României şi pentru imaginea
externă. Nu în ultimul rând, un set clar de măsuri de sprijin pentru Războiul global
împotriva terorismului, condus de SUA, inclusiv decizia de a trimite un batalion în
Afganistan au contribuit la schimbarea percepţiei occidentale despre importanţa
strategică şi pregătirea Armatei române la standardele NATO, fiind invitată, în noiembrie
2002, să facă parte din NATO. Subcapitolele următoare vor descrie modul în care a fost
instituţionalizat controlul democratic civil şi cum armata a fost reformată şi şi-a însuşit
mecanismul democratic de control.
II.3 Instituţionalizarea controlului democratic civil (CDC)
Acest subcapitol descrie modul de instituire a cadrului constituţional şi legal al
controlului democratic civil, instituţiile specifice pentru realizarea controlului şi
mecanismul de funcţionare a acestui control.
42
II.3.a. Cadrul legislativ privind controlul democratic civil
Fundamentarea juridică privind controlul democratic civil asupra armatei îşi are originile
în Constituţia din decembrie 1991 şi în Legea apărării naţionale nr. 45/ 1994. Constituţia
României stipulează că armata este exclusiv subordonată voinţei poporului în scopul
garantării suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi democraţiei constituţionale
a tării. Legea apărării naţionale completează Constituţia şi defineşte principiile
fundamentale ale modului în care se execută apărarea naţională, structura sistemului
naţional de apărare şi atribuţiunile autorităţilor publice privind apărarea. Alte legi
organice, precum Legea privind pregătirea economiei naţionale şi teritoriului pentru
apărare (nr.73/1993), Legea privind pregătirea populaţiei pentru apărare (nr. 46/1996),
Legea privind organizarea şi funcţionarea MapN (41/1990, modificată prin Ordonanţa de
urgenţă din 26 ianuarie 2001) completează cadrul legislativ privind relaţiile dintre armată
şi societate şi organizarea apărării. Există dezbateri serioase şi probleme nerezolvate în
legătură cu Ordonanţa de urgenţă (OU) nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi stării
de urgenţă precum şi cu Legea nr. 39/1990 privind organizarea şi funcţionarea CSAŢ.
O.U. nr.1/1999 a fost adoptată, după îndelungi tărăgănări, sub presiunea evenimentelor
generate de revolta minerilor din ianuarie 1999, în câteva ore. În afară de aspectele
procedurale, privind lipsa unei dezbateri în Parlament, O.U. nu respectă întocmai
prevederile constituţionale de reglementare a stărilor excepţionale, având un conţinut
sumar, cu lipsuri esenţiale privind atribuţiunile organismelor implicate în situaţii de
criză42. Din punctul de vedere al relaţiilor democratice civil-militare, trebuie remarcat că
această ordonanţă de urgenţă prevede atribuţiuni sporite pentru militari. Unele critici
42 Vezi C. Monac şi C. Sava, Stările excepţionale, Editura Forum, 2000, pag. 305-320.
43
consideră că, chiar dacă aceste atribuţiuni sunt dictate de situaţiile de criză, ele trebuie
clar reglementate şi încadrate într-un orizont de timp, altfel prezintă un risc pentru
controlul democratic civil. De altfel, corecturi ale acestei ordonanţe vor fi aduse în
curând, această ordonanţă fiind depusă în Parlament.
II.3.b. Instituţii publice implicate în controlului democratic civil43
În conformitate cu Constituţia, toate cele trei puteri publice, executivă, legislativă şi
judecătorească, au atribuţiuni de monitorizare şi supraveghere a armatei.
Dintre toate formele de control democratic, rolul Parlamentului este cel mai complex.
Parlamentul promulgă legi privind apărarea naţională, variind de la organizarea
Ministerului Apărării Naţionale şi a forţelor armate la procedurile de planificare a apărării
şi de protecţie socială. Autoritatea Parlamentului este văzută ca fiind aceea de
supraveghere a activităţilor armatei. Parlamentul îşi exercită autoritatea solicitând
rapoarte asupra programelor şi activităţilor militare şi prin intermediul comisiilor sale de
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Rolul comisiilor este foarte important în
promovarea legilor privind apărarea şi securitatea naţională dar şi în aprobarea bugetului.
De asemenea, cheamă oficialii guvernului, precum şi pe ministrul Apărării Naţionale, să
răspundă la întrebări specifice privind securitatea naţională a României. Parlamentul
aprobă bugetele de apărare iar cheltuielile cu apărarea sunt transparente tuturor
autorităţilor publice alese în mod democratic, incluzând Parlamentul. Pentru exercitarea
unui control eficient trebuie înlăturate problemele privind încadrarea comisiilor cu experţi
civili profesionişti, dar există şi probleme de ocolire a Legislativului de către executiv în
43 Aceste instituţii sunt prezentate detaliat în G. Diaconescu, F. Şerban, N. Pavel, Controlul democratic asupra armatei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
44
promovarea anumitor legi. În aceeaşi ordine de idei, Ioan Mircea Paşcu, pe atunci (1999)
preşedinte al Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei
Deputaţilor, distingea trei obstacole în funcţionarea perfectă a controlului parlamentar:
lipsa de reglementări clare privind relaţia cu celelalte instituţii cu atribuţiuni de control,
lipsa iniţiativei celor controlaţi de a se prezenta în faţa Parlamentului şi lipsa de expertiză
independentă a comisiilor parlamentare, făcându-le astfel dependente de agenţiile
guvernamentale44.
Preşedintele ţării reprezintă Statul român şi este garantul independenţei, unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării. El este Comandantul suprem şi preşedintele Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ), poziţie ce îi conferă o influenţă majoră în probleme
de securitate naţională, precum declararea stării de mobilizare sau de asediu. CSAŢ
organizează şi coordonează, în mod unitar, activităţile ce privesc apărarea şi siguranţa
naţională. Decizia în această agenţie este luată de către un grup de 10 persoane, conduse
de preşedintele României. Schimbarea structurii CSAŢ reflectă dinamica „controlului
civil”. Dacă în 1990 existau în CSAŢ doar 5 civili din 10, după 1997 doar şeful Statului
Major General mai este militar de carieră. Consilierul pe probleme de securitate şi
directorii Serviciilor de informaţii (SRI şi SIE) se subordonează direct Preşedintelui iar
şeful Statului Major General se subordonează, indirect, în calitatea acestuia de
Comandant Suprem, ceilalţi cinci miniştri CSAŢ fiind membri ai Guvernului. Acest lucru
generează percepţia existenţei a „două guverne”45. Aceste aspecte vor fi corectate, prin
amendamentele care vor fi aduse Constituţiei, în 2003.
44 I.M. Paşcu, Parliamentary Control over the Military, în K.W. Treptow, M.E. Ionescu, eds., Romania and Euro-Atlantic Integration, Iaşi-Oxford-Portland, 1999, pag. 112-120.45 Unul dintre criticii acerbi a acestei suprapuneri de responsabilităţi este profesorul olandez Peter Volten, vezi Organizing National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, Centre for European Security Studies, Gronigen, 2001, pag.108-110. Problema va fi analizată în subcapitolul următor.
45
Primul ministru este vicepreşedinte al CSAŢ şi şef al Protecţiei Civile. Pe de altă parte,
primul ministru conduce activitatea executivă a Guvernului şi implementează politica de
apărare, prin intermediul ministrului Apărării. Statul General Major este parte a
Ministerului Apărării şi este subordonat ministrului civil al Apărării.
Puterea judecătorească, prin diferitele sale instituţii, are un rol important pentru
controlul asupra armatei. Curtea Constituţională este o instituţie ce garantează supremaţia
Constituţiei şi tratează armata ca pe orice instituţie, verificând constituţionalitatea actelor
normative ce privesc apărarea. Curtea de Conturi este responsabilă pentru controlul
modului în care au fost cheltuiţii banii publici iar Avocatul poporului are un rol important
pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. O problemă intens dezbătută la
începutul deceniului trecut a fost aceea a menţinerii curţilor militare şi a procurorilor
militari, finalizată cu decizia de a păstra aceste instituţii.
Am prezentat, mai sus, instituirea cadrului legal pentru controlul democratic civil şi
instituţiile politice specifice, iar în continuare va fi prezentat mecanismul de realizare a
acestui control. Cel mai important mecanism de control al instituţiilor publice este
controlul asupra alocărilor bugetare, cuprinzând sistemul de planificare, bugetare şi
achiziţii (înainte de 1989 bugetul militar era secret de stat). Perfecţionarea acestui tip de
control a fost întârziată de previziuni incerte despre creşterea PIB şi imposibilitatea
aplicării bugetării multianuale, după model NATO. Un alt obstacol pentru implementarea
mecanismului de control al bugetului a fost acela al existenţei industriei de apărare, cu
putere extraordinară moştenită din perioada comunistă şi influenţă asupra SMG,
serviciilor de informaţii sau la nivel politic. Din 2001 s-a aplicat noul sistem de
planificare-programare şi bugetare (PPBES) iar sarcina planificării integrate a apărării a
46
fost trecută complet sub controlul ministrului civil, prin absorţia Direcţiei de Planificare
Strategică a SMG de către Direcţia de Planificare Integrată a Apărării, subordonată
secretarului de stat pentru Politica de Apărare şi Integrare Euro-Atlantică. Bugetul
apărării este astăzi public şi supus auditului intern cât şi supervizării altor instituţii,
precum Ministerul de Finanţe, comisiile parlamentare sau Curtea de Conturi.
II.3.c. Rolul societăţii civile în realizarea controlului democratic civil
Democraţia presupune separarea puterilor în stat. De aceea am studiat instituirea cadrului
legislativ şi am prezentat instituţiile politice, legislative, executive şi judecătoreşti, care
controlează direct forţele armate. Cu toate acestea, o societate democratică presupune
existenţa unor mecanisme informale şi a unor instituţii non-statale pentru realizarea
controlui civil indirect, organizaţii ale „societăţii civile”. Instituţii, precum o presă
independentă sau organizaţiile neguvernamentale şi institutele de cercetare independente
(think-tanks), contribuie la informarea largă a societăţii civile în probleme de securitate şi
crează o expertiză a civililor.
În perioada comunistă nu exista o mişcare sau societate civilă independentă, cele câteva
asociaţii, cum ar fi sindicatele sau Forumul Democraţiei şi Unităţii Socialiste fiind aflate
sub controlul partidului comunist. Mişcări de genul Solidarităţii poloneze sau Charta 77
din Cehia erau greu de creat în România. După 1989 asistăm la o apariţie explozivă a
organizaţiilor neguvernamentale (ONG), majoritatea bazându-se pe finanţare externă.
Multe din ONG-urile locale au obiective colaterale economice, precum cumpărarea de
maşini străine fără taxe vamale, însă nu este scopul acestui studiu de a examina calitatea
47
acestor instituţii46 ci ne vom concentra pe rolul ONG-urilor în influenţarea politicii de
securitate şi în construirea unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic. Asfel,
Michael Sheehan vede rolul ONG-urilor şi institutelor de cercetare după sfârşitul
războiului rece ca fiind acela de a contribui la construirea stabilităţii şi păcii, prin
recomandări şi lobby asupra guvernelor, de a juca un rol de „câine de pază” al
democraţiei, de a informa opinia publică asupra problemelor de securitate şi de a construi
reţele trans-naţionale de cooperare şi cercetare pe teme de securitate47.
În ultima decadă au funcţionat mai multe organizaţii neguvernamentale preocupate de
politica de securitate, reforma armatei şi relaţiile dintre armată şi societate, multe dintre
ele, însă, au funcţionat ad-hoc şi au intrat în auto-desfiinţare pe măsură ce a încetat
finanţarea externă a proiectului, problema ce îi preocupa era rezolvată sau dispărea de pe
agenda publică48.
Au existat şi există câteva organizaţii şi fundaţii foarte active în planul societăţii civile,
precum Asociaţia Euro-Atlantică „Manfred Woerner”, Fundaţia EURISC, Asociaţia
„George C.Marshall-Romania” sau, mai recent, “Casa NATO”.
Asociaţia Euro-Atlantică „Manfred Woerner” a fost fondată în 1996, la iniţiativa
ambasadorului Gheorghe Tinca, pe atunci ministru al Apărării. Asociaţia a organizat, de-
a lungul timpului, o serie de conferinţe şi dezbateri prin care a promovat integrarea euro-
46 Pentru o analiză comprehensivă a societăţii civile româneşti vezi Making Civil Society Work. Romania 2001, studiu realizat de Fundaţia IDEE.47 Michael Sheehan, The Role of NGOs in Building Security in South Eastern Europe, în Central European Issues, Vol. 5, No.2, 1999/2000, pag. 44-49.48 Aş remarca aici rolul destul de activ jucat de Centrul logistic Tac-Tic, care a derulat în perioada 1996-1997 un program “Securitate şi transparenţă”, finanţat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Tot un program asemănător a fost coordonat de către autorul acestui studiu în cadrul Fundaţiei Societatea Civilă, finalizat cu (co)editarea culegerii de studii de sociologie militară “Armata şi Societatea”.
48
atlantică, fiind cea mai importantă organizaţie neguvernamentală pe probleme de
securitate, timp de câţiva ani. De departe, cea mai mare realizare a sa a fost editarea
revistei de limbă engleză, „Central European Issues”, revistă ce publica studiile unor
diplomaţi sau analişti, atât români cât şi străini, dar a cărei apariţie s-a oprit în anul 2000.
Fundaţia EURISC (European Institute for Risk and Communication Management) a fost
înfiinţată în 1995 de către profesorul Adrian Gheorghe din Elveţia şi de către Liviu
Mureşan, ca director executiv. Scopul fundaţiei este de a promova dialogul, educaţia şi
cercetarea în probleme de securitate şi în problema relaţiilor dintre armată şi societate.
Fundaţia a desfăşurat o intensă activitate de cooperare internaţională cu Bertlesmann
Foundation, Centre for European Security Studies din Groningen-Olanda, Pactul de
Stabilitate din Europa de Sud-Est, Safeworld Foundation sau Geneva Centre for
Democratic Control of Armed Forces.
Asociaţia „George C Marshall”-Romania a fost înfiinţată de către foştii absolvenţi ai
Centrului George C. Marshall din Garmish-Partenkirchen şi şi-a propus să contribuie la
construcţia unei societăţi democratice moderne şi la integrarea României în structurile
euro-atlantice. După 2001 a editat revista „Securitate şi Cooperare” şi a devenit cea mai
activă organizaţie neguvernamentală pe probleme de securitate, organizând o serie de
conferinţe la care au participat importanţi decidenţi politici, români sau străini.
Casa NATO, organizaţie înfiinţată încă din 1992, dar re-născută după 2001 are un rol
catalizator pentru organizaţiile neguvernamentale care se ocupă de probleme de securitate
şi de integrarea euroatlantică, inclusiv a celor menţionate mai sus. Cu sediul în fosta
49
locuinţa a lui Nicolae Ceauşescu aceasta organizaţie-umbrelă a devenit membră a
Atlantic Treaty Association, a organizat peste 85 de acţiuni în ultimii doi ani, în special
conferinţe, dar are un portofoliu foarte larg şi promiţător de acţiuni, inclusiv informarea
tinerilor din societatea civilă.
Cu toate acestea expertiza acestor organizaţii pare că se rezumă la conferinţe şi dezbateri,
rolul lor în elaborarea unor studii fundamentale pentru politica de securitate fiind limitat.
Un alt aspect important al controlului democratic civil este transparenţa. Alături de
mecanismul de control al bugetului, relaţia mass-media cu armata pare a fi al doilea
mecanism important de succes pentru controlul civil asupra armatei, în această perioadă.
Alături de instituţiile politice de control şi de ONG-uri, presa independentă este o frână
importantă împotriva abuzurilor armatei. De-a lungul acestor ani presa a acţionat ca un
veritabil „câine de pază” al democraţiei, fiind considerată a patra putere în stat.
Un pas important pentru relaţia armatei cu mass media a fost făcut în 1995 prin
elaborarea „Instrucţiunilor privind organizarea activităţii de informare şi relaţii publice
din armată”49. Prin aceste instrucţiuni, lua fiinţă un sistem de instituţii, precum Direcţia
de Informare şi Relaţii Publice (prin preluarea unui serviciu de relaţii publice anterior),
purtătorul de cuvânt al MapN, ofiţerii cu informarea de la diverse eşaloane şi o mass
media militară. De asemenea, jurnalişti de la cele mai importante ziare sau posturi de
televiziune au început să se specializeze în probleme de securitate, prin absolvirea
cursurilor Colegiului Naţional de Apărare. În conformitate cu raportul secretarului de stat
49 G. Diaconescu, F. Şerban, N. Pavel, Controlul democratic…., pag. 186-190.
50
Sorin Encuţescu din octombrie 2001, peste 100 de jurnalişti sunt acreditaţi la Ministerul
Apărării.
Am descris aspectele instituţionale normative ale consacrării controlului democratic civil
asupra armatei române. Dar controlul democratic presupune o relaţie biunivocă, aspectul
celălalt ţine de asumarea misiunilor, stabilite de către autoritatea legitimă, de către
armată, internalizarea acestor norme de control democratic civil şi profesionalizarea
armatei pentru a fi capabilă să îndeplinească eficient aceste misiuni.
II.4 Profesionalizarea democratică a armatei
Profesionalizarea forţelor armate în Europa Centrală şi de Est reprezintă un element
constitutiv al procesului democratizării relaţiilor dintre armată şi societate, al
democratizării întregii societăţi. În limbajul comun, prin profesionaliare se înţelege
înlocuirea armatelor de conscripţie universală cu voluntari. Literatura de specialitate,
însă, scoate la iveală două abordări în problema profesionalizării. În abordarea
sociologiei militare- ilustrată prin opera lui Morris Janowitz - profesionalizarea este un
termen descriptiv pentru procesul prin care soldaţii profesionişti sunt socializaţi50.
Pe de altă parte, abordările recente utilizează termenul de ”profesionalizare” ca un termen
specific normativ, pentru a descrie forţele armate ce îndeplinesc cerinţele unui guvern
legitim, în mod eficient. Marybeth Ulrich de la US War College face o distincţie
50 M. Janowitz, The Professional Soldier- A Social and Political Portrait . London: Collier-Macmillan ltd, 1960) si S. Huntington, The Soldier and the State. Cambridge & London: The Belknap Press of Harvard University Press, 1957. Vezi Capitolul I al acestui volum.
51
importantă între profesionalismul armatei, în general, şi profesionalismul armatei de tip
democratic, fapt crucial pentru înţelegerea cazului României51.
În viziunea acestu studiu, o armată profesionistă este definită ca organizaţia militară
care acceptă că rolul său este de a îndeplini cerinţele guvernului legitim şi este
capabilă să îndeplinească eficient activităţile militare specifice52. Aşadar o armată
profesionistă îndeplineşte următoarele caracteristici: misiuni clar definite, menţinerea
unei expertize specifice de luptă, reguli clare privind responsabilităţile armatei ca
instituţie şi a militarului şi promovare pe bază de merit.
Acest capitol descrie transformarea rolului, expertizei, structurilor, instrucţiei şi educaţiei
FAR după 1989. Principalul argument este că România a pornit de la un nivel foarte
redus de profesionalism democratic. Am identificat trei vectori ai procesului de
profesionalizare:
a. schimbarea rolului şi misiunilor forţelor armate precum şi a sistemului de planificare a apărării;
b. restructurarea organizaţiei militare;
c. schimbarea sistemului de educaţie şi instructie militară.
II.4.a. Transformarea rolului, misiunilor şi a sistemului de planificare a apărării
În perioada comunistă România avea o politică de apărare relativ bine structurată, al cărei
obiectiv principal era apărarea graniţelor teritoriale ale ţării. Având în vedere definiţia
51 Ulrich, M., Democratizing Communist Militaries- The Cases of the Czech and Russian Armed Forces, Michigan: University of Michigan Press, 1999, pag. 109-112.52 Această definiţie în sens larg a forţelor armate profesioniste a fost propusă de Anthony Forester de la Kings College şi acceptată de către participanţii la conferinţa “Transforming the Post-Communist Militaries.”, Watchfield, UK, conferinţă la care a participat şi autorul acestui studiu.
52
extinsă a profesionalismului militar, putem afirma că, timp de aproape două decenii-
excluzând ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, forţele armate române au fost
profesioniste, dar profesioniste într-un context autoritar. Armata română avea misiuni
clare (Legea apărării, Directiva Comandantului Suprem etc), pregătire specifică pentru un
război clasic total, un cadru legal şi responabilităţi clare. Desigur, problema
profesionalismului individual este chestionabil. Astfel, promovarea pe bază de merit co-
exista alături de promovarea pe criterii politice sau de clan. Aceasta nu contrazice, însă,
afirmaţia existenţei unui anumit grad de profesionalism militar între anii 1965-1980. Prin
urmare, principala sarcină a elitei politice şi militare de după 1989 a fost aceea de a
înlocui modelul autoritar de profesionalism cu unul democratic.
Sfârşitul războiului rece a introdus un nou mediu de securitate, care necesita redefinirea
conceptelor strategice, a doctrinei şi misiunilor FAR. Aşa cum arăta Jeffrey Simon,
transformarea mediului european de securitate a influentat preocupările de securitate ale
tărilor Europei Centrale şi de Est, dar sarcina redefinirii noilor concepte de securitate (ca
misiuni pentru armate) a devenit mai complicată o dată cu extinderea noilor probleme de
securitate “dincolo de responsabilitătile şi capabilitătile fortelor militare traditionale,
necesitând o discutie societală şi consens mai largi asupra modului de rezolvare a acestor
probleme”53.
În conformitate cu Constituţia din 1991, rolul FAR a fost definit ca fiind “garantarea
suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale”54. Până în 1994, când România şi-a depus candidatura pentru
53 J. Simon, Central And East European Security. New National Concepts and Defence Doctrines, în Strategic Forum, Nr 151, Washington D.C., Institute for National Security Studies, decembrie 1998.54 Constituţia României, art. 117, 1991.
53
Parteneriatul pentru Pace (PfP), atât structurile militare, cât şi cele politice, au căutat noi
concepte strategice şi doctrine militare. În anul 1994, au fost elaborate Conceptul
Integrat de Securitate Naţională şi Doctrina Militară, însă, în realitate, acestea erau
confuze, identificând un număr mare de riscuri de securitate, fără a oferi argumente clare
asupra modului în care aceste riscuri trebuiau abordate de către FAR. Ca rezultat, aceste
documente nu au fost ratificate de Parlament şi au fost returnate Ministerului Apărării
pentru a fi redefinite. Concepte clare şi cuprinzătoare de securitate şi mecanisme eficace
de planificare a apărării nu au fost proiectate, în realitate, până în 1997. Un rol important
în realizarea conceptelor de planificare a apărării l-a jucat ajutorul oferit de Marea
Britanie, Olanda şi Statele Unite (Raportul Kievenaar).
În conformitate cu Legea privind planificarea apărării naţionale a României nr. 63/2000,
care a înlocuit Ordonanta de Urgenţă din 1998, planificarea apărării se bazează pe
deciziile şi optiunile politice şi strategice făcute de Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul
României, ca şi de alte instituţii publice care îşi asumă responsabilităţi în domeniul
securităţii şi apărării naţionale. Potrivit acestei legi, valorile şi interesele naţionale,
riscurile şi amenintările la adresa acestor valori, ca şi principalele linii călăuzitoare pentru
prevederea securitătii naţionale a României sunt definite printr-un document prezidenţial,
prezentat oficial Parlamentului- Strategia de Securitate Naţională. În scopul îndeplinirii
prevederilor Strategiei de Securitate Naţională, guvernul elaborează Carta Albă a
Apărării, stabilind obiectivele, sarcinile şi bugetul instituţiilor de securitate şi apărare.
După aceasta, fiecare minister sau instituţie publică cu sarcini în domeniul apărării şi
securităţii trebuie să îşi pregătească propriul plan departamental, program sau strategie
potrivit programului de guvernare şi prevederilor Cărtii Albe. La nivelul strategiilor
54
departamentale, Ministerul Apărării Naţionale, ca autoritate responsabilă pentru apărarea
militară a ţării, elaborează Strategia Militară, iar Ministerul de Interne şi serviciile de
informaţii elaborează propriile lor strategii în conformitate cu reponsabilitătile lor (vezi
Fig. 2).
Figura 2
Planificarea politicii de securitate în România
Sursa: Carta Albă a Apărării, 2000
Prima Strategie de Securitate Naţională de după 1989 a fost aprobată de Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) în iunie 1999. Potrivit acestui document, obiectivele
strategiei de securitate a României sunt: garantarea drepturilor şi libertătilor fundamentale
ale cetătenilor români; apărarea suveranitătii şi independentei României, ca stat national
55
G uvernul
M inisterul Apărării
Carta Albă a
Guvernului Strategia militară
Strategia militară a p robă
Pre şedintele Strategia de securitate
A României prezintă
Parlamentului Strategia de securitate
A României Strategia de securitate
a României prezintă
Parlamentului
Parlamentul Carta Alb ă a Guvernului
a prob ă
unitar şi indivizibil, în conformitate cu spiritul şi litera Constitutiei; consolidarea statului
de drept şi a institutiilor democratice; îmbunătătirea standardului de viată a populatiei; şi
protejarea şi promovarea intereselor României în întreaga lume.
În decembrie 2001, preşedintele Iliescu a prezentat Parlamentului noua Strategie de
Securitate Naţională a României55 care propune o viziune mai clară asupra mediului de
securitate şi a obiectivelor strategice ale României, defineşte interesele naţionale şi
stabileşte direcţii principale de acţiune pentru asigurarea securităţii. Printre obiectivele
stabilite sunt acelea de păstrare a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a
statului, garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept, optimizarea
capacităţii de apărare conform standardelor NATO etc. De data aceasta, noua strategie
identifică atât factori de risc cât şi vulnerabilităţi din viaţa internă, stabileşte direcţii clare
de acţiune în domeniul politico-administrativ, economic, social, educaţie, siguranţă
naţională, apărare naţională sau politică externă. Este în curs de elaborare Carta Albă a
Securităţii, menită să detalieze misiunile şi obiectivele agenţiilor guvernamentale şi
ministerelor în conformitate cu prevederile Stategiei şi Programului de guvernare,
alocând şi resursele necesare îndeplinirii acestor obiective.
Potrivit prevederilor Legii privind planificarea apărării nationale nr 63/2000, Ministerul
Apărării Nationale aplică un nou sistem de planificare, programare, evaluare şi bugetare
(PPBES), începând cu 2002 (testat în anii 2000 şi 2001). În centrul acestui nou sistem stă
o conceptie integrată de planificare şi administrare a resurselor financiare, materiale şi
umane, care va ameliora capacitatea FAR de a-şi îndeplini criteriile operationale (vezi
Figura 3). Cadrul de control democratic oferă conducerii civile oportunitatea de a stabili
55 Stategia de Securitate Naţională a României, în Monitorul Oficial, partea I, no. 822 , 20 decembrie 2001.
56
obiective pentru fortele armate - şi pentru o armată restructurată care să dovedească
abilitatea sa de a-şi îndeplini sarcinile.
Într-adevăr, un oficial al Pentagon-ului observa, nu demult, că “... Directiva de planificare
a apărării este una dintre cele mai bune din Europa de Est”, dar că “... nu este
implementată complet”56. În realitate, construirea unui mecanism clar şi eficient de
planificare (democratică) a apărării pentru România, care să includă şi civilii într-un mod
adecvat, va fi, probabil, un proces foarte lung. Doctrina “apărării totale” din perioada
comunistă, ca şi neadmiterea României în NATO, au acţionat ca o frână în schimbarea
accelerată a FAR.Un studiu foarte recent, editat de către secretarul de stat pentru politica
de apărare din MapN, George Cristian Maior, descrie modul în care a fost accelerat, în
ultimii ani, procesul de includere a civilior în planificarea apărării şi realizarea, astfel, a a
unui pattern democrat al relaţiilor dintre armată şi societate57.
56 R. Georgescu, NATO cere României să-şi evalueze mai bine resursele militare, România Liberă, 19 martie 2001, pag. 3.57 Pentru detalii vezi G.C. Maior, M. Matei, Bridging the Gap in Civil-Military Relations in Southeastern Europe: Romania’s Defense Planning Case, în Mediterranean Quarterly, vol.14, no.2, Spring 2003.
57
Figura 3
Sursa: Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia pentru Planificarea Integrată a Apărării
II.4.b. Schimbarea structurală a forţelor armate române (FAR)
Principalul obiectiv al reformelor structurale ale FAR a fost acela de a crea o armată
flexibilă şi compatibilă cu forţele NATO, care să fie capabilă să ofere în mod adecvat
securitatea poporului român. Procesul de reformă a fost, initial, stimulat de necesitătile
revolutiei din 1989 şi de semnarea Tratatului privind Fortele Armate Conventionale
(CFE) în Europa în 1990. Ca rezultat, în noiembrie 1990 FAR şi-au redus numărul
tancurilor de la 2850 la 1375, al vehiculelor blindate de la 3102 la 2100, artileria de la
3789 la 1475 de piese şi numărul aparatelor de zbor de la 505 la 430. Etapa initială a
58
CICLUL DE PLANIFICARE-PROGRAMARE -BUGETARE- EVALUARE
E
P R O G R A M A R E
TERMEN MEDIU ŞI PROIECţIE PE TERMEN LUNG
Programele de constituire, modernizare şi pregătire a Armatei României
Directiva deplanificare a apărării
Precizări privind modul de îndeplinire a dispoziţiilor
Dispoziţii ale şefilor structurilor din compunerea structurii
centrale a M.Ap.N.
Dispoziţii ale şefilor structurilor din compunerea structurii
centrale a M.Ap.N.
Planul anual privindpregătirea şi modernizarea
Armatei României.
Bugetulanual al M.Ap.N.
Dispoziţii privind modul deîndeplinire a Planului anualDispoziţii privind modul deîndeplinire a Planului anual
Strategia militară
a României
Precizări privind modul deîndeplinire a Dispoziţiilor
Precizări privind modul deîndeplinire a Dispoziţiilor
E V A L U A R E
reformei FAR a durat până în 1992 şi trebuie înteleasă, în primul rând, ca o perioadă de
decomunizare.
O etapă mult mai organizată şi coerentă de reformă a început în 1993 şi a dus la
aprobarea unei noi structuri a Ministerului Apărării Nationale în 1994. Aceasta a
determinat o reducere generală de 727 de functii în minister şi introducerea a peste 100
de civili în pozitii care anterior fuseseă ocupate de personal militar. În plus, a fost
înfiintat un Stat Major General şi, separat, State Majore ale fortelor terestre, aeriene şi
navale. Gărzile Patriotice au fost demobilizate şi a fost înfiintat un sistem de rezerve
teritoriale. Peste aceste reduceri specifice, şi mărimea fortelor armate ca întreg a fost
redusă drastic - de la o fortă de 320 000 de persoane în 1989, la 207 000 de persoane în
1999. Şi misiunile FAR s-au schimbat, trupele româneşti luând parte la operaţiuni
militare multinaţionale pentru prima dată în Kuweit şi Somalia.
Institutul pentru Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară, din cadrul Ministerului
Apărării Nationale, a realizat, în 1994, primul studiu asupra profesionalizării FAR, dar
abordarea sa a fost limitată la consideraţii privind creşterea numărului personalului
“profesionist” (în sens de militari voluntari) în armată. Acesta a fost urmat, în 1995, de
“Armata 2000”, un document ce analiza modurile de îmbunătătire a calitătii structurilor
militare româneşti. Ministerul Apărării Nationale a fost complet reorganizat în mai 1997-
schimbările afectând atât structurile centrale, cât şi fortele combatante.
Aceste schimbări au fost realizate în cadrul Procesului de Analiză şi Planificare (PARP)
al PpP, în scopul creşterii interoperabilitătii cu NATO. În acea perioadă - înainte de 1998
- prioritătile reformei se concentrau asupra a patru arii cheie:
59
• Reforme privind managementul personalului, în special privind ofiterii şi subofiterii;
• Actualizarea sistemelor nationale de comandă, comunicare, control şi informaţii (C3I) şi interoperabilizarea acestora cu NATO prin achizitionarea sistemelor de comunicatii STAR;
• întărirea capabilitătilor de apărare anti-aeriană prin instalarea noilor radare FPS 117 şi initierea Centrului de Operatiuni Aeriene Suverane (ASOC);
• Modernizarea infrastructurii generale, orientată spre facilitarea operatiunilor fortelor NATO pe teritoriul României.
Una dintre primele măsuri luate de guvernul nou ales, în ianuarie 2001, a fost aceea de a
adopta „Ordonanţa privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale”.
Potrivit acestei legi, FAR sunt conduse de un Stat Major General şi constau în 3 servicii-
forte terestre, forte aeriene şi de apărare antiaeriană şi forte navale. Ele sunt organizate în
Forte Operationale şi Forte Teritoriale.
Fortele operaţionale constau într-o Forţă de avertizare timpurie, o Fortă de reactie rapidă
şi o Forţă de suplimentare. Aceste forţe vor fi alocate atât pentru misiuni de securitate
colectivă, cum ar fi operatiunile NATO de mentinere a păcii, cât şi pentru apărarea
natională. Forţele teritoriale cuprind circa 45 000 de persoane şi constau în forţe de
pregătire redusă şi forţe de rezervă. Acestea sunt pregătite în proporţie de 30-70% şi se
intenţionează ca ele să fie gata de actiuni de luptă în 180 de zile. Acest tip de organizare
reflectă natura variabilă a profesionalizării FAR, şi în special modificarea sa de la o
“apărare totală” şi teritorială la un tip de proiecţie a puterii, caracteristic pentru multe
dintre fortele armate ale NATO. Managementul direct al acestor forţe constituie
responsabilitatea Statului Major General. Şeful Statului Major General este şi şeful
apărării şi ofiterul cu cel mai mare grad militar din România. Statul Major General a fost
recent reorganizat pentru a include directorate “întrunite”, similare cu cele din statele
60
majore ale NATO şi ale SUA. Statul Major General a publicat recent un document de
planificare pe termen mediu intitulat Viziunea strategică 2010, referitor la structura
viitoare a FAR. Acesta prezintă o schimbare majoră în structurarea fortelor armate
exclusiv pe bază de voluntariat până în 2005 (70% comparativ cu procentul actual de
47%). Mai mult, ca parte a celui de-al doilea ciclu al Planului de actiune privind
candidatura la NATO (MAP), România urmăreşte să reducă mărimea armatei sale până la
112 000 de persoane în timp de pace, şi un număr de 230 000 de persoane în timp de
război (complet mobilizată). Pe baza acestor planuri, în anul 2001 a fost iniţiat un proces
de evaluare a misiunilor şi structurilor şi a fost elaborat programul „Forţa obiectiv 2007”
care îşi propune să construiască o structură de 75.000 militari, din care 90% vor fi
profesionişti şi 15.000 de civili58.
II.4.c. Managementul resurselor umane. Noul sistem educaţional şi de
instrucţie
Educaţia şi instrucţia reprezintă o parte centrală a oricărui proces de profesionalizare. În
România, sistemul tradiţional al FAR privind managementul a fost înlocuit cu o nouă
abordare care urmăreşte să reconceptualizeze şi să reorganizeze managementul resurselor
umane într-un mod mai rational. Primul pas în acest proces a fost introdus în 1995, în
forma Conceptului de reformare a educaţiei militare. Scopul acestui concept este
dezvoltarea personalului militar profesionist, fiind realizat în două moduri. În primul
rând, direct, prin educarea şi instruirea studentilor în institutii educationale cu specific
militar. În al doilea rând, indirect prin recrutarea absolventilor unor institutii civile.
58
5
Vezi George Maior, Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies, 2002, pag.70
61
Conceptul urmăreşte să dezvolte îndemânările de bază ale unui soldat profesionist,
incluzând eficacitatea în luptă, conducerea şi spiritul de cetătean responsabil.
Institutiile de bază pentru educatia militară includ licee militare, şcoli post-liceale pentru
ofiteri şi subofiteri, şcoli superioare pentru ofiteri de comandă (3 academii militare), şcoli
de educatie tehnică, de instruire a ofiterilor de comandă şi de stat major, un sistem de
instruire pentru experti, un Centru Regional de Instruire PfP, un Centru regional pentru
managementul resurselor de apărare şi centre pentru învătarea limbilor străine. Acest nou
sistem este o parte a unei abordări holistice a managementului resurselor umane în
armată, incluzând elemente din domenii diverse cum ar fi recrutarea şi selectia, instructia
de bază, dezvoltarea carierei, reconversia şi demobilizarea şi promovarea bazată pe
competentă şi potential.
Conceptul managementului resurselor umane a fost elaborat iniţial în 1997. Ulterior, a
fost definitivat cu ajutorul experţilor britanici, olandezi şi americani, fiind elaborat un
Plan cadru de actiune privind apărarea natională pentru 2000-2003 şi un Cadru pe termen
lung (până în 2010). Aceste planuri au identificat 3 optiuni privind dimensiunea finală a
FAR, întinzându-se de la 87000 până la 140 000 de persoane. Cea de-a doua opţiune, de
112 000 de ofiţeri şi 28 000 de civili, a fost considerată ca reprezentând dimensiunea
ideală pentru sistemul de apărare naţională a României, data finală de atingere a acestui
obiectiv fiind stabilită pentru 2003. În faza a doua - între 2004 şi 2007 - reformele se vor
concentra asupra modernizării echipamentului şi atingerea interoperabilitătii complete cu
NATO. Conceptul managementului resurselor umane oferă şi elemente de organizare a
corpurilor de ofiteri superiori ale FAR - o moştenire structurală din perioada comunistă.
62
Ca urmare a reformelor, totalul forţelor active a fost redus cu peste 73% faţă de 1989,
numai în anul 2001 peste 4100 de ofiţeri, dintre care 44 de generali, au părăsit armata59.
Alte două initiative importante pentru reforma FAR includ Ghidul carierei militare şi
Reconversia profesională. Ghidul carierei, care a început să fie aplicat din iunie 2001,
constituie un cadru important pentru întregul proces de profesionalizare a FAR, potrivit
noilor sale misiuni şi roluri. Principalele prevederi ale Ghidului includ adoptarea unor
cariere pe termen lung şi scurt, cariere ale subofiterilor ca forte combatante, alegerea
profesiei militare de către persoane atât din sistemul educational militar, cât şi din cel
civil şi urmarea unor şcoli de instructie. Promovarea este acum un proces transparent şi se
bazează pe reguli clare. Reconversia profesională are o importantă fundamentală în
contextul reducerii corpului de ofiteri. Principalele măsuri includ prevederi privind
protectia socială a ofiterilor ce părăsesc armata, ca şi asistentă şi instruire pentru a-i ajuta
în găsirea unei cariere civile.
Nevoia de interoperabilitate cu NATO în cadrul PpP a stabilit şi noi obiective şi strategii
pentru reforma FAR. PARP, de exemplu, a oferit o abordare structurată pentru
dezvoltarea interoperabilitătii FAR cu aliatii NATO. Ulterior, MAP a dus la grăbirea
orientării reformei militare din România spre tipul de proiectie a puterii. În domeniul
educativ, au fost înfiintare Centre de învătare a limbilor străine, de instruire pentru
misiuni de mentinere a păcii şi instruire privind planificarea apărării. Mai mult, peste
1500 de ofiteri români au urmat cursuri în tările membre NATO.
59
5
vezi gl. C. Gheorghe, Force Restructuring, în L. Watts (ed), Romanian Military Reform and NATO Integration, Center for Romanian Studies, 2002, pag.124.
63
Noul guvern român - ales în noiembrie 2000 - şi-a declarat ferm angajamentul pentru
continuare reformei FAR. În Programul său de guvernare, îmbunătătirea managementului
resurselor umane în cadrul fortelor armate este identificată ca obiectivul cheie al reformei
până în 2004. Mai specific, acesta include:
• depolitizarea armatei şi reintroducerea competentei profesionale ca singurul criteriu de promovare;
• redimensionarea structurii de personal;
• întărirea expertizei civile în Ministerul Apărării Nationale;
• profesionalizarea structurilor militare în România.
Până în acest moment, guvernul român a făcut progrese semnificative în materializarea
acestor angajamente. Preocupările MapN pe termen scurt privesc atragerea experţilor
civili pentru o carieră în armată, crearea unui sistem de rotaţie a personalului şi
consolidarea clasei de experţi care lucrează la nivel NATO60.
II.5. Relatiile civil-militare în practică
Daca în primul capitol a fost prezentat cadrul teoretic al studiului, capitolul următor a
descris modul de instituţionalizare a controlului democratic civil asupra armatei (modelul
liberal) pornind de la modelul comunist. Instituirea controlului democratic civil asupra
armatei nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un proces, în continuă perfecţionare.
Capitolul care urmează va analiza şi evalua modul în care funcţionează instituţiile de
60
6
Vezi George Maior, Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies, 2002, pag.70.
64
control democratic. Aceasta evaluare va fi facută fie prin analiza concluziilor unor studii
realizate de către experţi străini, fie din analiza empirică a unei situaţii de criză.
Unul din studiile timpurii de evaluare a relaţiilor dintre armată şi societate şi a
controlului democratic al FAR a fost realizat, în 1996, de către o echipă de experţi
britanici de la Direcţia pentru Servicii de Management şi Consultanţă (DMCS)61 din
ministerul britanic al apărării, la cererea fostului ministru român al apărării, ambasadorul
Gheorghe Tinca. O concluzie generală a acelui studiu era aceea că „Ministerul Apărării
Naţionale este hotărât să dezvolte controlul democratic asupra militarilor din subordine şi
a luat măsuri pentru implementarea principiilor cerute de OSCE”. Printre neîmpliniri se
numără legislaţia incompletă în organizarea apărării sau a strategiei de apărare, precum şi
în domeniul regimului stării de urgenţă. Studiul a făcut o serie de recomandări pentru
îmbunătăţirea rolului şi componenţei CSAŢ, a comisiilor de apărare ale parlamentului,
precum şi unele recomandări legate de planificarea apărării sau de transparenţă.
Întrucât studiul anterior a fost focalizat asupra MapN şi a armatei, în 1998, a fost angajat
un nou studiu pentru a evalua mecanismul executiv de realizare a politicii de apărare şi
securitate62. Printre deficienţele constatate sunt cele legate de comunicarea dintre Guvern
şi anumite ministere, inclusiv MapN, şi propune ca proiectul Strategiei de securitate
naţională să fie elaborat la nivelul Preşedinţiei. De asemenea, studiul propune clarificarea
rolului CSAŢ, îmbunătăţirea comunicării sale cu Parlamentul, prin includerea
preşedinţilor celor două comisii parlamentare pentru apărare, şi îmbunătăţirea controlului
asupra serviciilor secrete.
61 Vezi Review of Paliamentary oversight of the Romanian MoD and the Democratic Control of its Armed Forces, DMCS Study, no. 43/1996.62 Vezi The Romanian National Security Policy and its Governmental Mechanism, DMCS Study, no.4-1998.
65
Concluziile rezultate din cele doua studii au fost avute în vedere în perioada următoare,
când s-a adoptat Strategia de securitate naţională (1999), Legea planificării apărării
(1998, modificată în 2000) sau a fost implementat sistemul de planificare, programare şi
bugetare a apărării (2000). Aceste studii au avut o audienţă restrânsă, fiind declasificate
mai târziu. Totuşi, după 2000 au fost realizate mai multe studii şi analize, atât din
perspectivă academică cât şi practică.
Unul dintre cele mai imporatnte studii despre România a fost elaborat de către Peter
Volten de la Centrul pentru studii europene de securitate (CESS) al Universităţii din
Gronigen, Olanda, în anul 200163. Deşi studiul apreciază progresele făcute de România în
domeniul relaţiilor dintre armată şi societate, autorul identifică 3 probleme importante:
„problema duplicării rolului Guvernului şi CSAŢ”, tensiunile dintre funcţionarii publici
(şi ofiţerii profesionişti) şi demnitarii numiţi politic precum şi lipsa de expertiză
independentă.
În privinţa duplicării rolului CSAŢ-Guvern, autorul avertizează asupra pericolului unui
sistem prezidenţial autoritar. A doua problema identificată porneşte de la acuza
funcţionarilor publici civili şi a ofiţerilor că puterea politică a politizat structurile de
apărare prea mult şi că politicienii numiţi paralizează şi amână luarea deciziilor
importante, dar şi de acuza politicienilor că unii funcţionari şi ofiţeri nu sunt loiali puterii
politice. Ultima problemă este legată de lipsa de expertiză independentă, nu numai în
rândul societăţii civile şi a mass-media ci şi a comisiilor parlamentare. Multe dintre
problemele semnalate de acest studiu au fost rezolvate în cadrul ciclurilor II şi III ale
Planurilor naţionale anuale pentru pregătirea aderării la NATO. Documentele întocmite
63 Vezi Organising National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, CESS, 2001, pag. 105-123.
66
de echipele de experţi NATO privind îndeplinirea obiectivelor acestor planuri sunt însă
confidenţiale. De aceea, o metodă quasi-experimentală (post-factum) de analiză a
modului de lucru al instituţiilor de control democratic civil este acea de a urmări acţiunile
lor de lucru într-o situaţie de criză.
Bineînţeles că relaţiile dintre armată şi societate au cunoscut câteva situaţii de criză după
1989. Larry Watts menţionează crizele legate de impunerea de către regimul
Constantinescu a principiului „supremaţiei civililor” în defavoarea principiului „împărţirii
responsabilităţii”64. Printre crizele menţionate de către Larry Watts, legate de numele
generalilor Degeratu şi Chelaru, nici una nu este relevantă pentru a trage concluzii
generale despre modul în care instituţiile de control democratic civil lucrează. Pe de altă
parte, schimbarea rapidă a generalului Chelaru din funcţie, în urma unor declaraţii
politice nefondate şi a unor acţiuni cu caracter politic, fără incidente, poate fi considerată
ca un indicator pozitiv de lucru al instituţiilor de control democratic65.
Cu toate acestea, simpla descriere a normelor de control democratic civil asupra forţelor
armate şi evaluările făcute de experţi nu oferă o imagine completă asupra tipului de relaţii
dintre armată şi societate şi a practicii CDC. Pentru o analiză complementară a aspectului
practic vom studia modul de lucru al acestor instituţii într-o situaţie de criză (quasi-
experiment). Una din crizele ultime în domeniul relaţiilor civil- militare a avut loc în anul
64 Vezi Larry Watts, The Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Problems of Post-Communism, vol. 48, no.4, July-August, 2001. 65 La câteva luni de la numirea în fiuncţia de şef al Statului Major General, generalul Chelaru a făcut câteva afirmaţii publice despre pericolul desprinderii unor părţi din România. Totodată, el a sprijinit înfiinţarea unei organizaţii nonguvernamentale a cadrelor militare, incliusiv a celor active, care şi-a propus şi realizarea unor scopuri politice. Cum statutul cadrelor militare interzice interferarea militarilor în politică, iar declaraţiile despre pericolul războiului civil au rămas nefondate, gl. Chelaru a fost obligat să-şi dea demisia.
67
1999 şi este legată de greva minerilor şi ameninţarea cu un marş asupra Bucureştiului,
finalizat cu schimbarea guvernului şi a altor instituţii politice.
Întrucât Guvernul luase măsuri radicale de reformă a industriei miniere, Liga minerilor
din Valea Jiului66, condusă de Miron Cozma, a pornit, la începutul anului 1999, o grevă
generală, cerând mărirea substanţială a salariilor şi exceptarea anumitor mine din Valea
Jiului de la programul de închidere, ameninţând cu marşul asupra Bucureştiului, în caz că
nu le sunt satisfăcute revendicările. Guvernul nu a aprobat greva şi a cerut Ministerului
de Interne (MI) să ia măsurile legale pentru apărarea ordinii publice. Cu toate acestea, o
masă bine organizată de mineri a început marşul către Bucureşti şi au înfrânt forţele de
poliţie şi jandarmi la Petroşani şi Costeşti (judeţul Vâlcea). În această situaţie a fost
convocat de urgenţă CSAŢ, care a cerut Guvernului să adopte Ordonanţa de urgenţă
privind starea de necesitate şi de asediu şi l-a împuternicit pe preşedintele României, în
calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate, să declare stare de asediu iar pe şeful
SMG să pregătească o strategie de restabilire a ordinii publice. SMG şi armata au acţionat
într-un mod profesionist, folosind tancuri fără muniţie pentru blocarea a 12 drumuri de
access către Bucureşti, militari profesionişti care participaseră la acţiuni de menţinerea
păcii şi au reuşit stoparea marşului minerilor în data de 22 ianuarie. Prim-ministrul, Radu
Vasile, a avut un rol important în de-tensionarea situaţiei şi întoarcerea minerilor la lucru,
prin negocierea aşa zisei „păci de la Cozia”. Cu toate acestea, pe 15 februarie, Miron
Cozma a anunţat un nou marş către Bucureşti, întrucât considera că Guvernul şi-a
încălcat promisiunile şi a aflat că va fi investigat şi judecat pentru acţiunile anterioare. De
data aceasta, Jandarmeria a acţionat corespunzător şi a reuşit oprirea marşului minerilor
66 De remarcat că minerii din Valea Jiului sunt un grup social foarte puternic, care a reuşit prima revoltă în perioada comunistă (1977) iar în anii 1990-1991 au mărşăluit până la Bucureşti de trei ori, marşul lor, sub comanda lui Miron Cozma, ducând la schimbarea guvernului Roman, în 1991.
68
în localitatea Stoeneşti (Olt). Miron Cozma a fost mai întâi capturat, pentru ca apoi să fie
anchetat şi condamnat.
După acea criză, atât elita politică cât şi elita militară au tras câteva concluzii relevante
despre relaţiile dintre armată şi societate. Fostul prim-ministru, Radu Vasile, în cartea sa
de memorii găseşte că principalele lipsuri de gestionare a acestei crize au fost legate de
lipsa de informaţii relevante oferite de către serviciile de informaţii, lipsa de
profesionalism a personalului MI şi manipularea publicului prin intermediul mass
media67. Fostul preşedinte, Emil Constantinescu, are păreri similare, cu amendamentul că
acuză generalii MI de trădare68. Un document important de evaluare a acelor evenimente
îl reprezintă raportul întocmit de către SMG pentru şedinţa CSAŢ din 6 februarie 1999,
publicat şi de către presă69. După ce declară că mecanismele democratice au funcţionat,
raportul respectiv condamnă lipsa deciziilor clare şi rapide la nivel politic, greşelile
tactice şi strategia confuză a MI şi face câteva propuneri. Printre propunerile ce vizează
îmbunătăţirea relaţiilor dintre armată şi societate sunt cele legate de finalizarea cadrului
legislativ privind situaţiile de criză, pregătirea şi implementarea sistemului de
management al crizelor şi alocarea de resurse pentru pregătirea instituţiilor.
Ca o concluzie generală a acestui capitol se poate infera că, în România, normele
generale şi instituţiile de control democratic civil asupra forţelor armate au fost proiectate
şi implementate, iar invitaţia de a deveni membru al NATO, din noiembrie 2002,
reprezintă o încununare a acestui fapt. Cu toate acestea, mecanismele de control
67 Vezi Radu Vasile, Cursă pe contrasens, Editura Humanitas, 2002, pag. 39-71.68 Vezi stenograma emisiunii TV, realizată de către Agenţia Rador, de către Dan Diaconescu cu fostul preşedinte, Emil Constantinescu, 29 iulie, 2002.69 Vezi Raportul SMG, în Adevărul, no. 2698, 6 februarie, 1999.
69
democratic se pot perfecţiona, nici măcar ţările cu tradiţie democratică precum SUA nu
consideră aceste mecanisme ca perfecte. Noile tipuri de misiuni şi noul sistem de
planificare, programare şi bugetare permit o proiecţie multianuală şi o evaluare anuală a
îndeplinirii misiunilor de către armată. Cele mai importante mecanisme de control
democratic sunt cele de control parlamentar al alocaţiilor bugetare precum şi mecanismul
ce verifică transparenţa deciziilor, unde rolul societăţii civile este determinant.
Profesionalizarea armatei române mai are, însă, un drum lung de parcurs.
Privind întregul proces de tranziţie de la modelul comunist de relaţii dintre armată şi
societate la modelul liberal (occidental), evitând modelul intervenţionist, se poate afirma
că procesul de reformă a fost iniţiat şi susţinut atât de factori interni cât şi externi.
Explicarea acestui proces va constitui subiectul capitolului următor.
70
PARTEA A II-A. FACTORII CARE CONTRIBUIE LA TRANSFORMAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI SOCIETATE
Prima parte a studiului a pus bazele teoretice ale analizei şi a urmărit procesul
transformării relaţiilor dintre armată şi societate în România. Partea a doua, însă, are ca
scop să identifice, atât pe baze teoretice cât şi pe baza datelor factuale din prima parte,
care au fost factorii care au contribuit la transformarea relaţiilor dintre armată şi societate
din România, în contextul mai larg al schimbării politcii de securitate.
Pentru aceasta este nevoie să construim un model explicativ. Metodologia de cercetare
porneşte de la demonstraţia lui King, Keohane şi Verba că analiza cantitativă şi calitativă
sunt doar două stiluri de cercetare dar există doar o singură logică a inferenţei70. Ei spun
că ...”unii cercetători consideră analizele statistice sistematice drept singura modalitate de
obţinere a adevărului. Suporterii metodelor calitative protestează vehement…atât
cercetarea cantitativă, cât şi cea calitativă pot fi sistematice şi ştiinţifice”71. De aceea,
acest studiu şi-a propus să aplice logica inferenţei prin metode calitative şi să analizeze
transformarea relaţiilor dintre armată şi societate şi a politicii de securitate după 1989 în
cazul românesc.
Pentru distilarea procesului analitic, pornind de la analiza literaturii de specialitate şi
analizând procesul de instituţionalizare a relaţiilor dintre armată şi societate de tip
democratic (prezentate în capitolul II), precum şi dintr-un studiu-pilot comparativ pe trei
ţări sud-est europene (efectuat de autor la Universitatea din Pittsburgh şi la Washington),
prin interviuri realizate în România precum şi din observaţie participativă am construit un
modelul explicativ, reprezentat în Figura 4.
70 VeziG. King, R. Keohane, S. Verba, Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, 2000, pag. 17-21.71 Idem, pag.18
71
Pentru construirea modelului explicativ am pornit de la două teze ale lui Huntington.
Prima teză spune că relaţiile dintre armată şi societate reprezintă componenta
instituţională principală a politicii de securitate, în timp ce a doua teză afirmă că
problema centrală a relaţiilor dintre armată şi societate este aceea a identificării a două
imperative ce modelează instituţiile civil-militare, respectiv imperativul funcţional
(determinat de ameninţările la adresa securităţii) şi imperativul societal (determinat de
forţele, ideologiile şi instituţiile dominante în societate.
În viziunea lui Huntington, politica de securitate se desfăşoară la un nivel operaţional şi
la un nivel instituţional. Dacă la nivel operaţional, politica de securitate constă în luarea
de măsuri pentru a contracara ameninţările la adresa securităţii, la nivel instituţional se
ocupă de organizarea relaţiilor dintre armată şi societate, pentru a dezvolta un astfel de
mecanism care ar maximiza securitatea, fără sacrificarea unor valori sociale. Concluzia
lui Huntington este că naţiunile care dezvoltă un echilibru propriu al relaţiilor dintre
armată şi societate îşi sporesc şansa de a descoperi răspunsurile corecte la problemele
operaţionale. Concluziile lui Huntington ne călăuzesc pentru construirea modelului
teoretic ce explică democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate, punând în relaţiie
politica de securitate şi relaţiile dintre armată şi societate cu cele două imperative,
respectiv cel funcţional, determinat de riscuri şi ameninţări (mai ales din contextul
internaţional) şi cel societal (contextul intern).
Un alt studiu teoretic ajutător este modelul lui Gustavsson, prin care acesta explică
schimbarea politicii externe a unei ţări în sistemul internaţional72. În modelul lui
Gustavsson, variabila dependentă (schimbarea politicii externe) este explicată printr-un
72 vezi J. Gustavsson, How Should we Study Foreign Policy Change, în Cooperation and Conflict, vol.34, issue 1, 1999, pag. 73-95.
72
model multi-cauzal, pe trei nivele de analiză. Astfel, factorii fundamentali structurali ce
explică schimbarea politicii externe sunt un ansamblu de variabile grupate în două
blocuri de factori: factori internaţionali şi factori interni. Aceşti factori nu pot produce
singuri schimbarea ci sunt mediaţi de percepţia decidenţilor politici, care funcţionează în
cadrul procesului deciziei politice.
Al treilea studiu teoretic este cel elaborat de către Jean Callaghan şi Jurgen Kuhlmann, în
urma unei cercetări comparative desfăşurate în anul 199973. Pentru cei doi autori, forţele
armate dintr-o democraţie sunt un “Ianus” cu două feţe, una orientată către contextul
internaţional, iar cealaltă către propria societate, pentru a răspunde valorilor sociale
democratice. Pentru factorii interni ei iau în calcul un set de aspecte precum cele politice,
culturale, economice şi sociale.
Pe de altă parte, pornind de la sugestiile teoretice de mai sus, luând în considerare
studiul-pilot desfăşurat pe baza unor interviuri cu experţi (vezi Anexa 1) şi datele factuale
din capitolul doi, am identificat că transformarea relaţiilor dintre armată şi societate în
România după 1989 şi a politicii de securitate poate fi explicată prin două blocuri de
variabile (variabile independente), respectiv:
• contextul internaţional (global)- mediul riscurilor de securitate şi oportunităţilor de cooperare;
• contextul intern- („imperativul social” din teoria lui Huntington);
Aceste blocuri de factori explicativi, precum şi influenţa lor asupra procesului de
instituţionalizare a relaţiilor dintre armată şi societatea democratică (variabila
73 Vezi J.Callaghan, J. Kuhlmann, Military and Society in 21st Century, Transaction Publishers, 2000, pag. 5.
73
dependentă) vor fi studiate şi explicate detaliat în capitolele care urmează. Transformarea
politicii de securitate şi a relaţiilor dintre armată şi societate reprezintă un proces dinamic
într-o lume dinamică. De aceea capitolul următor se va ocupa de politica de securitate în
contextul globalizării74. Globalizarea este faptul social total care influenţează atât
conceptul de securitate, modul în care noi percepem securitatea, cât şi deciziile legate de
politica de securitate şi apărare (politica de securitate). Desigur instituţiile de securitate
regională şi globală au intrat şi ele în turbulenţa globalizării iar rolul asistenţei pentru
democratizare sau refomă, asigurate atât de către instituţii de securitate cât şi de către
mari puteri occidentale, precum SUA, au fost esenţiale pentru succesul construirii unui
pattern democratic al relaţiilor dintre armată şi societate.
74 Inovaţia metodologică a acestui studiu constă în folosirea unui software pentru analiza calitativă a interviurilor, NUD*IST, prin care am reuşit gruparea nodurilor libere reieşite din transcrierea interviurilor în categorii principale, apoi gruparea acestora în indicatori complecşi, cum ar fi contextul extern sau contextul intern ca variabile independente.
74
Figura 4
MODELUL EXPLICATIV
Contextul internaţional• Globalizarea
• Conceptualizarea securităţii
• Asistenţa occidentală
Contextul intern
• Tradiţia istorică
• Opinia publică
• Constrângeri economice
POLITICA DE SECURITATE- ansamblul de măsuri, decizii, mijloace şi instituţii care au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele naţionale.
Domenii ale politicii de securitate (nivel operaţional):
• Militar- Strategia militară
• Politică externă
• Siguranţă naţională
• Economic
• Social
• Politico-administrativ
Relaţii dintre armată şi societatea democratică ( nivel instituţional )
I. Control democratic civil (dimensiunea societală)
• Cadrul legislativ al CDC• Instituţii publice de control democratic• Societatea civilă
II. Profesionalizarea armatei ( dimensiunea militară)
• Transformarea rolului şi misiunilor armatei
75
Capitolul III. Politica de securitate în epoca globalizării
În acest capitol, politica de securitate va fi privită ca o politică publică. La modul
general, o politică publică este „o reţea de decizii legate între ele prin alegerea
obiectivelor, a mijloacelor şi resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice”75.
Scopul final al unei politici publice este de a produce „bunuri publice” iar apărarea
naţională şi securitatea sunt bunuri publice ideale, fără de care nu se poate vorbi de
dezvoltarea unei ţări. Aşa cum afirma Chris Donelly, “ceea ce este astăzi în pericol nu
este teritoriul unui stat ci structura sa, natura societăţii sale, funcţionarea instituţiilor sale
şi bunăstarea cetăţenilor săi”76. Proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de
droguri, terorismul global, statele “slabe”, divizarea şi conflictele etnice sunt pericole ce
pot fi abordate numai prin efort colectiv şi cooperare. Nici un stat nu este atât de puternic
încât să ignore aceste forţe sau să răspundă, exclusiv cu forţele proprii, tuturor acestor
provocări. Nici chiar Statele Unite, singura super-putere globală, nu poate adopta o astfel
de politică şi aceasta s-a văzut recent, după evenimentele din 11 septembrie 2001.
Totuşi, astăzi, asa cum spunea Jeffrey Simon “…Sarcina de a defini noi concepte de
securitate în Estul Europei (sau politici de securitate-n.r.) este mai complicată pentru că
vizează provocările la adresa securităţii ca fiind de natură internă. Majoritatea consideră
că deschiderea graniţelor generează probleme de securitate, întrucât sunt asociate cu
imigraţie ilegală sau trafic, crimă organizată, forţe poliţieneşti ineficiente şi corupţie la
nivel guvernamental”77.
75 Vezi A. Miroiu, M. Radoi, M. Zulean, Politici Publice, Editura Politea, 2002, pag.24.76 Vezi Chris Donelly, Rethinking Security, în NATO Review, Vol. 48, Winter 2000-2001, pag. 32-34.77
7
Jeffrey Simon, Central and East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines, Strategic Forum, no. 151, Dec. 1998.
76
Globalizarea relaţiilor economice internaţionale evoluează astăzi în acelaşi timp cu
fragmentarea şi regionalizarea politicii de securitate. Forţele politice locale nu mai deţin
în totalitate controlul viitorului lor economic datorită intervenţiei unor factori ce nu mai
pot fi circumscrişi între graniţele lor naţionale. Indivizii şi naţiunile sunt astăzi martorii
unor eforturi de regionalizare a relaţiilor politice şi de securitate în scopul consacrării
stabilităţii şi al exploatării optime a capacităţilor economice în slujba dezvoltării
regionale şi, la nivel elementar, pentru supravieţuirea regumului. Divergenţele dintre
forţele economice globale şi interesele politice subnaţionale, naţionale şi regionale ar
putea duce la apariţia uneia dintre cele mai profunde şi vitale provocări la adresa relaţiilor
de securitate.
Acesta este, în principal, motivul pentru care în ultimul deceniu au fost vehiculate noi
concepte ale securităţii internaţionale. Dintre acestea, securitatea prin cooperare şi
securitatea comună sunt două dintre cele mai frecvent utilizate, completând conceptele
tradiţionale de securitate colectivă, apărare colectivă şi încredere reciprocă. Acestea din
urmă se centrează asupra teritorialităţii statului şi pun în relief dimensiunea militară a
securităţii şi ameninţării. Cele dintâi, în schimb, admit o definiţie mai inclusivă a
securităţii şi ameninţărilor, cuprinzând, dar în acelaşi timp depăşind, noţiunea tradiţională
a ameninţării şi răspunsurilor militare. Ele recunosc problemele asociate cu conflictul
militar, dar consideră că alţi factori ameninţă din ce în ce mai mult supravieţuirea şi
structura unui stat. Accentul este pus pe identificarea explicită a problemelor ce pun în
pericol nu doar statul-naţiune, ci şi unităţile subnaţionale sau cetăţenii, odată cu ariile
transnaţionale sau regionale. Astfel de probleme îşi au originea în dinamicile demografice
actuale, în mişcările masive de populaţie, în fluxurile ilicite de droguri, tehnologie sau
77
informaţie, în poluarea şi degradarea mediului, în schimbările ecologice globale şi
abuzurile privind drepturile omului etc. Mai mult, există o recunoaştere a faptului că
multe dintre aceste probleme noi şi complexe nu pot fi soluţionate nici prin intervenţie
militară, nici prin acţiuni unilaterale, iar dacă nu sunt abordate constructiv şi în cooperare,
ele pot duce la forme tradiţionale de violenţă militară, astfel ameninţând statul, regimul
politic şi societatea în ansamblu.
În securitatea prin cooperare, ideea de bază este aceea a diversităţii de roluri şi a
diviziunii sarcinilor, punându-se accent pe egalitatea tuturor entităţilor participante, astfel
încât fiecare dintre acestea să contribuie la coerenţa şi adaptarea întregului sistem la noile
circumstanţe. În consecinţă, fiecare ţară participantă îşi poate spori şansele de influenţare
a evenimentelor internaţionale comparativ cu riscul de a fi doar influenţată de acestea.
În noua eră a globalizării securitatea prin cooperare oferă o viziune promiţătoare, aceea a
naţiunilor ce caută soluţii paşnice la vechile probleme ale războiului şi păcii. Cel mai
frecvent, această viziune a fost promovată de către organizaţiile multilaterale cum ar fi
ONU sau OSCE. Din păcate, însă, aceste organisme nu au reuşit să îşi îndeplinească
promisiunile. Şi acesta este motivul pentru care astăzi se încearcă o relansare a
conceptului de securitate prin cooperare, o redefinire a unui sistem de securitate în care
toate naţiunile şi toate organizaţiile de securitate – fie ele sub-regionale, regionale,
internaţionale sau globale – să-şi coordoneze eforturile şi să coopereze mai strâns pentru
atingerea aceloraşi obiective comune- pacea globală, înţeleasă nu doar ca lipsă a
războiului, ci şi ca un mediu de dezvoltare economică şi socială.
Pe lângă întărirea securităţii, o abordare colectivă şi multinaţională în acest domeniu ar
putea oferi şi beneficii economice prin reducerea cheltuielilor publice pentru apărare şi
78
prin deschiderea accesului la comerţul mondial. O astfel de strategie mondială de apărare
ar avea ca principiu central ideea că apărarea teritoriului naţional este singurul obiectiv
legitim al forţelor militare naţionale. Scopul central al securităţii prin cooperare ar fi acela
de a împiedica statele să acumuleze sau să utilizeze mijloacele pentru o ofensivă
împotriva altui stat. Sancţiunile împotriva statelor ce nu se conformează vor include
sancţiuni non-militare, în special economice, iar la utilizarea forţei se va recurge doar ca
ultimă şi unică modalitate de intervenţie.
De asemenea, cum majoritatea statelor se confruntă cu presiuni de reducere a cheltuielilor
pentru securitate, un sistem al securităţii prin cooperare ar putea să ducă la reducerea
costurilor simultan cu creşterea eficacităţăii acestuia.
Totuşi, există şi numeroase aspecte critice ale aplicării sistemului securităţii prin
cooperare. Un prim aspect ar fi dificultatea de antrenare a tuturor armatelor într-un astfel
de sistem, în special a armatelor cu potenţial ridicat (de exemplu, Rusia). Un alt aspect
critic se referă la depăşirea decalajelor ce privesc securitatea şi insecuritatea dintre
emisfera nordică şi cea sudică a globului. Un ultim aspect se referă la problema
menţinerii statelor-naţiune ca unităţi viabile ale puterii 78.
Având în vedere noile riscuri şi ameniţări aduse de procesul globalizării şi propunerile
pentru realizarea unei politici de securitate prin cooperare în zona euroatlantică vom
prezenta în subcapitolul următor instituţiile care acţionează pentru realizarea securităţii,
care influenţează, mai mult sau mai puţin, securitatea României şi tipul de relaţii dintre
armată şi societate.
78 Vezi Stanford News, Stanford Center for International Security and Arms Control Conference.
79
III.1. Instituţii de securitate regională şi globală
Acest subcapitol îşi propune să descrie rolul instituţiilor de securitate în spaţiul eurasiatic,
principalele lor misiuni şi modul în care influenţează politica de securitate şi relaţiile
dintre armată şi societate din România. Principalele instituţii de securitate globale sau
euro-atlantice sunt Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Atlanticului de Nord
(NATO), Uniunea Europeana (UE) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE). Acest subcapitol va investiga rolul lor în realizarea unor politici de
securitate globale şi a unor relaţii dintre armată şi societate democratice.
Figura 5
III.1.a. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
GERMANYGERMANY
BELGIUMBELGIUMITALYITALYFRANCEFRANCELUXEMBOURGLUXEMBOURGNETHERLANDSNETHERLANDSPORTUGALPORTUGALSPAINSPAINUNITED KINGDOMUNITED KINGDOMGREECEGREECE
DENMARK DENMARK
AUSTRIA AUSTRIA
SWEDENSWEDENFINLANDFINLAND
IRELANDIRELAND
EU
NATO
Consiliul Europei
ESTONIAESTONIALATVIALATVIALITHUANIALITHUANIA
POLAND POLAND
ALBANIAALBANIA
CZECH REP. CZECH REP. HUNGARY HUNGARY
SLOVAKIASLOVAKIASLOVENIASLOVENIA
RUSSIARUSSIA
BELARUSBELARUSKAZAKHSTANKAZAKHSTANKYRGYZSTANKYRGYZSTANTAJIKISTANTAJIKISTANTURKMENISTANTURKMENISTANUZBEKISTANUZBEKISTAN
GEORGIAGEORGIAARMENIAARMENIA
AZERBAIJANAZERBAIJAN
UKRAINEUKRAINE
CSI
MOLDOVAMOLDOVA
BOSNIA HERZEGOVINA BOSNIA HERZEGOVINA HOLY SEEHOLY SEE MONACO MONACO YUGOSLAVIA YUGOSLAVIA
EAPCOSCE
CANADACANADAUNITED STATESUNITED STATES
ICELANDICELAND
NORWAYNORWAYLIECHTENSTEINLIECHTENSTEIN
TURKEYTURKEY
BULGARIABULGARIAROMANIAROMANIA
Instituţii interconectate de securitate în spaţiul eurasiatic
InstituInstituţii interconectate de securitate în spaţiul ţii interconectate de securitate în spaţiul eurasiaticeurasiatic
ANDORRAANDORRACYPRUSCYPRUSMALTAMALTA
SAN MARINOSAN MARINO
CROATIACROATIAF.Y.R.O.M.F.Y.R.O.M.
ELVEŢIAELVEŢIA Ţări invitate în NATO-2002
80
Creată după cel de-al doilea război mondial, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a vrut a fi „o
organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate” atât în ceea ce priveşte aria sa de
interese, cât şi competenţa, urmărind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale de natură economică,
socială, culturală sau umanitară.
În ciuda câtorva succese notabile, ONU a fost incapabilă în toată această perioadă să-şi
ducă la îndeplinire mandatul său iniţial, atât datorită lipsei unor mijloace şi instrumente
de acţiune eficiente, cât şi, mai ales, tendinţei marilor puteri (SUA sau unele state
europene) de a acţiona unilateral sau multilateral în afara auspiciilor ONU.
Articolul 51 al Cartei ONU statuează “dreptul fundamental al tuturor ţărilor membre la
auto-apărare, individual sau colectiv…” , în acelaşi timp stabilind şi rolul primordial al
Consiliului de Securitate al ONU în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv
prin utilizarea forţei armate. Tot aici se stipulează că măsurile luate de ţările membre în
termenii acestui articol trebuie imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate al
ONU şi în nici un caz nu trebuie să afecteze autoritatea şi responsabilitatea Consiliului de
a întreprinde acţiunile necesare pentru menţinerea şi restaurarea păcii şi securităţii
internaţionale.
După 1990, numărul operaţiunilor de menţinere a păcii a crescut substanţial, ca şi gama
sarcinilor ce trebuiau îndeplinite, incluzând livrarea de ajutoare umanitare, protecţia
populaţiei civile din zonele de conflict, dezarmarea şi demobilizarea, crearea unui mediu
stabil pentru alegeri democratice, raportarea încălcărilor legilor umanitare internaţionale,
pe lăngă sarcinile suplimentare de monitorizare şi aplicare a eventualelor acorduri de
81
pace. Mandatele au fost, de asemenea, întărite, trupele de menţinere a păcii (de
exemplu în Somalia sau Bosnia) primind autorizaţia de a utiliza forţa, conform
capitolului VII din Carta ONU.
Cu toate acestea, rezultatele acţiunilor ONU fie au fost superficiale, fie au dus la scăderea
prestigiului şi eficacităţii ONU prin incapacitatea de a-şi duce la îndeplinire un număr tot
mai mare de sarcini. Acesta este şi motivul pentru care, în ultimul deceniu al secolului
XX, a fost dezvoltată ideea unui sistem de securitate în care securitatea colectivă să
fie întărită de securitatea prin cooperare, iar drepturile indivizilor şi ale comunităţilor
naţionale să primeze asupra inviolabilităţii tradiţionale a statului-naţiune, contactele
dintre instituţiile ONU şi ale celorlalte organizaţii regionale de securitate fiind extinse,
atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi domeniul de acţiune (de pildă, în situaţia din
fosta Iugoslavie). În acest sistem decizia de a utiliza forţa pentru impunerea sau
menţinerea păcii îi aparţinea exclusiv Consiliului de Securitate al ONU.
Totuşi, datorită dificultăţii atingerii consensului în cadrul Consiliului şi a reticenţei ONU
privind implicarea în acţiuni de impunere a păcii, ONU a suferit numeroase eşecuri şi şi-a
pierdut o parte din prestigiul său pe plan internaţional, de exemplu, prin intervenţia
NATO în conflictul din Kosovo fără un mandat explicit din partea ONU. Mai mult, noul
Concept Strategic al NATO, adoptat în 1999, statuează că nu este necesară aprobarea
Consiliului de Securitate al ONU pentru o intervenţie NATO dacă aceasta consideră că
interesele sale sunt puse în pericol, situaţie ce poate semnifica marginalizarea ONU ca
organizaţie globală de securitate.
82
După cum afirmă Rolf Ekeus, la începutul mileniului trei, ONU trebuie să facă faţă la
patru provocări sau crize79. În primul rând este vorba despre o criză de identitate, care îşi
are originea în dezintegrarea coaliţiei învingătoare de după al doilea război mondial pe
motive ideologice. Crizele, descrise anterior, au continuat, cele mai recente fiind legate
de incompatibilitatea între filosofia Adunării Generale (a neintervenţiei în treburile
interne ale unui stat) şi imperativele tot mai frecvente ale intervenţiei umanitare.
A doua provocare este legată de criza de încredere în urma deciziilor recente ale
Consiliului de Securitate, legate de crizele din Iugoslavia, Somalia sau Irak. A treia
provocare este legată de adaptarea ONU la schimbările profunde impuse de fenomenul
globalizării, inclusiv prin luarea în considerare a actorilor non-statali. Ultima criză este
cea legată de criza financiară, generată şi de refuzul celui mai mare contributor (SUA) de
a-şi plăti datoriile.
În ciuda deficienţelor şi eşecurilor sale , ONU rămâne, însă, unica organizaţie în
care, într-o anumită formă, toate statele lumii se pot reuni şi îşi pot prezenta punctele de
vedere, în cadrul unei structuri sistematizate normativ, legislativ şi administrativ. Nu
rămâne decât ca liderii ONU şi ai ţărilor componente să dezvolte şi adapteze creativ
structura şi principiile ONU, să ia în considerare re-gândirea conceptului absolut de
suvernitate pentru a permite intervenţia umanitară, să ia în considerare mai mult
societatea civilă globală şi să permită realizarea securităţii colective.
79
7
vezi Rolf Ekeus, New Challenges for the UN, în Turbulent Times: the Challenges of Managing International Conflict, editată de Ch. Croker. F. Hampson, P. Aall, USIP, 2001, pag. 517-528.
83
III.1.b. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
O altă instituţie ce ar putea promova securitatea colectivă este OSCE. Conferinţa asupra
Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), devenită, după 1995, Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), a constituit iniţial un proces politic
consultativ pentru statele participante din Europa, Asia Centrală şi America de Nord.
Lansat în 1972, procesul CSCE a dus la adoptarea Actului Final de la Helsinki în 1975,
care curpindea o gamă largă de norme şi standarde privind conduita internaţională şi
angajamente pentru ghidarea relaţiilor între statele participante, măsuri
pentru întărirea încrederii între acestea, în special în domeniul politico-militar (măsuri de
construire a încrederii şi securităţii), măsuri pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi pentru cooperare în domeniile economic, cultural, tehnic şi
ştiinţific.
Procesul de instituţionalizare a OSCE a început prin Carta de la Paris pentru o Nouă
Europă din 1990 şi a fost continuat prin Declaraţia de la Helsinki din 1992.
Transformarea OSCE în organizaţie a reprezentat atât o culminare logică a muncii sale,
cât şi o recunoaştere a faptului că securitatea Europei devenise o preocupare cu adevărat
pan-europeană, necesitând un răspuns instituţional corespunzător.
Dezvoltarea relativ rapidă a noilor organisme ale OSCE (Consiliul miniştrilor de externe,
Comitetul înalţilor oficiali, Secretariatul de la Praga, Biroul pentru instituţii democratice
şi drepturile omului şi Centrul de prevenire a conflictelor din Viena) reflectă ambiţiile
statelor membre de a înzestra OSCE cu o nouă putere şi legitimitate, într-un nou context
de securitate. Dincolo de obligaţia de a continua acordurile privind reducerea Forţelor
84
Armate Conveţionale din Europa (CFE) şi Măsurile privind clădirea încrederii şi
securităţii (CSBM), Carta de la Paris statuează intensificarea cooperării, abordează
dimensiunea umană a securităţii (drepturile omului, democraţia şi statul de drept,
libertatea de mişcare a cetăţenilor şi ideilor etc.), precum şi dimensiunea socio-economică
a securităţii (economia de piaţă, integrare, ştiinţă şi tenhologie etc.).
Cu toate acestea, este aproape cert că aspiraţia OSCE de a deveni instituţia fundamentală
a securităţii europene este greu de realizat. În primul rând, deşi OSCE este cea mai
inclusivă organizaţie regională de securitate, ea nu are la bază un tratat care să fie semnat
la integrarea în organizaţie şi respectat cu stricteţe. OSCE cuprinde doar recomandări,
măsuri şi principii de conduită, se bazează pe voluntariat, iar consensul pentru o anumită
acţiune este, practic, imposibil de atins. În al doilea rând, deşi a “achiziţionat”
organismele ce îi pot oferi mijloacele pentru a detecta şi reacţiona rapid la eventualele
crize sau conflice, OSCE nu dispune de angajamentul şi suportul marilor puteri europene
şi, mai ales, ale SUA, care o privesc cu rezerve (aceasta şi datorită dorinţei Moscovei de a
conferi OSCE un rol mai important decât NATO). De asemenea, nu dispune de mijloace
militare proprii, iar organismele sale nu au experienţa practică şi pregătirea pentru
folosirea colectivă a forţei în scopul menţinerii şi impunerii păcii. În cel mai bun caz,
OSCE poate fi un forum adecvat pentru întărirea cooperării şi complementarităţii între
organizaţiile şi instituţiile europene şi transatlantice de securitate, în principal ONU,
NATO şi UE. Andrew Cottey consideră că, teoretic, OSCE ar trebui să constituie un
regim de securitate eficient pan-european dar, în realitate, este un regim lipsit de
robusteţe80. Aceasta datorită faptului că un regim de securitate eficient este dificil de
80 Vezi Andrew Cottey, The OSCE- Crowning jewel or talking shop?, în Uncertain Europe: Building a New European Security Order, editat de M. Smith şi G. Timmins, Londra: Routledge, 2001, pag. 43-61.
85
realizat datorită abordărilor competitive a statelor componente, lipsei de respect a
normelor instituite, existenţei unor tensiuni şi contradicţii ăntre normele şi principiile de
bază ale OSCE, lipsei unui mecanism de aplicare a normelor şi limitelor organizaţionale
pentru combaterea riscurilor nemilitare.
Cu toate acestea, din punct de vedere al relaţiilor dintre armată şi societate, OSCE a jucat
un rol deosebit de important prin elaborarea unui document politic, adoptat prin consens
la Summit-ul de la Budapesta din 1994, anume Codul de conduită în privinţa aspectelor
politico-militare ale securităţii81. Secţiunea a VII-a a acestui cod este dedicată controlului
democratic asupra armatei, trupelor paramilitare, forţelor de securitate internă şi
serviciilor secrete şi reprezintă o contribuţie deosebită pentru codificarea unor norme şi
definirea unor parametri juridici pentru realizarea controlului democratic. Cele mai
importante norme prevăd că:
• Statele participante vor promova integrarea forţelor armate în societate ca expresie a democraţiei;
• Statele vor asigura şi menţine o supervizare eficientă şi controlul forţelor armate, paramilitare şi de securitate prin autorităţi constituţionale investite cu legitimitate democratică. Rolul şi misiunile lor vor fi clar definite într-un cadru constituţional;
• Cheltuielile de apărare vor necesita aprobarea Legislativului iar controlul cheltuielilor militare, transparenţa informaţiilor şi accesul la informaii legate de forţele armate vor fi principiile ce ghidează această activitate....
Acest document a avut o importanţă covârşitoare asupra eforturilor comunităţii
internaţionale şi statelor est-europene de a defini parametri clari pentru conceptul de
control democratic asupra armatelor şi a democratizării fostelor ţări comuniste, în
81 Code of Conduct on Politico-Military Aspects of Security, Capitolul IV al Deciziei de la Budapesta, în Budapest Summit Meeting of the CSCE, Budapest, 6 decembrie, 1994.
86
general. De menţionat că România a parcurs un drum lung, transformându-se din stat
monitorizat, la începutul anilor 1990, în stat care a acţionat pro-activ şi eficient pentru
sporirea securităţii euroasiatice, aşa cum a dovedit în timpul Preşedinţiei-în-exerciţiu din
2001.
III.1.c. Uniunea Europeană (UE)
Uniunea Europeană (UE) devine un actor cu interese şi politici globale. Recenta
publicare a proiectului „Constituţiei europene” arată că Europa îşi constituie structuri
(supra) statale coerente, care vor necesita, mai devreme sau mai târziu politici externe şi
de securitate comune. „Procesul de la Saint-Malo”, respectiv decizia franco-britanică de a
iniţia elaborarea unei politici europene de securitate şi apărare, a constituit o adevărată
“revoluţie în domeniul afacerilor militare”, având în vedere faptul că, încă din 1947,
Franţa şi Marea Britanie, cele două mari puteri militare ale Europei Occidentale, nu au
fost capabile să ajungă la un consens în ceea ce priveşte elementele fundamentale atât ale
unei politici externe şi de securitate comune, cât şi asupra unei politici europene de
securitate şi apărare.
O diferenţă esenţială între Londra şi Paris a fost aceea a impactului unei politici europene
de apărare asupra Washington-ului. În timp ce Franţa consideră că apariţia unei politici
europene solide în domeniul apărării va consolida şi întări o Alianţă mai echilibrată şi,
prin urmare, mai puternică, Marea Britanie a consideră că se va produce exact contrariul-
în cazul în care Europa va demonstra o capacitate serioasă de a-şi gestiona propriile
probleme de securitate, Washington-ul se va retrage în izolaţionism, iar NATO se va
87
prăbuşi82. În perioada când statele membre negociau Tratatul de la Maastricht numeroase
evenimente modificau forma Europei. Cortina de Fier între vestul şi estul Europei căzuse,
Germania se reunifica, Iugoslavia intra în război. La nivel internaţional începuse războiul
din Golf. În aceste circumstanţe, statele membre şi-au pus problema existenţei unei
politici externe şi de securitate comune. Problemele apărute atunci nu au dispărut nici în
timpul negocierii, nici după adoptarea Tratatului de la Amsterdam, în special
instabilitatea din regiunea sud-est europeană şi din Orientul Mijlociu. Astăzi, se poate
spune că o politică externă şi de securitate comună ar fi necesară deoarece “Uniunea
Europeană este un jucător economic major care trebuie să joace un rol politic
corespunzător pe scena internaţională”83.
Uniunea Europeană şi statele sale membre asigură astăzi mai mult de jumătate din
fondurile de ajutor pentru dezvoltarea internaţională şi peste 50% din ajutorul umanitar
mondial. Ele finanţează o treime din ajutorul global pentru Orientul Mijlociu (50% pentru
teritoriile palestiniene), aproape 60% din cel pentru Rusia şi fostele republici sovietice şi
40% din efortul de reconstrucţie în Bosnia şi Herţegovina. Acest ajutor substanţial poate
fi implementat printr-un element politic, respectiv o contribuţie la procesul internaţional
de menţinere a păci, promovarea cooperării, democraţiei şi drepturilor omului.
Obiectivul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) nu este de a elimina
politicile externe ale statelor membre, ci de a abilita Uniunea Europeană să vorbească cu
o singură voce şi să arate o voinţă politică comună. În acelaşi timp, PESA nu urmăreşte
82 John W. Young, Britain, France and the Unity of Europe, Leicester: Leicester University Press, 1984, preluat din Jelyon Howorth, Britain, France and the European Defence Initiative, Survival, vol. 42, nr. 2, Summer 2000, p. 33.83 Javier Solana, Towards a Stronger Alliance, European Affairs, 12.04.2000, Press Release, Bruxelles, www.europa.eu.int.
88
să se interpună în faţa sistemelor de apărare ale fiecărui stat membru individual. O
entitate regională capabilă să facă acest lucru obţine influenţă pe scena internaţională.
Uniunea trebuie să apere valorile comune ale celor 15 (respectiv 25 în 2004), interesele
sale fundamentale, independenţa şi securitatea sa, să fie capabilă să întâmpine multiple
ameninţări, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul cu arme,
contrabanda cu materiale nucleare, fundamentalismul şi extremismul. De asemenea,
apariţia unor conflicte sau războaie locale, precum în fosta Iugoslavie, poate destabiliza
statele vecine. Scopul final al PESA este ca până la finele anului 2003 să dispună de o
forţă militară de 60000 de militari, mobilizabilă în 60 de zile şi care poate fi susţinută
minimum un an. Un prim exerciţiu al forţei europene este realizat din martie 2003 prin
desfăşurea a 320 de militari în misiunea din Macedonia, cu un comandament central
european. Deşi, în contextul războiului din Iraq, a existat propunerea a 4 state europene
(Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg) de a crea o forţă europeană independentă de
NATO, cu saricini dincolo de „St. Petersberg Tasks” este puţin probabil că va avea loc
curând o criză profundă în NATO, ci, mai degrabă, o acomodare. Noua Forţă de răspuns
a NATO, creată la Summitul de la Praga se poate acomoda foarte bine cu Forţa de
intervenţie europeană.
Până acum, extinderea NATO şi a UE erau văzute de România ca două procese
complementare, care au avut un rol esenţial în realizarea securităţii României de după
sfârşitul războiului rece şi pentru reformă. Prin negocierea celor 31 de capitole, în special
cel de Justiţie şi afaceri interne, precum şi programele PHARE or Pactul de Stabilitate au
constituit mecanisme care au dus la extinderea conceptului de securitate în România şi la
realizarea reformei.
89
III.1.d. Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO)
NATO a fost alianţa politico-militară cea mai de succes din istorie. Deşi un instrument al
razboiului rece pentru apărarea colectivă a ţărilor occidentale se pare că are şanse de a
deveni un instrument politico-militar la scară globală şi, totodată un vector de
modernizare a ţărilor din estul Europei. Una dintre explicaţiile acestui succes este aceea
că Alianţa s-a bazat pe împărtăşirea valorilor democratice iar democraţiile nu luptă
niciodată una împotriva celeilalte. Desigur, întrebarea care se pune acum este dacă
NATO va reuşi nu numai să apere valorile liberal democrate, dar să le şi promoveze cu
succes la nivelul Eurasiei, să realizeze un model de securitate prin cooperare. În acest
sens extinderea NATO şi politica uşilor deschise capătă un rol special, dimensiunea sa
politică fiind mai importantă decât dimensiunea militară.
Apariţia unor noi ameninţări şi riscuri în Europa după 1989 a necesitat o restructurare şi
completare a Alianţei. Mai întâi, a fost necesară o identificare a pericolelor ce puneau
pune în primejdie Alianţa şi, sub acest aspect, s-a considerat că securitatea aliaţilor
este indisolubil legată de cea a ţărilor vecine, inclusiv cele din spaţiul central şi est-
european şi, în ultimă instanţă, de securitatea întregii Europe.
Prin noul Concept Strategic, adoptat la Roma în noiembrie 1991 se urmărea tocmai
instaurarea unui climat de pace “echitabil şi viabil”84 în Europa, prin prevenirea sau
soluţionarea paşnică a crizelor care ar fi putut ameninţa securitatea Europei. Dacă până
atunci rolul NATO era acela de apărare a teritoriilor naţionale ale statelor membre
(Articolul V al Tratatului Atlanticului de Nord), în principal prin descurajare, noul
84 Informaţii despre organizarea NATO, în general, şi Summit-ul de la Roma, în particular, sunt disponibile la adresa de web: www.nato.int
90
Concept Strategic impunea re-direcţionarea liniei de acţiune a Alianţei, înspre Europa
Centrală şi de Est, prin noi roluri şi sarcini, mergând de la prevenirea şi gestionarea
conflictelor la acţiuni de monitorizare a controlului armamentelor, până la acţiuni de
menţinere şi impunere a păcii, convenite prin eventuale acorduri internaţionale.
Una dintre trăsăturile distinctive ale strategiei Alianţei după 1991 (care este reflectată
şi în Conceptul Strategic din 1999, adoptat la Summit-ul de la Washington) a constat în
redefinirea conceptului strategic (pentru a include o abordare comprehensivă a acesteia şi
nu doar dimensiunea sa militară) şi în sublinierea cooperării cu toate statele
ce împărtăşesc obiectivele Alianţei, incluzând următoarele elemente esenţiale:
• prezervarea legăturii transatlantice - Conceptul Strategic subliniază indivizibilitatea securităţii europene şi nord-americane şi importanţa unui parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord;
• menţinerea unor capabilităţi militare eficiente pentru a face faţă tututror situaţiilor previzibile, de la descurajare şi apărare colectivă, până la operaţiuni de răspuns la crize;
• dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, în baza deciziilor luate de miniştrii de externe ai Alianţei la Berlin, în 1996, pentru a sprijini aliaţii europeni să acţioneze autonom, de la caz la caz şi prin consens, apelând la resursele şi capabilităţile NATO, în situaţiile în care SUA sau Canada decid să nu participe la o anumită operaţiune;
• prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, operaţiuni NATO de răspuns la criză, ca cele din Bosnia sau Kosovo, fiind posibil să devină un aspect cheie al contribuţiei NATO la pacea şi securitatea euro-atlantică;
• politica de parteneriat, cooperare şi dialog cu toate ţările democratice, în scopul menţinerii păcii şi promovării democraţiei, prin dezvoltarea următoarelor instrumente- Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Parteneriatul pentru Pace, parteneriatele speciale cu Rusia şi Ucraina şi Dialogul Mediteranean;
• extinderea spre Est, în baza Articolului 10 al Tratatului de la Washington, “primul val” al extinderii incluzând deja Ungaria, Cehia şi Polonia;
• controlul armelor, dezarmare şi neproliferare prin menţinerea consensului între acest obiectiv şi politica sa apărare.
91
Conceptul Strategic din 1999 statuează că scopul esenţial al Alianţei este salvgardarea
libertăţii şi securităţii membrilor săi prin mijloace politice şi militare, dar defineşte
sarcinile fundamentale de securitate ale Alianţei în termeni de activităţi noi.
De departe, cea mai importantă dintre aceste noi activităţi este în domeniul prevenirii
conflictelor şi gestionării crizelor, prin posibilitatea iniţierii de către NATO, în mod
autonom, a unor opreaţiuni de răspuns la crize care nu se află sub incidenţa Articolului V
al Tratatului de la Washington. Dacă până în aprilie 1999 rolul Alianţei în prevenirea şi
soluţionarea crizelor nu putea fi decât unul de sprijin, contribuind la eforturile întreprinse
de ONU sau OSCE (aspect legiferat în toate documentele oficiale anterioare ale NATO),
odată cu noul Concept Strategic de la Washington NATO dispune de bazele legale pentru
a întreprinde acţiuni de răspuns la crize în mod autonom, fără un mandat explicit din
partea ONU sau OSCE. Această nouă “adaptare” a NATO a fost pusă în practică înainte
chiar de adoptarea noului Concept Strategic, prin implicarea în conflictul din Kosovo.
Aceasta a ridicat unele întrebări privind instaurarea unei ere unipolare, cu un NATO
dominat de leadership-ul american.
Relevantă pentru studiul nostru este politica uşilor deschise şi extinderea sa spre estul
Europei. Politica de extindere spre estul Europei, alături de beneficiile extinderii zonei de
securitate are şi o influenţă imensă asupra democratizării relaţiilor dintre armată şi
societate. Acestea au fost cerinţe exprese, la început în studiul despre largirea NATO din
1995 iar, apoi, incluse ca parte a pachetului pregătitor pentru admitere (Membership
Action Plan, capitolul I).
92
Capitolul întâi din “Study on NATO Enlargement “ a afirmat deschis că scopul lărgirii
este de a “…încuraja şi sprijini reformele democratice, inclusiv controlul democratic
asupra armatei”85. Acelaşi studiu a stabilit următoarele patru criterii de evaluare a
exercitării controlului democratic şi managementul armatei:
1. o separaţie clară a autorităţii Preşedintelui şi Guvernului prin constituţie sau legi;
2. supervizarea de către Parlament a armatei, prin controlul bugetului apărării;
3. controlul Guvernului, pe timp de pace, asupra Statului Major General şi comnandanţilor militari prin intermediul unui ministru civil;
4. reinstaurarea prestigiului military, încrederii în armată şi a răspunderii forţelor armate pentru a deveni eficiente86.
Pe baza acestui Studiu iar, mai târziu pe baza MAP au avut loc evaluări ce au dus la o
primă etapă a extinderii NATO (finalizată prin admiterea Cehiei, Poloniei şi Ungariei în
NATO- în 1997) şi o a doua etapă, care se va finaliza în mai 2004, prin includerea altor 7
ţări est-europene, printre care şi România.
În concluzie se poate afirma că, dacă NATO a fost exemplul de succes al unei organizaţii
ce promova apărarea colectivă, azi poate deveni modelul de organizaţie ce promovează
securitatea prin cooperare. Există, însă, tensiuni trans-atlantice, în special între SUA şi
unele ţări ale UE, ce pot împiedica realizarea acestui model. Aceste tensiuni se pot
rezolva prin acomodarea Forţei de răspuns a NATO (NRF) cu Forţa de reacţie rapidă
europeană, reducerea capabilităţilor militare dintre SUA şi partenerii europeni, ajustarea
85 vezi Study on NATO Enlargement, Brussels, September 1995, pag.2.86 pentru studiul acestor criterii, a extinderii NATO şi a relaţiilor civil-militare în Europa Centrală, până în 1996 vezi studiul lui Jeffrey Simon, NATO Enlargement and Central Europe, a Study in Civil-Military Relations, INSS, National Defense University, 1996, pag. 26-28.
93
criteriilor de apartenenţă la NATO, reforma structurilor de decizie şi acordarea unei mai
mare independenţe pentru europeni. De aceea, cel mai probabil că NATO va deveni
principalul intrument pentru realizarea unei cooperări prin cooperare în spaţiul euro-
atlantic, pentru că deja cuprinde un nucleu de state liberal democrate (cu mici interpretări
legate de pedeapsa cu moartea în SUA, democraţia în Turcia sau democratizarea şi
dezvoltarea noilor membri) ce iau în considerare realizarea securităţii individuale şi
promovarea stabilităţii în spaţiul adiacent lor (vezi Fig. 6).
Figura 6
NATO- Modelul securităţii prin cooperare
NATO-Rusia
PfP Ucraina
Securitate individuală
94
Managementul crizelor Dialog Mediteranean
Extinderea NATO
Adaptare după R. Cohen şi M. Mihalka
În acest capitol am arătat că politica tradiţională de realizare a securităţii statului naţional
este provocată de noi tipuri de ameninţări la adresa securităţii şi se realizează altfel decât
în perioada războiului rece. Urmare a unor fenomene atât de complexe, guvernele
naţionale încerarcă realizarea unei securităţi prin cooperare. Dar criza instituţiilor globale
sau inflaţia de instituţii şi organizaţii regionale transmit uneori semnale mixte şi cerinţe
confuze. Evenimentele de după 11 septembrie 2001, în special criza din Irak din 2003 au
arătat necesitatea reconstruirii relaţiilor dintre aceszte instituţii internaţionale de
securitate. Se observă recent tendinţa SUA de a deveni un „securist global”, acţionând
rapid alături de câţiva parteneri, pe baza unor coaliţii ad-hoc, „coaliţii de voinţă”, apoi
implicare NATO în afara spaţiului său tradiţional (vezi ISAF-Afganistan) ca forţă de
95
peace-enforcement şi a ONU şi UE în procesele de reconstrucţie. Aceasta este o situaţie
provizorie dar se impune o re-împărţire a responsabilităţilor globale, a unei „securităţii
prin cooperare”.
Revenind la subiectul relaţiilor dintre armată şi societate în Europa de Est, în planul
implementării unui control democratic civil asupra forţelor armate, instituţii precum
OSCE, UE, dar mai ales NATO au avut un rol esenţial, atât la nivel consultativ cât şi prin
ghidare, condiţionare sau evaluare. Dorinţa opiniei publice române de a se integra în UE
sau NATO a fost sprijinită de către aceste instituţii prin “pachete” de asistenţă financiară,
consultanţă sau training. Vom prezenta în continuare influenţa grupului de variabile
independente, adică a contextului internaţional şi a contextului intern în construirea unor
relaţii dintre armată şi societate de tip democratic, care au dus la invitarea României în
NATO.
Capitolul IV. Contextul internaţional.
Am văzut că politica de securitate tradiţională cunoaşte provocări profunde iar contextul
internaţional reprezintă mediul cu cea mai mare influenţă atît asupra conceptualizării
securităţii cât şi asupra deciziilor legate de politica de securitate. Globalizarea este
fenomenul care provoacă transformări profunde atât în periferia cât şi în centrul
sistemului mondial.
Ideea asigurării securităţii unui stat cu ajutorul propriilor mijloace, în principal militare,
nu mai este valabilă, după cum nu mai este nici afirmaţia potrivit căreia securitatea este
întotdeauna a statului, prin stat şi pentru stat. Şi aceasta atât datorită complexităţii şi
96
extinderii noilor pericole şi ameninţări la adresa securităţii statelor, cât şi datorită
capacităţilor din ce în ce mai scăzute ale acestora de a îndeplini funcţiuni esenţiale în
mod autonom. Argumentul principal este că noile ameninţări afectează atât modul de
concepere a securităţii cât şi modul practic de realizare a politicii de securitate.
Scopul subcapitolului următor este de a descrie şi analiza fenomenul foarte complex şi
controversat al globalizării, având în vedere faptul că globalizarea este fenomenul care
influenţează atât procesul de concepere cât şi de elaborare a politicii de securitate a unei
ţări. Vom prezenta câteva din principalele procese ce însoţesc globalizarea.
IV.1. Globalizarea- conotaţii şi dimensiuni
IV.1.a. Conotaţiile termenului de globalizare
Gândind globalizarea în sensul de creştere a interconexiunilor dintre oameni, de
expansiune a sistemului mondial, aceasta nu este un fenomen nou. Fenomenul poate fi
regăsit încă din secolul al XV-lea (după unii autori, încă de acum 5000 de ani). Se
vorbeşte chiar de un al doilea mare val al globalizării, primul având loc între 1850 şi
191487.
87 Pentru studiul expansiunii “sistemului capitalist mondial” începând cu secolul XVI vezi I. Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, 1994.
97
Astăzi, există o multitudine de tipuri de definiri ale conceptului de globalizare. Într-o
tentativă de sistematizare, definiţiile existente pot fi grupate în cel puţin trei curente: cel
al superglobaliştilor, cel al pesimiştilor şi cel al transformaliştilor.
Superglobaliştii definesc globalizarea ca o nouă epocă, în care statele naţionale vor
dispărea, se va crea o piaţă unică globală, iar guvernele naţionale nu vor avea decât rolul
de curea de legătură între capitalul global şi pieţele naţionale. Prin tezele care afirmă că
noua economie globală va evolua prin noi forme de organizare socială globală şi că noua
societate globală emergentă se instituie ca “sfârşit al istoriei” (conform expresiei lui
Fukuyama) sau ca scop final al evoluţiei umane, viziunea superglobaliştilor se situează la
intersecţia neomarxismului cu neoliberalismul.
Scepticii invocă mai ales argumente istorice şi consideră globalizarea ca un mit
contemporan. Ei îşi bazează argumentaţia pe date statistice care arată că fluxurile
comerciale şi de investiţii contemporane nu sunt deloc mai mari astăzi, ci se află la
acelaşi nivel ca în secolul al XIX-lea. Forţele internaţionale depind mai degrabă de
puterea regulatorie a guvernelor naţionale. Ei consideră că asistăm mai degrabă la un
fenomen de “regionalizare” a lumii în trei mari blocuri economice: Europa, Asia-Pacific
şi America de Nord.
Transformaliştii consideră globalizarea ca forţă principală a schimbărilor sociale, politice
şi economice actuale. Ei nu propun un model şi un sens al globalizării, ci consideră că
aceasta ar fi un proces îndelungat, confruntat cu multe contradicţii pe parcurs. Teza lor
principală este că globalizarea reconstituie puterea, funcţiunile şi autoritatea guvernelor
naţionale. Acestea vor fi disputate de către guvernele naţionale cu noi actori, ajungându-
98
se, în final, la divizarea puterii şi suveranităţii naţionale. Pentru ei, suveranitatea este
înţeleasă mai mult ca mijloc de negociere politică în cadrul unor reţele transnaţionale
complexe şi mai puţin ca simbolistică a unor bariere teritoriale.
Superglobaliştii şi transformaliştii se întâlnesc în formularea aceloraşi predicţii,
despărţindu-se numai în privina proceselor inerente globalizării, în timp ce scepticii
adoptă principiul „Nimic nou sub soare!” şi demonstrează asocierea globalismului cu
capitalismul. Numai că analiza succintă a societăţilor contemporane indică în mod clar
existenţa unor transformări care nu pot fi puse sub semnul unui „déjà vu”.
În continuare, să admitem un set de afirmaţii cu care oricine este de acord, devenind un
fel de postulate ale contemporaneităţii: lumea este din ce în ce mai interdependentă;
numărul fenomenelor cu impact global se multiplică vertiginos; suveranitatea naţională
este confruntată cu creşterea influenţei unor noi tipuri de actori. În aceste condiţii, rolul
guvernelor naţionale este acela de catalizator al acţiunilor colective către scopul general
al dezvoltării societăţii. Considerăm globalizarea, în sens larg, ca un proces sau sumă de
procese ce duc la creşterea conexiunilor globale, creşterea interdependenţelor în toate
domeniile vieţii sociale.
Într-un sens mai restrâns, considerăm globalizarea ca un set de procese generate de
reţelele interdependenţelor, interacţiunilor şi schimburilor dintre comunităţi, state
naţionale, ONG-uri, corporaţii multinaţionale şi dintre alţi actori globali. Acest
fenomen va afecta, într-o măsură mai mare sau mai mică, guvernele naţionale ale tuturor
statelor, mai ales ale statelor medii şi mici, precum Romania, şi de aceea politica acestor
guverne trebuie să fie mult mai flexibilă, pro-activă şi inteligentă. Majoritatea ariilor
99
sociale vor fi afectate de globalizare şi, de accea, este necesară studierea efectelor sale
asupra domeniilor economice, politice, sociale, militare etc. Din punct de vedere al
organizării puterii într-o lume interdependentă, pericolul nu vine de la globalizarea în
sine ci de la nestudierea cu atenţie a impactului pe care acest fenomen îl are asupra
guvernării. Argumentul nostru este că numai recunoscând riscurile globalizării, descriind
subprocesele şi anticipând riscurile se pot elabora politici pro-active adecvate, având ca
scop ultim dezvoltarea societăţii. Mai departe vor fi analizate, detaliat, aspectele
economice, socio-culturale, ecologice, militare şi politice ale globalizării, cu relevanţă
pentru politica de securitate a statelor.
IV.1.b. Dimensiuni ale fenomenului globalizării
Fiind un fenomen complex şi în continuă expansiune, aproape că nu putem vorbi de
vreun domeniu al vieţii sociale care să nu fie afectat de globalizare, care să nu cunoască
schimbări, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin dramatice. De aceea vom
analiza fenomenul complex ca multidimensional.
Dimensiunea economică. Multe dintre trăsăturile fundamentale ale “noii realităţi
economice” în contextul globalizării sunt acum aproape unanim recunoscute. Creşterea
fluxurilor de bunuri şi de capital, precum şi a importanţei corporaţiilor trans-naţionale în
politica globală este cel mai puţin contestat aspect al globalizării, unii autori considerând
chiar globalizarea economică ca singura globalizare vizibilă în acest moment.
Globalizarea comerţului înseamnă nu numai schimbul de bunuri şi servicii între economii
interdependente, ci mai degrabă fenomenul emergent de creare a unei pieţe globale, cu
anumite reglementări regionale şi o scădere drastică a taxelor vamale. Din datele istorice
100
putem constata o creştere exponenţială a comerţului după al doilea război mondial şi
încercarea de liberalizare treptată. Această evoluţie a fost facilitată de dezvoltarea
infrastructurii în transport şi telecomunicaţii, de promovarea liberalizării prin
reglementări instituţionale (GATT) şi internaţionalizarea producţiei de bunuri (un
computer are componente fabricate în Asia, asamblate în Europa de Est etc.). Dacă la
Bretton Woods s-au pus bazele instituţiilor ce reglementau fluxurile financiare (FMI) sau
dezvoltarea structurală (Banca Mondială), procesul de liberalizare a comerţului a fost
mult mai dificil. Deşi Acordul general pentru tarife şi comerţ (GATT) a creat un regim
internaţional al comerţului, negocierile în cadrul GATT şi OMC (Organizaţia
Internaţională a Comerţului) au fost dificile din cauza lipsei unor împuterniciri relevante
de a rezolva disputele comerciale.
Globalizarea comerţului are însă efecte asupra managementului tuturor economiilor
naţionale, fie că sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Astfel, în “Global
Transformation”88, autorii consideră că globalizarea comerţului produce efecte
decizionale, instituţionale, distribuţionale şi structurale asupra economiilor.
În primul rând, creşterea intensităţii relaţiilor comerciale şi liberalizarea tarifelor vamale
produce o mai mare sensibilitate a economiilor naţionale la fluctuaţiile internaţionale ale
cererii şi ofertei de bunuri. De aceea, economiile trebuie să fie mai adaptabile la şocuri
externe.
În al doilea rând, liberalizarea comerţului a avut efecte contradictorii până acum asupra
statului bunăstării. Pe de o parte, cererea de protejare a economiilor naţionale a devenit
88 Vezi D. Held et alt, Global Transformations, Polity Press, 1999.
101
mai fragmentată, focalizată pe anumite industrii, iar pe de altă parte interdependenţa a
făcut ca propriul export şi importul unor produse necesare propriei producţii să restrângă
curentul anti-liberalizare.
În al treilea rând, globalizarea comerţului are un impact puternic asupra forţei de muncă
şi distribuţiei veniturilor. Marile corporaţii îşi pot muta cu uşurinţă infrastructura
industrială în zone în care forţa de muncă este mai ieftină şi reglementările mai puţine, în
general în ţările subdezvoltate. Ca rezultat, forţa de muncă din zona iniţială de locaţie
devine inactivă. Acest lucru poate duce chiar la declinul unor întregi zone care, lipsite de
o bază industrială tradiţională, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi cu imigraţii
masive de populaţie.
Dimensiunea socio-culturală. Din punct de vedere social, cerinţele globalizării şi, mai
ales, ale economiei globale, necesită schimbări profunde în obiceiurile de muncă şi
stilurile de viaţă ale oamenilor în ţările lor native.
Prin creşterea semnificativă a puterii, dimensiunii şi uşurinţei comunicaţiilor,
concomitent cu scăderea drastică a costurilor acestora, tehnologia informaţiei şi
comunicării a înlăturat în mare măsură barierele naturale care până acum au separat pieţe,
comunităţi, societăţi. Comunicarea este acum globală, iar consecinţele nu sunt doar
economice, ci şi sociale şi politice. Aceasta implică, în primul rând, o mişcare uriaşă de
idei, informaţii şi imagini, ca şi de oameni cu religii, culturi şi identităţi naţionale diferite.
Pentru a face faţă competiţiei globale şi a supravieţui, economiile naţionale sunt obligate
să se “reinstrumenteze”, şi aceasta implică o largă transformare socială, o modificare a
practicilor sociale stabilite şi general acceptate şi recunoscute şi, astfel, globalizarea este
102
privită adesea negativ atât de către cetăţeni, cât şi de către guverne. La nivelul său cel mai
profund, globalizarea afectează conştiinţa indivizilor şi atitudinile lor faţă de cultură,
politică şi identitate personală.
În ceea ce priveşte consecinţele globalizării asupra fenomenelor socio-culturale părerile
sunt împărţite. Unii autori consideră că globalizarea poate crea “fragmentare” şi “tendinţe
dezintegratoare”, legăturile globale mai strânse apropiind culturi diferite şi, astfel, putând
spori şansele de conflict sau război între oameni de culturi şi identităţi naţionale diferite.
Alţii, în schimb, consideră că globalizarea este o contra-forţă puternică în raport cu
forţele distructive eliberate de sfârşitul războiului rece, respectiv- noul tribalism, etno-
naţionalismul produs de colapsul socialismului şi sfârşitul “echilibrului de teroare” între
superputerile ostile.
În mod similar, unii analişti văd universalismul, prin care se înţelege credinţa în
validitatea universală a noţiunii de drepturi ale omului, ca fiind cel mai important factor
ce serveşte la promovarea “individualismului”, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului, în vreme ce alţii consideră declinul rapid al diferenţelor culturale ca un proces
de “McDonaldizare” sau ”Coca-Colonizare” a lumii, percepându-l ca pe unul dintre
efectele negative ale capitalismului global.
Dimensiunea ecologică. Problemele ecologice depăşesc astăzi graniţele naţionale, şi nici
o ţară nu poate găsi soluţii eficiente la aceste probleme fără a recurge la cooperare şi
acţiuni comune. Distrugerea pădurilor şi efectele acesteia, poluarea aerului sau dezastrele
nucleare pot duce la degradarea mediului în alte părţi ale lumii. Cum din ce în ce mai
103
mulţi oameni călătoresc, problemele de sănătate, cum ar fi SIDA, devin dificil de abordat
într-o ţară fără a lua în considerare situaţia din altele.
Astfel, dimensiunea ecologică a globalizării se centrează asupra mişcării greu de
controlat, pe distanţe lungi, a unor materiale distructive în atmosferă sau în masa lichidă,
ori a unor substanţe chimice sau biologice (patogeni sau materiale genetice) care
afectează sănătatea oamenilor şi fiinţa umană în ansamblu. Este vorba aici de fenomene
sau procese ce transgresează graniţele naţionale şi nu pot fi rezolvate în totalitate de
guvernul unei singure ţări, indiferent de mijloacele avute la dispoziţie, cum ar fi
degradarea stratului de ozon, încălzirea globală provocată de om, răspândirea virusului
HIV la sfârşitul anilor 1970, diseminarea armelor de distrugere în masă şi ameninţarea
nucleară etc.
Dimensiunea politică. Un aspect important al globalizării este cel politic, aceasta
influenţând semnificativ modul de guvernare. Teritoriu, putere şi securitate sunt concepte
legate de esenţa statului naţional, care este subiectul cel mai afectat de provocările
globalizării.
În sensul de expansiune teritorială a sistemului mondial, globalizarea nu este un fenomen
nou, ci îşi poate găsi rădăcini în perioadele de expansiune a marilor imperii care au
dominat istoria antică şi evul mediu. Imperiile erau forme de organizare bazate pe tribut
în stadiile iniţiale, ca apoi să capete valenţe statale. Însă, din punctul de vedere al
guvernării, se poate afirma că ele erau conduse, nu guvernate, în sensul că stăpâneau
spaţii geaografice şi comunităţi eterogene de populaţie, dar nu aveau mijloace
administrative adecvate. Monarhiile constituţionale absolutiste au făcut tranziţia către
104
statul modern şi au creat un sistem interstatal după Pacea de la Westphalia (1648), sub
forma statelor naţionale. După Held şi alţii modelul westphalian de organizare statală
avea, printre altele, următoarele caracteristici:
• Sistemul mondial era format din state suverane teritorial, care nu recunoşteau nici o autoritate superioară;
• Sistemul juridic şi poliţienesc era în mâinile statelor;
• Dreptul internaţional stabilea doar norme minimale de coexistenţă a statelor;
• Diferendele dintre state se rezolvau prin războaie.
Statul naţional era în perioada modernă cea mai mare inovaţie adusă în domeniul
guvernării. Guvernarea naţională este realizată printr-un instrument politic impersonal
(birocraţia în sens weberian) cu jurisdicţie clară asupra unui teritoriu naţional şi având
monopol asupra violenţei, iar legitmitatea de a guverna este dată de un nivel minim de
încredere al cetăţenilor. Cetăţenii sunt loiali iar monopolul violenţei este exercitat de o
armată de conscripţie universală. Acestea sunt tezele principale ale sociologiei naţionale
de la Weber încoace. Cum pot fi interpretate astăzi asemenea afirmaţii ?
Să admitem că ele se circumscriu unui caz ideal, pentru că suveranitatea şi guvernarea
“naţională”, în sensul prezentat anterior, nu au existat niciodată pentru statele medii şi
mici, precum România. Apoi, suveranitatea (relativă) asupra teritoriilor naţionale a
devenit realitate foarte târziu, după primul război mondial (pacea wilsoniană) şi s-a
amplificat la nivel global, mai ales odată cu amplificarea procesului de decolonizare din
anii după cel de-al doilea război mondial. Odată cu aceste transformări, în special după
căderea Cortinei de fier, statele naţionale au fost reorganizate şi guvernate ca democraţii
105
liberale reprezentative. Aceasta l-a făcut pe Fukuyama să proclame “sfârşitul istoriei”.
Dar acest “al treilea val al democratizării” (Huntington) se petrece în condiţiile accelerării
evidente a altui set de procese- globalizarea şi emergenţa unor politici publice globale.
Acest fenomen aduce provocări esenţiale dimensiunilor teritoriale, de putere şi de
securitate ale statelor naţionale.
Un prim aspect de politică globală este faptul că anumite decizii transcend graniţele
tradiţionale ale statelor naţionale, o decizie politică luată la, să spunem Washington,
având consecinţe globale.
Deşi rămân principalii actori politici, guvernele naţionale se văd astăzi confruntate cu
apariţia unor noi actori care pot influenţa decizia lor în mod esenţial. Se poate vedea din
graficul de mai jos (vezi Fig. 7) creşterea spectaculoasă a numărului organizaţiilor non-
guvernamentale şi organizaţiilor internaţionale, în secolul XX. Dezvoltarea acestor
organizaţii sugerează internaţionalizarea deciziei politice.
Figura 7
Cresterea numarului de organizatii non-statale în secolul XX
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
4500
5000
1909 1956 1960 1968 1977 1981 1984 1986 1988 Anii
Nr. de orga niza tii
ONG Organizatii internationale
106
Sursa: Held et alt., Global Transformations
Ca exemplu de influenţă a deciziilor merită a fi menţionată influenţa organizaţiei
Greenpeace, care protestează şi convoacă mitinguri şi adunări de protest ori de câte ori
consideră că deciziile luate de o ţară pun în pericol mediul global. Să nu uităm nici
exemple mai evidente cum ar fi influenţa NATO, UE sau ONU. Şi nu în ultimul rând,
putem aminti doar de influenţa tot mai mare a corporaţiilor transnaţionale asupra
guvernelor naţionale. Pe plan mondial se vorbeşte azi de “bunuri publice globale”, de
crearea unor instituţii care să vegheze la prezervarea acestor bunuri.
Dimensiunea militară. Globalizarea în domeniul militar se referă la reţelele de
interdependenţă, pe distanţe mari, care implică forţa şi ameninţarea sau promisiunea
utilizării forţei. Mai mult, odată cu sfârşitul războiului rece asistăm la o intensificare a
contactelor şi interconexiunilor complexe între grupurile de naţiuni care anterior erau
ostile. Vechile alianţe, create pentru a contracara orice acţiune ce ar fi ţintit spre
modificarea echilibrului de putere, se remodelează şi se restructurează acum, tocmai
pentru a face faţă noilor provocări şi ameninţări la adresa securităţii naţionale sau păcii
mondiale, în contextul noului mediu creat de interdependenţele crescânde dintre naţiuni.
În acelaşi timp, statele îşi regândesc politicile naţionale de securitate şi apărare sau îşi
redirecţionează atenţia spre formarea de alianţe noi sau spre integrarea în vechile alianţe
restructurate pentru a putea contracara noile ameninţări ale erei globalizării, care nu mai
sunt exclusiv naţionale şi nu mai pot fi soluţionate individual, de către fiecare ţară în
107
parte. Rolul organizaţiei Al-Qaida în evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi influenţa
asupra politicilor de securitate globale este cel mai potrivit exemplu.
Problemele militare capătă o dimensiune globală şi datorită existenţei sateliţilor pentru
adunarea de informaţii strategice şi a rachetelor intercontinentale. Mai mult, este utilizată
din ce în ce mai mult noţiunea de integrare a armatelor naţionale într-o structură regională
sau internaţională, ca şi noţiunea de interoperabilitate între forţele armate ce fomează
efectivele unei armate multinaţionale, regionale sau internaţionale.
IV.1.c. Globalizarea- ameninţare sau oportunitate?
Unii autori văd globalizarea ca un proces benefic, o cheie spre viitoarea dezvoltare
economică a lumii şi, de asemenea, inevitabil şi ireversibil. Alţii, însă, o privesc cu
ostilitate, chiar teamă, considerând că sporeşte inegalitatea în interiorul şi între naţiuni,
ameninţă bunăstarea şi standardele de viaţă ale cetăţenilor şi împiedică progresul social.
Aşa cum se recunoştea într-un studiu elaborat de Fondul Monetar Internaţional,
“globalizarea oferă oportunităţi mari pentru dezvoltarea întregii lumi, dar nu progresează
în mod egal...”, iar aceste oportunităţi “nu sunt fără riscuri – riscuri ale mişcărilor
disproporţionale de capital şi riscuri ale degradării sociale, economice şi de mediu
produse de sărăcie”89.
Ceea ce ne propunem noi este să considerăm globalizarea ca un fenomen obiectiv (fapt
social total) şi să prezentăm atât efectele pozitive cât şi cele negative pe care aceasta le-ar
putea avea asupra dezvoltării şi securităţii unei ţări.
89 Globalization- Threat or Opportunity?, IMF Issues Brief, 2001.
108
Efectele pozitive ale globalizării
În general, susţinătorii globalizării sunt cei care percep direct şi imediat efectele ei, chiar
beneficiază de consecinţele pozitive ale acesteia. De aceea, se consideră că aceste efecte
pozitive constituie suficiente motive pentru a urmări intensificarea şi dezvoltarea
globalizării.
Astfel, se consideră că, în domeniul economic, globalizarea va duce la integrarea
economiilor naţionale în pieţele globale, ceea ce va facilita accesul tuturor ţărilor,
inclusiv al ţărilor mici sau subdezvoltate, la pieţe mai largi, la o mai mare varietate de
produse şi bunuri, la fluxuri de capital mai ridicate. Oportunitatea pe care globalizarea o
oferă în sectorul economic este aceea de a atinge un fel de prosperitate comună globală,
de a ridica standardele de viaţă a milioane de oameni din întreaga lume prin creşterea
eficienţei economice, îmbunătăţirea rezultatelor economice şi atragerea de noi investiţii.
Mai mult, globalizarea ar facilita tranziţia de la o “economie de volum mare” la o
“economie de valoare mare”, fiind asociată cu progresele tehnologice, care au determinat
reducerea costurilor în anumite domenii vitale pentru economie, cum ar fi transportul,
telecomunicaţiile şi tranzacţiile financiare. Înlăturarea barierelor comerciale duce la
creşterea exporturilor şi la atragerea investiţiilor, ceea ce sporeşte competitivitatea
internaţională, determină amplificarea productivităţii şi intensificarea exporturilor,
ameliorând astfel nivelul de dezvoltare economică şi de integrare a comerţului şi
economiei unei ţări. Competiţia globală produce cooperare globală, iar liberalizarea
schimburilor comerciale implică o “mai mare diviziune a muncii între societăţi”90.
90 B.H. Abdellatif, Globalization and its Consequences in the Third World, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2, p. 133-134.
109
În acelaşi timp, tehnologia avansată oferă un forum de comunicare pentru organizaţii şi
indivizi care, în general, sunt ignoraţi. Oferind acestor organizaţii şi indivizi posibilitatea
de exprimare, tehnologia creşte şansele ca preocupările lor să fie cunoscute şi, poate,
analizate. Abilitatea indivizilor aflaţi oriunde în lume de a comunica rapid şi eficient,
dincolo de graniţele statului, le sporeşte capacitatea de a afecta procesele globale, în
vreme ce simultan aceste procese promovează dezvoltarea şi utilizarea spaţiului
cibernetic.
Dintr-un punct de vedere socio-cultural, globalizarea este considerată a fi civilizatoare,
servind la întărirea perspectivelor pentru pace şi democraţie în lume. În domeniul
cultural, dinamica globalizării deţine promisiunea promovării unei încrederi şi cooperări
mai mari în interiorul fiecărei naţiuni şi între naţiuni, astfel sporind şansele instaurării
unei păci globale, iar în domeniul politic ea încurajează “extinderea statului de drept şi
dispariţia autorităţii birocratice”, astfel promovând guvernarea democratică91.
Vorbind la modul general, marea oportunitate oferită de globalizare este aceea ca
naţiunile şi indivizii din întreaga lume să devină conştienţi că propriile lor interese sunt
cel mai bine promovate prin respectarea intereselor tuturor celorlaţi şi, prin urmare, să
interacţioneze într-un spirit de reciprocitate şi solidaritate.
Efectele negative ale globalizării
Deşi beneficiile globalizării par să fie cu adevărat foarte promiţătoare, distribuţia acestora
nu este nici uniformă, nici omogenă. Unele ţări se integrează în economia globală mult
mai repede decât altele. Ţările care s-au integrat cunosc o creştere economică mai mare şi
91 Vezi G.B. Madison, Globalization: Challenges and Opportunities, Globalization Working Papers, McMaster University, Institute on Globalization, 1998.
110
o reducere a sărăciei, pe când cele excluse de la integrare cunosc o adâncire a pauperizării
lor.
În domeniul economic, globalizarea face ca guvernele naţionale să nu-şi mai poată
controla propriile economii, fie ele bogate sau sărace, democratice sau în curs de
democratizare. De exemplu, ţările nu-şi mai pot stabili propriile rate ale dobânzilor fără a
lua în calcul ratele din celelate ţări.
Pieţele financiare globale pot submina valoarea monedei naţionale a unei ţări, forţând
guvernul acestuia să-şi schimbe politica economică naţională şi să adopte măsurile şi
deciziile dezirabile la nivel global dar, uneori, indezirabile la nivel naţional sau local. Mai
mult, datorită interdependenţei create de globalizare, o criză economică apărute oriunde
în economia internaţională poate fi resimţită de toate celelate economii, uneori având
efecte devastatoare asupra economiilor naţionale.
Liberalizarea comerţului poate duce la distrugerea societăţilor rurale şi a mediului
înconjurător, la slăbirea mobilităţii forţei de muncă, la ameninţarea diversităţii culturale şi
autodeterminării, globalizarea fiind considerată un mijloc de asigurare şi consolidare a
dependenţei în termeni de valori economice, politice, culturale şi chiar sociale. Percepţia,
în principal a statelor mici, este că era opţiunilor multiple a luat sfârşit, simţindu-se
presiunea unui model mai degrabă impus decât consimţit şi acceptat, ce duce la pierderea
identităţilor, a valorilor şi normelor sacre ale ţărilor mici (deşi şi unele ţări dezvoltate
resimt această presiune şi o resping)92. În plan politic, globalizarea duce la reducerea
suveranităţii statelor, iar cei mai mari perdanţi sunt statele cele mai mici şi mai slabe, deşi
92 Petru Dumitriu, Small Developing States Versus Globalization- Testimonies Before the United Nations General Assembly, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2/2000.
111
şi statele dezvoltate simt acut o anumită slăbire a propriei puteri decizionale. Corporaţiile
multinaţionale, pieţele financiare internaţionale, sistemele de comunicaţii transnaţionale
(cum ar fin Internet-ul sau televiziunea prin satelit) şi organizaţiile transnaţionale (inter-
guvernamnetale, cum ar fi Uniunea Europeană sau non-guvernamentale), operează în
afara controlului statelor-naţiune şi totuşi, au o influenţă profundă asupra a ceea ce se
întâmplă în interiorul acestora. Astfel, puterea ce există în afara statelor-naţiune, în
contextul globalizării, tinde să restricţioneze activităţile şi să limiteze puterea guvernelor
naţionale93.
Cum forţele globale par să slăbească puterea statului-naţiune din exterior, ele pot face
acest lucru din interior. Relaţiile globale şi transnaţionale pot să consolideze localismul
sau naţionalismul la scară redusă. Grupurile etnice şi naţionale care încearcă să obţină
independenţa lor faţă de structurile mai largi în care sunt incluse pot să solicite sprijinul
organizaţiilor transnaţionale sau al sistemelor internaţionale de securitate pentru a le ajuta
în afirmarea independenţei lor şi în revendicarea caracterului naţional. Din acest punct de
vedere, puterea statelor-naţiune este ameninţată din două direcţii. Globalismul şi
interdependenţa ameninţă să diminueze capacitatea statelor de a-şi exercita puterea
independent, în vreme ce naţionalismul la scară redusă sau localismul ameninţă să
submineze unitatea statelor existente94.
După cum se poate vedea, părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte beneficiile sau
dezavantajele aduse de globalizare. Dintr-o perspectivă culturalistă, se poate spune că
globalizarea are atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În plan social, ea îngustează şi
93 D. Coates, K. Bonnett, M. Tehranian, Globalization: Key Concepts, Congresul Mondial de Sociologie, Montreal, Canada, 1998.94 Vezi E. Bahr, Common Security. A Blueprint for Survival, Palme Commission, 1982.
112
măreşte diferenţele de venit între şi în interiorul naţiunilor, iar, în plan politic, intensifică
şi reduce puterea politică şi omogenizează şi/sau pluralizează identităţile culturale95.
Provocările globalizării pot fi înfricoşătoare pentru unii. Nu există nici un dubiu că
globalizarea va forţa cetăţenii întregii lumi să participe sau să asiste la schimbări
profunde şi de perspectivă, uneori dureroase, în modul lor de viaţă obişnuit. Dar dacă
schimbările sunt profunde şi de dimensiuni mari, la fel ar putea fi şi oportunităţile oferite
de aceasta.
Globalizarea este pozitivă sau negativă în funcţie de locul şi modul în care o ţară se
raportează la aceasta. Iar succesul poate depinde de fiecare ţară în parte, de cunoaşterea şi
anticiparea posibilelor efecte ale globalizării de care ar putea beneficia fiecare ţară, de
capacitatea acesteia de a proiecta politici pro-active de dezvoltare. Din punctul de vedere
al acestui studiu se poate afirma că globalizarea este fenomenul care influenţează atât
modul de conceptualizare a securităţii cât şi politica de securitate, ca ansamblu de măsuri
practice pentru realizarea securităţii.
IV.2. Definirea concepului de securitate în contextual globalizării
IV.2.a. Conceptualizarea securităţii
Până în deceniul al nouălea al secolului XX, conceptul de “securitate” a fost monopolizat
de către disciplina academică a relaţiilor internaţionale, cu diferitele sale curente de
gândire şi paradigme. Astfel, conceptul restrâns de securitate a fost promovat de către
şcoala realistă, în care statul naţional era actorul principal. Realiştii considerau statele ca
un dat, cu interese naţionale definite în mod obiectiv şi capabile să definească obiectiv
95
113
ameninţările la adresa securităţii lor. Şcoala critică (scandinavicii în special) vede
sistemul mondial în termeni constructivişti, în sensul că ordinea socială poate fi
construită sau distrusă iar statele pot fi înlocuite din calitatea lor de subiecţi principali
pentru realizarea securităţii.
În deceniul al optulea unii autori, precum Johan Galtung, au preluat ideea liberală, de
sorginte kantiană, de „pace eternă” şi au început să vorbească despre “pace pozitivă” sau
“pace stabilă”. Treptat, autori precum Egon Bahr, au promovat în anii ‘80 conceptul de
“securitate comună”, care promova reţinerea de la cursa înarmărilor nucleare şi
realizarea securităţii prin acţiune comună.
O extensie a conceptului de securitate, aceea de “securitate colectivă”, promovată iniţial
de către Liga Naţiunilor, a fost preluată şi continuată prin organizaţii precum Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU- prin articolele 41 şi 42) sau Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (CSCE devenită ulterior OSCE). Acest concept presupune că un
grup de state suverane promit să se protejeze reciproc de un atac al unei naţiuni
aparţinând acelei organizaţii.
O altă extensie a conceptului de securitate- aceea de „apărare colectivă”, constă în aceea
că un grup de state se organizează pentru a se proteja împotriva unei agresiuni externe.
Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) şi Tratatul de la Varşovia sunt organizaţiile
tipice din timpul războiului rece care au semnat un tratat pentru realizarea apărării
colective.
După sfârşitul războiului rece, sub influenţa şcolii culturaliste, în special a şcolii lui Barry
Buzan, asistăm la o definire extinsă a conceptului de securitate. Întrebarea-cheie a acestei
114
şcoli este: „securitate pentru cine?”. S-a constatat că, în ţările comuniste, securitatea
statului era de fapt securitatea “regimului politic”, îndreptată uneori chiar împotriva
cetăţenilor săi. Sub influenţa libertăţii fluxului de idei şi populaţie (flux generat de
globalizare) există azi presiuni pentru lărgirea conceptului de securitate, prin cuprinderea
mai multor dimensiuni, cum ar fi cea politică, socială, economică sau de mediu. Aşadar
se vorbeşte, cel puţin în spaţiul euro-asiatic, de construirea unui concept precum
“securitate democratică” (pentru a încorpora şi securitatea individuală) iar ca politică
(normativă) de securitate se recomandă proiectarea stabilităţii în spaţiul adiacent şi
promovarea conceptului de „securitate prin cooperare”. În viziunea unor analişti
occidentali, securitatea prin cooperare este un sistem strategic format în jurul unui nucleu
de state liberal democratice, caracterizate de împrărtăşirea aceloraşi valori, ce se
organizează într-o reţea de alianţe formale sau informale96. Acest tip de securitate prin
cooperare cuprinde mai multe cercuri concentrice (vezi Figura 8). În studiul aminitit
anterior, Mihalka porneşte de la definiţia lui Arnold Wolfers că securitatea poate fi
definită în sensul de absenţa a oricăror ameninţări asupra unor valori comune şi propune
definirea securităţii prin cooperare ca activitate a unor state de a micşora probabilitatea
unor războaie sau a consecinţelor războiului dacă acesta se produce97.
Figura 8
96 Vezi Richard Cohen, Michael Mihalka, Cooperative Security: New Horizons for International Order, The Marshall Center Papers, no.3, 2001.97 Idem, pag.35.
115
Acesta nu este decât un model normativ ce arată influenţa globalizării asupra
conceptualizării securităţii. Realizarea practică a securităţii prin cooperare va fi dezbătută
în capitolul următor.
Pe de altă parte, pornind de la studiile făcute de Barry Buzan98 (care consideră că
securitatea are atât o dimensiune obiectivă cît şi una subiectivă) am realizat următorul
model explicativ al conceptului de securitate (vezi Fig.9). Suprapunînd dimensiunea
subiectivă a securităţii (ce actori se simt ameninţaţi?) cu dimensiunea obiectivă (existenţa
reală a pericolului), putem considera securitatea ca un proces dinamic ce încearcă să
aloce resursele pentru scopul ultim, care este realizarea securităţii tuturor cetăţenilor. În
acest model teoretic, prin suprapunerea celor două axe, în funcţie de percepţia
ameninţărilor, vom avea de a face cu patru stări, respectiv insecuritate, obsesie, falsă
securitate şi securitate. De aceea rolul decidenţilor politici, aleşi în mod democratic, este
să asigure o politică de securitate care va aloca resursele pentru realizarea acelei stări de
98 Vezi Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, 2000.
116
securitate colectivă, prin evitarea celor două capcane, ale falsei securităţi şi ale obsesiei.
Bineînţeles, acesta este un model simplificator dar se pot găsi momente din istoria
României ce pot exemplifica aceste două capcane. Astfel, în perioada interbelică, sub
influenţa păcii wilsoniene, după realizarea idealului naţional al Unirii, decidenţii politici
au agreat realizarea acelui „cordon sanitar” între URSS şi Marile Puteri occidentale prin
mici alianţe şi înţelegeri regionale, sub egida generoasă a Ligii Naţiunilor ce promova
securitatea colectivă.
Figura 9
Ce actori se simt
ameninţati?(indivizi, grupuri sociale,
naţiunea..)
Pericolul este în mod obiectiv…?
Prezent Absent
117
Insecuritate Obsesie
Falsă securitate Securitate
Acest sistem de securitate s-a dovedit a fi creat sentimentul unei false securităţi, URSS şi
Germania nazistă sfărâmând acest sistem ca pe un castel de nisip.
Pe de altă parte, în perioada deceniilor şase, şapte şi opt ale secolului douazeci,
Ceauşescu a realizat că ideologia comunistă este un liant fragil şi a început să promoveze
naţionalismul, pentru obţinerea sprijinului popular. Opoziţia sa la invazia sovietică asupra
Pragăi i-a conferit legitimitate şi a început să se prezinte ca pe un continuator firesc al
marilor domnitori. Prin intermediul unui important aparat propagandistic a început să
promoveze teza conspiraţiei universale asupra poporului român ceea ce a creat o obsesie
a ameninţărilor externe, obsesie ce s-a dovedit falsă şi s-a vindecat foarte greu (vezi
capitolul II.1 şi II.2).
De data aceasta securitatea este concepută ca libertate a poporului de a-şi alege modul de
viaţă, iar un actor important în definirea politicii devine acum şi opinia publică. Spre
deosebire de aceasta, tipul de securitate democratică va oferi siguranţă tuturor indivizilor
şi grupurilor sociale care împărtăşesc valorile democraţiei.
Politica de securitate democratică
Da
Nu
118
Aşadar, globalizarea a influenţat modul de concepere a securităţii şi, indirect, relaţiile
dintre armată şi societate. Cum afirma Huntington, relaţiile dintre armată şi societate
reprezintă componenta instituţională a politicii de securitate. De aceea, extinderea
conceptului de securitate încât să cuprindă şi securitatea individului, democratizarea
politicilor de securitate prin includerea activă a opiniei publice ca actor activ şi
promovarea stabilitaţii prin extinderea NATO şi a Uniunii Europene au dus la realizarea
unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic în Europa de Est. Totuşi, un rol
esenţial în definirea politicilor de securitate îl are percepţia riscurilor şi ameninţărilor.
Subcapitolul următor va prezenta principalele ameninţări la adresa securităţii.
IV.2.b. Ameninţări noi la adresa securităţii
Dacă în capitolele anterioare au fost discutate riscurile şi oportunităţile aduse de
globalizare pentru un stat, la modul general, precum şi definirea securităţii în contextul
globalizării, vom discuta, acum, riscurile specifice la adresa securităţii. În principiu,
factorii decizionali se confruntă cu două tipuri de riscuri - ameninţări interne şi presiuni
pentru secesiune, precum şi ameninţări trans-naţionale.
Ameninţări interne
De-a lungul istoriei, disoluţia statului a fost, de obicei, o consecinţă a războaielor între
state. Explicaţiile tradiţionale asupra destrămării sau dispariţei unui stat se centrau, în
general, pe clivajele istorice de-alungul liniilor de religie, etnicitate, limbă şi cultură. O
altă cauză era invazia sau plecarea unei puteri străine. După sfârşitul războiului rece, însă,
globalizarea este forţa ce facilitează dezintegrarea unei ţări şi afectează suveranitatea ei.
119
Am putea spune că globalizarea este forţa iniţială, declanşatoare, iar clivajele religioase,
etnice, sociale sau culturale favorizează sau intermediază efectele globalizării.
Globalizarea nu aduce doar integrare ci şi fragmentare. Desigur că riscul disoluţiei
statului nu este nou, dar de-a lungul istoriei el a fost întâlnit ca o consecinţă a războaielor
dintre state, fie ale războaielor etnice, religioase sau invazii ale unor puteri străine. Dar
azi, cu cât lumea devine mai “globalizată”, cu atât mai puţin traumatic este pentru grupuri
sociale sau etnice să-şi proclame independenţa. Aşa cum sugera Enriquez99, cu cât un
guvern în tranziţie dă de înţeles că misiunea sa este de a privatiza după reţetele FMI sau
ale Băncii Mondiale, acei cetăţeni care sunt afectaţi cel mai mult de efctele sau
beneficiile globalizării îşi pot pune întrebarea cu ce îi ajută acel stat şi, apoi, să ceară
disoluţia lui. Sunt evidente tendinţele separatiste nu numai în state în curs de dezvoltare,
ci şi în state dezvolate cum ar fi Italia (Liga Nordului) sau Spania (Gruparea bască ETA
sau Catalonia).
Globalizarea implică o deschidere mai largă a graniţelor pentru bunuri, idei, capital şi
oameni. O astfel de deschidere este concomitentă cu asimilarea de cunoştinţe, dar poate
facilita şi dezintegrarea statului. Mai mult, dezintegrarea unei ţări este facilitată şi de
integrarea posibilă într-un nivel supra-naţional.
O altă consecinţă a globalizării, rezidă în multiplicarea conflictelor etnice şi exacerbarea
naţionalismului, ambele contribuind la eroziunea conceptului de stat-naţiune, în ultimul
deceniu. În multe locuri, acestea au dus, deja, la o mai mare autonomie locală, la slăbirea
puterii autorităţii centrale şi, în unele cazuri, chiar la destrămarea unor ţări, cum ar fi
99 J. Enriquez, Too Many Flags ?, în “Foreign Policy”, Fall, no. 116, pag. 30-40.
120
Yugoslavia. Multe state se confruntă cu grupuri minoritare ce luptă pentru o mai mare
autonomie sau chiar încearcă să modifice graniţele naţionale. Migraţia, care este adesea o
consecinţă a războiului etnic, este deja una dintre cele mai sensibile probleme din punct
de vedere politic, şi este posibil să devină una şi mai mare odată cu creşterea clivajelor
economice dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate.
Pot fi enumerate, ca alte surse interne de insecuritate, deciziile politice care încalcă
Constituţia unei ţări sau semnarea unor tratate ori acorduri ce ar putea pune în pericol
interesele naţionale fundamentale ale unei ţări, măsuri ce pot fi induse şi de presiunile
externe; limitarea accesului unui stat la sursele de energie; pierderea controlului statului
asupra unor domenii, sectoare sau obiective economice strategice sau pierderea unor
importante pieţe interne sau externe pentru produsele şi serviciile unei ţări; corupţia şi
activităţile ilegale ale economiei subterane, susţinute cu metode ale crimei organizate;
răspândirea unor maladii şi virusuri cum ar fi tuberculoza sau SIDA; creşterea
consumului de droguri; deteriorarea sistemului educaţional şi “poluarea” morală sau
culturală (cum ar fi pornografia, sectele satanice etc.); accidentele ecologice şi
deteriorarea mediului înconjurător.
Ameninţări trans-naţionale
Principalele ameniţări externe facilitate de globalizare sunt terorismul global, traficul de
droguri şi crima organizată.
Terorismul este la fel de vechi precum istoria şi nu este o ameninţare nouă adusă de
globalizare, dar unele dintre caracteristicile globalizării cum ar fi deschiderea graniţelor,
comerţul liber şi sfârşitul războiului rece au influenţat modul în care acţionează teroriştii.
121
În timpul războiului rece terorismul a fost un mod de luptă pentru identitatea “naţională”,
ca în mişcările de eliberare din anii 1960 sau în Irlanda de Nord. Ţintele erau, în
principal, marile puteri. În perioada modernă, dominată de statele-naţiune, erau frecvente
situaţiile când un stat eticheta o persoană ca terorist iar un al stat îl considera erou.
Persoane ca Golda Meir sau Yasser Arafat au fost consideraţi atât terorişti, cât şi eroi.
Astăzi suntem martorii unei mutări a acţiunilor teroriste din scena internă în cea
internaţională. Un terorist arab sau un comando al Armatei de Eliberare Irlandeze (IRA)
va întreprinde un plan sau un atac într-un loc în care „efectul CNN” este optim.
Terorismul internaţional în sprijinul terorismului intern sau în sprijunul unei confruntări
politice, ideologice sau religioase mai largi este principala formă a acţiunilor teroriste
într-o lume globalizată.
Un studiu european realizat de Institutul pentru Studii de Securitate al Organizaţiei
Europei Occidentale considera că noul terorism într-o lume mai interdependentă are două
caracteristici principale- deregularizarea şi privatizarea. Milionarul Osama ben Laden,
care a sprijinit crearea unor tabere de instruire a grupărilor teroriste în Afganistan,
Somalia, Pakistan şi Yemen, a organizat atentatul din New York din 11 septembrie 2001,
oferă exemplul edificator al privatizării terorismului cu consecinţe globale.
Un alt aspect al terorismului global este creşterea posibilităţii de a utiliza arme de
distrugere în masă, proliferarea şi diseminarea necontrolată de tehnologii şi materiale
nucleare, de armamente şi de alte mijloace letale neconvenţionale. În 1995 membrii
cultului japonez Aum Shinri Kyo au împrăştiat gazul letal sarin în metroul din Tokyo,
5500 de persoane fiind rănite.
122
Ca o concluzie, se poate afirma că globalizarea terorismului este o consecinţă a
deregularizării şi adaptării sale la efectele lumii globalizate. Teroriştii trans-naţionali
beneficiază de formele moderne de comunicaţii şi transport, au surse globale de finanţare
şi o mult mai bună cunoaştere în ceea ce priveşte utilizarea armelor moderne
Crima organizată şi traficul de droguri. Traficul de droguri este un caz special al
crimei organizate. Comerţul internaţional cu droguri devine din ce în ce mai complex, aşa
cum o nouă eră a cultivării de droguri şi tranzitării acestora continuă să evolueze, iar
reţele criminale internaţionale beneficiază de reţele globale de comunicaţii şi transport şi
de sisteme bancare globale pentru a-şi masca operaţiunile.
Fostele ţări comuniste se confruntă astăzi cu o intensificare a crimei organizate şi a
traficului de droguri, ca o consecinţă a libertăţii democratice şi a deschiderii spre exterior.
Tranziţia lor spre economia de piaţă a fost iniţiată din temelii şi a produs un vid de
securitate internă, pe care crima organizată l-a umplut cu uşurinţă. Ca un rezultat al
vidului instituţional şi al crimei organizate, în aceste ţări corupţia politică, asociată cu cea
economică sau socială, sunt în creştere.
Alte ameninţări de natură globală, accentuate de creşterea interdependenţelor dintre state,
ce pot pune în pericol securitatea unui stat pot fi :
• pericolul nuclear;
• posibilitatea unor războaie inter şi intra-state ce pot avea implicaţii negative asupra securităţii statelor vecine;
• subdezvoltarea în unele părţi ale lumii şi expolzia demografică, completate de migraţia în masă;
• deterioarea mediului şi schimbările climatice;
123
• dezastrele naturale, nucleare, chimice sau de altă natură, ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor din jur etc.
IV.3. Rolul asistenţei occidentale în democratizarea relaţiilor dintre armată şi
societate
Pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări, România a decis să participe la realizarea
mecanismului de securitate prin cooperare, realizat sub umbrela NATO. Nu degeaba
România s-a grăbit să fie prima ţară ce a semnat documentul- cadru al Parteneriatului
pentru pace iar mesajul transmis de preşedintele Iliescu în 2001, la reluarea campaniei
pentru aderarea la NATO, a fost întoarcerea României la ideantitatea sa occidentală.
Odată cu dorinţa de aderare la NATO apar, însă, noi condiţii pentru reforma sistemului de
securitate, una dintre ele fiind necesitatea de a crea o relaţii dintre armată şi societate
democratice. Studiul pentru extinderea NATO din 1995 a indicat faptul că guvernele
civile ar trebui să-şi controleze militarii şi să deţină anumite nivele ale capacităţilor
armatei şi ale interoperabilităţii cu NATO.
Ultimele provocări în domeniul securităţii internaţionale au adus în discuţie problema
democratizării relaţiilor dintre armată şi societate ca problemă de dezvoltare. Principalele
raţiuni pentru aceasta sunt: extinderea conceptului de securitate şi a domeniului politicii
de securitate (analiştii vorbesc acum despre "securitatea umană" sau „securitatea
individuală” pentru a cuprinde instabilitatea şi sărăcia ca ameninţări la adresa securităţii
naţionale), problema demobilizării armatelor ca efect al tranziţiei de la regimul autoritar
la democraţie şi al sfârşitului războiului rece precum şi noile roluri ale armatei pentru
securitatea internaţională. De aceea, după mai mult de un deceniu de experienţă, se
124
impune o descriere şi evaluare a impactului ajutorului occidental pentru democratizarea
relaţiilor dintre armată şi societate.
Nu au existat însă programe specifice privind relaţiile dintre armată şi societate în Europa
de Est, ca în America Latină. Ele au fost încorporate în cadrul altor programe. Oricum,
relaţiile dintre armată şi societate reprezintă un capitol important al procesului de
democratizare iar ajutorul occidental este una dintre cele mai importante resurse pentru
construirea democraţiei. Scopul acestuii subcapitol este de a descrie rolul şi organizarea
asistenţei occidentale în transformarea relaţiilor dintre armată şi societate în Europa de
Sud-Est, în special în România.
Provocarea pentru orice program din domeniul relaţiilor dintre armată şi societate este să
arate modurile în care poate fi obţinut un mecanism echilibrat, unde civilii aleşi în mod
democratic pot câştiga controlul puterii politice. Aceasta le va cere civililor să
născocească o strategie care să includă reducerea graduală a prezenţei armate ca singura
agenţie de stat responsabilă cu aspectele cheie ale securităţii interne şi dezvotării, să
creeze o poliţie civilă, să asigure securitatea locală şi să susţină "civilirea" graduală a
activităţilor care nu sunt în mod necesar ale forţelor armate.
Pe de altă parte, moştenirile istorice privind asistenţa de securitate din perioada războiului
rece au influenţat modul în care programele civil-militare au fost proiectate în estul
Europei. Întrucât asistenţa, atât a SUA cât şi a URSS, a urmărit susţinerea unor regimuri
favorabile lor (fie democraţii, fie dictaturi militare) aşa-numita asistenţă civil-militară a
condus la scepticism. Asistenţa sovietică acordată Lumii a treia a creascut, după 1950,
susţinând de-colonizarea şi dezvoltarea. Dar a fost, de asemenea, şi o asistenţă orientată
125
ideologic. "Iluminarea" popoarelor subdezvoltate urmărea de fapt adoptarea de către
acestea a sistemului socialist. Obiectivele politice au fost incluse sub denumirea de luptă
de clasă. De multe ori asistenţa sovietică s-a ciocnit cu cea americană în locuri precum
Vietnam, Korea, Angola sau Afganistan. Ajutorul american acordat armatelor din afară,
în timpul războiului rece, a fost orientat către America Latină.
În timpul anilor 1970 bugetul SUA alocat pregătirii şi educaţiei armatelor străine era de
circa 90 de miliarde de dolari americani100. Dar aşa-numitul Program de asistenţă militară
SUA a fost criticat în Congres, considerându-se că ofiţerii pregătiţi de SUA au organizat
lovituri de stat iar, în locul unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic, ei au
instituit dictaturi personale. Ca rezultat, după sfârşitul războiului rece fondurile de
construcţie a unor pattren-uri civil-militare democratice în Europa de Est au fost
încorporate în alte programe, precum E-IMET sau Parteneriatul pentru Pace pentru partea
militară sau USAID, National Endowment for Democracy (NED) din partea SUA sau
Phare pentru EU.
În termenii lui Thomas Carothers, programele privind relaţiile dintre armată şi societate
au o dublă focalizare: de sus în jos (sprijinind instituţiile şi shimbând constituţiile) şi de
jos în sus (pregătind societatea civilă pentru a face faţă problemelor de securitate şi să-şi
asume controlul civil)101.
Deşi "marketizarea" şi democratizarea sunt cunoscute ca obiective generale pentru
tranziţiile ţărilor est-europene, instituţiile de creditare internaţionale nu au programe
100 Fitch, J.S. The Political Impact of U.S. Military Aid to Latin America, în Armed Forces and Society, Vol.5, No.3, Spring, 1979: pp. 360-385.101 T. Carothers, Aiding Democracy Abroad. The Learning Curve. Carnegie Endowment for International Peace, Washington, D.C., 1999.
126
specifice privind democratizarea şi în mod particular privind schimbarea pattern-elor
civil-militare. Oricum, asistenţa bilaterală a realizat mai mult în acest domeniu. De
departe cea mai consistentă asistenţă bilaterală a fost cea americană, cuprinsă mai târziu
în cadrul Parteneriatul strategic româno-american. Alte parteneriate strategice române au
fost dezvoltate cu Franţa şi Italia. Asistenţa germană şi britanică a fost, de asemenea,
destul de consistentă.
IV.3.a. Asistenţa bilaterală
SUA a fost de departe cel mai mare donator pentru programele de asistenţă pentru
democraţie şi securitate din Europa de est.După adoptarea de către NATO a noului
concept strategic, în 1991, SUA a introdus patru măsuri pentru implementarea
controlului democratic civil în Europa de Est: Programul extins de educaţie şi pregătire
militară internaţională (E-IMET), Programul de reducere a ameninţărilor prin cooperare
(CTR), Programul “Joint Contact Team” şi Centrul european “George C. Marshall”
pentru studii europene de securitate. Cele mai importante agenţii guvernamentale şi
ONG-uri care s-au implicat în programe privind relaţiile dintre armată şi societate au fost
U. S. Agency for International Development (USAID), Department of Defense (DoD),
National Endowment for Democracy, International Republican Institute şi National
Democratic Institute. Asistenţa lor a fost canalizată atât către societatea civilă, pentru a fi
capabilă să-şi îndeplinească rolul de „câine de pază” al democraţiei cât şi pentru reforma
armatei, pentru a fi interoperabilă cu NATO dar şi pentru a-şi însuşi mecanismele şi
instituţiile specifice controlului democratic civil.
127
Asistenţa pentru societatea civilă. USAID a fost cel mai important donator pentru
societatea civilă din România. Două tipuri de programe s-au adresat complexităţii
relaţiilor dintre armată şi societate în cadrul USAID. Biroul Iniţiativelor Democratice al
USAID a susţinut un program pe această temă încă dinainte de 1989, ca parte a unui efort
mai larg de susţinere a tranziţiilor spre democraţie. După 1990, USAID şi-a extins
eforturile în acest domeniu pentru a include Africa şi Europa de Est.
În prezent, Centrul pentru democraţie şi guvernare al Biroului Global din USAID
dezvoltă o cooperare pentru a implementa un set de activităţi care promovează
democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate la un nivel global. Intenţia programului
este să producă o bază de cunoaştere a activităţilor la nivel de ţară, care să promoveze
relaţii dintre armată şi societate democratice şi să accentueze atât implicarea directă cât şi
responsabilitatea actorilor specifici privind proprietatea şi design-ul programului.
Activităţile se vor desfăşura în toate cele patru regiuni. Alte activităţi vor include
conferinţe regionale şi globale, diseminarea informaţiilor şi cercetarea.
După sfârşitul războilui rece, USAID s-a implicat, de asemenea, într-o altă formă de
asistenţă pentru relaţiile dintre armată şi societate- demobilizarea şi reintegrarea foştilor
combatanţi ai unor conflicte dintre cele mai discutabile şi sângeroase din întreaga lume.
Pentru Europa de Est, USAID a plătit programe civil-militare conduse de alte agenţii
SUA. În ultimii ani, totuşi, Pentagonul a devenit un competitor pentru USAID şi şi-a
extins cercetările în acest domeniu datorită utilizării unui program IMET lărgit. Cu
siguranţă în domeniul construirii democraţiei şi guvernării USAID are un avantaj
comparativ cu alte agenţii guvernamentale, prin experienţa sa în acest domeniu şi prin
acţiunea sa către societatea civilă. În timp ce coordonarea strânsă dintre programele DOD
128
şi cele desfăşurate prin intermediu USAID este esenţială, fără îndoială că necesitatea
controlului civil poate fi întărită prin programe conduse de agenţii neguvernamentale
(NGO).
Astfel, National Endowment for Democracy (NED) este o organizaţie privată, nonprofit,
bipartiaznă, creată în 1983 pentru a ajuta la întărirea instituţiilor democratice din întreaga
lume. Finanţat prin alocări bugetare aprobate în Congres, granturile NED asistă
organizaţiile din străinătate în munca pentru scopuri democratice. Programele de alocare
încurajează dezvoltarea politică democratică cu preponderenţă în trei domenii funcţionale
majore – pluralism, guvernare democratică, şi educaţie, cultură şi comunicaţii. NED în
România a plătit mai multe programe de sprijinire a expertizei parlamentare sau
transparenţei deciziilor politice şi libertăţii presei.
Institutul Naţional Democratic (NDI) este o organizaţie nonprofit care urmăreşte întărirea
şi extinderea democraţiei în lume. Atrăgând o reţea globală de experţi voluntari, NDI
furnizează asistenţă practică leaderilor civici şi politici care avansează valori, practici şi
instituţi democratice. Programele IND subliniază rolul atât al ramurii executive cât şi al
celei legisative în supraevgherea securităţii naţionale, cât şi al obligaţiei pe care leaderii
politici trebuie să şi-o asume pentru a se educa pe ei înşişi privind afacerile de securitate,
pentru a exercita această supraveghere în mod eficient. Prin intermeiul forumurilor,
meselor rotunde şi al experţilor internaţionali, NDI ajută la crearea unui mediu neutru în
care guvernul, societatea civilă şi leaderii militari pot construi o încredere mutuală şi pot
traversa prăpastia dintre aceste comunităţi distincte. Programele NDI sprijină, de
asemenea, schimbul de "lecţii învăţate" privind relaţiile dintre armată şi societate
democratice dintre ţări care au experimentat tranziţii similare. În 1998, USAID a semnat
129
o înţelegere cu NDI cu scopul ca acesta din urmă să sprijine democratizarea la nivel
global prin întărirea expertizei civililor în cadrul relaţiilor dintre armată şi societate.
Acest program este în vigoare până în 2004.
Conform unei recente evaluări a USAID, prin Programul de susţinere a democraţiei est-
europene (SEED), sprijinul USAID pentru tranziţia democratică a României ajută la
îmbunătăţirea eficacităţii ramurilor executivă şi legislativă a guvernului şi măreşte
participarea cetăţenilor la luarea deciziilor, în primul rând datorită ONG-urilor şi
guvernelor locale. Parlamentul şi-a îmbunătăţit serviciile din circumscripţiile electorale.
Biroul primului ministru şi-a îmbunătăţit funcţiile de manaegment intern. Zeci de ONG-
uri şi-au îmbunătăţit serviciile. ONG-urile s-au unit pentru a forţa legislaţia să promoveze
alocări caritabile. Guvernele locale au fost investite cu o autoritate mai mare şi şi-au
îmbunătăţit capacităţile de management. Sondajele de opinie arată un nivel mai ridicat de
încredere în oficialii locali decât în oricare alţi lideri civili102.
Asistanţa SUA acordată armatei. Programele Pentagonului (E-IMET)
La nivel global, se desfăşoară o serie de programe de asistenţă pentru securitate, cum ar fi
cele referitoare la Finanţarea armatelor străine (FMF), Programul de Educaţie şi Pregătire
Militară Internaţională (IMET), asistenţă pentru fostele republici sovietice, sub egida
Freedom Support Act, asistenţă pentru lupta anti-drog, pentru non-proliferare,
antiterorism şi menţinerea păcii. Cele mai importante programe americane de asistenţă
militară pentru România sunt Mil-to Mil, Iniţiativa de la Varşovia şi Programul de
102
1
Vezi USAID. 1998. The USAID FY 1998 Congressional Presentation, Romania, disponibil la: http://www.info.usaid.gov/pubs/cp98/eni/countries/ro.htm
130
Educaţie şi Pregătire Militară Internaţională (IMET). Datorită primului, mai mult de 850
de activităţi au fost susţinute din 1993, iar datorită celui de-al doilea peste 10 milioane de
dolari americani au fost alocate anual României începând cu 1996 pentru susţinerea
activităţilor PfP (evaluare făcută în anul 2000). Conform unor informaţii ale
Pentagonului, România a primit între 1993 şi 2003 peste 79 milioane de dolari, dintre
care 7 milioane pentru programul IMET şi 72 de milioane pentru programul de asistenţă
militară103. De asemenea, în contextul extinderii NATO, Senatul american a alocat
României un grant de 11,5 milioane de dolari sub egida Freedom Consolidation Act
pentru a finanţa pregătirea armatei pentru aderarea la NATO. Dacă prin celelalte
programe s-au alocat fonduri pentru cumpărarea de armament sau realizarea unor
exerciţii, IMET este cel mai important program pentru pregătirea militarilor şi civililor.
IMET este un program gestionat de Pentagon şi administrat de către Biroul pentru afaceri
politico-militare şi de către Agenţia pentru asistenţă de securitate a Pentagonului
(DSAA). Acest program furnizează fonduri pentru a aduce personal militar străin- ofiţeri
şi subofiţeri- în SUA pentru cursuri de scurtă şi de lungă durată. Programul oferă
studenţilor străini expunerea la profesionalismul militar american în contextul vieţii şi
culturii americane. În anul fiscal 1990, Congresul a îndreptat programul IMET către
includerea personalului civil străin care a lucrat în poziţii care aveau legătură cu politica
de securitate ca o clasă eligibilă pentru o astfel de pregătire. Programul IMET extins (E-
IMET) a devenit baza pentru implicarea Departamentului Apărării în pregătirea
personalului civil într-un program mult mai important centrat pe îmbunătăţirea relaţiilor
103 vezi US military aid appropriations for Romania 1990-2003, http://www.fas.org/asmp
131
dintre armată şi societate. În 1999 IMET se extinsese şi adopta noi direcţii ca răspuns la
schimbarea scenei politice globale. În ultimii câţiva ani, schimbări semnificative au avut
loc în sensul că a aliniat mai bine obiectivele programului cu interesele de politică
externă ale SUA.
Institutul de Studii de Securitate Naţională din Washington a realizat o evaluare
cuprinzătoare a programelor IMET şi E-IMET. Prin intermediul lor, Statele Unite au vrut,
în primul rând, să ajute ţările să-şi utilizeze resursele într-un mod mai eficient,
perfecţionând doctrina militară, competenţa tehnică şi tactică şi abilităţile de management
al apărării pentru a creşte încrederea naţională în problemele de securitate. În al doilea
rând, Statele Unite au folosit mijlocul educaţiei militare pentru a avansa în înţelegerea
culturii americane, instituţiilor şi valorilor, în special cum se relaţionează ele cu drepturile
omului. Succesul unui astfel de program este foarte dificil de a fi măsurat în mod
cuantificabil. Este definit în mod larg în termenii a ceea ce nu s-a întâmplat,e.g., fără
accidente, lovituri militare sau violări ale drepturilor umane. Observatorii sunt presaţi să
determine câte incidente au fost evitate ca urmare a acestei experienţe educaţionale, dar
în mod clar, aşa cum atestă criticii, Statele Unite sunt considerate răspunzătoare pentru
eşecuri. Abordarea tradiţională a Pentagonului, privind educaţia şi pregătirea armatelor
străine, este slab înţeleasă, chiar şi în cadrul DOD.
Asistenţa bilaterală a altor ţări
Asistenţa germană cuprinde trei aspecte: detaşarea consilierilor militari la ministerul
roman al apărării, asistenţa pentru activităţile bilaterale (discuţii la nivel înalt, întâlniri şi
conferinţe cu experţi) şi pregătire militară. Cele mai importante activităţi ale consilierilor
132
militari au fost să asiste departamentele de logistică, să contribuie la stabilirea unui
institut de studii strategice şi să sfătuiască Secretarul de Stat pentru Politici Militare în
probleme precum relaţiile dintre armată şi societate, strategia militară, serviciul militar
alternativ, programele şi bugetul. Cât priveşte pregătirea şi educaţia, peste 100 ofiţeri au
fost pregătiţi în academiile militare germane.
Desigur că Franţa, Italia, Marea Britanie şi Olanda au fost alţi importanţi parteneri şi
donatori, care au acordat asistenţă pentru reformă. Printre cele mai importante realizări,
alături de acordarea de fonduri sau trimiterea unor experţi şi consilier au fost înfiinţarea
în România a Centrului Regional de Instruire PfP (cu sprijin britanic) şi a unor centre
pentru învătarea limbilor străine.
IV.3.b. Asistenţa multilaterală. Rolul NATO şi a Parteneriatul pentru Pace.
NATO a fost o organizaţie multinaţională capabilă şi interesată să promoveze un model
civil şi militar democratic. Pentru ţările din Europa de Est a acţionat mai mult ca un
stimulent, în căutarea integrării către o lume occidentală mai prosperă. Conştient de lipsa
unei expertize civile compatibile cu NATO, aliaţii şi partenerii au derulat un mare număr
de activităţi pentru a dezvolta expertiza civilă pe probleme de securitate. NATO a
dezvoltat programele de informare pentru parteneri incluzând conferinţe şi seminarii
(inclusiv la Colegiul de Apărare NATO de la Roma şi la Şcoala NATO (SHAPE) în
Oberammergau, programe de vizite etc.
133
Participarea studenţilor din ţările partenere la cursurile NATO creşte, iar asemenea
cursuri sunt în număr tot mai mare printre naţiunile membre, şi nu doar în domeniul
apărării, ci şi în domenii precum controlul financiar şi administraţia publică. Atât
participanţii militari cât şi cei civili iau parte la ele şi astfel se formează o serie de experţi
ai apărării în domeniul militar şi civil.
Principalul instrument NATO de asistenţă în Europa de Est, implicit în România, a fost
Parteneriatul pentru Pace. La întâlnirea miniştrilor Consiliului Nord Atlantic (NAC) din
10 – 11 ianuarie 1994 NATO a lansat Parteneriatul pentru Pace, pentru a întări noile
relaţii de securitate între alianţa Nord Atlantică şi partenerii săi est europeni. Principalele
scopuri ale Parteneriatului au fost extinderea şi intensificarea cooperării politice şi
militare în toată Europa, creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi
construirea unor relaţii puternice prin promovarea spiritului practic de cooperare şi
asigurarea unor principii democratice care să susţină Alianţa. Într-un raport prezentat de
Comitetul pentru Politica Militară al PpP se estimează că acesta a demonstrat
flexibilitatea şi caracterul operaţional în programele de asistenţă, precum în cazul
Albaniei, şi a rolului său ca element al demersului general al Alianţei pentru rezolvarea
crizei din Kosovo. Aceasta a inclus consultaţii cu partenerii din regiune. Parteneriatul a
jucat un rol semnificativ în pregătirea candidaţilor pentru a fi admişi în NATO.
Sub egida PpP mai mult de 7000 de militari au luat parte la opera’iuni de menţinere a
păcii, începând cu Golful Persic în 1991 şi terminând cu participarea la operaţiunea de
stabilizare a Afganistanului (ISAF).
134
NATO face, de asemenea, o investiţie pe termen lung în stabilitatea europeană prin
procesul de extindere aflat în desfăşurare. Summit-ul de la Washington din aprilie curent,
a confirmat angajamentul „uşilor deschise” luat de către NATO şi a fost adăugat un nou
element pentru a revigora viziunea NATO de creştere a cooperării şi parteneriatului–
Planul de Naţional Anual de Acţiune (MAP). Prin acest program, NATO acordă
asistenţă, practică şi informaţională, ţărilor aspirante la statutul de membru. Rolul acestui
instrument dde pregătire s-a văzut la Praga în 2002, ducând la invitarea în NATO a şapte
ţări est-europen, inclusiv a României.
Asistenţa pentru schimbarea relaţiilor dintre armată şi societate este un punct important al
procesului de democratizare a ţărilor est europene, dar moştenirea istorică a războiului
rece a fost un obstacol care a blocat un program coerent şi consistent al asistenţei
occidentale. Sub-programele de dezvoltare ale expertizei parlamentare, transparenţa
presei, deciziile politice şi politica bugetară pentru securitate au cuprins şi elemente din
sfera relaţiilor dintre armată şi societate. Dar resursele alocate au fost prea scăzute
comparativ cu necesităţile şi aşteptările regionale. Mai mult, în primii ani ai tranziţiei ale
majorităţii ajutoarelor şi finanţelor au mers în ţările „Vişegrad” care au devenit ţări
membre NATO.
Cel mai bun mod de a evalua impactul asistenţei pentru democraţie, propus de Thomas
Carothers este de a-i înţelege efectele. Pentru România el a estimat că democraţiile
Vestice şi Statele unite au avut un efect pozitiv într-un număr de sectoare. Cea mai
importantă a fost realizarea de alegeri democratice, reforma majorităţii instituţiilor
statului, în special a sistemul juridic si armatei, si asistenta pentru societatea civila.
Invitarea României de a face parte din NATO, pe baza evaluării tehnice a îndeplinirii a
135
trei cicluri de pregătire MAP reprezintă un efect pozitiv al asistenţei occidentale, care a
sprijinit aspiraţiile şi planurile forţelor politice şi opiniei româneşti.
Capitolul V. Contextul intern
Atât Revoluţia din 1989 cât şi democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate au fost
generate de un complex de factori endogeni, rolul complexului de factori interni fiind
fundamental în construirea relaţiilor dintre armată şi societate de tip democratic.
Întorcându-ne la Huntington104, care afirma că instituţiile militare sunt configurate de
două imperative, respectiv un imperativ funcţional (generat de ameninţările la adresa
societăţii) şi un imperativ societal (generat de forţele şi ideologiile dominante în
societate) putem deduce importanţa percepţiilor ameninţărilor de către cetăţeni, precum şi
104 vezi S.P. Huntington, The Soldier and the State, apud. I.N. Sava, G. Tibil, M. Zulean, Armata şi societatea, Ed.Info-Team, pag. 313.
136
rolul forţelor politice, aflate în continuă aşezare şi transformare. Dacă în SUA politica,
Constituţia şi ideologiile sunt stabile de multă vreme, în România ele instituţiile politice
cunosc o dinamică profundă.
Tot acest ansamblu de transformări societale de după 1989, numit uneori simplu-
tranziţie, este făcut în jurul a două concepte-cheie: marketizare (construirea economiei de
piaţă) şi democratizare. La rândul lor aceste două aspecte ale tranziţiei sunt faţete ale unui
proces mai amplu, modernizarea sau dezvoltarea societăţii româneşti105. În continuare
vom discuta despre complexul de factori interni, respectiv factorul politic, relaţiile inter-
etnice, resursele demografice şi vom prezenta pe larg rolul opiniei publice şi al
constrângerilor economice în procesul general de transformare a relaţiilor dintre armată şi
societate.
Democratizarea, implicit şi democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate, este un
proces continuu, în curs de perfecţionare. Desigur că România a cunoscut două
transferuri de putere politică pe cale democratică (1996 şi 2000), a construit instituţii
politice, a elaborat o constituţie democratică iar societatea civilă şi mass-media sunt
active106. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, prin condiţiile puse de “Studiul pentru
extinderea NATO” sau prin “Membership Action Plan”, NATO a monitorizat şi procese
de politică internă, precum drepturile omului, lupta împotriva corupţiei, lupta împotriva
traficului de fiinţe umane, problema minorităţilor, a protecţiei copiilor precum şi
105 Pentru studiul tranziţiei în România vezi D. Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Ed. Polirom, 1999, iar pentru o abordare comprehensivă a dezvoltării şi modernizării vezi L. Vlăsceanu, Politică şi dezvoltare, Ed. Trei, 2001.106
1
Democratizarea şi transformarea instituţiilor politice sunt descrise în amănunt în S. White, J. Batt, P. Lewis, Developments in CEE Politics, Duke University Press, vol.2, 1998.
137
sustenabilitaea reformei printr-o economie de piaţă funcţională. Desigur că reformele au
fost făcute de către forţele politice interne dar NATO a devenit un vector de modernizare,
un actor important, prin faptul că a monitorizat aceste procese.
Dintre problemele cele mai stringente pentru contextul politic intern din deceniul nouă,
problema minorităţilor, în special a minorităţilor etnice, a avut prioritate pe agenda
politicienilor. Aşa cum am văzut, securitatea „naţională” din perioada comunistă era mai
degrabă focalizată pe realizarea securităţii regimului iar unele minorităţi sau indivizi se
simţeau ameninţate de structurile de securitate. După 1990 conceptul de securitate
încearcă să încorporeze şi sfera securităţii individuale sau a unor grupuri sociale sau
etnice, altădată excluse.
Conflictul etnic a fost şi este o ameninţare importantă pentru securitate în zona balcanică,
dar dacă minorităţile etnice au toate drepturile şi participă la viaţa politică, pericolul este
redus. Cele mai importante minorităţi din România sunt cea maghiară şi cea rromă.
Minoritatea maghiară are azi propriul său partid (UDMR) şi a devenit parter al coaliţiilor
sau partidelor aflate de la guvernare, după 1996.
Departamentul Minorităţilor Naţionale, incorporat iniţial în cadrul Ministerului
Informaţiilor Publice, azi departament independent, este agenţia guvernamentală
răspunzătoare cu promovarea politicilor şi strategiilor pentru cele 17 minorităţi naţionale,
care formează 11% din populaţia României. Comunitatea europeană şi internaţională a
apreciat în mod pozitiv această abordare. În timpul crizei din Kosovo, preşedintele SUA
Bill Clinton a felicitat poporul român şi a lăudat măsurile politice luate ca model pentru
rezolvarea problemelor etnice în Balcani.
138
Un alt factor ce ţine de contextul intern, foarte important pentru reforma relaţiilor dintre
armată şi societate este cel jucat de demografie. Resursele demografice sunt importante în
proiectarea politicilor de securitate, a componenţei (militari voluntari sau conscripţi).
Odată cu diminuarea presiunii blocurilor militare sau a ameninţărilor externe se relaxează
şi politicile de apărare şi scade necesitatea încorporării unor cantităţi mari de resurse
umane. Tehnologia şi revoluţia în afaceri militare crează mai degrabă nevoia unor resurse
umane calitative decât cantitative, mai bine instruite şi educate. În toată Europa se
produce azi un fenomen de reducere masivă a armatelor iar unul dintre factorii
fundamentali pentru această reducere este cel legat de scăderea resurselor demografice107.
Menţinerea unei armate de recrutare universală de circa 200.000 militari şi cu o rezervă
de până la 800000 de oameni, cum era cazul anului 1989, este azi aproape imposibil de
susţinut din punct de vedere al resurselor demografice. La recensământul populaţiei din
2002 a rezultat că populaţia României a scăzut faţă de 1992 cu aproape un milion de
locuitori, cauza fiind atât sporul natural negativ cât şi fenomenul emigraţiei.
107 Pentru o prezentare detaliată a rolului resurselor demografice în apărarea naţională vezi Tineretul şi sistemul de apărare naţională, lucrare editată de Centrul de cercetări pentru probleme de tineret, 1997, pag. 25.
139
Figura 10
Sursa: Institutul Naţional de Studii Statistice şi Economice
Analizând piramida vârstelor din Figura 10 se poate vedea grafic cum, după generaţia de
30 de ani (numită „generaţia decretului”, după decretul din 1968 prin care Ceauşescu
încerca să stimuleze creşterea populaţiei), populaţia şi, automat, resursa incorporabilă
începe să scadă. Dacă populaţia masculină de 19 ani este, în 2000, de 158.000 de oameni,
Vârsta
Age
Feminin
Female
100
95
90
85
80
75
70
65
60
55
50
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
Mii - ThousandsMii - Thousands
Masculin
Male
POPULATIA PE VÂRSTE SI SEXE,
LA 1 IULIE 2000
POPULTION BY AGE AND SEX
ON JULY 1 ST , 2000
050100150200250300 0 50 100 150 200 250 300
140
populaţia masculină de un an este de 111.000 de oameni, ceea ce dovedeşte că o armată
de 200.000 de oameni este practic imposibil de a fi alcătuită. Din fericire, necesarul de
încorporare este azi de 30.000 pentru MapN şi circa 40.000 pentru Ministerul de
Interne108. Aşadar, resursele demografice au influenţat direct componenţa armatei,
relaţiile dintre armată şi societate şi politica de securitate după 1989.
Din ansamblul de factori care constituie blocul de factori numit “context intern” vom
prezenta mai departe pe cei care afectează aspectul instituţional al politicii de securitate,
şi anume implicarea opiniei publice în realizarea unei securităţi democratice şi
construirea relaţiilor democratice dintre armată şi societate precum şi influenţa jucată de
resursele (constrângerile) economice, care ar trebui să genereze resursele pentru reformă.
V.a. Rolul opiniei publice în democratizarea politicii de securitate şi a relaţiilor dintre armată şi societate
În democraţii opinia publică influenţează politicile guvernului şi pe decidenţii care
încearcă să (re)inventeze relaţiile dintre armată şi societate democratice. Influenţa are loc
nu numai în perioada campaniilor electorale, prin votul pe care publicul îl dă unor
programe sau platforme sau altora ci şi în perioada guvernării. Sondajele de opinie,
campaniile de presă devin instrumente uzuale pentru luarea unor decizii. Decizia unei
politici globale (cum ar fi interzicerea minelor anti-personal) a fost influenţată de o
campanie a societăţii civile globale, declanşată pe internet.
108 Vezi discursul gl. Mihail Popescu, Conferinţa de presă a MapN, 26 iunie 2003 şi Carta Albă a M.I. 1999-2000, Ed. Ministerului de Interne, 2001, Anexa 4, pag.127.
141
Trei sunt aspectele majore prin care opinia publică a influenţat politica de securitate şi a
sprijinit, indirect, democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate, şi anume:
• încrederea în armată
• percepţia ameninţării
• sprijinul pentru aderarea la NATO.
Primul aspect este încrederea în forţele armate. Începând cu 1995, Fundaţia pentru o
Societate Deschisă (Soros) a publicat semestrial un Barometru de opinie. Acest
barometru relevă un lucru extraordinar privind instituţiile, publicul român se arată a fi cel
mai încrezător în biserică şi în forţele armate (vezi Figura 10). Trebuie să menţionăm că
sondajul din mai 1999, care arată o scădere a încrederii în armată, a avut loc într-un
moment critic (criza din Kosovo), când guvernul român a adoptat o poziţie decisivă, într-
un fel împotriva a jumătate din populaţie, şi a susţinut acţiunile NATO.
Această încredere în armată poate fi explicată fie prin factori precum moştenirea istorică,
educaţia patriotică în timpul serviciului militar, fie ca un semn că forţele armate sunt una
dintre puţinele instituţii care pot oferi un model de ordine într-o lume aflată în turbulenţa
tranziţiei. Rolul armatei în răsturnarea dictaturii lui Ceauşescu a contribuit, de asemenea,
la atitudinea pozitivă a publicului faţă de forţele armate. Această încredere le-a permis
decidenţilor să înceapă procesul reformei şi constituie un factor benign în democratizarea
relaţiilor dintre armată şi societate, profesionalizarea armatei, alocarea de resurse pentru
reformă şi aderarea la NATO. Invitarea României în NATO va da un nou impuls de
încredere publicului românesc.
142
Figura 11
Încrederea în instituţii
0 20 40 60 80 100
Guvern
Parlament
Justitie
Politie
Armata
Biserica
Presedinte
SRI
Banci
Ins
titu
tii
Încredere multa/ foarte multa
Mai 2001
Mai 2000
Mai 1999
Mai 1998
Sursa: Barometrul de Opinie Publică, Fundaţia Societatea Deschisă, mai 1998, mai 1999,
mai 2000 şi mai 2001
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, percepţia ameninţărilor externe, trebuie spus că
ele influenţează relaţiile dintre armată şi societate din cauza presiunilor pentru o
securitate obsesivă sau pentru una falsă (vezi capitolul III). Datorită faptului că în ultima
parte a dictaturii sale Ceauşescu a realizat lipsa suportului popular pentru ideile
143
comuniste, el a schimbat discursul public spre un fel de comunism “naţional”.
Propaganda sa a exacerbat pericolul ameninţărilor externe pentru a ascunde slăbiciunea
regimului său. Acest lucru a generat o sensibilitate faţă de ameninţările externe.
Barometrul de opinie publică produs de Societatea “Paul Lazarsfeld” din Viena sub
supervizarea lui Richard Rose de la Univeristatea Strathclyde, în 1992 şi 1996 arată o
obsesie a românilor pentru faţă de ameninţările externe.
Cum percepe publicul român pericolul extern? În 1992, publicul român era obsedat de:
• un pericol rusesc- mai mult de 60% din populaţie;
• un război cu o ţară vecină (nespecificată în barometru);
• pericolul minorităţilor ca cetăţeni infideli.
Asemenea obsesii sunt explicabile nu numai prin influenţa variabilelor pre-tranziţie
(influenţa propagandei lui Ceauşescu), dar şi prin dezbaterile publice post-tranziţie despre
implicarea Rusiei în revoluţia română, conflictiul din Transnistria sau soarta Moldovei,
inclusiv ameninţarea generalului Lebed că în 24 de ore va ajunge la Bucureşti, dacă
România se implică în conflictul transnistrean. Conflictul interetnic, precum luptele de
stradă dintre români şi etnicii maghiari din Târgu Mureş în 1990, a contribuit, de
asemenea, la această obsesie. În general, percepţia pericolelor externe a scăzut din 1992
până în 1996- cu o excepţie notabilă, cea a pericolului rusesc care era încă foarte mare în
1996 (55%).
Cum percep românii ameninţările externe comparativ cu alţi est-europeni? Tendinţa
generală este similară. Singura diferenţă importantă este că românii percep Rusia ca o
144
mare ameninţare în 1992 şi această percepţie rămâne ridicată în 1996, în timp ce alte
percepţii est-europene privind un pericol rusesc au crescut uşor de la 29% la 39%. Dar
opinia variază între ţări. Grupul care conduce cu un nivel extrem de înalt al neîncrederii
în Rusia este format din Croaţia şi Polonia (71% în 1996) şi România, Republica Cehă şi
Slovacia (în jur de 60%). Moştenirile istorice pot explica uşor aceste date. Concluziile lui
Haerpfer, Wallace şi Rose în studiul lor despre percepţiile publice în Europa post-
comunistă sunt : “Este notabil faptul că regiunea se împarte în blocuri distincte. Fostele
state sovietice au pe departe mai puţină teamă şi anxietate decât statele tampon Ungaria,
Polonia, republicile Cehă şi Slovacă. O înaltă anxietate poate fi găsită şi printre români şi
slovaci. Acestea sunt ţările cele mai nerăbdătoare să se alăture EU şi NATO. De
asemenea, sunt ţări care “s-au occidentalizat” cel mai mult în reformele economice şi
politice109. Din păcate studiul nu s-a mai repetat în 2000, dar datele sunt utile pentru a
argumenta că trendul de percepţie a riscurilor şi ameninţărilor externe este într-o
descreştere vertiginoasă, după 1996.
Ultimul aspect este legat percepţia apărării colective (în cadrul NATO) şi a securităţii
prin cooperare promovate de NATO ca instrument de rezolvare a acelor temeri legate de
securitate. Împărtăşeşte publicul propunerea elitei de a se alătura celei mai puternice
alianţe, NATO? În ultimii ani, NATO a avut de-a face cu un fel de întrecere între ţările
est-europene pentru admitere. Se pare că NATO este considerat un soi de panaceu pentru
rezolvarea nu numai a temerilor legate de securitate, dar şi a celor economice. Un procent
înalt de 75-80% din publicul român susţine calitatea de membru NATO, aceasta fiind cea
109 Haerpfer, C; Wallace, C., Rose, R. Public Perceptions of Threats to Security in post-Communist Europe. University of Strathclyde: Glasgow, 1997.
145
mai înaltă susţinere dintre ţările est-europene110. Motivele care explică această atitudine
variază. Jumătate din respondenţi consideră că NATO este o garanţie a securităţii. De
asemenea, mai mult de 11% se aşteaptă ca NATO să aducă mai mult progres în general şi
cooperare.
Un sondaj de opinie realizat înaintea Summit-ului de la Praga de către Metro Media
Transilvania cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă relevă, aşa cum spun
autorii în concluzii că „...Românii sunt fără nici un dubiu pentru aderarea la NATO şi
sunt conştienţi de sprijinul (în principal ajutorul militar dar şi asistenţa indirectă, precum
investiţiile) pe care Alianţa îl poate asigura României. Cu toate acestea, sprijinul pe care
românii îl iau în considerare este unul emoţional, superficial, ideologic sau impus de
situaţie...”.
În concluzie, se poate afirma că încrederea în armată are rădăcini istorice adânci, a fost
influenţată de rolul jucat de armată în apărarea şi construirea naţiunii, este potenţat de
percepţia pericolelor externe sau de percepţia că, prin integrarea în NATO se asigură,
indirect prosperitatea naţiunii. Oricare ar fi cauzele, această încredere este o resursă
esenţială pentru reforma armatei şi construirea unor relaţii dintre armată şi societate de tip
democratic.
V.b. Constrângeri economice
Desigur că încrederea în armată este o resursă simbolică importantă pentru reformă dar
resursele economice sunt şi mai importante, ele reprezntând constrângeri importante
110
1
Vezi Eurobarometrul Central şi Est-European, Nr. 7, 1997 .
146
pentru ritmul reformei. Una dintre constrângerile principale întâlnite de decidenţii români
în reformarea relaţiilor dintre armată şi societate este cum să aloce mai potrivit resursele
disponibile în conformitate cu cererea crescută pentru securitate. PIB-ul ţării descreştea în
continuu, cu excepţia anilor 1994-1995, când a crescut uşor. Acesta a influenţat
cheltuielile pentru apărare în termeni reali (Figura 11). În prima fază, constrângerile
bugetare au obligat guvernele să continue re-alocarea resurselor către alte sectoare
economice şi să înceapă o reformă timpurie a forţelor armate care era organizată pentru
apărarea teritorială circulară şi era umflată numeric. Astfel, constrângerile financiare au
avut o influenţă benignă în a începe reforma şi, într-adevăr, reducerea armatei a mers
chiar dincolo de obligaţiile Tratatului de reducere a forţelor convenţionale în Europa
(CFE). Reforma a avut impact atât asupra cantităţii cât şi asupra calităţii dotării şi
pregătirii.
Figura 12
Evoluţia cheltuielilor de apărare (1990-2002)
147
0
500
1000
1500
1990
1992
1994
1996
1998
2000
2002
Anii
Mili
oan
e U
SD
Sursa: Ministerul Apărării Naţionale
Pe fondul creşterii economice a trei ani consecutivi (2000-2003), în urma unor estimări
riguroase şi critice ale pregătirii de luptă111 şi sub presiunea re-lansării campaniei de
pregătire pentru aderarea la NATO, sub egida MAP, s-a hotarât alocarea a 2,38% din PIB
pentru apărare, până în 2005.
Concluzii:
111
1
Pentru analiza critică a stării de luptă, făcută la sfârşitul anului 2000 de ministrul apărării, împreună cu şeful SMG, vezi M. Zulean, Professionalization of RAF, în A. Cottey, T. Edmunds, A. Forester, The Challenge of Military Reform in PostcommunistEurope, 2002, pag.124.
148
După zece ani de tranziţie se poate spune că România a devenit parte a instituţiilor
transatlantice de realizare a securităţii prin cooperare. Ca efect al acestui proces şi al
procesului mai larg de democratizare, România şi-a construit baza instutuţională pentru
ca relaţiile dintre armată şi societate să se desfăşoare pe principii democratice. Modul şi
ritmul în care România a făcut acest lucru a fost diferit, comparativ cu al altor ţări est-
europene, depinzând de circumstanţele specifice României, dar rezultatul este relativ
similar. În cazul României, o importantă influenţă în construirea relaţiilor democratice
dintre armată şi societate a avut-o contextul internaţional, în special politica “uşilor
deschise” a NATO. Această politică a constituit nu numai un stimulent, un ghid dar a
asigurat şi asistenţă pentru factorii interni care au declanşat şi susţinut acest proces. Dacă
cerinţele NATO pentru democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate au constituit
stimulentul în iniţierea schimbării, conştientizarea ameninţărilor transnaţionale a
constituit constrângerea. Opinia publică, prin marea sa încredere acordată armatei a
susţinut reforma dar “obsesia” ameninţărilor externe a fost un obstacol real la începutul
anilor 1990. Proiectul integrării în structurile euroatlantice a fost puternic susţinut de
public, de asemenea. Din nefericire, constrângerile bugetare au fost şi încă sunt o
problemă importantă în schimbarea rapidă. Se poate afirma că, până în acest moment,
România şi-a construit o politică de securitate şi un cadru democratic al relaţiilor dintre
armată şi societate, luând în calcul atât extinderea conceptului de securitate, pentru a
cuprinde şi securitatea individuală, cât şi participarea la proiecţia stabilităţii în alte
regiuni adiacente. În această etapă, atenţia reformei armatei române se focalizează asupra
resurselor umane, urmând ca după 2004 să se focalizeze asupra dotării şi integrării totale
în NATO. Obiectivele reformei sunt acum, după invitarea de a fi membră NATO, foarte
149
clare iar cadrul legislativ a fost stabilit. Procesul de reformă şi de democratizare a
relaţiilor dintre armată şi societate nu se termină, însă, aici. Chiar după integrarea în
NATO, după mai 2004, reforma va fi continuată. Concentrarea reformelor de acum
înainte se va face pe baza a ceea ce începe să fie denumită tot mai des “agenda generaţiei
a doua de probleme” (“second generation problematique”-eng.), adică focalizarea pe
eficientizarea instituţiilor şi realizarea unei bune guvernări.
Ţinând cont de caracterul aplicat al acestui studiu, se impun câteva recomandări privind
îmbunătăţirea relaţiilor dintre armată şi societate. Deşi România a atins standardul minim
pentru a considera că relaţiile dintre armată şi societate sunt democratice, un set de reguli
şi de măsuri specifice problematicii celei de-a „doua generaţii” de reforme se impun
pentru a realiza o bună guvernare şi o eficientizare a instituţiilor.
Una dintre cele mai importante măsuri ar trebui să fie luată prin definirea clară a rolului
CSAŢ în contextul puterii executive. Criza descrisă în capitolul II.5 şi dezvoltările
recente legate de războiul global împotriva terorismului arată necesitatea unei instituţii
precum CSAŢ, pentru luarea unor decizii rapide în situaţii de urgenţă. Totuşi, o separare
clară a puterii preşedintelui şi prim-ministrului se impune, pentru a evita tensiunile şi
conflictele potenţiale. Deşi practica anterioară nu a generat asemenea crize (cu exceptia
câtorva tensiuni între Emil Constantinescu şi Radu Vasile) se poate imagina cu usurinţă
un scenariu de coabitare dintre preşedinte şi prim ministru de orientări diferite. Problema
se poate rezolva în context constituţional prin inserarea unor norme în proiectata
Constituţie din 2003.
150
În al doilea rând, ar trebui proiectat şi implementat un sistem complet de norme şi
instituţii, legate de managementul crizelor. Ordonanţa de urgenţă privind starea de asediu,
adoptată sub presiunea minerilor, în 1999, nu a fost încă discutată şi aprobată de către
Parlament. Elaborarea unor norme clare de management al crizelor reprezintă unul dintre
obiectivele principale ale Planului naţional de pregătire pentru aderarea la NATO, ciclul
IV (2002-2003).
În al treilea rând, reforma a fost focalizată mai mult asupra instituţiilor de apărare, iar
studiul crizelor arată multe lipsuri sau măsuri mai lente de reformă în alte sectoare ale
sistemului de securitate, precum serviciile de informaţii, industria de apărare sau
Ministerul de Interne. Întrucât, pe plan mondial, se vorbeşte în ultimii doi ani despre
reforma sectorului de securitate (security sector reform- eng.) iar noua Strategie de
securitate are o abordare largă şi sistemică a tuturor sectoarelor din domeniul securităţii,
ar trebui ca decidenţii politici să se concentreze, în acest stadiu al reformei, mai mult
asupra unei abordări sistemice şi asupra eficientizării instituţiilor de control democratic
asupra sectorului de securitate.
În ultimul rând, este necesar studiul noului mediu de securitate, luând în considerare
recentele tensiuni transatlantice, legate de percepţia diferită asupra pericolului reprezentat
de către Irak. Integrarea euroatlantică este un obiectiv major al politicii externe româneşti
şi devine o „ţintă în miscare” în actualul context. Păstrând obiectivul, decidenţii politici
trebuie să fie flexibili în alegerea mijloacelor de realizare a acestui obiectiv. Sub
presiunea globalizării, necesitatea realizării unei securităţi prin cooperare în spaţiul
euroatlantic este imperioasă dar percepţia diferită a riscurilor şi ameninţărilor, precum şi
151
a modului de combatere a lor, respectiv a influenţei şi puterii în cadrul instituţiilor de
securitate pot afecta acest obiectiv.
De asemenea, decidenţii români ar trebui să fie conştienţi de faptul că democratizarea
relaţiilor dintre armată şi societate nu este un proces terminat ci ar trebui continuu
îmbunătăţit şi perfecţionat. Democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate trebuie să
se deplaseze de la o abordare “legalistă”, a stabilirii instituţiilor spre o abordare
“educaţională” de învăţare şi experimentare a mecanismelor de funcţionare a relaţiilor
dintre armată şi societate democratice şi de însuşire a normelor şi valorilor subsecvente.
În timpul crizelor internaţionale din Kosovo (1999) şi Irak (2003) sau a mineriadei din
1999, România a dovedit faptul că mecanismul controlul democratic funcţionează. Din
moment ce relaţiile democratice dintre armată şi societate sunt un obiectiv dezirabil şi
pentru Occident, ar trebui ca un program coerent şi substanţial de asistenţă financiară
pentru proiecte specifice (precum “managementul resurselor umane”) să continue a fi
promovate, fie prin Banca Mondială, fie prin asistenţă bilaterală (gen USAID).
Din punct de vedere teoretic, această teză a urmărit să demonstreze că există o nevoie
imperioasă de definire a unui concept clar al “securităţii democratice”, a mecanismului de
realizare a securităţii prin cooperare şi, subsecvent, o relaţiilor dintre armată şi societate
de tip democratic, evitând confuziile. Înainte de toate, analiştii politici şi sociologii
militari ar trebui să operaţionalizeze conceptul de relaţii dintre armată şi societate şi să
propună un instrument pentru a măsura gradul de democratizare a relaţiilor dintre armată
şi societate, instrument de genul indicelui complex folosit în această lucrare. Modelul
explicativ propus în acest studiu monografic ar trebui testat în contextul celeorlalte state
152
est-europene iar, din lecţiile învăţate prin analiza comparativă respectivă, teoria generală
a relaţiilor dintre armată şi societate, propusă de Huntington, va fi îmbogăţită şi
îmbunătăţită. De asemenea, aceste lecţii pot fi folosite pentru decidenţii politicii de
securitate internaţională, care vor să promoveze un pattern democratic al relaţiilor dintre
armată şi societate în tări islamice, precum Irakul. Nu în ultimul rând, studiul acesta a
avut mai mult o abordare instituţională clasică, dar teoriile recente neoinstituţionale ne
îndeamnă să gândim în termeni de norme, valori, matrici cognitive, capital social sau
reţele. Acestea vor fi obiectivele conceptele de bază ale unui studiu viitor, prin
participarea autorului la o cercetare comparativă la nivel european pe tema diferenţelor
culturale dintre organizaţiile militare şi societăţile pe care le reprezintă.
Bibliografie:
Abdellatif, B.H. (2001). Globalization and its Consequences in the Third World, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2.
153
Almond G., Verba S. (1996). Cultura civică, CEU Press, Bucureşti.
Bacon, W. (1978). The Military and the Party in Romania, în Herspring, D., Volgyes,I., Civil-Military Relations in Comunist States, Westview Press.
Babiuc, V. (1999). Un mare avantaj al MapN - o reforma a început din proprie iniţiativă. Revista Vol. 22, Nr 14, Bucureşti.
Bădescu, I., Dungaciu, D. (1995). Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti.
Bahr, E. (1982). Common Security. A Blueprint for Survival. Palme Commission.
Bebler, A. (1997). Civil-Military Relations in Post-Communist States, Praeger: Westport, Connecticut, London.
Boene, B. (2000). Social Science Research, War and the Military in the United States, în G. Kummel/A. D. Prufert (eds.), Military Sociology, Baden-Baden.
Bugajski, J. (1998). Key Elements of Romania’s Security Strategy. CSIS Policy Paper.
Buzan, B., Weaver, O., de Wilde, J. (1998). Security. A Framework for Analysis. Boulder, Colorado, London: Lynne Rienner.
Callaghan, J., Kuhlmann, J. (2000) Military and Society in 21st Century, Transaction Publishers.
Carothers, T. (1999) Aiding Democracy Abroad. The Learning Curve. Carnegie Endowment for International Peace, Washington D.C.
CESS, Organising National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, CESS, 2001.
Colton, T.J , Gustafson, T. (1990). Soldiers and the Soviet State. Princeton University Press, Princeton, New Jersey.
Cottey, A., Edmunds, T., Forester, A. (2002). Democratic Control of the Military in Postcommunist Europe, Palgrave: Houndmills.
Cunningham, G. (1997). EU and NATO Enlargement: How Public Opinion is Shaping up in Some Candidate Countries. NATO Review,May-June: Vol. 45, No.3.
Danopoulos, C., Zirker, D. (1996). Civil-Military Relations in the Soviet and Yugoslav Successor States, Westview Press.
Danopoulos, C., Zirker, D. (1999). The Military and Society in the Former Eastern Bloc, Westview Press.
Diaconescu, G., Serban, F., Pavel, N. (1996). Democratic Control over Army in Romania. Bucharest: Editura Enciclopedică.
Diamond, L., Plattner, M.F. (1996). Civil-Military Relations and Democracy, Johns Hopkins University Press: Baltimore and London.
Donnelly, C. (1997). Developing a National Strategy for the Transformation of the Defense Establishment in Post-Communist States. Central European Issues, Vol. 3, No. 2.
Donelly, C. (Winter 2000-2001). Rethinking Security, în NATO Review, Vol. 48.
154
Dumitriu, P. (2000). Small Developing States Versus Globalization- Testimonies Before the United Nations General Assembly, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2.
Enriquez, J. (Fall 1999). Too Many Flags?, în Foreign Policy, no. 116.
Feaver, P. (1996). The Civil-Military Problematique: Huntington, Janowitz and the Question of Civilian Control, în Armed Forces and Society, vol.23, no.2.
Feaver, P. şi Kohn, R. (2002). The Civil-Military Gap and American National Security, MIT Press.
Fitch, J.S. (Spring 1979). The Political Impact of U.S. Military Aid to Latin America, Armed Forces and Society, Vol.5, No.3.
Haerpfer, C./Wallace, C./Rose, R. (1997). Public Perceptions of Threats to Security in Post-Communist Europe. Glasgow: University of Strathclyde.
Herd, G.P. (2001). Civil-Military Relations in Post Cold War Europe, G102, Conflict Studies Research Centre.
Huntington, S.P. (1957). The Soldier and the State. New York: Vintage Books.
Huntington, S.P. (1997). The Erosion of American National Interest. Foreign Affairs, Sept/Oct. Vol. 76. No. 5.
Janowitz, M. (1960). The Professional Soldier- A Social and Political Portrait. London: Collier-Macmillan ltd.
Joo, R. 1996. The Democratic Control of Armed Forces, Chaillot Paper 23, Institute for Security Studies of Western European Union.
Kaplan, R. (1998). Europe’s Fulcrum State. The Atlantic Monthly, September, Vol. 282, No.3.
Kolkowitz, R. (1967). The Soviet Military and the Communist Party. Princeton: Princeton University Press.
Madison, G.B. (1998). Globalization: Challenges and Opportunities, Globalization Working Papers, McMaster University, Institute on Globalization.
Maior, G. (2002). Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies.
Maior, G.C., Matei, M. (2003). Bridging the gap in Civil-Military Relations in Southeastern Europe, în Mediterranean Quarterly, vol. 14, no.2, Spring, pag. 60-77.
Mediafax News Agency. (1999). Russia e cea mai mare amenintare militara pentru Romania . 21 Aprilie.
Miroiu, A., Radoi, M, Zulean, M. (2002). Politici publice, Editura Politeia, 2002.
Monac, C. şi Sava, C. (2000). Stările excepţionale, Editura Forum.
Moskos, C., Williams, J.A., Segal, D. (2000). The Postmodern Military, Oxford University Press.
NATO HQ. Study on NATO Enlargement, Brussels, September 1995.
Nelson, D. (Fall 1992). Romania after Tyranny, Westview Press.
Nelson, D. (2002). Definition, Diagnosis, Therapy- A Civil-Military Critique, în Defense and Security
155
Analysis.
Odom, W. (1978). The Party-Military Conection: A Critique, în Herspring and Volgyes (eds), Civil-Military Relations in Communsit States, Westview Press: Boulder.
Open Society Romania. Public Opinion Barometer (1995-1997). http://www.sfos.ro/pob/jun98/index.html
Pantev, P.(ed). 2001. Civil-Military Relations in South-East Europe, IISS-Sofia and PfP Consortium.
Paşcu, I.M. (1989). Armele şi Politica. Ed. Politică, Bucureşti.
Paşcu, I.M. (1999). Parliamentary Control over the Military, în K.W. Treptow, M.E. Ionescu, eds., Romania and Euro-Atlantic Integration, Iaşi-Oxford-Portland.
Paşcu, I.M. (2000). Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester, A./ Edmunds, T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave: Houndmills.
Peterson, M. (1999). Ulrich, Democratizing Communist militaries: the cases of the Czech and Russian armed forces, Ann Arbor: University of Michigan Press.
Raportul SMG, în Adevărul, no. 2698, 6 februarie, 1999.
Review of Paliamentary oversight of the Romanian MoD and the Democratic Control of its Armed Forces, DMCS Study, no. 43/1996.
Sandu, D. Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, 1999.
Sava, N., Tibil, G., Zulean, M. (1998). Armata şi Societatea, Ed. Info-Team, Bucureşti.
Secăreş, V. (1976). Polemologia şi problemele păcii, Editura Politică, Bucureşti.
Sheehan, M. (1999/2000). The Role of NGOs in Building Security in South Eastern Europe, în Central European Issues, Vol. 5, No.2.
Shils, E.. (1981). Tradition, The University of Chicago Press.
Simon, J. (1995). Central European Civil-Military Relations and NATO Expansion, McNair Paper 39, National Defense University.
Simon, J. (1996). NATO Enlargement and Central Europe, a Study in Civil-Military Relations, INSS, National Defense University, Washington, D.C.
Simon, J. (December 1998). Central And East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines. Strategic Forum, No.151, Institute for National Security Studies, Washington D.C.
Stan, V. (1999). România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii Bucureşti.
Strategia de Securitate Naţională a României, în Monitorul Oficial, partea I, no. 822 , 20 decembrie 2001.
Szayna Thomas, Larrabee, S. F. (1995). East European Military Reform after the Cold War, Rand.
The Romanian National Security Policy and its Governmental Mechanism, DMCS Study, no.4-1998.
Ulrich, M. (1999). Democratizing Communist Militaries- The Cases of the Czech and Russian Armed Forces, Michigan- University of Michigan Press.
156
USAID. (1998). The USAID FY 1998 Congressional Presentation, Romania, http://www.info.usaid.gov/pubs/cp98/eni/countries/ro.htm
Vasile, R. (2002). Cursă pe contrasens, Editura Humanitas.
Vlăsceanu, L. 2001. Politică şi dezvoltare. România încotro?, Edirura Trei.
Volten, P. (2001). Organizing National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, Centre for European Security Studies, Gronigen.
Wallerstein, I. (1994). Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane.
Watts, L. (1992). The Romanian Army in the December Revolution and Beyond, în Romania after Tyranny, D. Nelson, ed. Boulder: Westview.
Watts, L. (2001). Reform and Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Armed Forces and Society, Summer.
Watts, L. 2001). The Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Problems of Post-Comunism, July/August.
Watts, L. (2002). Romanian Military Reform and NATO Integration, Center for Romanian Studies, Iasi, Oxford.
Weber, M. (1978). Economy and Society, Univversity of California Press, Berkeley.
Zamfir, C., Vlasceanu, L. (1993). Dicţionar de sociologie, Ed. Babel.
Zulean, M. (2000). Changing Civil-Military Relations in Eastern Europe, în Forum 21, SOWI.
Zulean, M. (2002). Professionalisation of Romanian Armed Forces, în The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, ed. Andrew Cottey, Timothy Edmunds, Anthony Forester, PalgraveMacmillan: Houndmills.
Zulean, M. (2003). International Requirements and Assistance for Defence and Security Sector Reform, în J. Trapans, Ph. Fluri, Defence and Security Sector Governance and Reform in South East Europe, vol.II, DCAF, Geneva.
157