5.2. monopol Şi oligopol5ea5fab3077c8... · 2020. 4. 26. · alături de oligopol, doar o formă a...

5.2. MONOPOL ŞI OLIGOPOL

Concurenţă imperfectă • Monopol pur • Monopol imperfect şi incomplet •

Piaţă disputabilă (contestabilă) • Forme de monopol • Monopolul natural •

Oligopol • Forme de oligopol

Pornind de la carenţele noţiunii clasice, teoria economică contemporană

încearcă să confere noţiunii de concurenţă o accepţiune mai modernă, care să

permită luarea în considerare a condiţiilor complexe şi diverse de desfăşurare a

acesteia şi de formare a preţurilor. Tocmai din această perspectivă, în prima

jumătate a secolului nostru un număr mare de lucrări au atras atenţia că modelul

concurenţei perfecte nu mai corespunde realităţii, că mecanismele pieţei libere

nu mai sunt auto-reglatoare, că acest model trebuie înlocuit cu un model al unei

concurenţe “imperfecte”. O concurenţă “imperfectă”, prin opoziţie mai degrabă

în terminologie cu tradiţionala concurenţă “perfectă”, decât prin rezultate, prin

eficienţă. O asemenea concurenţă este una multiformă sub aspectul situaţiilor

concrete atât din punctul de vedere al structurilor de piaţă, cât şi din cel al

instrumentelor utilizate, ceea ce înseamnă şi existenţa unor mecanisme diferite

de stabilire a echilibrelor pe piaţă. Prin mecanismele sale de desfăşurare,

concurenţa conservă starea de competiţie între întreprinzători, limitând

posibilităţile unor acţiuni discreţionare din partea acestora.

Orice situaţie în care nu avem de a face cu un monopol absolut şi

care nu se încadrează în tipologia concurenţei perfecte este definită drept

concurenţă imperfectă.

Acest mod de abordare ridică anumite probleme legate atât de modul de

concepere a procesului concurenţial cât şi de delimitarea anumitor forme

concrete de concurenţă. Principalele observaţii ce se cer avute în vedere se referă

la următoarele aspecte: Dacă, în ce măsură şi în ce condiţii monopolul elimină

concurenţa? Este concurenţa monopolistă (multi-firme cu produs diferenţiat) o

formă a concurenţei imperfecte sau o formă de concurenţă perfectă? Se

suprapune conceptul de concurenţă monopolistă cu cel de concurenţă imperfectă

şi dacă da, în ce condiţii? Reprezintă oligopolurile singurele forme de

concurenţă imperfectă?

Structuri concurenţiale. Concentrare şi reglementare ● 107

Literatura economică contemporană tinde să accepte că teoria

monopolului este compatibilă cu cea a concurenţei, că în anumite limite şi cu

anumite condiţionări - pe care le vom prezenta ulterior - se poate vorbi de o

concurenţă în condiţii de monopol, deci monopolul poate fi şi este privit ca o

formă a unei concurenţe imperfecte.

Practica arată că de cele mai multe ori intensitatea de desfăşurare a

procesului concurenţial nu se reduce, ci în cele mai multe cazuri este mai

ridicată în condiţiile concurenţei multi-firme cu produs diferenţiat. Efectele

pozitive ale concurenţei - legate de nivelul preţurilor, calitate, satisfacerea

dorinţelor consumatorilor, progres tehnic ş.a. - sunt cele mai vizibile de

asemenea în astfel de situaţii. Ca urmare, dacă concurenţa monopolistă nu repre-

zintă neapărat o formă a concurenţei perfecte (o concurenţă perfectă cu produs

diferenţiat), ea reprezintă cel puţin una din cele mai apropiate forme de modelul

concurenţei perfecte ce poate fi regăsită în viaţa economică reală.

Conceptele de concurenţă monopolistă (introdus în literatura economică

de Chamberlin) şi de concurenţă imperfectă (datorat lui Joan Robinson) se

suprapun şi în acelaşi timp se diferenţiază. Ele vizează aceiaşi zonă a

economicului, respectiv situaţii intermediare între concurenţa perfectă (clasic

definită) şi monopol, din acest punct de vedere anumiţi economişti punând

semnul egalităţii între ele. Astfel de poziţii identifică în general următoarele

forme distincte de concurenţă: concurenţa perfectă, concurenţa monopolistă sau

imperfectă, oligopolurile şi (eventual) monopolul. Argumentele legate de

separarea celor două concepte se regăsesc în principal în cadrul unui capitol

adăugat de Chamberlin odată cu ediţia a cincia a lucrării sale fundamentale:

Concurenţa monopolistă. Alte abordări consideră concurenţa monopolistă,

alături de oligopol, doar o formă a concurenţei imperfecte.

Firma în situaţie de monopol furnizează totalitatea producţiei ramurii

luate în considerare, mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia

în care un producător unic al unui bun omogen (unic) este în prezenţa unei

“infinităţi” de cumpărători. Imaginea este completată cu posibilitatea existenţei

unui unic ofertant (comerciant) pe piaţă în raport cu o cerere atomicizată.

Dacă avem în vedere varianta simetrică, a unicităţii cumpărătorului, vom

vorbi despre monopson.

Aceasta este imaginea clasică asupra monopolului privit pe de o parte ca o

situaţie opusă concurenţei (non-concurenţă), iar pe de altă parte ca o situaţie

“nenaturală”, de extremă excepţie, pentru o economie de piaţă liberă, presupusă

prin definiţie concurenţială. Principala observaţie care se cere făcută este aceea

● Paul Cocioc 108

că o situaţie de natura celei definite anterior, deşi se încadrează în mod cert în

condiţiile de monopol, nu înlătură în mod necesar concurenţa (dispariţia

concurenţilor nu antrenează neapărat şi dispariţia concurenţei).

Monopolul, aşa cum a fost prezentat este un monopol izolat, un monopol pe o anumită

piaţă, într-o anumită ramură şi nu un monopol absolut sau total. Acesta din urmă ar desemna o

situaţie în care o unică firmă îşi poate însuşi întregul venit disponibil al consumatorilor,

oricare ar fi nivelul producţiei sale, ca urmare a faptului că ar comasa toată producţia de

mărfuri la nivelul societăţii.

Dezvoltarea unui concept de monopol economic pur (sau perfect)

trebuia să aibă în vedere realizarea concomitentă cel puţin a următoarelor

condiţii:

- unicitatea ofertei

- controlul absolut asupra resurselor (accesului)

- protecţia integrală a informaţiilor

- existenţa unor puternice bariere de intrare pe piaţă

- produsul oferit să nu aibă un substitut apropiat.

Dacă abordarea tradiţională are în vedere exclusiv eliminarea concurenţei

reale, monopolul economic pur sau perfect presupune atât eliminarea

concurenţei reale cât şi a celei potenţiale.

Într-adevăr, într-o asemenea situaţie (şi numai într-o asemenea situaţie) nu

se mai poate vorbi de concurenţă. Astfel de cazuri au un caracter teoretic, ele nu

există în viaţa economică reală.

Variantele cele mai apropiate de imaginea monopolului perfect sunt reprezentate de

monopolurile administrative sau instituţionale (situaţii de concurenţă interzisă). Aceiaşi

situaţie intervine cu caracter temporar şi în cazul monopolului tehnologic (care ţine tot de un

monopol legislativ), iar într-o altă formă şi cu anumite limite şi în cazul monopolului natural.

Toate aceste forme nu reprezintă cazuri de monopol economic, fie pentru că ele apar datorită

unor acţiuni extraeconomice (reglementări legislative) sau unor situaţii speciale (ca şi în cazul

monopolului natural), fie au un caracter relativ şi temporar. În orice caz, ele nu apar ca urmare

a eliminării treptate de către o firmă a tuturor concurenţilor săi, condiţie pe care o considerăm

esenţială pentru definirea unui monopol economic.

În cazul în care una sau mai multe din condiţiile prezentate nu se

îndeplinesc se poate vorbi, după caz, de un monopol economic imperfect sau in-

complet. Ambele variante desemnează forme ale concurenţei de monopol.


Vom defini monopolul imperfect drept acea situaţie în care sunt

realizate toate condiţionările enunţate cu excepţia celei referitoare la

existenţa unor produse substituibile.

În măsura în care respectivele substitute (implicit diferenţiate) sunt extrem

de numeroase şi oferite de un număr mare de agenţi economici independenţi,

această situaţie se poate apropia de concurenţa monopolistă (concurenţa multi-

firme cu produs diferenţiat).

Dacă produsul nu are substitute apropiate, dar nu este eliminată

concurenţa potenţială (situaţie apropiată monopolului tradiţional), vor-

bim de un monopol incomplet.

Ca rezultat nu există o protecţie absolută în faţa intrărilor pe piaţă, iar

această situaţie a fost dezvoltată (de către W. Baumol) în cadrul teoriei “pieţelor

contestabile” sau “disputabile”.

Conform acesteia, intensitatea de manifestare a concurenţei nu depinde în

principal de numărul firmelor participante pe o anumită piaţă ci de posibilitatea

unor concurenţi potenţiali din afara acesteia de a “contesta” poziţia de monopol

a firmelor în cauză.

Pentru a fi contestabilă sau disputabilă o piaţă trebuie să

întrunească două condiţii:

(1) intrarea pe piaţă să fie complet liberă (nu trebuie să existe nici o

reglementare de natură să împiedice accesul oricărei firme) şi

(2) nivelul costurilor necesare pentru penetrarea pieţei să fie relativ

reduse sau uşor recuperabile (aceasta semnifică implicit că şi

costurile de părăsire a pieţei în caz de eşec sunt mici).

Conform acestei abordări, o firmă aflată în poziţie de monopol este

constrânsă a se comporta ca una confruntată cu un număr ridicat de concurenţi,

pentru că trebuie permanent să încerce să evite intrarea unor potenţiali rivali.

Independent de cele de mai sus se poate vorbi de un monopol al producţiei, respectiv

un monopol al pieţei. În primul caz avem în vedere, spre exemplu, cazul unui unic

producător naţional al unui bun economic, dar care în cadrul unei economii deschise se poate

● Paul Cocioc 110

confrunta pe piaţă cu producători străini ai unor bunuri similare. Monopolul pieţei – ca formă

propriu-zisă de monopol – presupune controlul atât al producţiei cât şi al comercializării, deci

unicitatea ofertei.

Principalele forme de existenţă a monopolului sunt:

1) Monopol administrativ sau instituţional.

Este instituit prin reglementări legislative care impun dreptul exclusiv al

statului de a produce şi/sau comercializa anumite produse.

Scopul instituirii acestor monopoluri vizează:

- importanţa anumitor domenii, respectiv produse şi servicii (transport

feroviar şi/sau aerian; exploatarea unor resurse ale subsolului;

producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice, a gazelor

naturale; industria de apărare; etc.),

- protecţia cetăţenilor (substanţe toxice şi droguri, materiale explozive şi

periculoase, etc.) sau

- veniturile mari care se pot obţine (loterii şi pronosticuri sportive,

prelucrarea şi comercializarea tutunului, producerea şi comercializarea

băuturilor alcoolice etc.).

Exploatarea acestor monopoluri se poate face:

- direct de către stat prin înfiinţarea unor unităţi productive (regii sau

companii naţionale) – situaţie în care este interzis accesul pe piaţă a

oricăror alte firme, sau

- prin sistemul acordării de licenţe, care pot fi:

(a) administrative (după caz de producţie şi/sau comercializare, import

sau export - vezi spre exemplu cazul posturilor de radio şi

televiziune, a operatorilor de telefonie ş.a) – situaţie în care accesul

şi implicit concurenţa este controlată de către stat, respectiv

(b) automate (sistemul “monopolurilor fiscale”) – situaţie în care

concurenţa este deschisă pentru oricine doreşte şi este dispus să

plătească o anumită taxă (vezi cazul taxei de timbru pentru ţigări

sau băuturi alcoolice).

2) Monopol tehnologic.

Este legat de apariţia legislaţiilor privind protecţia drepturilor de

proprietate industrială, ce conferă exclusivitate firmei inovatoare asupra

producţiei unui nou bun pentru o anumită perioadă de timp (în general 15-17 ani

pentru brevete patentate).


Protecţia legală a inventatorului apare ca o recunoaştere a importanţei

cercetării ştiinţifice şi introducerii progresului tehnic în economie şi societate.

Şi în lipsa unor prevederi legale orice producător al unui produs nou ar dispune pe un

interval de timp de poziţia de monopol, până celelalte firme ar putea copia şi aduce produsul

pe piaţă la un preţ comparabil, dar această perioadă ar fi mult mai scurtă, existând riscul nere-

cuperării cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi, ca urmare, dispariţia motivaţiei de a continua

să se investească în modernizare.

Caracterul temporar este însoţit în practică şi de o anumită relativitate a

protecţiei, în sensul posibilităţii apariţiei unor imitaţii, a unor contrafaceri (ce

reprezintă cazuri de concurenţă neloială şi nelegală) ca şi de faptul că, de regulă,

există şi vor exista bunuri substituibile extrem de apropiate.

3) Monopolul asupra mărcii comerciale.

Include atât marca de fabricaţie cât şi marca produsului. Imaginea

producătorului şi/sau a produsului bazată pe originalitatea unor modele periodic

îmbunătăţite şi garanţia calităţii şi seriozităţii sunt legate de numele de marcă.

Aceasta este pe de o parte "impusă", făcută cunoscută consumatorilor prin

intermediul reclamei şi publicităţii, iar pe de altă parte recunoscută şi protejată

printr-o legislaţie specifică.

Deşi nici în acest caz nu este eliminat complet riscul apariţiei unor contrafaceri,

dreptul de producţie şi comercializare sub o anume marcă este un drept exclusiv al firmei

proprietare a acesteia.

Marca de fabricaţie este protejată atâta timp cât entitatea economică respectivă există,

iar marca de produs pe o perioadă ce merge până la 70 de ani, în funcţie de particularităţile

legislative ale diferitelor ţări.

Importanţa monopolului asupra mărcii comerciale este legată de faptul că

aceasta stă tot mai mult la baza deciziei de cumpărare. Epoca actuală este

marcată mai degrabă de o concurenţă între/şi prin numele de marcă decât prin

preţ. Diferenţierea produselor prin numele de marcă apropie această variantă de

monopol de condiţiile concurenţei monopoliste.

Toate formele prezentate până acum reprezintă forme de monopol

legislativ, în sensul că ele sunt rezultatul adoptării unor acte normative fără de

care nu ar putea exista şi funcţiona ca atare.

● Paul Cocioc 112

4) Monopol natural.

Reprezintă una din formele clasice de existenţă şi manifestare a

monopolului ce are în vedere, pe de o parte, existenţa economiilor de scară, iar

pe de alta, dimensiunea restrânsă şi izolarea anumitor pieţe.

Economia de scară permite în anumite domenii şi în anumite condiţii

scăderea costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme, cu

un volum mai redus de activitate, nu ar putea ajunge la o atare performanţă.

Pe de altă parte, există domenii în care funcţionarea mai multor firme ar duce la

creşterea costurilor şi preţurilor (cazul reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice,

gazelor naturale şi apei potabile, reţele de termoficare, căi ferate ş.a.). Dublarea sau triplarea

acestora numai din dorinţa de a exista firme concurente este neraţională pentru că necesită un

volum de investiţii dublu sau triplu, cu consecinţele de rigoare asupra nivelului amortizărilor

şi costului, în condiţiile în care numărul clienţilor este acelaşi. În plus, concurenţa va fi

oricum limitată (oligopolistă), pentru că nu există loc pentru un număr prea mare de firme,

ceea ce nu poate exclude realizarea unor înţelegeri pentru fixarea preţurilor.

Dimensiunea restrânsă şi poziţia geografică relativ izolată a unor pieţe

pot face posibilă existenţa unui singur ofertant - pe de o parte pentru că clienţii

şi veniturile ar fi prea mici pentru a putea supravieţui mai mulţi, iar pe de altă

parte pentru că costurile de transport sunt prea ridicate şi cresc preţurile prea

mult pentru ca o firmă locală să poată fi concurată din exterior.

5) Înţelegeri secrete între firme.

Această variantă desemnează cazul oligopolurilor complet coordonate

care pe baza unor acorduri formale sau informale referitoare la partajarea

resurselor, cotele de producţie şi nivelul preţurilor de ofertă, ajung practic în

situaţia de a se comporta pe ansamblu ca şi un monopol economic.

Caracterul secret al unor astfel de înţelegeri este determinat de faptul că legislaţiile

naţionale ca şi înţelegerile internaţionale condamnă şi interzic astfel de practici, iar existenţa

unor asemenea tendinţe a fost evidenţiată de multă vreme.

Aşa după cum s-a putut constata, formele prezentate nu reprezintă (poate

cu excepţia monopolului administrativ bazat pe firme de stat) forme de monopol

economic perfect. Faptul că aproape toate bunurile au substitute mai mult sau

mai puţin apropiate, face ca abordarea monopolului în analiza economică să nu

presupună absenţa completă a concurenţei din partea altor produse ci numai

absenţa concurenţilor de pe o anumită piaţă însoţită de o elasticitate încrucişată a

cererii scăzută.


Oligopolul desemnează situaţiile unor pieţe în care există un număr

restrâns de producători/ofertanţi şi un număr relativ ridicat de

cumpărători (caracterul de atomicitate a cererii se menţine).

Deseori în această categorie se includ ramurile şi pieţele dominate de câteva firme de

dimensiuni mari fără a exclude posibilitatea existenţei şi acţiunii unui număr mai mare sau

mai redus de mici producători. Cele care stabilesc preţul sunt marile firme, acesta fiind pentru

celelalte un dat exterior, ele neputând să-l influenţeze în nici un fel, iar din acest punct de

vedere comportamentul lor este similar celor ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă.

Ideea de bază este aceea că fiecare firmă aflată în poziţie de oligopol

dispune, pe de o parte, de puterea de a influenţa preţul pieţei, iar pe de altă parte,

deciziile pe care le ia nu pot fi şi nu sunt complet independente de deciziile

celorlalte firme aflate în aceiaşi postură.

Firmele oligopoliste nu sunt, de regulă, nici receptoare de preţ (price

takers) ca şi în concurenţa perfectă, dar nici cele care stabilesc unilateral preţul

(price makers) ca şi în condiţii de monopol. Ele sunt firme care caută preţul

convenabil tuturor (price seekers), pentru că, pe de o parte, există mai multe

firme şi nici una nu este de regulă suficient de puternică pentru a impune preţul

său celorlalte, iar pe de altă parte, orice decizie unilaterală de fixare a preţului

de ofertă impune luarea în considerare a posibilelor reacţii ale concurenţilor.

Situaţia în care oferta (producţia) îşi păstrează caracterul de atomicitate iar

cererea este redusă la un număr restrâns de agenţi economici poartă denumirea

de oligopson.

Un caz particular al oligopolului (respectiv oligopsonului) este acela în

care pe piaţă există şi acţionează doar doi producători-ofertanţi (respectiv doi

cumpărători), situaţie denumită duopol (respectiv duopson).

Oligopolurile reprezintă forme tipice de concentrare a producţiei şi a

capitalurilor. Explicaţia apariţiei şi dezvoltării lor este în principal legată de

puterea economică, în special în legătură cu piaţa, ce însoţeşte creşterea

dimensiunii unei firme în ritmuri superioare creşterii ramurii şi de existenţa şi

manifestarea economiilor de scară. Oligopolurile reprezintă forme stabile de

organizare a pieţei, datorită faptului că o creştere a volumului producţiei peste o

anumită limită nu mai asigură o scădere a costurilor şi deseori nici măcar

menţinerea acestora la nivelele anterioare şi, ca urmare, firma oligopolistă nu

este stimulată pentru a încerca obţinerea poziţiei de monopol. Astfel de cazuri

sunt în general denumite oligopoluri naturale.

● Paul Cocioc 114

Principalele forme de oligopol evidenţiate în literatura economică sunt

următoarele:

a) În funcţie de existenţa sau absenţa diferenţierii produselor se vorbeşte

de oligopol pur şi oligopol diferenţiat.

Dacă produsele sunt identice (ciment, oţel sau aluminiu) avem de a face

cu o situaţie de oligopol pur. Interdependenţele reciproce vor fi mai mari în

acest caz, pentru că orice eventuală modificare a preţului unei firme va produce

cu certitudine efecte substanţiale asupra vânzărilor concurenţilor şi îi va

determina pe aceştia să reacţioneze. Fundamentală pentru situaţiile de oligopol

pur este concurenţa prin preţ.

Pe de altă parte, în condiţiile oligopolului diferenţiat modificările de preţ

vor avea în mai mică măsură un efect direct asupra celorlalţi competitori.

Imaginea se apropie de concurenţa monopolistă, dar marcată de restricţii privind

numărul firmelor. Cu cât gradul de diferenţiere este mai ridicat cu atât mai

redusă va fi dependenţa reciprocă. Situaţiile de oligopol diferenţiat

caracterizează o mare parte din economie, incluzând majoritatea produselor

industriale de larg consum.

b) Dacă se are în vedere modul de manifestare a legăturilor reciproce,

respectiv gradul de coordonare, se întâlnesc oligopoluri bazate pe înţelegeri

directe (complet coordonate), oligopoluri bazate pe coordonare spontană sau

tacită (parţial coordonate) şi oligopoluri fără coordonare.

Înţelegerile directe presupun negocierea şi încheierea unor acorduri

explicite între concurenţi (formale sau oficiale - carteluri şi sindicate - sau cu

caracter informal sau secret - "gentlemens agreement"). Astfel de acorduri cresc

stabilitatea oligopolului, în măsura în care altfel firmele puteau doar să-şi bazeze

propriile acţiuni preponderent pe estimarea erorilor de comportament ale

concurenţilor. Acordurile pot avea în vedere exclusiv nivelul preţurilor sau atât

preţurile de vânzare cât şi nivelul producţiei. Se poate avea în vedere regula

stabilirii preţurilor funcţie de o anumită firmă (firmă lider, iar preţul astfel

convenit poartă numele de preţ director) sau acceptarea unor metode unitare de

determinarea a preţurilor care să conducă şi la o uniformizare a preţurilor.

Fixarea ofertei poate viza stabilirea unor cote fixe de producţie şi/sau vânzare

pentru fiecare firmă pe o anumită piaţă sau împărţirea pieţelor de desfacere

(fiecare firmă putând beneficia de o poziţie de monopol pe piaţa sau segmentul

de piaţă ce ia revenit). O variantă a stabilirii de cote de producţie o reprezintă

sistemul cotelor fixe pentru majoritatea participanţilor şi stabilirea unei cote

variabile (tampon) pentru o anumită firmă (de regulă firma lider), situaţie în care

aceasta îşi va creşte sau restrânge producţia şi oferta funcţie de fluctuaţiile


cererii de o asemenea manieră încât să menţină preţul pieţei la un anumit nivel

prestabilit.

Totuşi, în mod obişnuit, oligopolul presupune mai degrabă o coordonare

spontană decât acorduri directe. Fiecare firmă ia în considerare pur şi simplu

răspunsul aşteptat din partea concurenţilor vis-a-vis de propriile acţiuni şi îşi

stabileşte propriile politici comerciale în funcţie de, şi în concordanţă cu, acesta.

Atâta timp cât fiecare firmă urmează această cale, preţurile şi nivelul producţiei

vor fi stabilite la nivele acceptabile pentru toţi. În aceste cazuri pot apare două

tipuri de relaţii concurenţiale:

- existenţa şi acceptarea unei firme lider a cărei influenţă este dominantă

(determinată de dimensiunea şi ponderea sa în cadrul unei pieţe/ramuri în raport

cu celelalte, încrederea pe care o inspiră etc.),

- cooperare voluntară (fără cadrul organizaţional, acorduri sau firmă lider)

determinată de interese comune, etica afacerilor şi toleranţă reciprocă.

În cadrul oligopolurilor fără coordonare se pot manifesta trei tipuri de

relaţii concurenţiale:

- relaţii de concurenţă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor şi a

desfacerii în general (ce pot conduce la "războaie a preţurilor") sau în cel al

aprovizionării - ele apar mai ales între oligopolurile omogene,

- relaţii concurenţiale cu accent pe calitatea/noutatea produsului şi

reclamă, caracteristice oligopolurilor diferenţiate,

- relaţii concurenţiale legate (înlănţuite) în cadrul unor ramuri cu un

număr mai mare de firme dar extrem de diferenţiate din punct de vedere a

mărimii şi puterii lor economice - astfel încât o firmă A este dominantă în raport

cu firmele B şi C, iar C este dominantă în raport cu D şi E, ş.a.m.d.

c) Din punct de vedere a situaţiei maximizării profiturilor se distinge

oligopolul complet şi oligopolul parţial.

Oligopolul complet apare atunci când legăturile reciproce sunt atât de

puternice încât profiturile cumulate ale tuturor firmelor (privite ca un grup) sunt

maximizate. Dacă acest lucru nu este realizat avem un oligopol parţial.

Oligopolul economic complet se întâlneşte rareori, dar analiza sa prezintă

importanţă datorită faptului că exprimă "idealul" urmărit de firmele oligopoliste.

Marea varietate a situaţiilor posibile de oligopol face dificilă determinarea

preţului şi producţiei ca model general, iar în măsura în care o astfel de analiză

generală este realizabilă ea poate oferi prea puţin în raport cu cazurile concrete.

● Paul Cocioc 116

5.3. APRECIEREA GRADULUI DE CONCURENŢĂ

Dimensiunea minimă • Coeficient de concentrare • Putere de monopol •

Condiţii de acces • Reacţia pieţei • Diferenţierea produselor şi a preţurilor

Necesitatea şi/sau oportunitatea unei intervenţii din partea societăţii are la

bază aprecierea nivelului concurenţei, respectiv concentrării (sau monopolizării)

într-o anumită ramură sau pe o anumită piaţă, nivel "măsurat" prin intermediul

unor indicatori specifici. Indicatorii privind gradul de monopolizare se află în

raport invers cu cei privind gradul de concurenţă.

În sinteză, principalii indicatori avuţi în vedere sunt:

1) Numărul şi dimensiunea agenţilor economici

a) Numărul agenţilor economici. Cronologic este primul şi totodată cel

mai des folosit indicator în definirea şi măsurarea concurenţei. Corespunzător

abordărilor tradiţionale cu cât numărul firmelor este mai mare cu atât gradul de

concurenţă este mai ridicat, şi invers. Este adevărat că în condiţiile existenţei

unui număr mare de firme, de dimensiuni şi puteri similare, orice acţiune

concertată întreprinsă de o parte dintre ele va avea un impact nesemnificativ

asupra ansamblului economic. Şi cu cât acest număr este mai ridicat, cu atât va

fi mai dificil de realizat anumite înţelegeri între un număr semnificativ de agenţi

economici pentru a se putea ajunge în situaţia de a controla echilibrul, datorită

multitudinii cu atât mai mari a unor interese individuale divergente.

Oglinda unei astfel de abordări este prezentată în continuare:

Ofertă

Cerere

Număr mare de

agenţi economici

Număr redus de

agenţi economici

Firmă

unică

Număr mare de

agenţi economici

Concurenţă

perfectă

Oligopol Monopol

Număr redus de

agenţi economici

Oligopson Oligopol

bilateral

Monopol

contracarat

Firmă

unică

Monopson Monopson

contracarat

Monopol

bilateral

b) Mărimea firmelor. Dacă un produs este fabricat de mai multe firme,

fiecare dintre acestea se află în relaţii de concurenţă cu celelalte, dar este

importantă şi dimensiunea celei sau celor mai mari firme de pe piaţă pentru că în


funcţie de aceasta aria de concurenţă rămasă pentru ceilalţi va putea fi mai mare

sau mai mică. Aprecierea dimensiunii unei firme are în vedere indicatori cum ar

fi: mărimea capitalului, volumul producţiei, cifra de afaceri, număr de salariaţi

etc. De regulă se au în vedere poziţia firmei lider (sau a primelor 2-4, 8 sau 10

firme din cadrul unei ramuri/pieţe) exprimată prin ponderea deţinută în cadrul

ramurii sau pieţei, măsurată pe baza criteriilor prezentate.

Dimensiunea firmei poate fi în mod obiectiv ridicată. Particularităţile procesului

tehnologic dintr-o anumită ramură pot face posibilă existenţa numai a unor firme de o anumită

talie. Această problemă se leagă de ceea ce se numeşte dimensiunea minimă a firmelor. Ea

se determină, cel puţin, în două forme: (1) dimensiunea minimă fezabilă – nivelul minim de

producţie ce permite unei firmei să funcţioneze, şi (2) dimensiunea minimă eficientă –

reprezentată de nivelul minim de producţie ce asigură obţinerea de profit.

Corespunzător acestor dimensiuni minime se poate determina numărul maxim de

firme ce pot acţiona pe o piaţă, respectiv numărul maxim de firme ce pot funcţiona în

condiţii de eficienţă. În primul caz, este vorba de dimensiunea minimă fezabilă în raport cu

dimensiunea pieţei exprimată prin cererea la nivelul corespunzător de preţ, iar în cel de al

doilea caz, de raportul dintre dimensiunea minimă eficientă a firmei (în general, a firmei ce

produce în condiţiile de eficienţă maximă) şi dimensiunea pieţei.

c) Indicatori privind concentrarea pieţei

c1) coeficientul de concentrare (Jones) - Cc, reprezintă o însumare a

ponderilor firmelor conducătoare (S1, S2, ...) în totalul producţiei unei ramuri sau

vânzărilor pe o anumită piaţă:

Cc = S1 + S2 + ... + Sn

Limitele acestui indicator sunt legate de elemente cum ar fi: dificultatea

unei corecte definiri a ceea ce formează o ramură (piaţă), furnizează prea puţine

informaţii despre condiţiile de intrare sau despre diferenţierea produselor, nu

reflectă concurenţa străină sau în plan regional, nu reflectă corespunzător

diferenţele în dimensiunea firmelor care acţionează pe piaţă.

Există ramuri cu o concentrare redusă, cum ar fi: confecţiile, industria tipografică,

construcţiile, şi ramuri cu un grad înalt de concentrare, cum ar fi: prelucrarea tutunului sau a

zahărului, industria cimentului, siderurgia, transporturile pe calea ferată, producţia de

detergenţi sau de echipamente pentru telefonie.

În general industriile cu un grad ridicat de concentrare presupun realizarea a peste

2/3 din producţia totală în cadrul unui număr de 3-4 firme. Corespunzător, sunt considerate

industrii cu grad mediu de concentrare cele în care producţia primelor 3-4 firme are o

pondere cuprinsă între 34 şi 66% din total, în timp ce în ramurile cu concentrare redusă nu

se depăşeşte 33%.

● Paul Cocioc 118

c2) coeficientul de concentrare Herfindahl-Hirschman (HHI)

reprezintă însumarea ponderilor, ridicate la pătrat, ale firmelor care produc

şi/sau comercializează un produs pe o anumită piaţă:

HHI = S12 + S2

2 + ... + Sn

2

Se poate constata că în situaţii de monopol valoarea indicatorului va fi 10000 (în cazul

măsurării procentuale a ponderilor, respectiv 1 în cazul utilizării de coeficienţi), în timp ce în

condiţii de concurenţă perfectă valoarea sa va fi egală cu 0 (strict matematic). Ca urmare, cu

cât nivelul calculat pentru o anumită ramură este mai mare cu atât gradul de monopolizare

este mai ridicat, respectiv cu cât va fi mai redus cu atât gradul de concurenţă va fi mai mare.

Astfel, spre exemplu, conform Departamentului de Justiţie al S.U.A. sunt considerate

concurenţiale toate ramurile în care nivelul coeficientului HHI este mai mic de 1800.

Corespunzător, se recomandă respingerea cererilor de autorizare a concentrărilor pentru toate

ramurile în care coeficientul HHI este superior nivelului menţionat, în timp ce pentru nivele

mai mici de 1000 nu se consideră necesară autorizarea prealabilă a unor astfel de modificări

structurale. Pentru ramurile cu un coeficient HHI cuprins între 1000 şi 1800 este necesară

analiza de la caz la caz a consecinţelor asupra concurenţei a unor eventuale fuziuni şi achiziţii

şi autorizarea sau respingerea acestora funcţie de rezultatele acestor analize.

Un element ce trebuie luat în considerare pentru aprecierea concurenţei

este raportul dintre gradul de concentrare ce ar trebui să existe pe o anumită

piaţă – determinat în funcţie de dimensiunea minimă eficientă, şi pe care îl vom

defini drept rata naturală a concurenţei – şi gradul efectiv existent.

Una dintre problemele principale legate de concentrarea producţiei este

apariţia şi manifestarea puterii de monopol.

Puterea de monopol (sau de piaţă) exprimă capacitatea unei firme

de a influenţa formarea echilibrului şi, implicit, nivelul preţului pieţei.

Măsurarea puterii de monopol (PM) se poate realiza pe baza inversului

elasticităţii cererii (ep) specifice pentru produsele unei firme:

pe

1PM

Firmele care se confruntă cu o curbă a cererii orizontală (ep= ), caracteristică

concurenţei perfecte, nu au nici o posibilitate reală de influenţă asupra preţului, din moment

ce un preţ cât de puţin mai ridicat ar conduce la prăbuşirea completă a vânzărilor, iar un preţ

mai scăzut nu este necesar. Ca urmare posibilitatea de influenţare a preţului este cu atât mai

ridicată cu cât cererea este mai inelastică.


2) Condiţiile de acces pe piaţă

Vizează existenţa, tipul şi nivelul barierelor de intrare pe piaţă, dar şi a

celor de ieşire de pe piaţă.

Principalele bariere la intrarea pe piaţă au în vedere: diferenţierea produselor; reputaţia

consfinţită prin numele de marcă; economiile de scară; mărimea capitalului necesar demarării

activităţii; accesul la canalele de distribuţie; avantaje comparative de cost independente de

dimensiunea firmei cum ar fi: experienţa (“economii de ucenicie”), patente şi licenţe, poziţia

unităţilor productive în raport cu localizarea pieţei, accesul privilegiat la anumite resurse etc.;

politicile guvernamentale – cu referire la situaţiile de monopol, la modul de autorizare şi

reglementare a activităţii economice, protecţia consumatorilor, controlul poluării ş.a.

Exemple de bariere la ieşirea de pe piaţă ar fi reprezentate de: proprietatea asupra unui

bun de capital extrem de specializat, fără o utilizare alternativă; obligaţii rezultate din

contracte de livrări încheiate pe perioade lungi sau nedeterminate (cum ar fi: asigurarea de

piese de schimb şi service); ataşamentul faţă de o activitate sau regiune; presiuni din partea

autorităţilor; lipsa unor oportunităţi reale de deplasare în alte zone sau ramuri; etc.

3) Independenţa rivalilor

În măsura în care nu există înţelegeri, iar agenţii economici pornesc de la

premisa că nu pot influenţa echilibrul şi/sau deciziile lor sunt independente de

cele ale celorlalţi, în sensul că fiecare consideră că propriile modificări nu vor

determina reacţii din partea adversarilor, concurenţa se poate manifesta din plin,

iar echilibrul poate coincide cu un echilibru considerat perfect concurenţial

independent de alte elemente.

4) Existenţa unor practici agresive bazate pe dumping

În asemenea situaţii, anumite firme oferă produse la un preţ inferior

costurilor de producţie. Scopul unor asemenea practici este eliminarea

adversarilor, a concurenţei, în vedere obţinerii unei poziţii privilegiate pe piaţă.

Trebuie menţionat că astfel de politici se pot aplica cu succes numai de către

firmele care deţin deja o anumită putere de monopol şi pe o perioadă limitată.

5) Ritmul de creştere a pieţei sau ramurii

Ceea ce poate evidenţia direcţia de evoluţie a concurenţei, cel puţin sub

aspectul concentrării, o reprezintă ritmul de creştere a unei firme - ri (în

special a firmei lider, în măsura în care există o asemenea firmă) sau unui grup

de firme în raport cu ritmul de creştere a pieţei ( r ). Efectul va fi o creştere a

cotei de piaţă pentru firmele ce se dezvoltă mai rapid decât ritmul de expansiune

a pieţei (ri> r ) şi ca urmare o creştere a gradului de concentrare a pieţei.

● Paul Cocioc 120

6) Caracterul reacţiilor pieţei la acţiuni unilaterale ale unor firme

În mod normal, firmele vor reacţiona la acţiunile unilaterale a oricărui

rival, căutând să le contracareze. Aprecierea unor asemenea reacţii vizează:

a) Timpul de reacţie. Din momentul în care adversarii realizează o

anumită acţiune şi până în momentul în care firmele rivale vor adopta contra-

măsuri se scurge o perioadă de timp, mai scurtă sau mai lungă (timp necesar

culegerii de informaţii privind acţiunea respectivă şi efectele sale, elaborarea

unor variante de răspuns, adoptarea unei decizii şi implementarea acesteia).

Paradoxal, poate, dacă reacţia este instantanee, în mod normal nu ar trebui să existe

tendinţe pentru asemenea practici, în fapt pentru orice acţiune concurenţială, ceea ce ar

conduce practic la anihilarea concurenţei, iar pe piaţă ar domni un statu-quo. Un interval de

timp prea ridicat conduce, de asemenea, la eliminarea concurenţei, în sensul că unele firme

vor putea acapara practic piaţa fără ca ceilalţi să reacţioneze în timp util. Evident, amândouă

variantele sunt ireale. O reacţie apare întotdeauna şi ea poate avea intensităţi şi forme diferite.

Dacă intervalul de timp este considerat suficient, firmele vor fi incitate permanent să

realizeze asemenea practici, pentru că chiar în condiţiile în care ele vor fi anihilate, pe

parcursul intervalului respectiv de timp firma va obţine câştiguri suplimentare.

b) Intensitatea reacţiei, respectiv dacă nivelul răspunsului (de preţ, de

producţie ş.a.) este superior sau nu în raport cu mişcarea care l-a declanşat. Dacă

răspunsul este superior, atunci situaţia este una de concurenţă acerbă, ceea ce are

menirea de a asigura o anumită stabilitate relativă a pieţei sub aspectul nivelului

de concentrare şi poate reflecta existenţa unor concurenţi de talie apropiată.

Spre exemplu, o modificare a unilaterală a preţului operată de o firmă ( pf ) va

genera o reducere a preţului practicat de concurenţii săi ( pr ). În măsura în care raportul

dintre aceste modificări ( prpf ) este subunitar sau egal cu unu, mişcarea a fost anihilată,

în sensul că efectele sale estimate asupra cantităţii vândute de firma iniţiatoare a reducerii de

preţ nu se produc. Dacă raportul este subunitar ne aşteptăm chiar la o scădere a desfacerilor

pentru firma respectivă. Un asemenea nivel de reacţie poate declanşa un război al preţurilor.

c) Natura (forma) reacţiilor. Nu este obligatoriu, ca o anumită mişcare a

concurenţei să genereze reacţii de aceiaşi natură (la o scădere de preţ se poate

răspunde nu doar prin scăderi de preţ ci, de exemplu, prin facilităţi suplimentare

oferite clienţilor, înnoirea produselor sau pur şi simplu o reclamă mai agresivă).

Dacă forma reacţiei este diferită, aspectele legate de măsurarea comparativă a

intensităţii acesteia ridică în mod evident probleme, iar uneori poate fi imposibil

de realizat. Ceea ce este în primul rând important este existenţa, manifestarea

unei anumite reacţii şi nu neapărat forma în care aceasta are loc.


7) Gradul de diferenţiere a produselor

Elasticitatea încrucişată a cererii este elementul esenţial de apreciere a

gradului de substituţie, respectiv de diferenţiere a produsului. Cu cât elasticitatea

este mai ridicată cu atât produsele sunt mai omogene şi cu atât concurenţa prin

preţ se poate manifesta mai deplin. Însăşi puterea de monopol depinde de

existenţa şi disponibilităţile de produse substituibile.

Diferenţierea produselor nu reduce şi, cu atât mai mult, nu elimină

concurenţa ci, din contră, poate avea efecte în direcţia intensificării ei şi

conduce, în majoritatea situaţiilor, la îmbunătăţirea calităţii produselor şi

serviciilor, la creşterea accesibilităţii acestora şi la o mai bună satisfacere a

trebuinţelor diferenţiate ale consumatorilor. Concurenţa contemporană în

absenţa diferenţierii este de neconceput.

Diferenţierea poate viza: diferenţieri intrinseci produsului (de natură constructivă, de

calitate şi performanţe); diferenţieri de aspect (mergând de la mici “nuanţe”, mici

particularizări în raport cu produsele similare, până la modificări radicale de design);

diferenţieri în ambalare – inclusiv elemente cum ar fi: ambalaje funcţionale sau refolosibile şi

inscripţionări promoţionale; diferenţieri în nume sau simboluri de identificare (marca

produsului şi/sau a firmei); diferenţieri în prezentare (condiţii de ofertă, servicii asociate

vânzării ş.a.); diferenţieri în imagine; diferenţieri privind localizarea.

8) Gradul de diferenţiere a preţurilor de ofertă

Existenţa unor asemenea diferenţieri pare a fi semnul unei concurenţe prin

preţ. Mărimea sa poate exprima gradul şi intensitatea acestei concurenţe. Aceste

elemente sunt valabile, dacă nu exclusiv, cel puţin preponderent, în condiţiile

concurenţei cu produse omogene. În cazul unor produse diferenţiate lucrurile se

complică. Ceea ce pare mai important nu este ecartul dintre preţurile de

ofertă – justificat, cel puţin în parte prin diferenţierea produselor – ci mişcarea

preţurilor, mobilitatea acestora. Această mişcare este importantă atât în

demonstrarea existenţei concurenţei prin preţ, cât şi a modului în care

modificările unilaterale de preţ operate de către o firmă sunt sau nu urmate de

ceilalţi competitori.

9) Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, respectiv existenţa

unor capacităţi excedentare.

Intensitatea rivalităţii concurenţiale depinde, pe de o parte de raportul

dintre capacităţile de producţie şi dimensiunea pieţei, iar pe de altă parte de

comportamentul concurenţial al firmelor, în special a celor mai importante (care,

● Paul Cocioc 122

fiecare în parte, doresc sau nu să devină dominante în ramură şi determină, ca

urmare, o concurenţă mai mult sau mai puţin agresivă).

Dacă capacităţile de producţie instalate sunt mai mari decât dimensiunea pieţei, altfel

spus, dacă există un exces de capacitate de producţie la nivelul ramurii, intensitatea

concurenţei este în mod normal mai ridicată. Şi este cu atât mai ridicată cu cât ecartul dintre

ele este mai mare. Aceasta pentru că fiecare firmă urmăreşte asigurarea unui grad cât mai

ridicat de folosire al propriilor capacităţi de producţie, ori în condiţiile unei capacităţi

excedentare la nivel de ramură, acest obiectiv se poate realiza numai în detrimentul altor

firme. Firmele vor accepta – în aceste condiţii – să producă sub nivelul optimului producţiei,

în măsura în care acesta este preţul ce trebuie plătit pentru propria supravieţuire.

10) Existenţa şi forma (natura) discriminărilor de preţ

Anumite forme de “discriminări” de preţ pot avea efecte stimulative

asupra concurenţei, în timp ce altele reprezintă dovada existenţei unui monopol

efectiv. De aceea sunt importante, şi în acest caz, atât natura discriminărilor

cât şi dimensiunea acestora (exprimată prin ecartul dintre nivelul preţului

“normal” şi nivelul preţului efectiv practicat).

Ele pot fi de natură obiectivă, atunci când serviciile asociate şi condiţiile de vânzare

sunt diferite. Rabaturile obişnuite de preţ oferite cumpărătorilor pentru achiziţii în cantităţi

mari îşi au, de asemenea, o justificare economică. A considera astfel de discriminări ca fiind

de natură a impurifica concurenţa reprezintă o eroare.

Ceea ce se cere avut în vedere sunt discriminările de preţ pentru bunuri omogene

livrate în aceleaşi condiţii. Iar ecartul între diferitele preţuri ale aceluiaşi produs vândut de

aceiaşi firmă (diferenţa de venituri însuşite de vânzător pe această cale) reprezintă măsura

acestei discriminări.

Aprecierea concurenţei şi a nivelului său de manifestare nu se poate face

prin intermediul unui unic indicator datorită complexităţii fenomenului, ci

necesită luarea în considerare a diferite aspecte, legate de mediul şi de condiţiile

de desfăşurarea a acesteia, aspecte ce trebuie să vizeze cel puţin:

- analiza gradului de îndeplinire a condiţiilor “relative” de concurenţă,

respectiv a condiţiilor minimale cerute de teoriile moderne;

- structura pieţei şi evoluţia acesteia, prin prisma “gradului de

concentrare” reflectat prin puterea economică şi puterea de monopol;

- predominanţa anumitor mecanisme concurenţiale şi a anumitor

instrumente, respectiv predominanţa concurenţei prin preţ sau a

concurenţei în afara preţului;

- eficienţa asigurată de mecanismele existente; ş.a.


5.4. STATUL ŞI CONCURENŢA. LEGISLAŢIILE ANTI-TRUST

Politica în domeniul concurenţei • Abordări structurale şi comportamentale •

Legislaţie anti-trust • Instituţii de supraveghere a concurenţei

De-a lungul timpului s-a simţit nevoia ca statul să intervină prin impune-

rea unor reguli de desfăşurare a concurenţei economice, reguli de pe urma cărora

să beneficieze atât consumatorii cât şi competitorii. Reglementarea concurenţei

poate fi justificată de imperfecţiunile acesteia, ca şi de limitele şi consecinţele

negative ale procesului concurenţial. În cele ce urmează ne vom referi la câteva

aspecte strict economice, legate aşadar exclusiv de reglementarea economică a

concurenţei, excluzând aspectele legate de reglementare socială (protecţia

salariaţilor, a categoriilor şi regiunilor defavorizate, a mediului etc.).

În sensul cel mai general prin politica în domeniul concurenţei se

înţelege acel set de măsuri şi instrumente care stau la baza creării

(politica de instaurare sau reinstaurare a concurenţei), protejării şi

dezvoltării mecanismelor pieţei libere.

Astfel de politici încearcă să prevină practicile anti-concurenţiale, dar şi

modificările în structura economică ce pot facilita aceste practici. Respectivele

politici se bazează pe recunoaşterea faptului că funcţionarea unor pieţe

concurenţiale reprezintă mecanismul cel mai potrivit pentru dezvoltarea pe

termen lung a oricărei economii.

Distorsiuni în sistemul de preţuri, acţiuni de împărţire a pieţelor, existenţa unor bariere

de intrare precum şi alte rigidităţi reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate

de eficienţă şi dezvoltare economică. De cele mai multe ori aceste obstacole sunt rezultatul

exercitării puterii de piaţă (de monopol).

Elaborarea şi aplicarea reglementărilor în domeniul concurenţei poate fi

realizată în două moduri. O primă abordare este cea structurală, focalizată pe

cota de piaţă şi pe concentrarea economică. Cea de a doua este

comportamentală, concentrându-se preponderent pe combaterea practicilor

anticoncurenţiale şi pe politica de preţuri.

● Paul Cocioc 124

Este evident că dimensiunea firmelor, puterea economică asociată

acesteia, structurile oligopoliste, conferă posibilităţi sporite de angajare în

practici considerate anticoncurenţiale (în special vizând preţul şi volumul

producţiei). Dar acest lucru nu trebuie absolutizat, existând numeroase şi

puternice contra-argumente (vezi cazul pieţelor contestabile).

Ca urmare promovarea şi aplicarea concretă a legislaţiei de protecţie a

concurenţei trebuie să fie flexibilă, în special în cazul unor ţări cu o piaţă

internă de dimensiuni reduse. În astfel de situaţii probabilitatea să existe grade

înalte de concentrare este foarte mare, iar aplicarea mecanică a legislaţiei

concurenţei poate împiedica firmele din ţara respectivă să atingă dimensiuni care

să le permită să concureze pe piaţa internaţională sau chiar pe cea naţională cu

firme străine. Liberalizarea comerţului exterior şi a regimului investiţiilor străine

reprezintă mai degrabă măsuri normale de protecţie a concurenţei.

Situaţiile de monopol şi oligopol natural necesită o abordare co-

respunzătoare, în principal prin recunoaşterea lor ca atare, conferirea statutului

de monopol legal şi crearea unui regim instituţional privind administrarea lor

(după caz privată - caz în care statul trebuie să asigure doar controlului formării

preţurilor şi să împiedice abuzurile - sau publică, ca rezultat al etatizării firmelor

existente).

Cazul industriilor noi trebuie de asemenea tratat în mod diferit. Protejarea

fără discriminare şi cu caracter temporar (până la "maturitate") faţă de

concurenţa străină a firmelor existente şi încurajarea totodată a apariţiei şi

dezvoltării unor noi firme naţionale reprezintă nu numai o necesitate ci şi

singura măsură justă pentru dezvoltarea concurenţei. Altfel noile firme nu ar

putea rezista şi nu ar putea ajunge vreodată să concureze firmele străine aflate

deja în faze mult mai avansate de dezvoltare.

Abordarea comportamentală se concentrează pe modul cum funcţionează

în mod concret mediul de afaceri. Din această perspectivă, unele practici, cum ar

fi: înţelegerile de orice natură asupra preţurilor, acordurile de limitare a

producţiei sau de împărţire a pieţei sunt în mod clar anticoncurenţiale şi, de

aceea, sunt ilegale în sine. Altele, cum ar fi: distribuţia exclusivă, cooperarea

între firme în domeniul cercetării-dezvoltării, al stabilirii unor standarde, etc., la

fel ca aranjamentele structurale (concentrări: fuziuni şi achiziţii; societăţi mixte)

sunt examinate de la caz la caz.

În teoria şi practica din domeniul concurenţei se consideră că cel mai bun

instrument de aplicare a legislaţiei îl constituie o agenţie independentă, care să

adopte o abordare echilibrată a politicilor structurale şi comportamentale. Din


acest punct de vedere o astfel de agenţie trebuie să clarifice câteva aspecte foarte

importante:

- adoptarea unor criterii clare de pornire sau de respingere a unei

investigaţii, respectiv precizarea clară a pragului deasupra căruia va fi

aplicată legea (dacă aceste criterii sunt prea largi există pericolul apari-

ţiei unor monopoluri, iar dacă sunt prea riguroase poate fi afectată

creşterea şi dezvoltarea economică)

- definirea a ceea ce se înţelege prin piaţă (de referinţă), monopol sau

poziţie dominantă

- stabilirea practicilor interzise în orice împrejurare (în sine) şi a celor

analizate de la caz la caz

- separarea funcţiilor de investigare de cele de decizie

- posibilitatea de intervenţie în cazul unor politici sau practici gu-

vernamentale ce afectează concurenţa.

Pe plan internaţional S.U.A. a fost prima ţară care a adoptat reglementări în domeniul

protecţiei concurenţei: Legea privind comerţul inter-statal (Inter-state Commerce Act) din

1887 - ce conferea căilor ferate un statut de monopol natural şi înfiinţa o comisie permanentă

de supraveghere a acestei activităţi - şi Legea Sherman (Sherman Act) în 1890 - prin care sunt

considerate ilicite orice înţelegeri privind restrângerea comerţului între state sau cu

străinătatea şi care condamnă monopolizarea sau în-cercările de monopolizare.

Alături de aceste acte normative cu modificările ulterioare, legislaţia americană în

materie se bazează pe alte două legi adoptate în 1914 (şi acestea cu unele amendamente):

Legea Clayton (Clayton Act) şi Legea privind Comisia Federală de Comerţ (Federal Trade

Commission Act). Prima dintre ele interzice în mod expres 4 practici considerate a leza

concurenţa, şi anume: practicarea unor preţuri discriminatorii, încheierea unor acorduri de

afaceri exclusive, achiziţionarea de acţiuni ale firmelor concurente şi numirea unor conduceri

comune pentru firme ce acţionează în acelaşi domeniu. Comisia federală de Comerţ înfiinţată

prin cea de a doua lege are drept scop atât supravegherea respectării interdicţiilor pronunţate

de Legea Clayton cât şi identificarea şi condamnarea unor practici de concurenţă neloială

(nespecificate în mod expres), beneficiind de dreptul de a emite anumite reglementări în

materie şi de a judeca prin intermediul unei Curţi de Apel cazurile de încălcare a legii.

Cadrul legislativ ce reglementează concurenţa este cunoscut (atât în

S.U.A. cât şi în alte ţări ce au adoptat măsuri similare) sub denumirea generică

de legislaţie anti-trust (cu toate că în fapt se referă şi la alte aspecte în afara

monopolizării pieţelor).

Această denumire provine de la numele primei firme - Standard Oil Trust -

condamnate în temeiul Legii Sherman printr-o sentinţă definitivă, pronunţată în 1911, de către

Curtea Supremă a S.U.A..

● Paul Cocioc 126

În Uniunea Europeană legislaţia privind protecţia concurenţei se

întemeiază pe articolele 85 şi 86 din tratatul de la Roma.

În România baza legislaţiei în materie este reprezentată de Legea 21/1996

(Legea concurenţei) intrată în vigoare la 1 februarie 1997. Aceasta este

armonizată cu legislaţia din Uniunea Europeană: astfel articolele 5 şi 6 sunt

similare articolelor 85 respectiv 86 din Tratatul de la Roma, iar capitolul III

(Concentrarea economică) corespunde prevederilor reglementărilor în domeniu

ale Consiliului U.E. şi ale Comisiei de resort.

Prin această lege au fost create două instituţii: Consiliul Concurenţei -

organism independent - şi Oficiul Concurenţei - în subordinea guvernului - ce

sunt abilitate cu aplicarea prevederilor sale. Principalele atribuţii ale acestor

organisme sunt:

Consiliul Concurenţei Oficiul Concurenţei

- efectuează investigaţii şi ia decizii în

legătură cu practicile anticoncurenţiale şi

concentrările economice interzise în orice

împrejurare

- acordă dispense privind asocierile şi

practicile concertate, precum şi autorizează

concentrările economice

- urmăreşte aplicarea reglementărilor în

domeniul concurenţei şi sesizează organele

judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea

sunt competente

- efectuează investigaţii privind cunoaşterea

pieţei, realizează studii şi rapoarte privind

concurenţa

- sesizează Guvernul asupra existenţei unor

situaţii de monopol sau de imixtiune a

organelor publice locale în aplicarea legii

concurenţei

- avizează proiectele de hotărâri ale

Guvernului care pot avea impact

anticoncurenţial

- avizează din punct de vedere a efectelor

asupra concurenţei, politica şi modul de

acordare a ajutoarelor de stat şi controlează

respectarea lor

- recomandă autorităţilor de stat măsuri care

să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a

concurenţei

- efectuează investigaţii privind practicile

anticoncurenţiale

- avizează stabilirea preţurilor în anumite

situaţii de monopol sau a unor activităţi

supuse unui regim special, ca şi în situaţii

excepţionale

- urmăreşte aplicare prevederilor legale în

materie

- urmăreşte aplicarea efectivă a deciziilor

Consiliului Concurenţei

- urmăreşte evoluţia preţurilor şi a pieţei,

face cercetări sectoriale acolo unde apar

semne de restrângere a concurenţei

- realizează studii şi rapoarte privind

concurenţa

- monitorizează acordarea ajutoarelor de

stat


Legislaţia concurenţei în România mai cuprinde, în afara acestei legi şi

alte acte normative - Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale

şi Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat - precum şi o aşa-

numită legislaţie secundară, compusă din regulamente şi instrucţiuni elaborate

de Consiliul Concurenţei (Regulamentul privind autorizarea concentrărilor

economice, Regulamentul privind aplicarea prevederilor art.5 şi 6 din Legea

concurenţei, Instrucţiuni cu privire la definirea pieţei relevante în scopul

stabilirii părţii substanţiale de piaţă, Instrucţiuni cu privire la calcului cifrei de

afaceri în cazurile de comportament anticoncurenţial şi, respectiv, în cazurile de

concentrare economică, ş.a.).

Recomandări bibliografice

1. Aurel Negucioiu (coord.) –

Economie politică, vol. 1, Cluj-Napoca,

Universitatea “Babeş-Bolyai”, 1998 – cap.

11.4, p. 267-272.

2. Paul Cocioc – Teoria concurenţei în

retrospectivă, Cluj-Napoca, Presa

Universitară Clujeană, 1999, p. 165-191,

229-279 şi 313-341.

3. Aurel Iancu – Tratat de economie,

vol.3 – Piaţă. Concurenţă. Monopol,

Bucureşti, Ed. Economica, 1993, p. 43-54,

143-160, 179-192 şi 206-212.

4. Paul Heyne – Modul economic de

gîndire. Mersul economiei de piaţă libere,

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,

1991, p. 145-154 şi 182-193. (290-307)

5. Tatiana Moşteanu, Theodor

Purcărea – Concurenţa. Ghidul afacerilor

performante, Bucureşti, Ed. Economică,

1999, p.115-136, 171-258.

6. Consiliul Concurenţei - Protecţia

concurenţei în România. Principii şi

reglementări. Bucureşti, Ed. Pământul,

1997.

5.2. monopol Şi oligopol5ea5fab3077c8... · 2020. 4. 26. · alături de oligopol, doar o formă a...

Documents