Ciubotelele ogaruluide Calin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune

ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea

Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica

verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere

ceva pentru incaltat, ca era descult.

Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si

frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana

peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede

la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in

stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o

poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa

si purta in picioare niste ciubotele nou-noute...

Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna

prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului;

pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! —

Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele.

— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.

— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar

ciubotele.

— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor...

Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!

— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci

virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers

ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau

bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure

dintii de frig.

1

— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult... Si apoi e

noapte si frig... Mai ai si bani la dumneata... Bani am si eu ... si cine stie cu

cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari... Iepurele ciuli urechile, isi

strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la

piept.

— Si ce-i de facut atunci? intreba el.

— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru

adapost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic sa tragem la el, dormim si

pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu

avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos

Martin ii primi tare bucuros:

— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si

dumneata. mai esti si descult... Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste

picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu

mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a

lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui

niscaiva calatori.

— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.

— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Si apoi nu a,m nici

un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.

— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!... Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti

schimbi galbenii... Pentru plata am eu bani destui... Ca doar nu ma voi lacomi

la un sarac ca tine... Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:

— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut...

— Am niste placintele...

— As manca si eu din ele!

— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .

— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si

buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adeva¬rat

ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in¬ghita cu lacomie

2

bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de

placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.

— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu

mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si

fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma

ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita

mirat. Se minuna si Mos Martin.

— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti

fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brinza-i cu

bani" . . . Ati mancat si baut nu¬mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se

cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar

degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:

— Plateste, dumneata, cumetre!

— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?

— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am

sa ma imprumut la un prieten negustor...

— Cum? ... Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida

pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.

— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de

cojocul vostru ...

— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind

Ogarul. El sa plateasca.

— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna

si, daca platesc, ramin descult...

— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut

Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel

de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba... Si Mos Martin

apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il

ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu

sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in

care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la

3

ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua

galbenii. Ogarul isi sterse musta¬tile, se culca si adormi fara grija.

Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia

lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa

doarma? Ramasese fara bani... Si de-afara vintul se auzea mai furios si

ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate...

Cum de se lasase pa¬calit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni

iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla

zgribulit si descult ... Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe

bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul

noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea

cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul

statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la

picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in

mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului.

Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. ..

Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o

fuga. "Mi-am facut singur dreptate", se gindea iepurele, afundindu-se tot mai

mult in padure si-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de

unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu

mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele

din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii

venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a

se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal.

Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste

dea¬luri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se

facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor

nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut

4

prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu

gind sa-l prinda si sa-l descalte.

Gasca de aur de Fratii Grimm

A fost odata un om si omul acela avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre

ei il poreclisera Prostila si-l luau in ras si-l umpleau de ocari ori de cate ori

aveau prilejul. Intr-o buna zi, cel mai mare dintre frati vru sa se duca in

padure sa taie lemne si, mai inainte de a pleca, maica-sa ii puse in traista un

cozonac bine rumenit si tare gustos si-o sticla cu vin ca sa aiba cu ce-si potoli

setea si foamea. Si cum ajunse in padure, flacaul se si intalni cu un omulet

batran si tare carunt. Dupa ce-i dadu binete, omuletul prinse a se ruga de el:

- Mai baiete, da-mi si mie o bucatica din cozonacul tau si lasa-ma sa

sorb o inghititura de vin, ca nu mai pot de foame si sete si ma simt sleit! Vezi

insa ca flacaul se tinea ca-i destept si se rasti la omulet:

- Da stii ca n-ai pretentii mari!...Pai daca ti-oi da din cozonacul si din

vinul meu, mie ce-mi mai ramane? Vezi-ti de drum si nu mai supara oamenii

cersind!... Si lasandu-l in plata domnului pe omulet, isi vazu de drum mai

departe. Ajunse la locul cu pricina si se apuca imediat de lucru. Dar in timp

ce se caznea sa doboare un copac, loviturile cadeau anapoda; si ca un facut

ii scapa securea din mana si nimeri cu taisul in brat, de trebui s-o porneasca

din nou spre casa, sa-si lege rana. Vezi ca patania asta i se trasese de la

omuletul cel carunt. Cind fu sa plece la padure cel de-al doilea fecior, maica-

sa ii puse-n traista, ca si celuilalt, un cozonac gustos si o sticla cu vin.

Omuletul cel carunt indata-i iesi in cale si-i ceru si lui o bucata de cozonac si

o inghititura de vin. Dar mijlociul se rasti la el ca si fratele sau cel mare:

- Ei, asta-i buna!... Pai daca ti-oi da si tie n-o sa-mi mai ramana nici pe-

o masea, asa ca vezi-ti de drum si nu mai supara oamenii degeaba! Si

5

lasandu-l in plata domnului pe omulet, nici ca se mai sinchisi de el si-si vazu

de drum mai departe. Dar pedeapsa nu intarzie sa vina: dupa ce izbi de

cateva ori cu securea in trunchiul unui copac, se vatama asa de rau la un

picior, ca trebui sa se duca acasa. Vazand ce se intamplase cu fratii sai,

Prostila isi puse in gind sa incerce si el. Si incepu a se ruga de taica-sau: -

Taica, lasa-ma si pe mine sa ma duc o data in padure la taiat lemne! Si taica-

sau ii raspunse:

- N-ai vazut ce au patimit fratii tai de pe urma asta? Lasa-te pagubas,

baiete, ca nu ai tu cap pentru astfel de treburi!... Dar Prostila, nu si nu, ca el

vrea sa se duca. Statui intr-atata, ca pana la urma taica-sau trebui sa

incuviinteze.:

- Ei, atunci du-te! Ca de cate-i patimi, poate-o sa-ti vina si tie minte la

cap!

Maica-sa ii dadu si lui un cozonac, dar vezi ca il plamadise numai cu

apa si il copsese in spuza! Si-i mai puse in traista si o sticla cu bere

inacrita!... Cand ajunse praslea in padure, se intalni si el cu omuletul cel

batran si carunt. Dupa ce-i dadu binete, mosneagul prinse a se ruga de el:

- Mai, flacaias, mai, da-mi si mie o bucata din cozonacul tau si lasa-ma

sa sorb o inghititura de vin din sticla ta, ca nu mai pot de foame si de sete!

Prostila lua aminte la vorbele omuletului si-i raspunse cu blandete:

- Mosnegelule draga, n-am in traista decat un cozonac copt in spuza si

o sticla de bere acra, dar daca-ti suunt pe plac bucatele astea, n-ai decat sa

te asezi colea langa mine, sa ne ospatam impreuna. Se asezara ei pe iarba si

cand scoase Prostila merindele din traista, odata-mi facu niste ochi, si cum

sa nu faca!- daca vazu dinainte-i un cozonac galben-galben, de parca ar fi

fost plamadit numai cu oua, si daca baga de seama ca berea se

preschimbase in vinul cel mai de soi!... Mancara ei si baura pana ce se

saturara si la sfarsit omuletul zise:

- Fiindca mi-ai dovedit inima buna si din putinul tau esti bucuros sa

imparti cu altii, sa stii ca am sa te fac fericit! Uite, vezi copacul cel batran de

colo? Apuca-te de-l doboara si vei gasi ceva la radacina lui. Acestea zicand,

6

omuletul isi lua ramas bun si-si vazu de drum. Prostila dobori copacul si gasi

la radacina lui o gasca cu penele numai si numai de aur.

O lua sub brat si se indrepta cu ea spre hanul unde gandea sa ramana

peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de indata ce vazura gasca, nu-si

mai aflara locul de curioase ce erau. Ardeau de nerabdare voind sa afle cat

mai degraba ce sart are pasarea asta minunata si de soi. Si ar fi dat tustrele

orice, numai sa se aleaga fiecare cu cate o pana de aur. Fata cea mare

privea la gasca cu jind si zicea in sinea ei: "Lasa ca gasesc eu prilej sa pot

smulge o pana". Si cand Prostila iesi afara pentru o clipa, fata isi lua inima-n

dinti si apuca gasca de-o aripa. Dar vezi dracie: degetele ii ramasera prinse

de pene!... Putin dupa aceea veni si cea mijlocie, cu gand sa smulga si ea o

pana de aur. Dar abia se atinse de sora-sa, ca si ramase agatata de ea. Cand

o vazu venind si pe cea de-a treia, care nutrea si ea acelasi gand, cele doua

surori mai mari strigara la ea:

- Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!... Dar fata nu

pricepu de ce ii tot strigau surorile ei sa nu se apropie de gasca si gandea in

sinea ei: "Daca ele s-au putut duce, de ce nu m-as putea duce si eu?" si se

repezi spre gasca. Dar abia o atinse pe una dintre surorile ei, ca si ramase

agatata de ea. Astfel, catestrele trebuira sa-si petreaca noaptea alaturi de

zburatoarea cu pene de aur. A doua zi, Prostila isi lua gasca la subsoara si o

porni la drum , fara sa se sinchiseasca de cele trei fete care erau agatate de

ea. Si bietele fiice ale hangiului trebuia sa o tina tot intr-o fuga dupa Prostila,

fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stanga, oriincotro il duceau picioarele. ...

Cand ajunsera in mijlocul unei campii, numai ce se intalnira cu-n popa care

tocmai trecea si el pe acolo. Zarind popa o asemenea blestematie, incepu sa

strige ca in gura de sarpe:

- Necuviincioaselor, nu va e rusine sa va tineti scai dupa un flacau?

Oare se cuvine sa faceti una ca asta?... Si dupa ce le mustrului in lege, o

apuca pe cea mai mica de mana cu gand s-o opreasca. Dar de indata ce o

atinse, ramase si el agatat si, de voie, de nevoie, trebui sa alerge si el in

rand cu catestrele. Merse ei ce mersera, dar nu prea mult si in calea lor se ivi

7

dascalul, care se minuna grozav cand il vazu pe preot alergand cat il tineau

picioarele in urma a trei fete...

- Ei, parinte, incotro grabesti asa tare?!... ii striga el. Nu cumva sa te iei

cu altele si sa uiti ca mai avem azi un botez!... Acestea zicand se repezi la

preot sa-l traga de maneca, dar ramase si el agatat... Cum alergau ei asa toti

cinci, agatati unul de altul de parca ar fi fost insirati pe-o sfoara, numai ce le

trecura pe dinainte doi tarani ce veneau de pe camp, cu sapele pe umeri.

Preotul ii stiga de departe, rugandu-i sa-l scape pe el si pe dascal de

pacostea asta. Dar indata ce-l atinsera taranii pe dascal, ramasera si ei

agatati. Ei, comedie mare, sapte insi se insirau acum dupa Prostila, care

zorea cu gasca la subsuoara!...Mersera ei ce mersera si intr-un sfarsit

ajunsera intr-o cetate mare, unde domnea un imparat care avea o fiica,

numai buna de maritat. Si era fiica imparatului atat de sanchie si de ursuza

din fire, ca nimeni pana atunci n-o putuse face sa rada. Din aceasta pricina

imparatul daduse o pravila in care sta scris ca acela care o va face pe

domnita sa rada, o va lua de sotie. Auzind acestea, Prostila se infatisa

inaintea fetei, cu gasca la subsoara si cu tot alaiul nastrusnic dupa el. Si cand

ii vazu domnita pe toti sapte alergand in urma lui Prostila, de parca ar fi fost

insirati pe-o sfoara, odata izbucni intr-un hohot de ras, si rase cu atata pofta,

ca nu mai fu chip sa se opreasca. Si daca vazu Prostila ca implinise porunca

imparatului, cuteza sa-i ceara fata de nevasta, asa cum sta scris in pravila.

Numai ca imparatului nu-i prea era pe plac ginerele si nascocea fel si fel de

chichite ca sa scape de el. Pina la urma ii zise ca i-o va da de nevasta pe fie-

sa numai atunci cand ii va aduce pe cineva care sa fie in stare sa bea tot

vinul care ar incapea intr-o pivnita. Prostila se gandi ca omuletul din padure

i-ar putea veni in ajutor cu un sfat de folos. Pori deci intr-acolo si cand ajunse

zari un om care sedea jos , taman pe locul unde doborase copacul, si parea

sa fie tare amarat. Prostila il intreba ce tot are pe inima de sta catranit si

omul raspunse:

- Cum as putea sa fiu altfel daca ma chinuie o amarnica de sete si n-

am cu ce o stinge? Iar de apa, cat ar fi ea de rece, nu ma pot atinge, pentru

8

ca nu-mi prieste defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce

inseasmna o picatura la setea care ma frige pe mine? E taman ca o picatura

de apa pe o piatra infierbantata, zau, asa! - Pai daca-i numai asta, atunci afla

ca-mi sta in putinta sa-ti astampar setea, ii zise Prostila. Hai, fratioare cu

mine, si o sa bei pana n-o sa mai poti!... Il duse apoi in pivnita imparatului si

omul nostru se infipse langa butoaiele cele mari si, luandu-le la rand, bau de

stinse, pana ce incepura a-l durea salele, nu alta... Nici nu trecuse bine ziua

si secase vinul din toate butoaiele. Prostila se duse la curte si-i ceru din nou

imparatului sa-i dea fata de nevasta. Dar ti-ai gasit sa i-o dea! ...Sadea

catranit toata vremea si nu-i venea deloc sa-si marite odrasla dupa un

neispravit ca acesta, caruia toata lumea ii zicea Prostila. Si ca sa scape de el,

il mai puse la o incercare. Cica trebuia sa gaseasca un om care sa fie-n stare

sa manance un munte de paine. Prostila nu statu mult pe ganduri, ci porni

imediat la drum. Cand ajunse in padure, in acelasi loc unde doborase

copacul, zari un om cu o mutra necajita, care-si tot strangea cureaua peste

burta, vaicarindu-se intruna: - vai de maiculita mea, am infulecat un cuptor

intreg de paine, dar ce-mi poate ajunge doar un cuptoras cand sunt lihnit de

foame?!... Prin burta imi fluiera vantul si trebuie sa-mi strang tot mereu

cureaua ca sa nu cad de-a-n picioarelea!... Auzind acestea, prostila se bucura

tare mult si-i zise:

- Mai, frate-miu, hai de te scoala si vino cu mine , c-o sa-ti dau sa

mananci pana te-i ghiftui!... Ajunsera ei in cetatea imparateasca si ce sa vezi

acolo: din faina care se stransese din intreaga imparatie, imparatul daduse

porunca sa se faca un munte urias de paine. Paduretul cel hamesit de foame

se aseza la poalele muntelui de paine si incepu sa infulece din el , de parca

se bateau turcii la gura lui. Intr-o singura zi n-avu ce alege din muntele de

paine ; si cand se lasase seara nu mai ramasese din el nicio faramita... Daca

vazu asta Prostila, ii ceru pentru a treia oara imparatului sa-i dea fata de

nevasta, dar acesta cauta sa umble si de asta-data cu fofarlica, doar, doar o

scapa de el. Si in cuvinte mieroase il indemna sa-i aduca la curte o corabie

atat de nazdravana, incat sa pluteasca si pe apa si pe uscat.

9

- Cand te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, ii mai zise el

voind sa dea vorbelor un anume inteles, sa stii ca nu voi mai avea nicio

pricina de impotrivire si ti-oi da fata de nevasta pe loc.

Prostila porni iar in padure spre locul cu pricina si aici il gasi pe omuletul cel

batran si carunt pe care-l ospatase din putinele lui bucate. Si batranul,

ascultandu-i pasul, ii grai astfel:

- Am mancat si am baut, acum am sa-ti dau si corabia! Acestea toate ti

s-au cuvenit pe drept, fiindca n-am putut sa-ti uit bunatatea si mila pe care

mi le-ai aratat la nevoie. Si omuletul cel batran si carunt ii darui corabia

nazdravana, care, pasamite, plutea si pe apa, si pe uscat. In clipa cand

Prostila i-o aduse pesches imparatului, acesta nu mai avu ce sa zica - vezi

bine ca i se dusesera pe apa sambetei toate siretlicurile - si-i dadu fata de

nevasta. Si se facu o nunta ca-n povesti; iar dupa moartea imparatului,

Prostila urca in scaunul domnesc si trai in fericire, pana la adanci batraneti,

alaturi de nevasta lui.

Neghinitade Barbu Stefanescu Delavrancea

A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Si

mainile ii umblau la ciorap, iar in gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o

daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiasul ei. Si unchiasul, ba la

padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi

tiuit tacerea in fundul urechilor daca n-ar fi stranunat si n-ar fi tusit

cateodata. Ba uneori, ca sa-si mai tie de urat, tot ea vorbea si tot ea

raspundea. Si radea ea de ea, ca si cum ar fi ras ea de altcineva, insirand

ochiurile pe carlige.

— Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batrantile noastre!

— Cat, de? cat? — Ihi, ihi, mult de tot!

10

— Adica ce, nu te-ai multumi si c-o fata mare?

— Ba, ce sa zic, bine ar fi s-o fata...

— Da, dar la fata vrea zestre.

— S-ar gasi, ca eu si unchiasul avem ce ne trebuie si nu ne trebuie

mult, trei coti de panza alba si cate un cosciug; iar boii mosului, iar plugul

mosului, iar casa mosului si a babei, toate ar fi ale fetei.

— Bine, matusa, bine, da' de unde si fata? Tu nu stii ca copacii uscati

nu mai dau de la radacina? Si batrana incepu sa rada si sa ofteze: "hi, hi, hi,

ooof, of!"

— Ei, toate se intorc, si apele se intorc de la Dumnezeu, numai

tineretile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-as multumi eu si pe un

prichindel de baiat.

— Ba te-ai multumi si pe-o codana. Tu sa-nsiri, si ea sa desire, tu sa

cerni, si ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, si ea sa rastoarne caldarea

pe foc.

— Daca e pe-asa, m-as multumi si pe-un copil cat ghemul, numai s-aud

in casa "mama", ca mult e pustiu cand usa se inchide peste doi batrani.

— Da' daca ar fi mai mic?

— Fie si mai mic. Si batrana incepu sa rada.

— Ce neroada!

— Ba neroada, nu gluma!

— Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Si tocmai cand da batrana

capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa usa, se-auzi un glas ascutit

si intepat:

— Dar daca ar fi cat o neghinita? Batrana se uita, se uita si incepu sa

se inchine.

— Bine, bine, zise acelasi glas, vad eu ca nu-ti trebuie copii... Baba isi

lua inima in dinti si zise:

— Ba-mi trebuie... da' unde esti... cine esti?

— Cine sunt? Neghinita, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund in

urechile oamenilor si-i ascult cum gandesc. Adineauri eram in urechea ta a

11

dreapta, apoi am trecut in a stanga, s-am ras de m-am prapadit cand am

vazut ce-ti trec prin minte...

— Ei, as! Ce mi-a trecut? Nimic!

— Nu e adevarat, raspunse Neghinita razand, omul spune mai putin

decat gandeste. Daca nu-ti sopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la

radacina, cine stie ce-ai mai fi spus... Baba se facu ca para focului.

— Zau asa... nu te rusina, mama, nu zau... Asa e omul. Cand e mic face

nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la

batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face... Batrana pierdu

sfiala si rabdarea si se rasti cat putu:

— Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca

de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda.

— Iacata-ma si pe mine!... Biata femeie facu niste ochi mari cat toate

zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar

fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat

o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si

picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita,

tasti pe nas, tasti iar pe mana!

— Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita.

— Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama.

— Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta.

— Cum mananci tu, Neghinita al maicai?

— Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese

imparatesti fara sa stie nimeni. Si ce-am mai ras cand ceilalti tremurau

inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul.

— Bine o fi de ei, Neghinita mama...

— As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De

saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa

porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te

judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i

minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei.

12

— Da' bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla

intr-o zi.

— Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si

ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele

ca o sageata de argint.

— Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el

un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie.

— Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-

acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria

mosului si ii zise:

— Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal

mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te

opresti, ca dai peste unchiasul babei.

— Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile

intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut,

ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era,

se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige:

— Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va

fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste

Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi

calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind

cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura

cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se

ducea zbarnaind.

— Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte

intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu

vantului. Ajunse la unchias. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiasul

se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinita se intrista. Dar ca sa se-arate

grozav, zise unchiasului:

— Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? si-l incaleca

copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? si-l injuga omul. Muntii nu-s mai mari

13

ca oile? si-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? si-l

despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? si-l culca toporul la

pamant. Tu nu esti mai mare ca mine? si te-au ostenit murgii in arie. Ia sa

vezi cum ii dau eu la arie, fara bici, fara nimic. Unchiasul, minunat, il duse la

arie. Cum ajunse, Neghinita sari pe-un cal si incepu sa strige: "Hi, hai, hi,

hai!" Ciupeste pe unul, ciupeste pe altul, caii incepura sa fuga, dar ce fuga,

parc-ar fi avut douazeci de bice pe salele lor. Si cum se crucea mosul, iata si

un negustor care trecea la scaunul imparatiei.

— Mosule, ii zise negustorul, cine mana caii asa de grozav, ca eu aud

"hi-hai, hi-hai" si nu vad pe nimeni!"

— Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o

neghina, da' cu mintea cat zece ca mine si ca d-ta. Neghinita opri caii si sari

in palma unchiasului. Cum il vazu negustorul, se gandi sa duca imparatului

asa minune.

— Mosule, zise negustorul, iti dau o punga de bani pe el. Neghinita,

sfar, in urechea mosului si ii sopti ce sa vorbeasca. Si mosul zise, crezand ca

de la el zice:

— Tu, care vinzi si cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de

bani?

— Iti dau... doua. Si iar mosul, dupa Neghinita:

— Doua pungi... pentru un suflet?

— Iti dau... zece. Mosul ingalbeni si zise, iar dupa soapta lui Neghinita:

— Sufletele se daruiesc Domnului si se vand Necuratului.

— Iti dau... douazeci! Si mosul, calcand in gura lacomiei, tacu, cu toate

soaptele bietului Neghinita. Neghinita vazu lacomia, da' tot el sopti mosului::

"Fie!" Si mosul zise:

— Fie! Batu palma in palma cu negustorul. Tocmeala se facuse.

Negustorul plati si lua pe Neghinita, vandut de bunavoie. Negustorul pleca.

Neghinita striga mosului:

— Mosule, mosule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da! Imparatul

era la mare si la greu sfat cu toti carturarii, ca bantuia seceta si molima. Si

14

daca negustorul ii spuse ca are un copil ca o neghinita, imparatul ramase

inmarmurit, invatatii imparatiei cascara ochii mari si se trasera de barbile

lungi.

— Nu se poate, maria-ta, asa ceva nu scrie la carte.

— Ba se poate, zise Neghinita, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot

si nu stau in carti; si mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din

condei. Si dupa ce se minunara cat se minunara, incepu sfatul. Neghinita

se sui pe mana imparatului, pe umar, apoi in crestetul capului, si de-acolo

zise razand:

— Invata, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Imparatul, cam

de voie, cam de nevoie, raspunse:

— Asa e, Neghinita, asa e. Iar carturarii isi detera ghies pe sub masa si

plecara ochii in jos. Imparatul porunci sa-i toarne lui Neghinita o casa cu zece

caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur si impodobita cu pietre

scumpe. Neghinita ramase la sfat si se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa

se tie de nazdravanii. Si, incet-incet, pasi-pasi, pana intra in urechea

invatatului care cauta in stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, si

intelese ca acest vestit carturar, in loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca

imparatul are nasul cam mare. Se duse binisor si intra in urechea

carturarului care zicea ca stie martuntaiele omului si leacurile bolilor. Asta se

gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul imparatului. Asa afla, pe rand, ca unul

se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce linguseala sa

carpeasca imparatului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca

bine e sa fii imparat, altul ca imparatul e om ca toti oamenii, numai unul, cu

fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele si intrebarile imparatului. Neghinita,

cum afla gandul tuturora, zbughi in urechea imparatului si ii sopti tot, din fir

pana in ata. Imparatul, crezand ca singur, el de la el, a citit in mintea lor, se

manie foc si le zise:

— Ei, tu, care cati in stele, ti-ai facut ochii ochean si-mi vezi nasul cat

un bustean. Astfel ti-e gandul la sfatul domnesc? Carturarul se cutremura si

dadu in genunchi, cerand iertare.

15

— Tu, se rasti imparatul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omori

mai putini oameni? Doctorul se cutremura si dadu si el in genunchi.

— Tu, zise imparatul necajit alorlalti, te gandesti la secaturi si nu vezi

ca esti cu un picior in groapa; tu iti pregatesti limba ca sa ma minti; tu crezi

ca intr-o sticla cu vin este mai mult duh decat in capul meu; tu nu stii ca un

invatat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboate ca un neghiob; tu te

pricepi ca imparatul e om ca toti oamenii, da' nu te gandesti ca invatatii sunt

ca neoamenii; iar tu abia te tii sa nu casti o gura cat sa inghiti imparatia

toata; numai tie ti-e mintea la sfatul domnesc. Cu totii cazura in genunchi.

— Acum ce sa le fac, zise imparatul manios, sa le tai capul? Carturarii

murira si inviara, iar Neghinita, care se suise in crestetul imparatului:

— Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara invatati cine sa minta lumea?

— Sa nu fie decat adevarul pe lume!

— Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi

maria-ta ti-ai facut socoteala vietii? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai

vanat, ti-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminatia-sa

imparateasa, ba si fara ea, decat te-ai necajit cu trebile si cu nevoile

imparatiei. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla

adevarul?

Imparatul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba

si ii ierta pe toti. Vazand insa ca cel din urma carturar, care se gandise la

sfat, tremura mereu, ii zise:

— Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?

— Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun si eu decat sa afli

maria-ta. Iata, socotesc ca nu stiu nimic si tot ma gandesc ca mi-e leafa prea

mica. Imparatul rase cu pofta si-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul

carturarilor si pleca cu Neghinita in crestetul capului, nedomirit de cum

ghicise gandurile tuturora. Imparateasa si cuconii ei, vazand pe Neghinita, se

minunara, dar, cand aflara ca imparatul, la vreme de batranete, ghiceste

gandurile oamenilor, se crucira si tot nu le venea sa creada.

— Imparate, zise imparateasa, zau asa, ghiceste-mi si mie un gand.

16

— Sa vedem, raspunse imparatul. Imparateasa se gandi si incepu sa

rada... Neghinita o zbughise in urechea imparatesei si-i aflase gandul: "Ca ce

bine-ar fi sa mai fie o data imparatul tanar!" Si intr-o clipa intra in urechea

dreapta a imparatului, si sopa-sopa-sopa. Imparatul

— Pace! Imparateasa radea si zicea:

— Vezi ca nu ghicesti? vezi? Pasamite, imparatul era cam tare de

urechea dreapta. Neghinita intelese, si tasti in urechea stanga, si iar sopa-

sopa. Imparatul se lumina la fata, dadu din cap, rase cu hohote si zise:

— Ei... imparateasa, imparateasa... da' tot muiere! De, bine te gandisi

tu, da' nu se poate... Imparateasa se rusina, pleca ochii in jos si se gandi:

"Dar daca o ghici si la ce m-oi fi gandit inainte, intru in pamant! De cate ori

n-am dat dracului sfaturile imparatiei cand nu se mai ispraveau pana dupa

miezul noptii." In sfarsit, ce-i veni lui Neghinita, vru sa rada si de imparat; si

isi zise intr-o buna dimineata: "Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu

acelasi lucru... omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede intai crede mai pe

urma. Am sa-i fac una si buna imparatului, sa-l las fara sfetnicii cei

credinciosi si sa-l incurc cu nebunii." Imparatul, de umbla in fruntea ostilor,

de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-si mangaia

cuconii, un gand nu-l mai slabea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ti-au

imbatranit sfetnicii si imparatia merge rau?" Pasamite, Neghinita ii intrase

intr-o ureche. Azi asa, maine asa, pana nu mai avu incotro. Sparse sfatul cel

vechi si chema altul nou. Tot unu si unu! Cum venira, cum aruncara pe bietul

imparat din scaunul neamului lui...

— Acu sa-l vedem! zise impielitatul de Neghinita. Imparatul iesi

plangand din cetate. Neghinita, sus pe umarul lui.

— De ce plangi, maria-ta? tine-ti firea, nu fi muiere.

— Ei, ei, Neghinita, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul imparatesc?

— Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn si fa-ti, colea, o carja. Buzduganul e

greu la batranete, te doboara. Carja te sprijina.

— Ei, ei, Neghinita, unde mi-e scaunul imparatesc pe care au stat

atatia mosi-stramosi ai mei?

17

— Ci taci, maria-ta! Intinde-te colea, pe fanul inflorit si moale, si sa-mi

spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu

frumusetea?

—Neghinita, unde mi-e coroana cu stemele si cu luminile?

— Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe

si spune-mi drept, care e mai usoara, coroana cu grijile sau lipanul cu

umbrele?

— Asa o fi, Neghinita, mai zise imparatul, oftand tocmai din baierile

inimii, asa o fi, se potriveste s-asa, fiindca stii tu sa le potrivesti, dar cand ma

gandesc in ce slava eram ieri... imi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile

mele!

— Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viata, ba razboaie, ba

sfaturi, ba taie capul unuia, ba intinde la bice pe altul, ba citeste jalbele, ba

asculta pasurile, ba cate si mai cate, si mai multe fara sa vrei de cate pe

vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandeste-te maria-ta ca un supus era

supusul mariei-tale s-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora,

erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai

nevolnic din toata imparatia. Curata socoteala: erai imparat, nu om; acum

esti om, nu imparat. Si esti mai mare, ca unde-ti spune gandul, acolo te duc

picioarele. S-apoi, cine stie? Socotesti maria-ta ca boierii pot ceva fara

prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor imparat... si sa vezi maria-ta...

Se mai imbuna imparatul la cuvantul lui Neghinita si se duse, in crucis si in

curmezis, in toata imparatia, c-o foaie de lipan pe cap si sprijinit pe-o carja

de corn. Si de ce vedea se minuna si intreba pe Neghinita:

— Neghinita, de ce-l bat pe ala, de racneste ca din gura de sarpe?

— Fiindca imparatul e surd si n-aude, raspunse Neghinita.

— Neghinita, de ce-or fi atatia oameni goi si desculti?

— Fiindca imparatul e orb si nu vede.

— Neghinita, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada in gingii o

cojita uscata?

— Fiindca imparatul mananca prea mult.

18

— Neghinita, de ce-o munci unii si noaptea, de dau pe branci?

— Ca sa doarma imparatul si ziua, de i-o veni pofta.

— Neghinita, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un imparat si surd, si

orb, si lacom, si somnoros?

— Ei, poi, inainte de-a fi imparat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la

mancare si la bautura. Bietul pribeag statu pe ganduri, in mijlocul unui oras

mare, mare si zise:

—Neghinita, mult cuvant ai! Acum s-ajung imparat, si as sti eu sa fac

cum e bine. Si, ca din senin, abia sfarsise vorba de pe urma, s-auzi o galagie,

un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie?

Stafeta mare. Niste voinici, cu suliti lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat

la duba pe imparatul al nou, cu sfetnici cu tot, si ca cheama iarasi pe

adevaratul imparat. Cum auzi batranul, zise voinicilor:

— Stati, ca eu sunt! Si-l cunoscura toti, si ii detera in genunchi. Iar

Neghinita, de colo, de pe umar:

— Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ti s-a facut foame si-ti vine sa

dormi? La toate vine randul, dupa cum se intoarce roata, ca de-aia e roata,

sa se intoarca, iar nu sa stea locului. Si-i veni randul si lui Neghinita, gandul

lumii. Intr-o zi vru sa glumeasca cu imparatul, sa mai faca vreo dracie. Ii intra

in urechea dreapta, crezand ca e in a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. "Nu

face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinita. In loc sa soptesc, voi

striga." Si incepu sa strige din toate puterile in urechea cu care imparatul

auzea de minune.

— Un imparat daca n-a sti el de la el adevarul, nu-l mai afla de la

nimeni! Imparatul, auzind acest glas tare in fundul urechii, ii zvacni inima si-

si trase o palma cat putu peste ureche, zicand:

— Iiiii, sa stii ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai in

ureche! Si cand isi scutura urechea in podul palmei... Neghinita cazu

lesinat...

— Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul imparatiei? Bine! Am

eu ac de cojocul tau! Imparatul, infuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir

19

lung de matase si-l cobori de-l ineca in putul din curtea domneasca. Asa

sfarsi bietul Neghinita

Copilul cel istetde Petre Ispirescu

A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un

neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta

pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat

a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta.

Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si

prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet. Mergand asa fara tinta

a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil

de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga

avere.

Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca.

- Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul.

- Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise

sarpele. Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului. De

atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna,

dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui

tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil. Numai ca omul a imbatranit,

iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe

sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul

pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira

20

si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea

invoiala. Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.

- Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta

povara! Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a

zis ca nu are ce sa faca.

Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l

poarte la gat pana va muri. Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat

a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii

cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el

era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de

imparateasa.

Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a

intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi,

ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele

ceva, Kamill Maximilian a strigat la el:

- Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca

impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant. Cand sarpele a coborat

Kamill a zis:

- Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada

lumina soarelui. Pe el copii, aruncati cu pietre! Iar copii au aruncat cu pietre

pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.

Aventura unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi

slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea

asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.

Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca

21

sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii

lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa

iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur

copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul

anilor.

Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si

frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant

tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si

praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe

toti slujitorii si le spuse:

- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla

aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un

covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va

sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa

nu va dezlipiti de ea.Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea

cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa

se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu

si sa vedem ce s-a intamplat mai departe. Mezina, frunza rea si

neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe

sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului.

Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in

cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o

opri din drum si o lua de mana zicandu-i:

- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar

de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna. Fata-

frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie,

o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil...

- Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza.

Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:

- Batranule unchi, ce este toamna?

22

- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si

astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care

veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe

dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea

cularea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit.

Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele

ingalbenite se vor desprinde de pe ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-

un somn adanc pentru totdeauna.

Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei.

Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa

din nou pe pamant. Voi va veti apleca in fata toamnei parasind copacul

definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar

pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi

aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga

vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit

tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de

vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei. Dupa

cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si

galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii

spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa

parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu

lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat. Cum termina, se uita pe dealuri

si frumoasa toamna se apropie de ea.

Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare,

in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal

imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu

ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte

frunze ce se roteau in jurul toamnei.Doar o urma a mai ramas, o lacrima de

frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa

adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.

23

Fat-frumos si lupul cel nazdravande Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata, a fost un imparat si o imparateasa. Ei aveau

trei copii. Mai aveau pe langa palaturile lor o gradina foarte frumoasa. Si atat

de dragi ii erau florile acestui imparat, incat insusi cu multa tragere de inima

le plivea si ingrijea de gradina. In fundul acestei gradini crescuse un mar cu

totul si cu totul de aur. Imparatul nu mai putea de bucurie ca in gradina sa se

afla un asa pom cum nu se gasea in toata lumea. Se tot intorcea pe langa

dansul si se tot uita pe de toate partile la el, de i se scurgeau ochii. Cand,

intr-o zi, vazu ca pomul inmugureste, infloreste, se scutura florile si roadele

se arata; apoi spre seara da in parguiala. Ii zambea mustata imparatului si ii

lasa gura apa, cand se gandea ca a doua zi o sa aiba la masa sa mere de

aur, lucru ce nu se auzise pana atunci.

A doua zi nu se luminase bine de ziua, si imparatul era in gradina ca sa

vaza merele cele aurite si sa-si impace nesatiul ce avea de a se uita la

dansele. Dara ramase ca iesit din minte, cand, in loc de mere coapte aurii,

vazu ca pomul inmugurise din nou, iara merele nicaieri. Inca fiind acolo, vazu

cum infloreste pomul, cum ii cade florile si cum roadele se arata iarasi.

Atunci ii mai veni inima la loc si se multumi a astepta pana a doua zi.

In ziua urmatoare, ia merele de unde nu e. S-a suparat imparatul, nevoie

mare, si porunci la paznici sa se puie sa prinza pe hoti. Dara asi! unde e

pomana aia!

Pomul inflorea in fiecare zi, se scuturau florile, rodul crestea si seara da

in parg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci si le lua, fara sa prinza de

veste oamenii imparatului. Pare ca era un lucru facut: acel cineva care lua

merele isi batea joc si de imparatul si de toti paznicii lui. Acestui imparat

acum nu-i mai era ca nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai

mare era ca nici parga acestui pom nu o vazuse macar. Aceasta il intrista

24

pana intr-atata incat p-aci era sa se scoboare din scaunul imparatiei si sa-l

dea celui ce se va lega a prinde pe hot.

Fiii acestui imparat, pasamite ca-i simtira gandul, caci venira inaintea

lui si-l rugara sa-i lase a pandi si ei. Mare fu bucuria imparatului cand auzi din

gura fiului sau celui mai mare legatura ce facea de a pune mana pe hot. Le

dete, deci, voie, si ei se pusera pe lucru. Pandi in ziua dintai fiul cel mare;

dara pati rusinea ce patise si ceilalti pandari din naintea lui.

A doua zi pandi si cel mijlociu; dara nici el nu fu mai breaz, ci se

intoarse la tatal sau cu nasul in jos.

Ei spusera ca pana la miezul noptii o duc cum o duc, dara ca dupa

aceea nu se pot tine pe picioare de piroteala ce-i apuca si cad intr-un somn

adanc, si nu mai stiu nimic.

Fiul cel mai mic asculta si tacea. Apoi, dupa ce sfarsira de spus fratii

cei mai mari ce li se intamplase, se ceru si el de la tata-sau ca sa-l lase sa

pandeasca si el. Cat de trist era tata-sau pentru ca nu se gasea nici un voinic

care sa-i prinza pe hotii merelor, rase cand il auzi. Iara dupa multe rugaciuni

se indupleca. Atunci fiul cel mai mic se pregati de panda.

Cum veni seara, isi lua tolba cu sagetile, arcul si palosul, si se duse in

gradina. Isi alese un loc singuratic si departat de orice pom si de zidari, astfel

ca sa n-aiba de ce se rezema. Se hotari a sta in picioare pe un trunchi de

pom taiat, astfel incat cand i-ar veni somn si ar motai, sa caza jos si sa se

destepte. Asa facu, si dupa ce cazu de vro doua ori, i se sperie somnul si

ramase treaz si nebantuit de piroteala.

Cand, colea despre ziua, cand somnul e mai dulce, auzi un falfait ca de

un stol de paseri ca se apropie.

Trase cu urechea si simti ca cineva jumuleste pomul de mere. Scoase o

sageata din tolba, o aseza la arc si, trac! trase o sageata si nu se facu nici o

miscare. Trac! mai trase una si iarasi nimic. Cand trase cu a treia, falfaitul se

auzi din nou si el pricepu ca stolul de pasari trebuie sa fi zburat. Se apropie

de marul de aur si vazu ca hotul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce

luase, dara tot mai ramasese. Stand el acolo, i se paru ca vede lucind ceva

25

pe jos. Se pleca si ridica acel ceva ce lucea. Cand, ce sa vezi d-ta? doua pene

cu totul si cu totul de aur.

Cum se facu ziua, culese cateva mere, le puse pe o tipsie de aur, si cu

penele la caciula se duse de le infatisa tatalui sau. Imparatul vazand merele,

mai-mai era sa-si iasa din minti, de bucurie; dara isi tinu firea. Puse de striga

prin toata cetatea ca fiul sau cel mic a izbutit sa aduca mere si sa si afle ca

hotul este o pasare.

Fat-Frumos zise tatalui sau sa-i dea voie acum sa caute si pe hot. Tatal

sau nu mai voia sa stie de hot, deoarece i-a ajutat Dumnezeu sa vaza merele

cele atat de mult dorite. Dara fiul cel mic al imparatului nu se lasa numai pe

aceea, ci starui pana ce imparatul ii dete voie sa mearga a cauta si pe hot.

Se gati de drum; iara cand fu a pleca, isi scoase penele cele de aur de la

caciula si le dete imparatesei, muma lui, ca sa le poarte ea pana s-o intoarce

el.

Lua haine de primeneala si bani de cheltuiala, isi atarna tolba cu

sagetile la spate, palosul la coapsa stanga, si, cu arcul intr-o mana si cu alta

de gatul credinciosului sau, porni la drum. Si aide, si aide, merse cale lunga

departata, pana ce ajunse in pustietate. Aci facu popas si sfatuindu-se cu

robul sau cel credin- cios, gasi cu cale sa apuce spre rasarit. Mai calatorind ei

o bucata buna, ajunse la o padure deasa si stufoasa. Prin bungetul asta de

padure mergand ei pe dibuitele, caci altfel era peste poate, zarira in

departare un lup groaznic de mare si cu fruntea de arama. Indata se si gatira

de aparare. Cand fura aproape de lup de o bataie de sageata, puse Fat-

Frumos arcul la ochi. Vazand lupul una ca aceasta, striga:

- Stai, Fat-Frumos, nu ma sageta, ca mult bine ti-oi prinde vreodata.

Fat-Frumos il asculta si lasa arcul in jos. Apropiindu-se lupul si

intrebandu-l unde merge si ce cauta prin astfel de paduri nestrabatute de

picior de om, Fat-Frumos ii spuse toata intamplarea cu merele din gradina

tatalui sau, si ca acum merge sa caute pe hot.

Lupul ii spuse ca hotul era imparatul pasarilor. Ca el cand venea a fura

merele, aduna pasarile cele mai agere la zbor si cu ele in stol venea de le

26

culegea. Ca acea pasare se afla la imparatia de la marginea acestei paduri. Ii

mai spuse ca toata megiesia se vaita de furturile ce face ea poamelor de prin

gradini, si le arata drumul cel mai apropiat si mai lesnicios. Apoi, dandu-i un

merisor frumos la vedere, ii mai zise:

- Tine, Fat-Frumos, acest merisor. Cand vei avea trebuinta de mine

vreodata, sa te uiti la el, sa gandesti la mine si eu indata voi fi acolo.

Fat-Frumos primi merisorul si-l baga in san, apoi, luandu-si ramas bun,

porni cu credinciosul sau si, strabatand desisurile padurii, ajunse la cetatea

in care se afla acea pasare. Cerceta prin cetate si i se spuse ca imparatul

locului aceluia o tine intr-o colivie de aur in gradina sa.

Aceasta ii fu de ajuns a sti. Dete cateva tarcoale curtii imparatesti si

lua aminte la toate amanunturile ce inconjura curtea. Cum se facu seara,

veni cu credinciosul sau si se pitula la un colt, asteptand acolo pana se

linistira toti cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, Fat-Frumos se

urca pe dansul; d-aci pe coama zidului, si sari in gradina. Cand puse mana pe

colivie, o data tipa pasarea si, cat ai zice mei, se vazu inconjurat de o

multime de paseri, care mai mici, care mai mari, tipand pre limba lor. Si

atata larma facura, incat se desteptara toti slujitorii imparatesti. Si viind in

gradina, gasira pe Fat-Frumos cu colivia in mana si pasarile dandu-se la el

sa-l sfasie, iara el aparandu-se.

Pusera slujitorii mana pe el si-l dusera la imparatul, carele si dansul se

sculase sa vaza ce se intamplase. Cum il vazu imparatul, il si cunoscu; apoi

prinse a-i zice:

- Imi pare rau, Fat-Frumos, de aceasta intamplare. De ai fi venit cu

binele, sau cu rugaciuni, sa-mi ceri pasarea, poate m-as fi induplecat sa ti-o

dau de bunavoia mea; dara acum, prins cu mana in sac, cum se zice, dupa

datinile noastre, cu moarte trebuie sa mori. Si numele iti va ramanea

pangarit cu ponosul de talhar.

- Aceasta pasare, luminate imparate, raspunse Fat-Frumos, ne-a jefuit

de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tatane-meu in gradina sa, si

de aceea am venit sa pui mana pe hot.

27

- Poate sa fie adevarat ceea ce spui tu, Fat-Frumos, dara la noi,

impotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujba insemnata

facuta imparatiei noastre te poate scapa si de ponos si de moarte.

- Spune ce slujba sa-ti fac, si ma voi incumeta.

- De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea

imparatului meu vecin, vei scapa cu fata curata, si-ti voi da pasarea cu

colivia.

Fat-Frumos primi. Si chiar in acea zi si pleca cu credinciosul sau rob.

Ajungand la curtea imparatului vecin, lua cunostinta de iapa si de

imprejmuirea curtii. Apoi, cum veni seara, se aseza cu credin- ciosul lui la un

colt de curte, unde i se paru a fi un loc de parleaz.

El vazuse iapa cum o plimbau doi slujitori, si se minuna de frumusetea

ei. Ea era alba, avea capastrul aurit si impodobit cu pietre nestemate, de

lumina ca soarele.

Pe la miez de noapte, cand somnul este mai dulce, Fat-Frumos zise

credinciosului sau de se puse piua, iara el se urca pe dansul, apoi pe zid si

sari in curtea imparatului. Merse pe dibuitele si in varful degetelor, pana ce

ajunse la grajd; si, deschizand usa, puse mana pe capastru si tragea iapa

dupa dansul. Cum ajunse iapa la usa grajdului, unde nincheza o data de haui

vazduhul si urla toata curtea si palaturile. Indata sarira toti cu totul, pusera

mana pe Fat-Frumos si-l dusera la imparatul, carele si el se sculase. Acesta,

cum il vazu pe Fat-Frumos, il si cunoscu.

Il infrunta pentru fapta cea miseleasca ce era sa savarseasca, si-i

spuse ca datinele tarii sale da mortii pe furi, si ca impotriva acelor datine el

n-are nici o putere.

Fat-Frumos ii spuse drept toata siritenia cu merele, cu pasarea si cu

cele ce ii zisese sa faca imparatul, vecinul sau.

Atunci imparatul ii zise:

- De vei putea, Fat-Frumos, sa-mi aduci pe Zana Craiasa, poate ca vei

izbuti sa scapi de moarte si sa-ti ramaie numele nepatat.

28

Fat-Frumos se incumese si, luand pe credinciosul sau cu sine, pleca. Pe

drum isi aduse aminte de merisor. Il scoase din san, se uita la dansul si se

gandi la lup. Si cat te-ai sterge la ochi, lupul fu aci.

- Ce poftesti, Fat-Frumos? ii zise.

- Ce sa poftesc, ii raspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat. Cum

sa fac eu acum sa ma intorc cu isprava buna?

- De asta iti este? Las' pe mine, ca treaba este ca si sfarsita. Si pornira

catesitrei spre Zana Craiasa.

Cand fura aproape de Zana Craiasa, facura popas intr-o padure de

unde se vedea palaturile cele stralucite ale zanei. Se invoira ca Fat-Frumos si

cu credinciosul sau sa astepte la tulpina unui copac batran, pana s-o intoarce

lupul.

Si mandre palaturi mai avea zana, mare. Insusi lupul se mira de

frumusetea si de randuiala cea buna ce era p-acolo. Cum ajunse, facu ce

facu si se furisa in gradina.

Ce sa vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cazuse frunza, si

cracile, si ramurelele, de erau ca despuiati. Pe jos, frunzele cazute erau

facute scrum de uscaciune. Numai un stuf de trandafiri mai era infrunzit si

plin de boboci, unii in floare si altii deschisi. Ca sa ajunga pana la dansul,

lupul trebui sa mearga in varful degetelor ca sa nu fasie frunzetul cel uscat,

si se ascunse in acel crangulet inflorit. Stand el acolo si pandind, iata ca iese

Zana Craiasa din palaturi, insotita de douazeci si patru de roabe, ca sa se

plimbe prin gradina.

Cand o vazu lupul, p-aci, p-aci era sa uite pentru ce venise si sa se dea

de gol; dara se stapani. Caci era asa de frumoasa, cat nu s-a mai vazut si nu

se va mai vedea pe fata pamantului. Avea un par, nene, cu totul si cu totul

de aur. Cositele ei lungi si stufoase, de-i batea pulpele. Cand se uita la cineva

cu ochii ei ceia mari si negri ca murele, il baga in boale; avea niste

sprancene bine arcuite, de pare ca erau scrise, si o pielita mai alba ca spuma

laptelui. Dupa ce dete cateva tarcoale prin gradina cu roabele dupa dansa,

veni si la stuful de trandafir sa rupa cateva flori. Cand lupul, care era ascuns

29

in crang, odata se repezi, o lua in brate si pe ici ti-a fost drumul. Iara roabele,

de spaima se imprastiara ca puii de potarniche. Intr-un suflet alerga lupul si

o dete lesinata in bratele lui Fat-Frumos. Acesta, cum o vazu, se pierdu cu

firea; dara lupul ii aduse aminte ca e voinic, si-si veni in sine. Multi imparati

voise sa o fure, dara se rapusera.

Fat-Frumos prinsese mila de ea, si nu-i mai venea a o da altuia.

Zana Craiasa, dupa ce se destepta din lesin si se vazu in bratele lui

Fat-Frumos, prinse a-i zice:

- Daca tu esti lupul care m-a furat, a ta sa fiu. Fat-Frumos ii raspunse:

- A mea sa fii, nedespartita pana la moarte.

Apoi se intelesera la cuvinte, si spuse fiecare siritenia istoriei sale.

Vazand lupul dragostea ce se incinsese intre ei, zise:

- Lasati pe mine, ca toate le intocmesc eu dupa vrerea voastra. Si

plecara a se intoarce de unde venisera.

Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, si se facu intocmai ca

Zana Craiasa. Pasamite lupul era nazdravan.

Se vorbira ei, ca credinciosul lui Fat-Frumos sa stea cu Zana Craiasa la

tulpina unui copaci mare in padure, pana se va intoarce Fat-Frumos cu iapa

sireapa.

Ajungand la imparatul cel cu iapa, Fat-Frumos ii dete pre prefacuta

Zana Craiasa. Cum o vazu imparatul, i se muie inima si prinse un dor de

dansa, de nu se poate povesti.

Imparatul ii zise:

- Vrednicia ta, Fat-Frumos, te-a scapat si de ocara si de moarte. Acum

te si rasplatesc pentru aceasta, dandu-ti in dar iapa.

Cum puse mana pe iapa si pe capastrul cel minunat, Fat-Frumos o lua

la sanatoasa si, puind pe Zana Craiasa calare pe iapa, porni cu dansa si trecu

hotarele acelei imparatii.

Imparatul aduna numaidecat pe sfetnicii sai si purcese la biserica ca sa

se cunune cu Zana Craiasa. Cand fu la usa bisericii, prefacuta Zana se dete

de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, carele, clantanind din colti, isi arata

30

dintii ranjind catre curtenii imparatului. Acestia, cum vazura, deodata

inghetara de frica. Apoi, dupa ce se mai dezmeticira, se luara dupa dansul cu

chiote si cu uideo. Dara lupul, sa te tii, parleo! lungi pasul lupeste, se duse,

duluta, de nu mai dete cu mana de dansul. Si ajungand pe Fat-Frumos si pe

ai sai, merse cu dansii. Cand fu aproape de curtea imparatului cel cu

pasarea, facura ca si la cellalt imparat. Lupul, schimbat in iapa sireapa, fu

dus la imparatul, carele, vazand iapa, nu se mai stia de bucurie.

Dupa ce primi cu multa omenie pe Fat-Frumos, imparatul acesta ii zise:

- Ai scapat, Fat-Frumos, si de ponos si de moarte. Iara eu imi voi tinea

cuvantul imparatesc, si multumirea mea va fi pururea cu tine.

Porunci, si numaidecat i se dete pasarea, cu colivia ei cu tot. Si

primind-o Fat-Frumos, isi lua ziua buna si pleca. Ajungand in padure unde

lasase pe Zana Craiasa, iapa si pe credinciosul lui, pornira impreuna catre

imparatia tatalui sau.

Imparatul cel ce primise iapa porunci sa iasa toata oastea lui si mai-

marii imparatiei sale la camp, unde voia sa li se arate calare pe iapa cea atat

de vestita.

Cand il vazura ostasii, toti cu totii strigara:

- Sa traiesti, imparate, ca ai dobandit un astfel de odor! Sa-ti traiasca si

iapa, care te face sa te arati asa de maret! Si in adevar, venea, nene, iapa cu

imparatul pe dansa, de nu-i da picioarele de pamant, ci parc-ar fi zburat.

Se luara la intrecere. Dara nici pomeneala nu era ca sa se apropie

cineva de aceasta iapa, caci pe toti ii lasa in urma.

Cand fu la o departare buna, o data statu iapa, tranti pe imparat, se

dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, si o rupse d-a fuga, si fugi, si

fugi, pana ajunse pe Fat-Frumos.

Cand fura a se desparti, lupul zise lui Fat-Frumos:

- Iata, de asta data ti s-au implinit toate poftele. Pazeste-te in viata ta a

nu mai pofti lucruri peste puterea ta, caci nu vei pati bine.

Apoi se despartira, ducandu-se fiecare intr-ale sale.

31

Ajungand la imparatia tatalui sau si auzind ca vine fiul sau cel mic, ii

iesi inainte cu mare, cu mic, ca sa-l primeasca, dupa cum i se cuvenea.

Mare fu bucuria obsteasca cand il vazura cu sotioara cum nu se mai

gasea pe fata pamantului, si cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse,

porunci Fat-Frumos si facu un grajd maiestrit pentru iapa; iara colivia cu

pasarea o puse in palimarul despre gradina.

Apoi tata-sau puse de se facu pregatirile de nunta. Si dupa cateva zile

se cununa Fat-Frumos cu Zana Craiasa, intinse masa mare pentru bun si

pentru rau, si tinura veseliile trei zile si trei nopti incheiate.

Dupa care traira in fericire, fiindca Fat-Frumos nu mai avea ce pofti. Si or fi

traind si astazi, de n-or fi murit.

Iar eu incalecai p-o sea si va spusei povestea asa.

Iepurasul cel haios

Traia odata in padure Iepurasul cel Haios, care isi petrecea toata ziua

in cautarea mierii. Bineinteles ca ii placeau morcovii si spanacul, dar mierea

era favorita lui!

Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui

copac batran. Dar, de cele mai multe ori, trebuia sa gaseasca diverse

metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urs, unde putea sa manance pe

saturate miere din borcanul acesteia.

La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere

se tot goleste. "Cineva imi mananca mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea.

Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel

mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel incat acesta sa cada cand

va fi atins.

32

Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel

Haios a patruns in vizuina ei. A vazut borcanul de miere sus pe raft si s-a

urcat sa-l ia. Dar cand l-a atins, borcanul a cazut, Iepurasul cel Haios a cazut

si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios!

Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste,

dar mierea era asa de groasa incat el se lipea de orice atingea. Cand

Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si

acum sa vedem ce am prins," si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi

avea ciorba de iepure in seara asta la masa."

Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra si a pus-o pe camin.

A aprins apoi focul in camin, sub oala, si a iesit afara sa adune cateva ridichii

si cartofi pentru ciorba. Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga,

dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea sa scap de aici, niciodata nu as

mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.

Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic,

mierea din jurul Iepurasului cel Haios devenea tot mai subtire. A inceput sa

se scurga pe langa urechi, de peste tot, in jos spre labute.Curand Iepurasul

cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare

din coada Iepurasul cel Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a

pornit-o repede spre padure.

Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a

multumit cu morcovi, spanac si salata ca si restul iepurasilor.

Cei unsprezece cocoride Hans Christian Andersen

Departe, in tara unde se duc randunelele cand le goneste iarna de la

noi, era un imparat care avea unsprezece feciori si o fata pe care-o chema

Elsa.

33

Cei unsprezece frati, unsprezece printi, se duceau la scoala cu decoratii pe

piept, cu spada la sold.

Scriau cu condeie de diamant pe tablite de aur, si spuneau frumos

lectiile pe de rost; cu un cuvant, toate la ei aratau ca-s printi.

Surioara lor Elsa, statea pe-un scaunel de cristal si rasfoia o carte cu

cadre, de-un pret asa de mare... cat o jumatate din imparatie.

Erau cu adevarat fericiti copiii acestia, dar fericirea asta nu putea sa

tina in veci.

Tatal lor, care imparatea peste tot cuprinsul, se-nsura a doua oara c-o

imparateasa rea de mama focului si care nu-i iubea deloc pe copii. Ei simtira

asta chiar din ziua intai.

Era sarbatoare mare; copii se jucau, si lume dupa lume curgea mereu

la palat; atunci in loc sa le dea copiilor, ca de obicei, prajituri si mere

zaharisite, imparateasa le trimise nisip intr-o ceasca de ceai, spunandu-le sa

manance, ca-i foarte bun.

Dupa o saptamana, trimise pe mica Elsa intr-un sat, la niste oameni

saraci; iar pe bietii printi ii pari la imparatul de-atatea rele inchipuite, incat

acesta de la o vreme nici nu se mai ingriji de dansii.

- Duceti-va in toata lumea si traiti cum veti sti, le zise haina

imparateasa. Zburati in vazduh, fiti pasari mari fara glas.

Dar ea nu putu sa le faca tot raul pe care li-l dorea, caci in clipa aceea

ei se schimbara in unsprezece cocori.

Si, scotand un tipat ciudat se inaltara in stol deasupra padurii din preajma

palatului.

A doua zi in zori, trecura prin fata cocioabei unde era surioara lor

Elsa.Se rotira in zbor de cateva ori, intinzandu-si ciocurile si batand din aripi.

Dar surioara lor dormea, si nimeni nu-i auzi, nimeni nu-i zari.Se ridicara in

slavi si se facura nevazuti.Tarziu isi potolira zborul deasupra unei paduri

intunecoase, la marginea marii.

Biata Elsa se juca in camaruta ei c-o frunza, caci n-avea alte jucarii.

34

Facuse in mijlocul frunzei o ferestruie: prin ea se uita la soare, si i se parea

ca-n departare vede stralucind ochii fratilor ei; si razele soarelui care-i

atingeau obrazul le simtea ca si cum ar fi fost sarutari de la fratii ei.

Treceau asa zilele una dupa alta. Cand vantul clatina incetisor tufele de

trandafir din fata casutei, el le soptea: "Ce poate fi mai frumos decat voi pe

lume ?" Si trandafirii leganandu-se, raspundeau: "Dragalasa Elsa".

Duminica pe cand batrana statea pe prag citind in cartea-i de

rugaciuni, vantul intorcand foile, soptea cartii: "Cine poate fi mai sfant ca

tine ?; iar cartea-i raspundea: "Dragalasa Elsa"; si cartea, si trandafirii

spuneau adevarul.

Cand implini cincisprezece ani, Elsa se-ntoarse la palat. Imparateasa

vazand-o atat de frumoasa, se facu foc si para de necaz, si prinse-o ura de

moarte pe biata fata. Ar fi dat mult ca s-o poata preface si pe ea in cocor ca

pe fratii ei; dar nu se-ncumeta la una ca asta, deoarece imparatul nu mai

putea de dor sa-si vada fata.

A doua zi de dimineata, imparateasa intra in odaia de baie, care era

toata de marmura, impodobita cu covoare frumoase si cu perne moi.

Lua trei broaste, le saruta, si spuse uneia: "Tu sa te asezi pe crestetul

Elsei, cand o intra in baie - ca sa fie proasta ca tine"; alteia: "Tu, pe frunte sa

i te asezi, sa se faca urata ca tine, sa nu si-o mai cunoasca tatal sau"; iar

celei de-a treia: "Tu pe inima sa-i stai, si s-o faci asa de rea, meat toata viata

ei un chin sa fie".

Arunca broastele in apa limpede, care numaidecat se facu verzuie,

apoi chemand pe Elsa o dezbraca si o vari in baie. In aceeasi clipa o broasca i

se aseza pe crestet, alta pe frunte si cea de-a treia pe inima; dar Elsa parca

nici nu baga de seama. Cand iesi din baie, trei flori de mac rosii sangerau

luciul apei.

Daca broastele n-ar fi fost inveninate de sarutarea zgripturoaicei,

atunci in trandafiri frumosi s-ar fi prefacut. Se schimbasera in flori,

numai atingand capul si inima fetei, atat de curata si de sfanta era ea, meat

toate vrajitoriile n-aveau nici o putere asupra-i.

35

Vipera de imparateasa vazand ca nu poate izbuti la nimic cu toate

farmecele ei, spoi pe biata fata cu zeama de nuca si-i facu toata pielea

neagra; apoi o naclai pe obraz cu un fel de unsoare uricioasa si-i incurca tot

parul, asa ca era cu neputinta s-o mai cunosti.

Imparatul cand o vazu se sperie si zise ca nu-i asta fata lui. Nimeni n-o

mai recunoscu, afara doar de cainele din curte si de randunele, dar ce folos,

ca nu puteau vorbi! Atunci Elsa planse amar si se gandi la fratii ei, care erau

departe, si mahnita, fugi din palat, strabatu campii si crivine si se infunda

intr-o padure ce nu se mai sfarsea.

Nu stia singura unde se duce; toata dorinta ei era sa-si gaseasca fratii,

care, nu mai incapea acum nici o indoiala, ca si ei trebuie sa fi fost izgoniti in

toata lumea.

In curand innopta. Biata fata nu mai vedea drumul; istovita de

osteneala, se lasa pe iarba moale, se inchina si-si rezema capul de radacina

unui copac. Peste tot domnea tacere adanca. Aerul era placut, si mii de

licurici straluceau prin iarba cu luminitele lor verzui. Atinse cu mana o

ramurica, si gazele lucitoare picurara asupra-i ca firimituri de stele.

Toata noaptea Elsa visa pe fratii ei, ii vedea jucandu-se si scriind cu

condeiele lor de diamant pe tablite de aur, si rasfoind cartea cu cadre care

pretuia cat jumatate de imparatie.

Dar in loc sa scrie ca alta data pe tablite numai bete si nule, acum

scriau ispravile lor mari, si tot ce-au vazut si tot ce-au simtit. In cartea cu

cadre toate erau vii: pasarile cantau, oamenii se miscau si veneau sa

vorbeasca si cu Elsa si cu fratii ei. Si cum intorcea o foaie, toti isi luau

numaidecat locul, ca sa nu se faca incurcatura printre cadre.

Cand se destepta Elsa, soarele era sus; dar ea nu-1 vedea din pricina

copacilor mari care-si intindeau ramurile dese asupra ei; numai razele lui

strabateau si se parea ca-i o panza subtire de aur ridicata de vant.

Miresme dulci pluteau in aer, si pasarile veneau si se asezau pe umerii

fetei. Auzea murmurul unei ape care curgea lin intr-un lac, al carui fund era

36

numai din nisip curat si marunt. Tot lacul era inconjurat de maracini inalti si

stufosi; intr-un singur loc cerbii facusera o deschizatura.

Pe-acolo ajunse Elsa la marginea apei, care era asa de limpede, meat,

daca vantul n-ar fi miscat crengile si tufisurile, ai fi crezut ca-s zugravite pe

fund.

Cand isi vazu in lac fata ei asa de neagra si urata, se ingrozi; dar luand

apa-n maini si spalandu-si fata, se vazu iarasi curata si alba cum a fost.

Atunci dezbracandu-se de haine, intra in apa.

Niciodata limpezime de lac n-a oglindit mai frumoasa fata de imparat.

Dupa ce se imbraca si-si impleti parul, dand de-un izvor in apropiere, bau

apa in pumni, si porni inainte-n adancul padurii fara sa stie unde merge. Se

gandea la fratii ei, si mai ales la Dumnezeu de sus, care n-are s-o lase

pierzarii.

El care da roade pomilor salbatici pentru hrana celor rataciti, El ii puse-n cale

un mar ale carui crengi se-ndoiau de greutatea merelor ce le purta; Elsa se

opri aici si isi potoli foamea.

Apoi iar porni, si merse, merse pana ce-ajunse in desimea cea mai

intunecoasa a codrului. Acolo tacerea era asa de mare, ca auzea lung

rasunand in urma zgomotul pasilor ei, si fosnetul frunzelor uscate de-abia

atinse de picioarele ei.

Nu se vedea o singura pasare, si nici o raza de soare nu strabatea

printre crengile lungi si stufoase. Trunchii copacilor erau asa de apropiati

unul de altul, meat i se parea ca-i inchisa intre gratii mari de grinzi. Niciodata

nu-si inchipuise o astfel de pustietate.

Se facu noapte; de randul asta nu se mai vedea nici un licurici prin

iarba si nici o stea pe cer; cu mult amar pe suflet, Elsa se culca si adormi

numaidecat.

In somn, i se paru ca ramurile se desfaceau deasupra ei si Dumnezeu

din cer, inconjurat de ingeri, o privea cu bunatate. Cand se destepta, nu stia

bine dac-a visat asta, sau a fost adevarat.

37

Merse mai departe in puterea codrului si intalni o baba c-un cos plin cu

fructe, din care-i dadu si ei cateva. Elsa o intreba daca n-a vazut unsprezece

feciori de imparat calari strabatand padurea.

- Nu, raspunse baba, dar ieri am vazut unsprezece cocori; aveau

coroane de aur pe cap, si-si roteau zborul pe deasupra unui lac nu departe

de-aici.

Si duse fata pe-un coboras; in vale serpuia un raulet, ale carui maluri erau

umbrite de copaci inalti cu crengile aplecate in jos.

Elsa isi lua ziua buna de la batrana, si porni inainte pe lunca rauletului

pana la capatul lui, unde se varsa intr-o nemarginita intindere de apa. Acolo

se desfasura marea in toata frumusetea ei; inaintea fetei, cat cuprindea cu

ochii, era numai stralucirea marii, dar nici o panza, nici o corabie nu se zarea.

Cum sa mearga mai departe ? Se uita lung la pietricelele de pe tarm,

cum le rotunjise si le poleise apa; si sticla, si fier, si piatra, toate se

netezisera la fel, si doar lunecarea apei e mai usoara decat atingerea

delicata a mainii unei fete.

- Pietricelele astea s-au facut asa lucii, de mult ce s-au frecat de valuri;

iata cum tot ce-i aspru se netezeste.

Va multumesc, valuri limpezi si neadormite, pentru invatatura ce-mi

dati; am sa fiu si eu neadormita: inima-mi spune, ca voi aveti sa ma duceti

intr-o zi langa fratii mei iubiti.

Pe iarba aruncata de mare, erau unsprezece pene de cocori, albe,

stropite de cateva picaturi de apa.

Roua era, sau lacrimi ? Cine putea sa stie ? Elsa le aduna si facu un

buchet. Ea nici nu baga de seama singuratatea; marea cu schimbarile ei

vesnice, ii infatisa in cateva ceasuri privelisti atragatoare, cate nu i-ar fi

putut arata toate lacurile intr-un an de zile.

Cand venea un nor mare, negru, marea parca zicea: "Si eu pot lua fata

asta". Atunci vantul tulbura valurile si ele se acopereau de-o spuma alba.

Cand dimpotriva, norii erau rosii si vantul potolit, marea se asemana cu

o floare de rasura, aici trandafirie, aici alba, aici verzuie.

38

Iar cand era liniste, la cea mai usoara adiere, apa salta usor, ca pieptul-unui

copil adormit.

Catre asfintitul soarelui Elsa zari unsprezece cocori, avand coroane de

aur pe cap, si care se apropiau de tarm. Zburau unul dupa altul, parca era o

panglica lunga, alba.

La vederea asta ea urca repede coasta si se ascunse in dosul unui

tufis. Indata cocorii se asezara imprejur, falfaind din aripile lor albe si mari.

Cand soarele scapata de tot, penele cocorilor cazura si ei se schimbara in

unsprezece feciori de imparat: erau fratii Elsei.

Ea scoase un tipat cand ii vazu, si se arunca in bratele lor, chemandu-i

pe nume. Nespusa fu si bucuria lor cand o vazura.

Mare si frumoasa, aproape sa n-o mai cunoasca; radeau si plangeau

totodata, si intelesera ca si ea fusese lovita de aceeasi rautate a masterei

lor.

- Noi zburam sub chip de cocori, zise cel mare, atata vreme cat soarele

luceste pe cer, dar cum apune, luam iar trup omenesc.

Din pricina asta, aproape de asfintitul soarelui, trebuie sa ne asezam

pe pamant; daca am zbura inainte in slavile cerului, am cadea din inaltimi,

ca niste oameni, in prapastie.

Noi nu stam in tara asta, noi locuini dincolo de mare, intr-o tara tot asa

de frumoasa, dar pan-acolo drumu-i lung de tot; trebuie sa treci marea si nu-i

nici o insula unde am putea poposi noaptea.

O singura stanca ascutita, unde abia incapem, inghesuiti unii intr-altii,

se ridica in mijlocul marii. Si cand marea e infuriata suntem adesea acoperiti

de valuri; cu toate astea multumim lui Dumnezeu si pentru adapostul asta.

Acolo petrecem noaptea sub chip de oameni. E singurul mijloc ce-avem de a

vedea tara noastra scumpa, si ne trebuie, ca sa trecem marea, cele doua zile

mai lungi din an. Nu ne este ingaduit sa ne vedem tara decat o data pe an;

unsprezece zile putem sta aici, si-atunci zburam deasupra marii de unde

zarim palatul in care ne-am nascut si unde traieste tatal nostru, turnul inalt

39

al bisericii unde este ingropata mama noastra. Tufele si copacii parc-ar fi

rudele noastre; caii salbatici alearga in livezi, ca-n vremea copilariei noastre;

carbunarii canta inca aceleasi cantece vechi, pe care le-ascultam cu-atata

placere. Intr-un cuvant aici e tara noastra, spre care pururi se indreapta

gandurile noastre, si unde te regasim in sfarsit, scumpa surioara. Mai avem

doua zile de stat, si pe urma trebuie sa ne ducem intr-o tara frumoasa, ce e

drept, dar care nu e tara noastra. Cum sa te luam cu noi ? N-avem nici

corabie, nici barca.

- Ce-as putea face oare, ca sa va scap, zise Elsa.

Si toata noaptea pusera la cale mantuirea lor; abia catre ziua atipira.

Elsa se trezi in bataia de aripi a cocorilor.

Fratii ei, schimbati iarasi, se inaltau facand roate mari in vazduh.

Numai unul dintre ei, cel mic, ramase langa dansa.

El puse capul pe umarul fetei, ea-i mangaia aripile albe, si petrecura

astfel toata ziua impreuna.

A doua seara venira si ceilalti, si cand soarele asfinti, se prefacura iar

in feciori de imparat.

- Maine plecam, zise cel mai mare, si nu mai venim decat peste un an.

N-am vrea sa te lasam aici; ai tu destula putere ca sa vii cu noi ? Eu singur

te-as putea purta cat tine codrul tot; iar laolalta aripile noastre, vor fi in stare

sa te duca pe deasupra marii.

- Da, da, luati-ma cu voi, zise Elsa.

Si-n graba ei impletira toata noaptea un fel de plasa din trestii si

rachita.

Pusera pe Elsa inauntru, si cand rasari soarele, cei unsprezece cocori

luara plasa in ciocurile lor si zburara in nori cu surioara lor, care dormea inca.

Si fiindca razele soarelui cadeau drept pe obraz, unul din cocori zbura

deasupra capului ei, ca sa-i faca umbra cu aripa-i intinsa.

Cand se trezi Elsa, pamantul nu se mai vedea; ei i se parea ca viseaza

inca, atat de neinchipuit era zborul asta printre nori, deasupra marii.

40

Langa dansa era o ramura incarcata cu fructe de toata bunatatea, si un

manunchi din radacinile cele mai gustoase; fratiorul ei cel mai mic i le

pusese.

Si dansa ii zambi cu recunostinta, ca tot el era acela care zbura deasupra ei,

umbrind-o cu aripile lui.

Cocorii se inaltara atat de sus, ca intaia corabie ce se zarise sub ei, li

se paru un pescarel pe apa. In urma lor era un nor mare, ca un munte; Elsa

isi vazu lunecand umbra ei si a celor unsprezece cocori, si umbrele erau mari

ca de uriasi; niciodata nu vazuse ceva mai frumos; dar cum se inalta soarele

pe cer, umbrele se topeau.

Ca o sageata in vazduh, asa zburau cei unsprezece cocori, mai incet

totusi ca de obicei, caci acum duceau si pe surioara lor.

Cerul se posomori deodata, si noaptea se apropia; Elsa ingrijorata, se

uita cum scapata soarele spre asfintit, si stanca pustie nici nu se zarea inca. I

se paru ca si cocorii isi miscau mai cu greu aripile. Si numai ea era toata

pricina intarzierii lor; caci daca apunea soarele, ei facandu-se iar oameni, ar

fi cazut in mare si s-ar fi inecat. Se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul ei, dar

stanca tot nu se arata.

Norii negri se apropiau din ce in ce; vantul prevestea furtuna, tunetul

incepu a bubui si fulgerele scaparau tot mai dese. Acum soarele atingea

marea; inima fetei zvacnea.

Cocorii, repede coborara, asa de repede meat ei i se paru ca si cade;

dar deodata isi luara iar zborul.

Soarele se vedea numai pe jumatate, cand ea zari stanca pustie; se

arata cat un caine de mare care si-a scos capul din apa. Soarele nu mai era

decat o steluta cand ea puse piciorul pe stanca; si cand se stinse de tot, ca

cea din urma scanteie dintr-o hartie aprinsa, isi vazu fratii imprejurul ei,

stransi gramada, si tinandu-se toti de mana. Nu mai era nici un locsor gol.

Valurile izbeau stanca si treceau peste capetele lor; cerul parea in flacari;

tunetele bubuiau fara incetare. Elsa si cu fratiorii ei, tinandu-se de maini,

41

ridicau ochii si glasul catre Dumnezeu, ca sa le dea putere si ocrotire. In zori

furtuna se potoli.

Cocorii isi luara zborul cu Elsa, de cum aparu soarele. Marea era inca

zbuciumata; de sus vazuta, spuma ei se arata ca mii de lebede leganate de

valuri.

Deodata Elsa vazu in fata ei niste munti mari, care pareau ca plutesc in

aer.

In mijlocul stancilor si ghetarilor stralucitori, se vedea un castel urias

imprejmuit de gradini randuite in trepte una deasupra alteia.

La poalele muntilor erau paduri de palmieri, care faceau flori frumoase

si mari cat roata carului.

Fata intreba daca asta-i tara unde merg; dar ei clatinara din cap, in

semn ca nu-i asta; palatul acela minunat, care-si schimba mereu infatisarea

era locuinta zanei Morgana.

Niciodata faptura omeneasca nu-i pasise pragul.

Pe cand privea Elsa, fermecata de vederea asta, munti, paduri, castel

se naruira deodata, si-n locul lor se vazura douazeci de biserici marete, toate

la fel, cu turnurile si ferestrele ascutite.

I se paru ca aude si orga cantand, dar era numai vuietul valurilor.

Ajunsese chiar aproape de bisericile acestea, cand, pe neasteptate, le vazu

prefacandu-se in corabii multe care se leganau sub ea; apoi se stersera si

ele, si nu ramase decat o ceata care plutea deasupra marii.

In sfarsit iata si tara unde trebuiau sa ajunga. Erau munti albastri cu

paduri de cedri, orase, palate.

Cu mult inainte de asfintitul soarelui, Elsa se afla pe-o stanca, in fata

unei pesteri mari inconjurata de o pajiste intinsa, ca un covor inflorit.

- Acum, sa vedem ce-o sa visezi la noapte, ii spuse cel mai mic dintre

frati, si-i arata odaita ei de culcare.

- De-as visa numai cum sa va fiu de vreun folos, raspunse ea; si gandul

asta atat ii stapani mintea, ca pana ce adormi ea se ruga lui Dumnezeu sa-i

fie-ntr-ajutor.

42

Deodata, i se paru ca-i ridicata in slavile ceresti pana la palatul de

ceata al Zanei Morgana.

Acum zana venea spre ea, si, cu toata frumusetea si stralucirea ei,

semana aidoma cu baba care-i daduse fructe in padure, si care-i spusese

despre cei unsprezece cocori albi ce purtau pe cap coroane de aur.

- Fratii tai, ar putea scapa de legaturile vrajii, zise zana, dar iti trebuie

pentru asta multa putere si statornicie.

E adevarat ca apa, desi atingerea ei e mai usoara decat a mainilor tale,

rotunjeste pietrele cele mai aspre; dar ea nu sufera durerea ce va trebui s-o

indure degetele tale; ea n-are simtire si nu stie nimic din chinurile care te

asteapta.

Vezi urzica asta ? Sunt multe la fel imprejurul pesterii unde dormi tu.

Dar numai acelea care cresc pe morminte in cimitir sunt singurele de folos.

Nu uita nimic din ce-ti spun.

Din locurile acelea sa culegi urzicile, cu toate ca mana ta, numai cat le-

o atinge, are sa se faca toata basici; sa strivesti cu picioarele tale urzicile

acelea, sa le faci fuioare, sa le torci si din ele sa tesi unsprezece haine cu

maneci lungi.

Vei arunca aceste haine peste cei unsprezece cocori, si vraja va inceta. Dar,

tine bine minte, ca din ziua cand vei incepe lucrul si pana ce-1 vei sfarsi, ani

de-ar trebui sa treaca pana atunci, un cuvant sa nu spui.O vorba de vei rosti,

vorba aceea va strapunge inima fratilor tai ca o lovitura de cutit. Vezi deci,

ca viata lor atarna de limba ta. Nu uita nimic din sfaturile mele.

Zana atinse cu urzica mana Elsei, si Elsa se destepta ca arsa de foc.

Era ziua de mult, si aproape de locul unde dormise era o urzica

intocmai ca aceea pe care-o vazuse in vis. Atunci fata ingenunche, multumi

lui Dumnezeu, si iesi din pestera ca sa se apuce de lucru. Culese cu mainile

ei delicate urzicile care o usturau, si rabda cu draga inima durerea, ca sa-si

scape fratii ei iubiti. Zdrobi cu picioarele ei goale fiecare urzica, si facu din

toate fuioare verzi.

43

Cum asfinti soarele, sosira si fratii ei. Se speriara grozav cand o gasira

muta, si crezura ca asta-i o noua vraja a masterei lor; dar vazandu-i mainile,

intelesera ce facea ea pentru dansii; cel mai mic incepu a plange, si lacrimile

lui picand pe mainile fetei, basicile piereau, si durerea inceta.

Toata noaptea si-o petrecu lucrand; nu mai vroia nici sa doarma, pana

ce nu-i va mantui pe fratii ei. A doua zi, plecand cocorii, ramase singura;

niciodata nu trecuse mai repede ceasurile pentru ea. Ispravise intaia haina si

incepuse pe-a doua.

Pe cand lucra ea asa zorita, un sunet de corn s-auzi in padure, care-o

inspaimanta. Si zgomotele se apropiau, se auzea acum si latratul cainilor; ea

atunci repede intra in pestera, isi stranse toate urzicile intr-un morman, si se

aseza pe ele, ca sa le-ascunda.

Curand dupa asta un caine iesi din maracini, apoi un altul si inca unul.

O luara la fuga latrand, si-apoi iar se-ntoarsera; indata dupa ei venira si

vanatorii toti, si cel mai mandru dintre ei, care era chiar imparatul acestei

tari, se apropie de Elsa.

Niciodata nu vazuse el o fata mai frumoasa.

- Cum ai venit tu aici, dragalasa copila ? Elsa clatina din cap, caci viata

fratilor ei atarna de tacerea ei, si-si ascunse mainile sub sort ca nu cumva

imparatul sa-i afle durerea.

- Vino cu mine, urma el: tu nu poti sa ramai aici.

Daca esti si buna pe cat esti de frumoasa, iti voi darui matasuri si odoare

scumpe, coroana de aur voi pune pe capul tau, si cel mai mandru palat al

meu va fi locuinta ta.

Apoi o si lua pe calul lui.

Ea plangea si-si frangea mainile, dar imparatul ii zise:

- Nu vreau decat fericirea ta, si ai sa-mi multumesti intr-o zi.

Porni astfel printre munti, urmat de toti ceilalti vanatori.

Pe inserate se zari mareata cetate, cu bisericile ei inalte. Imparatul

duse pe Elsa in palatul lui, unde izvoare de apa aruncau pietre scumpe sub

44

inalte bolti de marmura, in salile mari unde pereti si tavanuri straluceau de

maiestrite impodobiri.

Dar ea, in loc sa se uite la toate frumusetile astea, plangea si nu-si mai

lua gandul de la fratii ei.

Numaidecat doamnele Curtii o imbracara cu vesminte imparatesti, ii

impletira parul cu pietre scumpe si-i acoperira mainile-i ranite cu manusi moi

si subtiri.

Era asa de uimitor de frumoasa in podoabele astea, ca toti curtenii se

inchinara in fata ei pana la pamant, si imparatul o alese de sotie, cu toate ca

marele preot dadea din cap mormaind ca mandretea asta de fata nu poate fi

decat o vrajitoare, care fura ochii lumii si mintea imparatului.

Dar el astea nu le lua in seama, porunci sa cante muzica, bucatele cele

mai alese fura aduse la masa. Cele mai frumoase fete din toata imparatia

prinsera a juca imprejurul Elsei, si apoi o plimbara prin gradini inflorite si prin

sali minunate. Dar pic de zambet nu se arata nici pe buzele nici in privirea

Elsei; mahnirea singura se vedea, numai ea stapanea intreg sufletul fetei.

In sfarsit imparatul deschise usa odaii unde urma sa doarma Elsa;

odaia asta era toata imbracata in scumpe covoare verzi si se asemana cu

pestera de unde o luase imparatul.

Pe jos era mormanul de urzici, si in tavan era agatata haina care-o

tesuse. Unul dintre vanatori adusese lucrurile astea, numai asa de-a minune.

- Aici te vei putea gandi la fosta-ti locuinta, zise imparatul, iata si lucrul

tau; in mijlocul stralucirii care te va inconjura iti va fi dulce sa te gandesti la

zilele trecute.

Elsa vazandu-si lucrul ei, se insenina si se rosi de bucurie.Se gandi la

mantuirea fratilor ei, si saruta mana imparatului; acesta o imbratisa si

porunci sa traga clopotele, ca sa vesteasca tuturor nunta lui. Fata cea

frumoasa, dar muta, din padure, era acum imparateasa tarii. Drept e ca si

unele vorbe urate ajunsera la urechea imparatului, dar el nu puse nici un

temei, si nunta se facu.

45

Si tocmai cel care scornise astfel de vorbe fu silit sa puna coroana pe

capul miresei; el de necaz, i-o apasa atat cat putu. Dar ea nu simti nimic,

toate gandurile ei erau indreptate spre soarta fratilor ei. Muta-i era gura, dar

ochii ei aratau dragoste imparatului, care era atat de bun si nu voia decat

fericirea ei. Din zi in zi il iubea mai mult, si ar fi putut sa i se destainuiasca si

sa-i spuna toate chinurile ei, dar trebuia sa ramana muta pana ce-si sfarsea

lucrul.

Noaptea, pe-ascuns se ducea in odaita ce semana cu pestera ei, si

acolo lucra de zor; ispravi astfel sase haine. Dete sa inceapa pe-a saptea si

iata ca nu mai avea fuioare.

Stia ea ca urzicile de care avea nevoie cresteau in cimitir, dar trebuia

ca singura sa le culeaga, si cum sa se duca acolo ? "Ce-i oare durerea

degetelor mele, fata de cea a sufletului meu ? isi zicea ea, voi incerca,

Dumnezeu poate ma va ajuta".

Si, tremurand, parc-ar fi savarsit o fapta rea, se strecura binisor, la

lumina lunii, in gradina, trecu prin lungile alei, strabatu apoi ulitele pustii si

ajunse la cimitir.

Zari, pe cea mai larga piatra de mormant, un cerc de vrajitoare

groaznice, care dezgroapa mortii si le sfasie carnea.

Elsa e silita sa treaca prin fata lor; ele o urmaresc cu privirile lor

dracesti, fata insa isi face cruce si trece inainte, isi culege urzicile care-o

ardeau, si se intoarce la palat.

Dar unul dintre curteni o vazuse; el capata credinta ca imparateasa nu-

i decat o vrajitoare, care a fermecat pe imparatul si pe tot norodul.

Imparatul afla deci curand cele ce se intamplasera; doua lacrimi mari

curgeau pe obrajii lui, si banuiala crunta ii sfasia inima.

Mai multe nopti de-a randul se facu el ca doarme; vazu pe Elsa

sculandu-se, si-o urmari binisor pana la odaita unde se ducea ea.

Din zi in zi imparatul se facu mai posomorat, biata imparateasa baga

de seama lucrul asta; dar ea nu intelegea care sa fie pricina, si supararea

asta spori si mai mult chinurile ce-ndura pentru fratii ei.

46

Lacrimile ii picurau pe scumpele-i matasuri, ca boabe de margaritar,

totusi nu pierdu nadejdea si lucra inainte. Nu mai lipsea acum decat o

singura haina; dar trebuia ca inca o data sa se mai duca la cimitir sa-si

culeaga urzici.

Se gandea cu groaza la drumul asta si la inspaimantatoarele vrajitoare; dar

hotararea ei era neclintita, ca si credinta-i in Dumnezeu.

Porni deci, imparatul insa, si curteanul ce-o dusmanea, o urmareau. O

vazura cum intra in cimitir, zarira mai departe vrajitoarele cum isi savarseau

fioroasele nelegiuiri.

Imparatul se departa infricosat, gandindu-se ca frumosul cap ce se

rezemase pe pieptul lui era al uneia din aceste dihanii.

- Norodul s-o judece! porunci el; si norodul o osandi arderii pe rug.

Smulsa din stralucirea patului, fu aruncata intr-o inchisoare

intunecoasa, unde vantul suiera printre gratiile ferestrei.

In loc de covoare si matasuri nu avu alta perna decat mormanul de

urzici ce culesese. Hainele arzatoare ce tesuse, acestea-i erau singura

invelitoare; si totusi nici n-ar fi putut sa-i dea ceva mai scump inimii ei.

Si punandu-si nadejdea in Dumnezeu, se apuca iar de lucru. Copiii pe

strada cantau cantece de batjocura pentru ea, si nu era fiinta sa-i spuna o

vorba buna.

De-odata intr-o seara, o pana alba de cocor cazu pe fereastra ei; era

cel mai mic dintre frati care-si regasise surioara. Elsa incepu sa planga cu

hohot de bucurie, cu toate ca noaptea urmatoare avea sa fie ultima noapte

pentru ea; dar hainele erau acum aproape gata, si fratiorii ei nu erau

departe.

I se trimise un preot, caruia sa-i marturiseasca toate nelegiuirile ei.

Elsa cand il vazu clatina din cap, si cu ochii il ruga sa nu mai staruie cu

intrebarile lui. Trebuia ca numaidecat in noaptea asta din urma sa-si

sfarseasca lucrul, fara de care, chinurile ei toate, si lacrimile si lungile nopti

de veghere, toate erau in zadar.

47

Preotul pleca rostind cuvinte de amenintare; dar Elsa, stiindu-se

nevinovata, isi urma lucrul ei.Soriceii aduceau urzicile la picioarele ei, ca sa-i

ajute, si o mierla se aseza pe fereastra si-i canta toata noaptea, ca sa-i mai

aline durerea.

Cu un ceas inainte de rasaritul soarelui cei unsprezece frati sosira la

poarta palatului, cerand sa vorbeasca numaidecat imparatului.

Li se raspunse ca asta nu-i cu putinta; era inca noapte, imparatul

dormea, si nimeni nu indraznea sa-l scoale.

Ei insa staruira, apoi facura amenintari, meat fu nevoie sa se cheme

paznicii.In larma asta imparatul se trezi si intreba ce s-a intamplat; dar

deodata soarele rasarind, cei unsprezece frati nu se mai vazura; unsprezece

cocori zburau pe deasupra palatului.

La portile cetatii se gramadea multimea ca sa o vada arzand pe

vrajitoare. Un cal jegarit ducea caruta unde era ea, impodobita intr-o haina

de panza groasa.

Parul ei lung si frumos ii cadea despletit pe umeri, fata-i era galbena ca

ceara, buzele i se miscau incet, pe cand degetele ei torceau inca fir subtire

din fuiorul verde.

Nici la moarte mergand nu voia sa-si curme lucrul. Cele zece haine

erau la picioarele ei si ispravea acum pe-a unsprezecea.

Multimea adunata isi batea joc de ea ocarand-o: "Uite cum

boscorodeste vrajitoarea! Nu-i carte de rugaciuni ceea ce are in mana! Nici la

ceasul ei din urma nu vrea sa-si lase farmecele. Sa-i smulgem hainele astea

blestemate, si-n mii de bucati sa le rupem!"

Maini grosolane erau gata sa insface pe biata fata, cand iata ca apar

unsprezece cocori albi si se aseaza in jurul ei pe caruta, falfaind incet din

aripile lor mari. Multimea se dadu inapoi, speriata.

- Asta-i un semn de la Dumnezeu, poate ca-i nevinovata, zisera incet

vreo cativa; dar nimeni nu indraznea sa rosteasca vorbele astea in gura

mare.

48

Calaul se apropie si apuca pe osandita de mana; ea atunci repede

arunca cele unsprezece haine pe cocori, care intr-o clipa sa schimbara in

unsprezece mandri feciori de imparat.

Cel mai mic ramasese cu o aripa in locul bratului, caci o maneca de la

haina lui era inca neispravita.

- Pot, in sfarsit, sa vorbesc, striga surioara fericita; aflati ca sunt

nevinovata.

Si vazand poporul toate acestea, se inchina in fata ei, ca inaintea unei

sfinte; dar imparateasa biruita de-atata zbucium, cazu lesinata in bratele

fratilor ei.

- Da, e nevinovata! zise cel mai mare, si povesti tot adevarul.

Pe cand vorbea el, un miros ca de pe-o dumbrava de trandafiri se

raspandea in aer; caci fiecare lemn din rugul pregatit pentru ea prinsese

deodata radacina si se acoperise de frunze si flori. Locul de chin se prefacu

intr-un tufis de trandafiri rosii, deasupra carora stralucea o floare alba,

luminoasa ca o stea. Imparatul rupse floarea asta si o puse pe inima Elsei,

care se destepta; pe fata ei se zugravea acum linistea si fericirea.

Toate clopotele bisericilor incepura sa sune singure; pasarile veneau in

stoluri, si niciodata un imparat n-avu un mai mare alai, ca acel care-aduse la

castel pe cei doi soti tineri si frumosi.

Papusa ratacita

A fost odata ca niciodata o fetita mica, frumoasa si cuminte pe care o

chema Raluca. Ea avea multe papusi, pe care le iubea si de care avea foarte

mare grija.

Intr-o frumoasa zi de primavara, Raluca se juca afara cu papusile. Era

placut afara, si Raluca se juca deja de multa vreme. La un moment dat, a

venit acasa tatal ei, carand in brate un pachet mare. Cand l-a vazut, Raluca

s-a bucurat foarte tare, iar tatal ei i-a spus:

49

- Raluca, haide in casa, ti-am adus ceva frumos!

- Vin imediat, numai sa imi strang papusile, a spus Raluca

S-a apucat grabita sa isi stranga papusile,ustensilele de bucatarie si

toate jucariile care stateau imprastiate prin iarba. Dupa ce a terminat, a luat

cutia cu toate jucariile si a mers in casa. Din cauza grabei, fetita nu a

observat ca a uitat-o in iarba pe Alexandra, una din papusile care ii placeau

cel mai mult.

Intre timp, tatal ei despachetase misteriosul colet: era o casuta pentru

papusi, foarte frumoasa.

- Eu am facut-o, Raluca! Iti place?

- Da, tata, imi place foarte mult! a exclamat Raluca fericita.

Tatal a dus casuta in camera fetitei, iar Raluca a inceput sa se joace.

Si-a scos papusile din cutia cu care fusese afara si le-a pus frumos in casuta,

fiecare papusa in cate o camera. Fiecare camera avea un pat, un dulap

pentru haine, o masuta. Apoi, a pus toate ustensilele de bucatarie in

bucataria din casuta. Din cauza ca era atata de fericita, n-a observat ca

lipseste Alexandra.

Cand a venit ora de culcare, mama ei a venit in camera, a ajutat-o sa

stranga jucariile imprastiate in jurul casutei. Apoi a pus-o pe Raluca in pat si

i-a spus o poveste, pana cand Raluca, obosita de atata joaca, a adormit.

Dar sa vedem ce s-a intamplat cu papusa Alexandra….

Alexandra a asteptat cuminte in iarba, crezand ca Raluca isi va da

seama ca lipseste si va veni dupa ea. Dar timpul trecea si Raluca nu mai

venea (pentru ca stiti deja ca era in casa si se juca cu casuta de papusi

primita de la tatal ei). Cand a inceput sa se insereze, pe Alexadra a apucat-o

frica. Se gandea ca probabil va trebui sa petreaca toata noaptea in iarba.

Peste putina vreme, afara era deja intuneric, iar papusa s-a adapostit intr-o

tufa, tremurand de frica. La un moment dat, o tufa din apropiere a inceput sa

se miste, iar Alexandra a scapat un strigat de groaza. Din tufa care se misca

se auzeau niste voci. Cineva spunea: “Sunt cam obosit, eu zic sa ramanem

50

aici, in tufa asta” iar alta voce i-a raspuns: “Fii serios! Numai ce te-ai trezit

din somn si deja esti obosit? Hai sa ne plimbam, uite ce frumos e afara!“

Deodata, din tufa au iesit doi caini, de fapt un catel si o catelusa. Cand

i-a vazut, Alexandra a mai tras un tipat, iar cei doi caini s-au oprit iar

catelusa i-a spus cainelui:

- Pedro, ai auzit? Cred ca este cineva in tufa din fata noastra!

- Am auzit, draga! Hai sa mergem pana acolo, sa vedem despre ce e

vorba.

Pedro si catelusa s-au apropiat cu grija de tufa, si au gasit-o pe

Alexandra, tremurand de frica.

- E o papusa, cred ca s-a ratacit! a exclamat catelusa.

- Ce faci aici, papusico? Te-ai pierdut de stapana ta? a intrebat-o Pedro

cu blandete.

- Da, a raspuns Alexandra. Stapana mea, Raluca, m-a uitat aici in iarba

cand a plecat in casa. Si mor de frica, n-am mai stat niciodata singura afara

peste noapte.

- Draguta de tine, a spus catelusa. Las’ ca avem noi grija de tine, bine?

Uite, pe mine ma cheama Doris, iar el este prietenul meu Pedro.

- Iar eu sunt Alexandra, a raspuns papusa, usurata ca a gasit niste

tovarasi cu care sa isi petreaca noaptea.

- Ne pare bine ca ne-am cunoscut, a spus Doris. N-o sa te lasam

singura. Te luam cu noi la plimbare prin cartier, apoi mergem la noi acasa iar

maine dimineata te aducem din nou aici, ca sa te gaseasca stapana ta.

- Bine, sunt de acord, a spus Alexandra zambind.... Dar voi unde

locuiti?

- Nu stam departe de aici. Locuim amandoi intr-o curte iar seara, dupa

ce stapanii se culca, iesim din curte printr-o spartura pe care am descoperit-

o de curand. Hoinarim prin cartier, iar dupa aceea ne intoarcem acasa…

- Asa ca hai sus pe spatele meu, si sa pornim la drum! a zis Pedro. Sa

stiti ca mi-a trecut oboseala! Cine

s-ar fi gandit ca vom gasi o papusa!

51

Pedro s-a pus cu burta pe pamant, astfel ca Alexandra sa poata urca

pe el, apoi a rugat-o sa se tina bine de zgarda lui si au pornit incet-incet la

drum.

- Cum e stapana ta? a intrebat-o Doris.

- Stapana mea este foarte buna cu noi, papusile. Are mare grija de noi,

chiar daca ea nu are inca nici patru ani! Este foarte cuminte, iar parintii ei o

iubesc foarte mult. Dealfel, m-a uitat afara pentru ca tatal ei i-a adus ceva

cadou frumos, iar ea s-a grabit tare sa intre in casa sa il vada. Dar de obicei

este tare grijulie cu noi, ne considera ca fiind copiii ei.

- E frumos ca ai asa o stapana cumsecade. Si stapanii nostri au o fetita

mica, cred ca are vreo cinci ani…

Si ea ne iubeste mult si se joaca cu noi in fiecare zi.

Si tot mergand, grupul nostru de prieteni a ajuns intr-un parc. Era

foarte frumos acolo: erau alei curate si luminate, strajuite de pomi si felinare,

iar din loc in loc era cate o banca. Erau cativa oameni care se plimbau, dar

nu foarte multi, caci era deja noapte.

- Noi venim aici aproape in fiecare zi, a spus Doris. Ne place aici, ca e

liniste si aer curat. Iar putin mai incolo este si un lac.

- Ce frumos este! N-am mai fost niciodata intr-un parc! Si ce este acela

un ‘lac’ ?

- Este o apa mare, in care traiesc pesti iar pe margini este foarte mult

stuf. O sa iti placa, stai putin sa ajungem acolo!

Intr-adevar, nu peste multa vreme cei trei au ajuns la lac. Alexandra a

coborat de pe spinarea lui Pedro si s-a indreptat vrajita spre apa. Cei doi

caini s-au intalnit cu alta pereche de caini si au ramas pe alee povestind cum

au gasit-o pe Alexandra.

Intre timp, Alexandra a auzit in fata ei un fosnet din stufarisul de langa

lac, si imediat in fata ei a aterizat de undeva din aer o creatura verde, cu

gura mare si ochii bulbucati. Era o broasca.

- Hei! Cine esti tu? a intrebat broasca.

52

- Ma cheama Alexandra, si am venit la plimbare cu prietenii mei Doris

si Pedro.

- Aha, daca esti prietena cu ei, inseamna ca esti prietena si cu mine. Pe

mine ma cheama Oac si lacul acesta este casa mea.

- Si cum ai aparut acum din aer in fata mea? Poti sa zbori?

- Ha, ha, ha! Micuta papusica, eu stiu sa sar,nu sa zbor. Uite!

Si Oac si-a luat avand si din doua salturi a ajuns la grupul de caini de

pe alee.

- Buna seara, Oac! a salutat-o Doris pe broscuta. Ai cunoscut-o pe

proaspata noastra prietena?

- Da, sigur ca da, este o papusa foarte simpatica!

- Asa este. Saraca, a uitat-o stapana ei afara si am luat-o cu noi la

plimbare.

- Sa aveti mare grija de ea, a spus broscuta intorcandu-se spre lac.

- Stii, i-a spus ea Alexandrei pe cand trecea pe langa ea, eu trebuie sa

stau mereu langa apa, sa ma ud din cand in cand. Altfel, mi se usuca pielea.

Trebuie sa intru acum in apa, asa ca imi iau ramas bun de la tine. Sper sa ne

mai vedem!

- La revedere, broscuto! Si eu sper sa ne mai vedem!

Alexandra s-a intors langa prietenii ei, acestia au ajutat-o sa se urce in

spinarea lui Pedro, apoi au plecat spre casa, caci se facuse tarziu. Au ajuns

acasa la cei doi caini si au intrat in curte printr-o spartura in gard. Alexandrei

i-au pregatit un culcus in cusca lui Doris, apoi toti trei au adormit, obositi de

aventurile din acea seara.

Intre timp, la Raluca acasa, papusile din casuta au inceput sa

sopteasca intre ele, cand Raluca a adormit.

- Dar oare unde este Alexandra? a intrebat ursuletul Cocolino. N-am

mai vazut-o de cand ne-a adus Raluca aici sus.

- Nu cumva o fi ramas pe-afara? s-a intrebat si Ana-Maria, prietena cea

mai buna a Alexandrei.

53

- Probabil, a zis si Paduche din camera lui. Sper sa nu pateasca ceva

peste noapte!

In cele din urma, au adormit si papusile, ingrijorate pentru soarta

prietenei lor.

Dimineata, cand s-a trezit, Raluca a fugit repede la casuta primita cu o

zi inainte. Si-a privit cu drag papusile, si deodata si-a dat seama ca lipseste

Alexandra. S-a uitat peste tot, dar n-a gasit-o. Si-a adus aminte ca nu a pus-o

in camera, chiar se si mirase seara ca era o camera libera. Atunci, s-a gandit

ca a uitat-o afara, si a inceput sa planga. Alarmata, mama ei a venit in

camera si atunci, plangand, fetita i-a spus:

- Mama, am pierdut-o pe Alexandra, cred ca am uitat-o afara!

- Hai sa mergem dupa ea, sa cautam.

Raluca si mama ei au mers repede in fata casei, sa caute papusa, dar

nu au gasit-o. Raluca a inceput sa planga, iar mama ei incerca sa o

linisteasca.

- Hei, Raluca! s-a auzit o voce dinspre strada.

Raluca, stapanindu-si lacrimile, s-a uitat cine o striga. Era prietena ei

Mara, impreuna cu mama ei. In mana Mara ducea ceva, dar abia cand s-a

apropiat Raluca a vazut ca era o papusa, si era chiar Alexandra!

- Alexandra, Alexandra! a strigat bucuroasa fetita. Unde ai gasit-o?

- La noi in curte! Nu stiu cum a ajuns acolo…. Azi dimineata, cand am

iesit din casa, cainii nostri,

Doris si Pedro se jucau cu ea. Cred ca ei au gasit-o pe undeva….

Raluca s-a bucurat foarte mult de regasirea Alexandrei. A dus-o sus, si

a pus-o in camera ramasa libera din casuta papusilor.

De atunci, Raluca nu si-a mai uitat niciodata nici o papusa pe afara. Iar

Alexandra si-a adus mereu aminte de seara aceea petrecuta cu cei doi caini.

Mai ales ca uneori seara , dupa ce se innopta, auzea latraturi vesele de caini,

si banuia ca sunt prietenii ei.

54

Fratii imparatide Petre Ispirescu

A fost odata un biet om sarac. El avea femeie si trei copilasi. Lucra

bietul om de da pe branci, zi si noapte, orice si pe unde gasea, si doua in tei

nu putea lega si el. Bietii copilasi erau mai mult flamanzi decat satui.

Intr-o dimineata, plecand la padure ca sa aduca ceva uscaturele pentru

casa, vazu intr-un copaci un cuib de pasare, cum nu mai vazuse el pana

atunci. Se mira nitel, apoi parca-i da cineva ghes, vru sa stie ca ce fel de

pasare sa fie aceea ce se adapostea in astfel de cuib.

Isi lepada calevrii, isi scuipa in palme si se agata de copaci ca sa se

urce in el. Incet, incet, el se sui pana la cuib, se uita intr-insul, pasarea nu

era, cand, ce sa vaz? un ou ca de gaina. Asa de frumos era oul si lucios,

lucios, incat parca-i era mila sa puie mana pe dansul. In cele din urma, il lua

si-l baga in san. Dupa ce se dete jos, culese cateva uscaturi, facu o sarcina

mica, lua la spinare si pleca cu dansa acasa.

Copiii, cand vazura oul, sareau de bucurie. Se mira si femeia lui, caci

nici ea nu mai vazuse un astfel de ou. Nu stiau cum sa umble mai binisor cu

dansul, ca sa nu-l scape jos sa se sparga. Unul zicea ca sa-l coaca in spuza si

sa manance toti dintrinsul, altul zicea ca sa-l fiarba, altul zicea ca sa-l

pastreze.

Muncitorul insa zise ca mai bine ar fi sa se duca cu el in targ sa-l dea

pe bani, ca tot si-a pierdut el ziua de munca, si cu ce va prinde pe dansul sa

ia nitel malai. Toti gasira cu cale ca asa este mai bine sa faca.

Se duse deci cu oul in targ. Se aseza si bietul muncitor in rand cu

femeile ce vindeau oua.

Umblau oamenii de colo pana colo si cumparau mereu la oua, dara la

el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l intreaba si pe dansul nimenea de

55

oul lui. In cele mai de pe urma, iaca un negutator chiabur ca vine si la

dansul.

- De vanzare ai oul asta, prietene? ii zise.

- De vanzare, jupane.

- Ce cei pe dansul?

- Pai, ce-i vrea sa-mi dai, jupane.

- Sa-ti dau o punga de bani.

- Ia lasa, jupane, nu-ti mai bate joc de mine, zise el si se uita in alta

parte, crezand ca rade de el pentru ca venise la targ numai cu un ou.

- Ba nici ras, nici nimic, incepu a zice negutatorul cel chiabur. Iata doua

pungi: nu crez sa-ti dea altul mai mult.

Si scoase pungile cu bani, i le puse in mana, lua oul si pleca.

Bietul om ramase inlemnit in loc, uitandu-se dupa negutator cum se

ducea. Nici ca-i venea macar sa creaza ochilor. Si apoi unde se mai auzise ca

un ou sa se vanza cu doua pungi de bani.

Cand se destepta din zapaceala lui, pipai pungile sa vaza nu e vrun vis,

apoi vru sa alerge dupa negutator sa-l intrebe de n-a facut vro greseala.

Dara ia pe negutator de unde nu e. El isi cautase de drum vesel ca

cumparase asa ou.

Daca vazu si vazu, deschise si el pungile, se uita in ele, dara odata il

luara de ochi banii ce era acolo. Apoi le stranse la loc, le baga in san si pleca

sa-si cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinte si o lua catre

casa. Se tot temea si se tot uita in toate partile sa nu care cumva sa vie

cineva sa-i ia pungile.

Cand ajunse acasa, tranti sacul jos si zise:

- Iata nevasta, ce minune facui eu cu oul ala poznas, vezi tu?

- Vaz. Dar ce e in sacul ala marele?

- Ei! dara ce nu e, aia intreaba-ma, malai, fasole, pastrama, peste

sarat, ceapa, ardei, usturoi.

- Si unde le duci?

- Ia auzi: unde le duc! acasa, fa, tie si copiilor, unde sa le duc?

56

- Ce vorbesti, barbate, ori ai capiat astazi? Vezi, ma, ca ti le-o fi dat

cineva sa le duci aiurea si tu, stiind lipsa de acasa, t-ei fi ratacit cu ele

incoace. Cand ai mai facut tu asta comedie sa vii acasa cu merinde cat

munca ta pe zece zile?

- Pai bine, fa, nevasta, nu-ti spusei ca comedia asta o facu oul ala

poznas, de-l gasii eu azi in padure?

- Ce spui, barbate? atat a facut oul ala, cat ai dat tu pe toate astea?

- Hei! dara cand ai mai vedea si p-astea, sa vedem ce o sa mai zici!

Atunci scoase pungile si rasturna banii in pat.

Femeia ramase inmarmurita cu ochii tinta la bani.

Copiii carii pana atunci rascolea prin sac si inhata cu dintii cand din

una, cand din alta, cum auzira zornaitul banilor, alergau de la sac la bani si

de la bani la sac. Ei nu se puteau satura vazand atata belsug in casa lor.

- Barbate, mai zise femeia, dara asta nu e lucru curat. Atatia bani

pentru un ou de gaina!

Si pipaia banii sa vaza, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva?

- De gaina, de negaina, uite, l-am vazut cu doua pungi de bani, cum ii

vezi cu ochii verzi. Apoi ori ca el a facut atata, ori ca negustorul la care l-am

vandut n-a fost om curat, eu nu stiu. Atata stiu numai ca trebuie sa

multumim lui Dumnezeu ca nea invrednicit sa vedem si noi o data cu ochii ce

este belsug in casa noastra. Acum vezi de rosteste de masa, sa mancam si

sa ne veselim.

Asa si facura. Toata ziua intr-o veselie o dusera.

A doua zi, se scula de dimineata, se gati si pleca la munca. Nu stiu insa

cum facu el, nu stiu cum drese, ca se pomeni iarasi in padure. Nici el nu stia

cum venise acolo, stia numai ca el la munca plecase.

Daca vazu asa, cata copaciul, se sui in el si mai gasi un ou.

Se duse cu el in targ si mai lua inca doua pungi cu bani tot de la acel

negustor.

57

Pasamite oule astea erau de diamant, care faceau de zece ori atat cat

ii da lui pe ele negustorul.

El insa era bun bucuros ca lua si atat, caci scapa de saracie el si cu toti

ai lui.

Cumpara de asta data haine pentru copii, caci erau goi. Mai lua niste

unelte si dichisuri de ale lui pentru munca si pentru casa, caci nu credea ca o

sa fie in toate zilele Paste, sa tot gaseasca la oua d-astea scumpele. Cateva

zile d-a randul se mai duse el in padure si tot gasea cate un ou. Se facu insa

mai nazuros in targ, tinu mai la pret si cu mirare vazu ca scoate cate patru

pungi de bani in loc de doua.

Apoi daca vazu ca asa merge treaba, isi facu o cascioara, isi mai

indulci si el traiul si-si dete copiii la dascal ca sa invete carte.

Intr-una din zile, ducandu-se mai de dimineata sa-si ia merticul, dete

peste pasarea ale cui oua le lua el. Sta pe cuib. Asa frumusete de pasare nu

mai vazuse, nici mai auzise. Indata ii trasni prin cap ca ar fi bine sa o duca

acasa la dansul. O si lua binisor si cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe

stapana oualor.

Apoi, ducandu-se in targ, porunci o colivie foarte frumoasa si foarte

mare, in care colivie isi aseza gaina si o ingrijea ca pe copiii lui.

Cu chipul acesta scapa si de drumul de toate zilele prin padure si de

suitul in copaci.

Gaina ii oua in toate zilele cate un ou, in colivie.

Imbogatindu-se el, goni saracia din satul lui. Facea bine la tot satul.

Ajuta pe orice nevoias, cumpara vaci la toate vaduvele, ocrotea pe toti copiii

sarmani.

Omul era nesatios. Ci cat are, tot ar vrea sa mai aiba. Muncitorul, dupa

ce vazu ca are destul, incepu a face negot. Si fiindca negotul, cand merge

bine, de firea lui este sa se intinza ca pecingenea, dete ghies muncitorului sa

calatoreasca prin tari straine dupa negot.

Porni dara intr-o calatorie departata peste mari si tari.

58

Intr-o zi, cand lipsea si nevasta lui d-acasa, copiii intrara in colivie ca sa

se joace cu gaina. Jucandu-se ei acolo, unul din ei ridica aripa gainei si vede

ca este ceva scris acolo:

- Sa te vaz, nene, zise cel mijlociu catre cel mai mare din frati, poti tu

sa citesti ce zice aici?

- Ba nici boaba, raspunse el. Astea parca nu sunt slove de care ne

arata dascalul.

- Sa mergem sa chemam pe dascal, sa ne spuie el ce zice acele slove,

zise cel mai mic din frati.

- Bine zici tu, raspunsera amandoi, fratii mai mari, sa mergem, sa

mergem.

Si intr-un suflet ajunsera la dascal, ii spusera si-l rugara sa vie sa

citeasca, ca sa stie si ei ce zice acele slove de sub aripa gainei, pe care o

pastreaza in colivie tat-al lor.

Dascalul deocamdata nu voi sa creaza ceea ce-i spuneau copiii, dara

dupa ce-l incredintara, se hotari sa vie intr-o doara, mai mult de hatarul lor,

decat pentru vro isprava.

Cand vazu acele slove si le citi, dascalul ramase inmarmurit si,

intrandu-i gargaunii in cap, ii si puse gand rau gainei.

Copiilor insa le zise ca acelea ce li se pareau a fi slove era un fleac si

ca nu insemna nimic.

Ce facu dascalul, ce drese, se dete pe langa muma copiilor si, cu

sosele, cu momele, ii intra pe sub piele si se inadi cu dansa.

Biata femeie, slaba ca toate femeile, se planisi dascalului.

Intr-una din zile, dupa ce isi scoasera ochii, dascalul uitandu-se la ea cu

ochi galesi si cu giugiuleli, ii zise:

- Ce mult as pofti sa mananc o pasare cu tine la masa.

- Maine e sarbatoare, raspunse femeia, voi trimite sa cumpere o pasare

buna si grasa si o voi gati dupa pofta inimioarei dumitale.

- Daca ar fi vorba despre pasari de care se gaseste la toata lumea, nu

ti-as fi mai spus dumitale, caci am si eu destule in curte, slava Domnului!

59

Dascalul batea seaua sa priceapa iapa. Femeii ii dete un fier ars prin

inima.

- E, apoi ce fel de pasare ai voi dumneata? il intreba femeia.

- Ceva asa, deosebit, raspunse dascalul. Si ca sa nu mai ocolim, ti-oi

spune romaneste, pe sleau: am pofta sa-ti mananc fripta gaina aia a ta din

colivie.

- Vai de mine, dascale, dara cum as face eu una ca asta? Ce va zice

barbatu meu cand s-o intoarce?

- Orice va zice, iaca, tu sa-i spui ca a murit. Si apoi nu pricep la ce sa

mai tineti o gaina, care si asa e destul de batrana si care peste curand

negresit ca tot are sa moara.

- Orisicum, dascale, tot nu-mi vine sa fac una ca asta, ca sa nu se

amarasca barbatu-meu.

- Atata trecere n-am si eu la dumneata? mai zise dascalul. Asta imi

dovedeste ca nu ma iubesti. Imi pare rau ca am indragit cu atata foc pe o

nesimtitoare. Eu pentru dragostea ta as fi dat prin foc si prin apa, ca sa-ti fac

voile, si tu pentru mine atata lucru sa nu faci. Sa stii dara ca de azi incolo n-

ai sa ma mai vezi, ma duc sa ma inec.

Biata muiere incepuse a simti si ea de dansul, apoi, de frica ca sa nu-si

faca seama singur pentru dragostea ei, se indupleca si fagadui dascalului ca-

i va da gaina s-o manance fripta, singur, singurel, dupa cum dorea.

Cum auzi dascalul de una ca aceasta, ii zise ca acum s-a incredintat ca si ea

il iubeste. Apoi puse la cale ca gaina s-o gateasca bucatareasa lui.

A doua zi, dupa ce porunci bucataresei sa nu lepede nimic din ale

gainei, nici din maruntaie, ci s-o friga asa intreaga-intregulita, se duse la

biserica, unde veni si femeia cu copiii.

Bucatareasa facu intocmai precum ii poruncise stapanu-sau, insa pe

cand era aproape sa fie fripta gaina desavarsit, copiii se intoarsera de la

biserica, desi nu se ispravise slujba, caci li se facuse foame, si se rugara de

bucatareasa sa le dea ceva sa manance.

60

Cu atata gingasie se rugara copiii, incat bucataresei i se facu mila de

dansii, le dete cate un codru de paine si, pe langa aceasta, celui mare ii dete

capul gainei, celui mijlociu pipota, si celui mai mic inima, socotind ca acestea

sunt lucruri de nimic.

Copiii mancara repede si se dusera iarasi la biserica.

Dascalul, care statuse ca pe ghimpi la biserica, cum iesi, veni

numaidecat sa se puie la masa. Numai gandindu-se la gaina, ii lasa gura apa.

Dara se supara cat un lucru mare cand vazu ca i se aduse gaina fara cap,

fara pipota si fara inima. Se catrani de ciuda si de necaz dascalul, incat p-aci,

p-aci era sa'nebuneasca.

Atunci racni ca un leu la bucatareasa, intreband-o cum a facut de i-a

calcat porunca.

Biata bucatareasa spuse lucrul cum se intamplase, zicandu-i ca nu

credea sa se faca atata tevatura pentru nimicul asta de maruntaie.

Vazu ca nu mai are incotro si se stapani, gusta cate ceva din masa, se scula

foarte amarat si se hotari sa poarte sambetele copiilor.

Femeia, de unde se astepta sa vaza pe dascal multumit pentru ca se

jertfise sa-i faca placerea, ramase uimita auzindu-l ca este atata de mahnit.

Se duse dara pe langa dansul si cu fel de fel de vorbe dulci voi sa-l

inveseleasca.

Iara el, care nu-si lua de loc gandul de la gaina, ii zise:

- Ai voit sa-mi dovedesti ca-ti sunt drag cand te-ai induplecat si ai dat

gaina so taie si sa o friga. Ca sa ma incredintez cu desavarsire ca ma iubesti,

am sa te pui inca la o incercare. Un lucru am sa-ti mai cer.

- Spune, spune mai curand, sufletul meu, numai sa se poata. Eu insa

sunt gata si la moarte sa merg pentru d-ta, ii raspunse femeia.

- Trebuie sa alegi una din doua: ori sa fii cu copiii tai, ori sa fii cu mine.

Si iata de ce: sunt dascal de atatia mari de ani, si nu mi s-a mai intamplat ca

vreun scolar pana acum sa-mi fi facut rusinea ce mi-a facut copiii tai. Toata

lumea stie ca pe copiii tai ii am mai de aproape decat pe ceilalti, eu ma silesc

cu ei sa-i invat cate in luna si in soare, fiindca am voit sa-i scot ciraci ai mei,

61

si ei, ce sa vezi? Lasa ca fac miselii si umbla ca dezmeticii pe uliti, de s-a luat

lumea de ganduri cu ei, dara azi, sa iasa ei din biserica, sa vie sa manance si

apoi sa se intoarca in biserica clefetind din gura! Cu ce obraz sa mai ies eu in

lume? Cine o sa-si mai dea copiii la scoala mea? Si decat sa-mi iasa nume

rau, mai bine sa mor, caci ce glasuieste o zicatoare: decat sa iasa omului

nume rau, mai bine ochii din cap.

- Ce stai, dascale, de vorbesti? Apoi la mine nu te mai gandesti? Nu e

pacat de Dumnezeu sa pierdem noi niste copilasi asa de dragalasi si curati

ca margaritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu sa-mi pierz copilasii?

Gandeste-te, dragutul sufletului meu, ca sunt copiii mei.

- Ori ei, ori eu, raspunse el.

- Bine, ce o sa zica barbatul meu cand s-o intoarce? Lumea ma va

omori cu pietre, cand va auzi una ca asta.

Dascalul vazu ca a cam scrantit-o si o intoarse pe foaia ailalta.

- Eu nu zic sa-i omoram, ci sa-i trimitem deocamdata la un alt oras, sa

zici ca i-ai trimis pentru invatatura. Nu mai pot, ma intelegi? sa stea cu mine

aici, caci nu voi sa-mi zica lumea ca sunt dascal d-aia, terchea, berchea, trei

lei perechea.

Cu gura zicea el unele ca acestea, dara in capul lui clocea alte ganduri

spurcate.

- Ei bine, daca este asa, ma invoiesc, dara cum sa facem? intreba

femeia.

- Foarte lesne, raspunse dascalul, la noapte sa-i inchidem intr-o

magazie si maine, in faptul zilei, ii iau eu intr-o caruta si i-oi duce sa-i asez la

un prieten al meu.

Gandul dascalului era sa ia pe copii, sa-i duca in padure si acolo sa-i

spintece pe cate unul, unul, si sa le scoata dintr-insii capul, pipota si inima

gainei si sa le inghita el. Dara norocul nu-i sluji nici de asta data.

Copiii fura coprinsi de frica cand se vazura inchisi in magazie. Incepura

sa planga. Cel mijlociu insa zise:

62

- Fratilor, ascultati-ma pe mine, ca va fi bine de noi toti. Stiti de ce ne-a

inchis dascalul aici cu voia mamei?

- De ce intrebara ceilalti.

- Dascalul a spus minciuni ca nu insemna nimic slovele de subt aripa

gainei. Si d-aia a staruit el pe langa mama de a taiat gaina si s-o manance el,

ca sa se implineasca la dansul prorocia din acele slove. Dara n-a vrut

Dumnezeu cu dansul.

- Adevarat sa fie, mai intrebara fratii, ca insemna ceva acele slove?

- Mai e vorba! raspunse el. Iaca sa v-o spui eu acum. Slovele acelea

ziceau ca: cine va manca capul gainei, va ajunge imparat.

- Eu imparat?! zise cel mare, care mancase capul.

- Asa, raspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va manca inima gainei, de

cate ori se va culca, se va pune la capul lui o punga cu banet, unde o va gasi

cand se va scula.

- Mie sa mi se intample asta? intreba cel mic, care mancase inima.

- Tie, ii raspunse fratele cel mijlociu. Iara cel ce va manca pipota gainei

se va face nazdravan.

- D-aia stii tu nazdravaniile astea, strigara fratii cel mare si cel mic

deodata.

- D-aia, fratilor, le raspunse mijlociul. Acum, ca sa scapam de aici,

trebuie sa ne punem toate puterile sa stricam fereastra magaziei astia si sa

fugim, caci demonul de dascal are de gand sa ne ia in revarsatul ziorilor, sa

ne duca in padure si sa ne omoare.

Se pusera cu totii, sfaramara fereastra si fugira. Mersera, mersera,

toata noaptea. Cand se lumina de ziua, ajunsera la un loc unde se deschidea

trei drumuri. Aci stete sa se odihneasca. Se hotarara sa apuce fiecare pe

cate un drum si sa se duca unde io lumina Dumnezeu. Se imbratisara, se

sarutara, isi luara ziua buna unul de la altul cu lacramile in ochi si se

despartira.

63

Mersera ei toata ziua, cand inde seara fratii cei mari se intalnira iara.

Pasamite drumurile pe care apucasera ei se intruneau acolo. Atunci

nazdravanul zise:

- Pesemne ca Dumnezeu vrea sa fim tot impreuna, daca el ne-a adus

aci. Asadara sa nu ne despartim in toata viata noastra. Mai-nainte de aci este

un oras mare. Acolo a murit imparatul si maine se alege altul: cel ales ai sa

fii tu.

- Ia lasa vorba aia incolo, mai frate, si nu ma mai face sa-mi intre

gargauni in cap. Mai bine zi: ai sa mergem sa cautam ceva de lucru, ca

burta, auzi, cica n-am mancat de ieri si cere, sarmana.

Mergand ei, ajunsera la orasul care era inaintea lor. Aci intalnira un

batran pe care il rugara sa-i indrepteze la vrun han, unde sa maie noaptea.

Batranul le spuse ca hanurile gem de lume care a venit sa fie fata la

alegerea imparatului, care se va face maine, ca nu va gasi nici un loc de mas

si ii lua la dansul acasa, unde le dete de mancare si un pat de odihna.

A doua zi de dimineata se scoala cu totii, se spala, se scutura si pleaca

cu batranul afara din oras pe o campie intinsa, ca sa vaza si ei cum se aleg

imparatii la cetatea aceea.

Batranul le spuse ca alegerea se face asa: dregatorii cei mari ia un

porumbel alb nevinovat, il incarca cu cordele foarte frumoase cu tot felul de

fete, il arunca in sus, si pe cine s-o lasa porumbelul, p-acela il face imparatul

lor.

Pe locul hotarat se adunase, inca pana a nu se face ziua, atata lume,

cata frunza si iarba, de nu se mai putea misca, si batranul cu copiii abia

gasira si ei un coltisor la o parte de unde sa se poata uita si ei. N-apucara sa

se aseze bine si auzira un sunet de bucium. Atunci se facu o tacere de se

auzea musca zbarnaind. Toata lumea tinea ochii tinta in sus.

Aruncadu-se porumbelul in vazduh, acesta ocoli pe dasupra lumii si

veni de se puse drept pe capul baiatului celui mare. Fiii de imparati si de

boieri, cari venisera cu gand d-a fi alesi, incepura a striga ca nu se poate, e

64

greseala, nu e bun de imparat, si altele, si cerura ca sa se faca o a doua

incercare.

Se inalta dara porumbelul de a doua oara, si de asta data, fara nici un

ocol, veni si se puse drept pe capul baiatului. Inca o data strigara fiii boierilor

ca nu se poate, nu se poate, si cerura a treia cercare. Iara pe baiat il bagara

intr-un sac si-l dusera departe de lume.

La a treia inaltare, porumbelul, dupa ce falfai putin pe dasupra locului

pe unde sta baiatul mai-nainte, isi ia zborul si se duse de se puse drept pe

sac.

Atunci toata lumea striga intr-o unire ca acesta este imparatul lor. Il

scoasera dara din sac si-l dusera de-l asezara pe tron, in sunetul buciumelor,

al surlelor si al strigarilor de bucurie ale multimei adunate.

Imparatul cel nou, cum se vazu intronat, mai intai hotari ca frate-sau

nazdravanul si batranul ce-i gazduise sa fie nelipsiti de langa dansul. Si cu

ajutorul lui fratesau incepu a carmui imparatia cu intelepciune si dreptate.

Nu trecu mult si vestea se duse in toate tinuturile si in imparatiile vecinilor

despre numele lor, iara supusii lor incepura a-i numi: cei doi frati imparati cu

minte si drepti.

Cand auzi dascalul de fuga copiilor, turba de manie: caci era un zacas

de n-avea margini. Vru sa-si faca seama singur, dar n-avu curaj. Vazand insa

ca norocul ii sta impotriva, se potoli oarecum si se apuca iara de dascalia lui.

Dupa o buna bucata de timp iata ca soseste si tatal copiilor din

calatoria cea lunga ce facuse. Adusese cu dansul bogatii dupa bogatii. Cand

afla de fuga copiilor, cat paci era sa-i vie rau, dara se stapani. Cerceta in

dreapta si in stanga, si i se spuse toata istoria cum s-a intamplat. Atunci el

hotari sa ceara dreptate pentru necinstea ce ia facut sotia lui si pentru raul

ce i-a pricinuit procletul de dascal.

Merse deci pe la toate dregatoriile si fu straganit prin judecati mai

multi ani, fara sa-si dobandeasca dreptatea potrivit cu marimea vinei celor

vinovati. Afland si despre numele cel falnic al celor doi frati imparati,

negutatorul isi lua femeia si pe dascal si se duse sa-i judece ei.

65

Mai-nainte insa de a ajunge ei acolo, fratele imparatului, nazdravanul,

simtind ca are sa vie tata-sau la judecata, spuse fratine-sau, imparatul, si

amandoi se chibzuira ca sa faca o priimire ca unui parinte bun ce le era.

Cand venira impricinatii la infatisare, iesi inainte fratele imparatului si

primi pe negustor la scara, iara cand il duse inaintea imparatului, acesta se

scula de pe tron si l-a intampinat cu vorbe bune si supuse.

Negustorul se minuna de atata cinste ce i se facu si nu stia ce sa mai

zica, se uita in toate partile si nu pricepea nimic din cele ce se faceau. El

cauta cand la imparatul, cand la fratele imparatului, se minuna in sine, dara

nu cuteza sa zica nimic. Intrand in camara si dascalul cu femeia, statura ca

trasniti de Dumnezeu. Vezi ca se stiau vinovati de moarte.

Dupa ce se aseza imparatul pe tron, judecata incepu. Negutatorul isi

spuse pasul si zice ca isi pune nadejdea in intelepciunea imparateasca si

asteapta sa hotarasca imparatul cum il va lumina Dumnezeu. Dascalul o

malcise de tot, iara femeia indruga si ea cateva vorbe, aruncand toata vina

in spinarea dascalului. Atunci imparatul intreba pe negustor ca: daca isi va

vedea copiii, i-ar cunoaste el?

- Mai e vorba? raspunse negutatorul.

El se uita la amandoi imparatii si nu mai cuteza sa zica nici bleau.

- Noi suntem, raspunse imparatul.

La aceste cuvinte, femeia si dascalul o sfleclira de tot si tremurau ca

varga. Iara negutatorul, crestea inima intr-insul de bucurie ca-si gasise copiii.

Imparatul zise ca de cand el este imparat, asa pricina grea nu mai judecase.

Hotari dara ca toti sa caza in genunchi si sa roage pe Dumnezeu sa le arate

dreptatea lui. Asa si facura.

Pe cand inca se rugau, deodata, dascalul si femeia se facura stane de

piatra. Imparatul porunci sa puie asta stane de piatra de o parte si de alta la

scara palatului. Iara negustorul ramase la curtea imparateasca.

In vremea aceasta, fratele cel mic, dupa ce se desparti de fratii sai, se

duse, se duse, ca cuvantul din poveste ce d-aci incolo se gateste, si ajunse la

orasul unde il scosese drumul pe care apucase el. Acolo daca sosi, trase la

66

gazda la un om al lui Dumnezeu. De cate ori se culca, de atatea ori gasea

cate o punga cu galbeni la capataiul sau cand se scula.

Ceru de la gazda pe cineva care sa-i arate lucrurile cele mai

insemnate. Dupa ce ocoli crucis si curmezis tot orasul, vazand tot ce era

vrednic de vazut, ajunse la margine si acolo era un ostrov. Iara daca vru a sti

ce era acolo, calauza se feri d-a-i spune.

Seara intreba pe gazda si aceasta ii zise:

- Sa nu care cumva sa te muste sarpele de inima sa te duci acolo, ca e

stingere de tine.

- Pentru ce? intreba flacaiandrul.

- Pentru ca acolo sade o maiastra si oricine merge la dansa se intoarce

capiu. Si apoi nimeni nu poate sa mearga sa o vaza, pana ce nu o da doua

pungi de bani.

- Asta este tot? Maine ma duc sa o vaz, zise el, bani am destui, precum

vezi.

Nici rugaciunile gazdei, nici frica de capiare nu l-a putut opri de a

merge sa vaza pe acea maiastra. Se duse deci, dadu doua pungi de bani si

intra in ostrov. Acolo umbla catva timp, ca un haidamac, pe dinafara, ca doar

maiastra va iesi la fereastra palatului sa o vaza. Ea iesi, el o vazu si apoi se

intoarse. A doua zi se duse iara, a treia zi iara si tot astfel cateva zile d-a

randul. De ce o vedea, d-aia dorea sa o mai vaza.

Maiastra baga de seama ca el venea intr-una de cateva zile. "Trebuie

sa aiba multi bani", se gandi ea.

Iara daca trimise de-l chema, ii zise:

- Mare stare trebuie sa ai tu, tinere, de o risipesti asa. N-am vazut pana

acum pe nimeni care sa vie la mine in ostrov de atatea ori una dupa alta.

- Da, mare si nesfarsita, raspunse flacaiandrul cu mandrie, ca si

puterea cu care o fac.

Cum auzi maiastra aste vorbe, ii puse gand rau. Se lua deci pe langa

dansul cu soptele cu momele, viclenindu-l ca sa-i afle puterea.

67

Flacaiandrul se pierdea de dorul ei cand o vazu dezmierdandu-l cu

niste cuvinte mai dulci decat mierea. Se insela si ii spuse.

Atunci ea ii dete ceva de bau, iar el dete dintr-insul afara inima gainei.

Ea o lua, apoi ii dete pe bete din ostrov.

Cand se dezmetici el si se vazu pirpiricosac, golanel si gonit, cugeta:

"Daca nu tioi face-o eu, apoi sa stii ca nici dracul nu ti-o mai face".

Se duse la gazda si povesti ce i se intamplase.

- Nu ti-am spus eu, saracul de mine, sa nu te duci acolo? Ce o sa te faci

acum?

- Ma voi duce in lume, si ce va vrea Dumnezeu cu mine.

A doua zi pleca si, trecand printr-o padure, ajunse la marginea unui

rau. Acolo dete o coliba de pescar. Ii chioraia matele de foame si fu nevoit sa

se abata.

Pescarul primi sa ramana la dansul sa invete pescuitul.

Intr-una din zile, pescarul zise flacaiandrului:

- Iata eu ma duc la targ cu cosul asta de peste. Pana una alta, ia si tu

halaul ala, si vezi d-ei putea sa prinzi vro fata de peste ca sa avem de

leguma pentru azi si maine.

- Las' pe mine, raspunse flacaiandru.

Pescarul pleca. Iara baiatul intra cu plasa in garla. Batu in sus, batu in

jos si peste sa prinza, catusi decat. Tocmai era sa se lase de pescuit, cand

vazu o mreana.

Mreana fugi, el dupa ea, pana ii veni bine si, aruncand plasa, o incalci

intr-insa si o trase la margine.

Vazu el ca mreana era cat sa le ajunga pe doua zile. Se bucura in inima

sa ca facuse o treaba cumsecade.

Se puse deci de o curata de solzi, o spinteca, ii scoase maruntaiele.

Cand in loc de lapti, ce sa vezi? ceva ce nu semana a nimic. Lua el acel ceva,

il spala, si ramase un fel de covatea mititica de piatra.

- Buna este si asta, zise el, sa am cu ce bea apa.

68

Si indata si lua oleaca de apa cu dansa sa bea. Cand s-o duca la gura,

ea era plina cu galbeni. Se mira de asta intamplare. Rasturna banii in poala

si mai lua o data apa ca sa bea. Cand sa aduca la gura, se facu iara bani.

- Acum, aide la zana mea maiastra, zise el.

Lasa si plasa, si peste, si coliba si intr-un suflet alerga la gazda lui din

oras. Ii spuse despre norocul ce dase peste el si incepu a se gati sa mearga

la ostrov.

Gazda se sili in toate chipurile sa-l opreasca de la aceasta otarare a sa.

Fu peste putinta. Il tragea ata la rele. Pana una alta, umplu gazdei doua

tocitori cu bani. Apoi lua cu dansul covatica de piatra si doua pungi pline, si

se duse la ostrov.

Cum il vazu maiastra, il cunoscu. Intelese ea ca trebuie sa fi dat el cu

mana in foc, si-l chema la dansa.

Acolo, cu prefacaturi, cu marghiolii si cu viclenii il facu de spuse cum

are atata stare. Si fiindca flacaiandrul isi pierduse capul cum ajunse langa

dansa, se lasa sa fie maglisit, si maiastra ii sterse si covatica. Cum se facu

stapana si pe acest lucru, porunci slugilor sale sa-l huiduiasca ca p-o gagauta

si il goni cu rusine din ostrov.

Cand se vazu iarasi dat afara si infruntat, nu se putu astampara de

necaz, cum de sa nu se tie el, ca sa nu fie si batjocorit, si cu banii luati.

Pleca iara la gazda si-i spuse toata siretenia. Gazda il povatui sa ia pe

seama lui o tocitoare de bani din care ii lasase sa se apuce si el de ceva si sa

nu mai umble ca un pierde-vara dupa icre verzi.

Eu nu voi, si pleca in lume.

- Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.

Merse, merse, prin campii cu inima plina de foc pentru maiastra lui,

trecu prin paduri, si nu se putea impaca cu gandul ca n-o sa-si mai poata

vedea odorul. In cele din urma, cazu de obida si de mahnire. Stand el asa si

zbatandu-se cu gandurile, baga de seama ca p-acolo p-aproape curgea o

apa. Se duse sa se scalde ca sa se mai racoreasca.

69

Tot scaldandu-se, vazu de ceea parte a raului niste smochini. Isi aduse

aminte ca nu mancase de doua zile si se duse sa faca o gustarica cu nitele

smochine. Manca ce manca, dara incepu a simti ca din ce in ce se schimba.

Unde din om ce era, se pomeni deodata magar.

Alta nevoie acum. Cum sa se intoarca in cetate? Pe langa celelalte

toate, acum are sa fie si prigonit. Umbland in sus si in jos pe marginea

padurei, ii era frica sa intre inauntru padurei, ca sa nu-l apuce vro fiara

salbateca, se temea iara sa iasa mai la lumina, ca sa nu-l prinza vrun om, sa-

l puie la vro munca ce n-ar putea-o duce. Ce sa faca? Se caina si se vaicarea,

de-i plangeai de mila. Toata ziua umbla ratacind cu inima cat un purice de

frica. Flamanzi iara. Cautand cate ceva de mancare, dete peste niste

roscove. Se apuca sa manance, caci era lihnit de foame.

Cat p-aci era sa moara de bucurie cand vazu ca incet, incet, se

schimba si se facu iara om.

Statu in loc si se cruci si el de asta minune. Apoi deodata zice:

- Acum esti a mea! Stai, mai tu, ca ti-o fac eu tie pe piele, femeie fara

de inima ce mi-ai fost!

Se apuca si umplu sanul de roscove. Apoi facu un cosulet, cum putu,

din nuiele de richita, si culese intr-insul smochine, de care mancase si el.

Dupa ce se intoarse la gazda lui din cetate, ii spuse ca acum s-a implinit.

Auzind insa de faima celor doi imparati intelepti, ii dete un fier ars prin inima,

si-si puse in gand a merge la dansii sa vaza, oare n-or fi fratii lui?

Dara pana sa se porneasca catre dansii, se mai duse o data la ostrov, cu

cosuletul de smochine pe mana, si incepu a striga la smochine, pe la poarta

palatului. Maiastra, auzindu-l, trimise sa-l cheme. Cum il vazu, il cunoscu.

Crezand ca si in smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru

dansa, porunci de-i cumpara cosul cu totul. El lua banii si se facea a se mai

plimba prin ostrov.

Maiastra se puse la masa. Cand la sfarsitul mesei, dupa ce mancara

impreuna cu ai lor smochine, se facura magari.

70

Hat in sus, hat in jos. Ba ca o fi una, ba ca o fi alta, nimic. Ramasera

magari ca toti magarii.

Atunci flacaiandrul, prinzandu-i, le puse cate un capastru in cap, ii lega

unul de altul si ii duse cu dansul, dupa ce lua covatica si o baga in san, caci

inima gainei o mancase maiastra.

Se duse cu cardul de magari la gazda lui.

- Acum sa stii ca ma duc intr-ale mele, zise el gazdei, bani ai destui,

ostrovul si palaturile sunt ale tale. Ramai sanatos.

- Sa ne vedem sanatosi, raspunse gazda, si sa auzim de bine. Dara cu

turma aia de magari ce ai sa faci? Ia-ti un argat, care sa vaza de ei.

Asa si facu. Tocmi un argat si porni sa mearga la fratii lui, cu alaiul dupa

dansul.

Pe cand mergea, fratele nazdravan spune imparatului toate cele

intamplate fratelui lor celui mai mic, si se pregatira sa-l priimeasca cu cinste.

Cand ajunse la marginea cetatii unde domnea imparatul, se mira ca

gasi pe fratele sau cel mijlociu care il astepta. Acesta ii povesti toata

intamplarea cu muma lor si a dascalului, si cum ii pedepsise Dumnezeu.

Planse fratele cel mic de osanda dumnezeiasca ce cazuse peste muma lor,

apoi merse de se infatisa imparatului. Cum se vazura, se cunoscura si se

imbratisara.

Apoi ceru de la imparatul sa-i dea un grajd curat unde sa-si puie

magarii, pe care singur ii ingrijea. Trecu ce trecu si nici pomeneala nu era ca

sa faca pe magari sa se schimbe iarasi in oameni. Intr-o zi, la masa, cand

vazu ca frate-sau cel mic este cu voie buna, imparatul ii zise:

- Ei, ce ai de gand cu magarii tai, destul i-ai pedepsit, iarta-i. Sa nu

socotesti ca nu stiu tot ce ai patit. Dara este destul. Mai cu seama caci stiu

ca se topeste inima in tine de dorul ei.

- Adevar ai grait, ii raspunse fratele cel mic. Pentru hatarul tau fac tot.

Trimise de aduse magarii acolo, le dete de mancara roscove si indata se

facura iara oameni. Toti cei de fata ramasera inmarmuriti cand vazura asta

minune. Apoi ochii tutulor se atintira la maiastra si marturisira ca asa

71

frumusete de muiere nici c-au mai vazut, si nici ca se mai poate afla in toata

lumea.

Ea atunci incepu a zice:

- Mai intai multumesc imparatului ca s-a induiosat de starea cea

proasta si ticaloasa in care ajunsesem si a staruit de ne-a facut oameni la

loc.

Apoi, uitandu-se la fratele imparatului cel mic, ii zise:

- Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta, daca voiesti, sunt gata a

te lua de barbat. Iarta-ma pentru neajunsurile ce ti-am facut.

- Apoi eu ce umblam, pacatele mele, cand tot veneam pe la tine, si tu

ti-ai batut joc de mine. Fie ca si eu mi-am scos din capete. Sunt gata si eu a

te lua de sotie, mai cu seama acum, ca nu mi-a mai ramas la inima nici o

zacaseala.

Se pregatira si facura o nunta d-alea imparatestile. Ei nu se mai dusera

de acolo. Ramasera cate trei fratii la un loc. Trebile imparatiei mergeau

gaitan.

Locuitorii apucau si ei de la acesti trei frati cand dreptate, cand povete bune

si cand ajutoruri de bani; si in toata lumea se duse vestea despre ei, carora li

se zicea: La cei trei frati imparati.

Unchiasul facator de minuni

De mult, tare de mult, traia odata un om batran, el si cu nevasta sa. Si

oamenii acestia indragisera un biet caine, pe care il hraneau cu peste si cu

tot ce aveau ei mai bun in bucatarie.

Ast caine, venise cine stie de unde ratacit, obosit si insetat. Nimerise

mai inainte la niste vecini rai la inima, care il batura si il alungara. Cand auzi

cum schiauna de durere, mosul iesi afara si il chema cu duhul blandetii, pana

ce cainele intra in sfiala.

72

-Tot suntem noi singurei, zise el babei, sa-l oprim la noi. Unde mananca

doua guri, poate sa traiasca si el.

Intr-o zi, pe cand batranii gospodareau pe afara in gradina, cainele veni

dupa ei si incepu sa se gudure si sa se joace in jurul lor. Deodata il vazura ca

se opreste scurt si ca incepe sa latre tare, dand din coada cu putere:

-Uau! Uau! Uau!

Batranii socotira ca a mirosit el ceva bun de mancare, ascuns in

pamant si adusera o sapa ca sa scormoneasca. Cand colo, ce sa vezi? Locul

era plin cu monede de aur si de argint si cu tot felul de lucruri pretioase,

ingropate acolo.

Mosul si baba carara impreuna comoara in casa, si dupa ce facura

pomana saracilor, isi cumparara campuri de oraz si de grau si ajunsera

oameni avuti.

Acuma, intr-o casa vecina, vietuiau un om si o femeie, amandoi lacomi

si zgarciti. Acestia, cand auzira de intamplarea fericita, venira la batrani sa-i

roage sa lase cainele sa stea la ei putin timp, zicand ca tare le era drag si lor.

Mosnegii se invoira bucurosi.

Cum sosira cu el acasa, vecinii pregatira mancare buna pentru caine si

ii spusera:

-Daca ai binevoi, domnule caine, ti-am fi foarte indatorati sa ne arati si

noua un loc unde sa fie ingropate parale multe.

Cainele insa, care pana atunci nu primise de la vecini decat lovituri si

bruftuiala, nici nu se atinse de bunatatile ce i le pusera dinainte.

Atunci oamenii rai, infuriati, il legara cu o funie de gat si-l trasera afara,

in gradina, tarandu-l de colo pana colo. Dar toate fura in zadar. Oriincotro il

duceau, nu iesea nici un latrat din gatlejul sau; pentru ei, cainele n-avea nici

un "uau-uau".

In cele din urma, animalul se opri intr-un loc si incepu sa miroasa.

Vecinii, crezand ca e locul cu norocul, se repezira si sapara, dar nu gasira

decat murdarii si starvuri, care raspandeau o duhoare de trebuira sa-si

astupe nasul.

73

Furioasi ca fusesera amagiti in asteptarile lor, oamenii rai lovira cu

sapa pe bietul caine, pana ce il ucisera.

Cand vazu unchiasul cel bun ca a trecut atata vreme si cainele tot nu

s-a intors acasa, se duse la vecin sa-l intrebe. Iar omul rau ii raspunse ca-l

omorase si ca-l ingropase la radacina unui pin.

Bietul batran, cu inima grea de durere, se duse la locul unde fusese

ingropat cainele sau iubit, cu o strachina plina cu mancare buna, arse tamaie

si presara flori pe mormant, varsand siroaie de lacrimi.

Noaptea, pe cand batranul dormea, i se arata cainele sau drag care ii

multumi pentru tot ce facuse pentru el si ii spuse:

-Pune sa taie pinul sub care sunt eu ingropat si fa din el o piulita. Cand

te vei folosi de ea, sa te gandesti la mine.

Cum se trezi, unchiasul facu intocmai cum ii spusese cainele: taie pinul

si isi fauri din lemn o piulita pentru grane. Dar cand puse orezul in ea, ce sa

vezi? Fiecare bob se facu o piatra pretioasa, iar in tot, o bogata comoara.

Cand vecinii cei plini de pisma auzira si de minunatia asta, cerura

batranilor sa le imprumute si lor piulita fermecata. Dar nici nu apucara sa

piseze in ea orezul, ca totul se prefacu in gunoi. Cuprinsi de furie, oamenii

pizmasi sparsera piulita si ii detera in foc.

Batranul nici nu banuia ce soarta avusese pretioasa sa piulita; numai

ca nu se dumirea de ce vecinii nu o mai inapoiau.

Intr-o noapte, cainele se arata din nou si povesti ce isprava rautaciosa

ii mai facusera vecinii sai. Ii spuse ca daca va strange cenusa piulitei arse si

o va presara pe pomii uscati de seceta, arborii vor invia si vor inflori dintr-o

data.

Batranul se mira foarte de rautatea celor doi oameni si nu-si putu

inchipui cum poate cineva atata de negru la inima, incat sa se razbune pana

si pe un lucru neinsufletit.

Cum se facu ziua, mosneagul alerga plangand la casa vecinilor sai si ii

ruga sa-i dea inapoi cel putin cenusa comorii lui. Acestia, socotind ca nu mai

74

are ce sa faca cu dansa, i-o inapoiara. Batranul multumi si se intoarse repede

acasa.

Aici primul gand ii fu sa incerce puterea cenusii asupra unui cires uscat

din fundul gradinii sale. Cum atinse pomul, cum se acoperira crengile cu

muguri, pe care ii vedeai cu ochii cum se deschid si infloresc.

Uimit de acesat minune, mosul puse cenusa intr-un cosulet si pleca sa

cutreiere tara, dand de stire pretutindeni ca el avea puterea sa aduca iarasi

la viata copacii uscati.

Si il rugau sa le invieze gradinile cu pomi roditori din samanta rara. Si

pretutindeni, cum vantura putina cenusa din piulita arsa, cum prindeau viata

arborii.

Vestea ajunse la urechile unui print, care auzind de mosneagul facator

de minuni, socoti faptul drept un lucru foarte ciudat. El trimise dupa unchias,

iar acesta cum i se infatisa, smerit, printul ii spuse:

-Am o livada intreaga de pomi cu fructe rare, daruiti de imparat, dar

uscati cu totii de seceta cumplita de asta-vara. Arata-ti puterea si te voi

rasplati cum se cuvine.

Mosul raspandi o parte din cenusa asupra crengilor moarte si deodata

intreaga livada se imbraca in haina de sarbatoare a mugurilor infloriti. Printul

il darui cu bogate matasuri, cu haine scumpe si alte maulte daruri, incat

mosul pleca acasa incarcat si plin de bucurie.

Dar vecinii cei rai, cum auzira de aceasta noua veste care fericea pe

mosneag, se repezira la locul unde arsera ei piulita, adunara toata cenusa ce

mai ramasese, o pusera intr-un cos cu care omul cel rau porni in graba in

orasul apropiat. Aici dadu zvon ca e omul care poate sa redea viata copacilor

uscati si sa-i faca sa infloreasca.

Nici nu avu mult de asteptat, ca un print il chema la castel si ii porunci

sa invieze pomii din gradina sa. Printul insusi veni cu el ca sa vada cu ochii

minunea. Dar cand se urca omul cel rau in copac si presara cenusa peste

crengile uscate, nici un mugur, nici o floare nu se ivira. Ba inca, toata cenusa

zbura in ochii si in gura printului, orbindu-l si inabusindu-l.

75

Cand oamenii de la curte vazura cum i-a pacalit omul cel rau, se

repezira la el, il inhatara si-l batura, de era cat pe-aci sa-l ucida. Ca vai de el,

se tara pana acasa, unde mai sa moara de necaz si de rusien, ca-l mai vedea

si nevasta in halul asta.

Bunul unchias, cu baba sa, afland de belelele in care cazusera vecinii,

trimisera dupa ei si dupa ce le spusera ca lacomia si cruzimea sunt pierzania

omului, dovada toate cele ce au patit, le dadura si lor o parte din bogatiile

adunate cu atata staruitor noroc.

Iar vecinii,, recunoscand acum, dupa atatea intamplate, ca intr-adevar,

asa e, se indreptara si multumira binefacatorilor lor. De atunci, dusera si ei

viata buna, linistita, nu ca inainte.

Zmeul

A fost odata, intr-o vreme, un imparat si o imparateasa si aveau o fata

foarte frumoasa. Si voiau sa-si marite fata, ca sa lase ginerelui tronul, caci nu

aveau nici un baiat. Dar in imparatia aceea se gasea si un zmeu; si zmeul

acela nu lasa pe nici un fecior de imparat sa vina sa ia pe fata imparatului. Si

s-au pornit din toate imparatiile, pe unde s-a auzit de frumusetea ei, sa vina

sa o ia, dar zmeul le iesea inainte si pe unul il manca, pe altul il fugarea, si

asa nimeni nu putea sa ia de nevasta pe fata imparatului. Zmeul se purta cu

gandul sa fure pe fata imparatului si dupa moartea acestuia sa puna mana

pe imparatie. Si-i facea mari pagube imparatului. Ii parjolea viile, inainte de

culesul lor; ii pustiia ogoarele inainte de seceris si, in sfarsit, s-a apucat sa

dea foc pana si palatului. Si atunci imparatul a trimis veste ca cine are sa

poata ucide zmeul, ii da fata de nevasta si-1 face chiar din clipa aceea

imparat. Atunci toti feciorii de imparat s-au bucurat de vestea aceea, dar le

era frica de zmeu, caci pe multi ii mancase.

76

Dar departe, intr-o imparatie era un fecior de imparat foarte frumos si

viteaz. Acesta si-a zis in sinea lui: ,,Eu m-am hotarat sa ma duc! Se poate sa

las un zmeu sa ne ia toate imparatiile si sa ne faca atatea pagube si un rau

atat de mare!? E rusine de capul nostru! S-a pornit deci sa mearga si a dat

de veste imparatului, ca Florea, feciorul cutarui imparat, are sa vina sa ucida

zmeul si sa ia pe fata imparatului de nevasta. Dar iata ca si zmeul a prins de

veste si s-a facut luntre si punte sa nu lase pe Florea sa intre in hotarul

imparatiei.

A venit Florea, dar, de cum a vazut ca zmeul sta de paza pe acolo, n-a

putut trece mai departe. Atunci s-a dus la un cioban, ii da bani multi si-si

cumpara un rand de straie ciobanesti. Le imbraca, ia si o bata ciobaneasca si

un vas cu lapte acru intr-o caruta. Si asa, a trecut prin fata zmeului si merge

la imparatul. Cum a intrat inauntru si a zari pe imparatul, arunca hainele

ciobanesti, ramane in straiele lui frumoase si-i spune:

- Inaltate imparate, eu sunt fecior de imparat si am venit sa-mi dai fata

de nevasta!

Dar imparatul i-a spus:

- Bine, fatul meu; vreau insa mai intai sa te duci sa-mi aduci ochelarii

zmeului. Caci ochelarii aceia, cine ii avea, vedea dintr-un capat de imparatie

pana in celalalt, daca se intampla sa fie razboi. Si Florea a fagaduit ca ii va

aduce. A plecat si, de unde pana unde, a aflat ca zmeul este treaz sase luni

intregi si ca apoi alte sase luni doarme. Dar nimeni nu poate sa-l cunoasca,

daca doarme ori este treaz, pentru ca ochii, tot timpul, ii tine deschisi.

Feciorul de imparat isi zice in sinea lui: ,,Am sa merg si, de-l gasesc dormind,

bine, iar daca nu, am sa ma lupt cu el, chiar de ar fi sa si mor! Ori asa, ori

asa, m-am hotarat!

Intr-o vreme insa, zmeul rapise o fata de imparat si a prefacut-o intr-o

potarniche. Si aceasta ii pazea casa: cum intra cineva in casa zmeului,

potarnichea incepea a vorbi. Florea a deschis poarta si a intrat in ograda.

Norocul lui. Zmeul dormea. Potarnichea insa incepe a striga:

- Tatucule, poarta s-a deschis!

77

- Spune, spune, potarnichea mea, grai zmeul prin somn.

- Tatucule, vine asupra-ti!

- Spune, spune, potarnichea mea!

- Tatucule, ti-a luat ochelarii!

- Spune, spune, potarnichea mea!

- Tatucule, i-a luat si fuge! Spune, spune, potarnichea mea!

Si Florea a adus imparatului ochelarii. Dar imparatul ii spune:

- Sa mergi si sa-mi aduci si calul zmeului! Caci avea zmeul un cal care

fugea ca sageata. Si Florea s-a dus iarasi. A intrat in curtea zmeului. Cum s-a

deschis poarta, potarnichea a inceput iarasi:

- Tatucule, a intrat in curte un strain!

- Spune, spune, potarnichea mea! grai zmeul prin somn.

- Tatucule, a intrat in grajd!

- Spune, spune, potarnichea mea!

- Tatucule, a luat calul si fuge!

- Spune, spune, potarnichea mea!

Si a luat calul si 1-a dus la imparatul.

- Inaltate imparate, ii spune, ti-am adus si calul!

- Ei, acuma, ii spune, sa mergi sa-mi aduci si potarnichea! A mers deci

Florea iarasi; si deschide

poarta. Potarnichea incepe iara:

- Ta... tu... cu... le, s-a... des... chis... poar... ta...!

- Spune, spune, potarnichea mea, grai iarasi zmeul in somn.

- Tatucule, a intrat un strain.

- Spune, spune, potarnichea mea!

- Tatucule, vine asupra mea!

- Spune, spune, potarnichea mea!

- Tatucule, m-a luat si pleaca!

- Spune, spune, potarnichea mea!

Si a luat-o deci Florea si a dus-o la imparatul si i-a spus:

- Sa traiesti multi ani, imparate, ti-am adus si potarnichea!

78

- Ei, fatul meu, ca sa avem pace intru imparatia noastra, sa-mi prinzi si

pe zmeu si sa mi-i aduci aci in palat!

Atunci, Florea s-a gandit ce sa faca. La urma urmei, s-a chibzuit intr-un

fel sa-l vare intr-un poloboc.

In timpul acesta ii veni zmeului vremea sa se trezeasca. Cand s-a

trezit, ce sa vada?! Casa goala!

Cauta sa-si gaseasca ochelarii, sa vada ce se mai intampla in lume.

Dar ia-i de unde nu-s! Coboara in grajd sa-si vada calul, sa-l incalece sa

plece. Dar nici calul nicaieri! Atunci abia a priceput ca sunt ispravile lui

Florea; si zice in sinea lui! ,,Ah, Florica, Floreo, mi-ai luat ochelarii - ochii mei;

calul - picioarele mele; potarnichea - limba mea!. Ah, Florica, Floreo, de mi-ai

pica in mana! Si a iesit zmeul in ograda si s-a dus incolo si incoace, pana sus

in munti, ca sa-i mai treaca de necaz si sa-i vina in cap cum sa se razbune pe

Florea.

Florea insa s-a hotarit sa se prefaca intr-un mosneag; si si-a pus barba

alba si par alb, o cocoasa si haine vechi; si-a mai luat inca doage si cercuri,

un ferastrau si o bardita si s-a dus la munte, unde era zmeul. Acolo a inceput

sa faca un poloboc. Incepe deci sa bocaneasca, boc! boc! si sa stranga

doagele polobocului. Zmeul vede de departe un om lucrand si a venit

aproape sa vada ce este. Vede un mosneag facand un poloboc.

- Noroc bun, spune zmeul mosneagului.

- Noroc, fatul meu, raspunde Florea zmeului.

- Dar ce faci acolo?

- Ce sa fac? un poloboc, ca sa pun putin must de struguri, sa-mi fac

vin.

- Ce vin, mosule, vrei sa pui in butoiul asta? Incap eu prin gaurile ce le

are si tu vrei ca mustul sa ti-l tii in el ?

- Dar unde ti-s gaurile?

- Iata-le! Pune mana si vezi-le!

- Ah, vai! Pai sa iau niste lemn sa le astup!

- Iata si o gaura mare acolo pe fundul polobocului!

79

- Dar unde e? Eu nu o vad, graieste Florea.

- Uite, colo jos, raspunde Zmeul. Da-mi mana sa ti-o arat! Dar Florea se

face ca nu ajunge.

- Nici nu o vad, nici nu o ajung. Nu mi-ai face un bine, sa intri inauntru

sa mi-o astupi insuti tu? Si i-a mai spus si multe altele, pana ce l-a facut sa

intre in poloboc. O data ce a intrat in poloboc, i-a dat o pana de lemn si tot

ce a cerut, ca sa astupe gaura. Dar cum a intrat zmeul inauntru, Florea nu

pierde vremea, ci poc! poc! inchide polobocul bine. Si cum bocanea, zmeul

striga:

- Ei, ce faci? Deschide! Doara-s inauntru! Deschide, sa ies!

- Am ajuns sa te vad in poloboc si acuma sa te las sa iesi?! Si atunci si-

a dat jos parul si barba si straiele cele vechi; si a ramas Florea in straiele lui

aurite. Si a inceput a da polobocul de-a dura si a spune:

- Dura, dura, polobocule, sa mergem la curtea imparatului, sa-i iau fata

de nevasta!

Abia atuncea zmeul a inteles ca acela este Florea.

- Ah, Florica, Floreo, spune zmeul, mi-ai luat ochelarii - ochii mei; calul -

picioarele mele; potarnichea - glasul meu; si acum si pe mine in poloboc! Ah,

ai sa-mi pici o data in mana!

Dar Florea de afara:

- Dura, dura, polobocule, sa mergem la curtea imparatului sa-i iau fata

de nevasta!

Si l-a dus la imparatul si atunci imparatul a spus zmeului:

- Mi-ai dat foc la ale mele, dar acu' am sa te ard si eu pe tine!

A pus de au aprins un foc mare si 1-au ars. Si asa au scapat de zmeu.

Iar pe Florea l-a urcat pe tron si l-a facut imparat, dupa cum i-a fagaduit. Si a

fost muzica si bucurie mare si i-a dat fata de nevasta. Si in loc sa ia zmeul

bogatiile imparatului, imparatul a luat averea zmeului. Iar Florea a trait cu

nevasta in bine si fericire.

80

Fantana de la capatul lumii

A fost odata ca niciodata, si a fost tare de mult, cand traia o fata, pe

nume Rosemary. Era o fata buna, dar nu deosebit de iscusita, si vesela era,

dar nu putem spune ca stralucea prin frumusete; si, dupa cum se vede, toate

ar fi fost asa cum trebuie, de n-ar fi avut o mama vitrega, rea. Asa ca in loc

de a se bucura de rochii frumoase, de prajituri dulci si de prieteni cu care sa

se joace, ea trebuia sa faca gospodaria: sa stea in genunchi si sa curete cu

peria lespezile de piatra de pe jos, sa-si suflece manecile pana la coate si sa

spele. Si cu cat facea mai mult amar de treaba, cu atat mai mult o ura mama

ei vitrega. Daca se trezea cu noaptea-n cap, tot nu era destul de devreme;

daca gatea pranzul, nu era destul de bine gatit. Sarmana Rosemary!

Trebaluia cat e ziulica de lunga si toate cate le facea, i se spunea ca sunt

facute anapoda.

Ei, si intr-o buna zi, mama ei vitrega hotari sa se descotoroseasca de

ea.

-Copilule, ii spuse, ia de colo ciurul cela si mergi la Fantana-de-la-

capatul-lumii; cand o s-o gasesti, umple ciurul cu apa si adu-mi-l inapoi. Si,

baga de seama, sa nu risipesti nici o picatura. Drum bun si cale batuta.

Asa ca Rosemary, care niciodata nu i-a intors vorba mamei sale, n-a

intrebat-o de nici unele, a luat ciurul si a plecat in cautarea Fantanii-de-la-

capatul-lumii. Nu peste mult a intalnit un carutas, care oprise ca sa stranga

chingile calului.

-Incotro ai pornit-o? o intreba el. Dar acolo in mana ce ai?

-Incerc sa gasesc Fantana-de-la-capatul-lumii, ii raspunse ea, si acesta

e un ciur pe care sunt datoare sa-l umplu cu apa.

Carutasul rase din inima si spuse ca era prostuta daca-i trece prin

minte sa caute o astfel de fantana. Spunand acestea, sari inapoi in caruta,

dadu bici calului si o lasa pe biata Rosemary in picioare, in mijlocul drumului.

81

Merse ea cat merse si, curand, vazu trei baieti jucandu-se cu bilele in

curtea unui han.

-Incotro ai pornit-o? striga unul dintre ei. Dar, acolo, in mana ce ai?

-Incerc sa gasesc Fantana-de-la-capatul-lumii, rosti ea, si acesta e un

ciur pe care sunt datoare sa-l umplu cu apa.

Toti trei baietii rasera cat putura de tare si o facura proasta. Nu exista

o astfel de fantana pe lume.

Asa ca Rosemary isi tiri picioarele mai departe, intreband pe oricine

intalnea daca stie unde se afla fantana. Dar nimeni nu stia. Unii erau

rautaciosi, altii batjocoritori, iar altii spuneau ca ar fi ajutat-o daca le-ar fi stat

in putinta, dar nu stiau cum sa o faca.

In cele din urma zari o batrana zdrentaroasa, incovoiata de-a binelea,

cautand ceva pe urma lasata de o caruta. Purta o broboada sfasiata, n-avea

dinti mai de loc si se sprijinea intr-un bat noduros, cu care tot rascolea

noroiul.

-Ce cauti, matusica? o intreba Rosemary.

-Am avut si eu doi banuti, sa-mi cumpar paine, si, de nu-i gasesc, n-o

sa am ce manca deseara.

Asa ca Rosemary o ajuta sa-si caute banutii si indata ii si vazu, avand

ochii ageri.

-Iti multumesc, spuse batrana cu glasul ei ce scartaia. Niciodata nu i-as

fi gasit de una singura, trebuie s-o recunosc. Acum, spune-mi incotro ai

pornit-o si ce ai de gand sa faci cu acest ciur.

-Merg la Fantana-de-la-capatul-lumii, spuse Rosemary, dar ma tem ca

nu exista un astfel de loc pe pamant. Ajungand acolo sunt datoare sa umplu

ciurul cu apa si sa-l duc acasa, mamei mele vitrege.

-De, vezi, spuse batrana, exista o Fantana-de-la-capatul-lumii si iti voi

spune cum sa o gasesti. Cat despre ce vei face cand vei ajunge acolo, asta te

priveste.

Asa ca ii arata drumul din varful batului.

82

-Prin spartura din gardul acela viu, spuse ea, peste dealul cela

indepartat, sus pe cararea pietroasa, de-a lungul alunisului si apoi pe buza

vaii, si tinand-o tot asa drept inainte vei ajunge. Sa ai spor la drum si sa ti se

para calea scurta.

Rosemary ii multumi si batrana pleca schiopatand. Prin spartura din

gardul viu merse Rosemary cu ciurul, peste deal, de-a lungul cararii de langa

alunis, pana ce ajunse la o vale adanca, si umeda, si foarte verde, si pustie.

Si chiar la capatul vaii era o fantana. Era atat de acoperita de iedera si

muschi, incat aproape ca nici n-o baga in seama. Dar exista, fara indoiala, si

era chiar Fantana-de-la-capatul-lumii.

Rosemary ingenunche pe banca de langa fantana si-si cufunda ciurul in

apa. De multe ori il afunda, dar de fiece data apa zbucnea prin gaurile

ciurului, astfel incat nu ramanea in el nici un strop pe care sa-l duca mamei

sale vitrege. Se aseza si planse.

-N-o sa izbutesc niciodata, suspina ea. Niciodata n-o sa-mi fie ciurul

plin de apa, ca sa-l pot duce acasa. Tocmai pe cand incepea sa cugete ca

necazul ei nu va lua niciodata sfarsit, auzi un oracait si o broasca verde si

grasa sari de sub o frunza de feriga.

-Ce s-a intamplat? intreba broasca.

Rosemary ii povesti.

-Daca-mi fagaduiesti sa faci o noapte intreaga tot ce iti voi spune eu,

te pot ajuta.

-Sigur ca iti fagaduiesc, spuse Rosemary nerabdatoare. Tot ce doresti,

numai ajuta-ma te rog.

Broasca statu pe ganduri, o clipa, doua, inghiti o data ori de doua ori si

sopti:

"Lipeste cu muschi si unge cu lut,

apa sa duca pe drum cunoscut."

Degraba Rosemary aduna muschi verde si matasos de pe fantana si

acoperi fundul ciurului cu el. Apoi stranse lut umed si il intinse deasupra

83

muschiului, apasand pana ce se umplura gaurile ciurului. Dupa care cufunda

ciurul in apa; de asta data nici o picatura nu se pierdu.

-Trebuie sa ajung acasa cat se poate de grabnic, ii spuse ea,

intorcandu-se sa plece. Iti multumesc, draga broscuta, iti multumesc ca m-ai

ajutat. Niciodata nu m-as fi gandit singura la asta.

-Mda, nu cred ca te-ai fi gandit, oracai broasca. Du apa cu grija si nu-ti

uita fagaduiala.

Rosemary isi aminti ca fagaduise broscutei sa faca tot ce ar fi dorit

aceasta timp de o noapte intreaga. Nu banuia ca fagaduiala facuta unei

broaste ar putea sa-i aduca vreun rau, asa ca pleca plina de recunostinta. Va

puteti inchipui cat de uimita a fost mama ei vitrega cand o vazu acasa.

Nadajduise sa se descotoroseasca de fata o data pentru totdeauna. Dar iata

ca ea se intorcea, catusi de putin necajita de calatorie, carand un ciur plin de

apa, tocmai dupa cum i se spusese. Mama vitrega nu grai prea multe, pentru

ca era prea inciudata. In schimb, o puse sa pregateasca cina pentru

amandoua, apoi sa spele vasele, ca si cand nimic nu s-ar fi petrecut.

Si, cum se lasa noaptea, fura uimite auzind o bataie in usa.

-Cine poate fi? intreba mama vitrega.

Rosemary se indrepta spre usa si striga:

-Cine e acolo si ce cauti la aceasta ora?

Se auzi un oracait, si un glas spuse:

"Deschide-mi usa si da-mi drumul,

deschide iute, timpul trece;

sa-ti amintesti de ce vorbiram

jos langa apa-aceea rece."

Era broasca. Rosemary aproape ca uitase de ea. Mama vitrega o

intreba cine era la usa si Rosemary ii povesti despre broasca si despre

fagaduiala facuta.

-Pai, las-o inauntru, ii spuse mama vitrega si fa ce-ti cere. Trebuie sa-ti

tii cuvantul.

84

Gandul ca fata trebuia sa asculte de poruncile unei broaste o bucura.

Asa ca Rosemary deschise usa si broasca sari inauntru. O privi pe fata si

vorbi din nou. Iata ce spuse:

"Ridica-ma sus pe genunchi,

sus pe genunchi, ca timpul trece;

sa-ti amintesti de ce vorbiram

jos langa apa-aceea rece."

Rosemary nu se bucura prea mult la gandul de a tine broasca umeda

pe genunchi, dar mama ei vitrega ii spuse:

-Fa ce-ti cere. Fetele trebuie sa-ti tina cuvantul. Asa ca fata sui broasca

pe genunchi si aceasta statu cocotata acolo sus. Apoi ii vorbi inca o data:

"Da-mi carne si da-mi bautura,

da-mi iute,vezi ca timpul trece;

sa-ti amintesti de ce vorbiram

jos langa apa-aceea rece."

-Fa ce-ti spune, porunci mama vitrega. Fetele trebuie sa-si tina

cuvantul.

Rosemary aduse din camara bucatele ramase de la cina si le puse intr-

o farfurie, in fata broastei, care lasa capul in jos si manca pana la ultima

firimitura. Apoi ii vorbi inca o data:

"In patul tau as vrea sa dorm,

sa dorm in pat ca timpul trece;

sa-ti amintesti de ce vorbiram

jos langa apa-aceea rece."

-Nu, spuse Rosemary, niciodata n-o sa stea in patul meu o fiinta atat

de rece si de lipiciosa. Pleaca, broscoi urat!

Auzind-o, mama ei vitrega rase cu lacrimi.

-N-ai ce sa-i faci, striga ea. Aminteste-ti de fagaduiala. Fetele trebuie

sa-si tina cuvantul.

Dupa ce glasul astfel, mastera merse in camera sa si Rosemary

ramase singura cu broasca. De! Rosemary se sui in pat, lua broasca alaturi

85

de sine, dar o puse cat de departe putu. Dupa catava vreme adormi adanc.

Dimineata, inainte de a se crapa de zi, fu trezita de un oracait, chiar langa

ureche.

-Ai facut tot ce ti-am cerut, spuse broasca. Un lucru iti mai cer si cu

asta iti indeplinesti fagaduiala. Ia un topor si desparte-mi capul de trup.

Rosemary privi broasca si simti cum ii ingheata inima.

-Draga broscuta, ii spuse, nu-mi cere sa fac asta. Ai fost atat de buna

cu mine. Nu-mi cere sa te omor.

-Fa cum iti cer, spuse broasca. Aminteste-ti de fagaduiala ta. Noaptea

nu s-a sfarsit.

Asa ca Rosemary intra trista in bucatarie si aduse o secure care era

folosita la despicatul bustenilor pentru foc. Cu greu ar fi putut rabda sa

priveasca la biata broasca, dar facu totusi in asa fel incat sa ridice securea si

sa-i taie capul.

Cand isi veni in fire fata, broasca nu mai exista: in locul ei statea un

tanar chipes. Se dadu inapoi uluita si scapa securea pe podea. Tanarul ii

zambea:

-Nu te teme, ii spuse cu un glas bland. Nu sunt aci pentru a-ti face rau

sau a te speria. Am fost print candva, dar o vrajitoare ticaloasa m-a

preschimbat in broasca; si vraja ei nu a putut fi dezlegata pana ce o fata nu a

primit sa-mi indeplineasca voia in decursul unei nopti intregi!

La aceste cuvinte, mama ei vitrega, pe care sunetele vocilor o

trezisera, intra in camera. Mare ii fura mirarea sa-l vada acolo pe tanarul

print, in locul broastei urduroase.

Pentru prima oara in viata ei, mama vitrega nu putu spune nimic. Privi

la print, casca gura, dar nici un sunet nu scoase. Pe urma privi la Rosemary

si casca gura, apoi se intoarse si pregati ceva de mancare pentru toti trei.

Era singurul lucru pe care-l mai putea face.

Nu mult dupa aceea printul se casatori cu Rosemary si fura foarte

fericiti. Cat despre mama vitrega, care incercase sa se descotoroseasca de

86

fiica ei, avu necazul sa vada cum datorita ei insasi fata a dezlegat pe print de

vraja si si-a gasit sot bland si iubitor.

Croitorasul cel vestitde Fratii Grimm

A FOST ODATA... Intr-o frumoasa dimineata de vara, un croitoras sedea

la masa lui de lucru, de langa fereastra si, cum era pliu de voiosie, cosea de

zor si ma nile parca-i alergau singure pe insailatura. Tocmai in-tr-acest timp

se intimpla sa treaca pe strada o taranca, strigand cit o lua gura:

— Magiun bun de vinzare! Hai la magiun!

Cuvintele femeii ii sunara placut in auz si, scotindu-si pe fereastra

capsorul cel dragalas, croitorasul ii zise:

— Ia vino sus, draga matusica, la mine o sa-ti desfaci repede toata

marfa! Femeia urca anevoie cele trei trepte, din pricina ca avea tin cos tare

greu, si cand ajunse in camera croitoru lui, acesta o puse sa dezlege si sa-i

arate toate oalele cu magiun. Le cerceta cu atentie, nu cumva sa se insele,

le cantari in mina, pe rind, isi viri nasul in fiecare, si-n cele din urma ii spuse:

— Da, da, nu-i tocmai rau!... Ia cintareste-rni, draga matusica, asa, ca

la vreo patru uncii. Adica, ia stai, poate sa fie chiar si-un sfert de funt, ca

doar n-o sa saracesc din pricina asta!

Femeia, care trasese nadejde ca-i ivn musteriu bun si c-o sa-i faca cine

stie ce vinzare, ii cintari cit ceruse, dar pleca imbufnata si bombanind.

„Magiunul asta cred c-o sa-mi priasca al naibii! isi spuse croitovasul in sinea

lui... Si-o sa-im dea si putere, nu gluma!"

-Scoase piinea din dulap, isi taie o bucata zdravana si nu se zgirci defel

s-o unga cu magiun din belsug. Si, stiu eu c-o sa-mi placa mult, se bucura el,

dar nu m-ating de ea pana nu dau gata vesta!..." Puse felia de piine cit mai

aproape de el, s-o aiba tot timpul in fata ochilor, si se apuca sa coasa mai

87

departe. Si de bucuros ce era, facea impunsaturi din ce in ce mai repezi. In

vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se raspindi in toata odaia si

ajunse la droaia de muste care motaiau pe pereti. Atrase de mirosul placut,

acestea dadura buzna sa se aseze gramada pe bucata de piine.

— Hei, mustelor, da cine v-a chemat aici?! striga inciudat croitorasul,

incercind sa alunge oaspetii nepoftiti. Dar mustele, care nu intelegeau deloc

graiul oameni lor, nu se lasara izgonite, ci tabarira puzderie asupra ospatului.

Atunci croitorasul isi iesi din sarite si, apucind o basma, incepu sa loveasca

fara crutare in gramada de muste. „Pai daca-i asa, las pe mine, ca va-nvat eu

mint!" isi zise el.

Ridica basmaua, numara si, ce credeti: nu mai putin de sapte muste

zaceau moarte in fata lui, cu piciorusele tepene!

„Da stii ca imi esti voinic, ma baiete! se grozaviei, si-si admira singur

vitejia. O isprava ca asta se cuvine s-o afle pe data tot tirgul!..." isi croi la

iuteala un briu, il cusu bine sa fie trainic si broda pe el, cu litere de-o

schioapa: Sapte dintr-o lovitura!"

„...Da ce, parca tirgul asta al nostru, e de ajuns? continua sa vorbeasca

cu sine insusi; de fapt, lumea intreaga ar trebui sa-mi afle isprava, ca doar

nu e un fleac!" Si de voios ce era, inima incepu sa-i tresalte ca o coclita de

miel... Se socoti el ce se socoti, si cum atelierul i se paru prea neincapator

pentru o asemenea vitejie ca a lui, isi in cinse briul, hotarit sa-si incerce

norocul in lumea larga. Inainte de-a porni la drum, scotoci prin toata casa,

doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca sa ia cu el, dar nu gasi decat o

bucata de brinza veche, pe care se grabi s-o vire in buzunar. Nici nu apucase

bine sa treaca de poarta si numai ce zari o pasare care se incurcase.

Intr-un maracinis si se zbatea sa iasa de acolo. O scoase dintre

maracini si-o viri si pe ea in buzunar, langa bucata de brinza. Apoi o porni

voiniceste la drum, si usurel si sprinten cum era, pas sa se prinda oboseala

de el. Drumul pe care-l apucase ducea peste un. munte, si cand se vazu in

crestetul lui, dadu peste o namila de urias care privea linistit in zare,

Croitorasul se apropie de dinsul, fara teama, si se si baga in vorba cu el:

88

— Buna ziua, frate-miu; dupa cum vad, stai aici, la viata tihnita, si te

multumesti sa masori doar cu ochii lumea! Pai asta-i treaba pentru un voinic

ca tine?! Si oare se cade sa te lasi in dorul Jelii?!... Eu nu ma multu mesc

doar cu atit si am pornit sa colind lumea larga, ca sa-mi incerc puterile si

norocul... N-ai vrea cumva sa vii cu mine? Uriasul se intoarse cu dispret spre

croitoras si n-avu decat un singur raspuns:

— Ti-ai si gasit cu cine sa ma-nsotesc! C-un tisti-bisti, c-un coate-

goale!...

— Ce-ai spus?! Na, citeste ici, ca sa-ti dai seama cu cine ai de-a face si

p-orma sa vorbim... se grozavi croitorasul nostru si-si descheie haina,

aratindu-i uriasului briul. Uriasul citi: „Sapte dintr-o lovitura!" si cum credea

ca-i vorba de sapte oameni doboriti ele croitoras dintr-o data, incepu sa se

uite parca mai altfel la farima de ora ce-i statea in fata. Dar in sinea lui tot

nu-l crezu in stare de asemenea fapta si socoti de cuviinta sa-l puna la incer

care. Lua de jos un pietroi si mi ti-l strinse in pumn, pana ce incepu sa picure

apa dintr-insul.

— Hai, fa si tu ca mine, de esti chiar atit de voinic pe cit spui! il imbie

uriasul.

— Numai atit?!... paru sa se mire croitorasul. Pai asta-i o joaca de copil

pentru unul ca mine! Nici nu-si termina bine vorbele si, bagind mina in bu

zunar, scoase bucata de brinza si-o strinse-n pumn pana tisni tot zerul din

ea.

— Acu , ce mai ai de zis? il infrunta croitorasul. Uriasul tacu incurcat,

dar parca tot nu-i venea a crede ca farima asta de om are atita putere. Si ca

sa o mai incerce o data, ridica un alt pietroi din pulberea drumului si-l zvirli

atit de sus, ca abia il mai puteai zari cu ochii.

— Ei, pricajitule, ia sa te vad si pe tine ce poti!...

— Strasnica azvirlitura, n-am ce zice, raspunse croitorasul, dar vezi ca,

pana la urma, pietroiul pe care-l aruncasi tot s-a intors pe pamint!... Eu o sa

zvirl unul si n-o sa se mai intoarca niciodata... Acestea zicand, scoase

pasarea din buzunar si-i dadu drumul in vazduh. Bucuroasa la culme ca-si

89

recapatase libertatea, pasarica se avinta in inaltul cerului si nu se mai

intoarse.

— Ei, cum iti placu zvirlitura asta, frate-miu?!... Il cam lua peste picior

croitorasul.

— Ce sa zic, vad ca la aruncat te pricepi! recunoscu uriasul, cam in

sila. Da e vorba: de altele esti bun? Sa cari in spinare o povara mai ca lumea

ai putea? Sau te dor salele?!... Il duse pe croitoras la un coscogeamite stejar,

care zacea doborit la pamint, si-i zise: — Ia sa te vad! De esti chiar atit de

voinic pe cit spui, ajuta-ma sa scot copacul asta din padure!

— Da cum sa nu, bucuios! raspunse croitorasul. Hai, treci de ia in

spinare tulpina cu partea dinspre rada cina, iar eu o sa duc coroana, ca doar

cracile si frunzisul is partea cea mai grea. Uriasul isi salta tulpina pe umar,

iar croitorasul, al naibii, odata-mi sari pe-o creanga. Si cum matahala nu mai

putea sa-si intoarca defel capul inapoi, trebui sa care in spate tot copacul,

ba-l mai cara si pe croitoras pe deasupra! Ghiujul sedea linistit pe creanga lui

si fluiera plin de voiosie cintecul: „Trei croitorasi au iesit calare din oras", ca

si cand ar fi fost o joaca pentru el sa duca-n spinare asemenea greutate.

Uriasul cara copacul o bucata buna de drum, dar la un moment dat simti ca-l

lasa puterile si striga gifiind:

— Opreste, ma, ca nu mai pot; prea e greu! Trebuie sa-l dau jos din

spinare, ca m-a deselat...

Croitorasul sari sprinten de pe creanga si, apucind trunchiul cu amindoua

miinile, de parca l-ar fi carat tot timpul pana atunci, incepu sa-si rida de

bietul urias:

— Poftim, coscogeamite matahala si nu e in stare sa duca-n spate un

fleac de copac ca asta!... Mersera ci ce mai mersera impreuna si se nimerira

sa ajunga in fata unui cires. Uriasul apuca numaidecat crengile de sus,

incarcate cu cirese pirguite si, aplecind trunchiul pomului pana-n dreptul

voinicului nostru, il indemna sa-l prinda in mina, ca sa poata culege cirese cit

i-o fi voia. Dar vezi ca voinicul nostru era prea slabut ca sa poata tine pomul,

si cand uriasul il lasa din mina, ciresul isi ridica deodata crengile, saltindu-l in

90

aer si pe croitoras. Mult nu trecu si se pomeni iar pe pamint, viu si

nevatamat. Va inchipuiti dumneavoastra ca acum fu rindul uriasului sa-l ia in

zeflemea!

— Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici macar atita putere sa tii lociilui

niste crengi atit de subtirele?!...

— Ia auzi-l ce vorbeste!... Pai putere am cita poftesti! ... se grabi

croitorasul sa raspunda. Ce, asta ar putea sa fie un lucru anevoie pentru unul

care a doborit sapte dintr-o lovitura? Da e vorba c-am sarit peste pom din cu

totul alta pricina... Auzii prin tufisurile alea niste vinatori care tot siobozeau

focuri de pusca si am fost curios sa vad si eu ce e. Sari si tu ca mine, de

poti!... Uriasul isi facu vint, dar, oricit incerca el, nu fu in stare sa sara peste

pom, ci ramase agatat cu picioroan-gele printre craci. Si se intimpla ca si de

data asta sa se arate mai dibaci croiforasul. Atunci uriasul incerca altceva:

— De esti atit de voinic pe cit spui, atunci hai cu mine in pestera

uriasilor, sa vii acolo peste noapte. Croitorasul se invoi bucuros si-l urma.

Intrara ei in pestera si numai ce dadura cu ochii de o multime de uriasi care

stateau roata in jurul unui foc. Si fiecare matahala tinea in mina cite-o oaie

fripta si se infrupta din ea. Croitorasul cata cu atentie imprejur si-si spuse in

sinea lui: „Oricum, aici tot te misti mai in voie decat in chichineata aia de

atelier!" Uriasul il duse in dreptul unui pat si-l imbie sa se culce in el si sa

doarma cit i-o fi voia. Dar vezi ca patul asta era prea mare pentru croitorasul

nostru, asa ca nu se culca in el, ca toti oamenii, ci se ghemui intr-un coltisor.

Pe la miezul noptii, socotind ca croitorasul e toropit de somn, uriasul se scula

fara sa faca pic de zgomot si, apucind un drug mare de fier, izbi in pat cu

atita putere, ca-l sfarima in doua. „De-acu ,s-azis cu lacusta asta afurisita!"

se bucura el.

A doua zi, in zori, uriasii o pornira in padure si nici nu-l luara in seama

pe croitoras. Uitasera cu totul de el. cand colo, ce sa vezi: al naibii ghiuj

pasea pe urmele lor, voios si plin de semet ie! Tare se mai inspaimintara

atunci uriasii vazindu-i si, teniindu-se sa nu se incuiere cumva cu ei si sa-i

faca pe toti chisalita, o luara la goana de le sfiriiau calciiele, nu alta.

91

Croitorasul isi vazu de drum spre alte meleaguri si, drept sa va spun, nasul

lui cel ascutit se dovedi calauza strasnica! Dupa ce colinda el prin fel si fel de

locuri, intr-o zi se intimpla sa ajunga in curtea unui palat mare. Si cum se

simtea tare trudit, se intinse pe iarba si indata il prinse somnul. In timp ce

dormea, oamenii de pe acolo se gramadira in jurul lui, sa-l vada mai de

aproape, si ramasera cu gura cascata cand bagara de seama ca pe briul cu

care era incins flacaul statea scris: „Sapte dintr-o lovitura!"

— Vai de zilele noastre, incepura ei a se vaicari, da ce-o fi cautind pe la

noi viteazul asta, ca doar e vreme de pace! Trebuie ca e vreo capetenie de

osti... Alergara de indata sa-l vesteasca pe imparat si-si dadura cu parerea ca

un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinta de s-ar porni vreun razboi. Si

ca, in nici un caz, n-ar trebui sa fie lasat sa plece. Imparatul socoti ca sfatul

poporenilor e cum nu se poate mai bun si trimise pe unul din sfetnicii sai de

in credere la croitoras, sa stea pe-ndelete de vorba cu el si sa afle de nu se

invoieste sa se bage lefegiu in oastea imparatiei. Si cum voinicii! nostru inca

mai dormea, curteanul astepta pana ce-l vazu ca se trezeste. Si-n timp ce

croitorasul isi dezmortea madularele si se freca la ochi, curteanul ii si spuse

despre ce era vorba.

— Pai pentru asta am si venit aici! raspunse croitora sul. sunt gata sa-

mi pun palosul in slujba imparatului! Voinicul nostru se bucura de mare

cinstire si impara-tui avu grija sa-i dea in dar o minunatie de casa cum nu

raveau multi dregatori, dintre cei mai alesi. Vezi insa ca celelalte capetenii

din oaste incepura sa-l pizmuiasca pe voinic si-ar ii vrut sa-l stie plecat peste

mari si tari.

— Cum o scoatem la capat cu asta, se intrebau oame nii unii pe altii,

daca ne-om lua cumva la harta cu el?! Ca de s-o napusti asupra noastra, cum

ii e obiceiul, sapte dintr-o lovitura doboara... Si dintre noi, nici unul n-are

asemenea putere! Mai vorbira ei ce mai vorbira, si pana la urma chitira sa

mearga cu totii la imparat si sa-i ceara sa le dea dru mul din ostire.

— Nu ne simtim in stare, maria-ta, sa luptam cot la cot cu unul ca el,

care doboara sapte dintr-o lovitura! se plinscra ei stapinului lor. Imparatul fu

92

foarte mihnit la gindul ca din pricina unui singur om ar putea sa se

instraineze de toti slujitorii cei credinciosi si ca ar putea chiar sa-i piarda. Si

se caina amar ca facuse neghiobia de a-l fi luat in slujba sa. Chibzui el ce

chibzui cum sa scape cit mai repede de voinic, dar vezi ca nu era chiar atit

de usor!... Sa-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teama ca viteazul sa

nu-i faca de petrecanie lui si intregii sale ostiri si, dupa aceea, sa se

inscauneze el in jiltul domnesc. Multa vreme se zbatu imparatul cum sa se

descotoroseasca de nepoftitul asta si-n cele din urma ii veni in minte un

gind, o minune. Printr-un curtean trimise vorba croitorasului ca l-ar ruga sa-l

ajute intr-o treaba care ar fi floare la ureche pentru un om atit de viteaz ca

el. Si curteanul ii povesti ca intr-o padure din apropierea cetatii de scaun se

pripasisera doi uriasi, si ca blestematii acestia nu faceau altceva decat sa

prade, sa ucida si sa dea foc, facind sa se piarda zeci de vieti nevinovate si

pricinuind mari pagube. Si-i mai zise ca, pana atunci, oricine se-ncumetase

sa se apropie de ei isi pusese viata in primejdie. Iar de s-ar arata el gata sa le

vina de petre canie acestor uriasi, imparatul l-ar rasplati pe masura faptei lui

vitejesti si i-ar da de sotie pe singura lui fiica si drept zestre o jumatate din

imparatie. Si o suta de calareti i-ar sta oiicind in pieajma, sa-i asculte

poruncile si sa-l ajute la nevoie. „Ei, asa chilipir mai zic si eu ca-i de mine!

Strasnic m-a mai nimerit!... gindi croitorasul in sinea lui. Ca, vezi, cu o

domnita frumoasa ca o cadra si c-o jumatate dintr-o imparatie nu prea te

intilnesti chiar in fiece zi!..." Si continuindu-si parca gindul, grai catre trimisul

im paratului :

— Nici nu mai incape vorba ca ma-nvoiesc! Si sa-i duci veste

imparatului ca am eu grija de uriasii aceia si-o sa-i fac sa-si lase oasele in

codru... Iar de cei o suta de calareti nu duc lipsa, ca cine doboara sapte dintr-

o lovitura n-o sa se teama de doi, fie ei uriasii uriasilor. Croitorasul porni cit

mai degraba spre acea padure si cei o suta de calareti il urmara de aproape.

De indata ce Sjunse la marginea padurii, voinicul grai catre insotitorii

— Asteptati-ma aici, ca ma rafuiesc eu si singur cu uriasii si, n-aveti

nici o grija, la amindoi o sa le fac de petrecanie!... Apoi se infunda in padure

93

si incepu sa cerceteze cu de-amanuntul, ba in dreapta, ba in stinga, fiecare

desis. Mult timp n-a trecut si odata mi i-a zarit pe cei doi uriasi. Dormeau

bustean la umbra unui copac si sforaiau atit de tare, ca se zbateau crengile

in jurul lor ca batute de furtuna. Croitorasul, care nu era lenes din fire, isi

umplu repede buzunarele cu pietre si se catara in copac, de-ai ii zis ca-i o

veverita. Dar cum se urcase prea sus, se lasa sa alunece pe o creanga, pana

ce ajunse taman deasupra locului unde isi faceau somnul uriasii. Apoi, zvirr!

incepu sa arunce cu pietre in pieptul unuia dintre ei. Cum era toropit de

somn, uriasul nu simti nimic multa vreme, dar pana la urma se trezi si,

inghiontindu-si prietenul, il intreba:

— Ce te-a apucat, ma, sa dai in mine?

— Pesemne ca visezi! raspunse celalalt. De unde ai mai scos-o ca dau

in tine? Adormira ei din nou si croitorasul doar atit astepta. Tintind bine, il

pocni cu o piatra pe celalalt urias.

— Aoleu, da asta ce-i?! tipa acesta, ca ars. De ce ma lovesti?

— Nu te-am lovit defel! bombani primul urias. Se ciorovaira ei asa citva

timp, dar cum erau tare obositi si picau de somn, se lasara pagubasi si

incepura iar sa traga la aghioase. Croitorasul isi incepu din nou jocul: alese

din buzunar piatra cea mai grea si-o zvirli cu toata puterea in pieptul primului

urias.

— Te cam intreci cu gluma, auzi!... racni acesta, sa rind in sus ca un

apucat. Si, insfacindu-l de piept pe tovarasul sau, il izbi cu atit a putere de un

copac, ca se cutremura copacul din crestet si pana la radacina. Dar parca

celalalt se lasa mai prejos?!... Si in curind le sari artagul in asa hal, ca

incepura sa smulga copacii din jur, cu radacini cu fot, si sa si-i repeada, ca

orbetii, unul in capul celuilalt, pana ce se prabusira amindoi la pamint, de

parca i-ar fi lovit trasnetul in aceeasi clipa. In timp ce cobora din copac cu

iuteala, croitorasul isi spuse in sinea lui: „Mare noroc am avut ca nu l-au

smuls si pe asta in care eram cocotat; altminteri ar fi trebuit sa sar ca o

veverita intr-altul. Nu-i vorba ca nu mi-ar fi fost prea greu, ca doar sunt usor

ca fulgul!..." Trase apoi palosul din teaca si-l implinta adinc, de vreo citeva

94

ori, in pieptul celor doi uriasi. Intr-un sfirsit, se intoarse la calaretii care-l

asteptau in marginea padurii si le zise:

— Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amindoi; dar nu mi-a fost deloc

usor, zau asa!... In desperarea lor, sa-i fi vazut cum smulgeau copacii din

radacina, ca sa. se apere, dar poti sa te pui cu unul ca mine, care doboara

sapte dintr-o lovitura?!...

— Nu cumva te-au ranit? sarira sa-l intrebe calaretii.

— Auzi vorba!... se supara croitorasul. Eu, ranit?! N-au fost in stare sa-

mi clinteasca macar un fir de par. Calaretii nu prea vrura sa se increada in

spusele Iui si intrara in adincul padurii sa vada cu ochii lor care-i adevarul. Si

nu mica le fu mirarea cand dadura cu ade varat peste cei doi uriasi, scaldati

intr-o baltoaca de singe... Iar in jurul lor se putea vedea o multime de copaci

cu radacinile smulse din pamint. Croitorasul se infatisa imparatului si-i ceru

rasplata care i se cuvenea, dar acesta se cai amarnic pentru fagaduiala

facuta si pe loc scorni altceva, cu gindui sa se descotoroseasca de

nepricopsitul asta, care-i statea ca un os in git.

— Prea te grabesti, voinicule, grai pisicherul de imparat. Cuvintul meu

e cuvint, da mai inainte de a ti-o da pe fiica-mea de nevasta si jumatate din

imparatie, se cuvine sa mai savirsesti inca o isprava vitejeasca! Si mare lucru

nu-i pentru tine... Intr-una din padurile mele si-a facut salasul un inorog, si

dihania asta mari pagube face. Incearca de-i prinde si cu cit il prinzi mai

degraba, cu atit va fi mai bine.

— Daca-i vorba de-un inorog, lasa-l in seama mea! Da asta ma tem si

mai putin decat m-am temut de cei doi uriasi... Ca doar maria-ta stie ce-mi

poate pielea: sapte dintr-o lovitura dau gata! Si luind cu sine o secure si-o

funie, croitorasul o porni la drum. Ajuns in padure, le spuse si de asta data

insotitorilor sai sa adaste acolo. Pe inorog nu trebui sa-i caute prea mult, caci

era aproape. Iar acesta, de cum il zari pe croitoras, se si repezi asupra-i,

tintind sa-l strapunga cu cornul din tr-o singura lovitura.

— Copacel-copacel, nenisorule, striga voinicul nostru, ca doar nu ti-o

merge chiar asa de usor cu mine! Ramase pe loc, linistit, asteptind pana ce

95

fiara fu foarte aproape de el. Si odata sari cu sprinteneala in spatele unui

copac. Dar inorogul nu-l slabea defel si, repezindu-se cu toata puterea in

copac, isi infipse cu atita furie cornul in trunchi, ca nu mai putu sa-l smulga

de acolo si ramase astfel prins ca intr-un piron. „Ei, acu mi-a picat in lat !" se

bucura croi torasul.

Iesi dindaratul copacului si, dupa ce trecu fringhia pe dupa gitul fiarei,

reteza cu securea cornul infipt in copac. Dupa ce sfirsi toata treaba asta, lua

inorogul de funie si-l duse pesches imparatului. Dar vezi ca nici de asta data

nu vru imparatul sa-si tina fagaduiala si-i ceru sa savirseasca o a treia

isprava vitejeasca. Pasamite, inainte de-a se porni nunta, croitorasul trebuia

sa-i mai prinda un porc mistret, care facea mari stricaciuni intr-una din

padurile sale. Si ca si-n celelalte doua dati, cei o suta de vinatori urmau sa-i

stea in preajma si sa-i dea ajutor la nevoie.

— Bucuros o fac, maria-ta, raspunse croitorasul, ca pentru mine asta-i

o joaca de copil! De asta data insa nu-i mai lua cu el in padure pe vinatori, si

acestia fura tare multumiti, fiindca mistretul ii fugarise in citeva dati cu atita

inversunare, ca le pierise cheful sa-i mai caute pricina.

De indata ce-l zari pe croitoras, fiara se napusti ca turbata asupra lui,

cu botul plin de spume si, scrisnind cu furie din coltii ascutiti, si-i dezveli intr-

un rinjet, vrind sa-l culce la pamint dintr-o lovitura. Si cu siguranta ca l-ar fi

rapus, daca croitorasul cel sprinten n-ar fi fugit sa se adaposteasca intr-un

paraclis aflat in apropiere. Cum stia ca fiara e pornita pe urmele lui, nu

zabovi inauntru, ci sari afara pe fereastra. Ocolind apoi paraclisul, se piti

dupa usa si tranc! o inchise tocmai in clipa cand mistretul daduse orbeste

buzna inauntru... Dihania cea fioroasa spumega de furie, dar cum era prea

greoaie si neindemanatica pentru ca sa poata sari pe fereastra, pica in

capcana intinsa cu istetime. Voinicul ii chema pe vinatori ca sa-i aiba drept

martori ca prinsese fiara, iar dupa aceea se infatisa imparatului, care, de

voie, de nevoie, trebui sa-si tina cuvintul si sa-i dea fata si jumatate din

imparatie. Ei, de-ar fi banuit el ca viteazul care-i sta in fata nu e decat un biet

croitoras, si-ar fi luat-o si mai mult la inima, ca si asa avea necaz destul!...

96

Nunta se sarbatori cu multa stra lucire, dar cu putina bucurie. Si asa se

facu ca croitorasul ajunse imparat. Trecu ce trecu si intr-o noapte

imparateasa cea tanara se pomeni ca-l aude pe barbatu-sau vorbind prin

somn. Si zicea el asa: „Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul si-mi

cirpeste nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!" Si atunci isi

dadu ea seama ca sotul ei nu-i de neam. A doua zi ii impartasi imparatului

totul, aratindu-i cit era de nenorocita de ce aflase, si-l ruga din suflet s-o

scape de pacostea asta de barbat care nu era decat un nemernic de

croitoras. Imparatul gasi multe cuvinte de mingiiere si la urma ii zise:

— Nu te mai prapadi atit cu firea, fata mea!... La noapte cauta de lasa

deschisa usa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, si de indata ce-

l va cuprinde somnul pe barbatu-tau, tu sa le dai de veste. Intr-o clipa l-or

lega fedeles, sa nu aiba cum se impotrivi, si dupa aia l-or duce pe-o corabie,

care o pleca cu el in lume. Si "asa o sa i se piarda urma... imparateasa

ramase multumita de spusele tatalui ei si, la rindu-i, ii zise ca va face

intocmai cum a sfa tuit-o el. Dar armasul se intimpla sa auda tot ce pu neau

ei la cale. Si cum ii era credincios tinarului domnitor si-l iubea, ii destainui tot

ce se uneltise impo triva lui.

— Daca-i vorba pe-asa, las ca pun eu capat la toate urzelile lor!...

raspunse croitor asul. Si ca si cand nimic n-ar fi stiut, cand veni seara, se

culca la ora obisnuita, alaturi de nevasta-sa. Astepta ea cu inima fripta sa-l

vada adormit, si cand socoti ca doarme de poti taia lemne pe el, se dadu jos

din pat, deschise usa iatacului si se culca la loc. Atunci croitorasul, care se

facea numai ca doarme, incepu sa racneasca:

— Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul si-mi cirpeste nadragii, ca

de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!... Am doborit eu sapte dintr-o

lovitura, le-am facut de petrecanie la doi uriasi, am prins un inorog si-un

mistret, si crezi c-o sa ma tem de nevolnicii astia care stau si pindesc dupa

usa iatacului?!

Auzindu-i vorbele, care te puteau baga in racori, nu altceva, slugile se-

nfricosara de moarte si-o luara la sanatoasa, de parca le-ar fi gonit din urma

97

o oaste de salbatici. Si de atunci incolo nu mai cuteza nimeni sa aiba de-a

face cu el si sa-i caute pricina. Si uite asa s-a intimplat c-a ramas croitorasul

nostru pe tronul imparatesc pana la sfirsitul zilelor lui

Hansel si Gretelde Fratii Grimm

A fost odata ca niciodata un taietor de lemne, tare nevoias si omul asta

isi avea cascioara la marginea unui codru nesfarsit, unde-si ducea viata

impreuna cu nevasta-sa de-a doua si cei doi copii ai sai.

Pe baietel il chema Hansel, iar pe fetita Gretel. De sarmani ce erau, nu

prea aveau cu ce-si astampara foamea. Si-ntr-o buna zi, intamplandu-se sa

se abata asupra tarii o mare scumpete, nu mai fura-n stare sa-si agoniseasca

nici macar painea cea zilnica.

Seara, in pat, pe bietul om incepeau sa-l munceasca gandurile si,

zvarcolindu-se nelinistit in asternut, se pomenea ca ofteaza cu grea obida.

Si-ntr-una din aceste seri ii zise el neveste-si:

— Ce-o sa ne facem, femeie? Cu ce-o sa-i hranim pe bietii nostri copii,

cand nici pentru noi nu mai avem nici de unele?

— Stii ceva, barbate, raspunse femeia, maine-n zori luam copiii cu noi

si-i ducem unde-i padurea mai deasa. Le facem un foc bun, le dam si cate-o

imbucatura de paine si pe urma ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei ii

lasam acolo. De nimerit, n-or sa mai nimereasca drumul spre casa, de asta

sunt sigura si-n felul asta ne descotorosim de ei!

— Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici in ruptul capului, spuse barbatul.

Nu ma rabda inima sa-mi las copiii singuri in padure. Ca doar multa vreme n-

ar trece si-ar veni fiarele sa-i sfasie…

— Vai de tine, neghiobule, il lua femeia la rost, de-i asa, o sa murim de

foame tuspatru. Poti sa cioplesti de pe-acum scanduri pentru sicrie.

98

Si femeia nu-i dadu pace pana cand omul nostru nu se-nvoi.

— Totusi, mi-e tare mila de bietii copii! adauga el cu obida.

In ast timp, cei doi copii stateau treji in asternut, ca din pricina foamei

nu putusera sa inchida un ochi. Si asa se facu de auzira tot ce spuse

zgripturoaica de femeie catre tatal lor.

La un moment dat, Gretel incepu sa planga cu lacrimi amare si-i spuse

lui Hansel, printre sughituri:

— De-acu s-a sfarsit cu noi!

— Linisteste-te, Gretel, si nu mai fi mahnita, o sa gasesc eu o scapare!

ii zise cu blandete fratiorul.

Dupa ce parintii adormira, Hansel se scula, isi puse hainuta pe el si,

deschizand usa, se strecura afara. Luna lumina ca ziua si pietricelele albe,

din fata cascioarei, straluceau ca banutii cei noi. Hansel se apleca de mai

multe ori pana ce-si umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse in

casa si-i sopti lui Gretel:

— Fii linistita, draga mea surioara si dormi in pace! Apoi se culca din

nou in patul lui si adormi.

Zgripturoaica de femeie nici nu astepta sa rasara soarele, ca se si

infiinta la patul copiilor, sa-i trezeasca.

— Ia sculati-va, lenesilor, ca mergem la padure sa aducem lemne!

Apoi dadu fiecaruia cate un codru de paine si marai printre dinti:

— Asta aveti de mancare pentru la pranz! De va imboldeste foamea,

nu cumva sa mancati inainte, ca altceva nu mai capatati!

Gretel lua toata painea si-o ascunse sub sort, din pricina ca buzunarele

lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi pornira cu totii spre padure.

Dupa putin timp, Hansel se opri si isi arunca privirea inapoi, spre

cascioara ce ramasese in urma.

Asta o facu o data, apoi iarasi si iarasi.

Si daca-l vazu taica-sau, numai ce-i zice:

— Da ce-ai, Hansel, ca te opresti mereu si te tot uiti inapoi? Vezi mai

bine cum mergi, sa nu-ti schilodesti cumva picioarele!

99

— Stii, taicutule, ma uitam dupa pisicuta mea alba. Sta, a naibii,

cocotata pe acoperis si-mi face semne de ramas bun.

Dar vezi ca femeia i-o taie pe data:

— Prostanacule, nu-i nicio pisicuta! E soarele de dimineata, care

straluceste pe horn.

Acu e timpul sa va spun ca Hansel nu se uitase dupa nici o pisicuta si

ca de fiecare data cand se oprea, scotea din buzunar cate o pietricica si-o

lasa sa cada pe carare.

Dupa o bucata de vreme, ajunsera la locurile unde padurea se indesea

si, cam pe la mijlocul ei, omul nostru se opri si zise:

— Acu, copii, mergeti dupa vreascuri, c-o sa va faca tata un focsor pe

cinste, sa nu va fie frig deloc!

Hansel si Gretel adusera vreascuri cat adusera, pana ce se facu o

movilita buna. Lemnele luara foc pe data si cand valvataia incepu sa creasca,

femeia grai:

— Stati langa foc, copii si hodiniti-va, ca noi ne ducem mai incolo, in

padure, sa taiem lemne. Si cand om termina cu taiatul, ne intoarcem aici si

va luam acasa.

Hansel si Gretel se asezara langa foc si cand se facu ora pranzului,

fiecare isi manca bucatura de paine. Si cum auzeau tot mereu rasunand

lovituri de topor, erau incredintati ca tatal lor trebuie sa fie ceva mai incolo,

nu prea departe. Dar vezi ca loviturile nu erau de topor!

Omul nostru legase o creanga de-un copac cioturos si, de cate ori

batea vantul, o izbea incolo si-ncoace de uscatura aceea.

Dupa ce asteptara sa vina sa-i ia, vreme lunga nu gluma, cazura

toropiti de oboseala si adormira bustean.

Cand s-au trezit, era noapte intunecoasa, de nu vedeai la doi pasi.

Gretel incepu sa planga si printre suspine isi intreba fratiorul:

— Cum o sa iesim din padure?

Hansel se grabi s-o linisteasca, spunandu-i:

100

— Mai ai rabdare oleaca, pana ce rasare luna si atunci o sa gasim noi

drumul, n-avea grija!

Rasari luna plina, de ziceai ca poleieste cu aur padurea si, de-ndata ce

se arata pe cer, Hansel isi lua surioara de mana si incepu a pasi pe urma

pietricelelor, care scanteiau ca banutii cei de curand batuti si le aratau

drumul. Mersera ei asa toata noaptea si cand incepura a miji zorile, ajunsera

la casa parinteasca. Au batut ei la usa, cioc-cioc! Cand femeia o deschise si

dadu cu ochii de Hansel si Gretel, pe data se arata a fi fost foarte ingrijorata

de soarta lor, zicandu-le cu prefacatorie:

— Copii rai ce sunteti, de ce ati dormit in padure atata vreme? Ne-ati

facut sa credem ca nu mai vreti sa va mai intoarceti la casa voastra. Dar vezi

ca tatal copiilor se bucura cu adevarat, ca-n inima lui era mahnit ca-i lasase

singuri.

Nu trecu multa vreme si nevoile incepura iarasi sa-i incolteasca. Si

numai ce-o auzira copiii intr-o noapte pe femeie zicandu-i lui barbatu-su,

care se perpelea in asternut:

— De-acu am terminat iarasi merindele, ca nu mai avem in casa decat

o jumatate de paine! Si dupa ce-om manca-o si pe asta, ne-om satura cu

rabdari prajite.

Trebuie sa ne descotorosim de copii, auzi tu! O sa-i ducem in afundul

padurii, ca sa nu mai poata nimeri drumul de-or voi sa se reintoarca acasa.

Alta scapare nu vad, de ni-e drag sa ne mai putem tine zilele.

Vezi insa ca omului i se incrancena inima la auzul astor cuvinte si

gandea in sinea sa: „Ba, mai bine s-ar cuveni sa imparti cu copiii tai ultima

bucatura!” Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc in seama

spusele lui, ci-l tot ocara si-l mus¬tra. Acu, e stiut, cine a apucat de-a spus A

trebuie sa-l rosteasca si pe B si, daca si-a calcat pe inima prima oara, musai

trebuie si a doua oara sa faca la fel.

Copiii erau insa treji si auzira toata voroava lor. Dupa ce parintii

adormira, Hansel se scula din pat si vru sa iasa afara, sa adune pietricele,

cum facuse si de prima data, dar vezi ca femeia avusese grija sa incuie usa,

101

asa ca baiatului nu-i fu chip sa poata iesi din casa. Si, desi ii era inima grea,

isi mangaie surioara, spunandu-i:

— Nu plange, Gretel, ci dormi linistita. Om gasi noi cum sa scapam cu

bine.

Nici n-apucasera bine sa rasara zorile, ca si veni femeia si-i trase pe

copii din asternut. Apoi le intinse cate o bucatica de paine, care era mult mai

micsoara decat de cealalta data.

In timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre padure, Hansel incepu

a face firimituri in buzunar si din loc in loc se oprea sa le presare pe jos.

— Ia asculta, Hansel, ii striga la un moment dat taica-sau, ce te tot

opresti mereu si privesti in jur? Vezi-ti mai bine de drumul tau si mergi cum

trebuie!

— Pai, ma uit dupa porumbita mea, care sta pe-acoperis si vrea sa-mi

spuna la revedere! grai Hansel repede, ca nu cumva sa se dea in vileag.

— Prostanacule, il lua in raspar femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o

porumbita! E soarele de dimineata care straluceste sus, deasupra hornului.

Dar vezi ca Hansel nu dadu indarat de la ce-si pusese in gand si, incetisor-

incetisor, imprastie pe drum toate firimiturile.

Femeia ii duse pe copii departe, departe, tot mai in afundul padurii,

unde nu mai fusesera in viata lor. Si-ntr-un luminis, facura iarasi un foc mare

si mama le zise cat putu ea de bland:

— Ramaneti aici, copilasi si de v-a birui oboseala, n-aveti decat sa

puneti capul jos si sa dormiti oleaca. Noi ne ducem in padure, mai incolo, sa

taiem lemne si seara, cand om sfarsi lucrul, ne intoarcem sa va luam.

Trecu ce trecu timpul si cand veni ora pranzului, Gretel lua bucatica de

paine si-o imparti cu Hansel, ca pe-a lui, baiatul o presarase pe drum.

Zburara ceasurile, se lasa si amurgul, dar vezi ca nimeni nu se arata

sa-i ia pe bietii copii. Si cum adormira greu, se tre¬zira de-abia in toiul noptii.

Daca vazu ce se intamplase, Hansel o mangaie pe surioara lui si-i zise:

102

— Sa ramanem aici pana ce-o rasari luna, ca atunci ne-o fi usor sa

gasim firimiturile pe care le-am imprastiat pe jos, cat am mers. Ele or sa ne

arate fara gres drumul spre casa, asta-i sigur!

De indata ce se inalta luna deasupra padurii, copiii se sculara din

culcusul de vreascuri, dar vezi ca nu mai gasira nici o firimitura. Multimea de

pasarele care tot zboara peste campuri si prin paduri de mult le ciugulisera

pe toate.

Dar Hansel avea o inima viteaza si-i spuse lui Gretel:

— N-ai teama, surioara, pana la urma tot o sa gasim drumul!

Dar vezi ca nu fu chip sa-l gaseasca. Mersera toata noaptea si mai

mersera inca o zi, din zori si pana-n seara, dar de iz¬butit tot nu izbutira sa

iasa din padure. Si erau prapaditi de foame ca vai de ei, ca afara de cateva

boabe de fructe salbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luasera-n gura.

De truditi ce erau, sarmanii copii abia isi mai trageau picioarele. Si asa se

facu ca nu mai putura merge si, ghemuindu-se sub un copac, adormira

bustean.

Si se ivi a treia dimineata de cand copiii parasisera casa parinteasca. O

luara ei la picior, de cum rasari soarele, dar cu cat mergeau, cu atat se

afundau mai adanc in padure. De nu le venea cat mai degraba un ajutor, se

aflau in primejdie de moarte.

Cand se facu ora pranzului, numai ce vazura pe-o craca o pasarica alba

si frumoasa, care canta atat de duios, ca se oprira vrajiti s-o asculte. Dupa

ce-si sfarsi cantul, pasarica isi intinse aripile si zbura, zvar! pe dinaintea

copiilor.

Daca vazura ei asta, incepura a se lua dupa ea pana cand se facu de

ajunsera la o casuta. Cat ai clipi, pasarica se lasa pe acoperis si cand venira

mai aproape de casuta, copiii ramasera cu gurile cascate. Pasamite, toata

cascioara era facuta din paine si acoperita cu cozonac, iar geamurile erau din

zahar curat.

103

— Hai sa-ncepem sa imbucam! zise Hansel. Si sa ne fie de bine! Eu o

sa maainc o bucata din acoperis, iar tu, Gretel, ia de gusta din fereastra asta,

ca e tare dulce!

Hansel n-astepta sa fie rugat si, inaltindu-se pe varfurile picioarelor,

rupse o bucatica din acoperis, sa-si dea seama ce gust are. In ast timp,

Gretel rontaia de zor o spartura de geam.

Si numai ce se auzi deodata o voce subtirica, ce venea dinauntrul

casutei:

— Cront, cront, cront, da ce hot rontaie a mea cascioara?!

Cine, cine e afara?

Si copiii raspunsera pe data:

— Vintul, vintul!

Azi inconjura pamantul!

Si, fara sa se sinchiseasca defel, continuara sa manance si mai cu

pofta. Cum ii placuse grozav acoperisul, Hansel mai rupse din el o bucata

buna, iar Gretel nu se lasa nici ea mai prejos si, desprinzand un ochete de

geam, se aseza jos si incepu a-l rontai cu pofta.

Si cand nici nu se asteptau, odata se deschise usa si-o femeie batrana

de tot, ce se sprijinea intr-o carja, iesi din casa, tarsaindu-si picioarele.

La vederea ei, Hansel si Gretel se speriara atat de tare, ca scapara tot

ce aveau in mana. Dar vezi ca batrana nu-i lua la rost, ci incepu a-i intreba,

clatinand usurel din cap:

— Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiti de intrati inauntru si

ramaneti la mine, ca nu va fac nici un rau.

Si luandu-i pe amandoi de mana, ii duse in casuta. Iar acolo ii astepta o

mancare, sa-ti lingi degetele, nu alta: lapte si clatite cu zahar, mere si-o

multime de nuci! Dupa ce se ospatara ei bine, batrana le pregati doua paturi

cu asternutul cum ii zapada si Hansel, si Gretel se culcara fara nici o grija si

se simtira in al noualea cer.

104

Batrana se aratase prietenoasa ca sa le castige increderea, dar vezi ca

era o vrajitoare haina, care pandea copiii ca sa-i atraga cu sosele si momele.

Si numai de aceea facuse si casuta de paine, sa-i ademeneasca mai usor.

De-i cadea vreunul in gheare, indata ii facea de petrecanie si, dupa ce-l

fierbea, il inghitea cu lacomie. Ziua cand se bucura, de un astfel de ospat, o

socotea ca pe-o zi de sarbatoare si cum de n-ar fi fost asa pentru ea!

Vrajitoarele au ochii rosii si vederea scurta, dar vezi ca adulmeca de departe,

ca jivinele, cand se apropie picior de om. Si la fel de bine adulmeca si

cotoroanta asta. De cum i-a simtit pe Hansel si Gretel ca se apropie de acele

locuri, a si inceput a hohoti cu rautate. Si-n vorbele ei era numai batjocura:

— Pe astia ii si am in mana, nu-i las eu sa-mi scape.

De cum se ivira zorile, vrajitoarea fu in picioare, ca nu cumva sa se

trezeasca mai inainte copiii. Si cand ii vazu ea pe amandoi cat de dragalas

dorm impreuna si cat de rumen si rotofei le e obrazul, nu mai putu de

bucurie si incepu a mormai mai mult pentru sine: „Strasnica bucatura o sa

am, n-am ce zice!

Apoi apucandu-l pe Hansel cu mana ei sfrijita, il impinse pana la un

grajdulet cu gratii de fier si-l inchise acolo. Si era zavorit asa de strasnic, ca

oricit ar fi strigat si s-ar fi zbatut, nu i-ar fi folosit la nimic.

Dupa ce-l puse la popreala pe Hansel, babusca intra in camera unde

dormea Gretel si, zgaltaind-o ca s-o trezeasca, incepu a o ocari si a-i striga:

— Scoala, leneso si du-te de adu apa, sa-i faci o fiertura buna lui frate-

tau, ca l-am inchis in grajd si trebuie sa-l ingrasam! Acu e numai piele si os,

da1 cand s-o mai implini o sa-l mananc!

Gretel incepu a plange cu lacrimi amare, dar vezi ca lacrimile ei nu-i

muiara inima cotoroantei si, pana la, urma, trebui sa se supuna si sa faca tot

ce-i poruncea vrajitoarea cea haina.

Si-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai buna mancare, ca sa se

ingrase, Gretel abia de capata, de la babusca niste coji de raci.

In fiecare dimineata, babusca se strecura, sontacaind, pana la grajd si

inca din prag se apuca sa strige:

105

— Hansel, ia scoate un deget afara, sa vad de te-ai ingrasat de ajuns!

Dar vezi ca istetul de Hansel ii trecea printre gratii un oscior, si cum babusca

avea ochii tulburi si vedea ca prin sita, era incredintata ca-i intinde un deget.

Si de fiecare data se tot minuna cotoroanta cum de nu se mai ingrasa.

Trecura asa zilele si vazand ca dupa a patra saptamana Hansel ramasese la

fel de ogarjit ca si inainte, isi pierdu rabdarea si nu mai vru sa astepte.

— Hei, Gretel, o striga ea pe fetita, grabeste-te de adu apa, ca de-i

curge untura, de gras ce e ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel ii tai si-l pun

ia fiert!

Vai, cum se mai boci biata surioara, cand trebui sa care apa pentru a

doua zi si cum ii siroiau lacrimile amare pe obraz!

— Doamne, ajuta-ne! striga ea dupa un rastimp. De s-ar fi intamplat

sa ne inghita fiarele salbatice ale codrului, am fi murit macar impreuna!

— Ia mai sfarseste odata cu bocitul, se rasti cotoroanta la fata, ca doar

nu-ti ajuta la nimic toata vaicareala!

Nici nu se luminase inca bine de ziua, cand incepu Gretel roboteala. Ca doar

trebuia sa care apa, sa atarne cazanul pen¬tru fiertura in carligul de fiert si

sa aprinda focul.

— Mai intai, as vrea sa punem la copt, auzi tu? se rasti baba la Gretel.

Ca am aprins cuptorul si aluatul l-am framantat de mult.

Nu-si sfarsi bine vorba, ca vrajitoarea o si imbranci pe biata Gretel

afara, unde era cuptorul din care ieseau limbi de flacari.

— Hai, baga-te inauntru, ii porunci vrajitoarea si vezi daca-i destul de

incins, ca sa punem inauntru painea!

ezi ca afurisita de cotoroanta nu degeaba o indemna pe fata sa se vare

in cuptor! Ca de-ndata ce-ar fi fost inauntru, vrajitoarea hat! ar fi inchis

cuptorul. Si-ar fi tinut-o acolo pana ce se rumenea bine. Si-apoi ar fi mancat-

o.

Numai ca Gretel baga de seama ce ganduri clocea in cap vrajitoarea si se

prefacu ca-i natanga si neindemanatica:

— As intra, da nu stiu cum sa fac. Pe unde sa intru? Si cum anume?

106

— Esti proasta ca o gasca! o ocari baba. Pai. nu-ti da prin cap pe unde,

ca-i deschizatura destul de mare? Ia te uita, pana si eu as putea sa incap in

ea! Si, sontacaind, se apropie de cuptor si-si vari capul in el.

Gretel doar asta astepta, si-i dadu un branci zgripturoaicei de se duse

pana-n fundul cuptorului. Apoi inchise usa de fier si puse zavorul. Valeu! ce

mai urlete, ca te treceau fiorii, razbateau dinauntru!

Dar vezi ca Gretel fugi de-acolo, sa n-o mai auda si vrajitoarea cea

haina pieri ca o netrebnica, arsa de dogoare. Si arse pana ce se prefacu in

scrum.

Gretel dadu fuga intr-un rasuflet pana la grajdul unde era inchis Hansel si,

deschizindu-l, striga bucuroasa:

— Am scapat, Hansel, am scapat, fratioare! Vrajitoarea a pierit!

Daca auzi ce-i spune, Hansel sari afara din grajd intocmai cum sare

pasarea din colivie, cand i se deschide usita. Si vazndu-se iarasi impreuna, isi

sarira de gat si se sarutara si bucuria le radea in ochi si-n inima. Si de voiosi

ce erau, topaiau al naibii, ca niste iezi!

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrara in casuta vrajitoarei si acolo,

ce sa vezi, in toate ungherele erau numai sipete pline cu margaritare si

nestemate!

— Ei, astea zic si eu ca-s mai bune decat pietricelele noas¬tre! facu

Hansel si-si umplu buzunarele pana nu mai putu.

Iar Gretel spuse si ea:

— Vreau sa aduc si eu acasa o mana, doua din ele!

Si alese si alese pana ce-si umplu sortuletul.

— Acu, hai s-o tulim de-aici cat mai degraba, hotari Hansel, ca mult

mai usoara mi-ar fi inima de-as sti c-am iesit din padurea asta fermecata.

Mersera ei ce mersera, cale de cateva ceasuri si, numai ce ajunsera la

o apa mare.

— Ce ne facem, surioara, ca nu putem trece? facu Hansel amarat. Nu

vad peste apa nici un pod, nici macar vreo punte cat de ingusta.

107

— De-ar trece vreun vaporas, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slaba

nadejde, zise Gretel cu mahnire. Dar uite, mai incolo, vad o rata alba

inotand. Poate ca, de-as ruga-o, ne-ar ajuta sa ajungem pe malul celalalt.

Si incepu a striga:

Rata, ratisoara,

ia-i in spate, pe-aripioara,

pe Hansel si Gretel,

ca nici pod, nici punte n-are

apa asta mare!

Se apropie ratisoara si Hansel i se urca in spate. Apoi o ruga si pe

surioara lui sa vina langa el, dar Gretel ramase pe mal si-i zise:

— Cum sa vin? Nu vezi ca i-ar fi prea greu ratisoarei? Mai bine sa ne

treaca pe rand.

Si faptura cea buna chiar asa si facu.

Dupa ce trecura cu bine pe celalalt mal, mai mersera ei ce mersera si,

de la o vreme, padurea incepu sa li se para din ce in ce mai cunoscuta. Si-

ntr-un sfarsit, numai ce zarira din departare casa parinteasca. Tii, ce-o mai

luara atunci la goana de le sfaraiau, calcaiele, nu alta!

Trecura pragul casei si, dand navala in odaie, sarira de gatul tatalui lor.

Era si timpul, ca de cand isi parasise copiii in padure, bietul om nu mai

avusese o clipa fericita. Pe femeie insa n-o mai gasira copiii, murise.

Gretel isi deserta sortuletul si incepura a rostogoli prin odaie margaritarele si

nestematele, de te mirai de unde mai ies atatea. In ast timp, Hansel scotea

si el din buzunar cate un pumn plin de pietre pretioase si, dupa ce le arunca

pe podea, apuca sa arunce alt pumn, pana ce-si goli amandoua buzunarele.

Si asa se facu de-si luara indata talpasita de la casa padurarului toate grijile

si nevoile care statusera pana atunci pe grumazul omului si al copiilor lui.

Si traira ei impreuna, numai in bucurie si fericire.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa! Da uite ca mai fuge

pe-aici un soricel. Si cine l-a prinde l-a vazut norocul, ca o sa-si faca din blana

lui o caciula mare cat roata carului.

108

Sarea in bucatede Petre Ispirescu

A fost o data un imparat, care avea trei fete pe care le iubea foarte

mult. Mai ales de cand i-a murit sotia, se ocupa mult de educatia fetelor si le

indelpinea orice dorinta.

Le-a cumparat fetelor cele mai frumoase rochii, cele mai scumpe

bijuterii si cele mai minunate carti. La randul lor fetele il indrageau nespus pe

tatal lor.

Intr-o zi imparatul a intrebat-o pe fata cea mare, cat de mult il iubeste.

-Te iubesc ca mierea. -raspunse fata.

Tatal a fost multumit de raspuns si a intrebat-o si pe fata cea mijlocie.

-Eu te iubesc ca zaharul. -raspunse aceasta.

Imparatul era de-a dreptul induiosat de atata iubire.

Atunci a intrebat-o pe fata cea mica:

-Si tu fetito, cat de mult ma iubesti?

-Eu te iubesc ca sarea in bucate, tata -raspunse mezina.

Surorile ei au inceput sa rada de ea si imparatul s-a infuriat.

-Ce fel de raspuns este acesta. Sa pleci din casa mea!

Fata nu a fost lasata sa dea nici o explicatie si a fost alungata. Surorile

si-au batut joc de prostia ei si s-au bucurat ca pleaca, fiindca tot nu prea o

aveau la inima. Mezina s-a imbracat in niste haine simple si a plecat

mahnita, cu lacrimi in ochi.

Dupa o cale lunga a ajuns la palatul unui alt imparat si s-a angajat

servitoare. Era atat de harnica si de priceputa, incat toata lumea a ajuns sa o

indrageasca. Stia sa pregateasca bucate alese si facea curatenie luna.

Imparateasa a auzit de servitoarea cea isteata si a chemat-o la dansa. Dupa

ce au vorbit ele putin, au devenit nedespartite. Fata nu mai trebuia sa

109

munceasca la bucatarie, statea numai cu imparateasa, brodand sau pictand

si tot ceea ce facea era neasemuit de frumos.

Imparatul a trebuit sa plece la razboi, luandu-l cu el si pe fiul sau.

Printul a fost ranit, iar imparatul si imparateasa erau foarte necajiti.

Imparateasa nu s-a miscat zi si noapte de langa patul bolnavului, iar fata de

imparat statea si ea cu dansii. L-a ingrijit foarte bine pe baiat, simpla

atingere a mainii sale delicate alina orice durere.

Cand s-a inzdravenit, printul a mers la imparateasa si i-a spus ca vrea

sa se insoare. Imparateasa s-a bucurat si l-a intrebat daca vrea sa se insoare

cu cine anume. Printul i-a spus ca vrea sa se insoare cu servitoarea care l-a

ingrijit cand era bolnav, ca alta fata mai frumoasa si mai cuminte nu

cunoaste. Imparateasa la inceput nu a fost de acord, vrand pentru fiul sau o

mireasa de sange nobil, dar pana la urma printul a convins-o. Impreuna nu

le-a fost greu sa-l convinga si pe imparat si au si fixat data nuntii. Tanara

mireasa i-a rugat pe viitorii socri sa-l invite si pe un anume imparat, dar nu a

marturisit ca acesta este tatal ei. A venit si ziua mult asteptata a cununiei.

Fata a pregatit separat bucatile pentru tatal sau si a dat porunca unui slujitor

sa i le duca personal si nu cumva sa ajunga din greseala la vreun alt

oaspete. Imparatul de cum a sosit s-a tot uitat la frumoasa mireasa si i se

strangea inima gandindu-se ce mult seamana cu fata lui, pe care nu a mai

vazut-o de foarte mult timp.

Cand au aparut pe masa bucatele imbietoare toti mancau cu pofta, numai

imparatul, tatal fetei inghitea cu greu cate ceva ce i se paru rau si fara nici

un gust. A intrebat in dreapta si in stanga, daca e buna mancarea si toti au

raspuns ca sunt cele mai delicioase bucate pe care le-au gustat vreodata. A

luat si el de la vecini un pic cu furculita si s-a convins ca intr-adevar erau

foarte bune.

Pana la urma nu a mai putut rabda si s-a ridicat in picioare, acuzandu-l

pe imparatul gazda ca isi bate joc de dansul. Acesta a chemat bucatarii, ca

sa-i pedepseasca pe cel care a facut pozna atunci mireasa a recunoscut ca

110

ea a gatit pentru tatal sau doar cu miere si zahar si chiar si in solnita a turnat

zaharul praf, sustinand ca imparatul prefera mierea si zaharul in locul sarii.

Tatal si-a recunoscut greseala si a imbratisat-o cu drag pe fata pe care

a crezut-o pierduta. Iar celalalt imparat s-a bucurat ce nora vrednica si

desteapta are, si mai e si fiica de imparat pe deasupra.

Zana zanelor

Ce era, ce nu era, era odata un imparat tanar, fiu de mare imparat,

care avea o nespusa patima sa mearga la vanatoare.

Intr-o zi, se scula dis-de-dimineata si, impreuna cu patru tovarasi

credinciosi, pornira calari peste campii.

Ajungand intr-o padure, se despartira, fiecare apucand in alta parte.

Imparatul tinu drumul pe mijlocul padurii si, tot uitandu-se jur-imprejur, zari

langa el o ciuta sprintena si frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu

gura. Ciuta avea la gat o salba de margaritare, mari cat oul de porumbita, iar

la picioare, mai sus de genunchi, purta bratari de aur lucrate numai si numai

in fire de aur.

Vazand ca vietatea e asa de frumoasa, imparatul nu putu sa traga in

ea cu arcul, ci se hotari s-o prinda de vie. Si o alerga calare, la galop, o fugari

din toate puterile, si pe jos, goni dupa ea ca un nebun, se roti ca un vartej,

dar toata straduinta lui fu zadarnica.

Se dumirea ca nu e cu putinta sa prinda ciuta de vie, insa el tot mai

alerga, pornit pe urmele ei. Ciuta, simtind ca imparatul o sa goneasca

intruna asa dupa dansa, coti in salturi catre o vale si iesi din padure,

apucand drumul peste campie. Imparatul, speriat c-o scapa, isi chema

tovarasii in graba si pornira impreuna pe urmele ei. Si asa, fiind in mijlocul

111

campului, o inconjurara din toate partile, apropiindu-se cu mare dibacie.

Ciuta, aflandu-se la stramtoare, facu o saritura inalta si pieri intr-un lac

rotund care s-afla chiar in inima campiei.

Imparatul si tovarasii lui se apropiara tiptil, uitandu-se mereu acolo si

asteptand cu nerabdare sa iasa ciuta din apa; dar asteptara aproape toata

ziua si ciuta nu se mai vazu pe acolo si nici glasul nu i se auzi.

Amurgise, se intuneca, si imparatul uitase sa mai plece. Ministrul, unul

dintre tovarasii lui, neputand sa-si ascunda spaima ce-l apucase innoptand

intr-un loc atat de indepartat si parasit, incepu sa-i zica imparatului astfel:

- Marite imparate, luminatia ta, cata sa plecam cat mai curand de

langa balta asta, ca mie nu mi se pare a bine. Mintea mea imi spune ca ciuta

pe care o vazuram nu e ciuta adevarata, ci mai degraba vre-o naluca gata sa

ne faca vre-un pocinog. Te rog, marite-imparate, hai sa plecam cat mai

curand din locul asta parasit, caci cainta de apoi nu mai este de nici un folos.

Imparatul, auzind vorbele ministrului, ii raspunse nepasator:

- Cui i-e frica de naluci si de fiare salbatice sa nu plece la vanatoare. E

drept ca era mai bine sa nu fi vazut ciuta asta, dar acum c-am intalnit-o si

am zarit-o cum a sarit in lac, nu pot sa plec pana ce nu cunosc sfarsitul

povestii asteia.

Ministrul si supusii aplecara capetele si tacura. Isi pusera in minte sa

sada toata noaptea pe marginea lacului si sa adaste ciuta. Nu-si miscau ochii

de la apa, ca nu cumva ciuta sa iasa si ei sa n-o zareasca. Dar asteptara

pana la miezul noptii si nu vazura nici ciuta, nici nimic. Osteniti de

alergatura, cascara si adormira.

Cand se desteptara, ce sa vaza? Un palat luminos care lucea ca soarele

de dimineata. Imparatul, cand il privi, fu cat p-aci sa-si piarda mintile de

uimire.

Ministrul, cu ochii cascati la o astfel de minunatie, pe cat era de speriat

la inceput, pe inca se mai infricosa. Si cu adevarat, era de speriat si de

infricosat la ivirea vedeniei neasteptate. Dar imparatului, nici frica nu-i trecu

112

prin minte, nici sperietura nu-i patrunse in inima; se scula cu mare barbatie

si pleca sa cunoasca ce fel de palat este acolo si ce oameni vietuiesc

inauntru. Si apropiindu-se, vazu ca toate portile sunt deschise. Inainta fara

sfiala, se uita in sus, se uita in parti, si nu vazu nici un om.

Trecu dintr-o tinda boltita intr-o sala mare, impodobita cu lucruri

scumpe si stralucitoare; pasi mai inauntru si ce sa vaza? Un scaun

imparatesc. Pe scaunul acela imparatesc statea o fata de vre-o saisprezece

ani, iar imprejurul ei si al tronului ei sedeau douasprezece fete, toate in

picioare si cu mainile la piept.

Imparatul, de mirare, ramase mut; si in loc sa fie infricosat de o astfel

de naluca, el isi indrepta niste priviri atat de duioase catre fata care odihnea

pe scaunul imparatesc, se uita la dansa cu atata drag si cu atata dor, incat

se parea ca din ochii lui curgea sange in loc de lacrimi.

Fata, nemiscata pe tron, vazand cu infiorare semnele de iubire duioasa

ale imparatului, ii zise:

- Voinicule tanar! De ce te uiti la mine asa de duios? Oare nu ma

cunosti, intr-adevar? Eu sunt ciuta de ieri, pe care ai fugarit-o toata ziua! Eu

m-am aruncat in lac pierand dinaintea ochilor tai! Eu sunt zana, imparateasa

zanelor, pornita de sase luni din tara mea! Am alergat prin toata lumea si am

vazut multe feluri de flacai, tineri si frumosi, dar de nici unul nu mi s-a

incalzit inima. Trecand si prin locurile acestea, te intalnii pe tine, si din clipa

in care te-am zarit, mi s-a tulburat mintea si n-am stiut ce sa mai fac cu focul

care-mi aprinse inima. M-am prefacut in ciuta, sa pot sa te-nsel, sa alergi

dupa mine. Si asa, vazandu-te cum goneai in urma mea, cu acea mare

dorinta, ma aruncai in lac, facandu-ma nevazuta. Insa pricepand ca ti-ai pus

in minte sa m-astepti pana-n zori, pe marginea lacului, eu cu roabele mele,

in timp ce voi dormeati, am ridicat palatul asta ca sa te fac sa vii la mine si

sa-ti vorbesc.

Cand ispravi zana cuvintele, iata ca o alta zana ii aduse inainte o carte,

o scrisoare, dandu-i-o si facandu-i plecaciuni. Imparateasa zanelor citi cartea

si incepu numaidecat sa planga, cu lacrimi ca ploaia. Imparatul, nestiind

113

pricina plansului, se mira si se framanta, neputincios, si astepta. La urma,

imparateasa zanelor isi sterse lacrimile si-i zise imparatului asa:

- Voinicule tanar, cartea asta imi aduse vestea trista ca mi-a murit

mama; si ma cheama toate zanele acolo, sa ma sui pe scaunul imparatesc.

Dar imi pare rau ca trebuie sa ma despart de tine. Insa, iubitul meu, sa stii ca

daca te-oi afla credincios fata de mine, intr-o zi eu tot am sa te iau de barbat.

Si spunand imparateasa vorbele astea, se facu nevazuta. Imparatul, cu

tovarasii lui, de unde se gaseau in palatul luminos, se pomenira langa o

balta, intr-o livada mica si intunecoasa, fara urma de om sau pasare.

Facandu-se apoi ziua alba, imparatul si tovarasii lui vazura ca nu mai

era nici un fel de palat prin apropiere. Asa ca de mirare li se parea ca viseaza

si ca ei nu sunt aievea. Se sculara de-acolo si pornira catre casa.

De-atunci, imparatul fu curpins de grele ganduri si tainice dorinti. De

nimic nu mai avea chef pe lumea asta, caci zi si noapte mintea lui nu pleca

de la imparateasa zanelor. Toate lucrurile lumesti erau dinaintea ochilor lui

desarte; nu mai vru sa stie nici de ale imparatiei, nimic nu-l mai multumi in

viata, decat plecarea la vanatoare.

Trecura trei ani si imparatul nu putu sa-si schimbe gandurile; oamenii

lui il povatuira sa-si lase la o parte visurile acelea, dar el nu asculta pe

nimeni si numai ce-i soptea inima lui aia facea.

Dupa trei ani de asteptare, intr-o zi, imparatul pieri din mijlocul

palatului. Nimeni nu stia incotro se dusese. Si pe cand oamenii imparatesti il

cautau preturindeni, el se afla langa genunchii imparatesei zanelor.

Imparateasa il privea cu mare dor si-i soptea, minunandu-se:

Iubitul si frumosul meu, eu nu credeam ca pe pamant poate sa existe o

iubire ata de mare la un voinic pentru draga lui. Iubitul meu, am vazut ca trei

ani de zile nu m-ai uitat nici ziua, nici noaptea, trei ani de zile ai fost intristat

si galbejit ca frunza cazuta la inceputl verii si, de cate ori te vedeam cu fata

supta de neimplinirea dorului, crede-ma ca mintea mi se zdruncina; dar nici

altminterea nu puteam sa fac, pentru ca datinile noastre asa imi cereau.

114

Acum a venit vremea sa fim impreuna; insa trebuie mai intai sa dai

vorba de omenie ca orice-ai vedea cu ochii tai, bune ori rele, n-o sa ma-

ntrebi cum e si cum nu e, si nici n-o sa te-apuci sa judeci lucrurile; ci

totdeauna tu sa te prefaci ca n-auzi si ca nu vezi, fiindca numai asa o sa

izbutim sa traim impreuna. Daca nu vei face asa cum iti zic, atuncea o sa

traim despartiti si nevazuti unul de altul. Insa tu sa stii ca o zana nu face

niciodata un lucru urat.

Si asa, dupa ce se invoira, imparatul si zana zanelor se pusera sa faca

nunta. O saptamana intreaga tinura petrecerile nuntii, intreaga imparatie fu

in mare si stralucita sarbatoare.

Vremea trecu repede. Imparatul traia cu nevasta-sa o viata frumoasa,

frumoasa cum nu se poate spune cu vorba.

Dupa un an, zana nevasta nascu un baietel frumos, voinic si inzestrat

nevoie mare, un fecior, pe care doi ochi rai sa nu-l vaza. Zanele ingrijira de

copil, il dadura lui taica-sau in brate, taica-sau il lua cu mare grija si-l

mangaie, il saruta cu nespusa dragoste, apoi il dadu maica-sii; zana nevasta

lua copilul in poala, si batu din palme cat putu. Indata veni o zgriptoroica

batrana si infricosatoare si, tot uitandu-se la zana nevasta, astepta cu gura

cascata, gata sa inhate copilul.

Zana prinse copilul din poala cu amandoua mainile, si fara sa-i fie mila,

il azvarli in gura zgriptoroaicei, zicandu-i:

- Ia catelul asta de-acilea, ca nu pot sa-l sufar inaintea ochilor!

Cand vazu imparatul copilul dat in gura zgriptoroaicei, cu mainile

maica-sii, era cat p-aici sa-si piarda mintile. Se cruci framantandu-se si se

zbatu neputincios.

De multe ori vru sa-si deschida gura, sa-i zica muieri-si cele nezise, dar

isi aducea mereu aminte de legamantul pe care-l facuse cu dansa inainte de

cununie, si nu putu sa-si calce vorba de omenie data atunci cu mare bucurie.

Asa ca imparatul, vrand-nevarand, se facu sarmanul ca n-aude si ca

nu vede nimic, nu-i zise muiere-si nici ca-i alba, nici ca-i neagra.

115

Cu astazi, cu maine, trecu asa inca un an, si nevasta sa ramase grea a

doua oara.

Implinindu-se noua luni, nascu o fata; dar ce fata, ca parca era luna

plina pe cerul senin dupa ploaie! Imparatul se bucura nespus de mult,

zicandu-si in mintea lui: "In locul baiatului, pe care mama-sa nemiloasa il

dadu zgriptoroaicei sa-l manance, norocul imi dudu fata asta atat de

frumoasa, ca sa-mi indulceasca inima".

Dupa vre-o cincisprezece zile, intr-o dimineata, zana nevasta isi lua

fata in brate si iesi cu ea in batatura sa se plimbe. Barbatul sedea la

fereastra, uitandu-se la nevasta si la fetica si simtind o duioasa bucurie. Dar

multumirea cea mare a imparatului nu tinu mult, caci zana zanelor, vazandu-

l cat de mult se bucura, ce facu? Chema zece roabe de-ale ei si le zise sa

aprinda un foc urias si dupa ce focul se inteti bine, zana nevasta azvarli in

mijlocul flacarilor copila, fara nici o mila si fara nici o jale.

Vazand imparatul cum copila aceea frumoasa era arsa de vie de

maica-sa, o cutremurare il cuprinse intreaga fiinta si, de mult rau ce-i venea,

viata nu si-o mai dorea. Se scula cu inima rea si cu ochii plini de lacrimi si se

duse de se-nchise singur intr-o odaie si planse, planse pana ce i se facura

ochii negri si stinsi ca taciunii.

Dar cu toate ca suferea cumplit pentru baiatul mancat de zgriptoroaica

si pentru fetica arsa in flacari, el, sarmanul, ca sa nu-si calce vorba de

omenie pe care i-o daduse inainte de insuratoare, nu deschise gura sa-i zica

nimic urat nevesti-si.

Si asa, zi cu zi, imparatul, din suspinari de dorul fetitei si-al baiatului,

slabi si se topi, incat ramase numai osul si pielea pe trupul lui. Intr-o seara,

zana nevasta ii zise:

- Barbate, afla ca vecinii tai s-au sculat asupra stapanirii tale si vor sa-ti

bata oastea si, de s-o putea, sa-ti ia si imparatia. Ministrii, cu oamenii cei mai

alesi de acolo, sunt pe ganduri. Cea mai mare grija a lor este ca n-au

imparat.

116

Nu stiu ce sa faca si cum sa dreaga. Si fiindca lucrurile stau asa cum ti

le spusei, trebuie sa te scoli si sa te duci in imparatia ta, sa-ti pui lucruile la

cale. Dar, de hainii care vor sa te bata sa nu te sperii, ca eu, cu toata oastea

mea de zane, o sa viu sa-ti ajut, ca sa te scap de toate rautatile dusmanesti.

Zicand vorbele astea, zana nevasta batu din palme si indata venira

doua zane tinere. Imparateasa le porunci:

- Luati-l pe barbatu-meu si intr-o clipa sa-l duceti in palatul imparatiei

lui, dupa cum il aduserati aici acum doi ani.

Cele doua zane il luara pe tanar pe umeri si pana sa te freci la ochi

imparatul se afla in mijlocul palatului. Ministrul cu cei doisprezece fruntasi ai

sfatului imparatesc, cand isi vazura stapanul, se bucurara si se mirara. Il

intrebara unde fusese atata amar de vreme, iar imparatul le povesti toate,

toate in afara de pataniile lui cu baietelul si fetita; dar fiecare vorba ce-i

iesea din gura parca era framantata cu pelin amar.

Zvonul se raspandi. Auzind toti prietenii si supusii ca tanarul imparat,

pierdut acu doi ani de zile, a venit sanatos in scaunul imparatiei sale, se

dusera care mai de care sa-i ureze bun venit.

A doua zi, se tinu marele sfat imparatesc, vorbindu-se de-ale bataliei,

pana la murgitul serii; a treia zi, ajunse stirea in palat ca vrajmasul trecuse

hotarele, cu oaste multa si nenumarata. Imparatul isi facu toate planurile si,

a patra zi, strangandu-si oastea, pleca la batalie.

Armata mergea inainte, iar merindele si berea veneau carate in urma.

Oamenii care duceau samarele fura doborati de oastea zanelor. Zanele luara

toate mancarea si toata baututura, le rasturnara pe jos si le calcara cu

picioarele, le stricara in asa fel ca ramasitele lor nu le-ar fi mancat nici cainii

si nici porcii. Ostenii se-ntoarssera necajiti spre casa, necajiti, speriati,

amarati. Si cum umblau ei asa intristati de marele rau ce-l patisera,

imparateasa zanelor le iesi in cale si le zise:

- Cale buna va urez si noroc, flacai credinciosi ai imparatului.

- De noroc sa ai parte, tanara doamna.

117

- Dar va intreb, feciori ai imparatului, de ce sunteti atat de intristati?

Nu cumva din cauza merindelor pe care vi le stricara zanele?

Auzind vorbele astea, oamenii se uitara unul la altul, ochi in ochi, si

ramasera tracuti. Imparateasa zanelor le mai zise:

- Flacai credinciosi ai imparatului, nu va jeliti si va-ntristati. Duceti

multa plecaciune din partea mea maritului vostru imparat si spuneti-i

cuvintele astea;

- Zana, nevasta-ta, le-a pus pe zane sa arunce toate merindele ostirii.

Imparateasa zanelor pleca, iar ostenii se dusera la-mparat, vestindu-i

cu mare durere si stanjeneala toate cate patisera de la zane si de la

imparateasa lor. Cand auzi imparatul ca oastea e ramasa fara merinde si

flamanda, parca un fulger cazu aspura lui. Se scula cu un mare suspin in

piept si-si incaleca armasarul, intorcandu-se grabnic la palat.

Cand navali vartej in sala stralucitoare, o vazu sezand pe scaunul

imparatesc pe nevasta-sa. Ea, cum il zari ca vine, incepu sa rada cu hohote,

si razi, si razi si razi pana aproape de lesin. Atunci imparatul nu mai putu sa

rabde, isi uita cuvantul pe care-l daduse la insuratoare si deschise gura cu

amar:

- Ce sunt rautatile astea de nerabdat pe care mi le faci tu mie de cand

te-am luat de sotie si pana astazi!? Cerul sa te judece pentru inima

nemiloasa ce porti pe lumea asta! Deschide-s-ar pamantul sa te-nghita! Cum

de nu-ti fu tie mila, acu doi ani, de baiatul meu, de l-ai dat cu mainile tale in

gura zgriptoroaicei, in fata mea? N-ai mai fi apucat sa fii mama! De ce te

dovedesti tu fara dor de copii tai pe lumea asta? Cum de nu-ti fu tie mila, acu

un an, de fetica noastra - pe care parca o facusesi icoana frumusetii - de-ai

aruncat-o in mijlocul focului si ai facut-o scrum? Si nu te saturasi de rautatile

astea, te-ai repezit si pana acolo, sa ma ajuti cum imi spusesi, si in loc de

ajutor pusesi zanele tale sa-mi strice toate merindele ostirii!

Spune-mi, acuma, ti s-a-mplinit pofta, ca-mi lasasi oastea raspandita

pe dealuri si prin poieni, flamanda?

118

Zana nevasta, auzind vorbele astea, simti un nod in gat si incepu sa

planga cu lacrimi ca ploaia. Si asa, dupa ce-i trecu nodul de plans, se

intoarse si zise catre barbatul sau:

- Barbate dorit si iubit! Bine era sa fi rabdat si de data asta; dar fiindca

pierdusi rabdarea si-ti calcasi vorba de omenie data la cununie, dupa datinile

noastre, ale zanelor, de azi incolo n-o sa mai poti sa ma mai vezi si n-o sa pot

sa te mai vad! Si, ca sa-ti dai bine seama de cuvintele pe care ti le-am spus

cand te-am luat, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat, acum a venit

vremea sa vezi cu ochii tai, si vazand stiu ca de judecata si nerabdarea ta o

sa te caiesti mult. Dar toate cainetele care urmeaza dupa fapte sunt fara de

folos.

Zana nevasta urma apoi asa catre imparat:

- Barbate, tu, dupa mintea ta, judecasi cum iti veni la gura, si zisesi ca

am dat baiatul in gura zgriptoroaicei sa-l manance, si ca am aruncat fetica in

mijlocul focului, am ars-o; ba ca am pus si zanele sa strice merindele ostirii!

Stii tu cine este zgriptoroaica aia careia i-am dat baiatul sa-l manance? Stii

dumneata ce lucru tainic era para aia de foc in care am aruncat fetita? ah,

barbate, n-ai facut bine ca ti-ai pierdut rabdarea! Zgriptoroaica aia pe care ai

vazut-o este sora mea mai mare, care cu dragoste nespusa a luat baiatul sa-l

creasca. Iar para de foc este sora mea mijlocie care si ea, biata fata, cu mare

bucurie si placere a primit copila sa ocreasca. Eu imi dau seama foarte bine

ca lucrurile astea pe care ti le-am spus nu le crezi, dar cand ti-oi aduce

baiatul si fetica impreuna, sa-i vezi cu ochii tai, atuncea n-o sa mai ai ce zice.

Spunand asa, ea batu din palme cat putu, si indata venira doua zane,

inchinandu-se inaintea imparatesei lor, intreband-o:

- Ce poruncesti, doamna?

Imparateasa zanelor le zise:

- Acuma, intr-o clipa, sa va duceti sa-mi aduceti baiatul si fetita.

Cele doua zane, aplecandu-se inaintea imparatesei lor, ii raspunsera

cu glas supus:

- Faca-se porunca data, marita noastra imparateasa!

119

Plecara si, dupa putin, se intoarsera una cu baiatul si cealalta cu fata in

brate si, inclinandu-se dupa cum le era datina, pusera copii langa mama lor.

Imparateasa ii lua si-i stanse la piept, ii mangaie, ii saruta, apoi ii dadu in

poala barbatului.

- Vezi, acum, barbate, cu ochii tai, si crede vorba ce ti-am spus, ca

zanele niciodata nu fac un lucru urat! Vezi, acum, baiatul, despre care-ti

credea mintea ca l-a mancat zgriptoroaica, este ca un miel sugaci de

primavara. Vezi, acum, barbate, fetica, despre care-ti credea gandul ca a

ars-o focul, este ca un grunj de zahar si ca un miez de nuca. Crezi acum ca

zanele nu fac un lucru urat nicioadata? Iaca, te scosei din suferinta si dorul

pentru baiat si pentru fata, la care te gandeai ziua si noaptea. Acuma, inca

un lucru ascuns iti ramane nespus: Capitanul mai mare peste ostirea ta

vorbise cu vrajmasii ravnitori sa-ti ia imparatia. Vrajmasii ii fagaduisera multa

avere, numai sa le faca cele venea lor la mana.

Capitanul, nesatios de avere, ce nascoci? A amestecat toata mancare

si toata bautura armatei cu otrava. Si asa, ostenii, nestiind, dintr-o singura

masa, s-ar fi otravit pana la unul. Atunci eu venii in ajutor cu toata oastea

mea de zane, si poruncii zanelor sa strice rezervele de mancare si de bere,

apoi sa caza asupra vrajasilor, sa-i vaneze si sa-i goneasca pana in tara lor.

Zanele facura asa cum le-am poruncit si sa stii ca acum nici miros de

dusman nu se mai afla in imparatia ta. De toate astea, pe care ti le spusei,

ce zici, iubitul meu?

Imparatul, vazand baiatul si fetica, si auzind cate ii marturiseste

nevasta-sa, se cai amarnic ca-si calcase juramantul de omenie, dar acea

caire nu-i folosi la nimic. Zana nevasta se scula in picioare, isi lua copii de

mana si, cu mare durere, suspinand si lacrimand, ii zise imparatului:

- Ah, iubitul meu si doritul meu, sunt silita sa ma despart de tine si de

tineretea ta! Si nu cred c-o sa te mai vad vreodata pe lumea asta, dupa cum

nici tu n-o sa ne mai vezi veodata, pe mine si pe copii nosti. Ramai sanatos si

cerul sa ne dea rabdare!

120

Asa fu si, dupa ce se luara de mana, zana nevasta se facu nevazuta

din fata imparatului.

Bietul imparat, aflandu-se despartit si singur, fara nevasta si fara copii,

de jale si de rau ce-i venea, ti se parea ca mancase otrava. De-atunci, zi alba

si vesela nu mai avu. Se facea lumina, sau se innopta, fata lui de lacrimi nu

se mai usca. In fiecare ceas si in fiecare minut, gura lui nu mai inceta de

oftari si de suspinuri.

Asa, din zi in zi, cu plansul, cu oftarea si cu suspinarea, ajunse sa zica

toti oamenii, cu mic cu mare, ca imparatul cazuse in prostie, pentru ca nu-si

mai lua gandul de la o naluca. Dar el, cu toate ca auzea cu urechile lui cum

isi radeau si-si bateau joc toti oamenii din palat, nu lua in seama vorbele

unuia si-ale altuia ci, zi si noapte, isi plangea soarta in care se gasea. Si asa,

de mult ce-i era dor de nevasta si de copii, lasa la o parte lucrurile lumesti si

nu mai avu chef de nimic.

Se-nchise intr-o odaie a palatului, si nici ziua, nici noaptea nu mai iesi

de acolo. Daca oamenii lui ii aducea vre-o bucatica de paine manca, daca nu,

el, sarmanul, de schimbat la suflet ce era de dorul nevestei si al copiilor, nu-

si mai aducea aminte nici de mancare, nici de bautura.

Imparatul duse o astfel de viata doisprezece ani intregi. Dupa aceasta

vietuire, lunga si ruginita, iata ce pati intr-o zi. Cum sedea el acolo in odaia

lui, ramas pe ganduri, oftand si suspinand, auzi un glas:

- Buna dimineata, iubitul meu nevazut de doisprezece ani.

Imparatul isi inalta ochii sa priveasca intr-acolo. Cand clipi, ce sa vaza?

nevasta-sa cu baiatul si cu fata, si cu alte douasprezece zane roabe.

Imparateasa zanelor, la vederea barbatului, stralucea ca luna plina la miezul

noptii, iar baiatul si fata straluceau ca luceferii din dimineata. Imparatul nu-si

crezu ochilor, i se paru ca viseaza si ca nu era aievea.

Asa ca, de uimire si de bucurie, nu putea sa-si vie in fire. Pana la urma

se dezmetici, si atunci pricepu ca nu este vis. Se scula cu bucurie si cu mare

dor, lua baiatul si fata in brate, si-l saruta si ii mangaie cu iubire, suspinand,

apoi se intoarse catre nevasta-sa si zise:

121

- Iubita mea, dupa care oftez de-atata amar de vreme, cum de te-a

lasat inima sa ma tii fara nici o nadejde doisprezece ani? Daca, iubita mea,

era cu putinta sa ne mai vedem, macar si dupa doisprezece ani, sau chiar

mai multi ani, cum ai rabdat sa nu-mi spui ca urma sa ne mai intalnim, ca sa

nu-mi pierd nadejdea atat de mult si sa nu trag cate am tras? Ba-mi zisesi ca

nici n-o sa te mai vad vre-o data, si nici n-o sa mai mai vezi. Si, dupa ce mi-ai

aruncat vorbele astea, pierisi dinaintea ochilor mei, cu copii impreuna, si ma

lasasi viu si intristat, ori mort neingropat.

Dupa ce ispravi de vorbit imparatul, zana nevasta ii zise:

- Iubitul si doritul meu barbat, eu nu credeam c-o sa ai rabdare atat de

lunga, si de aceea ti-am spus ca n-o sa ne mai vedem pe lumea asta. Stiam

ca, pentru greseala ce facusesi, dupa datinile zanelor, avea sa fim despartiti

doisprezece ani. Si de mare rau ce-mi venea atunci, ca trebuie sa ne

despartim unul de altul, mi s-a oprit rasuflarea si n-am mai putut sa-ti mai

vorbesc, am fugit si m-am facut nevazuta dinaintea ta. Acum, barbatul meu,

toate lucrurile trecute sa le lasam la o parte, trebuie sa ne bucuram ca ne-

am mai intalnit pe lumea asta.

Si asa, se sculara si-si luara baiatul si fata de maini, si se dusera in sala

unde era scaunul imparatesc.

Din ziua aceea, imparatul, suindu-se pe tronul imparatesc, domni in

liniste si fericire, si poate ca mai domneste inca si astazi, impreuna cu

fumoasa lui nevasta.

Si, cum vi-l spusei, asa basm aflai,

Nu stiu cum facui, dar nu inselai.

122

Cel mai frumos cadou

Seara s-a lasat, usoara, imbracand cu umbre minunea argintie a

micutului oras acoperit de zapada. Casele raspandite pe dealuri, purtand

cusme de nea, par niste mosneguti atipiti. Totul este incremenit intr-o liniste

de inceput de lume, peste care cad fulgi mari si pufosi, ca intr-un basm

povestit la gura sobei. Fumul se inalta, usor, din hornuri, iar in aerul rece

pluteste un miros placut, de lemn ars, amestecat cu parfumul de vanilie al

cozonacilor care se pregatesc in fiecare casa.

Dar linistea nu dureaza mult. O sanie cu cai trece in goana pe strada,

raspandind un zvon voios de zurgalai si, ca la un semnal, orasul se animeaza

din nou. Celor cativa oameni, intarziati dupa cumparaturi si care acum se

grabesc sa ajunga acasa, incarcati de pachete, li se alatura, curand, grupuri-

grupuri de copii voiosi si galagiosi, care, infruntand curajosi troienele, se bat

cu bulgari, alearga, se rostogolesc si incearca sa prinda fulgii jucausi. Apoi,

parca amintindu-si brusc de ceva, se opresc, seriosi, se scutura de zapada si

se aduna la un loc, inviorand sufletele celor ajunsi deja acasa cu un strigat

plin de veselie, care parca face noaptea si mai frumoasa: "Primiti cu Mos

Ajunul?".

Este timpul bucuriei, al zambetelor luminoase, al beculetelor colorate

din brazii impodobiti feeric, al florilor de gheata de pe geamuri, care sclipesc

in mii si mii de culori, al horei fulgilor de nea, al clipelor de veselie impartite,

in jurul bradului, cu toti cei dragi, al emotiilor coplesitoare la gandul darurilor

care abia a doua zi vor fi dezvaluite, al covrigilor, nucilor, merelor si

portocalelor impartite cu darnicie... Dar, mai ales, e timpul colindelor.

Colinde se aud pretutindeni, in case, in curti, la porti, la fiecare colt de

strada.

In aceasta veselie generala, numai Mihaita e trist. intai a incercat

mama sa-l impace, cu prajituri si cozonac, apoi a venit bunica, sa-i

123

povesteasca din nou despre Pruncul Iisus si Mos Craciun, istorioara care ii

placuse atat de mult. Dar Mihaita ramase tot suparat. Degeaba ii promisese

si taticul o plimbare cu sania, asa cum isi dorea el de atata timp. Nici macar

gandul la cadourile pe care avea sa le gaseasca a doua zi sub brad nu i-a mai

adus nici o bucurie, ca in ceilalti ani. Iar colindele copiilor veniti cu

"Steaua"..., ei bine, nu turnara decat gaz peste foc.

Ca, de fapt, din cauza colindelor era suparat. De cateva luni incercase

sa o convinga pe mamica sa il lase si pe el la colindat, impreuna cu ceilalti

copii, dar ea parca se facuse ca nu il aude. incercase si la tata, si la bunica,

ba chiar si la bunicul, dar nici ei nu ii dadusera voie, spunand ca e prea mic.

"Poate la anul." - raspunsesera ei. "O sa mai cresti, o sa mergi la scoala... Ai

si tu rabdare."

A, da! Si mai era un motiv pentru care era suparat, poate ca mai

suparat decat ca nu-l lasasera sa mearga cu colindul. Bunicul disparuse cu

cateva zile in urma, asa cum facea in fiecare an, de Craciun.

Si cum sa nu fie trist Mihaita? Dintre toti ai casei, pe bunicul il iubea cel

mai mult. Bunicul era cel care nascocea cele mai frumoase jocuri si stia cele

mai frumoase povesti, bunicul era cel care il juca pe genunchi, de-l facea sa

se simta calare pe armasarul fermecat din basme si tot el avea cea mai

frumoasa barba si cele mai dese mustati din lume, de care Mihaita avea voie

sa traga oricat vroia. Bunicul era cel care il certa atat de bland cand facea

vreo sotie si tot bunicul era cel care avea intotdeauna buzunarele pline cu

bomboane si cate o jucarie noua pentru nazdravanul nepotel. Asa ca fara

bunicul parca nu era Craciun.

Ei, poftim! Si acum mai trebuia sa mai si mearga la culcare, ca sa nu il

supere pe Mos Craciun!

Mamica si taticul venira pe rand sa ii spuna noapte buna, apoi ramase

cu buna, care, cu ochelarii pe varful nasului, tocmai se pregatea sa-i citeasca

o poveste. Dar lui Mihaita numai de povesti nu ii ardea.

- Spune-mi, bunicuto, unde tot pleaca bunicul in fiecare an?

Bunica il privi sever, peste ochelari.

124

- Ei, are si el treburile lui, de oameni mari. Nu iti baga tu nasucul unde

nu iti fierbe oala.

- E la serviciu?

Bunica tusi de cateva ori, incurcata.

- Mda, e la serviciu.

- Pai tata de ce are liber de Craciun si bunicul nu?

- Ei, rase bunica. Prea multe vrei sa stii si tu! Curiosii imbatranesc

repede.

Si, impingandu-si ochelarii pe nas, incepu sa citeasca un basm

minunat, despre Craiasa Zapezilor si despre Mos Craciun. Mihaita, oricat era

el de suparat, fu prins in mrejele povestii si, in curand, leganat de glasul cald

al bunicii, adormi. Buna puse cartea pe noptiera, ii trase plapuma pana sub

barbie, stinse lumina si inchise incetisor usa in urma ei.

Mihaita se trezi brusc in mijlocul noptii, din cauza unor zgomote

ciudate care veneau din curte. Oare ce o fi? Se strecura incet de sub

plapuma si isi lipi nasucul de geamul inghetat, incercand sa vada, in

intunericul de afara, de ce scartaia zapada. Nu ii era deloc frica, desi in curte

putea sa fie un hos, un balaur sau altceva infricosator. Dar, in loc de balaur,

ce-i fu dat sa vada? intr-un con de lumina, in mijlocul curtii, statea o sanie

aurie, stralucitoare, incarcata de saci si saculeti rosii si la care erau inhamati

sase reni, cum numai in cartile de povesti mai vazuse pana atunci. Tropotind

usurel din copitele lor delicate, care lasau urme argintii pe zapada, renii

asteptau linistiti, in timp ce in jur nu se vedea nici tipenie de om. Pai, bine,

dar aceasta era saniuta lui Mos Craciun!

Incet-incet, sa nu il auda Mosul, Mihaita deschise usa si se strecura pe

hol. Toti se culcasera si in casa era intuneric si liniste. Doar in sufragerie,

unde era bradul, se auzea un fosnet slab.

Tocmai voia sa intre in sufragerie, curios, cand usa se deschise in fata

lui si Mos Craciun in persoana iesi din incapere cu un sac gol in mana. Desi

acesta nu putea sa-l vada, Mihaita ascunzandu-se in ultima clipa dupa

125

hainele din cuier, baietelul zari chipul Mosului, luminat de razele argintii care

veneau de afara.

Uimire! Mos Craciun semana foarte bine cu bunicul! Mihaita ii

recunoscu ochii blanzi si surazatori, mustatile rasucite si barba stufoasa. Desi

ar fi vrut sa il strige, baietelul nu mai putea face nimic de mirare. Cum se

poate ca Mos Craciun sa semene atat de tare cu bunicul?

Cand se dezmetici, Mosul iesise deja pe usa de la intrare. inhatandu-si

paltonasul din cuier si incaltandu-si in mare viteza ghetele, Mihaita iesi si el

afara, in frig, vrand cu orice chip sa il intrebe pe Mosul unde era bunicul.

Mos Craciun tocmai aranja putin sacii din sanie. Renii il vazura pe Mihaita si

incepura sa sforaie, nelinistiti. Auzindu-i, Mosul se intoarse si dadu cu ochii

de baietelul care incepuse sa tremure de frig si de emotie.

- Mihaita, ce faci aici? La ora asta trebuia sa dormi de mult! Stii ca nu

ai voie sa il vezi pe Mos Craciun cand iti aduce darurile!

Nemaipomenit! Pana si vocea semana perfect cu cea a bunicului.

Dintr-o data, Mihaita isi dadu seama ca nu era doar o simpla asemanare.

Aha, deci de aceea lipsea bunicul de acasa in fiecare an! El era, de fapt, MOS

CRACIUN!

Baietelul simti cum ii creste sufletul de bucurie. isi repeta, fericit,

mereu si mereu: "Bunicul meu e Mos Craciun! Bunicul meu e Mos Craciun!".

isi lua avant si, dintr-o data, sari din mijlocul aleii drept in bratele bunicului.

Mosul il stranse, incurcat, la piept.

- Bunicule, de ce nu mi-ai spus? il intreba Mihaita, cu nasul infundat in

blanita care marginea pieptii tunicii rosii a batranului.

- Pentru ca nici un copil nu are voie sa ma vada! raspunse bunicul,

razand. Daca ma vede vreun copil, de la anul nu mai sunt Mos Craciun.

- Cum adica, nu o sa mai fie Mos Craciun? se sperie baietelul.

- Ba da, dar o sa fie alt bunic.

Mihaita se intrista, dar apoi, gandindu-se ca de Craciunul viitor o sa-l

aiba pe bunicul alaturi de el, se inveseli din nou.

126

- Fugi acum inapoi in pat, rosti batranul. Eu am multa treaba si am

intarziat deja.

- Bunicule, te rog, ia-ma cu tine! Doar in noaptea asta! Vreau sa vad

cum imparti cadourile! Hai, te rog!

Mosul se incrunta, lasandu-l jos.

- Copiii cuminti dorm la ora asta! Vrei sa nu mai primesti nici un cadou

la anul?

- Hai, bunicule, te rog! se smiorcai Mihaita. Zau, n-o sa spun la nimeni.

Si apoi, pot sa te ajut. Mata esti batran si ti-e greu sa duci toate cadourile.

Batranul statu putin pe ganduri, apoi spuse:

- Bine, mai fecior! Sa nu spui ca Mos Craciun nu ti-a indeplinit si

aceasta dorinta. Suie repede in sanie, ca avem drum lung de facut.

Bunicul si nepotul se suira pe capra iar renii, ca la un semn, iesira din

curte si incepura sa alerge de-a lungul strazii. Curand, Mihaita simti cum

saniuta se desprinde usor de la pamant, lasand undeva, acolo jos, strada si

casele, care se faceau din ce in ce mai mici, pana cand devenira doar niste

luminite palpaitoare in noaptea intunecoasa de decembrie.

- Uite bunicule, zburam! striga, entuziasmat, baiatul.

Batranul rase, iar hohotele sale molipsitoare fura aduse inapoi de ecoul

sosit dintre stele.

Saniuta zbura ca vantul si ca gandul, iar, in jurul lor, fulgii albi de

zapada pareau o adevarata ninsoare de stele. Clopoteii de la gatul renilor

umpleau aerul de triluri nemaiauzite, compunand, in clinchetul lor cristalin, o

melodie vesela. Dedesubt, marea de luminite alerga cu o viteza ametitoare,

dar zborul lor era atat de lin, incat lui Mihaita i se parea ca stau pe loc.

Baietelul nu se mai satura privind sclipirile multicolore de acolo, de jos,

de pe pamant. Cand intr-o parte a saniei, cand in cealalta, striga vesel si ii

atragea in permanenta atentia bunicului ba asupra unui grup de case clipind

argintiu, ba asupra unei gramajoare de luminite rosii, albastre, galbene si

verzi probabil dintr-un brad incarcat de becuri, intr-o curte scufundata in

bezna.

127

Nu peste mult timp, ninsoarea inceta si, deasupra saniei care zbura ca

fulgerul, rasari o luna plina de toata frumusetea, care-i invalui in lumina ei

ireala. Acum treceau pe deasupra unor munti, ale caror crestete incarcate de

zapada straluceau feeric, poleite de luna.

Mihaita nu mai vazuse niciodata ceva atat de frumos. Nu isi putea lua

ochii de la crestele inzapezite, care pareau facute dintr-un argint nou si

stralucitor. Apoi trecura peste rauri care scanteiau in intuneric, peste paduri

negre si dese, ba chiar peste o mare ale carei valuri ametitoare se vedeau

jucandu-se de-a prinselea cu luna reflectata in unde.

in fiecare oras si sat, coborau ca fulgerul in curti sau pe acoperisuri si,

numai intr-o clipita, Mosul punea sub fiecare bradut cadourile notate pe lista

in dreptul fiecarui copil cuminte. Strabatura multa cale, de la muntii si

campiile acoperite de patura groasa de nea, pana la tinuturile gheturilor

vesnice, unde casele erau rotunde si in intregime construite din zapada, de

la insulele pierdute intr-o imensitate de ocean, unde de jur imprejur nu se

putea vedea nimic altceva decat apa, pana la padurile fierbinti din Africa si

din America, unde trebuira sa isi dezbrace hainele groase cu care plecasera,

pentru ca era mai cald decat in timpul verilor pe care amandoi le cunosteau

atat de bine.

Desi incantat de tot ceea ce vedea, la un moment dat, Mihaita incepu

sa isi simta pleoapele din ce in ce mai grele si incepu sa faca eforturi din ce

in ce mai mari sa nu atipeasca. Bunicul zambi.

- Ce e, dragul mosului? Te viziteaza cumva varul meu bun, Mos Ene?

in loc de raspuns, Mihaita casca prelung.

- Nu-i nimic, spuse batranul. Nu mai avem mult de colindat. Aproape ca

am terminat toate cadourile. Ai sa vezi, vom ajunge acasa cat ai zice

"peste"!

Dar Mihaita nu il mai auzea. Leganat usor pe aripa adierii care ii purta lin si

adormitor prin vazduhul de cristal, baietelul adormise deja, ghemuit sub o

gramada de saculete goale, in care, la inceputul fantasticei lor calatorii,

128

fusesera daruri. Batranul zambi din nou si isi indemna renii, obositi si ei, la

drum, in timp ce la orizont incepuse sa se iveasca geana aurie a rasaritului.

Cand se trezi pentru a doua oara, Mihaita auzi, de undeva, de foarte

aproape, glasul bunicului.

- Scoala, somnorosule! Este ora pranzului si e ziua de Craciun! Nu esti

curios sa vezi ce ti-a adus Mos Craciun?

Frecandu-se la ochi, baietelul se ridica in capul oaselor si isi dadu

seama ca se afla acasa, in patucul lui cald, cu asternuturi fosnitoare. Cum,

ajunsesera deja acasa? I se parea ca atipise doar o clipa, dar uite, bunicul

avusese deja timp sa se schimbe de costumul lui de Mos si parea mai odihnit

decat niciodata.

Sarind din pat direct in brate la bunicul, Mihaita ii inlantui gatul cu

mainile si-l saruta pe obraz.

- Stii ceva? ii sopti el la ureche batranului. imi pare rau ca nu o sa mai

fii Mos Craciun si la anul, ca am mai fi putut sa mai mergem din nou

impreuna sa impartim darurile. A fost nemaipomenit!

Bunicul il privi mirat.

- Ce Mos Craciun, baiete? Ce cadouri? Si ce spui tu ca a fost

nemaipomenit?

- Cum, ai si uitat? Azi noapte, cand am aflat ca esti Mos Craciun, te-am

convins sa ma iei si pe mine cu saniuta ta trasa de reni si am zburat

impreuna prin toata lumea!

- Cred ca ai visat, Mihaita! Acum, hai sa deschidem cadourile. Sunt

convins ca Mosul ti-a adus exact ceea ce iti doreai.

Mihaita se lasa pagubas. Daca bunicul nu-si mai amintea sau daca nu

voia sa vorbeasca despre mica lor plimbare, era mai bine sa il lase in pace.

Totusi, baietelul mai avea ceva de soptit bunicului:

- Stii, alt cadou mai frumos decat sa impart cadouri alaturi de Mos

Craciun nici nu mi-as putea dori vreodata.

Batranul zambi si sopti, la randul sau, la urechea lui Mihaita:

- Asta va fi micul nostru secret, nu-i asa?

129

Craiasa Albinelorde Fratii Grimm

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce

norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si

desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.

Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei,

fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar

cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi,

mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura

peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l

surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la

goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:

- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe

luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa

prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si

de data asta:

- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un

roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere,

ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai

mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa

poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:

130

- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul

asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se

aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe

nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira

in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara

prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un

mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !... Strigara la el o data,

strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si

abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara sa

spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati.

Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un

iatac, ca sa se odihneasca.

A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-

i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa

asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul

sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau

ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate

trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una

dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de

piatra !"

Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand

fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a

putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se

prefacu in stana de piatra !

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui

nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai

131

mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se preface si el in stana de

piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute in desimea

covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar,

totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si

incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce I se infatisa craiasa

furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile

pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii

izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o

gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul

lacului cheia de la iatacul domnitei.

De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card

de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in

adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite

adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa.

Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de

apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit,

fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea

mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.

"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa !" se gandi Prostila in sinea

lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o

scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand

buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura

aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o

data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se

risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc

si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara

infatisarea omeneasca.

132

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre

domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai

mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira

cu totii ani multi in belsug si fericire.

Povestea fulgului de zapada

Era odata, demult, tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se

nascuse in casa unui om bun si harnic. Parintii o iubeau ca pe lumina ochilor.

Ziua si noaptea se gandeau numai la fericirea copilei lor.

Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea

coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in raul ce

curgea in fundul gradinitei.

Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca

doua scantei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blande alinau cea mai

mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamintul

in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca cejucru luau il si terminau;

dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau asa de fericiti, ca

pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie

ce daduse peste ei.

Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori tot asa si in

sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de

caPovestea fulgului de zapadate ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de

des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana

133

se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa,

dar si durerea in sufletul parintilor crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu

o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai

seara.

In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se

ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo

vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val

inspumat de matase.

Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul

apei ca sa faca lumina in calea fetei.

Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si

asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de ,somn,

fosnetul frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mingiie obrajii,

infierbintati de atata zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atit

de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna

ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna.” Mangaindu-le cu degetele ei

subtiri si moi cand pleca sa se culce.

Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea

prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta,

de ce nu vine si ea in vizita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si

nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunandu-i; "Mama,

mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"

— Copila mea, copila mea! striga mama inspaimantata si o imbratisa

pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primejdie.

Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele,

noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a

crescut si in curind se imbolnavi. Roua o ingriji, cu dragoste, asigurind-o ca e

destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.

134

In curind mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o

zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de

paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.

Cind rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat.

Era atit de frumoasa in seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo prin

gradina, sa vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul

ca Roua este mai frumoasa ca oricand si sa pofteasca toti s-o vada.

Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai

recunoscu. De fericire baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo

nalucire. Nu, cu adevarat era ea.

Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua raminea cu gospodaria, acasa.

cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de

tine. Roua zambea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.

Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea

frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incantata. Ce-ar fi sa ma duc

la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa,

dar… Isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se intoarse si incepu sa

danseze prin camera. Invartindu-se, atinse perdeaua care ii dezvalui

minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care

invaluia tot pamintul. Pasarelele ciripeau, zburdand de ici-colo, cantand

cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai

frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina

lor de sarbatoare treceau pe la fiecare floare ii spuneau ceva si plecau la alta

si tot asa mereu.

Ce bine trebuie sa fie afara, gandi Roua. Cum as vrea sa fiu si eu in

soare, sa ma bucur cu toate vietuitoarele!

Duse mana la cap, isi mangaie fruntea incalzita de tot ce vazuse si dadu sa

mearga la usa.

„Nu, nu, nu trebuie!” si se intoarse.

Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.

135

A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o

mai slabea. Isi lua rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i

mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De

cateva ori se indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.

Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze,

sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gandul de a iesi la soare.

"Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea… apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag,

mai departe, nu". Se mai suci, se mai invarti, privi pe fereastra. Fluturii

zburau de colo pana colo, parca ziceau: "Vino, vino!"

Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare!

Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu

simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangiie florile,

incerca sa prinda un fluture.

Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era

numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea,

se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc,

sa se odihneaasca, simti ca nu mai poate,atinge pamintul. Bucuria ii fu mai

mare. Se lasa in voia vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai

sus.

— "Ajung la soare, ajung la soare! cat am dorit si doresc sa fiu langa el.

Ce frumos e!"

Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi:

"Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum

o sa-i povesteasca mamei tot ce a vazut!"

In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei

despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai

repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se

ghemui dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuneaza de parca ti-ar

fi atarnat cineva pietre de picioare. Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-

un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina,

136

dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se

dumireasca ca se si deschise o usa si prin ea navalira o sumedenie de copii,

care mai mari, care mai mici si fiecare avea cite un nume: Nor Alb, Nor

Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.

Se inghesuiau asa de tare, incit s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai

cunosteai.Povestea fulgului de zapada

Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se

tranti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si

cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai

multe picaturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.

Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el,

aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la

soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa,

care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intanlit cu Bate Vant,

care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ridice pe toti sus. Rouai i se lumina

fata de un zimbet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care

incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te cu

mainile de bara mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare.” Si au zburat ei

asa pana ce l-au intilnit in cale pe Vajiie-Vant care o cauta pe fata. El auzise

de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraznic

avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma,

fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia..

Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului

care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci raza de soare se

strecurase strengareste prin fereastra si ii topise un fir de gheata, din

mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfaca pe fata si

pleca cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase.

Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa

era. Ajunsesera la portile palatului de gheata, unde locuia Ger Napraznic.

137

Vijaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise,

iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati,

care faceau de straja.

Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de

rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre

bolovanii de gheata o potecuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din

greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla

Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura

de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o

pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.

Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-

un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din

par. Roua — tremurand de frig — se apropie de lada, o deschise si scoase,

spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa

planga de frig ce-i era.

Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i

de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti

cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"

Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama,

de casa, de gradina, de rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o

indemna la plans. Si plangea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de

lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii

lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta.

Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, dusa de

vanturi, alerga in jos cat mai aproape de pamant.

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in

zi tot mai tare si se simtea tare, tare usoara. Se gandi ce-ar fi daca o data cu

bruma de gheata ar sari si ea pe fereastra, si asa facu.

138

Ger Napraznic simti ca, nu mai e pieptanat, lovi cu pumnul intr-un

clopot de gheata care zguduiPovestea fulgului de zapada tot palatul si indata

se infatisa inainte-i Vijaie Vant.

"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si

prefa-o in fulg de zapada!"

Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa, cu barba in vant, cu toiagul de

gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga se alerga, dar baga de

seama ca Roua se departa tot mai tare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti

ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet, incet simti ca o

cuprinde un somn odihnitor. cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre

pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot

ce iubise ea mai mult — casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau,

pasarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele,

strugurii nu mai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu.

Trecuse multa vreme de cand plecase. .Roua, totusi a recunoscut locurile

dragi. : "N-am sa te las mosule sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi

ea. Isi prinse rochita inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa

usor in jos, aparind pamantul de furia gerului napraznic.

Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un

firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa

ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarna, asteptand

primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamantul cu

rod imbelsugat.

De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii

stralucitori ai Rouai, care zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.

Cei doi melci Kiyi si Yogo

139

Traiau odata, sunt multi ani de atunci, pe vremea cand melcii nu aveau

cochilie, doi melci frati, care se iubeau foarte mult unul pe altul. Ce facea

Yogo, trebuia sa faca si Kiyi si ce-i placea lui Kiyi ii placea si lui Yogo.

Au trait ei asa, in deplina intelegere, timp de cativa ani, pana cand,

intr-o buna zi, o intamplare neasteptata tulbura viata lor tihnita. Bietul Yogo

cazu intr-o baltoaca cu apa rece ca gheata si din clipa aceea stranuta

intruna, zi si noapte. Acest lucru il mahni rau pe Kiyi, care nu stia ce sa mai

faca sa-si vindece fratele.

L-a infasurat intr-o frunza mare, uscata, dar pe data vantul salbatic

sufla frunza, ducand-o departe. Kiyi umbla mult in cautarea unui adapost

pentru fratele lui si, in cele din urma, dadu de un zid de piatra, care avea

niste gauri si fiecare din ele putea fi pentru ei o ascunzatoare cum nu se

poate mai potrivita. Kiyi se intoarse vesel la fratele lui cu vestea ce buna si

dupa multa truda si greutati istovitoare, el reusi sa-l aseze binisor inauntru.

Odata pus la adapost de vremea rea, prin grija necontenita si

bunatatea lui Kiyi, care nu-l parasea decat pentru cateva clipe, ca sa-i aduca

frunze proaspete si laptuca, in cele din urma Yogo se simti mai bine. Curand

sosi si ziua cand ei putura sa iasa la plimbare sub razele soarelui care, in

treacat fie spus, erau ca un balsam pentru Yogo. Plimbarile se repetara zi de

zi, de fiecare data putin mai lungi si cu timpul Yogo isi recapata puterile

pierdute.

Dar intr-o zi, vai si amar pe capul lor! Se petrecu din nou ceea ce se

mai intamplase. Yogo, fara sa-si dea seama, se departa prea mult de

ascunzis. Intre timp norii se stransera in fata soarelui si deodata se porni o

ploaie cu galeata, care il aduse pe Yogo in starea nenorocita de mai inainte.

Pe neasteptate il apucau lungi si repetate stranuturi si speriat bietul Kiyi

alerga deznadajduit la vraciul Bufnita, care veni si-l consulta amanuntit pe

Yogo. La plecare vraciul Bufnita clatina din cap si spuse raspicat:"Prietene

Kiyi, desi boala fratelui tau nu e prea grava, in schimb e foarte sacaitoare,

caci poate sa-l apuce brusc la cel mai mic curent sau la cea mai mica

nebagare de seama. Se numeste febra fanului. Ai grija sa nu iasa prea mult

140

in aer liber, sa nu stea prea mult la soare, nici la prea multa caldura." Si

intorcandu-le spatele, vraciul Bufnita pleca pe drumul pe care venise,

lasandu-l pe bietul Kiyi foarte nedumerit.

Era atat de naucit, incat dadu drumul unui potop de lacrimi amare. Si

planse astfel multa vreme, pana cand il auzi pe Yogo, care se simtea vinovat

de necazurile fratelui sau, hohotind de ti se rupea inima. Degeaba incerca

Kiyi sa-l impace, ca pana la urma se dadu batut. Ceva trebuia insa sa faca;

dar ce anume? De-ar fi putut melcii sa imbrace macar o pelerina, care sa-i

apere de vant, de frig, de ploaie si de soare! Dar pelerinele n-au fost

niciodata o imbracaminte pentru melci, cu atat mai putin in acele vremuri

cand ele n u existau nici pentru oameni. Ingrijorat, Kiyi sedea in fata gaurii

din zid cand o zari pe doamna Broasca testoasa trecand tacticoasa si

impunatoare. Se uita bine la ea, preocupat de gandurile sale, si deodata

scoase un strigat de bucurie. Asta era! El o opri pe doamna Broasca

testoasa, rugand-o sa zaboveasca o clipa, deoarece voia sa-i spuna ceva

foarte important: "Doamna Broasca testoasa, toata ziua nu m-am gandit

decat la fratele meu Yogo, fiindca, dupa cum probabil ati auzit, il necajeste

febra fanului, o boala ce-l apuca ori de cate ori ii este frig sau sta in curent,

la soare ori la caldura. Nu mai poate ramane toata ziua in scobitura din zid,

unde este multa umezeala, dar nici nu indraznesc sa-l scot afara, de teama

sa nu raceasca. Nu gaseam o iesire pana nu v-am vazut trecand pe aici. N-ati

putea sa-i faceti si lui o invelitoare la fel cu cea pe care o purtati

dumneavoastra, ca sa se adaposteasca in ea la nevoie?" "De ce nu?"

raspunse Broasca testoasa, dar pentru asta va trebui sa stea douasprezece

luni sub carapacea mea, fara sa se miste. In acest timp am sa-i pun pe spate

o cochilie si cum el este mai firav si mai delicat decat mine o voi face dintr-

un material mai usor ca sa se poata misca in voie intr-o parte si intr-alta." Si

cum s-au invoit asa s-a facut.

Cand, in cele din urma anul trecu, Yogo iesi de sub carapacea doamnei

Broaste testoase, purtand mandru o minunata cochilie usoara, cu spirale

albe. Si, dupa cum fagaduise broasca, cochilia cantarea aproape nimic. Kiyi

141

nu mai putea de bucurie. In sfarsit, fratele lui avea un adapost sigur de

vreme rea. Cat despre el insusi, care era puternic si obisnuit cu orice fel de

greutati, n-avea nevoie de nici o cochilie. Cu toate acestea, tot Kiyi era

intotdeauna cel care iesea primul afara dupa ploaie, sa priveasca in jur si sa

se asigure ca e senin iar soarele va incalzi cararea pentru fratele sau Yogo. Si

astfel, desi au trecut multi ani de atunci, melcii taratori, nepotii lui Kiyi, ies

inca si acum primii afara, sa pregateasca calea nepotilor lui Yogo, melcii cu

cochilie, ca sa nu se strice vechiul obicei.

Poveste de Mos Nicolae

A fost odata ca niciodata (si cate astfel de cazuri nu mai sunt si azi?), o

familie de oameni saraci. Traiau undeva, izolati, intr-o cascioara

saracacioasa, intr-o poiana. Erau: tatal, mama si o fetita de vreo 5 anisori.

Erau saraci, si parintii isi faceau reprosuri multe, fiecare in gand, pentru

faptul ca nu-i pot oferi fetitei o bunastare si stabilitate materiala.

Era in miez de iarna. Afara ninsese si o patura alba de nea acoperea

valea si dealurile din jur. Peste vale se vedea satul alaturat, cu casele

acoperite de aceeasi zapada, dar pe cosurile carora iesea un fum care lasa

de inteles ca acolo e cald… Parintii acestei fetite nu puteau sa-i ofere decat

un minim de caldura, cat sa nu inghete de frig, dar o inconjurau cu toata

dragostea de care erau in stare. O iubeau mult.

Intr-o zi, fetita vine imbujorata acasa si o intreaba pe mama ei: “Mama,

cine e mos Nicolae?”. Mamei i s-a pus un nod in gat. Stia ca de raspunsul ei

atarna deceptia fetitei. I-a spus ca acest ”mos Nicolae” e un batran, care

vine la copiii cuminti, in seara de 5 decembrie, asta seara, si le lasa acestora

in cizmulite cate un cadou. “Dar, continua mama, pentru ca noi stam departe

de sat, e posibil ca mosul sa nu vina la noi”. I-a spus aceste lucruri si a intors

142

fata in alta parte, pentru ca fetita sa nu zareasca lacrimile de neputinta care

izvorasera in ochii mamei la gandul ca nici macar o bomboana nu poate

pune in ghetutele fetitei ei…

Fetita nu a asteptat alte explicatii. A izbucnit in aplauze si a zis: “A! Cu

siguranta va veni si la noi. Si ca sa fiu sigura ca nu o sa treaca pe langa casa,

o sa las ghetutele afara in seara asta!”

Mama nu a mai continuat. Ce putea sa ii spuna fetitei? Stia ca, a doua

zi, copila va fi atat de dezamagita, si in discutiile cu copiii de varsta ei va fi

cu atat mai deceptionata cand va afla ca la altii “mosul” a venit…

In seara aceea fetita s-a culcat fericita, in asteptarea cadoului de a

doua zi, iar parintii au adormit tristi si plansi…

Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a facut dimineata. Primul gand al

fetitei, cand s-a trezit, a fost sa sara din pat si sa alerge afara, la ghetute, sa

vada ce i-a adus “mosul”, in timp ce mama ii incalzea lapticul - sursa de

hrana datorata unei caprite care era una din putinele averi materiale ale

familiei. Parintii s-au pregatit sufleteste cu cuvinte de dragoste, sa-si

linisteasca copila care va veni dezamagita cu cizmulitele goale, dar…

Stupoare!

Fetita a venit imbujorata, fericita, dansand de fericire in piciorusele

desculte si strangand la piept cizmele pline de zapada. S-a apropiat de

parinti si le-a zis: “Mami, tati, uite, vezi, mosul nu m-a uitat! Uite ce mi-a

adus!” Si parintii s-au privit consternati unul pe celalalt, apoi amandoi s-au

uitat la cizmulitele din care a iesit ceea ce initial parea doar zapada: un

capsor mic de pisoi, un ghem alb de blana, care peste noapte gasise putina

caldura in cizmulitele fetitei, si se adapostise acolo pana catre dimineata. Si

acum a iesit de acolo cu un mieunat slab, simtind mirosul de lapte cald din

odaie.

Pupaza din tei

143

de Ion Creanga

Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-

mi:

-Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul

armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?... Caci asa ne

amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, intr-un tei foarte

batran si scorburos, pe coasta dealului, la mos Andrei, fratele tatei cel mai

mic. Si numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!” dis-dimineata, in

toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu

demancare in tarina, la niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai in

Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu demancarea, numai ce si

aud pupaza cantand:

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum

tot inainte? ma abat pe la tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava

ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca

ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in

dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului, ma sui

incetisor in tei care te adormea de mirosul... florii, bag mana in scorbura,

unde stiam, si norocul meu!... gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de

multumire:

-Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum!

Si cand aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariu de

creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, si-i

dau iar drumul in scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in capul

meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se

afla prin scorburi cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar

bag mana sa scot pupaza... pe ce-a fi...; dar ea, sarmana, se vede ca se

mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am mai dat de

dansa nicaieri; parca intrase in pamant.

144

Mai! anapoda lucru s-aista! zic eu inciudat, scotand caciula din cap si

tuflind-o in gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui

cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei pun lespedea, cu gand c-a iesi

ea pupaza de undeva pana m-oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau

iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari...

Si oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am

umblat horhaind cine stie pe unde si cat am bojbait si mocosit prin tei, sa

prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de

foame asteptand. S-apoi, vorba ceea: „Tiganului, cand i-e foame, canta;

boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si

mocneste intr-insul.” Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor,

sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti de-atata uitat, sa vada nu le vine

mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iaca-ta-ma-s si eu

de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind

asa de cu chef... Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma

inghita, de nu era o chiranda mai tanara intre dansii, sa-mi tie de parte.

— Hauileo, mo! Ogoiti-va! Ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-

aveti, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii, nemaipunandu-si mintea cu mine, s-

au asternut pe mancare, tacand molcum. Si scapand eu cu obraz curat, imi

iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui intrinsul,

pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau

lespedea cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar

ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalita.

Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o indosesc de

mama vro doua zile in pod prin cele putini harbuite; si una-doua, la pupaza,

de nu stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des. Insa a doua zi dupa

asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi, c-o falca-n cer si cu

una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:

— Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza,

care, zicea matusa cu jale, ne trezeste dis-dimineata la lucru de atatia ani?

Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea

145

aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era

ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele.

— Ce spui, cumnata?! Da' ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a

prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las' pe mine, ca ti-l

iau eu la depanat!

— Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa,

caci de zbantuitul ista al dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au

spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi pun la mijloc! Eu, fiind

ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu

pupaza de unde era, sar cu dansa pe sub streasina casei si ma duc de-a

dreptul in targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ.

Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de

colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar si eu eram oleaca de fecior de

negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra?

— De vanzare-ti e gainusa ceea... mai baiate?

— De vanzare, mosule!

— Si cat cei pe dansa?

— Cat crezi dumneata ca face!

— Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana,

javra dracului se face a o cauta de ou si-i dezleaga atunci frumusel ata de la

picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand:

„Iaca pozna, c-am scapat-o!” Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce

se mai odihneste putin, isi ia apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma lasa

mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa!... Eu atunci,

hat! de sumanul mosneagului, sa-mi plateasca pasarea...

— Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-

a fost de cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de

mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma bagam in ochii

mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comedie

imprejurul nostru; da, iarmaroc nu era?!

146

-Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o

vreme, razand. In ce te bizui de te indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai

pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca spinarea,

cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor iti fac,

daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand ii scapa de mana mea!

— Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i

feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu

dansul pentru asta.

— He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata

ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai

dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat

sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro

dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai

oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare,

sa spurci iarmarocul?

Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat

gura. Apoi incet-incet m-am furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga

spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma ajunge mosneagul? Caci

imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: „Lasa-l,

mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!”

Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai

cu-atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa

Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de

osteneala.

Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si fratii imi

spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot

satul in picioare din pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe

mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din

cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa

Anghilita lui mos Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti,

numai ce si auzim cantand in tei:

147

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu

mirare:

— I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe

sfanta dreptate!

— Mai asa, surioara!... Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a

patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plange de mila!

Zahei insa ne lasase vorbind si se ca' mai dusese in targ, dupa mama, sa-i

spuna bucurie despre pupaza... Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul

secului de postul San Petrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si

placinte cu poalele-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi

tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa Mariuca lui

mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima:

— Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica

toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam

ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin in sanatatea

gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba

dintre noi sa piara, si neghina din ogoare! Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de

toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii!

— Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire

din umere, cand se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data

temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii a manca. Si altii ca altii,

dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.

Stejarul din Borzestide Nicolae Gane

148

A fost odata un timp, pe cand Molna si Prutul nu faceau hotar intre trei

tari surori, pe cand bourul moldovenesc era singur stapan pe-o tara larga,

indemanatica, locuita de-un popor ager si drept pamantean. De pe atunci,

deci, si pana-n zilele noastre, ramas-a vorba din tata-n fiu cum ca un joc de

copii se incinsese odinioara pe sesul Trotusului, nu departe de satul Borzesti,

sub un soare frumos de primavara. In doua taberi era despartita ceata

copiilor: una infatisa tabara tatarilor sub comanda lui Gheorghie, un

copilandru cu plete negre si cu ochii de mure, iute si neastamparat ca

Trotusul ce se pravale de la munti; cealalta era tabara moldovenilor sub

comanda lui Stefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albastri,

ganditori, si cu inima cutezatoare. Cel dintai era fiu de taran, cel de al doilea

fiu de domn.

Ei insa se jucau la un loc pe iarba verde, in racoarea aerului, sub

stapanirea dreapta a soarelui de primavara.

Si ambele taberi, inarmate pana-n dinti cu pusti de soc, cu sabii de

sindila, cu suliti de trestii, se bateau amarnic intre ele, de clocoteau vaile

Trotusului si se spariau toti graurii din tufarisuri. Iar comandantii, calari pe

fugari aprigi de nuiele, alergau cand la aripa dreapta, cand la aripa stanga a

ostirilor insirate, si-si imbarbatau soldatii la lupta.

A tinut cat a tinut batalia nehotarata, dar, in sfarsit, copilul cel cu ochi

albastri ganditori, care avea darul de a se razboi mostenit de la tatal-sau,

invinse pe tatari, prinse pe hanul lor, pe neastamparatul Gheorghie, si-l lega

de-un stejar batran, martur de cea intai izbanda a viitorului domn.

Apoi toti hatmanii si capitanii lui Stefan se adunara imprejurul

stejarului si prinsera sa judece pe hanul tataresc, unii pentru vreo minge

furata, altii pentru vreo cetate de hartie daramata, tot fapte rale ce nu

puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecati in jos, isi astepta osanda,

abia stapanindu-se de ras.

In sfarsit, Stefan, dupa ce asculta parerea mai-marilor ostirii sale, zise

cu sprancenele incretite:

149

— Porunca domniei-sale este sa-l spanzurati de creanga cea de sus, ca

sa fie de pilda si altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu franghie de subsuoara si ridicat pe

creanga in sus in salvele pustilor de soc si in strigatele de bucurie a ostenilor

invingatori. Joc nebunatic, copilaresc, la care soarele, in maretia lui, se uita

zambind, el care vazuse multe altele pe coaja noastra pamanteasca!

Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotusului de sus

in jos?... Un vifor se starneste de puterea caruia se leagana in aer micul han

tataresc, si pamantul prinde sa se clatine si sa sune parca s-ar fi rasturnat

stancile cele mari de la obarsiile Trotusului.

Iar in timp ce Stefan si intreaga lui ostire stateau nedumeriti de vuietul

ce se apropia, in timp ce micul Gheorghie in bratele vazduhului se gandea la

cei ce-s spanzurati aievea, deodata se vazu o ceata nenumarata de

adevarati tatari venind in goana mare a cailor spre dansii si-atunci... vai!...

toti copiii, cuprinsi de groaza, apucara la fuga care-ncotro, uitand pe micul

Gheorghie, care atarnat de creanga stejarului, zambea inca in nevinovatia

lui, nestiutor de urgia ce-l ameninta. Da! el zambea inca... dar atotvazatorul

soare inceta de a zambi, caci in acel moment o suta de sageti, o suta de

suliti se infipsera in trupul lui. Ceriul se posomori, frunzele si crengile

copacului, patate de sange copilaresc, se clatinara infiorate.

Treizeci de ani au trecut dupa aceasta intamplare, si micul Stefan,

schimband sabia de lemn pe palosul de otel, se urca de pe treapta pe

treapta pe scara lumii, pana ce ajunse sa fie numit la Direptate domn tarii

Moldovei, inscaunat si miruit de mitropolitul Teoctist.

Astfel, facandu-se insusi tiitor peste toata tara, incepu viata grea si

anevoioasa, tot in razboaie si osteneli, caci tara, fiind bogata, larga si

indemanatica, destepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cat nevoile veneau

mai grele peste dansul, cu atat inimosia lui crestea; si a voit Dumnezeu ca el

sa mearga din biruinta in biruinta, si numele lui sa se mareasca tot mai mult,

incat sa razbata peste hotarele Moldovei, departe in lumea apuseana si sa

razbata prin patura veacurilor pana la noi.

150

Iar el, domn drept credincios si pamantean, de fiecare biruinta inalta

cate o biserica spre marturie nepieritoare de trainicia neamului nostru si de

bunatatea lui Dumnezeu. Multi ani domni Stefan-voda cel Mare in care timp

aseza cu nestramutare temelia stapanirii noastre asupra campiilor Dunarei,

pecetluind si sfintind aceasta stapanire cu sangele varsat. Dar tot nu era

linistit. Un gand indaratnic il urmarea din copilarie, gandul micului

Gheorghie, ucis de tatari; si oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi facut, chipul cel

oaches si dragalas i se infatisa necontenit, cerandu-i parca razbunare.

Iata ca intr-una din zile i se aduce veste ca o multime de oaste

tatarasca a navalit in tara peste apa Nistrului, pustiind pamantul, rapind

cardurile de vite, dand foc satelor si girezilor de pane, robind femeile si

copiii.

Iute Stefan isi intocmi oastea si le iesi inainte la satul Lipinti. O! de asta

data, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe sesul Trotusului, la stejarul din

Borzesti; era o adevarata batalie cu tatarii. Stefan cel blond cu ochii albastri

ganditori, calarea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi

moldovenesc si alerga ca un fulger la toate punctele de bataie, varandu-se

unde primejdia era mai mare.

Si-n loc de sabii de lemn, se-ncrucisau acum sabii de fier, si-n loc de

pusti de soc, detunau tunuri de schija, incat se-nnegrea vazduhul de fum, de

uneori nu se mai vedea om cu om. Pana-n ceri se inalta rasunetul restristei

de pe pamant; iar tatarimea, cuprinsa din doua parti, se macina si se mistuia

ca pleava intr-un vartej de doua furtuni ce se ciocnesc. Ros era soarele sus

ca in timp de grea cumpana, ros era pamantul jos de sangele ce galgaia. Dar

sufletul bataliei, acel ce vedea si stapanea toate era chipul blond al lui

Stefan, care se arata pretutindene ca o icoana de imbarbatare, dand inima

ostenilor lui si facandu-i sa mearga la biruinta sigura.

Si, in adevar, sigura si desavarsita a fost biruinta moldovenilor, caci n-

apucase a asfinti soarele si intreaga urdie tatareasca a fost sfaramata si

robita, prinzandu-se pe insusi seful lor, fiul hanului tataresc de peste Volga.

151

Iar Stefan a dat lauda lui Dumnezeu si a trimis sol de bucurie sotiei

Evdochia, sora tarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp dupa aceasta si auzind batranul han de peste

Volga despre nimicirea ostirii sale la Lipinti trimise lui Stefan soli incarcati cu

odoare pentru rascumpararea fiului sau din robie, iar Stefan raspunse solilor

ca-i va da drumul daca se vor invoi la aceasta mai-marii ostirilor lui, care au

a fi adunati si intrebati pe malul Trotusului la satul Borzestii.

Era o zi frumoasa, o adevarata zi de primavara, ziua in care Stefan isi

aduna hatmanii si capitanii pe malul Trotusului sub batranul stejar unde

micul Gheorghie fusese ucis de tatari.

Trist parea acum copacul si garbovit atat de povara celor treizeci de

ani trecuti peste crestetul lui, cum si de amintirea dureroasa a faptului ce l-a

insangerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelas camp verde inflorit,

aceleasi ape iuti si neastamparate ale Trotusului, care curg fara repaos pe

asternutul lor de prund, acelas soare dulce si zambitor care a dezmierdat

odinioara jocul cel nebunatic de copii.

De acelas stejar sta acum legat un adevarat tatar, fiul hanului Mengli

Gherei de peste Volga, si roata imprejurul lui erau mai marii ostirilor lui

Stefan: hatmanul Arbore, hatmanul Sendrea, aprodul Purice, logofatul Tautu,

vornicul Boldur si alti multi osteni si oameni de frunte; iar in mijlocul lor,

drept in fata tatarului, sta insusi Stefan, copilandrul de odinioara peste capul

caruia de asemenea trecusera cei treizeci de ani ce au garbovit stejarul, insa

din mladita de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri intinse

de la munti si pana la mare, la umbra carora se adapostea un popor intreg

de plugari si de osteni. Iar mai la o parte stateau solii lui Mengli Gherei cu

darurile de peste Volga.

— Voi, hatmani si capitani! zise Stefan, incretind din sprincene; v-am

adunat aice ca sa dau in judecata voastra pe fiul hanului tataresc, si sa

hotarati voi insiva de i se cuvine iertare sau pedeapsa. Sunt acum treizeci de

ani, eram mic si ma jucam sub acest stejar batran c-un copil Gheorghie din

Borzesti, cand deodata navali fara veste asupra noastra Mengli Gherei, hanul

152

tatarilor de peste Volga, cu o urdie nenumarata, si ucise fara mila pe

nevinovatul Gheorghie. Iata ca acum, cu ajutorul vostru si a lui Dumnezeu,

fiul aceluias han a cazut prins in manile noastre, dupa ce si el ne-a calcat

tara fara dreptate, a ars multime de holde si sate, a ucis multime de femei si

de copii. Parintele sau ne trimite soli si daruri pentru rascumpararea lui. Las

la voia si intelepciunea voastra sa hotarati ce i se cuvine!

Atunci toate fruntile se posomorara, toti ochii se pironira asupra

tatarului, care in acel moment avu neauzita obraznicie sa scuipe asupra

moldovenilor facandu-i cani; iar batranul hatman Arbore zise urmatoarele:

— Maria-ta!... N-am avea ce face cu viata acestui tatar ce ne

batjocoreste, caci tara s-a adapat cu indestul sange paganesc, si sangele

unuia mai mult n-ar spori intru nimic roada pamantului nostru. Dar acest

unul este fiul hanului tataresc, si maria-ta, care te lupti de atatia ani pentru

intemerea neamului nostru, esti dator sa faci dintr-insul pilda, ca sa mearga

vestea peste cele patru hotare ale tarii, cum ca oricine samana moarte pe

pamantul nostru, moarte culege!

Atunci toti intr-un glas strigara: La moarte, la moarte!... Iar Stefan,

intorcandu-se catra solii lui Mengli Gherei, le zise:

— Duceti-va cu daruri, cu tot la stapanul vostru si spuneti-i: ca atat de

mult s-a scumpit capul fiului sau prin sangele crestinesc ce-a varsat, incat el

nu are indestula avere sa-l poata rascumpara. Iar daca vrea sa-l intalneasca

in locul unde s-a dus, atunci sa se incumateze sa ne calce hotarele!

Apoi, dupa ordinul lui, fiul vestitului han tataresc Mengli Gherei de

peste Volga, stapanul Crimeei si al Ucrainei, spaima polonilor si a

moscovitilor, fu ridicat in sus cu manile legate la spate si spanzurat de

aceeasi creanga de care se legana odinioara micul Gheorghie, cand fu

strapuns de sagetile tataresti; s-atunci surlele, trambitele si darabanele ii

facura cinstea cea de pe urma, si o salva puternica de sinete, imprastiind

vestea mortii lui, facura sa salte apele Trotusului.

Iar Stefan, judecand ca batranul stejar si-a indeplinit menirea,

deoarece frunzele si ramurile lui cu sange au fost spalate, a poruncit sa i se

153

dea foc, si-n locu-i a zidit, in amintirea tovarasului sau din copilarie, o

biserica cu hramul Sfantului Gheorghie.

De atunci si pana azi multe s-au intamplat, caci patru sute de ani

trecut-au peste tara, intovarasiti de voi si nevoi, dar inca si astazi, cand merg

calatorii sa viziteze biserica cea neagra din Borzesti, simt o tainica strangere

de inima, aducandu-si aminte ca pe acele lespezi de piatra a calcat odinioara

piciorul lui Stefan, care a fost sufletul de viata, cheagul neamului romanesc,

si astazi inca ochii lor parca vad rasarind din intunecimea boltilor marea lui

umbra care de acum va pluti peste noi in adanca viitorime ca un spirit

proteguitor.

Iepurele si ariciulde Fratii Grimm

Intr-o zi frumoasa de toamna, se intalni iepurele si ariciul. De cum vazu

iepurele, ariciul se grabi spre el sa-i dea buna dimineata.

Iepurele ingamfat, se uita de sus la arici si-l intreba:

- Tu ce alergi de zor asa de dimineata?

- Ma plimb – raspunse politicos ariciul.

- Te plimbi? – zise razand iepurele. Daca nu ma insel ti-ai putea folosi

picioarele pentru lucruri mai importante decat plimbarea.

Ingamfarea iepurelui il jigni pe arici. Nu ajunge ca s-a nascut cu

picioare strambe, dar iepurele mai si glumeste pe seama lui.

- Stii ceva – spuse ariciul – hai sa ne luam la intrecere! Pun pariu ca te

intrec, daca alergam!

- Esti tare glumet – spuse iepurele. Cum vrei sa ma intreci cand ai

picioarele asa strambe? Dar fie, daca asta vrei. Pe ce punem pariu?

- Pe un ban de aur si o sticla de tuica – zise ariciul.

154

Iepurele se uita batos la arici, iti rasuci mustata. Dupa care intinse laba

catre arici si spuse:

- Bine, fie, sa ne intrecem!

- Ei, pai nu-i asa de urgent! Cine a mai vazut asa ceva, sa ma iau la

intrecere cu stomacul gol. Mai intai merg acasa sa mananc ceva, si ne

intalnim peste jumatate de ora.

Iepurele nu spuse nimic, asa ca, ariciul o lua spre casa.

De cum ajunse acasa, striga:

- Femeie, unde esti? Vino degraba, mergem impreuna pe camp!

- La ce treaba? – intreba femeia arici.

- Am pus pariu cu iepurele ca-l intrec la fuga!

- Vai de capul tau, nenorocitule, cum sa-l intreci tu pe iepure? Ti-ai

pierdut mintile;

- Lasa asta pe seama mea. Hai, fuguta, vino cu mine.

Cum mergeau ei pe camp, ariciul asa grai:

- Vezi aratura asta?

- O vad – zise nevasta ariciului.

- Acolo vom alerga cu iepurele. Eu alerg intr-o brazda, iepurele alearga

in cealalta brazda. Tu n-ai alta treaba, decat sa stai aici, la capatul brazdei,

iar cand iepurele ajunge aici, tu sa zici: Eu am ajuns deja!

Femeia dadu din cap ca a inteles, si porni spre capatul araturii.

Ajunse si iepurele:

- Incepem?

- Incepem! zise ariciul.

Iepurele numara:

- Unu, doi, trei si!

Iepurele porni in goana, ariciul abia iti ridica picioarele. Dupa cativa

pasi, se piti in brazda si nici nu mai misca.

Iepurele ajunse la capatul brazdei, dar femeia arici ridica, capul din

brazda si spuse: Eu am ajuns deja. Iepurele ramase mut de uimire, nu-i

155

venea sa creada ca ariciul a ajuns inaintea lui. Nici nu banuia ca ariciul il

pacali, stiut fiind ca ariciul nu se deosebeste de femeia arici cu nimic.

- Nu-mi vine sa cred – zise iepurele. Sa alergam inca o data!

Si fara sa astepte raspunsul o lua la fuga spre celalalt capat al araturii.

Acolo insa il astepta ariciul. Cand ajunse, ariciul il intampina din nou.

- Inca o data! - striga iepurele, si o lua iar la goana.

- Din partea mea, putem alerga de cate ori vrei – spuse ariciul.

Iepurele alerga cat il tineau picioarele, de vreo saptezeci de ori, dar de

fiecare data ariciul era acolo inaintea lui. Cand a simtit ca nu-l mai tin

picioarele, se dadu batut. Nu intelegea cum e posibil, dar asta e. Ii dadu

ariciului banul de aur si sticla cu tuica, dupa care se prabusi la marginea

araturii.

Ariciul lua ce castigase, merse la capatul araturii isi lua femeia, dupa

care mersera linistiti acasa. Baura cate un pahar de tuica, si traira linistiti,

dar dupa aceasta intamplare, nici un iepure nu mai face glume pe seama

picioarelor scurte ale aricilor.

Cufarul zburatorde Hans Christian Andersen

Era odata un negustor asa de bogat incat ar fi putut sa pardoseasca cu

bani de argint toata strada lui si pe langa asta si o ulicioara aproape toata,

dar nu le pardosea pentru ca-si intrebuinta altfel banii si cand dadea o para,

lua inapoi un galben, fiindca eraCufarul zburator priceput; dar intr-o buna zi a

murit.

Fecioru-su a mostenit toata averea si cand s-a vazut cu atata banet a

inceput sa duca o viata de petreceri; facea zmee din banii de hartie si arunca

in apa galbeni in loc de pietre.

156

Cu asemenea indeletniciri, paralele s-au ispravit repede si nu i-au mai

ramas decat patru banuti de arama, iar haine nu mai avea decat un halat

vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau sa stie de el,

pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul asa imbracat. Numai unul

din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica:

"Fa-ti bagajul!“.

Dar el n-avea ce bagaj sa-si faca si de aceea s-a bagat chiar el in cufar.

Acuma, sa vedeti, cufarul acesta era tare ciudat.

Cum il incuiai, putea sa zboare. Asa a facut si feciorul de negustor;l-a

incuiat si indata a zburat cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai

departe si mai departe. Cand fundul cufarului scartaia, feciorul negustorului

se temea sa nu se sparga in bucati si sa trebuiasca sa faca o tumba cumplita

si asta nu-i prea placea. Si a mers asa cat a mers si a ajuns in tara turcilor.

A ascuns cufarul intr-o padure si a intrat in oras. Nu s-a uitat nimeni la

dansul. Fiindca turcii umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea el

asa, a intalnit in drum o doica cu un copil la piept.

- Asculta, doica turceasca – a intrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu

ferestre asa de inalte?

- Acolo sta fata sultanului – a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie

foarte necajita din pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni sa stea de

vorba cu ea, decat numai daca sunt de fata sultanul si sultana.

-Bine, multumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus in padure, s-a

bagat in cufar, a zburat pana pe acoperisul palatului si s-a strecurat la

printesa pe fereastra.

Printesa dormea pe o sofa si era atat de frumoasa incat feciorul de

negustor nu s-a putut opri si a sarutat-o. Ea s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a

spus ca e dumnezeul turcilor si a venit prin vazduh la dansa si ea a fost

foarte magulita.

Pe urma au stat impreuna de vorba si el i-a spus tot lucruri minunate, i-

a spus ca ochii ei sunt doua lacuri adanci in care gandurile inoata ca niste

zane ale apei si i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheata cu incaperi

157

frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei si

dragalasi.

Frumoase lucruri spunea! Si pe urma i-a cerut printesei mana si ea

indata a spus da!

- Sa vii sambata seara – a zis ea; sambata seara, sultanul si sultana vin

la mine la ceai. Au sa fie foarte mandri ca mi-a cerut mana dumnezeul

turcilor; cauta numai si invata bine o poveste frumoasa, pentru ca tatei si

mamei le plac foarte mult povestile; mama vrea sa auda povesti cu talc si

cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.

- Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste – a spus el si a plecat,

dar inainte de plecare printesa i-a dat o sabie impodobita cu bani de aur si

de asta avea el nevoie.

Si-a luat zborul, si-a cumparat un halat si dupa aceea s-a dus in padure

si acolo s-a apucat sa nascoceasca o poveste; pana sambata trebuia sa fie

gata si nu era chiar asa de usor.

Sambata seara povestea era gata. Sultanul, sultana si toata curtea

erau la ceai la printesa.Toti l-au intampinat cu prietenie.

Cufarul zburator- Nu vrei sa ne spui o poveste? – a spus sultana; dar

una care sa fie cu talc.

- Dar sa fie si cu haz – a zis sultanul.

- Da, da! – a raspuns el. Ascultati: era odata un manunchi de chibrituri

si chibriturile acestea erau foarte mandre de originea lor. Se faleau fiindca se

trageau dintr-un brad batran si inalt, din care fiecare din ele era o aschie.

Chibriturile sedeau pe masa intre o scaparatoare veche si o, tigaie tot

veche de fier. Isi aduceau aminte de tinerete si povesteau tigaii:

"Cand eram noi in copac, stateam intr-o creanga verde. Dimineata si

seara beam ceai de diamant, adica roua, toata ziua ne imbaiam in soare,

cand era soare, si pasarile ne spuneau povesti. Vedeam ca suntem bogate

prin faptul ca fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau imbracati

si iarna erau goi, pe cand familia noastra avea mijloace sa se imbrace in

verde si vara, si iarna. Dar iata ca intr-o buna zi a venit un taietor de lemne

158

siCufarul zburator familia noastra sa imprastiat in toate partile. Trunchiul

familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care daca voia putea sa faca si

inconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care incotro, iar noi avem acuma

menirea sa aprindem oamenilor lumina;de aceea noi, obraze subtiri, am

ajuns sa stam la bucatarie.“

"Soarta mea s-a desfasurat altfel – a spus tigaia de fier langa care

sedeau chibriturile. De la inceput, de cand am venit pe lume, am fost de o

multime de ori curatita si incalzita; eu fac treaba cu temei si sunt la loc de

cinste aici in casa.

Singura mea bucurie este sa sed dupa masa la locul meu, curata si

frecata, si sa schimb vorbe intelepte cu tovarasele mele. Afara de caldarea

de apa, care se duce cateodata in curte si se intoarce, toti cati suntem aici

stam mereu in casa.

Numai cosnita ne aduce noutati si trebuie sa spun ca vorbeste cu prea

multa indrazneala despre cele ce se petrec afara.

Deunazi, o oala batrana s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea

cosnita, ca a cazut de la locul ei si s-a spart; era o femeie asezata si cu pareri

sanatoase, asta pot sa v-o spun.“

"Mai taci acuma, ca ai vorbit destul“ – i-a taiat vorba scaparatoarea si a

izbit o data in cremene ca au sarit scanteiin toate partile.

"Mai bine sa ne veselim oleaca." "Da, haide sa vedem care dintre noi e

de neam mai bun“– au spus chibriturile.

"Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai

bine sa povestim cate o intamplare. Uite,incep eu. Am sa spun ceva care s-a

intamplat oricui; asa fiecare are sa inteleaga mai repede despre ce-i vorba si

are sa se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea marii, intr-o familie

linistita..."

"Incepe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranta ca povestea are

sa ne placa."Cufarul zburator

"In casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele maturate si

spalate si la fiecare doua saptamani se puneau perdele curate."

159

"Ce frumos povestesti – spuse matura. Se vede imediat ca povesteste

o femeie, e ceva delicat si fin...""Da, da, se vede asta!" – a spus caldarea de

apa si de placere a sarit in sus si apa a curs pe jos pleoscaind.

Oala a povestit mai departe si la sfarsitul povestii a fost tot asa de

frumos ca si la inceput.

Farfuriile au zanganit de bucurie si matura a scos cateva fire de

patrunjel verde din ligheanul cu nisip si a incununat oala, fiindca stia ca asta

are sa-i necajeasca pe ceilalti.

"Daca o incununez, maine ma incununeaza si ea pe mine" – s-a gandit

matura.

"Mie mi-a venit pofta sa dansez." – a spus vatraiul si a inceput sa

danseze. Doamne, iarta-ma, cum mai ridica piciorul in sus! O perna veche

care zacea aruncata intr-un colt a plesnit cand a vazut.

"Ei, ma incununati si pe mine?" – a intrebat vatraiul. Si l-au incununat

si pe el.

"Neam prost!" - si-au spus in gand chibriturile.

Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit si nu poate

daca nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe

masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu

care scria scrisori bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese

bagata prea tare in cerneala, dar era mandra de asta.

"Daca samovarul nu vrea sa cante – spuse ea – n-are decat sa nu

cante. Afara la fereastra e o privighetoare in colivie si stie ea sa cante. E

drept ca n-a invatat nicaieri, dar putem sa trecem asta cu vederea."

"Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta – a zis ceainicul de tabla

(canta si el si era var bun cu samovarul) -cred ca nu-i bine sa ascultam cum

canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e asta? Sa spuna cosnita daca

am sau n-am dreptate!" "Sunt foarte suparata – zise cosnita – sunt cum nu

se poate de suparata pe voi toti. Asa intelegeti voi sa va petreceti seara? N-

ar fi mai intelept lucru sa facem putina ordine? Sa stea fiecare la locul lui si

eu am sa va arat ce sa faceti. Aveti sa vedeti ce frumos are sa fie!“

160

"Sa facem cat mai multa zarva!“ – au spus cu totii.

In clipa aceea a intrat bucatareasa si toti au amutit si nu s-au mai

miscat. Dar nu era oala care sa nu stie ce e in stare sa faca si cat e de nobila.

Fiecare se gandea: "Hei, dac-as fi vrut, sa vezi ce petrecere ar fi fost!"

Bucatareasa a luat chibriturile si a facut focul. Cum s-au mai aprins

toate si cum au mai ars! Si se gandeau: "Acuma poate oricine sa vada ca noi

suntem mai de pret decat toate celelalte. Uite cum stralucim si ce lumina

dam!“ Dar repede-repede au ars si n-a mai ramas nimic din ele.

- Frumoasa poveste – a spus sultana. Parca as fi fost si eu in bucatarie

cu chibriturile. Da, acuma poti s-o iei pe fiica noastra de sotie. - Da, da! – a

spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastra.

Il tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.

Cu o zi inainte de nunta, seara, a fost iluminatie in tot orasul. S-au

impartit pesmeti si covrigi si copiii pe strada suierau din degete si era

minunat de frumos.

"Trebuie sa fac si eu ceva" – s-a gandit feciorul de negustor si a

cumparat rachete, pocnitori si artificii, le-a pus cu el in cufar si si-a luat

zborul.

Era o zarva cumplita! Toti turcii topaiau si jucau de le sareau papucii

pana peste cap; asemenea minunatie cum era cufarul zburator nu mai

vazusera niciodata. Acuma vedeau si ei ca intr-adevar dumnezeul cel turcesc

avea s-o ia pe fata sultanului.

Feciorul de negustor s-a intors cu cufarul in padure si pe urma ce si-a

spus el: "Hai sa ma duc prin oras, sa vad ce spune lumea“. Nu-iCufarul

zburator de mirare deloc ca era curios sa afle.

Cate si mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse in felul lui, dar

tuturor li se paruse frumos ce vazusera.

- Am vazut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii ii straluceau ca

niste stele si barba lui e ca o spuma.

- Zbura imbracat cu o mantie de foc – zicea altul. Si pe pulpanele

mantiei sedeau ingeri.

161

Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea sa fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar in padure, ca sa se bage in cufar, dar

cand a ajuns in padure, ia cufarul de unde nu-i!

Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai ramasese

din el decat scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea sa zboare si nu

se mai putea duce la fata sultanului.

Ea l-a asteptat pe acoperis toata ziua. L-o mai fi asteptand si acuma,

dar el cutreiera lumea si spune povesti; povestile lui insa nu mai sunt asa de

frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul

turcilor.

Scufita rosiede Fratii Grimm

Intr-un sat locuia cea mai frumusica tarancuta din lume. Mama si

bunica o iubeau foarte mult. Bunica ii facuse o scufita rosie, care ii venea de

minune, si de atunci pretutindeni i se spunea Scufita Rosie. Intr-o buna zi,

mama facu placinte si ii spuse fiicei sale:

- Du-te de vezi cum se simte bunicuta, stii ca e bolnava. Ia o placinta si

ulcica asta cu unt pentru ea. Scufita Rosie pleca de indata la bunicuta ei care

locuia in alt sat.

In padure il intalni pe Lup care vru sa o inghita, dar nu indrazni, pentru

ca in apropiere erau cativa taietori de lemne. Lupul o intreba unde se duce.

Si biata copila, care nu stia ca e primejdios sa asculti vorba unui lup, ii spuse:

- Ma duc s-o vad pe bunica. Ii duc o placinta si o ulcica cu unt trimise

de mama.

- Locuieste departe? o intreba Lupul.

- Vai, da! spuse Scufita Rosie. Locuieste acolo, hat departe, dincolo de

moara, in prima casa din sat.

162

- Ei bine! spuse Lupul, as vrea sa merg si eu sa o vad. Eu o s-o iau pe

aici, tu pe-acolo si vom vedea care ajunge primul.

Lupul o lua la fuga cat il tineau picioarele, pe drumul cel mai scurt, si

fetita pleca pe calea cea mai lunga. Sufita Rosie se veselea, alerga dupa

fluturi, facea buchete din florile intalnite in cale. Lupul sosi la casa bunicii

primul, si batu la usa: cioc, cioc!

- Cine-i acolo? intreaba batranica.

- Eu sunt, copila ta, Scufita Rosie, spuse Lupul indulcindu-si glasul. Iti

aduc o placinta si o ulcica plina cu unt, pe care ti le-a trimis mama!

Bunica cea buna, care era in pat, ii striga:- Trage zavorul, manerul va

ceda!

Lupul trase ivarul si usa se deschise.

El se arunca asupra bietei femei si o inghiti cat ai clipi din ochi, pentru

ca nu mai mancase de trei zile. Apoi inchise usa si se culca in patul bunicii. O

astepta pe micuta Sufita Rosie, care dupa catva timp batu la usa: cioc, cioc!

- Cine-i acolo?

Scufita Rosie auzind vocea groasa a Lupului, se sperie mai intai, apoi

se gandi ca bunica e bolnava si ii raspunse

- Eu sunt, nepotica ta, Sufita Rosie. Ti-am adus o placinta si o ulcica cu

unt pe care ti le-a trimis mama.

Lupul ii striga:

- Trage zavorul, manerul va ceda!

Scufita Rosie trase ivarul si usa se deschise.

Lupul o vazu intrand si, ascunzandu-se in pat sub patura,ii spuse:

- Pune placinta si untul pe masa si vino sa dormi langa mine.

Scufita Rosie se dezbraca si se culca in pat, spunand:

- Vai, bunico, da’ de ce ai bratele asa de mari?

- Ca sa te imbratisez mai, bine fata mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai picioarele asa de lungi?

- Ca sa alerg mai bine, copila mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai urechile asa de lungi?

163

- Ca sa te aud mai bine, copila mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai ochii asa de mari?

- Ca sa te vad mai bine, copila mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai dintii asa de mari?

- Ca sa te inghit!

Si zicand acestea, Lupul cel rau se repezi la Scufita Rosie si o inghiti.

Dupa ce-si potoli foamea, se culca din nou in pat si adormi. Se intampla ca

tocmai atunci un vanator sa traca prin fata casei. Auzind sforaitul Lupului isi

spuse in sinea lui: "vreau sa vad daca bunica nu-i cumva bolnava". Intra in

casa si deodata il vazu pe Lup. A, a! Iata-te, talhar batran! De cand te caut!

Vanatorul vru sa traga cu pusca, dar ii trecu prin minte ca Lupul a mancat-o

pe bunica. Trebuia sa o salveze. El lua o foarfeca, sa spintece burdihanul

domnului Lup. Taie cu foarfeca si dadu de Scufita Rosie, si, cand mai facu

vreo doua taieturi, fetita sari afara strigand:

- Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta Lupului!

Bunica iesi la randul ei, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie se duse sa

caute niste pietroaie si le puse in burta Lupului. Cand acesta se trezi si vazu

oameni, vru sa sara din pat, dar se prabusi la pamant si dadu ortu' popii. Cei

trei prieteni nu-si incapeau in piele de bucurie: vanatorul lua blana Lupului si

se indrepta spre casa; bunicuta, careia ii era foame, manca placinta si untul

din ulcica; iar Scufita Rosie se gandi in sinea ei: "De-acum inainte n-o sa ma

mai abat din drum in padure, am sa fiu cuminte si am sa ascult povetele

mamei".

Ratusca cea urata

164

Hans Christian Andersen

Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i

galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite

mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in

limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si

livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci.

Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se

revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de

lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii

se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul

unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea

ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i

faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul

santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!"

sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia

lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.

- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.

- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu,

hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii,

pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti

aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel

mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun

drept, m-am saturat.

Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.

- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o

vizita.

165

- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese

puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti

bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici

macar nu vine sa ma vada.

- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana...

A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si

d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate

jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in

apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate

erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de

curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.

- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua,

raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul

cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!

Rata il privi lung si zise:

- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare

sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa,

chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata

frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se

duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa.

- "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa

altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la

suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca

niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si

urat.

- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de

picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de

urat, cand te uiti mai de aproape la el.

- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va

prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa

nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

166

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se

certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.

- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul

pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele,

urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este

cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e

asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i

ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta

inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in

seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine;

nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta

isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara.

Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:

- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi!

Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l

musca de gat.

- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.

- Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse

galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.

- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt

draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.

- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar

are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca

inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, si cu vremea

s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine

facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.

167

- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete.

Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.

- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la

voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui,

se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.

- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la

picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele,

si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc

nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea

destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor

ratelor din curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau.

Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte

rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui

li spunea uneori:

"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il

bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri

vazandu-l zburara speriate-. "Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi

bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde

traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si

cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu

ochii de tovarasul lor cel nou.

- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si

saluta cat putu mai frumos.

- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de

asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din

neamul nostru.

168

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea

altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci

salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.

- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua

bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta

balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa

cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in

desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.

Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai

auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati

de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile

copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici

norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei;

apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile

se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-

l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare,

infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime.

Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele

nu vrea sa ma manance.

Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si

pocniturile pustilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea

sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si

inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie

naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici

ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna

169

era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca

langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.

Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa

intre inauntru; ceea ce si facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si

cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si

rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-

i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i

zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina

a carai.

- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea

vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.

- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata.

Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era

stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa

spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea

mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea

sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.

- Nu.

- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il

intreba si el:

- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?

- Nu.

- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc

intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si

lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat

nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.

- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de

gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.

170

- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de

placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!

- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi

pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i

faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa

se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi

tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra

capului ei?

- Nu ma intelegi, zise bobocul.

- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu

mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun

nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui

Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit

o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci

si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-

ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa

asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci

oua, sau invata sa torci.

- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse

bobocul.

- Cum vei vrea, zise gaina.

Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l

dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se

ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se

bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig

croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai

bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de

pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata

asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si

171

mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor

lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in

tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa

de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o

roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat

asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai

putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari

deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-

avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea,

ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz

pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta

urata, sa stea cu ele.

Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o

tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se

facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind;

bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca

in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu

misca si fu prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie,

sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in

simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l

omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se

imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de

spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul

afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l

bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul.

Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se

strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de

172

osteneala.Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a

avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi

incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o

primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune -

bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l

duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii

erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi

si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea,

si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata

frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul

cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste

ciudata:

- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma

ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa?

La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de

servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira

spre el cu penele zburlite:

- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi

astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi

chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare

urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou

de lebada.

Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce

indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand

173

frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l

mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai

mic dintre ei striga:

- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:

- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe

mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri

zicand cu totii:

- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...

Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia

singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era

ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum

fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti

zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si

socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o

lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul

frumos si striga din toata inima:

- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata

fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!

Pestisorul de aur

A fot o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu

sotia sa in apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era

neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai

ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face

fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche,

174

legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita.

Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.

Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu

nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe care o duceau si nu contenea

sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul

isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o

buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata,

insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si

de stralucitor. Nu mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur.

Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l

arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata

a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma,

cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in imparatia

apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei

dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni.

Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata

micului pestisor auriu.

Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni

aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti intamplarea ciudata de care avu parte,

ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe,

nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat,

mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata

pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotari sa puna la incercare promisiunea

facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i

ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta.

Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor.

Acesta nu intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta

sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul celei vechi, ponosite.

Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise

pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale

spre casa. Cand ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o

175

covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa

statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum

dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult

timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.

Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou

barbatul la malul marii, pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca

cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si

impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe

bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu

incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit,

cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca

pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va

spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse

rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga

il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii.

Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi

o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul

bordeiului darapanat, se afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea

in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de nemultumire. “Te pomenesti ca

nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti barbatului sa

faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i

se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini

dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se

intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care

se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de

Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de

cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa

niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la

palat, strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine

176

sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia

seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.

Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru

drum nu i se dadu nici macar o bucata de paine. Paznicii palatului il

inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie vreodata de palat.

Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri,

stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la

tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi,

pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste

el, de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe

el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima

rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca

sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui

asteptand in usa subreda a vechiului lor bordei, in care sa domneasca pacea

si impacarea.

Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel

ca se indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea.

Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il

imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa. Nu mai era nici urma de palat, de

curte imparateasca si de multimea de servitori care forfoteau prin palat sa-i

faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand

vazu vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu sufletul impacat;

inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai

inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii,

asa cum fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit,

dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei.

Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe

care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare

zi.

177

Printesa bob de mazare

A fost odata ca niciodata un tanar print, care s-a intors acasa dupa o

lunga calatorie prin intreaga imparatie. Era in cautarea unei printese pe care

voia s-o ceara in casatorie. Calatoria a fost foarte lunga, dar nici una dintre

printese nu s-a dovedit a fi perechea potrivita pentru printul nostru. Parintii

lui ar fi dorit foarte mult sa se intoarca acasa cu o mireasa potrivita, pe

seama lui. Printul se intorcea spre casa, gandindu-se cu tristete ca la fiecare

pretendenta gasise cate un cusur. Era tare obosit si trist dupa drumul pe

care il facuse. Era trist, mai cu seama ca nu reusise sa satisfaca dorinta

parintilor sai. La palat, parintii sai, regele si regina-mama l-au intampinat cu

multa dragoste, in ciuda faptului ca fiul lor s-a intors fara sa-si fi gasit o sotie.

Ei erau tare bucurosi ca fiul lor se intorsese nevatamat din calatorie si

ca puteau s-l imbratiseze din nou dupa pofta inimii. Isi iubeau feciorul nespus

de mult si ar fi dorit ca acesta sa devina un tanar conducator intelept si cu

mult noroc in viata. Din cauza aceasta l-au inconjurat cu multa dragoste si

intelegere, dar cu toate acestea, dupa primele momente de bucurie ale

revenirii, printul tanar devenii din ce in ce mai treist si ingandurat. Nu mai

mergea la vanatoare, nu mai calatorea, nu mergea la petreceri. Statea toata

ziua in odaia lui, visand. Purtarea tanarului print ii ingrijora nespus de mult

pe rege si pe regina, asa ca acestea au inceput sa-i puna fiului lor tot felul de

intrebari despre pricina supararii sale. Printul le povesti parintilor sai despre

frumusetea calatoriei sale, despre palatele si curtile domnesti pe la care

trecuse in drumul sau, dar ca nicaieri nu daduse peste o printesa atat de

frumoasa si desteapta care sa-I fie pe masura. Multe printese a intalnit, dar

fiecare a facut ceva care nu I-a fost pe plac printului. Povestea printului era

asa de trista incat, in ciuda muzici care rasuna in palat si a muncii devotate a

servitorilor, perechea regala cazu intr-o mare tristete. Dar iata ca intr-o

noapte izbucni o furtuna puternica, cu tunete si fulgere, iar ploaia cadea ca si

178

cum ar fi turnat cu galeata! Si la un moment dat, printre tunete si fulgere,

cineva batu la poarta palatului. Chelarul deschise poarta si tare se mai

minuna la vederea noului venit: o fata statea pe prispa, cu hainele zdrentuite

si parul valvoi din cauza furtunii, cerandu-I chelarului s-o lase sa vorbeasca

cu stapanii palatului.

Chelarului i se facu mila de ea, se duse la regina si o anunta ca o

tanara necunoscuta asteapta la poarta palatului si cere gazduire pentru o

noapte. Regele si regina s-au mirat de aceasta aparitie ciudata, dar au

primit-o pe tanara hoinara. Si abia atunci, regele si regina si-au dat seama ca

in fata lor statea o tanara fata tare frumoasa. Desi dupa infatisare si haine

arata foarte neingrijita, purtarea ei era cuviincioasa. Le-a spus ca este o

tanara printesa hoinara, dintr-un regat indepartat si ca cere adapost.

Purtarea ei cuviincioasa a fost pe palcul regelui si reginei. Au poftit-o

inauntru, i-au pregatit odaia pentru oaspeti, iar servitorii I-au pregatit un pat

cu cele mai pufoase perini si cel mai moale asternut din lume, punandu-i 20

de saltele dintre cele mai mari si confortabile.Bucuroasa, regina il cheama la

ea pe tanarul print si ii povesti despre patania musafirei lor.

Tanarului print ii placu nespus de mult tanara printesa si se gandi in

sinea lui ca poate – poate norocul i-a scos-o in cale si ca ea va corespunde

cerintelor pe care trebuie sa le aiba o adevarata sotie de print. Cu acest

gand printul se intoarse in camera si adormi visand-o pe tanara fata. Regina

dadu porunca uneia dintre domnisoarele ei de companie sa puna un bob de

mazare pe salteau de jos.- Ei, acu’ vom vedea daca esti printesa adevarata

sau nu, gandi regina in sinea ei.”Si acestea fiind spuse, intreaga curte merse

la culcare.Dar, dimineata, la masa, spre uimirea lor, tanara printesa nu mai

sosea. Regina, ingrijorata, isi lasa musafirii in salon si pleca in cautare ei.

Tanara printesa statea in odaia ei, foarte obosita, cu ochii umflati de

nesomn. Printesa, palida si usor ofensata, ii povesti reginei motivul pentru

care n-a putut sa inchida ochii toata noaptea:”N-am putut sa dorm nici un

strop!” se planse ia reginei, aratandu-i bobul de mazare care-i pricinuise

atata neplaceri. Micutul bob de mazare lasase urme vinete pe trupul delicat

179

al printesei. Acum regina era sigura ca tanara trecuse cu bine proba si ca era

o veritabila printesa. Doar o adevarata printesa putea avea pielea atat de

fina, incat sa simta bobul de mazare chiar si prin douazeci de saltele.

- In sfarsit, fiul meu si-a gasit perechea si nu o sa-l mai vad trist si

abatut! Exclama regina. Oaspeti din intreaga imparatie au fost invitati la o

nunta ca-n povesti. Tanara pereche dansa in primul rand, in acordurile

muzicii; toata lumea, de la mic la mare se bucura si se veselea. Iar bobul de

mazare, care a fost cauza fericirii tinerei perechi sta si astazi in trezoreria

palatului ca semn al fericirii si norocului.

Soacra cu trei nuroride Ion Creanga

Era odata o baba, care avea trei feciori nalti ca niste brazi si tari de

virtute, dar slabi de minte.

O razesie destul de mare, casa batraneasca cu toata pojijia ei, o vie cu

livada frumoasa, vite si multe pasari alcatuiau gospodaria babei. Pe langa

acestea mai avea stranse si paralute albe pentru zile negre; caci lega paraua

cu zece noduri si tremura dupa ban.

Pentru a nu razleti feciorii de pe langa sine, mai dura inca doua case

alature, una la dreapta si alta de-a stanga celei batranesti. Dar tot atunci lua

hotarare nestramutata a tinea feciorii si viitoarele nurori pe langa sine - in

casa batraneasca - si a nu orandui nimic pentru imparteala pana aproape de

moartea sa. Asa facu; si-i radea inima babei de bucurie cand gandea numai

cat de fericita are sa fie, ajutata de feciori si mangaiata de viitoarele nurori.

Ba de multe ori zicea in sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi

struni si nu le-oi lasa nici pas a iesi din casa, in lipsa feciorilor mei.

Soacramea - fie-i tarna usoara!- asa a facut cu mine. Si barbatu-meu -

Dumnezeu sa mi-l ierte! - nu s-a putut plange ca l-am inselat sau i-am risipit

casa; ... desi cateodata erau banuiele... si ma probozea... dar acum s-au

trecut toate!"

180

Tustrei feciorii babei umblau in carausie si castigau multi bani.Celui

mai mare ii venea vremea de insurat, si baba, simtind asta, umbla valvartej

sa-i gaseasca mireasa; si in cinci-sase sate, abia-abia putu nimeri una dupa

placul ei: nu prea tanara, nalta si uscativa, insa robace si supusa. Feciorul nu

iesi din hotararea maica-sa, nunta se facu si baba isi lua camasa de soacra,

ba inca netaiata la gura, care insemneaza ca soacra nu trebuie sa fie cu gura

mare si sa tot carteasca de toate cele.

Dupa ce s-a sfarsit nunta, feciorii s-au dus in treaba lor, iar nora

ramase cu soacra. Chiar in acea zi, catre seara, baba incepu sa puna la cale

viata nurori-sa. Pentru baba, sita noua nu mai avea loc in cui. "De ce mi-am

facut cleste? ca sa nu ma ard", zicea ea. Apoi se suie iute in pod si coboara

de acolo un stiubei cu pene ramase tocmai de la raposata soacra-sa, niste

chite de canepa si vreo doua dimerlii de pasat.

- Iata ce am gandit eu, noro, ca poti lucra noptile. Piua-i in casoaia de

alature, fusele in oboroc sub pat, iar furca dupa horn. Cand te-i satura de

strujit pene, vei pisa malai; si cand a veni barbatu-tau de la drum, vom face

plachie cu costite de porc, de cele afumate, din pod, si, Doamne, bine vom

manca! Acum deodata, pana te-i mai odihni, ia furca in brau, si pana maine

dimineata sa gatesti fuioarele aceste de tors, penele de strujit si malaiul de

pisat. Eu ma las putin, ca mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastra.

Dar tu sa stii ca eu dorm iepureste; si pe langa isti doi ochi, mai am unul la

ceafa, care sede purure deschis si cu care vad, si noaptea si ziua, tot ce se

face prin casa. Ai inteles ce ti-am spus?

- Da, mamuca. Numai ceva de mancare...

- De mancare? O ceapa, un usturoi s-o bucata de mamaliga rece din

polita sunt destul pentru o nevasta tanara ca tine... Lapte, branza, unt si oua

de-am putea sclipui sa ducem in targ ca sa facem ceva parale; caci casa s-a

mai ingreuiat cu un mancau si eu nu vreau sa-mi pierd comandul.

Apoi, cand insera, baba se culca in pat, cu fata la perete, ca sa n-o

supere lumina de la opait, mai dand a intelege nurori-sa ca are s-o

privigheze; dar somnul o cuprinse indata, si habar n-avea de ce face nora-sa.

181

Pe cand soacra horaia, dormind dusa, blajina nora migaia prin casa; acus la

strujit pene, acus imbala tortul, acus pisa malaiul si-l vantura de buc. Si daca

Enachi se punea pe gene-i, ea indata lua apa rece si-si spala fata, ca nu

cumva s-o vada neadormita soacra si sa-i banuiasca. Asa se munci biata

nora pana dupa miezul noptii; dar, despre ziua, somnul o dobori, si adormi si

ea intre pene, caiere, fusele cu tort si bucul de malai. Baba, care se culcase

odata cu gainile, se scula cu noaptea-n cap si incepu a tranti s-a plesni prin

casa, incat biata nora, care de-abia atipise, de voie, de nevoie, trebui sa se

scoale, sa sarute mana soacrei si sa-i arate ce-a lucrat. Incet-incet, nora s-a

dat la brazda, si baba era multumita cu alegerea ce-a facut. Peste cateva

zile, carausii sosesc, si tanara nevasta, vazandu-si barbatelul, mai uita din

cele necazuri!

Nu trece mult, si baba pune la cale si pe feciorul cel mijlociu, si-si ia un

suflet de nora intocmai dupa chipul si asemanarea celei dintai, cu deosebire

numai ca aceasta era mai in varsta si ceva incrucisata, dar foc de harnica.

Dupa nunta, feciorii se duc iarasi in carausie si nurorile raman iar cu

soacra acasa. Dupa obicei, ea le da de lucru cu masura si, cum insereaza, se

culca, spunand nurorilor sa fie harnice si dandu-le de grija ca nu cumva sa

adoarma, ca le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare talmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel

atoatevazator, si asa, una pe alta se indemnau la treaba, si lucrul iesea garla

din mainile lor. Iara soacra huzurea de bine.

Dar binele, cateodata, asteapta si rau. Nu trece tocmai mult, si vine

vremea de insurat si feciorului cel mic. Baba insa voia cu orice chip sa aiba o

troita nedespartita de nurori... de aceea si chitise una de mai inainte. Dar nu-

i totdeauna cum se chiteste, ce-i si cum se nimereste. Intr-o buna dimineata,

feciorul mamei ii si aduce o nora pe cuptor. Baba se scarmana pe cap, da la

deal, da la vale, dar n-are ce face, si, de voie, de nevoie, nunta s-a facut, si

pace buna!

Dupa nunta, barbatii din nou se duc la treaba lor si nurorile raman iar

cu soacra acasa. Baba iarasi le da de lucru cu masura si, cum vine seara, se

182

culca dupa obicei. Cele doua nurori, vazand pe cea mai tanara codindu-se la

treaba, ii zic:

- Da' nu te tot codi, ca mamuca ne vede.

- Cum? Eu o vad ca doarme. Ce fel de treaba e aceasta? noi sa lucram,

si ea sa doarma?!

- Nu cauta ca horaieste, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafa un ochi

neadormit, cu care vede tot ce facem, s-apoi tu nu stii cine-i mamuca, n-ai

mancat niciodata moarea ei.

- La ceafa?... vede toate? n-am mancat moarea ei?... Bine ca mi-am

adus aminte... Dar ce mancam noi, fetelor hai?

- Ia, rabdari prajite, draga cumnatica... Iar daca esti flamanda, ia si tu o

bucata de mamaliga din coltar si cu niste ceapa si mananca.

- Ceapa cu mamaliga? d-apoi neam de neamul meu n-a mancat asa

bucate! Da' slanina nu-i in pod? unt nu-i? oua nu sunt?

- Ba sunt de toate, zisera cele doua, dar sunt ale mamucai.

- Eu cred ca tot ce-i a mamucai e s-al nostru si ce-i al nostru e s-al ei.

Fetelor hai! S-a trecut de saga. Voi lucrati, ca eu ma duc sa pregatesc ceva

de-a mancarii, stii cole, ceva mai omeneste; s-acus va chem si pe voi.

- Doamne, ce vorba ti-a iesit din gura! zisera cele doua. Vrei sa ne-

aprindem paie in cap? sa ne zvarla baba pe drum?

- Las' daca v-a durea capul! Cand v-a intreba pe voi, sa dati vina pe

mine si sa lasati sa vorbesc eu pentru toate.

- Apoi dar... daa!... fa cum stii; numai sa nu ne bagi si pe noi in belea.

- Hai, fetelor, taceti, gura va mearga; ca nu-i buna pacea, si mi-e draga

galceava. Si iese cantand:

Vai, saracul omul prost,

Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, s-un cuptor de placinte, cativa pui

parpaliti in frigare si prajiti in unt, o strachinoaie de branza cu smantana si

mamaliguta erau gata. Apoi iute cheama si pe celelalte doua in bordei, si se

pun la masa cu toatele.

183

- Hai, fetelor, mancati bine si pe Domnul laudati, ca eu ma reped in

crama s-aduc si un cofaiel de vin, ca sa mearga placintele aceste mai bine pe

gat.

Dupa ce-au mancat s-au baut bine, le-au venit a canta, ca rusului din

gura garliciului:

Soacra, soacra, poama acra,

De te-ai coace cat te-ai coace,

Dulce tot nu te-i mai face;

De te-ai coace toata toamna

Esti mai acra decat coarna;

De te-ai coace-un an s-o vara,

Tot esti acra si amara;

Iesi afara ca o para;

Intri-n casa ca o coasa;

Sezi in unghi ca un junghi.

S-au mancat, s-au baut, s-au cantat pana au adormit cu toatele pe loc.

Cand se scoala baba in zori de ziua, ia nurori daca ai de unde.

Iese afara speriata, da incolo, da pe dincolo, si cand intra in bordei, ce

sa vada? bietele nurori jeleau pe soacra-sa... Pene imprastiate pe jos,

farmaturi, blide aruncate in toate partile, cofaielul de vin rasturnat, ticalosie

mare!...

- Da' ce-i acolo? striga baba inspaimantata.

Nurorile atunci sar arse in picioare; si cele mari incep a tremura de

frica, cum e varga, si lasa capul in jos de rusine. Iar cea cu pricina raspunde:

- Da' bine, mamuca, nu stii c-au venit tatuca si cu mamuca, si le- am

facut de mancare, si le-am scos un cofaiel de vin, si de aceea ne- am

chefaluit si noi oleaca. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

- Si m-au vazut cuscrii cum dormeam?

- D-apoi cum sa nu te vaza, mamuca?!

- S-apoi de ce nu m-ati sculat? Manca-v-ar ciuma sa va manance!

184

- D-apoi da, mamuca, fetele aceste au spus ca d-ta vezi tot; si de

aceea am gandit ca esti manioasa pe tatuca si pe mamuca, de nu te scoli. Si

ei erau asa de mahniti, de mai nu le-a ticnit mancarea.

- Ei, lasa, ticaloaselor, ca va voi dobzala eu de acum inainte! Si de

atunci nurorile n-au mai avut zi buna in casa cu baba. Cand isi aducea ea

aminte de puicile cele nadolence si boghete, de vinisorul din crama, de risipa

ce s-a facut cu munca ei, si c-au vazut-o cuscrii dormind asa lafaiata, cum

era, crapa de ciuda si rodea in nurori, cum roade cariul in lemn.

Se lehametisera pana si cele doua de gura cea rea a babei; si cea mai

tanara gasi acum prilej sa-i faca pe obraz si sa oranduiasca totodata si

mostenirea babei prin o diata nemaipomenita pana atunci, si iata cum:

- Cumnatelor, zise ea intr-o zi, cand se aflau singure in vie. Nu putem

trai in casa aceasta de n-om face toate chipurile sa scapam de harca de

baba.

- Ei, cum?

- Sa faceti cum v-oi invata eu, si habar sa n-aveti.

- Ce sa facem? intreba cea mai mare.

- Ia, sa dam busta in casa la baba, si tu s-o iei de canepa dracului si s-o

trasnesti cu capul de peretele cel despre rasarit, cat ii putea; tot asa sa faci

si tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, s-apoi ce i-oi mai face si eu,

veti vedea voi.

- D-apoi cand or veni ai nostri?

- Atunci, voi sa va faceti moarte-n papusoi, sa nu spuneti nici laie, nici

balaie. Oi vorbi eu si cu dansii, si las' daca va fl ceva!...

Se induplecara si cele doua, intrara cu toatele in casa; luara pe baba

de par s-o izbira cu capul de pereti pana i-l dogira. Apoi cea mai tanara, flind

mai sugubata decat cele doua, tranteste baba in mijlocul casei s-o framanta

cu picioarele, s-o ghigoseste ca pe dansa; apoi ii scoate limba afara, i-o

strapunge cu acul si i-o presura cu sare si cu piper, asa ca limba indata se

umfla, si biata soacra nu mai putu zice nici carc! si, slaba si stalcita cum era,

cazu la pat bolnava de moarte.

185

Apoi nurorile, dupa sfatuirea celei cu pricina, asezara baba intr-un

asternut curat, ca sa-si mai aduca aminte de cand era mireasa; si dupa

aceasta incepura a scoate din lada babei valuri de panza, a-si da ghiont una

alteia si a vorbi despre starlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana

mortului, despre gainile ori oaia de dat peste groapa, despre strigoi si cate

alte nazdravanii infioratoare, incat numai aceste erau de ajuns, ba si de

intrecut, s-o vare in groapa pe biata baba. Iaca fericirea visata de mai inainte

cum s-a implinit!

Pe cand se petreceau aceste, iaca s-aud scartaind niste care: barbatii

veneau. Nevestele lor le ies intru intampinare si, dupa sfatuirea celei mai

tinere, de la poarta s-arunca in gatul barbatilor si incep a-i lua cu vorba si a-i

dezmierda care de care mai magulitor.

- Da' ce face mamuca? intrebara cu totii deodata cand dejugau boii.

- Mamuca, le lua cea mai tanara vorba din gura, mamuca nu face bine

ce face; are de gand sa ne lase sanatate, sarmana.

- Cum? zisera barbatii inspaimantati, scapand resteiele din mana.

- Cum? Ia, sunt vreo cinci-sase zile de cand a fost sa duca viteii la

suhat, si un vant rau pesemne a dat peste dansa, sarmana!... ielele i-au luat

gura si picioarele.

Fiii se reped atunci cu totii in casa la patul mane-sa; dar biata baba era

umflata cat o butie si nici nu putea blesti macar din gura; simtirea insa nu si-

o pierduse de tot. Si, vazandu-i, isi misca putin mana si arata la nora cea

mare si la peretele despre rasarit, apoi arata pe cea mijlocie si peretele

despre apus; pe urma pe cea mai tanara si jos in mijlocul casei; dupa aceea

de-abia putu aduce putin mana spre gura si indata cazu intr-un lesin grozav.

Toti plangeau si nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama

lor. Atunci nora cea tanara zise, prefacandu-se ca plange si ea:

- Da' nu intelegeti ce vrea mamuca?

- Nu, zisera ei.

186

- Biata mamuca lasa cu limba de moarte: ca fratele cel mare sa ia locul

si casa cea despre rasarit; cel mijlociu, cea despre apus; iara noi, ca mezini

ce suntem, sa ramanem aici, in casa batraneasca.

- Ca bine mai zici tu, nevasta, raspunse barbatu-sau. Atunci ceilalti,

nemaiavand incotro sovai, diata ramase buna facuta.

Baba muri chiar in acea zi, si nurorile, despletite, o boceau de vuia

satul. Apoi, peste doua zile, o ingropara cu cinste mare, si toate femeile din

sat si de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori si

ziceau: "Ferice de dansa c-a murit, ca stiu ca are cine-o boci!"

Printul porcarde Hans Christian Andersen

Intr-o tara mica, dar vestita pentru frumusetea gradinilor ei, traia odata

un print. Era un mare iubitor al frumusetii si intelepciunii, fapt pentru care se

si inconjurase cu o multime de carti si de obiecte alese. Indragea, de

asemenea, foarte mult, plantele si vietuitoarele padurii, dar mai cu seama

pasarile ii erau dragi. Gradina lui era plina cu trandafiri de o frumusete fara

seaman, care raspandeau in jur o miresma imbatatoare, ce incanta orice om.

Dar lucru cel mai de pret la care tinea ca la ochii din cap, era o privighetoare

care canta mai frumos decat toate pasarile lumii la un loc.

Printului ii cazuse draga printesa tarii vecine si acum vroia s-o ceara in

casatorie. Se gandi mult timp cum sa-i spuna alesei inimii sale cat de mare

este dragostea pe care i-o poarta. Intr-o buna zi, se hotara sa-i daruiasca

iubitei sale un cadou cum nimeni nu mai primise vreodata. Se duse asadar in

gradina, taie cel mai frumos dintre trandafirii pe care ii avea si il puse intr-un

sipet de argint, impreuna cu mult indragita lui privighetoare. Ii porunci apoi

187

slujitorului sau sa duca imediat cutia printesei din tara vecina, ca semn al

iubiri pe care i-o purta printul. Cand primi vestea sosirii solului, tatal printesei

il pofti pe slujitor sa intre in palat.

Slujitorul ii inmana fetei darul printului si ii vorbi despre stapanul sau,

despre bunatatea, nobletea, intelepciune lui si despre marea dragoste pe

care o are acesta pentru prea frumoasa printesa. Dar, la auzul acestor vorbe,

printesa nu facea altceva decat sa rada cu dispret. Apoi, raspunse cu o voce

de ghiata ca darul printului nu-i face deloc placere. Pasarica nu avea penele

frumos colorate, era prea cenusie, iar trandafirul avea un parfum mult prea

puternic. Printesa nu iubea, decat florile si pasarelele facute de mana omului,

caci, spunea ea, numai acestea pot fi cu adevarat frumoase. Cand slujitorul ii

povesti printului cele intamplate, acesta se gandi la un siretlic prin care s-o

invete minte pe printesa cea infumurata. Se imbraca in straie de drumet

sarac si, cu infatisarea schimbata, o porni la drum. Dupa ce facu o buna

bucata de drum pana in imparatia invecinata, ajunse la palat si batu

nerabdator la poarta.

- Sa traiesti intru multi ani, Inaltimea Ta! dadu el cuvincios binete. Sunt

un biet om sarman, nu s-ar gasi cumva ceva de lucru la curtea Inaltimii Tale

si pentru unul ca mine? cum parea a fi sarac lipit pamantului si imparatul

tocmai avea nevoie de cineva care sa-i ingrijeasca porcii, se gandi ca acest

baiat sarman i-ar putea fi de folos. Printul se muta asadar intr-o camaruta

saracacioasa, in curtea slujitorilor. Hranea porcii si le curata cocina in fiecare

zi. Lucra de dimineata pana seara, dar niciodata nu se plangea de soarta lui.

In putinele lui clipe de ragaz, printul cel harnic mestesugea de zor sa

faca o ulcica. Aceasta ulcica nu era insa una ca toate celelalte, ci era de o

frumusete nemaivazuta pana atunci, impodobita de jur imprejur cu clopotei

care scoteau un clinchet cristalin. Insa insusirea ei cea mai de pret era aceea

ca atunci cand fierbea apa in ea, oricine putea sa afle dupa mirosul ce se

raspandea in jur ce fel de mancaruri se gatesc in bucataria imparatului. Fiica

imparatului, auzind ca imparatul are o ulcica fermecata, vru numaidecat s-o

cumpere. Pastorasul ii ceru insa, in schimbul ulcelei fermecate, zece saruturi.

188

Se intelege ca printesa nu vru sa plateasca acest pret, ba chiar se facu foc si

para de suparare. Apoi ii spuse pastorului ca una dintre slujitoarele ei ii va da

sarutarile in locul sau.

-Sa-mi fie cu iertaciune, dar asta nu primesc, raspunse pastorul.

- Ce baiat incapatanat – suspina atunci fiica imparatului. Si vazand ca

n-are incotro, le spuse tovaraselor ei:

- Acoperiti-ma, sa nu ma vada nimeni. Fata isi dorea atat de mult sa

aiba acea ulcica, incat, inconjurata de insotitoarele sale, ii dadu pana la urma

pastorului cele zece sarutari cuvenite drept plata, iar pastorasul ii dadu in

schimb ulcica.

Dupa cateva zile, pastorasul isi ciopli un fluieras. Acest fluieras canta

atat de frumos, incat si porcii pe care ii ingrijea incepeau sa danseze cand il

auzeau.Intr-o zi, fiica imparatului il auzi pe print cantand si pe data se hotara

sa-i ceara acestuia fluierul, pe un pret bun. Le porunci insotitoarelor sale sa

afle cati bani cere pastorul pe fluierasul fermecat. Printul ii trimise insa vorba

ca fluerasul lui nu este unul oarecare, si de aceea pretul nu se masoara in

galbeni, ci in o suta de sarutari. Printesa se supara din nou cand auzi acest

raspuns si vru numai decat sa plece, insa, in cele din urma, dorinta de a avea

aceea minune de fluier o facu sa se razgandeasca si se hotara sa plateasca

pretul cerut.

Insotitoarele ei erau ocupate cu numararea sarutarilor, asa ca nu-l

bagara de seama pe imparatul care se furisase in spatele lor.

- Ceeee...? striga acesta cand vazu ca fiica lui se saruta cu cel care-i

pazea turma de porci. Si negru de suparare, ii alunga pe cei doi din imparatia

sa. Fiicei sale ii porunci sa-l urmeze pe cel care i-l alesese soarta si nu se lasa

induplecat de lacrimile ei. Printul insa radea bucuros si o conduse pe fata,

mandru nevoie mare, in camaruta lui.

- Of, doamne, ce nenorocita sunt! plangea printesa.

Plangea, plangea intruna, si singurul lucru la care se putea gandi acum

era acela ca odinioara il refuzase cu atata asprime pe printul cel frumos care

o iubea atat si ca de-acum va trebui sa traiasca pentru tot restul zilelor cu

189

porcarul, intr-o cocina. Printesa, imbracata in haine frumoase, statea asadar

in fata cocinei si plangea, plangea si nu se mai putea opri din plans. Nu stia

sa gateasca, nu stia sa spele si nu stia macar sa ingrijeasca porcii. Cum ar fi

putut sa traiasca alaturi de acest pastoras, pe care ea il credea singurul

vinovat de toate necazurile ei. Dar ce sa vezi! Cand deschise ochii sa-i ceara

socoteala celui care o amagise, il vazu pe porcar stand falnic in fata ei, in

vestminte de print. Fata era cat pe ce sa lesine, atat de mult se mira. Dar nu

apuca sa-l vada pe print decat pret de o clipa, caci de indata se facu

nevazut. Printesa il cauta peste tot, dar nu reusi nicicum sa-l gaseasca.

Dupa zile grele de drumetie prin tinuturile invecinate, fata il zari pe

print stand la fereastra palatului sau. De-abia atunci pricepu in sfarsit cine

fusese de fapt porcarul si-si dadu seama cat de nedreapta a fost atunci cand

i-a raspuns cu atata ingamfare. Printul ii trase apoi luarea aminte ca

aruncase darul pe care i-l trimisese ca semn al iubirii lui –trandafirul si

privighetoarea – dar ca se invoise apoi sa plateasca sute de sarutari pe niste

jucarii fara nici un pret. Apoi, luand-o de mana, printul o duse pana la

marginea imparatiei sale si o indruma indarat, la tatal ei, zicandu-i ca nu are

nevoie de o soata care nu pretuieste nici frumusetea nici intelepciunea. Si

iata cum fiica de imparat si-a primit rasplata pentru lipsa ei de buna-crestere

si de intelepciune.

Povestea privighetoriide Hans Christian Andersen

Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai

frumos din lume, fiind construit in intregime din portelan delicat. In jurul

palatului erau splendide gradini imense, pline cu plante si flori rare. In

spatele acestor gradini, o padure mare de pini strajuia drumul pana la mare.

In aceasta padure de pini traia o micuta privighetoare. Privighetoarea canta

190

atat de frumos incat, oricine o auzea cantand nu mai putea sa uite vrodata

cantecul ei. Pescarii sarmani care-si aruncau plasele in mare toata ziua, se

opreau din munca lor cand auzeau privighetoarea cantand.

"Ce frumos canta!" ziceau ei, uitand de problemele lor si ascultand

muzica dulce. Calatori multi veneau din tari indepartate sa vada regatul

imparatului, ei admirau delicatul palat de portelan si gradinile minunate, dar

cand auzeau cantecul privighetorii, toti spuneau: "Acesta e cel mai frumos

din toate frumusetile de aici!"Scriitori si poeti au scris carti in care laudau

frumusetea palatului imparatului si a gradinilor lui. Dar ei laudau

privighetoarea mai mult chiar decat aceste frumuseti. Aceste carti ajungeau

peste tot in lume, iar intr-o zi, imparatul insusi deschise una dintre acestea.

"Ce minunat!" zise el, "Aceasta carte spune ca, dintre toate lucrurile

minunate din regatul meu, cantecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde

este aceasta privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodata cantand?"

Imparatul a adunat toti ministrii si curtenii sai si i-a intrebat despre

privighetoare. Dar nici-unul din acestia nu auzise pasarea, nici macar

doamnele de onoare, bucatarii sau ceilalti servitori nu auzisera cantecul

privighetorii.

In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:"Oh, privighetoarea,

o stiu foarte bine! In fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care

locuieste pe malul marii. Cand ajung in padure sunt intotdeauna obosit, dar

atunci aud cantecul privighetorii, care e atat de dulce incat imi dau

lacrimile." Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare au

plecat spre padure sa caute privighetoarea. Au mers ei ce-au mers si au

ajuns la o pajiste unde o vacuta a inceput sa mugeasca.

"Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul

asta inainte.", zice un curtean.

"Ah, nu", a spus ajutorul de bucatar "aceasta e doar o vacuta, mai

avem putin de mers pana sa ajungem la privighetoare."

Curand ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de

zor.

191

"Ce dragut", zice un alt curtean "vocile lor seamana cu clinchetul

clopotelor de la biserica!".

Ajutorul de bucatar a inceput sa rada si a zis:

"Dar nu-i privighetoarea, insa o vom gasi curand."

Au mai mers putin si, in sfarsit, ajutorul de bucatar a zis:

"Iata privighetoarea!" si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata

pe o creanga deasupra capetelor lor.

"Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca privighetoarea e o

pasare atat de stearsa!" au zis doamnele de la curte.

Atunci privighetoarea a inceput sa cante, iar trilurile ei dulci au umplut

padurea. "Ah, ce minunat!" au soptit doamnele de onoare.

"Da, intr-adevar" au zis toti curtenii "Cantecul ei seamana cu clinchetul

unor clopotei de cristal!". Dupa aceasta ei s-au adresat privighetorii: "Buna

ziua, privighetoare, am venit sa te rugam sa canti pentru imparatul nostru."

"Trebuie sa merg acum?" a intrebat privighetoarea.

"Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat sa canti pentru

imparat." a zis unul din curteni.

"Dar cantecele mele suna cel mai bine in padure, insa daca imparatul

doreste, voi veni asta seara la palat." In acea seara, palatul imparatului era

impodobit cu lanterne colorate si decorat cu ghirlande aurii si argintii in

onoarea acelei seri. In sala tronului, intreaga curte statea in jurul imparatului,

imbracati toti in cele mai frumoase vesminte pe care le aveau. Langa tronul

imparatului era asezata o stinghie de aur pe care sa stea privighetoarea.

In sfarsit, micuta pasare gri a intrat in zbor pe fereastra deschisa. S-a

asezat pe stinghie si a inceput sa cante. Cantecul ei era ca o zi insorita de

primavara si cumva, i-a atins pe toti cei care ascultau. Imparatul chiar s-a

aplecat catre ea sa asculte mai bine, lacrimile au inceput sa-i curga si se

rostogoleau pe obraji. Cand privighetoarea a terminat cantecul, imparatul a

zis ca niciodata n-a auzit ceva mai frumos. El a oferit privighetorii lantul sau

de aur, dar aceasta a refuzat si a zis ca lacrimile pe care le zarise in ochii lui

ii erau o recompensa suficienta. Apoi privighetoarea a mai cantat un cantec,

192

chiar mai frumos decat primul, dupa care a zburat inapoi in padure. Toti cei

de la curte au cazut de acord ca a fost cea mai frumoasa seara si nimeni nu

mai vorbea despre altceva decat despre cantecul privighetorii. Cateva dintre

doamnele de la curte au incercat sa imite trilurile privighetorii, dar fara

succes.

Imparatul a anuntat ca privighetoarea va avea un loc la curte, ii va

oferi o colivie din aur si 12 servitori care sa aiba grija de micuta pasare. Asa

ca, privighetoarea a inceput sa cante la curte in fiecare seara si toti erau

vrajiti de cantecele ei. Intr-o zi, imparatul a primit in dar o cutie mare de la

imparatul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea.

"Trebuie sa fie o alta carte despre minunata noastra pasare", a gandit

imparatul in timp ce deschidea cutia. In schimb, in cutie a gasit o

privighetoare facuta din aur si pietre pretioase. Cand aceasta pasare a fost

atinsa, a inceput sa cante la fel ca si privighetoarea adevarata, ba chiar a

inceput sa-si infoaie coada si aripile in ritmul muzicii. "Ce frumoasa este!" au

exclamat toti curtenii. "Va canta in duet cu privighetoarea adevarata". Asa

incat cele doua pasari au inceput sa cante impreuna, dar pasarea artificiala

putea sa cante un singur cantec iar si iar, in timp ce, privighetoarea

adevarata canta altfel de fiecare data. "Ce draguta si ritmata muzica canta

aceasta privighetoare!" a spus maestrul de ceremonii al curtii, iar curtenii au

fost de acord ca noua privighetoare sa cante singura de atunci inainte, cu

atat mai mult cu cat era si mult mai frumoasa decat cea reala.

Imparatul insa a cerut sa mai asculte si privighetoarea adevarata

macar o data, insa aceasta disparuse pe fereasta deschisa si se intorsese la

casa ei din padure. "Ce pasare nerecunoscatoare!" au zis curtenii. "Dar nu-i

nimic, avem cea mai buna privighetoare chiar aici." au completat ei. Dupa

aceasta intamplare, adevarata privighetoare a fost izgonita din regat, iar

privighetoarea din aur si pietre pretioase i-a luat locul in colivia de aur,

cantand in fiecare seara. A trecut un an, privighetoarea de aur canta in

fiecare seara, toti curtenii ii cunosteau cantecul pe dinafara. Intr-o seara,

imparatul a deschis colivia de aur ca de obicei, dar in loc sa cante, pasarea

193

scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase! Imparatul i-a

chemat pe toti mesterii din regat sa examineze pasarea si s-o faca sa cante

din nou. Insa toti mesterii i-au spus ca pot s-o repare, dar ea nu va mai putea

sa cante in fiecare seara, ci numai o data pe an. Aceasta stire i-a intristat pe

toti curtenii, dar s-au impacat cu gandul acesta. Au trecut astfel alti 5 ani si o

gripa cumplita s-a abatut asupra regatului. Imparatul insusi s-a imbolnavit

foarte grav si chiar a cazut pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult

erau foarte tristi, dar din pacate nu mai era nimic de facut pentru a-l salva pe

imparat.

Imparatul zacea in patul sau, era atat de palid si fara vlaga incat toti se

asteptau sa moara in orice moment. Chiar incepusera cu totii sa-l considere

deja mort si aduceau osanale succesorului la tron. In tot acest timp,

imparatul zacea singur in dormitorul lui superb, zacea in patul lui de aur cu

colivia privighetorii aurite alaturi. Abia mai putea respira, ca si cum o

grautate ii apasa pieptul. A deschis ochii si a vazut Moartea stand langa patul

sau cu coroana lui de aur pe cap. Iar in jurul sau auzea diverse voci, unele

amenintatoare si crude. "Macar de-as putea asculta putina muzica, sa nu mai

aud vocile astea chinuitoare..." a mormait imparatul. S-a intors catre

privighetoarea de aur de langa el si a zis: "Canta pentru mine, te rog". Dar

pasarea de aur ramanea tacuta. Camera parea atat de tacuta si

rece...Deodata, o muzica dulce a intrat prin fereastra deschisa. Era

privighetoarea adevarata, care auzise de boala imparatului si venise sa-i

cante. Privighetoarea a cantat despre primavara, cand mugurii se transforma

in frunze verzi si bobocii florilor se deschid.

Imparatul a simtit cum sangele incepe sa-i curga prin vene, culorile i-

au aparut in obrajii palizi, in timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar si

vocile auzite inainte si chipul mortii, toate au disparut.

Privighetoarea canta tot mai frumos, iar imparatul s-a simtit din nou

puternic si a intrebat-o:

"Cum as putea vreodata sa-ti multumesc? Te-am izgonit din regatul

meu si totusi tu ai venit sa-mi salvezi viata. Cere-mi orice si vei avea!"

194

"Vreau doar sa ma lasi sa cant in fiecare seara la fereastra ta, prin

cantecul meu vei afla tot ce se intampla in regatul tau, si bune si rele, dar sa

nu lasi pe nimeni sa afle ca o micuta pasare iti sopteste toate acestea."

"Foarte bine", a zis imparatul.

A doua zi, la rasaritul soarelui, cand toti servitorii se asteptau sa-l

gaseasca pe imparat zacand mort in patul sau, acesta a aparut in sala

tronului, spunandu-le tuturor: "Buna dimineata!"

Mica Sirenade Hans Christian Andersen

A fost odata ca niciodata, in adancul marii,un castel frumos ca-n

povesti. Nu-l atinsese nicicand ancora vreunei corabii, la asa de mare

adancime era. Curtea era toata numai cu flori ciudate si pline de gratie, alge

ce cresc pe fundul marii, iar pestii veneau si plecau de acolo aidoma unor

stoluri de pasari pe cer. Aici salajuiau craiul si craiasa marii, care aveau cinci

fete sprintare, cinci sirene mititele. Sirenele aveau un joc preferat: sa prinda

meduze.

- Vai, ce frumoasa e! da-mi-o mie! striga una dintre ele, razand.

Frumusetea plina de gratie a sirenelor o intrecea pe aceea a oricarei

fiinte din mare sau de deasupra ei. Dupa ce se jucara un timp, sirenele il

rugara din nou pe tatal lor:

- Haide, lasa-ne sa vedem lumea de desupra!

Craiul se incrunta.

- Nu, nici nu poate fi vorba pana n-o sa impliniti cinsprezece ani, spuse

el cu hotarare. Stiu ca abia asteptati sa vedeti cerul cu ochii vostri, dar e

mult prea primejdios!

- Acolo deasupra, mai spuse si craiasa, nu e nici pic de apa si oamenii

merg cu picioare.

195

Sirena mezina, care era si cea mai draguta si cea mai curioasa dintre

toate, asculta cu mare atentie. Tare mult ii mai placeau povestile maica-sii

despre lumea de deasupra.

- Ce frumoasa pare marea cand soarele straluceste cu putere de

deasupra! ofta sirena mezina. Cat de mult as vrea sa am cinsprezece ani! Si

zi de zi, mica sirena inota pana aproape de suprafata ca sa vada razele de

soare strecurandu-se prin apa. Desi cuprinse de nerebdare, sirenele

dadusera ascultare parintilor si asteptau ziua cand puteau sa se aventureze

spre suprafata marii. Lunile treceau incet, dar, in cele din urma, cea mai

mare implini cinsprezece ani. Cand se intoarse din mult asteptata excursie,

se porni sa povesteasca:

- Luna straluceste ca un corn de aur pe cerul noptii! Asa cum ne-a spus

mama, dar n-am crezut vreodata ca poate fi atat de frumoasa.

Mai trecu un an, care parea ca nu se mai sfarseste, si cea de-a doua sirena

implini cinsprezece ani. Venise randul ei sa inoate pana la suprafata.

- Cand soarele apune, vazduhul e ca fermecat, spuse ea la intoarcere,

cu ochii stralucindu-i de fericire.

Dar mica sirena tot mai avea cativa ani de asteptat. Obisnuia sa se

aseze langa o statuie dintr-un colt al curtii, care reprezenta un om din lumea

de desupra.

- Stau pe doua picioare? isi soptea intrebatoare sie insasi. Atunci cum

se face ca nu cad?

Cand veni si randul celei de-a treia surori sa se duca la suprafata

pentru prima oara, ea vazu fiinte omenesti care inotau la varsarea unui rau.

- Pe pamant se descurca foarte bine, le spuse ea razand surorilor ei.

Dar in apa sunt tare neindemanatici.

Atunci cand urca si ea intaia oara la suprafata, ce de-a patra sirena nu-

si putu retine un strigat de admiratie. Zarise cerul noaptea.

- Mii de stele stralucesc acolo sus, spuse ea plina de fericire.

- Voi avea eu oare vreodata ocazia sa descopar ceva la fel de frumos?

se intreba mica sirena nerabdatoare.mica sirena

196

In sfirsit veni si randul micii sirene sa iasa din mare. Se uita cu mirare

si incantare la o corabie care plutea maestuos pe valurile oceanului. Puntea

era luminata frumos si se auzea muzica. Sirena era atit de uimita ca se duse

mai aproape de corabie. Un val mare o ridica, asa ca putu sa vada puntea.

Zarii oameni care stateau de vorba, radeau si dansau. Cand isi facu aparitia

un tanar, muzica se oprii brusc si lumea izbucnii in urale.

- La multi ani ! Sa ne traiasca printul ! strigara oamenii veseli.

- Multumesc, prieteni ! facu printul. N-am sa uit niciodata ziua in care

am implinit cincisprezece ani !

Petrecerea continua cu cantece si veselie. Sirena se uita cu atata

atentie la printul cel chipes si nu observa furtuna care se apropia. Briza cea

blanda se transforma intr-o vijelie suieratoare, care biciuia marea iscand

valuri uriase. Muzica se opri si marinarii se repezira pe punte in vreme ce

corabia se ridica si se lasa in jos pe oceanul infuriat. Deodata catargul cel

mare se rupse cu un pocnet si corabia se lasa pe o parte. Apa navali pe

punte. Marea si vantul loveau nemilos corabia care se scufunda. Mica sirena

vazu ingrozita cum printul este luat de apa, cum lupta din rasputeri sa

ramana la suprafata, dar valurile puternice il imping la fund.

- Nu! striga sirena inotand iute spre el.

Il trase la suprafata de gulerul hainei. Nu crezuse niciodata ca o sa

aiba atata putere. Mica sirena inota multa vreme, tinandu-l pe print in brate.

Avea ochii inchisi printul. Cand ajunse la mal, mica sirena il puse pe nisip.

Era la capatul puterilor. Tragandu-si sufletul, ii aranja parul dandu-i-l peste

cap si il saruta usor pe obraz. Apoi, cu glasu-i minunat, incepu sa-i cante un

vechi cantec de sirena ca sa-l readuca la viata. Printul se trezi, clipind din

ochi si incercand sa-si dea seama ce-i cu el.

Chiar atunci trei fete tinere iesira alergand din castelul din apropiere.

Mica sirena aluneca inapoi in apa, usurata ca printul era in afara primejdiei,

dar inima ii era plina de tristete. Ajunsa din nou in adancul marii, mica sirena

nu se mai aseza nicicand langa statuie. Avea acum la ea o bucata de stofa

rupta din haina printului la naufragiu.

197

- Tare as vrea sa-l mai vad pe tanarul acesta chipes, isi zise ea. Parintii

se mirau de ce era fata lor este atat de trista. Ea nu le spusese nimic despre

calatoria pe care o facuse la suprafata. In cele din urma se hotari ca trebuie

sa ajunga cumva sa fie cu el.

- Dar cum o sa merg eu fara picioare ? se intreba ea. Atunci ii veni in

minte vrajitoarea marii: Numai ea poate sa ma ajute ! isi spuse sirena plina

de bucurie.Mica sirena inota mult pana ajunse la apele intunecate, care erau

tinutul vrajitoarei. O gasi pe vrajitoare ascunsa sub tentaculele unei

caracatite. Micii sirene ii era atat de frica, incat abia putu sa ingaime cateva

vorbe.

- Stiu ce vrei, micuto ! spuse vrajitoarea,fixand-o cu privirea. Doua

picioare minunate cu care sa alergi! Pot sa te ajut. Dar trebuie sa-mi dai ceva

in schimb… si dupa o tacere adauga: Mi-ai da glasul tau minunat? Mica

sirena nu statu deloc pe ganduri. Ar fi facut orice ca sa fie din nou impreuna

cu printul ei.

- Da! striga ea.Nici nu apuca sa spuna "da" ca ii si disparu glasul.

Sirena isi atinse cu tristete gatul, nefiind in stare sa mai scoata un vreun

sunet.

- Ia licoarea asta si du-te pe taramul oamenilor, ii spuse vrajitoarea.

Cand o s-o bei, coada de sirena o sa ti se deprinda de trup. O sa te doara,

dar dupa aceea o sa ai cele mai frumoase picioare de pe pamant!

Mica sirena lua licoarea si o porni grabita spre suprafata. Ajunse la mal,

langa castelul printului. "Vrajitoarea a spus ca o sa ma doara", gandi ea,

stand in cumpana o clipa. Dar amintindu-si cat de nenorocita fusese pe

fundul marii, departe de cel pe care-l iubea, isi lua inima in dinti si bau

licoarea. Mica sirena simti o durere cand coada incepu sa i se desprinda de

trup. Si pana sa-si dea seama daca vrajitoarea reusise, lesina pe nisip. Cand

se trezi, nu numai ca avea doua picioare frumoase, dar el era acolo, tanarul

chipes pe care-l salvase de la naufragiu, Fat-Frumos, cel pe care il tinuse ea

in brate.

198

- In sfarsit deschizi ochii! spuse el cu blandete. Mi-am facut atatea griji

cand te-am gasit fara cunostinta.

Printul ii dadu vesminte si o ajuta sa se scoale in picioare. N-a fost usor

deloc! Printul credea ca o cuprinsese ameteala, de slabiciune, dar ea de-abia

invata sa mearga. In seara aceea se dadea un bal la castel. Mica sirena,

frumoasa si tacuta, dansa fericita cu printul. Nimeni nu stia cine e sau la ce

renuntase ca sa aiba acele picioruse delicate.

Timpul trecea si mica sirena incerca sa castige iubirea printului. Acesta

era cu ea. Si tare si-ar fi dorit mica sirena sa-i poata spune povestea ei si

spera ca el sa-i poata citi macar iubirea in ochi.

Dar intr-o zi afla ca avea sa se insoare cu o tanara fata care-l gasise pe

plaja. "Crede ca ea l-a salvat! se gandi sirena cu disperare. Nu ma iubeste!"

De cand mica sirena parasise taramul marii, surorile ei o vizitasera in fiecare

zi. Neputand sa vorbeasca, le explica prin gesturi cat de disperata era.

- Stiu, raspunse cea mai mare, printul n-o iubeste. Trebuie s-o ajutam

pe draga noastra surioara. Haideti sa vorbim cu vrajitoarea. Daca o sa-i dam

parul nostru lung si frumos, poate o sa fie de acord s-o ajute din nou pe sora

noastra.Cele patru sirene surori se dusera la vrajitoare sa-i ceara din nou

ajutorul.

- Nu, fetelor, raspunse vrajitoarea. Pastrati-va parul. Nu sunt atat de

haina cum ma credeti voi si stiu ce se petrece acolo sus. Surioara voastra

cea curajoasa si-a castigat dreptul sa fie fericita. Duce-ti licoarea asta. O sa-

si recapete graiul, si iubitul ei print o s-o poata urma in adancurile marii!

Nunta printului de pe vasul regal incepuse cand mica sirena bau putin din

licoare si incepu sa cante:

"Plina de durere

Imi simt inima,

Uitat e cantecul de sirena

Pe care ti l-am soptit la ureche."

199

Printul se intoarse brusc si inima i se umplu de iubire, uitandu-se la

mica sirena si ascultandu-i glasul dulce. Sirena canta, povestind tot ce se

intamplase din cauza iubirii ce i-o purta printului.

- Tu m-ai salvat! spuse printul. Si de atunci cantecul tau a fost mereu

cu mine. Noaptea, o sirena mi-l canta in vis. Tu erai!

Mica sirena nu-si mai incapea in piele de bucurie si-i intinse printului

licoarea.

- Bea-o, ii sopti ea. Daca ma iubesti, ai sa renunti la lumea ta asa cum

eu am renuntat la glas.Uitandu-se drept in ochii micii sirene, printul lua

licoarea si o bau pana la fund.

- Vino dupa mine in regatul meu, spuse sirena zambind

radioasa.Impreuna se scufundara in marea albastra si adanca. Mica sirena nu

mai putea de fericire. Ce placere sa inoate din nou si sa fie cu printul ei iubit!

Mii de balonase se spargeau la suprafata, spunand adio lumii de deasupra.

Tinandu-se de mana, printul si mica sirena inotau impreuna imbatati

de fericire, insotiti de baletul pestilor multicolori. - Vezi ce linistita si blanda

este viata aici pe fundul marii? exclama sirena razand.Avand inca pe ei

minunatele haine de nunta, fericitii miri se dusera la castelul craiului si

craiesei de pe fundul marii, urmati de sirene. Mama si tatal sirenei nu mai

puteau de bucurie ca li se intorsese fata. Ascultara povestea micii sirene,

apoi craiul se intoarse catre tanar.

- Fii bine venit! facu el. Iti dorim fericire! Fie ca ai coada de peste sau

doua picioare, iubirea este sigurul lucru care conteaza!Craiul marii fu gazda

unei nunti mari. Apoi tanara pareche pleca intr-o trasura frumoasa de patru

caluti-de-mare. Familia sirenei lua la revedere de la ei si le ura fericire

vesnica. Cand trasura porni la drum, izbucnira urarele. Fiecare dintre

supusii craiului le facea cu mana si le trimitea sarutari in timp ce trecea pe

langa ei. Vedeau si ei frumoasa iubire dintre mica sirena si printul ei. Si cand

luna de miere a noii perechi lua sfarsit, printul si mica sirena se intoarsera la

castelul de pe fundul marii, unde traira de-a pururea fericiti.

200

Degetel

A fost odata un padurar care avea o nevasta si sapte copii. Cel mai

mare era de zece, si cel mic de sapte ani. Erau foarte saraci si cei sapte copii

le ingreunau mult viata. Baietii nu puteau inca sa-si castige singuri bucatica

de paine, fiindca timpurile erau tare potrivnice. Baiatul cel mic era tare

slabut si din cale-afara de pipernicit. Nu era mai inalt decat degetul cel mic

de la mana si de aceea il dadura porecla de Degetel. Bietul baiat era cel mai

sfios si cel mai destept dintre toti fratii. Nu-i placea sa trancaneasca, in

schimb asculta cu luare-aminte. In acel an, i-a incotit o foame atat de

cumplita, incat bietii oameni hotarasera sa scape de copii. Intr-o seara, pe

cand copiii dormeau, padurarul ii spuse nevestei:

-Vezi si tu ca nu mai avem cu cei hrani pe copii si nu vreau sa-i vad

murind de foame. O sa-i parasesc maine in padure.

-Oh! Ai putea face una ca asta? striga nevasta padurarului.

In zadar incerca barbatul sa-i arate ca saracia era crunta, ea nu se putea

invoi; desi saraca, era mai presus de toate mama. In cele din urma, cazu la

invoiala cu barbatul ei si se duse sa se culce varsand lacrimi amare. Degetel

auzise tot ce vorbisera parintii, pentru ca nu dormea. Pana la ziua nu se

gandi decat la ce avea de facut. Se scula in zori si se duse la marginea unui

parau, unde isi umplu buzunarele cu pietricele albe si apoi se intoarse acasa.

Degetel nu sufla nici un cuvant fratilor lui.

A doua zi, intrand in padurea deasa, padurarul incepu sa taie lemne, in

timp ce copiii trebaluiau si ei. Tatal si mama se indepartara incetisor, apoi o

rupsera la fuga pe carare. Cand se trezira singuri, copiii, incepura sa-si strige

parintii si sa planga cat ii tinea gura. Degetel le spuse:

-Nu mai plangeti, fratiorii mei! Tata si mama ne-au lasat aici, dar eu va

duc inapoi, acasa. Veniti cu mine!

201

Degetel cunostea bine drumul, pentru ca presarase in cale pietricele

albe. Fratii il urmara pe Degetel spre casa. La inceput, copiii nu indraznira sa

intre si se pusera sa asculte ce vorbeau parintii. In ziua aceea, acestia

castigasera ceva bani. Nevasta padurarului luase carne si pregatise cina.

Femeia zise cu durere:

-Vai, unde or fi bietii nostri copii? Ce-or fi facand in padure? Poate i-au

sfasiat lupii!

Nevasta paduralului plangea amarnic:

-Vai mie! Unde-or fi copiii mei? Sarmanii mei copii!

Ea vorbise atat de tare, incat copiii, care erau in fata usii, strigara intr-

un glas:

-Aici suntem!

Femeia alerga se le deschida usa si sarutandu-i le spuse:

-Cat sunt de bucuroasa sa va vad din nou, dragii mai copii! Desigur ca

sunteti obositi si flamanzi!

Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii erau cat se

poate de bucurosi sa-i revada. Insa bucuria nu a tinut prea mult, parintii fiind

din nou coplesiti de tristete: din cauza lipsei banilor, nu-i mai puteau hrani pe

copii. Ei s-au gandit sa-i duca din nou in padure. Degetel trase din nou cu

ureghea la ce puneau ei la cale. Se scula de zori sa adune pietricele, dar gasi

usa incuiata de doua ori. Acum nu mai stia ce-i de facut. Nevasta padurarului

dadu fiecarui copil cate o bucatica de paine pentru pranz. Degetel se

gandi:"As putea presara firimituri pe unde vom trece" si ascuse bucata de

paine in buzunar. Tatal si mama ii calauzira in locul cel mai adanc din

padurea cea deasa si intunecoasa si ii parasira pe copii, cat mai departe de

casa. Degetel era sigur ca nu-i va fi usor sa gaseasca drumul cu ajutorul

firimiturilor de paine pe care le presarase de-a lungul cararii. Dar mare ii fu

dezamagirea cand nu mai gasi nici urma de firimituri, fiindca pe toate le

ciugulisera pasarelele. Iata-i singuri in padure!

Noaptea se apropia. Cu cat inaintau, cu atat se rataceau si se afundau

mai adanc in padure. Se pornise un vant aprig si copiii dardaiau de frica. Li

202

se parea ca aud din toate colturile urlete de lupi. Nu indrazneau nici sa

vorbeasca, iar ploaia marunta ii udase pana la piele. Degtel se urca in varful

unui copac, sa vada de jur-imprejur. Zari hat, departe, o luminita si se

indreptara spre ea. Curand ajunsera la casa luminata si batura la poarta. O

femeie le deschise si intreba:

-Ce doriti dragii mei copii?

Degetel raspunse:

-Suntem niste copilasi care ne-am ratacit in padure.Femeia le raspunse

plangand:

-Vai, sarmanii mei, ati nimerit la un capcaun care inghite copii!

-Buna doamna, daca nu vreti sa ne lasati sa intram in casa, ne vor

sfasia lupii, la noapte, in padure. Mai bine sa ne manance domnul Capcaun.

Poate se va indura de noi, daca ne ajutati, ii raspunse Degetel,tremurand tot

de spaima.

Nevasta capcaunului ii lasa sa intre si se duse sa se incalzeasca langa

foc. Deodata se auzira batai in usa. Capcaunul se intorcea acasa. Femeia se

grabi sa-i ascunda pe copii sub pat si deschise usa. Capcaunului ii era foame

si se aseza la masa. Adulmecand in dreapta si-n stanga, simti miros de carne

proaspata.

-Aici se petrece ceva necurat, zise el si se ridica de la masa, ducandu-

se drept spre pat. A, vei sa ma pacalesti, iata vanat destul ca sa-mi pot

ospata prietenii cand vor veni sa ma vada.Si scoase pe copii unul cate unul.

Bietii copii ii cerura sa-i crute, dar capcaunul era de-o cruzime fara pereche.

Niciodata nu se lasa induiosat. Ii spuse femeii:

-Vor fi bucate delicioase, mai cu seama daca-i pregatesti cu un sos

bun.

Se duse sa ia un cutit mare dar femeia ii striga:

-De ce vrei sa faci asta astazi? N-ai timp maine?

-Ia taci din gura! raspunse capcaunul.

-Mai ai atata carne, urma femeia. Ia te uita, un vitel, doi berbeci si o

jumatate de porc!

203

-Ai dreptate! spuse capcaunul. Du-i la culcare.

Femeia cea buna la suflet era bucuroasa ca-i scapase pe copii.

Capcaunul avea la randu-i sapte fete care-i semanau leit. Nu erau inca foarte

inraite, dar ii muscau pe copilasi ca sa le suga sangele. Ele se culcara

devreme s-i dormeau toate sapte intr-un pat mare. Fiecare dintre ele purta o

coronita de aur pe cap. In odaia aceia se mai afla un pat in care nevasta

capcaunului ii culca pe copii. In toiul noptii, Degetel se scula, scoase

caciulitele fratilor sai si le puse usurel pe capete copilelor capcaunului, iar

coronitele de aur pe capetele fratiorilor sai. Cand capcaunul se destepta, isi

lua cutitul cel mare si se urca in camera fiicelor sale. "Ia sa vedem ce fac

micii nostri strengari"? isi spuse in sinea lui.

Se apropie de patul fetelor, care purtau caciulitele baietilor.

-Iata-i ! spuse spuse el, si taie pe loc gatul celor sapte fiice ale sale.

Tare multumit de fapta sa, se duse din nou se culce.De indata ce-l auzi

sforaind pe capcaun, Degetel isi destepta fratii, le spuse sa se imbrace si sa-l

urmeze. Coborara incetisor in gradina si o luara la fuga cat ii tineau piciorele.

Dimineata, femeia capcaunului se urca in camera fetelor, pe care le

gasi cu capetele taiate. Capcaunul ramase si el uimit de ce i se arata

inaintea ochilor si striga plin de manie:

-O sa mi-o plateasca nenorocitii! Da-mi repede cizmele cele de sapte

poste. O sa pun mana ei!

Capcaunul porni pe urmele copiilor care erau departe de casa acestuia.

Cand Degetel il zari pe urias pasind de pe un munte pe altul, trecand raurile

ca pe niste paraiase, ii ascunse pe fratii sai in scobitura unei stanci.

Capcaunul era obosit si vru sa se odihneasca putin. Din intamplare, se culca

tocmai pe stanca unde se ascunsera copiii. Inchise ochii si adormi cat ai clipi.

Degetel le arata drumul fratilor sai, care se indepartara in fuga spre casa.

Apoi Degetel se apropie de capcaun, ii scoase cizmele si se incalta cu ele.

Cizmele erau fermecate, marindu-se sau micsorandu-se dupa nevoie. Dupa

ce-si puse cizmele de sapte poste, se duse drept la casa capcaunului, unde o

gasi pe nevasta lui jelindu-si fetele ucise.

204

-Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise Degetel. A cazut in

mainile unei cete de talhari care au jurat sa-l omoare daca nu le dai tot aurul

si argintul pe care-l are. M-a rugat sa vin sa va dau de stire primejdia care-l

ameninta. Trebuie sa le duc tot ce aveti, daca nu, va fi ucis de banditi. Chiar

capcaunul mi-a dat cizmele de sapte poste.

Femeia ii incredinta toate bogatiile capcaunului, pe care Degetel le

duse acasa, unde parintii si fratii il intampinara cu mare bucurie.

Frumoasa si bestia de Jeanne-Marie

A fost odata ca niciodata un negustor bogat care avea trei fete. Toti

patru ducea o viata indestulata in casa lor de la malul marii. Dar in timp

fetele cele mari risipeau banii tatalui sau pe rochii luxoase, mezina,

Frumoasa, isi ajuta familia dupa puterile ei, multumindu-se cu haine simple si

trebaluind prin casa cat era ziua de lunga.

Intr-o zi, fetele auzira cum niste barbati povesteau ca toate vapoarele

negustorului pierisera intr-o furtuna cumplita.

- Nu i-a mai ramas nimic, spunea unul dintre barbati dand din cap, a

ajuns sarac lipit pamantului!

Ca sa salveze ce se mai putea salva, negustorul disperat pleca a doua

zi la oras. Acolo, ii ruga pe bancheri sa-i imprumute niste bani, dar acestia il

refuzara. Necajit, negustorul porni inapoi spre casa. Cu gandul la fetele lui,

abia daca-si dadu seama ca incepuse sa ninga. Cand plecase de acasa la

bancheri, cele doua fete mai mari ii cerusera sa le aduca de la oras podoabe

si rochii scumpe. Frumoasa, in schimb, nu-i ceruse decat un trandafir.

Dar cand ninsoarea se inteti si se transforma in viscol, negustorul uita

cat era de amarat ca nu le putea indeplini dorinta fetelor si ca isi pierduse

toata ziua. Vantul vuia si arunca tombe de zapada in calea calaretului si

205

calului sau. Si tot mergand asa, negustorul se rataci. Dar, pe neasteptate, in

cale ii aparu un spiridus, care ii facu semn sa-l urmeze.

Apoi, cand negustorul ajunsese deja la capatul puterilor, spiridusul ii

striga cu un glas subtirel:

- Uite aici! Hai inauntru ca o sa avem grija de tine.

Iar negustorul vazu cu uimire cum in fata lui se ridicase un castel

imens. Dupa ce-si duse calul in grajd si ii dadu sa manance fan,

negustorul intra in castel pe urmele spiridusului.

- Hai aici, langa foc, il indemna spiridusul. Cred ca ti-e foarte frig si, de

asemenea, foame.

Un foc strajnic ardea in camin, iar cand negustorul se apropie de masa,

aceasta se si umplu cu tot felul de bucate.

- Mananca, ii striga spiridusul, razand pe infundate de uimirea ce i se

citea negustorului pe chip.

- Iti multumesc din suflet, ii raspunse el, apoi se aseza la masa si

manca pe saturate.

Satul si topit de caldura, negustorul ostenit adormi la masa. Chiar si

spiridusul, incalzit de dogoarea focului, cazu intr-un somn adanc. Iar pe cand

dormeau amandoi, o aratare imensa ii urmarea in tacere din balcon.

Dimineata, cand se trezi cu forte proaspete, negustorul ii multumi din

nou spiridusului pentru ospitalitate.

- Trebuie sa ma duc inapoi la fetele mele, ii zise el, amintindu-si amarat

cate necazuri avea. Si, trecand pe langa poarta, negustorul privi cu mirare la

o tufa de trandafiri inflorita ca prin minune in mijlocul nametilor de zapada.

Vazand trandafirii, isi aduse aminte de mica rugaminte a Frumoasei si

se intinse sa rupa una din florile acelea fermecatoare.

- Nu, striga spiridusul. Dar era prea tarziu.

Dintr-o data, in fata ochilor sai se ivi o aratare dintre cele mai fioroase, care

striga la el cu un glas tunator:

206

- Asa ma rasplatesti pentru bunatatea mea, furandu-mi din nepretuitii

trandafiri? Pentru asta o sa platesti cu viata.

- Imi…imi pare rau, baigui negustorul. L-am luat pentru fata mea.

- Fata ta? urla bestia. Daca te iubeste cu adevarat, sa vina aici, in locul

tau. Dar daca nu te iubeste, ai sa te intorci chiar tu, in decurs de trei luni. Si

acum, du-te!

Cum nu avea alta scapare, bietul negustor ii promise ca se va intoarce.

Apoi, incaleca pe cal si porni spre casa, cu inima coplesita de durere. Dar

cand ajunse acasa si ii dadu trandafirul Frumoasei, fericirea ei ii lumina

sufletul.

- Vai, Frumoaso, ii spuse el mahnit, daca ai sti care e pretul acestui

trandafir!

Apoi fetele il ascultara uimite cand le povesti de castelul Bestiei si de

cumplita porunca.

- O sa ma duc eu in locul tau, tata! striga Frumoasa. Decat sa mori

pentru mine, mai bine sa fiu prizoniera Bestiei.

- Sa nu aud de asa ceva! ii raspunse negustorul. O sa ma intorc acolo

cand se vor scurge cele trei luni.

Surorile cele mari o privira pe mezina cu mahnrie. Cele trei luni se

scursera repede si, in ultima dimineata, Frumoasa, cu pantofi in mana, sa nu

faca zgomot, se strecura afara din casa. Puse saua pe calul cel bland al

tatalui sau, incaleca si, in tacere, isi lua ramas bun de la cei ai casei care inca

dormeau. Stia ca o sa-i fie tare dor de ei, dar ii dadea putere gandul ca o sa-

si salveze tatal de la moarte.

- Si, cine stie, se incuraja ea, poate ca o sa fac Bestia sa se

razgandeasca.

Frumoasa merse si merse si ajunse la castelul Bestiei in miez de noapte.N-

apucase sa intre bine in curte, cand aparu spiridusul:

- Bine ai venit, Frumoaso! Hai dupa mine pe aici, o indemna el. Parca

ar fi asteptat-o.

207

Frumoasa intra in castel in urma lui. Spiridusul o conduse pe Frumoasa

printr-un labirint de coridoare pana la o camera minunata, plina de trandafiri

si mobilata frumos.

- Asta e dormitorul tau, ii spuse spiridusul. Apoi ii arata o lada plina cu

podoabe sclipitoare. Si acesta toate sunt ale tale, ii explica el vesel, apoi

disparu pe usa.

Frumoasa se plimba prin camera, admira trandafirii, podoabele, mobila

dulapul plin cu rochii scumpe. Isi dadu jos hainele simple pe care le purtase

pe drum si imbraca o rochie frumoasa. Atunci, aparu din nou spiridusul.

- Vai, ce frumoasa esti, murmura el. Cat de mult o sa-i placi stapanului

meu! Ia uita-te in oglinda!

Dar frumoasa inlemni de groaza. In oglinda, in spatele propriului ei

chip, zari cumplita Bestie. Se intoarse sa il priveasca in fata.

- Bine ai venit la castelul meu, ii spuse Bestia. Te afli aici de nevoie?

- Da, ii raspunse Frumoasa.

- Dupa un drum asa de lung, trebuie sa-ti fie foame, zise Bestia cu un

glas ragusit. Hai cu mine.

Bestia o duse pe Frumoasa pana in salonul unde se afla o masa

aranjata pentru o singura persoana. Chiar daca in sinea ei rasuflase usurata

ca nu va sta cu Bestia la masa, Frumoasa era impresionata de bunatatea

acestei fiinte infricosatoare. Bestia ii ura noapte buna, iar fata ii ramase sa

manance. Apoi, privind flacarile din soba, gandurile ii zburara la Bestie si la

castelul acesta vrajit. A doua zi, spre seara in timp ce Frumoasa se plimba

prin gradina Bestia veni sa stea de vorba cu ea.

- Tu ce crezi, sunt urat? o intreba Bestia.

- Da, raspunse Frumoasa cu sinceritate. Dar cred ca ai suflet bun.

- Si te-ai marita cu mine? o mai intreba Bestia.

Infiorata de intrebarea lui neasteptata, Frumoasa ii raspunse:

- Nu.

Bestia venea zi de zi sa o vada pe Frumoasa si sa stea de vorba cu ea.

Se temea tot mai putin de creatura aceea, dar de fiecare data cand o intreba

208

daca ar vrea sa-l ia de barbat, raspunsul ei era acelasi. Intr-o buna zi,

Frumoasa privi in oglinda fermecata din dormitor si isi vazu tatal. Tinea in

mana un portret al ei si parea tare bolnav. Frumoasa se duse in fuga la

Bestie.

- Trebuie sa-mi dai drumul! ii striga ea. Te rog, stiu ca ai suflet bun.

Tata e bolnav si are nevoie de mine.

- Atunci, du-te, rosti cu glas scazut Bestia. Dar promite-mi ca te intorci

inainte sa se fi implinit opt zile.

- Iti promit, murmura Frumoasa.

Frumoasa incaleca pe cal si porni spre casa ca vantul si ca gandul.

- Tata! stiga ea, intrand val-vartej in casa.

- Frumoaso! Esti vie si nevatamata! spuse tatal, luand-o in brate.

Bestia cea groaznica nu ti-a facut nici un rau?

- Nu, tata, ii raspunse Frumoasa. E un monstru doar pe afara. Dar are

suflet darnic si bland. Si tu ce mai faci?

- De acuma, cand stiu ca n-ai patit nimic, o sa-mi fie bine, ii zise tatal

zambind fericit.

A doua zi, Frumoasa le spuse tatalui si surorilor ei ca o sa se intoarca la

castelul Bestiei, asa cum promisese. Dar surorile, individioase pe rochia si

podoabele ei scumpe incercara s-o convinga sa nu mai plece. Numai ca

Frumoasa astepta clipa cand erau ocupate…Frumoasa isi mangaie calul:

- Du-ma ca vantul si ca gandul, il indemna ea. Mi-e teama ca Bestia e

pe moarte. A fost bun cu mine si a avut incredere in mine. Acum inteleg ca

sub chipul acela urat se ascunde un suflet tare frumos.

Si calul porni in galop, ducand-o degraba spre castelul Bestiei. Cand

Frumoasa ajunse la castel, Bestia nu-i mai iesi inainte, asa ca ea a inceput sa

alerge, strigand infricosata:

- Unde esti? Unde esti?

- Vino, Frumoaso, dupa mine! ii raspunse un glas subtirel. Era

spiridusul.

209

- Frumoaso, murmura Bestia. Cel mai mult ma bucur sa te mai vad o

data inainte sa mor.

- Cum sa mori? striga Frumoasa, ingenunchind langa el si sarutandu-l

pe obraz. Te iubesc si vreau sa ma marit cu tine.

Bestia inchise ochii. Si, dintr-o data, curtea toata se lumina ca prin

farmec. Frumoasa il privi uimita pe printul cel frumos care aparuse in fata ei.

- Unde e Bestia mea cea draga? intreba ea.

- Chiar eu sunt, ii raspunse printul. Iubirea ta a risipit vraja ce ma

transformase in bestie. Te iubesc, Frumoaso.

- Iubirea ta ma face nespus de fericita, raspunse Frumoasa zambind.

- Toate bogatiile acestea sunt ale noastre de acum incolo, zise printul

aratand spre castel.

Si Frumoasa intelese ca familia ei nu va mai fi niciodata saraca. In aer

plutea parca o muzica fermecata, in timp ce ei se sorbeau din ochi si se

gandeau cate zile fericite ii asteaptau de acum inainte.

Frumoasa din padurea adormitade While Perrault

A fost odata un rege si o regina care nu aveau copii. Si erau tare

mahniti, cat nu se poate spune. In cele din urma, regina aduse pe lume o

fata. Se facu un botez de pomina, la care micuta printesa avu drept nase

sapte ursitoare din tara, fiecare dintre ele facandu-i cate un dar.

Dupa ceremonie, oaspetii se intoarsera la palatul regelui, unde se

dadea un ospat in cinstea ursitoarelor. Dinaintea fiecaruia era pus un tacam

minunat, si anume o furculita si un cutit de aur, impodibite cu diamante si

rubine. Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira in incapere

cu o ursitoare batrana, care nu fusese poftita fiindca nu mai iesise dintr-un

turn vreme de peste cincizeci de ani si o credeau moarta.

210

Regele porunci sa i se dea un tacam, dar acesta nu era din aur.

Batrana se socoti nedreptatita si mormai cateva amenintari pintre dinti. Una

dintre ursitoarela tinere, care era in apropierea ei, auzi amenintarea. Ea se

gandi ca batrana ursitoare putea sa faca un dar suparator micutei printese.

Cand se ridica de la masa, aceasta ursitoare se strecura nevazuta dupa

o perdea, ca sa ramana cea din urma, pentru a putea drege raul. Intre timp,

celelalte ursitoare incepura sa-i imparta daruri printesei. Cea mai tanara ii

darui frumusetea, a doua, intelepciunea, a treia, blandetea, a patra ii ura sa

danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa

cante la toate instrumentele muzicale.

Cand veni randul celei batrane, ea prevesti ca printesa se va intepa in

deget cu un fus si ca din asta i se va trage moartea. Prevestirea aceasta

cumplita ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, care aveau lacrimi in

ochi. Dar deodata rasari din spate perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu

glas tare:

- Veniti-va in fire, o rege si tu, regina, fetita voastra nu va muri. E drept

ca nu mai pot sa desfac ceea ce i-a fost menit, si printesa se va intepa intr-

un fus, dar, in loc sa moara, va cadea intr-un somn adanc, care va tine o suta

de ani, la capatul carora un tanar fecior de domn va veni si o va destepta.

Pentru a ocoli aceasta nenorocire, regele dadu porunca sa nu se mai

foloseasca nimeni de fuse sub, amenintarea pedepsei cu moartea. Sa fi

trecut vreo cincisprezece, saisprezece ani; pe cand regele si regina s-au dus

la unul din castelel lor, s-a intamplat ca tanara printesa sa intalneasca o

batrana care torcea. Ea folosea fusul, pentru ca porunca regelui nu ajunsese

la urechile ei.

- Ce faci acolo, maicuta? o intreba printesa.

- Iaca torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine e

fata.

- Vai, ce minunat este, a continuat printesa, cum faci? Da-mi si mie

fusul o clipa, te rog!

211

Lua fusul, se intepa in deget si cazu lesinata. Batranica stiga dupa

ajutor. Oamenii venira repede, din toate partile. O stropira pe printesa cu

apa pe fata, ii frecara tamplele, dar nimic n-o putea readuce in simtire.

Regele, care se inapoiase, auzi zarva si isi aminti povestea ursitoarei. Porunci

ca printesa sa fie culcata in cea mai frumoasa odaie din palat, pe un pat cu

broderii din aur si argint.

Printesa era frumoasa ca lumina zilei, caci somnul nu-i rapise nici

culorile vii ale fetei, nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii.

Doar ochii ii avea inchisi. De altfel, respira usor, asa ca iti puteai da

seama ca nu murise. Ursitoarea cea buna care ii daruise viata, se afla

departe de palat, atunci cand s-a intamplat nenorocirea. Un pitic care purta

cizme "de sapte poste" i-a dat de veste. Ursitoarea pleca de indata si dupa

un ceas ajunse la castel. Regele ii iesi in intampinare la scara trasurii si

ursitoarea incuviinta toate poruncile date de acesta.

Ea atinse cu bagheta fermecata pe toti care se aflau in castel:

guvernantele, domnisoarele de onoare, fete in casa, ofiteri, bucatari. Mai

atinse caii si chiar catelusa printesei.Adormira cu toti cat ai clipi. Rege si

regina iesira din castel si dadura porunca celor de afara ca nimeni sa nu se

apropie de acel loc. Porunca nu-si avea rostul, caci multi copaci, maracini si

spini au inconjurat castelul. Nimeni nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo

prin padure. Din tot castelul nu se mai vedea decat varful turnurilor, si

acesta la mare departare.

La capatul a o suta de ani, un fecior de domn, de alt neam decat

printesa cea adomita, mergand la vanatoare, vazu turnurile castelului ivindu-

se deasupra unei paduri intinse si foarte dese. Oamenii dadeau raspunsuri in

doi peri; unii spuneau ca e un vechi castel, bantuit de duhuri, altii ca acolo isi

dadeau intalnire vrajitoarele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care

locuia acolo si inghitea copii.

Printul nu mai stia ce sa creada, dar un taran batran il lamuri:

- Printe, sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata

povestind ca in castelul acesta se afla o printesa, cea mai frumoasa din cate

212

au fost vazute, dar care a fost sortita sa doarma o suta de ani, pana cand va

veni un fiu de domn si o va trezi.

Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si vru s-o vada pe

printesa cea frumoasa. Inainta spre padure si vazu cum copacii cei inalti,

maracinii si spinii se dadeau in laturi, deschizandu-i poteca. El se avanta

singur catre castelul care se zarea acum bine de tot la capatul unei alei.

Oamenii sai nu putura sa-l urmeze, deoarece copacii si maraciniise

adunasera din nou.

Patrunse intr-o curte mare si urca o scara. Strabatu multe incaperi ale

castelului, in care se aflau cavaleri de onoare dormind, unii in picioare, altii

sezand si, in sfarsit, ajunse intr-o camera cu totul si cu totul de aur. Pe un pat

vazu o printesa de vreo cinsprezece-saisprezece ani. Tremurand de emotie,

printul se apropie si se aseza in genunchi langa ea.

In clipa aceea, vraja se destrama si printesa se trezi. Ea spuse:

- Ai sosit, in sfarsit! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept!

Vrajit de vorbele ei, i-a marturisit bucuria si recunostinta sa si a

incredintat-o pe printesa ca se indragostise de ea. Odata cu printesa se

desteptase intregul palat, fiecare gandindu-se la ce avea de facut , dar,

nefiind cu toti indragostiti, simteau ca mor de foame. Trecura deci in sala

oglinzilor unde cinara. Viorile executara cantece vechi, dar muzica lor era

minunata. Imediat dupa cina, s-au casatorit si intreaga curte veni sa-i salute.

Nimeni nu dormea, deoarece nu simteau nevoia. A doua zi, printul isi parasi

in zori sotia pentru a se intoarce in oras, unde tatal sau il astepta.

Printul ii istorisi:

- Umbland la vanatoare, m-am ratacit in padure si m-am adapostit in

coliba unui carbunar care mi-a dat sa mananc paine negra si branza.

Tatal sau, om bland si bun, nu banuia nimic, dar maica-sa nu-l crezu,

pentru ca printul se ducea zinic la vanatoare. Mama a inteles ca era

indragostit. Printul a ascuns casatoria sa mai mult de doi ani. Avea acum doi

copii: o fiica pe care o numira Aurora si un fiu caruia ii ziceau Soare, pentru

ca o intrecea in frumusete pe sora lui.

213

Regina incerca sa afle adevarul, dar printul nu indraznea sa-i

incredinteze taina sa. Ii era teama, fiindca ea se tragea dintr-un neam de

capcauni. Regele o luase in casatorie numai pentru averile ei nenumarate. La

curte se soptea chiar ca abia se abtinea sa nu sara asupra copilasilor daca ii

vedea.

Cand regele muri, printul a ramas stapan in tara. El isi dadu public in

vileag casatoria. Printesa , sotia sa, insotita de cei doi copii, sosi in capitala,

primita in triumf. Putin dupa aceea, regele porni la lupta impotriva vecinului

sau, imparatul Cantalabute. El o lasa pe mama sa in fruntea regatului si-i

incredinta sotia si copiii. Regele urma sa fie in razboi toata vara. De-abia

plecat, regina-mama isi trimise nora si nepotii la o casa la tara, pentru a-si

satisface oribila pofta. Cateva zile mai tarziu se duse acolo si ii spuse

bucatarului intr-o seara:

- Maine vreau s-o mananc la masa pe micuta Aurora.

- Cu neputinta, doamna! striga bucatarul.

- Iti poruncesc, spuse regina, am pofta sa mananc carne proaspata.

Bietul om intelese ca nu e de glumit cu o capcauna si, luand cutitul

mare, urca in camera micutei Aurora. Fetita avea atunci numai patru ani. Il

iubea pe bucatar,fiindca ii aducea adeseori bomboane. Vazand-o, el incepu

sa planga si cutitul ii cazu jos din mana. Se duse in curte sa taie un mielusel

si pregati un sos bun, pa care regina il manca cu mare pofta. Pe micuta

Aurora o lua si o incredinta sotiei lui, ca s-o ascunda intr-o odaita din fundul

curtii. Opt zile mai tarziu, regina cea rea ii spuse bucatarului:

- Vreau sa-l mananc la cina pe micul Soare.

Bucatarul nu se impotrivi. Fu hotarat sa o pacaleasca pe regina ca si

prima data. Se duse sa-l caute pe micul Soare, care avea trei ani. Il

incredinta pe baiat sotiei, ca sa-l ascunda alaturi de Aurora. Apoi pregati o

friptura de ied frageda, pe care capcauna o gasi delicioasa. Pana aici totul

mersese bine, dar intr-o seara regina cea rea ii spuse din nou bucatarului:

- As dori s-o mananc pe printesa. Trebuie pregatita cu acelasi sos ca si

copiii.

214

De data asta nu mai stia cum s-o insele pe regina-mama. Regina

tanara avea douazeci de ani, fara a mai pune la socoteala cei o suta de ani

pe care ii petrecuse dormind. Pielea ei era alba, dar mai putin frageda. Ca

sa-si scape viata , bucatarul se hotari sa-i taie gatul. Intra cu pumnalul in

mana in camera tinerei reginei. Voia totusi sa o pregateasca si ii povesti

respectos despre porunca primita de la regina-mama.

- Indeplineste porunca, raspunse tanara regina. Fa ce ti s-a spus! Ma

voi duce langa copiii mei pe care i-am iubit atata.

Ea ii credea morti.

- Nu, doamna, nu veti muri, ii raspunse bietul bucatar, dupa cum nici

copiii nu va sunt morti, i-am ascuns la mine. O voi pacali din nou pe regina. Ii

voi da sa manance o caprioara tanara, in locul dumneavoastra.

Si se duse in odaia lui, unde ea isi regasi copiii. Regina manca la cina

caprioara cu aceeasi pofta. Acum era foarte multumita de cruzimea ei. Se

pregatea sa-i spuna tanarului rege, la intoarcerea sa, ca lupii mancasera pe

tanara regina si pe copii. Dar intr-o seara, cand isi facea de lucru prin curtea

castelului, recunoscu vocea reginei si a copiilor. Furioasa ca a fost pacalita,

porunci sa i se aduca un cazan mare, plin cu naparci si broaste raioase, ca

sa-i arunce in el pe regina si pe copii, pe bucatar si pe nevasta acestuia. A

doua zi, dis-de-dimineata, totul era gata si calaii tocmai se pregateau sa-i

arunce in cazan, cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea

intoarce, intra in curte calare si intreaba ce inseamna acel spectacol

infiorator. Nimeni nu indraznea sa-i spuna. Capcauna se arunca in cazan si fi

inghitita, intr-o clipita, de jivinele respingatoare.

Regele se arata nespus de fericit sa-si revada frumoasa sotie si copiii.

Fetita cu parul de aur si ursii din padure

215

A fost odata o fetita care avea un par auriu si asa de frumos incat toata

lumea ii spunea Fetita cu Parul de Aur. Fetita traia cu mama ei intr-o casuta,

la marginea padurii. Intr-o zi, ii spuse mamei sale:

- Mamico, pot sa ma duc in padure sa-ti culeg un buchet frumos de

flori?

- Ce dragut din partea ta, fetita mea! Dar ai grija, padurea este adanca

si sa-r putea sa te ratacesti, ii atrase atentia mama.

O familie de ursi care traia in padure a plecat la plimbare cu fiul lor,

Ursuletul, care se juca prinzand fluturi cu plasa. In timp ce ursuletul se juca

admiran fluturii care zburau prin aerul proaspat al diminetii, Ursul si Ursoaica

se uitau cu multa dragoste la jocul fiului lor, pe fata lor aparand un zambet

de incantare.

- Vai ce bine e sa fii copil! - rosti Ursoaica.

- Si mie mi-ar place sa fiu copil! Rosti Ursul tata. Apoi isi continua

drumul prin padure, aplecandu-se asupra florilor minunate cu miros

imbatator.

Fetita, cum ajunse in padure, incepu sa culeaga flori pentru mama ei:

margarete minunate, albastrele si maci rosii ca focul. Cum era atat de

preocupate de ceea ce facea, nu-si dadu seama ca inaintase prea mult in

mijlocul padurii si ca vremea trecuse. In curand I se facu foame si sete si se

simti foarte obosita. Spre norocul ei, zari printre copacii din padure o casuta.

Era casuta ursilor! Se apropie tiptil de casa, si se uita prin gaura cheii si cum

nu vazu pe nimeni, deschise usa si intra. Inauntru zari o masa mare, intinsa,

cu trei farfurii pline cu orez si miere. Vai, ce miros imbietor aveau!

Farfuriile de pe masa erau de marime diferita: una mare, una mijlocie

si o farfurie mica. In jurul mesei erau asezate trei scaune care pareau foarte

comode. Mai era acolo un fotoliu mare, unul mijlociu si unul mic. Pentru ca ii

era tare foame se hotara sa guste din mancarea de pe masa. Manca o

lingura de orez din prima farfurie, dar acesta era fierbinte si isi arse limba;

216

apoi gusta din farfuria mijlocie, dar orezul era prea des si in cele din urma,

gusta si din ultima farfurie. Si ce sa vezi? Mancarea din farfuria cea mai mica

era asa de buna incat manca tot orezul, pana la ultimul bob.

Fetita se aseza intai in fotoliul cel mare, dar pentru ca era prea mare,

nu-I placu si se ridica din el; apoi se aseza pe scaunul mijlociu, dar nici

acesta nu-I placu:avea perina prea moale. Asa ca se hotara sa se aseze pe

cel mai mic dintre scaune, dar in momentul in care se puse pe el, acesta era

asa de subred incat se prabusi sub greutatea ei si fata cazu pe podea! Cum

era foarte obosita se hotara sa traga un pui de somn. A urcat la etaj, a intrat

in dormitor, unde a zarit trei paturi: unul mare, unul mijlociu si unul mic. Intai

se culca in cel mare, dar era prea tare si incomod. Se culca apoi in patul

mijlociu, dar nici acesta nu I-a fost pe plac pentru ca patura era aspra si o

intepa. La urma, il incerca pe al treilea si acesta era atat de comod si cald

incat adormi pe loc. Pe vremea aceasta, familia de ursi care locuia in casuta

se intorcea de la plimbare. Cand ursii au deschis usa de la intrare au simtit

pe data ca cineva a umbalt in casa si au inceput sa miroasa toate lucrurile pe

rand:

- Cineva, s-a asezat pe scaunul meu! a strigat Ursul-Tata pe o voce

groasa.

- Cineva s-a atins de perina mea! striga Ursoaica cu o voce mai blanda.

- Cineva mi-a rupt scaunelul! striga Ursuletul cu o voce plangareata.

Apoi, intreaga familie s-a apropiat de masa:

- Cineva mi-a folosit lingura! mormai Ursul-Tata cuvocea lui groasa.

- Cineva a mancat din farfuria mea, spuse Ursoaica cu voce ei blanda.

- Uitati-va, cineva mi-a mancat mancarea! N-a mai ramas nici o

faramitura! a strigat Ursuletul si lacrimi mari incepura sa se rostogoleasca pe

obrajorii sai. Apoi ursii au urcat la etaj.

Ursul-Tata a inceput sa adulmece prin camera si a spus apoi cu vocea

sa morocanoasa:

- Cineva s-a culcat pe perna mea!

- Cineva mi-a dat la o parte patura, sopti Ursoica.

217

- Priviti! O fetita doarme in patul meu! striga ursuletul cu o voce

surprinsa.

Fetita cu Parul de Aur se trezi brusc la auzul vocilor. Tare s-a mai

speriat cand I-a zarit pe cei trei ursi aplecati asupra ei! Se scula repede din

pat, o zbughi spre fereastra si se avanta spre padure. Incepu sa alerge spre

casa cat o tineau picioarele, repede-repede, fara sa arunce macar o privire

inapoi. Si de-atunci incolo, ursii din casuta din padure n-au mai vazut-o

niciodata pe Fetita cu Parul de Aur.

Cenusareasade Hans Christian Andersen

A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie

rea si ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit. Barbatul avea la randul lui o

fiica ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere

copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa

roboteasca cat era ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele

doamnei si domnisoarelor, dormea in pod, pe un brat de paie, in timp ce

surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se

vedeau din cap pana in picioare.

Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei,

care stia de frica nevestei. Cand termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-

un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa". Cu toate

hainele sale ponisite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei,

in ciuda vesmintelor lor bogate. Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o

mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si

surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor.

- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.

218

- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de

diamante, adauga mezina.

Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine,

ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuviintara ca

Cenusareasa sa le pieptane.

Ele o intrebara:

- Cenusareaso, ti-ar place si tie sa mergi la bal?

- Vai, domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una

ca mine!

- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la

bal.

Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care

nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzi. In sfarsit,

sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea.

Cand le pierdu din ochi, se porni sa verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o

inlacrimata, o intreba:

- De ce plangi? Ce-i cu tine?

- As dori atat de mult ...as dori atat de mult…

Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, nasa ei, zana, o

intreba:

- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?

- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.

- Ei bine, daca vei fi o ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse:

Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.

Cenusareasa pleca sa-l caute. Dupa un timp, aduse un dovleac de

toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu

nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita. Se duse apoi la cursa de

soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul

dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.

- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care

cauta acum un vizitiu.

219

- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.

Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un

vizitiu cu mustata faloasa.

- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa

stropitoare, mai spuse zana fetei.

Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le

transforma in sase lachei chipesi, care se urcara in spatele calestii. Zana o

intreba pe Cenusareasa:

- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?

- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?

Zana le atinse cu nuiaua fermecata, si pe indata hainele ei se

preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii darui o pereche de conduri din

sticla, cum nu se mai vazusera. Astfel gatita, Cenusareasa se urca in

caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.

Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si

pleca fericita. Printul stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea

ei, oferidu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde

se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de

frumoasa", se auzea de pretutindeni. Regele insusi sopti reginei:

- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si de blanda.

Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi

cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care

misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochi la ea, nu manca mai nimic.

Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o

recunoscura. In timp ce o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un

sfert de ora inaite de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu.

Acasa o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:

- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.

In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse

sa le deschida.

- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.

220

- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa dim lume. Nimeni nu o

cunoaste, ii spuse una din surori.

A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de

asemenea, mai frumoasa decat intaia data. Printul nu se misca de langa ea,

si cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei.

Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si

fugi sprintena ca o caprioara. Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se

intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse

acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in

picior. Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:

- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?Acestea ii raspunsera:

- Printesa a disparut cum a batul miezul noptii si a lasat sa-i cada un

condur de sticla, pe care fiul regelui l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii.

E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile. Cateva zile

mai tarziu, fiul regelui daduse de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se

va potrivi pantoful pe care il gasise. Il incercara mai intai printesele, apoi

ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori,

care s-au straduit in fel si chip da le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.

Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:

- Pot si eu sa incerc?

Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea. Cavalerul care aduse

condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.

- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se apropie cu

pantoful de piciorul Cenusareasei, pe care se potrivi fara nici o greutate.Si

mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un

buzunar un al doilea condur pe care il puse in picior. In aceeasi clipa sosi si

nasa fetei.

Ea atinse cu nuiaua fermecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le

intr-o mandrete de straie. De indata, cele doua surori, o recunoscura si se

aruncara la picioarele ei , cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite.

Cenusareasa le ajuta sa se ridice, spunandu-le:

221

- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.

Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de

frumusetea ei. Peste putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi

pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.

Capra cu trei iezide Ion Creanga

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu

dau prin bat de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba

ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul". Intr-o

zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:

- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a

mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu

cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa

va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:

Trei iezi cucuieti,

Usa mamei descuieti!

Ca mama v-aduce voua:

Frunze-n buze,

Lapte-n tite,

Drob de sare

In spinare,

Malaies

In calcaies,

Smoc de flori

Pe subsuori.

- Auzit-ati ce-am sus eu?

222

- Da, mamuca, zisera iezii.

- Pot sa am nadejde in voi?

- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari.

Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.

- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de

cele rele, si mai ramaneti cu bine!

- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si

Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.

Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si

trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman

de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme

cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand

vorbea capra cu dansii. "Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De

i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si

i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:

Trei iezi cucuieti,

Usa mamei descuieti!

Ca mama v-aduce voua:

Frunze-n buze,

Lapte-n tite,

Drob de sare

In spinare,

Malaies

In calcaies,

Smoc de flori

Pe subsuori.

- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!

- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu

demancare.

- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa

deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul

223

ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos! Lupul, auzind

aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si

subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:

Trei iezi cucuieti,

Mamei usa descuieti!...

- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i

mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi!

Ma duc sa-i deschid.

- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai

de-apoi a veni cineva s-a zice:

Deschideti usa,

Ca vine matusa!

S-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca

matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?

- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume,

de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si

bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid. Atunci mezinul se vara

iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace

ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana!

Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum

poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i

rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu

traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are

cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce

era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l

mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce

pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu

neastampar, zicand:

- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce

Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie?

Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!

224

- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia

sa mai odihnesc oleaca aste batranete!

Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a

pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori

cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea

pacatul si-l manca spinarea, saracutul!

- Sa-ti fie de bine, nanasule!

- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la

nanaselul, sa te pupe el!

Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l

jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea

pe limba ei piere".

Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi

ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn,

cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste

nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti,

de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai

mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul

din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a

se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.

- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat!

Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!

Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina

nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.

Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a

mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu

dintii ranjiti, in feresti.

- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte

cand ma vad!

Baietii mamei, baieti,

Fumusei si cucuieti!

225

Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un

fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o

cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!...

Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o

insala... si cum ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,

Usa mamei descuieti!

Ca mama v-aduce voua:

Frunze-n buze,

Lapte-n tite,

Drob de sare

In spinare,

Malaies

In calcaies,

Smoc de flori

Pe subsuori.

Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare

iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de

sange incepe a-i spune:

- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe

capul nostru!

Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si

ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit

putin in fire s-a intrebat:

- Da' ce-a fost aici, copile?

- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai

mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:

Trei iezi cucuieti,

Mamei usa descuieti...

- Si?...

226

- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa

sa deschida.

- S-atunci?...

- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub

chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si

trage zavorul!...

- S-atunci?...

- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul

lup, se si arata in prag!

- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie

copilasii nicioadata?

- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!

- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o

casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la

pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se ranjea la

mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de

care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci,

cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte

ca ai sa-i scoti fara coarne!

- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii

ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"

- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-

apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai

miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa

prinda el de veste.

Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-

sau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?

"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu

cumatrului una de si-a musca labele!". Aproape de casa ei era o groapa

adanca, acolo-i nadejdea caprei.

227

- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe

fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru! Si asa zicand, pune

poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate.

Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu

oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne

putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele

numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si

peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru

lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe

cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru,

pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu

crucea peste lup.

- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?

- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe

la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!

- Ca ce fel, cumatrita draga?

- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de

mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!

- Da' nu mai spune, cumatra!

- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei,

mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De

aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta

sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...

- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat

la nunta.

- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-

sus.

Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-

se ca plange.

- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai

drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...

228

- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti

face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.

- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au

mai dus!

- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei

mai tineri.

- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...

- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu

cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca

acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i

dai un baiet, sa-l invete cojocaria. Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung

pan-acasa la cumatra!

- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra

groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat

Dumnezeu!

Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul

nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele

inregi pe gat.

- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai

facut!

Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul

de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine,

nici mai rau, ca pentru cumaatru.

- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card?

Capra ti-a venit de hac!

- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n

mine!

- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui

Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani,

numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.

- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!

229

- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece

baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-

aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul

tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!

- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai

face atata osanda cu mine!

- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai

plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!

Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o

peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma

urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au

apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi

iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie. Si

auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine!

Si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si

pe baute, veselindu-se impreuna... Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa

aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea asa, s-

am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai

incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata

minciuna!

Betisorul nazdravande Vladimir Suteev

Ariciul mergea spre casa. Pe drum, l-a ajuns din urma Iepurele, si au

pornit impreuna. In doi drumul este de doua ori mai scurt. Pana acasa

drumul fiind lung merg si discuta. Deodata, de-a curmezisul drumului, un

230

betisor. Luat cu vorba, Iepurele nu-l vazuse si se impiedica de el, mai sa

cada.

- Ah, tu!... - s-a suparat Iepurele si a lovit betisorul cu piciorul,

aruncand-ul cat colo.

Dar Ariciul a ridicat betisorul, l-a pus pe umar si a alergat sa-l ajunga

din urma pe Iepure. Vazand la Arici betisorul, iepurele s-a mirat:

- Asta nu-i un betisor oarecare - a explicat Ariciul. Este un betisor -

nazdravan.

Iepurele n-a zis nimic, doar a forait inciudat. Au mers mai departe pana

ce au ajuns la un raulet. Dintr-un salt Iepurele a sarit pe malul celalalt si a

inceput sa strige:

- Hei, Cap - Tepos, arunca betisorul, n-ai cum sa ajungi cu el aici!

Ariciul n-a zis nimic, s-a dat putin inapoi, si-a luat avant, a infipt

betisorul in mijlocul rauletului si dintr-un slt -- iata-l pe celalalt mal, alaturi de

Iepure, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De mirare, Iepurele a ramas cu

gura cascata:

- Bravo tie, deci stii sa sari!

- Eu nu stiu nicidecum sa sar -- a spus Ariciul, -- m-a ajutat betisorul cel

nazdravan -- peste toate - saritor.

Au pornit mai departe. N-au mers mult si s-au trezit la o mlastina.

Iepurele sare din musuroi in musuroi. Ariciul merge in spatesi cu betisorul

incearca tot drumul.

- Hei, Cap - Tepos, ce te tot tarasti acolo? Probabil, betisorul tau...

Dar n-a apucat Iepurele sa termine ce-avea de spus, ca a alunecat de pe un

musuroi si s-a dus in smarc, pana la urechi. Acum- acum va incepe sa-nghita

apa si se va ineca.

Ariciul s-a catarat pe musuroi, cat mai aproape de Iepure, si-i striga:

- Tine-te de betisor! Cat poti de tare!

Iepurele s-a prins de betisor. Ariciul s-a incordat din toate puterile si l-a

tras din mlastina pe prietenul sau. Cand au ajuns pe loc uscat, Iepurele ii zice

ariciului:

231

- Iti multumesc, Ariciule, ca m-ai salvat!

- Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan -- din necaz bun

salvator.

Au mers mai departe si, chear la marginea unei paduri mari,

intunecate, au vazut jos, pe pamant, un Puisor. Cazuse din cuib si tipa jalnic,

iar parintii sai se roteau in zbor, pe deasupra lui, nestiind ce sa faca.

- Ajutor, ajutor! - ciripeau ei.

Cuibul era foarte sus - greu sa ajungi la el. nici Ariciul, nici Iepurele nu

stiau sa se catare in copac. Dar o mana de ajutor trbuie sa dea. S-a gandit

Ariciul din nou cu folos.

- Stai in picioare langa copac, cu fata spre el - a poruncit el Iepurelui.

Iepurele a facut precum i s-a spus. Ariciul a asezat Puisorul pe capatul

betisorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cat a putut betisorul,

ajungand chear aproape de cuib. Puisorul a mai ciripit odta si a sarit drept in

cuib.Ce s-au mai bucurat tatal si mama lui! Zburau in jurul Iepurelui si

Ariciului ciripind:

- Multumim, multumim, multumim!

Iepurele ii spuse Ariciului:

- Bravo, Ariciule! Bine gandit!

-Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan - in sus - ridicator.

Au intrat in padure . Cu cat inainteaza, cu atat padurea este mai

deasa, mai intunecoasa. Iepurasului i se face frica. Dar Ariciul nu se lasa:

merge inainte si cu betisoeul da crengile la o parte.Dar deodata, de dupa un

copac, le sare in fata un lup, le inchide calea si maraie:

- Stai!

Iepurele si Ariciul s-au oprit.Lupul isi linge botul, clantane din dinti si

zice:

- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treaba, esti tepos, dar pe tine,

Urecheatule, am sa te infulec cu blana cu tot!

Iepurasul a inceput sa tremure de frica, s-a facut alb ca varul si nu se

mai putea clinti din loc, de parca picioarele i-ar fi infipte in pamant. A inchis

232

ochii - acum o sa-l infulece lupul.Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a

apucat zdravan betisorul si din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.

Lupul a urlat de durere, a facut un salt inapoi, si, pe-aci ti-e

drumul...Fugea de-i sfaraiau calcaiele, fara sa se uite in urma sa.

- Iti multumesc, Ariciule, m-ai salvat si din gura Luoului!

- Nu eu, ci betisorul nazdravan - ce loveste - in - dusman, a raspuns

Ariciul.

Si au pornit mai departe. Au trecut prin padure si au iesit la drum

deschis. Dar drumul era greu, tot in urcus.Ariciul inainteaza, sprijinindu-se in

betisor, dar bietul Iepure a ramas in urma, mai sa se prabuseasca de

oboseala.Pana acasa nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate sa mearga.

- Nu-i nimic - a zis Ariciul, - tine-te de betisorul meu.

S-a prins Iepurele de betisor, iar Ariciul il trage dupa el.Si Iepurelui i s-a

parut ca-i ieste parca mai usor sa mearga.

- Uite - zice el Aeiciului - betisorul - tau- nazdravan m-a ajutat si de

aceasta data.

Asa l-a dus Ariciul pe Iepure pana acasa, unde de multa vreme il

asteptau Iepuroaica si Iepurasii...Se bucura cu totii de revedere, iar Iepurele

ii spune Ariciului:

- Ehei, daca n-ar fi fost betisorul tau fermecat, n-as fi ajuns s-ami mai

vad casa.Rade Ariciul si ii raspunde:

- Iti daruiesc tie acest betisor, poate ti-o mai fi de folos.

Iepureleinsa s-a impotrivit:

- Dar ce-o sa faci tu fara betisorul - asta - fermecat?

- Nici o grija - a raspuns Ariciul, - oricand se poate gasi un betisor, dar

nazdravania lui - si a facut semn spre frunte - dar nazdravania lui uite unde

este!

Acum Iepurele a inteles totul:

- Adevarat ai grait: important nu este betisorul, ci mintea luminata si

sufletul bun!

233

Alice in Tara Minunilorde Charles Lutwidge Dodgson

Intr-o dupa-amiaza fierbinte de vara, Alice se plictisea sezand

impreuna cu sora sa la umbra unui copac. Deodata, vazu trecand un iepuras

alb. Iepurasul se opri, scose un ceas din buzunar, se uita la el si porni grabit

mai departe. Arzand de curiozitate, Alice alerga dupa el si il vazu facand un

salt si disparand intr-o scorbura uriasa, la poalele unui copac. Intr-o clipa,

Alice il urma, fara sa se intrebe nici un moment cum Dumnezeu avea sa mai

iasa de-acolo. Descoperi ca se pravalea in aceea ce parea a fi un put nespus

de adanc. Marginile acestuia erau intesate cu rafturi si dulapuri, pline de

carti, lampi si borcane, iar Alice cadea destul de incet ca sa se uite la ele in

trecere.

In cele din urma, se opri pe o gramada de frunze. Iepurele nu se mai

vedea nicaieri, iar ea se afla acum intr-o sala lunga si joasa. Scapase teafara

si, uitandu-se in jur, zari o cheie aurie asezata pe o masa de sticla. Incerca

cheia la toate usile si tocmai se pregatea sa se dea batuta, cand observa o

usa mititica, in spatele unei perdele.Alice izbuti sa potriveasca cheia in usita.

Iar cand incerca s-o descuie, spre bucuria ei, usita se deschise. Privind prin

deschizatura mare cat pentru o pisica, vazu o gradina minunata cu flori viu

colorate. Necajita, Alice puse cheia la loc pe masa de sticla. Dar, spre

mirarea ei, pe masa aparu o sticluta, pe a carei eticheta erau scrise

cuvintele: "BEA-MA". Lua o inghititura, dar bautura avea un gust atat de

delicios, incat Alice o sorbi pe toata.

- Ce ciudat ma simt! spuse ea. Parca intru la apa.

Si, intr-adevar, asa si era; Alice era acum inalta doar de-o schioapa.

Chipul i se insenina la gandul ca va incapea pe usita. Dar cheia se gasea inca

pe masa si fetita intelese ca nu mai avea nici o cale de a ajunge la ea. Dar nu

trecu mult timp si Alice descoperi sub masa o cutiuta. In cutiuta era o

prajitura pe care era scris, cu litere din zahar: "MANANCA-MA". Alice manca

234

prajitura si simti cum creste. Crescu atat de inalta, incat ajunse cu capul in

tavan.

- Acum n-o sa mai incap pe usa cea mica, spuse Alice si incepu sa

planga.

Iar lacrimile se adunara, formand o baltoaca mare in jurul ei. Dintr-o

data, Alice auzi lipaitul unor picioruse. Iepurele Alb reaparu, tinand in maini o

pereche de manusi albe, din piele fina, si un evantai. Murmura:

- Of, Ducesa! Daca mai intarzii s-a zis cu mine!

Zarind-o pe Alice, Iepurele scapa manusile si evantaiul si o rupse la

fuga. Alice ridica o manusa si o puse in mana. Spre uimirea ei, i se potrivea

perfect.

- Pesemne ca iar am intrat la apa, spuse Alice.

Din nebagare de seama, Alice aluneca-pleosc! si se trezi pana la barbie

in balta de lacrimi pe care le varsase pe cand era mare. Intorcandu-si ochi in

jur, dadu peste un soarece care cazuse si el in apa.

- Vai, Soricelule, tu stii cum se iese din baltoaca asta? il intreba.

In timp ce Alice si Soarecele continuau sa inoate prin balta, aceasta se

aglomarase cu tot felul de creaturi care cazusera in ea; o Rata si o Broasca

Testoasa, un Elefant si o Girafa, plus altele cateva. Apa incepu sa scada, si

curand Alice si Soarecele putura sa stea in picioare. Incercand sa faca putina

conversatie, Alice ii povesti Soarecelui despre pisica ei, Dinah. Dar soarecelui

nu-i placea defel ce auzea, ba incepu sa tremure de frica. In cele din urma

iesira cu totii la mal, uzi leoarca si nefericiti. Atunci Pasarea Dodo spuse:

- Cred ca cea mai buna metoda sa ne incalzim este sa ne luam la

intrecere.

Marcara traseul si toti o luara la goana, care cum se pricepu, pana se

uscara de-a binelea. Alice fu declarata invingatoare, iar Pasarea Dodo ii

inmana solemn un degetar drept premiu. Rugata sa tina o cuvantare, Alice le

vorbi despre draga ei Dinah, uitand ca cele mai multe dintre ele se temeau

de pisici. Si toate o luara la fuga. Timp de o clipa, Alice ramase singura in

acest loc atat de ciudat, dar apoi Iepurile se intoarse, murmurand:

235

- Of, Ducesa! Of, blanita si mustatile mele! Unde le-oi fi pierdut oare?

Apoi o observa pe Alice, si-i striga:

- Mary Ann, da fuga acasa si adu-mi manusile si evantaiul!

Speriata si nedumerita, Alice o rupse la goana in directia pe care i-o

aratase.

- Pesemne ca-si inchipuie ca sunt menajera lui, spuse ea. Dar ar trebui

sa-i duc totusi lucrurile, daca le gasesc.

Si acestea ajunsese la o casuta dragalasa si ingrijita. Intra si se repezi

la etaj, unde gasi manusile si evantaiul pe o masuta de langa fereastra. Tot

pe masuta, ea gasi si sticluta.

- Poate daca beau din ea, murmura Alice, ma va face sa cresc din nou.

M-am plictisit sa fiu atat de mica.

Si, inainte sa fi ajuns la jumatatea sticlei, se trezi cu capul in tavan. Era

prea mare ca sa mai poata iesi pe usa si, pentru ca continua sa creasca, isi

scoase o mana pe geam si picioarele prin casa scarii. Apoi, Alice auzi pe

Iepure strigang la Mary Ann sa-i deschida usa, proptita zdravan in piciorul ei.

Dar cand vazu mana ei uriasa iesind pe geam, Iepurele scoase un strigat.

Alice isi vantura mana prin aer si atunci o puzderie de pietricele se repezira

asupra ferestrei, azvarlite de Iepure. Spre mirarea lui Alice, pietricelele se

preschimbara in prajiturele. Manca iute una si, ce sa vazi, incepu sa

descreasca. Si curand ajunse destul de mica pentru a putea iesi pe usa, unde

gasi o Soparla, inca ametita de lovitura pe care i-o arsese cand isi vanturase

mana prin aer.

Alice o lua la fuga cat o tinea picioarele. "As vrea sa cresc pana la

inaltimea mea obisnuita si sa mai gasesc odata gradina aceea minunata", isi

spuse ea. Se intalni cu o omida colorata in albastru si galben, care sedea pe

o ciuperca si tragea dintr-o narghilea.

- Ma poti ajuta sa cresc pana la inaltimea mea obisnuita? o intreba ea

pe Omida.

Creatura o privi somnoroasa.

236

- O parte a ciupercii te va face mai inalta, cealalta parte te face mai

mica, spuse Omida.

Apoi se indeparta tarandu-se alene, lasand-o pe Alice sa mediteze in

fata ciupercii. Rupse o bucatica dintr-o margine si o alta bucatica din

marginea cealalta si se hotari sa incerce mai intai bucatica din mana

dreapta. Abia ce muscase putin, ca simti cum creste. Speriata, descoperi ca

ajunsese cu capul deasupra varfurilor copacilor, in timp ce gatul ii era lung

ca un sarpe. Iute, lua o imbucatura din cealalta jumatate de ciuperca si

ciuguli din ea pana ajunse la inaltimea ei obisnuita.

Apoi Alice rataci printr-o padure pana ce ajunse la o casuta. Sub ochii

ei, un Peste Valet se apropie in goana de usa deschisa de o Broasca Valet.

Pestele Valet scoase la iveala o tava, pe care se afla o scrisoare si spuse;

- Pentru Ducesa. O invitatie de la Regina, la un joc de crochet.

"Trebuie sa fie Ducesa despre care vorbea Iepurele", isi spuse Alice.

Curioasa, Alice batu la usa, dar pentru ca nu-i deschise nimeni, intra.

Holul dadea intr-o bucatarie, unde o zari pe Ducesa care sedea pe un

scaunel si zgaltaia din toate puterile un prunc. O bucatareasa amesteca intr-

o oala care umplea aerul cu nori de piper, iar o pisica mare dormea deasupra

caminului, cu un zambet pe fata. Aerul incarcat de piper era de nesuportat

pentru Alice, care nu stiu cum sa iasa mai repede. Mare ii fu mirarea lui Alice

cand constata ca pisica sedea acum pe creanga unui copac.

- Eu sunt Pisica din Cheshire, spuse aceasta somnoroasa.

- Ce fel de oameni locuiesc aici? intreba Alice.

- La dreapta sta un Palarier, raspunse Pisica. Iar la stanga, un Iepure de

Martie. Amandoi sunt nebuni.

Apoi Alice dadu peste Iepurile de Martie si peste Palarier, care isi luau

ceaiul la o masa intinsa sub un copac, cu un Harciog adormit intre ei.

Palarierul ii spuse ca, in urma unui decret al Reginei de Inima Rosie, pentru

ei era totdeauna vremea ceaiului si niciodata vremea de culcare sau vremea

cinei. Nu peste multa vreme, Alice porni mai departe. Trecu printr-o usa

taiata intr-un copac si se trezi din nou in sala cea lunga. Lua cheia de pe

237

masuta de sticla si ciuguli din ciuperca pana ajunse inalta de-o schioapa.

Apoi, in sfarsit, deschise usita si patrunse in gradina minunata. Uimita, Alice

vazu cum gradinarii dadeau peste trandafirii albi cu vopsea rosie.

- Ce faceti aici? ii intreba.

- Regina nu poate suferi trandafirii albi, spuse un gradinar.

Alice incepu sa planga, dar mai apoi se indrepta de spate si zise:

- Prostii!

- Atunci, hai sa jucam crochet! stiga Regina.

Ciocanele erau de fapt flamingi, bilele erau arici, iar portile erau

soldatii care faceau podul. Pentru Alice, jocul era destul de greu. Ducesa si

Iepurele Alb intrara si ei in jocul de crochet. Vazand-o pe Alice, Ducesa o

cuprinse cu bratul.

- Nici nu-ti inchipui cat de mult ma bucur sa te revad, spuse Ducesa.

- Si cum iti place Regina? intreba Iepurele.

- Deloc, raspunse Alice. E atat de…

Dar o zari pe Regina care tragea cu urechea si continua:

- … sigur ca o sa castige, incat nici nu mai are rost sa mai jucam.

- La locurile voastre striga Regina. Ca de nu, va tai tuturor capetele!

Alice nu-si mai gasea ciocanul si bila. Vazand-o ca nu joaca, Regina

tipa:

- Taiati-i capul!

- Dar, Majestatea voastra, protesta Alice, flamingoul meu a zburat, iar

ariciul a luat-o la sanatoasa. Chiar atunci se auzi in departare un strigat:

"incepe procesul!". Toata lumea se repezi in sala de judecata, unde Juvete in

lanturi statea in fata Regelui si a Reginei. O tarta mare, asezata pe o masa,

trona in mijlocul salii. In spatele ei sedeau juratii, scriind preocupati pe

tablitele lor. Privind scena, Alice simti ca i se face foame.

- Juvetele de Inima Rosie a furat tarta Reginei, spuse Regele catre

jurati. Va rog sa dati verdictul!

Pe neasteptate, Alice simti cum incepe sa creasca iar.

- Chem martorul urmator! striga ascutit Iepurele. Alice!

238

- Aici! tipa Alice, sarind cu atata graba, ca rasturna boxa cu jurati.

- Taiati-i capul! zbiera Regina.

- Cui ii pasa de voi? Spuse Alice, care crescuse de-acum la inaltimea ei

obisnuita. Nu sunteti decat un pachet de carti de joc!

Auzind acestea, tot pachetul acela de carti de joc se arunca asupra ei,

iar Alice se porni sa tipe, incercand sa le indeparteze.

Dintr-o data, Alice se trezi la poalele copacului, alaturi de sora ei.

- Ce vis curios am avut, spuse ea.

- Trebuie sa mi-l povestesti pe tot la ceai, ii raspunse sora ei.

Si, in timp ce-si beau ceaiul, Alice ii povesti minunatele ei aventuri in

Tara Minunilor.

Alba ca zapada si cei sapte piticide Fratii Grimm

De cand ne stim, din vremuri de demult, fratii mei si cu mine muncim

in adancul muntilor pentru a aduce de acolo la lumina aur si nestemate. E o

munca anevoioasa care ne tine in intunericul din strafundul pamantului

ceasuri indelungate in fiecare zi a anului. Noi nu putem admira schimbarea

anotimpurilor si nimic nu ne modifica obiceiurile... Numai ca, intr-o buna zi...

Dar mai bine s-o iau de la inceput... Intr-o zi de iarna, o regina

frumoasa si inteleapta, care statea la fereastra si broda, se intepa cu acul,

iar cateva picaturi de sange inrosira zapada de pe pervazul ferestrei. " Ah, isi

zise ea, de-as avea o fetita cu pielea alba ca zapada, cu buzele rosii ca

sangele si cu parul negru ca abanosul... ". Si iata dorinta i se implini: regina

nascu o fetita intocmai cum o visase, pe care o boteza Alba ca Zapada.

Numai ca, vai, biata regina se stinse din viata dupa ce isi vazu fetita. Dupa

multi ani, regele isi lua o noua sotie. Noua regina era tare trufasa si nu era

239

multumita ca este doar frumoasa: voia sa fie cea mai frumoasa. Avea in

iatacul ei o oglinda fermecata careia ii cerea mereu sfatul.

Alba ca zapada si cei sapte pitici In fiecare zi se admira indelung in

oglinda si o intreba:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Si in fiecare zi, oglinda ii raspundea:

- Regina, tu esti cea mai frumoasa din lume!

Multumita, trufasa regina isi vedea mai apoi de treburile ei. In vremea

asta, Alba ca Zapada crestea si se facea pe zi ce trece mai frumoasa si mai

inteleapta. Si iata intr-o buna zi, pe cand regina isi intreba oglinda:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Aceasta ii raspunse:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte

frumoasa, dar Alba ca Zapada este cea mai frumoasa.

Regina cea rea fu cuprinsa de furie. Dadu porunca sa i se infatiseze

unul dintre vanatori:

- Ia-o cu tine pe Alba ca Zapada, du-o in padure si omoar-o! Si ca sa te

cred ca ai omorat-o, sa-mi aduci dovada inima ei! porunci ea.

Vanatorul cobora in livada unde Alba ca Zapada culegea mere.

- Printesa, am primit porunca sa te iau cu mine la padure. Trebuie sa-i

dai ascultare reginei. Urmeaza-ma!

Cand sa-si scoata pumnalul, vanatorul fu cuprins de mila, vazand

chipul dragalas si nevinovat al printesei.

- Alba ca Zapada, mai bine fugi!

- Bine, dar porunca reginei?

- Porunca era sa-ti iau viata! Numai ca eu nu pot face una ca asta! Fugi

si nu te mai intoarce niciodata la castel!

Alba ca zapada si cei sapte pitici Atunci, fara sa se mai uite in urma,

alergand cat o tineau picioarele, Alba ca Zapada se pierdu in padure.

Pe drumul de intoarcere, vanatorul prinse o caprioara, o dobora si-i lua

inima, pe care o aseza intr-un sipetel. Cu aceasta in mana se infatisa reginei.

240

- Maria Ta, iata inima Albei ca Zapada. Porunca ti-a fost indeplinita.

Alba ca Zapada rataci multa vreme prin padure. Vietuitoarele padurii o

urmareau curioase.

- Ce frumoasa este! Oare unde se duce asa de una singura?

Si iata ca Alba ca Zapada zari printre copaci acoperisul unei casute.

- Ce casa draguta! exclama ea cu incantare, dar ce mica este! Cine

poate locui acolo?

In vremea asta, la castel, regina cea rea isi intreba oglinda:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Iar oglinda ii raspundea:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte

frumoasa, dar tot Alba ca Zapada este cea mai frumoasa.

Si i-o arata pe Alba ca Zapada in fata casutei din padure.

- Alba ca Zapada! Asadar vanatorul n-a ucis-o! Daca asa stau lucrurile,

o sa ma ocup eu insami de treaba asta. Caci vreau sa fiu cea mai frumoasa

din lume...

Alba ca Zapada batu la usa casutei din padure. Cum nimeni nu-i

raspunse, apasa clanta si intra.

Infometata, musca dintr-o painita si bau dintr-un ulcior cu lapte.

" Ce mic e totul aici! se mira ea. Si ce vraiste in casuta asta! O sa fac

eu curatenie! " se hotara ea.

Punand mana pe o matura, Alba ca Zapada se apuca de treaba:

matura praful din toate ungherele, spala si orandui totul. Cand termina,

cuprinsa de oboseala, adormi pe un patuc.

La sfarsitul zilei, dupa ce am trudit din greu in maruntaiele pamantului,

cei sase frati ai mei si cu mine ne-am intors acasa.

- Ah! Ce bine e din nou acasa! Tot ce imi doresc e sa mananc si sa

dorm.

- Si eu!

- Si eu!

- Cu totul de acord!

241

- Sunt de aceeasi parere!

- E adevarat!

- Si inca cum!

- Oh! Usa e intredeschisa! A intrat cineva in casa!

Alba ca zapada si cei sapte pitici Cam speriati, am impins usa.

Nimeni... Doar casa arata parca altfel decat o stiam...

- Totul e curat luna! Cineva a facut curatenie aici!

In camera de culcare am dat de o fetiscana adormita intr-un patuc.

Avea pielea foarte alba, precum zapada, iar parul ii era negru ca abanosul.

- Ce frumoasa e! Dar si ce inalta!

- Cine sa fie? N-am mai vazut-o pana acum!

- Sst! O s-o trezesti...

- Oh! Ce mititei sunteti! glasui Alba ca Zapada deschizandu-si ochii.

Cine sunteti?

- Noi suntem cei sapte pitici, iar tu te afli la noi acasa. Tu ai facut

curatenie in casa?

- Da, eu, sper ca nu v-ati suparat.

- Deloc! Acum o sa putem petrece! Muzica!

Dupa ce am dantuit si ne-am distrat bine, Alba ca Zapada ne-a spus

povestea ei, iar noi i-am zis:

- Nu vrei sa ramai aici la noi? O sa te ocupi de gospodarie in timp ce

noi vom cobora in mina.

- O, va multumesc! Sunteti buni la inima si milosi!

A doua zi dimineata, am plecat catre mina mult mai veseli decat de

obicei.

In vremea asta, la castel, regina cea rea punea la cale o rezbunare

cumplita.

- Sunt de nerecunoscut! Intr-adevar, cu palaria asta urata si cu salul

mancat de molii, nimeni nu ma va recunoaste. O s-o ispitesc pe prostuta

aceea cu fleacurile astea...

Caci regina luase cu ea tot soiul de podoabe. Din cele ce le plac fetelor.

242

Cu infatisarea ei schimbata, regina cea rea ajunse in padure, la casa piticilor.

- De vanzare! Piepteni, cingatori! Cine vrea piepteni frumosi? Ziua

buna, fata mea. Ia priveste cingatorile astea frumoase. Care-ti place?

Caci, trebuie s-o spunem, fara sa stea pe ganduri, Alba ca Zapada ii

deschise deja usa casutei.

- Incearc-o pe asta, te ajut eu sa-i strangi sireturile.

Si proptindu-se bine, asa-zisa negustoreasa incepu sa traga de

sireturile cingatorii, si stranse, si stranse! Biata Alba ca Zapada incerca sa

strige:

- Ajutor! Nu mai pot respira! Ma sufoc...

Insa regina strangea, strangea mereu...

Tocmai atunci ne-am intors si noi de la mina.

- Dar ce se intampla? Ce faci? Da-i drumul!

Convinsa ca a terminat cu Alba ca Zapada si profitand de inghesuiala,

nesuferita de regina disparu.

- Dezleaga-i repede cingatoarea! Iute!

- Adu un pahar cu apa! Poftim, bea, o sa te simti mai bine...

Reintoarsa la castel, regina isi intreba iarasi oglinda:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Insa oglinda, ca si in alte dati, ii raspundse:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte

frumoasa, dar tot Alba ca Zapada este cea mai frumoasa. Regina fu cuprinsa

de o furie neagra. A doua zi se deghiza din nou intr-o femeie batrana si

zdrentaroasa si isi puse o masca pe ochi. Apoi lua un mar frumos si rosu la

culoare pe care il inmuie in otrava si il aseza peste alte mere intr-un cosulet.

Si iarasi lua calea padurii...

- Bine te-am gasit, fata frumoasa! N-ai vrea sa cumperi niste mere?

" Oh, ce frumoase sunt, se gandi Alba ca Zapada, iar babuta asta pare

tare sarmana! "

- Poftim, gusta din marul asta frumos ca sa te convingi cat este de

bun...

243

Alba ca Zapada, increzatoare, nu-si mai aminti de sfaturile noastre si

intinse mana catre frumosul fruct otravit. Nici nu musca bine din mar ca si

cazu si ramase nemiscata. Otrava fuse tare puternica. Regina cea rea incepu

sa rada:

- In sfarsit! Acum eu sunt cea mai frumoasa!

Apoi se grabi s-o ia din loc, in vreme ce micile animale ale padurii se

apropiau intristate. Nici nu le venea sa creada ca Alba ca Zapada cea buna si

frumoasa nu mai traia!

- Baba asta urata si rea e desigur regina!

- Cu siguranta i-a facut rau Albei ca Zapada!

Cand ne auzi vocile, regina isi zvarli cosuletul cu mere si o lua la

sanatoasa cat putu de repede. Pentru noi piticii era tare greu sa ne tinem

dupa ea, daramite s-o mai si prindem.

- Alba ca Zapada voastra nu mai e! ne-a mai strigat ea cu rautate

inainte de a se face nevazuta prin padure.

Sigura de victorie, regina se napusti la oglinda ei fermecata fara sa-si

scoata mai intai straiele de cersatoare.

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Insa oglinda ii raspundse:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte

frumoasa, Alba ca Zapada nu mai poate fi cea mai frumoasa. Dar, de acum

inainte, chipul iti va fi la fel de had cum ti-e inima.

Ingrozita, regina isi smulse masca si scoase un tipat: oglinda ii arata un chip

hidos si zbarcit si asa avea sa ramana pe veci.

Noi, piticii, am incercat zadarnic s-o readucem la viata pe Alba ca

Zapada. Statea intinsa pe jos, acolo unde cazuse, si era cu adevarat lipsita

de viata. Toata viata am jelit-o, alaturi de vietuitoarele padurii.

Era atat de frumoasa, incat nu ne-am putut hotara s-o ingropam. In zori am

asezat-o intr-un sicriu de cristal, pe varf de munte, astfel ca oricine s-o poata

admira.

Ce pustie avea sa fie casa fara ea!

244

Dar iata ca, intr-o buna zi, un tanar print trecu pe acolo, ducandu-se la

vanatoare. Vazand-o pe Alba ca Zapada odihnind in sicriul de cristal, atat de

frumoasa incat parea ca doarme, nu se mai putu dezlipi de locul acela. I-am

istorisit toata povestea...

- Ridicati capacul, zise el atunci, as vrea s-o vad mai de aproape, este

atat de frumoasa!...

Cu mare delicatete, o cuprinse in brate. Si atunci, miscarea facu sa

cada din gatul printesei bucatica de mar otravit. Pe data Alba ca Zapada

deschise ochii.

Cand il vazu pe print, obrajii i se imbujorara. chipul printului se lumina

de un zambet. Alba ca Zapada era vie, printul o readuse la viata.

- Vrei sa fi printesa mea? Imparatia mea te asteapta...

- Cat despre noi piticii, am ramas iarasi fara Alba ca Zapada. Numai ca

de data asta eram tare fericiti pentru ea! Totul e bine cand se termina cu

bine.

De atunci nu ne saturam niciodata sa ne amintim de povestea ei si s-o

istorisim tuturor."

Aladin si lampa fermecataP. B. Kerr

Traia odata in tara sultanului un baiat pe nume Aladin. El era tare sarac

si-si petrecea timpul hoinarind din loc in loc si jucandu-se. Intr-o zi, pe cand

se juca cu prietenii in piata din centrul orasului, se intalni cu dervisul.

Dervisul purta o pelerina de matase si un turban mandru pe cap. El se

adresa lui Aladin:

- Mai baiete, nu esti cumva baiatul croitorului Mustafa? Ai vrea sa

castigi cateva rupii?

245

- Cum sa nu domnule! Fac orice munca ca sa castig cativa banuti,

raspunse Aladin.

- Atunci asculta-ma cu atentie! Tot ceea ce ai de facut e sa ma ajuti sa

cautam o lampa veche.

Lampa aceasta este ascunsa intr-o grota cu alte giuvaieruri. Tu esti

singurul om care poti sa mi-o aduci. Vei gasi acolo o multime de bijuterii, poti

sa le iei pe toate. Mie nu-mi trebuie decat lampa.

- Asa sa fie, domnule.

Aladin urma pe dervis in afara orasului, indreptandu-se spre un loc

parasit. Intrarea din fata grotei era acoperita cu o placa de piatra si putea fi

data la o parte doar daca se rostea formula magica. Inainte de a patrunde in

grota, dervisul ii dadu lui Aladin un inel care sa-l fereasca de toate relele. In

timp ce dervisul rostea formula magica, Aladin se opri pe marginea lacului si

incepu sa se joace aruncand pietre in apa. Era atat de preocupat de joaca sa,

incat nici nu baga de seama ca dervisul rostise formula magica si ca usa

grotei se deschise. Dervisul il striga pe Aladin si ii ceru sa coboare in grota.

Aladin facu in tocmai si incepu sa coboare treptele. Dervisul il asepta afara si

il tot grabea:

- Aladin grabeste-te sa-mi aduci lampa!

Baiatul se uita in jurul lui si gasi o lampa cu ulei, tare veche si ruginita,

si ii striga dervisului:

- Domnule, de ce tocmai lampa aceasta veche si ruginita iti trebuie?

Sunt aici atatea alte minunatii!… "Poate o fi fermecata?…" se gandi in sinea

sa Aladin. Apuca lampa si se indrepta spre iesire.

- Da-mi lampa! Ii porunci dervisul.

- Ajuta-ma, te rog, sa ies de aici, il ruga Aladin pe dervis.

- Mai intai dami lampa obraznicule! Striga dervisul.

Aladin si lampa fermecata La auzul acestei voci poruncitoare, Aladin

incepu sa dea inapoi inspaimantat.

246

- Daca nu-mi dai lampa, sa pieri odata cu ea! Il ameninta dervisul si

incepu sa bolboroseasca formule magice. La rostirea acestor cuvinte, placa

de piatra se ridica si bloca iesirea din grota. Aladin ramase in intuneric, si

incepu sa strige catva timp, dar apoi isi dadu seama ca totul era in zadar si

ca nimeni nu-l putea auzi. Incepu sa i se faca frig si chiar in momentul in care

isi freca mainile cu disperare, din inelul pe care il primise de la dervis iesi un

spiridus. Ochii ii ardeau in orbite si tinea mainile incrucisate pe piept. Apoi

i se adresa lui Aladin astfel:

- Eu sunt spiritul acestui si voi satisface dorinta celui care il poarta.

- As vrea sa ma duc acasa rosti Aladin. Spiridusul nu zise nimic, dar in

calipa urmatoare Aladin se gasi acasa cu felinarul in mana si cu inelul pe

deget. Ii povesti mamei sale intamplarea ciudata prin care trecuse iar

aceasta in timp ce il asculta pe baiat incepu sa curete lampa prafuita. In timp

ce lustruia lampa aceasta incepu sa fumege si din fum incepu sa se ridice un

gnom.

- Eu sunt spiridusul aceste lampi si de azi incepand te voi servi pe tine.

Astept ordinele tale!

De atunci, Aladin si mama sa nu au mai dus lipsa de nimic. Ori de cate

ori se adresau lampii, aceasta le satisfacea toate dorintele. Anii au trecut si

Aladin se facu un tanar chipes. Intr-o frumoasa dimineta, Aladin o zari in

piata publica pe Iasmina, prea frumoasa fata a sultanului. Printesa era asa de

frumoasa ca lui Aladin ii cazu draga de indata ce o vazu. Si sultanului ii fu pe

plac tanarul asa ca ii dadu binecuvantarea tinerei perechi. Din acel moment

si Aladin si Iasmina se mutara in palatul daruit de spiridus. Intr-o zi, pe cand

printesa se gasea singura acasa, un negustor batran batu la usa palatului:

- Cumpar felinare vechi si dau in schimb felinare noi! Striga el. Cine

vrea sa faca schimb cu mine? Iasmina care nu stia de secretul lui Aladin,

schimba iutevechea lampa cu una noua si aratoasa. Cine credeti ca era

negustorul? Era chiar dervisul cel rau!

Aladin si lampa fermecata Acesta, ce puse mana pe lampa se ivi

spiridusul:

247

- Eu sunt spiridusul lampii si de azi incepand tu esti stapanul meu. Iti

astept ordinele!

- Spiridusule, eu sunt noul tau stapan! Striga dervisul, si vreau sa ma

duc pe un taram indepartat impreuna cu printesa si cu acest palat!

Cand Aladin ajunse acasa vazu ca palatul si printesa disparusera. S-a

uitat in jur neajutorat si apoi si-a amintit de inel.

- Du-ma la iubita mea, ii ceru el inelului, nu pot trai fara ea.

Cat ai zice peste, Aladin se trezi in bucataria dervisului, langa scumpa

sa sotie, care tocmai pregatea ceaiul.

- Scumpa mea pune praful acesta in ceaiul dervisului o ruga Aladin pe

sotia sa.

Cand se intoarse dervisul, bau ceaiul si in cateva secunde dormea dus.

Aladin lua lampa si il ruga pe spiridus sa-i duca acasa, cat se poate de

repede. La vederea lor, sultanul incepu sa-i curga lacrimile de bucurie, iar

poporul ii sarbatori asa cum se cuvine. Despre dervisul cel rau nu amai auzit

nimeni niciodata, iar Aladin si Iasmina au trait in pace si fericire pana la

adanci batranete.

Greuceanude Petre Ispirescu

A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca,

in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer. Tramise deci

oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca

oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa

de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va

izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul.Greuceanu

Multi voinici se potricalisera semetindu-se cu usurinta ca va scoate la

capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da din

248

colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfarseasca, vezi ca nu

toate mustele fac miere. imparatul insa se tinu de cuvant.

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el

de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua

inima in dinti, incumetandu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si

pleca si el la imparatul sa se inchine cu slujba. Pe drum se intalni cu doi

oameni pe cari slujitorii imparatesti ii ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru

ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine. Ei

erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de

dulci, incat le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu

nostru.

El isi puse nadejdea in intamplarea aceasta si isi zise: "imi voi incerca

norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la

moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu,

sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu;

niciodata nu strica cineva sa faca o incercare". Si astfel, poftorindu-si unele

ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea imparateasca. nfatisandu-se la

imparatul, atatea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci scoase si atata

mestesug puse in vorbirea sa, incat si imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa

omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult,

si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.

Nu mai putura oamenii de bucurie cand auzira ca Greuceanu a maglisit

pe imparatul pana intr-atata, incat l-a facut sa-i ierte. Multumira lui

Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui

Dumnezeu pentru dansul ca sa mearga din izbanda in izbanda, ceea ce si

facura. Aceasta izbanda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergand a

doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:

- Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei

imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele

si luna pe care le-a hrapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-

au putut sa-si indeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. si eu,

249

marite doamne, cuget a ma duce intru cautarea acestor talhari de zmei, si

mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa

ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor

indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor.

- Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o

iota, nici o cirta din hotararea mea. si aceasta nu pentru altceva, ci numai si

numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru

toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris. Vazand statornica

hotarare a imparatului si dreptatea celor vorovite de dansul, Greuceanu

cuvanta cu glas voinicesc:

- Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa

pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de buna-voia mea. Se

invoira, si preste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e

bine sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere. Greuceanu

lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata,

pana ce ajunse la Faurul-pamantului, cu care era frate de cruce. Acest faur,

fiind cel mai mare mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si

poposira. Trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu cu

Faurul-pamantului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai

planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum. Indata

dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamantului se apuca si facu chipul lui

Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si

noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc.

Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pana ce li

se facu calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica

din merindele ce mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara, si

plansera ca niste copii. Mai nainte d-a se desparti, isi impartira cate o basma

si se intelesera zicand: "Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa

mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara cand basmalele vor

fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit". Mai infipse si un cutit in

pamant si zisera: "Acela din noi, care s-ar intoarce mai intai si va gasi cutitul

250

ruginit sa nu mai astepte pe cellalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit".

Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau la stanga.

Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme in sec, se intoarse la

locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu

bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer. Iara Greuceanu se duse,

se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si

intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste

cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase

Faurul-pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un

pom care era tocmai in fata caselor. Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si,

uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica,

ca sa vina sa vaza minunea. Fata cea mica zise:

- Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare ogurlie

pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana

a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pana acuma ne-a fost si noua! D-aici

inainte numai Dumnezeu sasi faca mila de noi si d-ai nostri. Pasamite aveau

zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara catestrele zmeoaicele

in casa si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori

preste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse

intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce

lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru

Verde si acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce

auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vanat in Codru Verde si aveau sa

se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre

ziua. Asteptand Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se

intorcea si, ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data si sari

inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, maniindu-se, zise:

- Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de

nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la

pamant.

Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:

251

- Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam.

- Ba in lupta, ca e mai dreapta.

Se apropiara unul de altul si se luara la tranta. Aduse zmeul pe

Greuceanu si-l baga in pamant pana in genuchi. Aduse si Greuceanu pe

zmeu si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca

lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca. Cand, in

puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de

saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse

si lui ca si celui dintai. Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu. Si

unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau.

Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l

tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul cu palosul. Aruncandu-i si

mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod, se puse iarasi de se odihni.

Cand despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de]

catranit ce era, si cand ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si

sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intamplare cat un lucru

mare, si unde racni:

- Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de

nimenea, doara de Greuceanu de Aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la

ochi cu sageata si il voi culca la pamant.

Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:

- Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa

ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.

Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se

rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se

luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamantul; si

stranse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagand de seama ce are

de gand zmeul, se umfla si se incorda in vine si nu pati nimic, apoi

Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el nu se astepta, de-i parai

oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. si se luptara, si se luptara, pana ce

252

ajunse vremea la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb

carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. si vazandu-l, zmeul ii zise:

- Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti

voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise si Greuceanu:

- Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi

da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa

dulce si ii astampara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci

Greuceanu mai prinse la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o

data pe zmeu, si trantindu-mi-l il baga in pamant pana in gat si-i puse

piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi ii zise:

- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi

nu mai ai scapare din mana mea. Se codea zmeul, ingana verzi si uscate,

dara Greuceanu ii mai zise:

- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.

Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:

- In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este

degetul meu cel mic de la mana dreapta.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie

degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile, si,

ducandu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul

zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta soarele si in cea

stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare. Oamenii, cand

vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a

dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai

omenirii. Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum,

intorcandu-se inapoi.

Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si,

cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca

sa se intoarca la imparatul. In cale, dete peste un par plin de pere de aur.

253

Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra

acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pana una, alta sa culeaga si cateva

pere, spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce

planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci

zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cand, ce

sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se

auzi din pom, zicand:

- Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pre barbatul meu.

Si nimic nu mai ramase din acel par, decat praf si cenuse; iara frate-sau

incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea. Dupa ce plecara si

mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu

fluturei si cu apa limpede si rece. Fratele Greuceanului zise:

- Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem

nitica apa rece si sa culegem flori.

- Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi

sadita de maini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.

Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai

frumoasa si o culca la pamant; dupa aceea impunse si in fundul fantanei si a

marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un sange mohorat, ca si din

tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarana ramase si

din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor ca sa

invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. i scapand si d-aceasta pacoste,

incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand ce sa vezi d-ta? Unde

se luase dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu

alta in pamant ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa

fie catranita si amarata: cac nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, zise

fratina-sau:

- Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.

- Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.

254

Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vantul si lin ca gandul;

dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii

spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facand un vant cailor,

ajunsera la Faurul-pamantului. Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste.

Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai

ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face.

O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete

ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o

gaura in parete. Dara Faurul-pamantului se atinea cu chipul lui Greuceanu

cel de fier, ce arsese in foc de sarea scantei din el. Cand zmeoaica puse gura

la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul-pamantului ii baga in gura

chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si

crapa. Nu trecu mult si starvul zmeoaicei se prefacu intrun munte de fier si

astfel scapara si de dansa.

Faurul-pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei

zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie

pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruta

cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le

dete duh de viata. Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-

pamantului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la

Rosu-imparat ca sa-si priimeasca rasplata.

Merse, merse, pana ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi,

Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca

imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda

savarsita; iara el ramase mai in urma. inaintand el alene, rasturnat in caruta,

trecu pre langa un diavol schiop carele tinea calea drumetilor ca sa le faca

neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu

scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul

osiei de dindarat si-l arunca departe in urma.

Apoi tot el zise Greuceanului:

255

- Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.

Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara

cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezandu-se in marginea

drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra.

Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe

ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca palosul ii lipseste. Ascultati acum

si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit

de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia

el pe fata imparatului.

Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. impielitatul

stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in

palos era; fara palos era necunoscut. ii fura palosul si-l dete becisnicului de

sfetnic. Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu

izbanda cea mare. Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a

pune la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte, pentru nuntirea

fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna

de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa

soseasca in curand.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul

si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. imparatul il

asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca mai curand

nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate

sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfarsit.

Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai

taragai lucrurile. Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si,

infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca

acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui

Greuceanu se afla in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu

ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el

stana de piatra decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la

caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.

256

- Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te

rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca

putin si vei vedea cu ochii adevarului. Priimi imparatul a mai astepta pana ce

sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot de

fier si intr-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde

Necuratul ii scosese cuiul de la caruta.

- Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-

ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine.

Piatra nici ca se clinti din loc macar. Atunci Greuceanu se dete de trei

ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu,

nene, a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori

cadea cate o zburatura din piatra. si lovi ce lovi pana ce ii sfarama varful.

Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara

buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu

pulbere. Cand nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin

pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.

Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la

imparatul.

- Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui

Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre

a ne intelege la cuvinte. Imparatul il chema. Acesta, daca veni si vazu pe

Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune,

spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu. Dupa rugaciunea

lui Greuceanu, dobandi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa

piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare

si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura

trei saptamani... Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.

. Fetita cu chibriturile

257

de Hans Christian Andersen

Era un ger grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou.

Pe frigul acela si pe intunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu

capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci când plecase

de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei ii

rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea, incat mititica-i pierdu

grabindu-se sa treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie strivita intre doua

trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar celalalt il luase un baiat care

zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, când o avea si el unul.

Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei

vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie.

Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si

n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii

de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa

ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la

ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata

la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in

strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o

patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa;

aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o

bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub

acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele

mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig.

A! Un chibrit aprins.

Le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din

cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti!

Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu

manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o

soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru

258

ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum

piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri;

fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina

se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie

unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri;

in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un

miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu

furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai

avu in fata ei decat zidul rece si gros.

Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de

Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la

negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de

tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc.

Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din

pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele

acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.

"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte

buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade

o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".

Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul

careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si

duios!

- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-

o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si

gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. si aprinse repede toate

chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta

ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa

de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in

stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame,

nici griji; erau la Dumnezeu.

259

Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos

fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea

din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu

gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa. "A vrut sa se

incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce

stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

Fata babei si fata mosneagului de Ion Creanga

Era odata un mosneag s-o baba; si mosneagul avea o fata, si baba iar

o fata. Fata babei era sluta, lenesa, tifnoasa si rea la inima; dar, pentru ca

era fata mamei, se alinta cu s-alinta cioara-n lat, lasind tot greul pe fata

mosneagului. Fata mosneagului insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si

buna la inima. Dumnezeu o impodobise cu toate darurile cele bune si

frumoase. Dar aceasta fata buna era horopsita si de sora cea de scoarta, si

de mama cea vitriga; noroc de la Dumnezeu ca era o fata robace si

rabdatoare; caci altfel ar fi fost vai s-amar de pielea ei.

Fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje

prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfirsit, in toate partile

dupa treaba. Cit era ziulica de mare, nu-si mai stringea picioarele; dintr-o

parte venea si-n alta se ducea. s-apoi baba si cu odorul de fiica-sa tot

cirtitoare si nemultamitoare erau. Pentru baba, fata mosneagului era peatra

de moara in casa; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.

Cind se duceau amindoua fetele in sat la sezatoare sara, fata

mosneagului nu se incurca, ci torcea cite-un ciur plin de fuse; iar fata babei

indruga si ea cu mare ce cite-un fus; s-apoi, cind veneau amindoua fetele

acasa noaptea tirziu, fata babei sarea iute peste pirleaz si zicea fetei

mosneagului sa-i deie ciurul cu fusele, ca sa-l tie pana va sari si ea. Atunci

fata babei, vicleana cum era, lua ciurul si fuga in casa la baba si la mosneag,

260

spuind ca ea a tors acele fuse. in zadar fata mosneagului spunea in urma ca

acela este lucrul minelor sale; caci indata o apucau de obraz baba si cu fiica-

sa si trebuia numaidecit sa ramiie pe-a lor.

Cind venea duminica si sarbatorile, fata babei era inpopotonata si

netezita pe cap, de parc-o linsese viteii. Nu era joc, nu era claca in sat la care

sa nu se duca fata babei, iar fata mosneagului era oprita cu asprime de la

toate aceste. s-apoi, cind venea mosneagul de pe unde era dus, gura babei

umbla cum umbla melita: ca fata lui nu asculta, ca-i usernica, ca-i lenesa, ca-

i soiu rau- ca-i laie, ca-i balaie; si ca s-o alunge de la casa; s-o trimita la

slujba, unde stie, ca nu-i de chip s-o mai tie; pentru ca poate sa innaraveasca

si pe fata ei.

Mosneagul, fiind un gura-casca, sau cum iti vre sa-i ziceti, se uita in

coarnele ei, si ce-i spunea ea sfint era. De inima, bietul mosneag poate c-ar

mai fi zis cite ceva; dar acum apucase a cinta gaina la casa lui, si cucosul nu

mai avea nici o trecere; s-apoi, ia sa-l fi pus pacatul sa se intreaca cu

didiochiul; caci baba si cu fiica-sa il umpleau de bogdaprosti.Intr-una din zile,

mosneagul, fiind foarte amarit de cite-i spunea baba, cheama fata si-i zise:

- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune ma-ta de tine: ca n-o asculti, ca esti

rea de gura si innaravita si ca nu este de chip sa mai stai la casa mea; de-

aceea du-te si tu incotro te-a indrepta Dumnezeu, ca sa nu se mai faca atita

gilceava la casa asa din pricina ta. Dar te sfatuiesc, ca un tata ce-ti sunt ca,

orisiunde te-i duce, sa fii supusa, blajina si harnica; caci la casa mea tot ai

dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost si mila parinteasca la mijloc!- dar prin

straini, Dumnezeu stie peste ce soiu de saminta de oameni ii da; si nu ti-or

putea rabda cite ti-am rabdat noi. Atunci biata fata, vazind ca baba si cu

fiica-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mina tata-sau si, cu lacrimi in

ochi, porneste in toata lumea, departindu-se de clasa parinteasca fara nici o

nadejde de intoarcere!

Si merse ea cit merse pe-un drum, pana ce, din intimplare, ii iesi

inainte o catelusa, bolnava ca vai de capul ei si slaba de-i numarai coastele;

si cum o vazu pe fata, ii zise:

261

- Fata frumoasa si harnica, fie-ti mila de mine si ma grijeste, ca ti-oiu

prinde si eu bine vrodata! Atunci fetei i se facu mila si, luind catelusa, o spala

si-o griji foarte bine. Apoi o lasa acolo si-si cauta de drum, multamita fiind in

suflet ca a putut savirsi o fapta buna. Nu merse ea tocmai mult, si numai

iaca ce vede un par frumos si inflorit, dar plin de omizi in toate partile. Parul,

cum vede pe fata, zice:

- Fata frumoasa si harnica, grijeste-ma si curata-ma de omizi, ca ti-oiu

prinde si eu bine vrodata!

Fata, harnica cum era, curati parul de uscaturi si de omizi cu mare

ingrijire si apoi se tot duce inainte sa-si caute stapin. si, mergind ea mai

departe, numai iaca ce vede o fintina milita si parasita. Fintina atunci zise:

- Fata frumoasa si harnica, ingrijeste-ma, ca ti-oiu prinde si eu bine

vrodata! Fata rineste fintina si-o grijeste foarte bine; apoi o lasa si-si cauta

de drum. si, tot mergind mai departe, numai iaca ce da de-un cuptior nelipit

si mai-mai sa se risipeasca. Cuptiorul, cum vede pe fata, zice:

- Fata frumoasa si harnica, lipeste-ma si grijeste-ma, ca poate ti-oiu

prinde si eu bine vrodata!

Fata, care stia ca de facut treaba nu cade coada nimanui, isi sufleca

minicile, calca lut si lipi cuptiorul, il humuli si-l griji, de-ti era mai mare dragul

sa-l privesti! Apoi isi spala frumusel minile de lut si porni iarasi la drum. Si

mergind ea acum si zi si noapte, nu stiu ce facu, ca se rataci; cu toate

aceste, nu-si pierdu nadejdea in Dumnezeu, ci merse tot inainte pana ce,

intr-una din zile, des-dimineata, trecind printr-un codru intunecos, da de-o

poiana foarte frumoasa, si in poiana vede o casuta umbrita de niste lozii

pletoase; si cind s-apropie de acea casa, numai iaca o baba intimpina fata cu

blindete si-i zice:

- Da' ce cauti prin aceste locuri, copila, si cine esti?

- Cine sa fiu, matusa? Ia, o fata saraca, fara mama si fara tata, pot

zice; si numai Cel-de-sus stie cite-am tras de cind mama care m-a facut a

pus minile pe piept! Stapin caut si, necunoscind pe nime si umblind din loc in

262

loc, m-am ratacit. Dumnezeu insa m-a povatuit de-am nimerit la casa d-tale

si te rog sa-mi dai salasluire.

- Sarmana fata! zise batrina. Cu adevarat numai Dumnezeu te-a

indreptat la mine si te-a scapat de primejdii. Eu sint sfinta Duminica. Slujeste

la mine astazi si fii incredintata ca mine n-ai sa iesi in miinile goale de la casa

mea.

- Bine, maicuta, dar nu stiu ce trebi am sa fac.

- Ia, sa-mi lai copilasii, care dorm acum, si sa-i hranesti; apoi sa-mi faci

bucate; si, cind m-oiu intoarce eu de la biserica, sa le gasesc nici reci, nici

fierbinti, ci cum is mai bune de mincat. Si, cum zice, batrina porneste la

biserica, iara fata suflica minicile si s-apuca de treaba. intai si-ntai face

lautoare, apoi iese afara si incepe a striga:

- Copii, copii, copii! Veniti la mama sa va leie!

Si, cind se uita fata, ce sa vada? Ograda se umpluse si padurea fojgaia

de-o multime de balauri si de tot soiul de jivine mici si mari! insa, tare in

credinta si cu nadejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe cite una si

le la si le ingrijeste cit nu se poate mai bine. Apoi s-apuca de facut bucate, si

cind a venit sfinta Duminica de la biserica si a vazut copiii lauti frumos si

toate trebile bine facute, s-a umplut de bucurie; si dupa ce-a sezut la masa,

a zis fetei sa se suie in pod si sa-si aleaga de-acolo o lada, care a vrea ea, si

sa si-o ieie ca simbrie; dar sa n-o deschida pan-acasa, la tata-sau. Fata se

suie in pod si vede acolo o multime de lazi: unele mai vechi si mai urite,

altele mai noua si mai frumoase. Ea insa, nefiind lacoma, s-alege pe cea mai

veche si mai urita dintre toate. si cind se da cu dinsa jos, sfinta Duminica

cam increteste din sprincene, dar n-are incotro. Ci binecuvinteaza pe fata,

care isi ič lada si se intoarna spre casa parinteasca cu bucurie, tot pe drumul

de unde venise.

Cind, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dinsa era plin de placinte

crescute si rumenite- si maninca fata la placinte, si maninca, hat bine; apoi

isi mai ič citeva la drum si porneste. Cind, mai incolo, numai iaca fintina

grijita de dinsa era plina pana-n gura cu apa limpede cum ii lacrima, dulce si

263

rece cum ii gheata. si pe colacul fintinei erau doua pahare de argint, cu care

a baut la apa pana s-a racorit. Apoi a luat paharele cu sine si a pornit inainte.

Si mergind mai departe, iaca parul grijit de dinsa era incarcat de pere,

galbene ca ceara, de coapte ce erau, si dulci ca mierea. Parul, vazind pe

fata, si-a plecat crengile-n jos; si ea a mincat la pere si s-a luat la drum cite i-

a trebuit.

De-acolo mergind mai departe, iaca, se intilneste si cu catelusa, care

acum era voinica si frumoasa, iara la git purta o salba de galbeni pe care a

dat-o fetei, ca multamita pentru ca a cautat-o la boala. si de aci, fata, tot

mergind inainte, a ajuns la tata-sau. Mosneagul, cind a vazut-o, i s-a umplut

ochii de lacrimi si inima de bucurie. Fata atunci scoate salba si paharele cele

de argint si le da tatine-sau; apoi deschizind lada impreuna, nenumarate

herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi iese din ea, incit mosneagul pe

loc a intinerit, vazind atitea bogatii! Iara baba a ramas oparita si nu stia ce sa

faca de ciuda. Fata babei si-a luat inima-n dinti si a zis:

- Las', mama, ca nu-i pradata lumea de bogatii; ma duc sa-ti aduc eu si

mai multe. Si cum zice, porneste cu ciuda, trasnind si plesnind. Merge si ea

cit merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata mosneagului; se intilneste

si ea cu catelusa cea slaba si bolnava; da si ea de parul cel ticsit de omide,

de fintina cea milita si seaca si parasita, de cuptiorul cel nelipit si aproape sa

se risipeasca; dar cind o roaga si catelusa, si parul, si fintina, si cuptiorul sa

se ingrijeasca de dinsele, ea le raspundea cu ciuda si cu bataie de joc:

- Da' cum nu!? ca nu mi-oiu festeli cu minutele tatucutei si a

mamucutei! Multe slugi ati avut ca mine?

Atunci, cu toatele, stiind ca mai usor ar putč capata cineva lapte de la

o vaca stearpa decit sa te indatoreasca o fata alintata si lenesa, au lasat-o

sa-si urmeze drumul in pace si n-au mai cerut de la dinsa nici un ajutor. si

mergind ea tot inainte, au ajuns apoi si ea la sfinta Duminica; dar si aici s-a

purtat tot hursuz, cu obraznicie si prosteste. in loc sa faca bucatele bune si

potrivite si sa leie copiii sfintei Duminici cum i-a lauat fata mosneagului de

bine, ea i-a oparit pe toti, de tipau si fugeau nebuni de usturime si durere.

264

Apoi bucatele le-au facut afumate, arse si sleite, de nu mai era de chip sa le

poata lua cineva in gura- si cind a venit sfinta Duminica de la biserica, si-a

pus minile-n cap de ceea ce-a gasit acasa.

Dar sfinta Duminica, blinda si ingaduitoare, n-a vrut sa-si puie mintea

c-o sturlubateca si c-o lenesa de fata ca aceasta; ci i-a spus sa se suie in pod,

sa-si aleaga de-acolo o lada, care i-o placea, si sa se duca in plata lui

Dumnezeu. Fata atunci s-a suit si s-a ales lada cea mai noua si mai

frumoasa; caci ii placea sa ieie cit de mult si ce-i mai bun si mai frumos, dar

sa faca slujba buna nu-i placea. Apoi, cum se da jos din pod cu lada, nu se

mai duce sa-si ieie ziua buna si binecuvintare de la sfinta Duminica, ci

porneste ca de la o casa pustie si se tot duce inainte; si mergea de-i piriiau

calciiele, de frica sa nu se azgindeasca sfinta Duminica sa porneasca dupa,

dinsa, s-o ajunga si sa ieie lada.

Si cind ajunge la cuptior, frumoase placinte erau intr-insul! Dar cind s-

apropie sa ieie dintr-insele si sa-si prinda pofta, focul o arde si nu poate lua.

La fintina, asisderea: paharutele de argint, nu-i vorba, erau, si fintina plina cu

apa pana-n gura; dar cind a vrut fata sa puie mina pe pahar si sa ieie apa,

paharele pe loc s-au cufundat, apa din fintina intr-o clipa a secat, si fata de

sete s-a uscat!- Cind prin dreptul parului, nu-i vorba, ca parca era batut cu

lopata de pere multe ce avea, dar credeti c-a avut parte fata sa guste vro

una?

Nu, caci parul s-a facut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i

ajunsese crengile la nouri! s-atunci- scobeste-te, fata babei, in dinti! Mergind

mai inainte, cu catelusa inca s-a intilnit; salba de galbeni avea si acum la git;

dar cind a vrut fata sa i-o ieie, catelusa a muscat-o de i-a rupt degetele si n-a

lasat-o sa puie mina pe dinsa. isi musca fata acum degetele mamucutei si

ale tatucutei de ciuda si de rusine, dar n-avea ce face. in sfirsit, cu mare ce a

ajuns ea si acasa, la ma-sa, dar si aici nu le-au ticnit bogatia. Caci, deschizind

lada, o multime de balauri au iesit dintr-insa si pe loc au mincat pe baba, cu

fata cu tot, de parca n-au mai fost pe lumea asta, si apoi s-au facut balaurii

nevazuti cu lada cu tot.

265

Iar mosneagul a ramas linistit din partea babei si avea nenumarate

bogatii; el a maritat-o pe fiica-sa dupa un om bun si harnic. Cucosii cintau

acum pe stilpii portilor, in prag si in toate partile; iar gainile nu mai cintau

cucoseste la casa mosneagului, sa mai faca a rau; c-apoi atunci nici zile

multe nu mai aveau. Numai atit, ca mosneagul a ramas plesuv si spetit de

mult ce-l netezise baba pe cap si de cercat in spatele lui cociorva, daca-i copt

malaiul.

Degeticade Hans Christian Andersen

Era odata o biata femeie saraca; ea traia singura si grozav dorea sa

aiba un copil pe langa dansa, care sa-i fie sprijin la batranete. Se duse intr-o

zi in padure, acolo intalni o zana careia-i spuse pasul ei. Aceasta-i dete un

bob de orz, zicandu-i:

- Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile. Pune-l

intr-un ghiveci de flori si asteapta.

- Iti multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de

orz.

In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana c-o lalea

imbobocita.

"Ce floare minunata!" zise femeia sarutand foile rosii si galbene; si-n

clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare. Acum se vede bine ca-i o

lalea adevarata; si-nauntrul ei, pe fundul verde sedea o fetita mica, mica de

tot si draguta, numai cat degetul cel mic de inalta; ii dadu numele de

Degetica. Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele

266

ii puse in loc de saltea, si o inveli cu o foaie de trandafir. Dormea in timpul

noptii, si ziua se juca pe masa, unde femeia punea o farfurie cu apa,

inconjurata de-o cununa de flori. In farfurie plutea o foaie mare de lalea, pe

care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o margine la alta cu

ajutorul a doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle. Nu se putea

inchipui ceva mai dragalas ca fetita asta; s-apoi stia sa si cante, si avea un

glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata pamantului. Intr-o noapte,

pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a

ferestrei. Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu

foaia ei de trandafir.

- Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca.

Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica

afara in gradina. Pe acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o

mlastina. In mlastina asta locuia broasca si cu fiul ei. Slut si murdar, semana

leit cu mama lui. "Coac! Coac! Vrekke-ke-kex"! incepu el a striga, cum zari

pe dragalasa fetita in coaja de nuca.

- Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca. Ar putea sa ne scape

inca, e asa de usoara, ca un fulg de lebada. S-o punem pe-o foaie lata de

lipan, in mijlocul apei. O sa fie acolo ca pe-un ostrov si n-are sa poata fugi. In

vremea asta, noi sa gatim in fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie

locuinta voastra. Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de

lipan prinsa de mal, si aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica.

Cand se trezi biata fetita si vazu unde se afla, incepu a plange cu amar; de

jur imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat?

Broasca, dupa ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papura si

floricele galbene, veni cu odorul ei sa ia patutul micutei, sa-1 duca in odaia

pregatita. Se inclina inaintea fetitei zicandu-i: "Iti prezint pe fiul meu, viitorul

tau sot. V-am pregatit o locuinta de toata frumusetea, in fundul baltii."

- Coac! Coac! Vrekke-ke-kek! adauga fiul. Apoi luara coaja de nuca si

se departara; biata Degetica, ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa

planga cu hohot, gandindu-se la broasca uricioasa si la soarta ce-o astepta.

267

Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe

Degetica. Si cum o vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o

mare nenorocire pentru dansa, sa ia de sot pe fiul broastei. Nunta asta nu

trebuia sa se faca! Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu dintisorii lor

taiara codita ce-o tinea de mal; frunza desprinsa, duse pe Degetica departe,

pe rau, asa ca broastele n-o mai puteau ajunge. Ea trecu astfel prin multe

locuri frumoase, si pasarelele prin tufisuri cantau cand o vedeau: "Ce mai

fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!" Frunza plutind mereu tot inainte,

tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie. Pe cand mergea ea

asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se aseza chiar pe

frunza, nemaiputandu-si lua ochii de la asa minune.

Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de

frumusetea locului si de privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia

soarelui. Isi lua cingatoarea, lega un capat de aripa fluturasului, pe celalalt

de frunza, si astfel putu inainta mai repede. Dar iata ca trecu un carabus,

care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac. In vremea asta

frunza de lipan luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se mai

putea desprinde de ea. Dumnezeu stie numai spaima ce-o cuprinse pe biata

Degetica, cand fu luata de carabus si dusa pe copac! Ea insa plangea acum

pe fluturasul alb pe care-1 legase de frunza, si se gandea ca el o sa moara

de foame, daca nu s-o putea desface. Carabusului nu-i pasa nimic de toate

astea; el o aseza pe frunza cea mai mare din copac, o ospata cu sucul

florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii lauda foarte mult

frumusetea.In curand toti carabusii din copac venira s-o vada. Fetele

carabusilor insa, vazand-o, isi miscara antenele zicand:

- Ce mai lucru! N-are decat doua picioare.

- Si nici antene n-are, adauga una; E slaba, subtire, si seamana cu

omul. O! Ce urata e! Degetica insa era fermecatoare; si carabusul care-o

adusese, cu toate ca o gasea frumoasa, dar auzind pe ceilalti ca-i scornesc

fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe urma ca-i urata, si nu mai vru s-o

tina. O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de cicoare. Degetica incepu

268

a plange de suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia ei; si

doar ea era minune de frumoasa. Ramasa singura in padure, isi petrecu

acolo toata vara. Din firicele de paie isi impleti un patut pe care-l anina sub o

frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie. Cu sucul florilor se hranea, si

setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze. Asa trecura vara si

toamna; dar iata ca sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei. Toate pasarelele,

care-o desfatasera cu cantecele lor, plecasera-n alte tari, copacii nu mai

aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture care-o adapostea se

suci, neramanand din ea decat un cotor uscat si galben.

Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei

erau aproape numai zdrente. Intr-o noapte incepu a ninge, si fiecare fulg ce

cadea asupra-i era pentru ea ca o lopata de zapada. Se-nvelise, biata, c-o

frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina asta; si acum era aproape sa moara de

frig. Langa padure era o intinsa miriste de grau; nu se vedea decat paisul

ramas deasupra pamantului inghetat. Degetica porni intr-acolo; aceasta era

pentru ea o uriasa padure de strabatut. Ajunse zgribulita de tot, la vizuina

unui soarece de camp. Intra pe-o gaurica mica, sub paie; soarecele era

batran si avea o locuinta foarte buna; o odaie plina numai cu graunte de tot

felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa. Degetica veni la usa ca cersetoare

si ceru sa-i dea si ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat nimic.

- Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de

mananca si tu cu mine in odaia mea; este cald aici. Si prinzand soarecele

dragoste de Degetica ii zise:

- Iti dau voie sa stai toata iarna aici; da cu tocmeala sa-mi tii totdeauna

odaia curata, si sa-mi spui povesti frumoase; ma prapadesc dupa ele.

Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se plange de nimic.

- O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele: vecinul meu are obicei sa

vina la mine o data pe saptamana. El e mult mai bogat decat mine; are odai

mari si poarta o blana frumoasa de catifea. Daca ar vrea el sa te ia de sotie

ai fi foarte fericita; sa-i spui povestile tale cele mai frumoase.

269

Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu

era decat un sobol. Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca

vizita. Se luara intai de vorba despre bogatiile si despre invatatura lui; dar

sobolul vorbea rau de soare, de flori, ca el niciodata nu le vazuse. Degetica ii

canta o multime de cantece, intre altele: "Zboara carabus, zboara, zboara!"

si "Cand vine in camp calugarelul". Sobolul incantat de glasul ei, isi arata

numaidecat dorinta de a se casatori c-o persoana asa de bine inzestrata, dar

de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era foarte chibzuit. Sobolul ca sa faca

placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o hruba lunga ce

sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte; si le spuse sa nu

se sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor. Si-ntaia

oara cand soarecele si Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi

inainte tinand in dinti un putregai din care iesea o lumina alba care inchipuia

un felinar. Cand ajunsera la locul unde era pasarica moarta, sobolul sparse

putin tavanul hrubei, si o raza de lumina strabatu de-afara; in fata lor statea

intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile stranse, cu capul si

picioarele ascunse sub pene. Vederea asta mahni sufletul fetitei; ea care

iubea atat de mult pasarelele ce-o inveseleau toata vara cu cantecele lor!

Dar sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand:

- N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare!

Slava Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de

ticaloasa. O astfel de faptura n-are alta avere decat acelasi si acelasi cirip,

cirip! si cand vine iarna moare de foame.

- Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece; acest ciripit nu aduce

nimic; e tot ce trebuie ca sa pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si

fac o fala numai ca stiu sa cante. Degetica nu zise nimic; dar cand soarecele

si sobolul se intoarsera cu spatele, ea se apleca incetisor asupra pasaricii si

dand la o parte penele capului, ii saruta ochii inchisi. "Poate ca-i tocmai

aceea care canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi ea; biata

pasarica, tare mi-e mila de tine!" Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o

facuse in tavan, isi petrecu musafirii pana acasa. Neputand dormi deloc

270

noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un covoras din firicele de paie, si

repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta. Apoi ii puse de-o parte si

de alta un smoc de lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama ca nu

cumva raceala pamantului sa faca rau trupului neinsufletit.

- Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care

ma fericea atat de mult asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si

sa ma incalzesc la soare. Si isi rezema capul pe inimioara randunelei; dar

deodata se scula speriata, simtise o miscare usoara, incepuse a bate inima

pasarelei, care nu era moarta ci numai amortita de frig. Caldura o reinviase.

Toamna, cand se duc rindunelele in tarile calde, daca intarzie vreuna pe

drum, frigul o culca la pamant, ea pare moarta si zapada o inveleste.

Degetica tremura inca de spaima; pe langa ea, care nu era mai inalta decat

degetul cel mic, randunica parea un urias. Totusi ea nu-si pierdu cumpatul,

stranse bine lana imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de

menta cu care se-nvelea ea, si i-o puse pe cap. In noaptea urmatoare

ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de slaba, meat abia

o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea lumina, o

farama de putregai lucitor.

- Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica; tu m-ai incalzit. Peste

putin timp am sa capat puteri, si-am sa zbor la soare.

- E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in

patutul tau, o sa am eu grija de tine.

Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara. Pasarica o bau, si-i povesti cum

rupandu-si o aripa intr-un tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte

pasari cand au plecat in tarile calde. Atunci a cazut la pamant si din clipa

aceea nu-si mai amintea nimic din ce i se-ntamplase. Toata iarna Degetica,

fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste pe randunica.

Cand sosi primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua

ziua buna de la fetita, care-i redeschise in tavan spartura facuta de sobol.

Randunica ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea in padurea inverzita.

Degetica insa stia ca plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece.

271

- Nu, zise ea, nu pot merge.

- Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si

zborul spre soare. Degetica o privi zburand, si avea lacrimile in ochi; ii era

asa de draga pasarica! "Cirip! cirip!" mai zise o data randunica si nu se mai

vazu.

Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se

bucure de razele soarelui.Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui,

si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure

mare.

-In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul

sobol ceruse mana fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai

bine chivernisita din rufarie si din haine. Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau,

si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni, care torceau si teseau fara

incetare. In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile verii, care

usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au s-o faca decat mai

pe toamna. In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii,

la rasaritul si la apusul soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant

la cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la

randunica iubita; dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina

niciodata.

Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea.

- Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita

incepu a plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.

- Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe

urma te musc cu dintii mei cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca

te ia de sotie un domn asa de falnic, care poarta o blana de catifea neagra,

cum nici imparateasa nu are la fel. Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca

gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate. Dar iata ca sosi si

ziua nuntii. Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant,

unde niciodata nu era sa mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea

272

suferi. In locuinta soarecelui tot mai putea veni pana-n usa sa se bucure de

lumina.

- Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mahnit, ridicand

manutele in sus, ramai cu bine! Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum

inainte in intuneric, lipsita de razele tale.

Apoi facu cativa pasi afara din casuta; graul era secerat, nu mai

ramasese decat paisul.

- Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea

pe randunica mea, sa-i spui ca ma gandesc la ea.

- Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa. Ridica ochii si-o vazu.

Randunica nu mai putu de bucurie cand zari pe Degetica; cobori repede

ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea ei. Aceasta-i

povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub

pamant, unde niciodata nu strabate soarele. Si spunand toate astea, siroaie

de lacrimi curgeau din ochii ei.

- Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde; vrei sa vii

cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine; si

vom zbura departe de uriciosul tau sobol, si de locuinta-i intunecoasa,

dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara si

florile nu se trec niciodata. Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai

scapat viata cand zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig.

- Da, da, merg cu tine! zise Degetica. Si se sui pe spatele pasarelei,

lega cingatoarea ei de o pana mai mare, si astfel trecura pe deasupra

padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada. Degeticii ii era frig;

atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara,

ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor. Si ajunsera

astfel intr-o tara calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina

santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai si de portocali, unde felurite

flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme. Pe

drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti. Randunica se opri pe

marginea unui lac albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de

273

coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita. Pe sub streasina erau

nenumarate cuiburi. Unul din aceste cuiburi era al randunicii.

- Iata si locuinta mea, zise pasarica; tu insa n-ai sa poti sta aici; alege-ti

o floare care-ti va placea si eu te voi aseza acolo; o sa-mi dau toata silinta ca

sa nu-ti lipseasca nimic.

- Cu bucurie! raspunse Degetica, batand din manutele ei.

Flori mari albe cresteau printre franturile unei coloane rasturnate;

randunica puse fetita acolo, intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze.

Degetica in culmea fericirii, era uluita de toate frumusetile ce-o inconjurau.

Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb si

straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul; el avea pe cap o

coroana de aur, si la umeri aripi stralucitoare. Era Duhul florilor, si fiecare

floare era locuinta unei perechi de asemenea mici fapturi cu chip omenesc;

iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta.

- Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei. Printisorul asta,

cand vazu pasarea, uriasa pentru el, se sperie intai, dar cum zari pe Degetica

i se mai puse inima la loc. I se paru cea mai frumoasa fiinta din lume. Ii puse

coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama, si daca vrea sa fie sotia lui.

Ce sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de

catifea neagra! Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi

deci, si-n curand incepura a iesi din fiecare floare cate un domn si o doamna,

mititei ca si ea, si care veneau sa-i faca daruri. Nimic n-o bucura mai mult, ca

o pereche de aripi stravezii care fusesera mai inainte ale unei gaze albe.

Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de la o floare la

alta. In vremea asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si

melodioase cantece de nunta, insa trista in sufletul ei ca trebuia sa se

desparta de fetita.

- De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor:

noi iti vom zice Maia.

- Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca.

274

Acolo cum sosi, isi regasi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a

scris povestea asta si care-i astepta reintoarcerea.

Punguta cu doi banide Ion Creanga

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un

cucos; gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi si baba manca o

multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi perdu

rabdarea si zise:

- Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua,

ca sa-mi prind pofta macar.

- Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua,

bate si tu cucosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca eu asa am batut gaina, si

iacata-o cum se oua. Mosneagul, pofticios si hapsin, se ia dupa gura babei si,

de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicand:

- Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea

degeaba.

Cucosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe

drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o

punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa

inapoi catre casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura c-un boier

si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in

clontu-i o punguta si zice vezeteului:

- Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc. Vezeteul se da

iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cucosul si

luandu-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune in

buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa,

ci se ia dupa trasura, spuind neincetat:Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta

275

cu doi bani ! Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice

vezeteului:

- Ma! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea. Vezeteul se da

iarasi jos din capra, prinde cucosul si-l azvarle in fantana! Cucosul, vazand

aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-

nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-acolo afara si

iarasi se ia in urma trasurei, zicand: Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu

doi bani !

Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:

- Ma! da' al dracului cucos i-aista! Ei, las' ca ti-oiu da eu tie de

cheltuiala, mai crestatule si pintenatule! Si cum ajunge acasa, zice unei babe

de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa

puna o lespede la gura cuptorului. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face

cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe

a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce

stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba inca face s-o aparaie prin

casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda

lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra

boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice: Cucurigu ! boieri

mari, Dati punguta cu doi bani !

Punguta cu doi bani- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de

cucos, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu si-l

zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de

hac; l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare. Vezeteul iarasi ia cucosul si-l

zvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la

buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a inghitit el toata cireada, s-a facut un

pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la fereastra, intinde aripele

in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe!

Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani ! Boierul, cand mai vede si

asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de

cucos. Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.

276

- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta

vreunul in gat, s-a ineca si-oiu scapa de dansul. Si, cum zice, umfla cucosul

de-o aripa si-l zvarle in zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banarit

ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si

lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce

la fereastra boierului si iar incepe: Cucurigu!boieri mari, Dati punguta cu doi

bani ! Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai

face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui

si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand

voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu

altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:

- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici

lucru curat n-a fost aici! Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa

dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la

poarta incepe a canta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!" Mosneagul, cum aude

glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si, cand isi arunca ochii spre poarta,

ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe

langa acest cucos; s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri,

care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazand

pe cucosul sau asa de mare si de greoiu, si incunjurat de-atata amar de

galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:

- Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.Mosneagul, iute ca un

prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din

aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de

cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare

de-ti lua ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de

bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmerdandu-l. Atunci, iaca si baba vine

nu stiu de unde; si, cand a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau

rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.

- Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!

277

- Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai

raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu

cucosul, stii tu din a cui pricina... si iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o

ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din

manile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o

margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de pe la

poarta: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina

sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa

vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce

cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!... Si, cand se uita in cuibariu, ce sa vada?

Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa,

o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa, baba cea zgarcita

si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si

rabdari prajite in loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara

sa-i fie vinovata cu nemica, sarmana! Mosneagul insa era foarte bogat; el si-

a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a

pus-o gainarita, iara pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba

de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se

parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos de facut cu bors.

Hainele noi ale imparatuluide Hans Christian Andersen

A fost odata un imparat, caruia ii placeau asa de mult hainele noi, incat

el isi cheltuia averea numai pe imbracaminte. Cand mergea la o parada sau

cand se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gand decat sa-si arate

hainele noi. In fiecare ceas al zilei isi schimba hainele, si cum se zice de-un

rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "imparatul e la dulapul cu

278

haine". In cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de straini; intr-o

zi iata ca venira doi pungasi care se dadura drept mari mesteri tesatori si

spusera ca ei stiau a tese cea mai minunata stofa din lume. Nu numai

culorile si desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele facute din

aceasta stofa aveau o insusire ciudata: se faceau nevazute pentru orice om

care nu-si indeplinea bine slujba, sau care era marginit la minte.

"Astea-s haine strasnice, se gandi imparatul; cu ele am sa pot

cunoaste destoinicia oamenilor mei; am sa pot deosebi pe cei destepti dintre

prosti. Da, imi trebuie numaidecat aceasta stofa". Si dadu indata o mare

suma de bani celor doi pungasi, ca ei sa-si inceapa lucrarea cat mai repede.

Ei intinsera doua razboaie si se faceau ca lucreaza de zor, cu toate ca nu era

nimic pe tevile lor. Mereu cereau sa li se dea matase subtire si fir de aur; dar

ei le puneau de-o parte, in sacul lor si lucrau pana la miezul noptii pe

razboaiele goale. "Trebuie sa stiu acum unde au ajuns ei cu tesutul stofei", isi

zise imparatul. Si i se umplea inima de grija, gandindu-se ca cei prosti si

nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea sa vada stofa. Nu doar ca se

indoia de dansul, dar totusi chibzui ca ar fi bine sa trimita intai pe altcineva,

care sa vada lucrul inaintea lui. Toti locuitorii din cetate stiau de insusirea

minunata a stofei si fiecare ardea acum de nerabdare sa afle cat de prost si

netrebnic e vecinul lui.

"O sa trimit pe cel mai vechi si mai bun ministru al meu, se gandi

imparatul, sa vada ce-au lucrat tesatorii; el poate mai bine ca oricine sa

judece lucrul; el se deosebeste dintre toti si prin desteptaciunea si prin

vrednicia lui". Cinstitul si batranul ministru merse in sala unde lucrau cei

doi pungasi la razboaiele lor goale. "Dumnezeule! se gandi el deschizand

ochii mari, eu nu vad nimic". Dar nu zise nici un cuvant. Cei doi tesatori il

poftira sa vina sa se uite mai de aproape, si-l intreba cum i se par culorile si

desenul, si-n acelasi timp ii aratara razboaiele lor; batranul ministru isi atinti

ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul ca nici nu era nimic. "Doamne! se gandi

el, sunt eu intr-adevar asa de marginit? Nu trebuie ca cineva sa banuiasca

279

una ca asta. Dar eu sunt oare asa de nevrednic? Nici nu indraznesc sa spun,

ca stofa e nevazuta pentru mine."

- Ei bine, cum vi se pare? intreba unul din cei doi tesatori.

- O, e frumoasa, nici nu se poate o stofa mai frumoasa! raspunse

batranul ministru, punandu-si ochelarii. Ce desen si ce culori!... Da, pot

spune imparatului ca sunt foarte multumit.

- Asta ne bucura grozav, zisera amandoi tesatorii, si ei, incepura a-i arata

desene si culori inchipuite, dandu-le fel de fel de nume. Batranul ministru ii

asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca sa poata spune imparatului toate

deslusirile lor. Cei doi sarlatani cereau mereu bani, matase si fir de aur; le

trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineinteles ca ei puneau toate astea

de-o parte: razboaiele lor ramaneau tot goale si ei lucrau de zor. Catva timp

dupa asta imparatul trimise un alt slujitor credincios sa vada stofa si daca

tesatorii mai au mult pana s-o ispraveasca. Acestuia i se intampla acelasi

lucru ca si ministrului: se uita si iar se uita, dar nu vazu nimic.

- Nu-i asa ca-i minunata stofa asta? il intrebara cei doi sarlatani,

aratandu-i frumosul desen si culorile stralucite care nu se vedeau deloc. "Cu

toate astea prost nu sunt! se gandi omul. Pesemne ca nu sunt vrednic de

locul meu? Asta-i cam ciudat, sa iau bine seama sa nu mi-l pierd". Apoi lauda

si el stofa, si isi arata admiratia pentru alegerea culorilor si mai ales a

desenului.

- E de-o frumusete neinchipuita, spuse el imparatului; si tot orasul nu

mai vorbea decat de stofa cea minunata. In sfarsit vru si imparatul s-o vada,

cat era inca pe razboi. insotit de-o multime de oameni alesi, printre care erau

si cei doi credinciosi ai lui care vazusera stofa, se duse in sala unde cei doi

pungasi teseau mereu, dar fara fir de aur nici de matase.

- Nu-i asa ca-i de toata frumusetea! zisera cei doi credinciosi. Desenul

si culorile sunt demne de Marita ta.Si ei aratara cu degetul razboaiele goale,

ca si cum ceilalti ar fi vazut ceva. "Ce-i asta, se gandi imparatul, eu nu vad

nimic. Asta-i ingrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a

280

imparatii? Niciodata nu mi-as fi putut inchipui, ca tocmai mie sa mi se

intample o asemenea nenorocire". Apoi deodata striga:

- E de toata frumusetea! Va marturisesc deplina mea multumire.

Clatina din cap cu un aer satisfacut si privi spre razboaie fara a indrazni sa

spuna adevarul. Toti curtenii se uitara unii dupa altii si iar se mai uitara, fara

insa a vedea nimic si zisera si ei ca imparatul.

- Intr-adevar e de toata frumusetea! Ei il sfatuira chiar sa imbrace

hainele din stofa asta la cea dintai mare parada.

- E neinchipuit de frumos, e fermecator, e admirabil! strigau toate

gurile si multumirea era pe fetele tuturor. Cei doi sarlatani fura decorati si

primira rangul de Mari tesatori ai curtii. Toata noaptea in ajunul marii parazi

ei vegheara si lucrara la lumina a saisprezece lumanari. Lumea toata vazu ce

osteneala isi dadeau sa gateasca hainele noi ale imparatului. in sfarsit se

facura ca scot stofa din razboi, taiara in aer cu niste foarfeci mari, cusura cu

un ac fara fir, apoi spusera ca haina-i gata. imparatul, urmat de aghiotantii

lui, se duse s-o vada si pungasii, ridicand un brat in aer ca si cum ar fi tinut

ceva, zisera:

- Iata pantalonii, iata haina, iata si mantia. Totul e usor ca panza de

paianjen. Nici o grija sa n-aveti c-o sa va fie vreodata grea o asemenea

haina; asta-i si cea mai minunata insusire a acestei stofe.

- Negresit, raspunsera aghiotantii; dar ei nu vedeau nimic, pentru ca

nici nu era nimic.

- Daca Maria Ta binevoieste sa se dezbrace, noi ii vom incerca hainele,

in fata oglinzii celei mari. imparatul se dezbraca si pungasii se facura ca-i

dau hainele una dupa alta. il invartira ca si cum l-ar fi imbracat, iar el, se

suci, se rasuci in fata oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine, parca-i turnata! Ce croiala frumoasa! strigara

curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haina nepretuita! Marele maestru de

ceremonii intra.

- Va asteapta la usa baldachinul, sub care Maria Voastra va merge la

parada, zise el.

281

- Bine, sunt gata, raspunse imparatul. Cred ca nu sunt rau imbracat. Si

se mai intoarse inca o data in fata oglinzii, ca sa-si priveasca bine infatisarea

lui mareata.

Curtenii, care trebuiau sa-i duca din urma trena, se facura ca ridica

ceva de jos; apoi tinura mainile in sus, nevoind a lasa sa se bage de seama

ca ei nu vad nimic. Pe cand imparatul mergea mandru sub baldachinu-i

maret, toti oamenii, in ulite si pe la ferestre strigau: "Ce mai haina stralucita!

Ce frumoasa trena are! si ce croiala minunata! Fiecare se ferea, ca nu cumva

sa se bage de seama ca el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecat ca-i

prost si ca-i nevrednic de slujba lui. Niciodata hainele imparatului nu

starnisera o mai mare admiratie.

- Dar eu vad ca n-are haine deloc, zise un copil mic.

- Doamne, asculta glasul nevinovatei! sopti tatal lui. Si indata rosti si

multimea cuvintele copilului.

- Este un copilas care spune ca imparatul n-are haine deloc.

- N-are haine deloc! striga in sfarsit norodul.Imparatul fu grozav de

jignit, caci i se paru ca avea dreptate. Asa era. Totusi se socoti in gand si isi

lua hotararea: "Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pana la sfarsit!"Si isi ridica

apoi cu mai multa mandrie, capul; si curtenii tineau inainte, cu respect, trena

care nu era.

Ileana cea sireatade Ioan Slavici

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odinioara

un imparat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea

mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tanara Ileana atata de frumoasa incat si

Sfantul Soare se oprea in cale, ca s-o vada si sa se desfateze de frumusetea

282

ei. Intr-o zi imparatul primi carte si veste de la vecinul sau imparat mare si

puternic, cum ca iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dansul pentru o mare

pricina imparateasca. imparatul se puse la sfat cu batranii tarii si, cand

vazura cum ca nu e incotro, porunci voinicilor sa incalece pe armasari, sa-si

apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se faca

si sa fie. Mai inainte de a incaleca si el insusi, imparatul chema pe fiicele sale

la sine, le grai vorbe blande si parintesti si dete apoi la fiecare cate o floare

frumoasa, cate o pasarica vesela si cate un mar fraged.

- A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va intrista si al carei

mar va putrezi, despre aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai imparatul

cel intelept. Incaleca apoi pe cal, zise "sanatate buna" si porni cu voinicii sai

in calea cea mare. Cand cei trei feciori ai imparatului vecini primira vestea ca

imparatul a pornit in cale si ca s-a departat de acasa, ei se intelesera intre

sine si incalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de imparat sa

rapeasca credinta fetelor si sa-i faca imparatului suparare. Cel mai batran

dintre feciori, voinic, si viteaz si frumos merse inainte, ca sa vada ce e si

cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie. Trei zile si trei nopti a stat voinicul pe

sub ziduri fara ca vre una din fete sa se fi aratat la fereastra. In crepetul

zorilor de-a patra zi el pierdu rabdarea, isi intari inima si batu la fereastra

celei mai mari dintre fetele de imparat.

- Ce e? cine e? si ce vrea? intreba fata trezita din somnul eel mai dulce.

- Eu sunt surioara! grai feciorul de imparat voinic imparatesc, ce stau

de trei zile cu dragoste la tine la fereastra. Fata cea de imparat nici nu se

apropie de fereastra, ci grai cu glas intelept:

- Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca in cale si spini sa-ti

ramana pe urma. Peste trei zile si trei nopti, feciorul de imparat iarasi batu la

fereastra. Acuma fata de imparat se apropie de fereastra si grai cu glas

bland:

- Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale

si flori sa-ti ramana pe urma. Inca trei zile si trei nopti stete feciorul de

imparat la fereastra fetei. In crepetul zorilor de-a zecea z,. adica dupa ce au

283

tre-cut de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti el isi netezi parul si

batu, acum d-a treia oara la fereastra.

- Ce e? cine e? si ce voieste? intreba fata de imparat, acuma mai rastit

decat in celelalte randuri.

- Eu sunt, surioara! grai feciorul de imparat. De trei ori cate trei zile

stau cu dor la tine la fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa

aud cum curg vorbele de pe buzele tale. Fata de imparat deschise fereastra,

privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas neauzit:

- Eu ti-as privi in fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea

cea mijlocie, si numai dupa aceea vino la mine.

- Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de imparat. Sa-mi

dai insa o sarutare pentru ca sa-mi fie calea mai usoara. Si nici n-a zis bine

pana ce si fura un sarutat de la fata cea frumoasa.

- Sa n-ai parte de altul! zise fata de imparat stergandu-se pe buze cu

maneca cea tesuta cu altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti

creasca in cale si flori sa-ti ramana pe urma. Feciorul de imparat merse la

fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni in cale. Dupa ce feciorul cel

mijlociu stete de noua ori cate noua zile si de noua ori cate noua nopti la

fereastra fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei ea deschise

fereastra si ii grai cu glas dragastos:

- Eu ti-as privi in fata si ti-as, grai o vorba: sa mergi insa la sora mea

cea mai tanara si numai dupa aceea vino la mine.

- Am sa trimit pe frate-meu eel mai tanar grai feciorul de imparat. Sa-

mi dai o sarutare ca sa pot merge mai iute. Si nici nu zise, pana ce si fura un

sarut.

- Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi in calea pe care-ai

venit: flori sa-ti creasca in cale si flori sa-ti ramana pe urma. Feciorul cel de

imparat merse la fratii sai le spuse cum si ce si, acum de-a treia oara porni

feciorul de imparat eel mai tanar fecior de imparat. Cand el sosi la cetatea

cea cu trei fete, Ileana,sta la fereastra si, cum sta ea il vazu si-i grai cu glas

vesel:

284

- Cel voinic frumos cu fata de imparat ce cale ti-ai ales de mani asa de

infocat? Cand feciorul de imparat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete

locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc:

- Am pomit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i incredintez sora si s-o

duc acasa sa mi-o fac mireasa. Acum, surioara, ma opresc in cale sa privesc

la tine, in raza fetei tale, si sa-ti zic o vcirba si sa-ti fur o vorba. Ileana ii

raspunse cu intelepciune:

- De ti-ar fi naravul cum iti esle vorba, de ti-ar fi sufletul cum iti este

fata, mandre si frumoase, blande si dragastoase, te-as chema in casa, te-as

pune la masa si te-as ospata si te-as saruta. Feciorul de imparat sari de pe

cal cand auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc:

- Ca-mi este naravul cum imi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum imi

vezi fata: lasa-ma in casa, pune-ma la masa si din zori in seara rau sa nu-ti

para; si nici nu-si grai vorba, pana ce si sari pe fereastra, si peste fereastra in

casa si in casa la masa, si la masa tocmai in frunte, unde sedea imparatul

cand era mire.

-Ei! stai! grai lleana. Sa vad mai inainte: esti ce-ar fi sa fii? si numai

dup-aceea sa graim vorba si sa gustam pomana si sa incepem dragostea.

Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir?

- Ba! grai feciorul de imparat.

- Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea inteleapta. Poti tu face ca

sa cante liliacul in glas frumos?

- Ba! grai feciorul eel de imparat.

- Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea inteleapta. Poti tu face sa

rodeasca mar pe iarba lupului?

- Pot! grai feciorul de imparat.

- El sa fie pomana ta! zise lleana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la

masa.

Feciorul de imparat sc aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea

sireata! El nu se aseza inca bine, si iata ca si cazu, cu scaun cu tot in pivnita

cea adanca in care era ascunsa comoara imparatului. Acuma Ileana incepu

285

sa strige: "primejdie", si cand se adunara toti argatii ca sa vada ce e si

pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a

intrat cineva in pivnita ca sa fure comoara imparatului. Multe vorbe n-au

facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de fier si intrara in pivnita si aflara

pe feciorul cel de imparat si cu rusine Il scoasera la judecata. Ileana spuse

judecata:

- Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si cand vor

ajunge cu el la marginea tarii fiecare sa-i dea cate un sarutat. Asa s-a

poruncit, asa s-a intamplat. Cand feciorul cel de imparat a sosit acasa la fratii

sai, le-a spus toata intamplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare suparare a

intrat in sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de

imparat, ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea

imparatului celui cu trei feciori, pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei

pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Cand cea mai mare fata de imparat

primi cuvantul feciorilor de imparat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la

sine la pat si ii spuse ca ea numai asa se va putea insanatosi, daca Ileana li

va aduce mancare de pe vatra feciorilor de imparat.

Ileana, de dragul suroni sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si

porni catre curtea celor trei feciori de imparat, ca sa mearga sa ceara sau sa

ieie si sa aduca. Sosind la curte, Ileana intra in ruptul sufletului in curtea

imparateasca si grai catre bucatarul cel mare:

- Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga imparatul?

Mergi iute, ca sa vezi ce si pentru ce si care pricina! Bucatarul isi lua

picioarele pe umeri si se departa - ca si la porunca imparateasca adica.

Ileana ramase singura in cuhne, isi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos

toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale.

Dupa ce feciorii de imparat intelesera si despre asta batjocura, ei se

suparara inca mai tare decat ce-au fost pana acuma, trimisera din nou vorba

la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi sora cea

mijlocie cuvantul voinicilor, ea se lacu bolnava, chema pe Ileana la sine la

pat si ii spuse ca numai asa se va insanatosi, daca va gusta dm vinul ce se

286

afla in pivnitele feciorilor de imparat. Ileana pentru sora sa le facea pe toate;

lua dar cofita si porni ca sa mearga - si sa vina. Sosind la curte, ea intra in

ruptul sufletului in pivnita si grai catre pivnicerul cel mare:

- Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga imparateasa? Fugi

si vezi cum, ce si pentru ce pricina! Pivnicerul isi lua picioarele pe umeri si se

departa ca la porunca imparatesei adica. Ileana isi umplu vasele cu vin,

varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa. Feciorii de

imparat trimisera acuma d-a freia oara veste la cele doua fete de imparat ca

ele sa trimita pe Ileana cum n-au trimis-o inca. Fetele de imparat se facura

acuma amandoua bolnave, chemara pe sora lor la sine si ii spusera ca ele

numai atunci se vor insanatosi, daca Ileana le va aduce doua mere de la

feciorii cei de imparat.

- Dragi surorile mele - grai Ileana catre ele - pentru voi ma duc si in foc,

si in apa; cu atata mai bucuroasa la voinicii cei imparatesti! Si lua dupa

aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia, sa aduca si sa scape pe

dragele surorile sale de la moarte.

Dupa ce-a inteles feciorul de imparat cel mai tanar cum ca Ileana are

sa vina la el in gradina ca sa fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va

auzi cineva vaiete in gradina, nimeni sa nu cuteze sa intre, ci sa lase pe cel

ce s-ar vaita ca sa se vaiete in pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii, si

sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse in pamant, pe sub marul cel cu

poame de aur; le ascunse asa, ca numai varful ascutit le iesa din pamant.

Dupa ce a gatit tot, el se ascunse intr-un tufis, asteptand sosirea Ilenei.

Ileana sosi la poarta gradinii si cand ea vazu leii cei mari ce stau paza la

intrare, le arunca cate o bucatica de carne; leii incepura a se bate, iar Ileana

merse la mar pasi incet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui in

pom.

- Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de imparat acuma. Imi pare

bine ca te vad la casa mea.

- A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic imparatesc, si

frumos si viteaz, de tovaras. Aide, sui-te in pom si-mi ajuta sa culeg mere

287

pentra dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba de moarte. Feciorul de

imparat nici nu dorea mai mult, el avea de gand ca sa traga pe Ileana din

pom intre cutite.

- Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar inca mai buna si-mi da mana de

ma ajuta sa urc in pom! "Rau e gandul tau - isi gandi Ileana - dar parte sa ai

de el!" ii dete apoi mana, il ridica pe trupina pana la cracuri, il lasa apoi ca sa

cada intre cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau gatite

spre pierzarea ei.

- Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gand.

Voinicul cel rau la suflet incepu sa strige si sa se vaiete: hei! dar

nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete in

pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave. Ileana isi lua merele,

le duse acasa, le dete la surorile ei, se intoarse dupa aceea la curtea

imparatului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din

primejdia cea mare. Feciorul eel de imparat, batjocorit ca vai de el, trimise

dupa cea mai vestita vrajitoare din tara, ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i

vindece ranile. Ileana s-a fost dus insa mai nainte la vrajitoare si i-a dat bani

multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana. sa mearga in locul vrajitoarei.

Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea imparatului; ea porunci apoi

ca sa se ia pielea unui bivol si sa se puna trei zile si trei nopti in muratura

sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa inveleasca in ea pe feciorul cel ranit.

Usturaturile feciorului de imparat se facura inca mai strasnice, durerile lui

inca mai nesufente. Cand el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa

un popa, ca, mai nainte de de-ar muri, sa-si usureze sufletul si sa se

impartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, ii dete

multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea in locul lui. Asa ajunse Ileana ca

popa la curtea imparatului. Cand Ileana ajunse la patul feciorului de

imparat, el era pe pragul mortii; nu mai erau in el decat trei rasuflari.

- Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti

pacatele, Gandeste dar la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti

suparat pe cineva ori ba?

288

- Ba! pe nimeni! grai feciorul de imparat, pe nimeni, afara de Ileana,

fata cea tanara a imparatului vecin si o urasc cu dor si dragoste vorbi mai

departe feciorul de imparat. Daca ar fi sa nu mor si sa ma insanatosesc, ma

duc s-o petesc la imparatul, si daca n-o pieri in noaptea cea dintai, atunci ea

sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege! Ileana asculta aceste vorbe, zise

inca si ea putine si apoi merse acasa. Aici intelese ca surorile ei plang si se

vaieta pentru ca au fost samtit ca imparatul are sa soseasca acasa de la

lupta cea mare.

- Bucurie s-aveti, le zise Ileana, cand auziti ca tatal nostru cel bun are

sa vina acasa intreg si sanatos.

- Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit

floarea, nu ne-ar fi putrezit marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e

vai si amar de capul nostru.

Cand Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine in casa si afla ca

floarea e inca aburita de roua, ca pasarea e flamanda si ca marul numai nu

zice "mananca-ma, surioara". Ca sa le ajute dar dragilor surorilor ci, ea dete

la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai marul cel

fraged. Asa astepta sosirea imparatului celui aspru la porunca. Imparatul,

indata ce sosi acasa, intra la fata cea mai mare si o intreba de floare, de

pasarica si de mar. Ea ii arata numai floarea; si asta era insa pe jumatate

vestejita. Imparatul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i

arata numai pasarica; si asta era insa pe jumatate intristata, imparatul iarasi

nu zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa ce amai mica, la Ileana cea

inteleapta. Cand imparatul vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manance

cu ochii de frumos ce era.

- Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? intreba el pe Ileana.

Ileana nici nu raspunse, ci fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o

pasare vesela.

- Mare sa cresti, fata mea! grai imparatul, acum vad ca ti-ai pazit

credinta. De la Ileana imparatul iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la

cea mare. Dupa ce el le intreba de cele trei lucruri ce le-a incredintat, ele isi

289

adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul

Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista

si numai marul era proaspat, fraged, rumen si imbietor la fata. Cand

imparatul o vazu aceasta, el intelese toata treaba; porunci dar ca pe cele

doua fete mai mari sa le ingroape pan' la sanisori in pamant si asa sa le lase

ca sa vesteasca asprimea pedepsei imparatesti, iar pe Ileana o lauda si o

saruta si multa vorba buna si imparateasca facu cu ea, zicandu-i:

- Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta. Dupa ce

feciorul cel mai tanar al imparatului vecin s-a insanatosit, el incaleca si porni

ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Imparatul cel batran, tata Ilenei, ii zise cu

vorba parinteasca, cand el isi spuse gandul care l-a facut sa ponieasca in

cale:

- Fatul meu, voinice, mergi si intreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu

ajutorul lui Dumnezeu, asa are sa fie. Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa

ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci imparatul pricepu toata treaba si grai:

- Dragi copiii mei, bag scama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie;

sa va fie dara de bine!Multa vreme n-a trecut pana ce Ileana se cununa cu

feciorul cel voinic, incat i-a mers vestea in septe tari... Hei! dar Ileana n-a

uitat vorba si gandul cel rau al feciorului de imparat: ea stia ca in cea dintai

noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o

papusa de zahar tocmai atat de mare cum era ea insasi, cu fata, cu ochi, cu

buze, cu toata faptura Ilenei... si cand papusa fu gatita, ea o ascunse in patul

in care ea avea sa se culce in acea noapte. Sara, cand cuscrii si corinteii s-au

fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat in pat, feciorul de imparat grai

catre mireasa lui:

- Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin indata.Iesi dupa aceea

din casa. Ileana nu se gandi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar in

locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului. Ileana nici nu se

ascunsese bine, pana ce feciorul cel de imparat si intra in casa cu o sabie

ascutita in mana.

290

- Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine

in pivnita?

- Eu! grai Ileana de sub perdea. Feciorul de imparat dete o data cu

sabia peste sanisorii papusii.

- Tu m-ai scos cu batjocura din tara? intreba el de-a doua oara.

- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat dete peste fata.

- Tu mi-ai varsat mancarile? intreba feciorul de imparat de-a treia oara.

- Eu! grai Ileana. Feciorul de imparat dete cu spada de sus in jos.

- Tu mi-ai varsat vinul? intreba feciorul de imparat de-a patra oara.

- Eu! grai Ileana. Feciorul de imparat dete cu spada o data crucis si o

data curmezis. Iar Ileana incepu a rasufla aburi de moarte.

- Tu m-ai aruncat in cutite? intreba feciorul de imparat de-a cincea

oara, si mai in urma.

- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat impunse acuma cu sabia in inima Ilenei, incepu

apoi sa dea in toate partile, si crucis, si curmezis, si in lung, si in lat, sa dea

din toate puterile ce avea, incat ii curgeau lacramile parau. Cand se

apropiara zorile de ziua, el incepu sa planga din toata inima. O data ii sari o

bucatica de zahat in gura.

- Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el

plangand inca mai tare.

- Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o

mie de ori mai dulce am sa fiu de aci inainte. Feciorul de imparat stete

impietrit de bucurie cand vazu pe Ileana intreaga si sanatoasa. El o cuprinse

in brate, si de aci inainte traira multi ani fericiti si imparatira peste tara cu

pace si cu noroc.

Povestea Porcului

291

de Ion Creanga

Cica erau odata o baba si un mosneag: mosneagul de-o suta de ani, si

baba de nouazeci; si amandoi batranii acestia erau albi ca iarna si

posomorati ca vremea cea rea din pricina ca nu aveau copii. si, Doamne!

tare mai erau doriti sa aiba macar unul, caci, cat era ziulica si noaptea de

mare, sedeau singurei ca cucul si le tiuiau urechile, de urat ce le era. si apoi,

pe langa toare aceste, nici vreo scofala mare nu era de dansii: un bordei ca

vai de el, niste toale rupte, asternute pe laite, si atata era tot. Ba de la o

vreme incoace, uratul ii manca si mai tare, caci tipenie de om nu le

deschidea usa; parca erau bolnavi de ciuma, sarmanii! In una din zile, baba

ofta din greu si zise mosneagului:

- Doamne, mosnege, Doamne! De cand suntem noi, inca nu ne-a zis

nime tata si mama! Oare nu-i pacat de Dumnezeu ca mai traim noi pe lumea

asta? Caci la casa fara de copii nu cred ca mai este vrun Doamne-ajuta!

- Apoi da, mai baba, ce putem noi face inaintea lui Dumnezeu?

- Asa este, mosnege, vad bine; dar, pana la una, la alta, stii ce-am

gandit eu asta-noapte?

- Stiu, mai baba, daca mi-i spune.

- Ia, maine dimineata, cum s-a miji de ziua, sa te scoli si sa apuci

incotro-i vedea cu ochii; si ce ti-a iesi inainte intai si-ntai, dar a fi om, da'

sarpe, da', in sfarsit, orice alta jivina a fi, pune-o in traista si o ada acasa;

vom creste-o si noi cum vom putea, si acela sa fie copilul nostru.

Mosneagul, satul si el de-atata singuratate si dorit sa aiba copii, se

scoala a doua zi dis-dimineata, isi ia traista in bat si face cum i-a zis baba...

Porneste el si se duce tot inainte pe niste ponoare, pana ce da peste

un bulhac. si numai iaca ca vede in bulhac o scroafa cu doisprezece purcei,

care sedeau tologiti in glod si se paleau la soare. Scroafa, cum vede pe

mosneag ca vine asupra ei, indata incepe a grohai, o rupe de fuga, si purceii

dupa dansa. Numai unul, care era mai ogarjit, mai rapanos si mai rapciugos,

neputand iesi din glod, ramase pe loc. Mosneagul degraba il prinde, il baga in

292

traista, asa plin de glod si de alte podoabe cum era, si porneste cu dansul

spre casa.

- Slava tie, Doamne! zise mosneagul, ca pot sa duc babei mele o

mangaiere! Mai stiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat in gand ieri

noapte de una ca asta. Si cum ajunge-acasa, zice:

- Iaca, mai babusca, ce odor ti-am adus eu! Numai sa-ti traiasca! Un

baiat ochios, sprancenat si frumusel de nu se mai poate. iti seamana tie,

rupta bucatica!... Acum pune de lautoare si grijeste-l cum stii tu ca se grijesc

baietii: ca, dupa cum vezi, ii cam colbait, mititelul!

- Mosnege, mosnege! zise baba, nu rade, ca si aceasta-i faptura lui

Dumnezeu; ca si noi... Ba poate... si mai nevinovat, sarmanul!

Apoi, sprintena ca o copila, face degraba lesie, pregateste de

scaldatoare si, fiindca stia bine treaba mositului, la purcelul, il scalda, ii trage

frumusel cu untura din opait pe la toate incheieturile, il strange de nas si-l

sumuta, ca sa nu se deoache odorul. Apoi il piaptana si-l grijeste asa de bine,

ca peste cateva zile il scoate din boala; si cu tarate, cu cojite, purcelul incepe

a se infiripa si a creste vazand cu ochii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la

el. Iara baba nu stia ce sa mai faca de bucurie ca are un baiat asa de chipos,

de hazliu, de gras si invelit ca un pepene. Sa-i fi zis toata lumea ca-i urat si

obraznic, ea tinea una si buna, ca baiat ca baiatul ei nu mai este altul! Numai

de-un lucru era baba cu inima jignita: ca nu putea sa le zica tata si mama.

Intr-una din zile, mosneagul voieste a merge la targ sa mai cumpere cate

ceva.

- Mosnege, zise baba, nu uita sa aduci si niste roscove pentru ist baiat,

ca tare-a fi dorit, mititelul!

- Bine, mai baba. Dar in gandul sau: "Da' manca-l-ar branca sa-l

manance, surla, ca mult ma mai inadusi cu dansul. De-am avea paine si sare

pentru noi, da' nu sa-l mai indop si pe dansul cu bunatati... Cand m-as potrivi

eu babei la toate cele, apoi as lua campii!" In sfarsit, mosneagul se duce la

targ, targuieste el ce are de targuit si, cand vine acasa, baba il intreaba, ca

totdeauna:

293

- Ei, mosnege, ce mai stii de pe la targ?

- Ce sa stiu, mai baba? Ia, nu prea bune vesti: imparatul vrea sa-si

marite fata.

- Si asta-i veste rea, mosnege? - D-apoi ingaduieste putin, mai baba, ca

nu-i numai atata, ca, de ce-am auzit eu, mi s-a suit parul in varful capului. si

cand ti-oi spune pana la sfarsit, cred ca ti s-a incrancena si tie carnea pe

tine.

- Da' de ce, mosnege? Vai de mine!

- D-apoi, iaca de ce, mai baba, asculta: imparatul a dat de stire, prin

crainicii sai, in toata lumea, ca oricine s-a afla sa-i faca, de la casa aceluia si

pana la curtile imparatesti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe si fel de

fel de copaci, pe de-o parte si de alta, si in copaci sa cante tot felul de pasari,

care nu se mai afla pe lumea asta, aceluia ii da fata; ba cica-i mai da si

jumatate din imparatia lui. Iara cine s-a bizui sa vina ca s-o ceara de nevasta

si n-a izbuti sa faca podul, asa cum ti-am spus, aceluia pe loc ii si taie capul.

si cica pana acum o multime de feciori de crai si de imparati, cine mai stie de

pe unde au venit, si nici unul din ei n-a facut nici o isprava; si imparatul,

dupa cum s-a hotarat, pe toti i-a taiat, fara crutare, de le plange lumea de

mila. Apoi, mai baba, ce zici? bune vesti sunt aceste? Ba si imparatul cica s-a

bolnavit de suparare!

- Of! mosnege, of! boala imparatilor e ca sanatatea noastra! Numai

despre fetii de imparat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, ca mare

jale si alean or fi mai ducand mamele lor pentru dansii! Mai bine ca al nostru

nu poate vorbi si nu-l duce capul, ca pe altii... la atatea iznoave.

- Bune-s si acestea, mai baba; da' buna ar fi si aceea cand ar avea

cineva un fecior care sa faca podul si sa ia pe fata imparatului, ca stiu c-ar

incaleca pe nevoie si, Doamne! mare slava ar mai dobandi in lume!

Cand vorbeau batranii, purcelul sedea in culcus, intr-un cotlon sub

vatra, cu ratul in sus si, uitandu-se tinta in ochii lor, asculta ce spun ei si

numai pufnea din cand in cand. si cum sfatuiau batranii, ei inde ei, despre

294

acestea, numai iaca se aude sub vatra: "Tata si mama! eu il fac". Baba

atunci a ametit de bucurie, mosneagul insa, gandind ca-i Uciga-l crucea, s-a

speriat si, uimit, se uita prin bordei in toate partile, sa vada de unde a iesit

acel glas; dar, nevazand pe nime, si-a mai venit in sine. insa godacul iar a

strigat:

- Tata, nu te infricosa, ca eu sunt! Ci trezeste pe mama si du-te la

imparatul de-i spune ca eu ii fac podul. Mosneagul atunci zise ingaimat:

- D'apoi ai sa-l poti face, dragul tatei?

- Despre asta n-aibi grija, tata, ca esti cu mine. Numai du-te si vesteste

imparatului ce-am spus eu! Baba, atunci, venindu-si in sine, saruta baiatul si-

i zise:

- Dragul mamei, drag! Nu-ti pune viata in primejdie, si pe noi sa ne lasi,

tocmai acum, straini, cu inima arsa si fara nici un sprijin!

- Nu te ingriji, mamuca, defel; ca traind si nemurind ai sa vezi cine sunt

eu. Atunci mosneagul, nemaiavand ce zice, isi piaptana barba frumos, ia

toiagul batranetilor in mana, apoi iese din casa si porneste spre imparatie si,

cum ajunge in targ, se duce cu pieptul deschis drept la palatul imparatului.

Un strajer, cum vede pe mosneag ca sta pe-acolo, il intreaba:

- Da' ce vrei, mosule!

- Ia, am treaba la imparatul; feciorul meu se prinde ca i-a face podul.

Strajerul, stiind porunca, nu mai lungeste vorba, ci ia mosneagul si-l duce

inaintea imparatului. imparatul, vazand pe mosneag, il intreaba:

- Ce voiesti de la mine, mosule?

- Sa traiti multi ani cu bine, luminate si preaputernice imparate!

Fecioru-meu, auzind ca aveti fata de maritat, m-a trimis, din partea lui, ca sa

aduc la cunostinta mariei-voastre ca el, cica, poate sa va faca podul.

- Daca poate sa-l faca, faca-l, mosnege; si atunci fata si jumatate din

imparatia mea ale lui sa fie. Iara de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au patit

altii, mai de vita decat dansul?! Daca te prinzi asa, apoi mergi de-ti ada

feciorul incoace. Iara de nu, cauta-ti de drum si nu umbla cu gargaunii in cap.

295

Mosneagul, auzind aceste chiar din gura imparatului, se pleaca pana la

pamant; apoi iese si porneste spre casa, ca sa-si aduca feciorul. si, cum

ajunge acasa, spune fecioru-sau ce a zis imparatul. Purcelul atunci, plin de

bucurie, incepe a zburda prin bordei, da un ropot pe sub laite, mai rastoarna

cateva oale cu ratul si zice:

- Haidem, tatuca, sa ma vada imparatul! Baba, atunci, incepe a se boci

si a zice:

- Se vede ca eu nu mai am parte in lumea asta de nimica! Pana acum

m-am chinuit de l-am crescut si l-am scos din toata nevoia, si acum... parca

vad c-am sa raman fara dansul! Si, tot bocind ea, o apuca lesin de suparare.

Iar mosneagul, de cuvant; pune cusma pe cap, o indeasa pe urechi, isi ia

toiagul in mana, iese din casa si zice:

- Hai cu tata, baiete, s-aducem nora mane-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai da un ropot pe sub laite, apoi se ia

dupa mosneag si, cat colè, mergea in urma lui, grohaind si musluind pe jos,

cum e treaba porcului. Abia ajung ei la portile palatului imparatesc, si

strajerii, cum ii vad, incep a se uita unul la altul si a bufni de ras.

- Da' ce-i acesta, mosule? zise unul din ei.

- D'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul imparatului.

- Doamne, mosule, Doamne! multa minte iti mai trebuie! zise un strajer

batran; se vede ca ti-ai urat zilele!

- Apoi da, ce-i scris omului in frunte-i este pus, si tot de-o moarte are

sa moara cineva.

- D-ta, mosule, cum vedem noi, cauti pricina ziua-miazamare, cu

lumanare, zisera strajerii.

- D-apoi asta nu va priveste pe d-voastre; ia, mai bine paziti-va gura si

dati de stire imparatului c-am venit noi, raspunse mosneagul.

Strajerii, atunci, se uita lung unul la altul si strang si ei din umeri, apoi

unul din ei vesteste imparatului despre venirea noilor petitori, mosneagul cu

purcelul sau! Atunci imparatul il cheama inaintea sa. Mosneagul, cum intra,

se pleaca pana la pamant si sta la usa, smerit. Iara purcelul calca inainte pe

296

covoare, grohaind, si incepe a muslui prin casa. Atunci imparatul, vazand asa

mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a rade, iara pe de alta se tulbura

grozav si zise:

- Da' bine, mosnege, cand ai venit in cela rand, parca erai in toata

mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci dupa tine? si cine te-a

pus la cale sa ma iei tocmai pe mine in bataie de joc?

- Fereasca Dumnezeu, inaltate imparate, sa cuget eu, om batran, la

una ca asta! D-apoi, sa avem iertare, luminareavoastra, ca acesta mi-i

flacaul, despre care v-am spus mai deunazi ca m-a trimis la maria-voastra,

daca va mai aduceti aminte.

- Si el are sa-mi faca podul?

- D-apoi asa nadajduim in Dumnezeu, ca chiar el, maria-ta!

- Hai! ia-ti porcul de-aici si iesi afara! si daca pana maine dimineata n-a

fi podul gata, mosnege, are sa-ti stea capul unde-ti stau talpile. intelesu-m-

ai?

- Milostiv este Cel-de-sus, maria-voastra! Iara daca s-a intampla, - sa

nu banuiti, puternice imparate! - dupa dorinta luminarii-voastre, apoi atunci

sa ne trimiteti copila acasa.

Si zicand aceste, se pleaca dupa obicei, isi ia purcelul, iese si porneste

spre casa, urmat de cativa ostasi, in paza carora l-a dat imparatul pana a

doua zi; ca sa vada ce poate fi una ca asta. Caci multa vorba, mult ras si

mare nedumerire se mai facuse la palat si in toate partile despre o astfel de

batjocura nemaipomenita. Si, catre seara, ajungand mosneagul si cu purcelul

acasa, pe baba o apuca un tremur, de spaima, si incepe a se vaicara si a

zice:

- Vai de mine, mosnege! da' ce foc mi-ai adus la casa? Mie ostasi imi

trebuiesc?

- Inca mai ai gura sa intrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat dupa

capul tau cel sec si m-am dus pe coclauri sa-ti aduc copii de suflet. si acum,

iaca in ce chichion am intrat! Ca n-am adus eu ostasii, ci ei m-au adus pe

297

mine. si capului meu se vede ca pana maine dimineata i-a fost scris sa mai

steie unde sta!

Purcelul insa umbla musluind prin casa dupa mancare si nici grija n-

avea despre incurcala ce facuse. Mosnegii s-au ciondanit cat s-au mai

ciondanit si, cat erau ei de ingrijiti, despre ziua au adormit. Iara purcelul

atunci s-a suit binisor pe laita, a spart o fereastra de bardahan si, sufland o

data din nari, s-au facut ca doua suluri de foc, de la bordeiul mosneagului,

care acum nu mai era bordei, si pana la palatul imparatului. si podul, cu

toate cele poruncite, era acum gata. Iara bordeiul mosneagului se prefacuse

intr-un palat mult mai stralucitor decat al imparatului! si, deodata, baba si

mosneagul se trezesc imbracati in porfira imparateasca, si toate bunatatile

de pe lume erau acum in palaturile lor. Iara purcelul zburda si se tologea

numai pe covoare, in toate partile.

Tot in acea vreme, si la imparatie strasnica zvoana s-a facut, si insusi

imparatul cu sfetnicii sai, vazand aceasta mare minune, grozav s-au speriat,

si temandu-se imparatul sa nu i se intample ceva de rau, a facut sfat si a

gasit cu cale sa dea fata dupa feciorul mosneagului si de indata a si trimis-o.

Caci si imparatul, cat era de imparat, le daduse acum toate pe una, si nici

macar aceea nu era buna: frica!

Nunta n-a mai facut, caci cu cine era s-o faca? Fata imparatului, cum a

ajuns la casa mirelui, i-au placut palaturile si socrii. Iar cand a dat cu ochii de

mire, pe loc a incremenit, dar mai pe urma, strangand ea din umeri, a zis in

inima sa: "Daca asa au vrut cu mine parintii si Dumnezeu, apoi asa sa

ramaie". si s-a apucat de gospodarie. Purcelul toata ziua musluia prin casa,

dupa obiceiul sau, iara noaptea, la culcare, lepada pielea cea de porc si

ramanea un fecior de imparat foarte frumos! si n-a trecut mult, si nevasta lui

s-a deprins cu dansul, de nu-i mai era acum asa de urat ca dintai. La vro

saptamana, doua, tanara imparateasa, cuprinsa de dor, s-a dus sa-si mai

vada parintii; iara pe barbat l-a lasat acasa, caci nu-i da mana sa iasa cu

dansul. Parintii, cum au vazut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, si, intreband-

298

o despre gospodarie si barbat, ea a spus tot ce stia. Atunci imparatul a

inceput s-o sfatuiasca, zicand:

- Draga tatei! Sa nu cumva sa te impinga pacatul sa-i faci vrun

neajuns, ca sa nu patesti vreo nenorocire! Caci, dupa cum vad eu, omul

acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. si trebuie sa fie ceva neinteles de

mintea noastra, de vreme ce a facut lucruri peste puterea omeneasca! Dupa

aceasta au iesit amandoua imparatesele in gradina ca sa se plimbe. si aici,

mama sfatui pe fata cu totul de alt fel:

- Draga mamei, ce fel de viata ai sa mai duci tu daca nu poti iesi in

lume cu barbatul tau? Eu te sfatuiesc asa: sa potrivesti totdeauna sa fie foc

zdravan in soba si, cand a adormi barbatu-tau, sa iei pielea cea de porc si s-o

dai in foc, ca sa arda, si atunci ai sa te mantui de dansa!

- Ca bine zici, mama! iaca, mie nu mi-a venit in cap de una ca asta.

Si cum s-a intors imparateasa cea tanara seara acasa, a si poruncit sa-i

faca un foc bun in soba. si cand dormea barbatusau mai bine, ea a luat

pielea cea de porc, de unde o punea el, si a dat-o pe foc! Atunci perii de pe

dansa au inceput a parai si pielea a sfarai, prefacandu-se in cioric ars si apoi

in scrum; si a facut in casa o duhoare asa de grozava, incat barbatul pe loc s-

a trezit inspaimantat, a sarit drept in picioare si s-a uitat cu jale in soba. si

cand a vazut aceasta mare nenorocire, a lacrimat, zicand:

- Alei! femeie nepriceputa! Ce-ai facut? De te-a invatat cineva, rau ti-a

priit, iara de-ai facut-o din capul tau, rau cap ai avut! Atunci ea deodata s-a

vazut incinsa peste mijloc cu un cerc zdravan de fier. Iara barbatu-sau i-a zis:

- Cand voi pune eu mana mea cea dreapta pe mijlocul tau, atunci sa

plesneasca cercul acesta, si numai atunci sa se nasca pruncul din tine,

pentru ca ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit si cazaturile ieste de

batrani, m-ai nenorocit si pe mine si pe tine deodata! si daca vei avea

candva nevoie de mine, atunci sa stii ca ma cheama Fat-Frumos si sa ma

cauti la Manastirea-de-Tamaie.

Cum a sfarsit de zis aceste, deodata s-a starnit un vant naprasnic, si,

venind un vartej infricosat, a ridicat pe ginerele imparatului in sus si s-a facut

299

nevazut. Atunci podul cel minunat indata s-a stricat si s-a mistuit, de nu se

stie ce s-a facut. Iara palatul in care sedeau mosnegii si cu nora, cu toate

bogatiile si podoabele din el, s-a schimbat iarasi in saracaciosul bordei al

mosneagului, de mai inainte. Atunci batranii, vazand asta mare nenorocire si

pe nora lor in asa hal, au inceput a o mustra, cu lacrimi in ochi, si a-i zice cu

asprime sa se duca unde stie, ca ei n-au cu ce s-o tina.

Ea, vazandu-se acum asa de nenorocita si oropsita, ce sa faca si

incotro s-apuce? Sa se duca la parinti? Se temea de asprimea tata-sau si de

sugubata defaimare a oamenilor! Sa ramana pe loc? Nu avea cele

trebuitoare si-i era lehamete de mustrarile socrilor. in sfarsit, s-a hotarat a se

duce in toata lumea, sa-si caute barbatul. si hotarandu-se astfel, a zis

Doamne-ajuta! si a pornit incotro a vazut cu ochii. si a mers ea, a mers tot

inainte, prin pustiuri, un an de zile, pana a ajuns intr-un loc salbatic si cu

totul necunoscut. si aici, vazand o casuta tupilata si acoperita cu muschi,

care marturisea despre vechimea ei, a batut la poarta. Atunci se aude

dinlauntru un glas de femeie batrana, zicand:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, un drumet ratacit.

- De esti om bun, da-te aproape de chilioara mea; iara de esti om rau,

du-te departe de pe locurile aceste, ca am o catea cu dintii de otel si, de i-oi

da drumul, te face mii de farame!

- Om bun, maicuta!

Atunci i se deschide poarta si drumeata intra inlauntru.

- Da' ce vant te-a adus si cum ai putut razbate prin aceste locuri,

femeie, hai? Ca pasare maiastra nu vine pe aici, necum om pamantean.

Atunci drumeata a oftat din greu si a zis:

- Ia, pacatele mele m-au adus, maicuta. Caut Manastirea-de-Tamaie si

nu stiu in care parte a lumii se afla!

- Se vede ca tot mai ai oleaca de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu

sunt sfanta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu.

300

- De nume am auzit, maicuta, dar ca te afli in lumea asta, nici prin cap

nu mi-a trecut vreodata.

- Vezi? Tot de noroc sa se planga omul!

Apoi sfanta Miercuri a strigat o data cu glas puternic, si pe loc s-au

adunat toate jivinele din imparatia ei; si, intrebandu-le despre Manastirea-de-

Tamaie, au raspuns toate deodata ca nici n-au auzit macar pomenindu-se de

numele ei. Sfanta Miercuri, auzind aceste, s-a aratat cu mare parere de rau,

dar, neavand nici o putere, a dat drumetei un corn de prescura si un paharut

de vin, ca sa-i fie pentru hrana la drum; si i-a mai dat inca o furca de aur,

care torcea singura, si i-a zis cu binisorul: "Pastreaz-o, ca ti-a prinde bine la

nevoie". Apoi a indreptat-o la sora-sa cea mai mare, la sfanta Vineri.

Si drumeata, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri salbatice

si necunoscute, pana ce cu mare greu ajunse la sfanta Vineri. si aici i s-a

intamplat ca si la sfanta Miercuri: numai ca sfanta Vineri i-a mai dat si ea un

corn de prescura, un paharut de vin si o vartelnita de aur care depana

singura; si a indreptat-o si ea cu multa bunatate si blandete la sora-sa cea

mai mare, la sfanta Duminica. si de aici drumeata, pornind chiar in acea zi, a

mers iarasi un an de zile prin niste pustietati si mai grozave decat cele de

pana aici. si fiind insarcinata pe al treilea an, cu mare greutate a putut sa

ajunga si pana la sfanta Duminica. si sfanta Duminica a primit-o cu aceeasi

randuiala si tot asa de bine ca si surorile sale. si facandu-i-se mila de aceasta

nenorocita si zdruncinata fiinta, a strigat si sfanta Duminica o data, cat a

putut, si indata s-au adunat toate vietatile: cele din ape, cele de pe uscat si

cele zburatoare. si atunci ea le-a intrebat cu tot dinadinsul daca stie vreuna

din ele in care parte a lumii se afla Manastirea-de-Tamaie. si toate au

raspuns, ca dintr-o singura gura, ca nu li s-a intamplat sa auda macar

vorbindu-se vreodata depre aceasta. Atunci sfanta Duminica a oftat din

adancul inimii, s-a uitat gales la nenorocita drumeata si i-a zis:

- Se vede ca vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altaceva, asa trebuie

sa fie, de nu ai parte de ceea ce cauti, fiica mea! Ca aici este capatul unei

lumi necunoscute inca si de mine, si oricat ai voi tu si oricare altul sa mai

301

mearga inainte de aici, este cu neputinta. Si atunci, numai iaca un ciocarlan

schiop se vede venind, cat ce putea; si, sovalc, sovalc, sovalc! se infatisaza

inaintea sfintei Duminici. Atunci ea il intreaba si pe acesta:

- Tu, ciocarlane, nu cumva stii unde se afla Manastirea-de-Tamaie?

- Da' cum sa nu stiu, stapana? Ca doar pe-acolo m-a purtat dorul, de

mi-am frant piciorul.

- Daca-i asa, apoi acum indata ia pe aceasta femeie, du-o numaidecat

acolo, cum ii sti tu, si povatuieste-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocarlanul, oftand, a raspuns cu smerenie:

- Ma supun cu toata inima la slujba mariei-voastre, stapana, desi este

foarte cu anevoie de mers pana acolo. Apoi sfanta Duminica a dat si ea

drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana

pana la Manastirea-de-Tamaie; si i-a mai dat o tipsie mare de aur si o closca

tot de aur, batuta cu pietre scumpe, si cu puii tot de aur, ca sa-i prinda bine

la nevoie; si apoi a dat-o pe seama ciocarlanului, care indata a si pornit,

sovalcaind.

Si cand ciocarlanul pe jos, cand drumeata pe sus, cand ea pe jos, cand

el pe sus. si cand biata drumeata nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci

indata ciocarlanul o lua pe aripioarele sale si o ducea. si tot asa mergand ei

inca un an de zile, cu mare greutate si zdruncen, au trecut peste

nenumarate tari si mari, si prin codri si pustietati asa de ingrozitoare, in care

fojgaiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecatori, vidre

cate cu douazeci si patru de capete si alta multime nenumarata de ganganii

si jiganii inspaimantatoare, care stateau cu gurile cascate, numai si numai

sa-i inghita; despre a carora lacomie, viclenie si rautate nu-i cu putinta sa

povesteasca limba omeneasca. Si, in sfarsit, dupa atata amar de truda si

primejdii, cu mare ce au izbutit sa ajunga la gura unei pesteri. Aici calatoarea

s-a suit iarasi pe aripile ciocarlanului, din care abia mai putea falfai, si el si-a

dat drumul cu dansa pe o alta lume, unde era un rai, si nu altaceva!

- Iaca Manastirea-de-Tamaie! zise ciocarlanul. Aici se afla Fat-Frumos,

pe care il cauti tu de-atat amar de vreme. Nu cumva ti-i cunoscut ceva pe

302

aici? Atunci ea, desi ii fugeau ochii de atatea straluciri, se uita mai cu bagare

de seama si indata cunoaste podul cel minunat din ceea lume si palatul in

care traise ea cu Fat-Frumos asa de putin, si indata i se umplura ochii de

lacrimi de bucurie.

- Mai stai! si nu te bucura asa degraba, ca inca esti nemernica pe

aceste locuri si tot n-ai scapat de primejdii, zise ciocarlanul.

Ii arata apoi o fantana, unde trebuia sa se duca trei zile de-a randul; ii

spune cu cine are sa se intalneasca si ce sa vorbeasca; o povatuieste ce sa

faca, rand pe rand, cu furca, cu vartelnita, cu tipsia si cu closca cu puii de aur

daruite ei de cele trei surori: sfanta Miercuri, sfanta Vineri si sfanta Duminica.

Apoi, luandu-si ziua buna de la calatoarea incredintata lui, iute se intoarna

inapoi, zburand neincetat de frica sa nu-i mai rupa cineva si celalalt picior.

Iara nemernica drumeata, lacrimand, il petrecea cu ochii in zbor, mergand

spre fantana ce-i aratase el. Si cum ajunge la fantana, scoate mai intai furca,

de unde o avea stransa, si apoi se pune jos sa se odihneasca. Nu trece mult

si, venind o slujnica sa ia apa, cum vede o femeie necunoscuta si furca cea

minunata torcand singura fire de aur, de mii de ori mai subtiri decat parul din

cap, fuga la stapana-sa si-i da de veste!

Stapana acestei slujnice era viespea care inalbise pe dracul,

ingrijitoarea de la palatul lui Fat-Frumos, o vrajitoare strasnica, care inchega

apa si care stia toate dracariile de pe lume. Dar numai un lucru nu stia harca:

gandul omului. Talpaiadului, cum aude despre aceasta minunatie, trimite

slujnica degraba, sa-i cheme femeia cea straina la palat si, cum vine, o

intreaba:

- Am auzit ca ai o furca de aur care toarce singura. Nu ti-e de vanzare,

si cat mi-i cere pe dansa, femeie, hai?

- Ia, sa ma lasi sa stau intr-o noapte in odaia unde doarme imparatul.

- De ce nu? Da furca incoace si ramai aici pana la noapte, cand s-a

inturna imparatul de la vanatoare.

Atunci drumeata da furca si ramane. stirba-baba-cloanta, stiind ca

imparatul are obicei a bea in toata seara o cupa de lapte dulce, i-a pregatit

303

acum una ca sa doarma dus pana a doua zi dimineata. si cum a venit

imparatul de la vanatoare si s-a pus in asternut, harca i-a si trimis laptele; si

cum l-a baut imparatul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a

chemat pe necunoscuta drumeata in odaia imparatului, dupa cum avusese

tocmeala, si a lasat-o acolo, zicandu-i incetisor:

- Cezi aici pana despre ziua, ca am sa vin atunci tot eu sa te iau. Harca,

nu doar ca soptea si umbla catinel ca sa n-o auda imparatul, ci avea grija sa

n-o auda, din odaia de alaturea, un credincios al imparatului, care in toate

zilele umbla cu dansul la vanat.

Si cum s-a departat baboiul de acolo, nenorocita drumeata a

ingenuncheat langa patul sotului ei si a inceput a plange cu amar si a zice:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! intinde mana ta cea dreapta peste mijlocul

meu, ca sa plesneasca cercul ist afurisit si sa nasc pruncul tau! Si, sarmana,

s-a chinuit asa pana despre ziua, dar inzadar, caci imparatul parca era dus

pe ceea lume!

Despre ziua, Talpoiul a venit posomorata, a scos pe necunoscuta de

acolo si i-a zis cu ciuda sa iasa din ograda si sa mearga unde stie. si

nenorocita, iesind cu nepus in masa si necajita ca vai de ea, s-a dus iarasi la

fantana si a scos acum vartelnita. si venind iarasi slujnica la apa si vazand si

aceasta mare minune, fuga la stapana-sa si-i spune ca femeia ceea de ieri

are acum o vartelnita de aur, care deapana singura si care-i mult mai

minunata decat furca ce i-a dat. Atunci pohoata de baba o cheama iarasi la

dansa prin slujnica, pune mana si pe vartelnita, tot cu acelasi viclesug, si a

doua zi dis-dimineata o scoate iarasi din odaia imparatului si din ograda.

Insa in aceasta noapte credinciosul imparatului, simtind ce s-a petrecut

si facandu-i-se mila de nenorocita de straina, s-a pus in gand sa descopere

viclesugul babei. si cum s-a sculat imparatul si s-a pornit la vanatoare,

credinciosul i-a spus cu de-amanuntul ce se petrecuse in odaia lui in cele

doua nopti din urma. si imparatul, cum a auzit aceste, pe loc a tresarit, de

parca i-a dat inima dintr-insul. Apoi a plecat ochii in jos si a inceput a

lacrima. si pe cand din ochii lui Fat-Frumos se scurgeau siroaie de lacrimi, la

304

fantana stiuta, urgisita si zbuciumata lui sotie scosese acum pe tipsie si

closca cu puii de aur, cea mai de pe urma a ei nadejde! si cum sta ea in

preajma fantanii, numai ce iaca pe slujnica stiuta iarasi o aduce Dumnezeu la

fantana, si cand mai vede si aceasta mare minunatie, nici mai asteapta sa ia

apa, ci fuga la stapana-sa si-i spune.

- Doamne, stapana, Doamne! Ce-am vazut eu! Femeia ceea are acum

o tipsie de aur si o closca de aur, cu puii tot de aur, asa de frumosi, de-ti fug

ochii pe dansii! Babornita, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme,

zicand in gandul sau: "Dupa ce umbla ea nu se mananca". Si cum vine

straina, hoanghina pune mana si pe tablaua cea de aur si pe closca de aur cu

puii de aur, tot cu acelasi viclesug. Dar imparatul, cand a venit in asta-sara

de la vanat si cand i s-a adus laptele, a zis in gandul sau:

- Acest lapte nu se mai bea si, cum a zis, l-a si aruncat pe furis,

undeva, si pe loc s-a facut ca doarme dus.

Dupa ce harca s-a incredintat ca imparatul doarme, bizuindu-se ea si

acum in puterea bauturii sale, a adus iarasi pe straina in odaia lui, tot cu

aceeasi randuiala ca si in noptile trecute; si lasand-o acolo, s-a departat!

Atunci zbuciumata drumeata, cazand iarasi in genunchi langa patul sotului

ei, se ineca in lacrimi, spunand iarasi cuvintele aceste:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Fie-ti mila de doua suflete nevinovate, care

se chinuiesc de patru ani, cu osanda cea mai cumplita! si intinde mana ta

cea dreapta peste mijlocul meu, sa plesneasca cercul si sa se nasca pruncul

tau, ca nu mai pot duce aceasta nefericita sarcina! Si cand a sfarsit de zis

aceste, Fat-Frumos a intins mana, ca prin somn, si cand s-a atins de mijlocul

ei, dang! a plesnit cercul, si ea indata a nascut pruncul, fara a simti catusi de

putin durerile facerii. Dupa aceasta imparateasa povesteste sotului sau cate

a patimit ea de cand s-a facut el nevazut.

Atunci imparatul, chiar in puterea noptii, se scoala, ridica toata curtea

in picioare si porunceste sa-i aduca pe harca de baba inaintea sa, dimpreuna

cu toate odoarele luate cu viclesug de la imparateasa lui. Apoi mai

porunceste sa-i aduca o iapa stearpa si un sac plin cu nuci, si sa lege si sacul

305

cu nucile si pe harca de coada iepei, si sa-i dea drumul. si asa s-a facut. si

cand a inceput iapa a fugi, unde pica nuca, pica si din Talpa-iadului bucatica;

si cand a picat sacul, i-a picat si harcei capul.

Harca aceasta de baba era scroafa cu purceii din bulhacul peste care

v-am spus ca daduse mosneagul, crescatorul lui FatFrumos. Ea, prin

dracariile ei, prefacuse atunci pe stapanusau, Fat-Frumos, in purcelul cel

rapciugos si rapanos, cu chip sa-l poata face mai pe urma ca sa ia vreo fata

de-a ei, din cele unsprezece ce avea si care fugisera dupa dansa din bulhac.

Iaca dar pentru ce Fat-Frumos a pedepsit-o asa de grozav. Iara pe credincios

cu mari daruri l-au daruit imparatul si imparateasa, si pe langa dansii l-au

tinut pana la sfarsitul vietii lui.

Acum, aduceti-va aminte, oameni buni, ca Fat-Frumos nu facuse nunta

cand s-a insurat. Dar acum a facut si nunta si cumatria totodata, cum nu s-a

mai pomenit si nici nu cred ca s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. si

numai cat a gandit Fat-Frumos, si indata au si fost de fata parintii

imparatesei lui si crescatorii sai, baba si mosneagul, imbracati iarasi in

porfira imparateasca, pe care i-au pus in capul mesei. si s-a adunat lumea de

pe lume la aceasta mare si bogata nunta, si a tinut veselia trei zile si trei

nopti, si mai tine si astazi, daca nu cumva s-a sfarsit.

Broasca testoasa cea fermecatade Petre Ispirescu

A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor

vremea de insuratoare, le-a zis imparatul:

- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa

intrati si voi in randul oamenilor.

306

- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam,

raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa

plece mai curand.

Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste

cu dansul si banet de ajuns. Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui

imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si

invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu

mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat,

carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu

dansa. Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu

ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el.

Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de

cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii.

Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a

lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare

ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand,

ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare.

In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa

stie ce are sa faca cu dansa. Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el

acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva,

balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o

lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica

inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de ce

merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara

mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea

armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei

lucie ca o oglinda.

El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in

apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata

ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde

307

lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful

nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i mai lua. Se uita la

dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era

de dus cu mintile. In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca

testoasa se tine dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea

inima ceva, dara nu pricepu nimic. Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu

ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse

acasa. A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-

si mai aduca aminte ca plecase in petit. A treia zi, cum se scula, pleca iarasi

la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui. Si cum sta el acolo

si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se

uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in

petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.

Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si

el norocul, iata ca broasca mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa

mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu

ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa

plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva,

asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca si

cand ar fi fost butucite. Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si

cautatura la broasca, vazu ochii ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca

il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga:

- Asta sa fie logodnica mea.

- Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca.

Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti

ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine.

Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind. Ar fi

rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i

ramaie talpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap si

se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub

soare. Ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intro lingura de apa. Dara se

308

opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana

a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai. Se

pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau

alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu

logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a

sa-si aduca si el logodnica.

Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea

imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l

trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu

vedea nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase

calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea

cu gatul stramb, de atata uitat inapoi. Daca ajunse si gasi pe toti ai lor

adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se

intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica

mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu

vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca,

dara nui detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in

tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare.

Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea

tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise

el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos".

A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de

impodobi palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si priimeasca

nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare,

ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului.

Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor.

Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele.

Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise

imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati.

Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca

fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai

309

despre dansul cam in dodii. Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice,

fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in

desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos,

insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se

vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai mic de

ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului. Fiul cel

mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea

testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om

ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca

sa mearga. Atunci ea ii raspunse:

- Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si

inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece

ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a fost rapit-o

dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut. Vorbele ei mieroase,

viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum

pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el

ii mai zise:

- Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca

lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si

cu cumnatele mele.

- La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie,

sa ne imbaiem.

- Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el.

- De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci.

Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-

alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la

soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti stalpii si

ciubucele de pe langa streasina licarea de-ti lua ochii. Zana lua de mana pe

fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul

ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea

scumpeturi. Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge

310

de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara. Fiul imparatului nu

cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de mare pret ce erau

asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea.

Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita si adusa din

mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode

toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de

aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu

margaritare. Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina,

unde mirosul florilor ii imbata. Zana porunci si trase la scara o caruta

ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu

pietre nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se

urcara. Cum se puse el langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si

asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor. Amandoi erau

imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara

zburau de parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. intr-o clipa

ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata

intarziere.

Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte

taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata

alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata

bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub

soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si da coate, a-si veni in

cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor. Imparatul nu mai

putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea

minunilor. Zana se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate

inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai

ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici.

Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele

tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa. Imparatul isi implini

pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu.

Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare. Dupa ce se cununara

311

fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera in hora si

jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand

juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de

mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o

domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai

mare frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.

.Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. Imprejurul

mesei imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime,

pentru negustorime si pentru prostime. Se pusera la masa.

Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce

face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de

bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea

facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima. Cand se

sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii

multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori

bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.

Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai

mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne

traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase

din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei. In calea

ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu

locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara. Ducandu-se si

nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele

mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei,

bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu

mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila

lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe,

fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta.

Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa,

strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. Imparatul

312

se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa. Aceasta imparateasa

cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si

cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea

cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si

in veselie toata viata lui. Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un

os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-voastra, lucruri care,

de s-ar crede, m-ar da de minciuna.

Cele douasprezece fete de imparat si

palatul cel fermecatde Petre Ispirescu

A fost odata un flacaiandru sarman de parinti. El argatea pe la unii si

pe la altii ca sa-si castige hrana vietii. Si fiindca avea darul de a fi curatel,

toti flacaii din sat il pizmuiau. Ceilalti argati casunasera pe dansul si-l tot luau

peste picior, iara el nu lua aminte la flecariile lor si-si cauta de treaba lui.

Cand se adunau seara si barfeau verzi si uscate, el se facea ca nu intelege

vorbele aruncate in pofida lui; se arata prostanac. pentru aceasta ei il

porocleau zicandu-i cascaundul satului.

Stapanii unde slujea el erau foarte multumiti de dansul si se bateau

care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat, fetele isi dau coate si se uitau

la dansul pe subt sprincene. Si ce e drept ca aveau la ce se uita. El era curat

la fata si chipes; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o coama pe

grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe

buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niste ochi, neiculita, de bagase pe

toate fetele in boale.

Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se intrecea sa-i dea

pricina de vorba; dara el nu baga pe nimeni in seama; se facea ca nu pricepe

313

ce vor ele. Pentru aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de

seama, intre ele, il porocleau cu numele de Fat-Frumos al satului. Si de unde

sa nu fie asa!El nu se uita nici in dreapta, nici in stanga, mergea cu vitele la

pasune si treaba iesea din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalti

argati.Nu stiu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le pastea el erau mai

frumoase decat ale celorlalti argati. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale

altor argati, fiindca pe unde le ducea el pasunea era mai cu gust si mai

indestulatoare. Pe unde calca piciorul lui se cunostea, fiindca si ierburile se

inveseleau.

Pasamite se nascuse in ceas bun si era ursit sa ajunga ceva. Dara el

nici habar navea de asta si nici gand n-avea sa se mandreasca, fiinda nu stia

ce-i este ascuns in cursul vremilor. Ci smerit, precum il lasase pe el

Dumnezeu, isi vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau in

oricareva fel, de altii sau de al altora. Si tocmai pentru aceasta flacaii si

ceilalti argati il ponosluia.Intr-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland

dupa vaci, se dete la umbra unui copaci mare si stufos si adormi; isi si

alesese, vezi, loc pentru asa ceva.

Era o valcea impodobita cu fel de fel de floricele, toate inflorite, de

parea ca da ghes omului sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraias,

a carui obarsie venea dintr-un sipot de apa ce iesea din coasta unui delulet,

serpuia printre brusturi si alte buruieni pe unde isi facuse loc, si susurul apei

parca te indemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era maret si

parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui intinse se giugiuleau

pasarelele si-si faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se

aprindea intr-insul focul dragostei. Desisul frunzelor sale facea o umbra, de

parca ramneai la ea. Bag seama, nu era asa cascaund flacaul acesta, si pe

nedrept ii atarnau de coada acest ponos ceilalti argati din sat. Cum puse

capul jos si adormi.N-apucase sa doarma, ca de cand incepui sa va

povestesc, si o data sari drept in sus.

Visase un vis foarte frumos si se desteptase.Visase ca unde venise la

dansul, mare, o zana mai frumoasa decat toate zanele din cer si de pre

314

pamant, si-i zisese sa se duca la curtea imparatului locului aceluia, ca acolo

are sa se procopseasca.Cand se destepta, isi zise: "Ma, ca ce sa fie asta?" si

incepu a se pune pe ganduri; toata ziulica il muncira gandurile si nu se

domirea de loc, de loc ca ce sa insemneze un asemenea vis. El nu intelegea

ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca.A doua zi, mergand iarasi

cu vitele la pascut, abatu din drum si dete iarasi pe la copaciul cu pricina, si

iarasi se culca la tulpina lui, si iarasi visa acelasi vis.Sculandu-se, isi zise:

"Ma, asta nu e lucru curat", si iarasi toata ziulica fu dus pe ganduri.

A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la acelasi copaci sub

care se culca, si visa acelasi vis; ba inca de asta data zana il ameninta cu

boala si cu toate ticalosiile omenesti, daca nu s-o duce.Atunci si el, daca se

scula si veni acasa cu vacile si le baga in cosar, se infatise la stapanu-sau si-i

zise:

- Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc in lume sa-mi caut

norocul. Destul am argatit, si pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot si eu

salta ceva. Fa bine si-mi da socoteala.

- Da pentru ce, baiete, sa iesi de la mine? Au doara nu te multumesti de

simbria ce-ti dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine sezi la mine, si eu

voi cata sati dau o fata buna din sat, cu nitica zestricica, sa te mai ajut si eu

cu ce m-o lasa inima, sa-ti faci si tu rost aici ca toti megiasii, nu mai hoinari

prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un capatai, ca vai de lume.

- Ba, de multumit, sunt multumit de d-ta, stapane; mancare am

destula, nu pot sa manii pe Dumnezeu; dara asa mi-a venit mie, sa ma duc in

lume, si nu voi ramanea pentru nu stiu ce.

Daca vazu stapana-sau ca este peste poate a-l face sa ramaie, ii dete

ce bruma mai avea sa ia, si el pleca, luandu-si ziua buna de la

stapan.Ducandu-se de la satul sau, flacaul ajunse drept la curtea

imparateasca si se baga argat la gradina imparatului. Gradinarul fu bun-

bucuros sa-l priimeasca, cand il vazu asa curatel, caci dobandise pana atunci

cateva bobarnace de la fetele imparatului ca baga argati tot ce este mai

uracios si mai scarbos in omenire.Curatel, curatel, dara hainele de pe dansul

315

erau imoase, deh! ce sa zici, ca de macar. Gradinarul puse de-l imbaie, il

primeni si-i dete de imbraca niste haine care sa mai semene a argat la

gradina imparateasca. Si cum era de potrivit facut la boiul lui, ii sedesa bine

cu hainele ce imbraca.

Pe langa celelalte trebi gradinaresti, slujba lui de capetenie fu ca sa

faca in fiecare zi cate douasprezece manunchiulete de flori, si in fiecare

dimineata sa le dea la cele douasprezece domnite, fete ale imparatului, cand

vor iesi din casa spre a se primbla prin gradina.Aceste domnite erau ursite sa

nu se poata marita pana nu va gasi cineva care sa le ghiceasca legatura

ursitei lor si sa faca pe vreuna din ele ca sa iubeasca pe cineva. Ursitele lor

le daruise cu patima jocului. Erau nebune dupa joc si pe fiecare noapte

rupeau cate o pereche de conduri de matase alba, dantuind.Nimeni nu stia

unde merg ele noaptea de joaca.

Imparatul se luase de ganduri cu atata cheltuiala pe condurii fetelor

sale si pentru inima lor de gheata, de care nu se putea lipi nici un june din

cei ce venisera in petit.

Pentru aceasta el dase sfara in tara lui si in tarile streine, precum ca sa

se stie ca cine se va gasi sa-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare

cate o pereche de conduri, poate sa-si aleaga pe care ii va place din ele, si el

i-o va da lui de sotie.El stia ca le tine pe toate inchise la un loc, intr-o camara

din palatul sau, incuiate si zavorate cu noua usi de fier si cu noua lacate

mari. Dara nimeni nu stia ce fac ele noaptea de li se rup incaltamintele, caci

nimeni nu le vazusera pana atunci iesind din casa, caci nu puteau.Pasamite,

lor le era facut ca asa sa-si petreaca vremea in toata viata lor. Asa le era

oranda.

Cum se auzi de aceasta hotarare a imparatului, incepu a curge la

petitori; ba feciori de domni si de imparati, ba feciori de boieri mari, pana si

feciori de boieri mai mici. Si care cum venea se punea de panda la usa

domnitelor cate o noapte. Imparatul astepta cu mare nerabdare in fiecare

dimineata ca sa-i aduca cate vreo veste buna; dara in loc de aceasta, i se

spunea ca junii ce se puneau de panda seara nu se mai gasesc dimineata.

316

Nu se stia ce se fac. Nici de urma macar nu li se mai dedea.Unsprezece flacai

o patise pana acum. Ceilalti cari mai erau, incepusera a se codi; nu mai voira

sa stea de panda.Se lipseau de a lua de neveste niste fete pentru care se

rapune atati tineri.Si astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la

curtea acestui imparat, sii lasara fetele in plata Domnului; caci nimeni nu mai

voia sa-si piarza sufletul pentru un cap de muiere.

Insusi imparatul fu coprins de spaima, cum de sa piara asa junii ce

voiau sa-i pandeasca fetele, si nu mai cuteza sa indemne pe

nimeni.Imparatul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate

douasprezece perechi de conduri, si intrase la grije ca o sa-i imbatraneasca

fetele in vatra si o sa impleteasca cosita alba, fara sa puie pirostriile in

cap.Argatul de la gradinarie isi implinea slujba cum stia el in legea lui. Si

domnitele erau multumite de manuchele de flori ce li le da argatul, si

gradinarul de lucrul lui.El, cand da florile domnitelor, nici nu-si ridica ochii

asupra lor; dara cand da florile fetei celei mici, nu stiu de ce, ca se rosea ca

un bujor, si-i tacaia inima, de sta sai sara din piept afara.Fata baga de seama

aceasta, insa crezu ca flacaul este rusinos si d-aia se face asa de rosu cand

vine inaintea lor.Azi asa, maine asa, el vedea ca nu e de nasul lui o asa

bucatica. Dara ce-i faci inimei? Ea ii da branci si lui, bat-o pustia! si ar fi voit

sa se puie si el la panda, si apoi se gandea si la pataniile celor ce pazise

inaintea lui.

Fata cea mica se gresi intr-o zi si spuse surorilor cum argatul care le da

flori se roseste ca o sfecla cand vine inaintea lor si cum este de curatel. Cum

auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei

mai mici, unde incepu sa o dojeneasca cu niste vorbe cam luatoare in ras,

cum de numai sa se gandeasca ea a scoate asa vorbe blande pentru un

argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a se planisi

cuiva.Baiatului ii zicea inima sa se arate la imparatul cu cererea de a pandi si

el, dara sa lasam ca-si cunostea lungul nasului, sa lasam ca nu1 uitase

pateniile atator flacai ce pierisera, lui ii era sa nu-si piarza slujba si sa ramaie

cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va

317

fi gonit de la curtea imparateasca, n-are sa mai vaza pe fetele imparatului,

caci dandu-le flori in fiecare dimineata, oricat se feri de vreo patima, totusi

gigasiile si frumusetile fetelor de imparat, si mai cu seama cautatura cea

blajina a fetei celei mici, il ademenise pana intr-atat, incat, se socotea el, ca

daca nu va mai atinge in fiecare dimineata cu degetele sale mainile cele albe

ca o coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de imparat, nu va

mai putea trai.

Ziua, noaptea, il munceau aceste ganduri si nu stia cum sa faca sa-si

implineasca pofta inimei, fara de care, simtea el, ca nu va putea sa mai

traiasca.Intr-una din nopti, adormind el cu gandul tinta la dorinta ce-l chinuia

de-i rodea baierile inimei, vazu in vis iara pe zana din valceaua cea cu flori

unde i se aratase odinioara.Ea ii zise:

- Sa te duci in unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui

de dafin, unul ciresiu si altul trandafiriu; alaturi de dansii vei vedea o

sapaliga de aur, o nastrapa tot de aur si un stergar de matase. Sa iei acesti

pui de dafin, sa-i pui in doua ghivece frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de

aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i stergi binisor cu stergarul cel de

matase si sa-i ingrijesti ca pe lumina ochilor tai. Cand vor creste si se vor

face ca de un stat de om, orice vei cere de la dansii ti se va izbandi tocmai

pe tocmai.

Zise si pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i

multumeasca barim.Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu

se sterse la ochi macar, si dete fuga in unghiul gradinei cel despre rasarit si

ramase nauc de bucurie, cand vazu in fiinta toate cele ce ii spusese zana in

somn. Acum se sterse si el la ochi, se pipai sa vaza nu care cumva doarme

inca si aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se incredinta ca nu este

naluca, de noapte, puse mana si lua dafinii.Ii ingriji cum stiu el mai bine, ii

sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, ii uda cu nastrapa, ii sterse cu

stergarul si, ce sa mai lungim vorba? ii ingriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai

precum ii poruncise zana.

318

Dafinii cresteau si se imputerniceau ca prin minune. Nu trecu mult si se

facura mari. Frumusete ca la acesti dafini nici ca s-a mai vazut.Cand ajunsera

ca d-un stat de om, el veni la dansii intr-una din zile si zise unuia precum il

invatase zana:

Dafine, Dafine,

Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,

Cu nastrapa de aur udatu-te-am,

Cu stergar de matase stersu-te-am,

Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu,

Sa nu fiu vazut de nimeni.

El ramase buimacit de mirare, cand in clipa aceeasi chiar vazu cum se

infiinteaza un boboc de floare, cum creste de se mareste si cum se deschide

o floare asa de frumoasa, de nu puteai sa te opresti ca sa nu o mirosi. El

puse mana de o rupse, o lua si o baga in san; vezi ca asa il invatase

zana.Seara cand domnitele intrara in camara lor cea incuiata si zavorata cu

noua lacate mari, ca sa se culce, el se furise binisor pe langa ele si intrara

impreuna. El le vedea pe ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le

vazu ca in loc sa se dezbrace spre a merge la culcare, ele incepura a se

pieptana, a se imbraca cu haine scumpe si a se gati de duca.El se mira de

cele ce vedea si hotari ca sa se tie dupa dansele cu dinadinsul sa vaza pe

unde au sa iasa ele, unde au sa se duca si ce au sa faca.Cand deodata, fata

cea mai mare zise surorilor sale:

- Gata sunteti, fetelor?

- Gata suntem, raspunsera ele.Atunci cea mare din surori batu cu

piciorul in pamant, si deodata se deschise in doua dusumeaua casei. Ele se

coborara prin acea deschizatura si mersera, pana se ajunsera la o gradina

garduita cu zid de arama.Cand fura sa intre, fata cea mare batu din picior

iarasi si portile cele de otel ale gradinei se deschisera. Intrand, baiatul calca

pe rochia fetei celei mici.Aceasta, intorcandu-se repede, nu vazu pe nimeni;

si, chemandu-si surorile, le zise:

319

- Surorilor, banuiesc ca s-a luat cineva dupa mine, ca uite, simtii ca m-a

calcat oarecine pe rochie.Surorile se uitara in toate partile si nevazand nici

ele pe nimeni, ii raspunse:

- Nu fii asa banuitoare, soro; cine sa fie aci, ori sa se ia dupa noi. Nici

pasare maiastra nu poate razbi pana unde suntem noi acum. Ia vezi mai

bine, sa nu se fi apucat rochia ta de vreun maracine si, cum esti tu fricoasa,

ti s-o fi parut ca te-a calcat nestine pe rochie. Nu fi asa de usurica!

Ea tacu. Baiatul se tinea dupa dansele.Trecura printr-o padure cu

frunzele de argint, trecura prin alta cu foile de aur, trecura prin alta padure

cu frunzele numai diamanturi si pietre nestimate, cari sclipeau de-ti luau

ochii, si ajunsera la un elesteu mare.In mijlocul acelui elesteu se ridica un

dambulet si pe dansul niste palaturi cum nu mai vazuse el pana atunci.

Palaturile imparatului ramasesera jos de tot pe langa acestea, care

straluceau de la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Si asa de cu

mestesug erau facute, incat cand te urcai in ele ti se parea ca te cobori, si

cand te dedeai jos din ele ti se parea ca te urci.

Douasprezece luntrisoare cu vaslasi muiati numai in fir de cel bun le

asteptau la margine. Cum ajunsera, se pusera fiecare in cate una si plecara.

Argatul se puse in luntrea fetei celei mici.Luntrile pornira si mergeau in

rand ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici ramanea mai in urma.

Vaslasul se mira cum de este mai grea decat altadata si tragea din rasputeri

la vasle ca sa ajunga pe celelalte.Cum iesira la celalalt mal al elesteului, se

auzi o muzica, care, vrand, nevrand, te facea sa dantuiesti. Fetele se

repezira ca fulgerul, intra in palat si se pusera pe joc cu flacaii cari le

pandisera, si jucara si jucara pana ce li se sparsera condurii.

Baiatul se tinu mereu dupa ele. Intrand si el in palat, ce-i vazura ochii?

Camara de joc mare si larga de abia puteai sa-i zaresti capataiul. Ea era

impodobita numai cu aur, cu pietre nestemate si cu faclii de jur imprejur ce

ardeau in niste sfesnice de aur curat, mai mari decat omul. Paretii albi ca

laptele straluceau de-ti luau ochii, si cu dungi de aur, impodobite cu zamfiruri

si rubinuri de licareau ca focul.Argatul se puse intr-un colt si privea la toate

320

minunile astea. Si avea si la ce privi, caci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai

vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea si el

tontoroiul de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc

fara a salta, cand canta muzica aia. Pana si sfesnicele si mesele si lavitele

din casa saltau.

Si nici pomeneala macar nu este ca sa-si inchipuiasca cineva

frumusetea cantarilor si a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute,

buciume, cimpoaie si alte multe d-alde astea cantau intr-o unire de

ramaneau mart cei mai buni muzicanti din lume.D-apoi fetele1? Trageau cu

foc la niste hori, batuta, braul, ca la usa cortului, de unul singur, piparus si

cate jocuri toate, de puteai sa-ti rupi bojocii jucand.Si jucara si jucara, pana

despre ziua. Cand, deodata, incetand muzica de a mai canta, iesi ca din

pamant o masa incarcata cu de toate bunatatile, si ce este pe lume, si ce nu

este. Se pusera cu totii la masa si mancara si se chefuira cat le poftira inima.

Argatul de la gradinarie sedea in coltul lui unde se asezase si privea,

lasandu-i gura apa.

La masa le slujea niste arapi, imbracati in niste haine foarte scump

impodobite.Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se intoarce acasa.Se

intoarsera iarasi pe unde au fost venit. Baiatul se tinea dupa dansele, ca

dracul dupa calugar.Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i

dete argatului prin gand, ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci.Un

freamat puternic se facu atunci in toata padurea, ca de o furtuna ce vine

intaratata asupra copacilor; si totusi nici o frunza macar nu se misca din loc,

ba nici macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim.Fetele rasarira.

- Ce sa fie asta, leiculita? zisera.

- Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-si are

cuibul in turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin

frunze; caci numai ea poate sa razbata pe aici.

Fetele trecura si ajunsera in palatul unde erau incuiate, tot pe unde

iesisera.A doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori

fetelor imparatului, ascunse cu mestesug ramurica rupta in manunchiul fetei

321

celei mici.Domnita se mira cand isi priimi manunchiul de flori, se uita cam cu

mila la argat si nu-si putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica intre

florile ce priimise.A doua seara, iarasi asa o petrecura. Baiatul, iarasi pe furis,

se tinuse dupa dansele, cu deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii

cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarasi intre florile ce dete a doua zi

domnitei celei mici. Fata cea mai mare, iarasi cu cuvinte linistitoare, alina

frica surorilor ei cand se auzi freamatul ce se facu in padurea de unde

argatul rupse ramurica.

Cand a doua zi domnita cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa

intre ele, ii dete un fier ars prin inima.Ea cauta vreme cu prilej si,

prefacandu-se ca vrea sa se primble, iesi preste zi prin gradina si, intalnind

pe argat la o cotitura a gradinei, il opri si-i zise:

- De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o in manunchiul de flori?

- De unde o stie prea bine maria-ta.

- Care va sa zica, tu te-ai tinut dupa noi, si stii unde mergem noi

noaptea.

- Cam asa maria-ta.

- Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a

vazut?

- Pe furis.

- Na o punga de bani, si sa nu scoti nici o vorba despre primblarea

noastra de noaptea.

- Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta.

- Daca voi auzi insa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ti taie capul.

Zise ea vorbele astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i

se parea ca acest argat din ce in ce se face mai curatel.A treia noapte cand

se duse dupa dansele, tot pe furis, rupse o ramura din padurea cu copacii cei

care aveau foile de diamant, si iarasi se facu freamat printre frunze, si iarasi

surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte linistitoare.

Domnita insa cea mica, nu stiu de ce, dara in inima ei se strecura o bucurie

ascunsa.In ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant in manunchiul de

322

flori, cata cam pe subt ascuns la argat si-l gasi ca nu se prea deosebeste de

fiii de domni si de imparati. Atat i se paru de dragalas.Argatul si dansul cata

asupra domnitei cu ochi galesi, dara tot pe furis, si o vazu ca se tulburase

oarecum, se facu insa ca nu pricepe nimic si-si cata de treaba.

Surorile domnitei detera peste dansii vorbind si rasera de dansa si

luara cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu si inghiti rusinea. Nu

se putea ea mira din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, ii

intrase in cap ca acest flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise

lucruri ce nici maiestrele nu le stiau.

Si apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit

si blajin il arata cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, si

infatisarea, si totul intr-insul avea pe vino-ncoace. Dupa ce intrara in casa

fetele, domnita cea mica le spuse ca argatul de la gradinarie stia tot ce fac

ele noaptea. Atunci se adunara la sfat si planuira ca sa-l faca si pe dansul sa-

si piarza inima si simtirile, cum facusera si cu ceilalti tineri.Flacaiandrul insa

se furisa si de asta data de intra in camara fetelor, ca sa asculte la sfatul

lor.Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca intre ele ceva

pentru dansul.Acum, dupa ce stia totul, dara totul ce trebuia sa stie, se duse

la dafinii lui si zise catre cel trandafiriu:

Dafine, Dafine,

Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,

Cu nastrapa de aur udatu-te-am,

Cu stergar de matase stersu-te-am,

Da-mi minte si procopseala de fiu de domn si imparat!

Ca si de la rand, un boboc de floare incolti, crescu si se deschise o

floare minunata. El lua floarea si o baga in san. Odata cazura de pe fata lui

arsaturile de soare si ii ramase chipul curat si luminat, ca si cand atunci il

facuse ma-sa. Simti ca in creierii lui se petrece un ce de care nu-si putea da

seama. Dara vazu ca incepe a judeca altfel de cum judeca el pana acum.

Pasamite se ascutise la minte. Si totdeodata se pomeni imbracat cu niste

haine ca ale fiilor de imparati si de domni.Atunci se duse la imparatul si ceru

323

si dansul sa-i pazeasca fetele, intr-o noapte.Imparatului i se facu mila de

tineretele lui si-l sfatui sa-si caute mai bine de treaba, decat sa se rapuie. El

starui. Imparatul priimi. Acesta nici ca banuia macar a fi argatul de la

gradinarie; asa de mult se schimbase.

Cand il arata fetelor si le spuse imparatul ce voieste, nici ele, vezi, nu-l

cunoscura. Numai cea mica, fiind cu cuiul la inima, il cunoscu si incepu a

tanji de dragoste. Noaptea urmatoare, cand plecara ele la joc, il luara si pe

dansul. El stia ce i se pregateste, dara se feri ca de oala malaiului sa nu dea

in clapca. Ajunsera la palatul vrajit, jucara pana despre ziua, apoi se pusera

la masa. I se aduse si lui bautura din care bause toti cari venisera inaintea

lui, bautura care trebuia sa-l faca a-si pierde mintile si simtirea, bautura care

sa-l piarza si pe dansul ca pe ceilalti. Atunci unde isi intoarse niste ochi

lacramosi si plini de focul dragostei ce-l mistuia, si zise cu grai duios

domnitei celei mici:

- Vezi tu? iaca eu ma pierz pentru dragostea ta, daca ai asa inima de

gheata.

- Nu, n-am inima de gheata, focul dragostei tale mi-a incalzit-o,

raspunse ea. Nu bea. Mai bine voi sa fiu gradinareasa cu tine, decat fata de

imparat. Cum auzi asa, el arunca bautura la spate, si mai apropiindu-se de

dansa, ii mai zise:

- Sa nu-ti fie teama, maria-ta, ca gradinareasa nu ai sa fii o data cu

capul.

Toti cei de fata auzira vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi si toti

cu totul se pomenira in palaturile imparatului. Palatul cel fermecat pieri ca o

naluca, ca si cum n-ar fi mai fost pe lumea asta. Cand ii vazura imparatul,

incremeni de uimire cu amandoua mainile pe barba. Flacaul, fostul argat la

gradinarie, ii povesti toata siretenia noptilor. Imparatul dete pe fata cea mica

dupa flacaiandrul cel frumos si dragastos. Apoi se infatisara si celelalte fete

cu cate unul din fiii de imparati si de domni pe care si-l alesese. Imparatul se

indupleca si le dete pe fiecare la casa lor. Si se facu o bucurie mare in toate

324

partile, care bucurie de ar fi o suta de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o

spune.

Inainte de a se cununa, fata cea mica intreba pe logodnicul ei cu ce

putere facu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor si legatura farmecului

ce le tineau inlantuite. El spuse. Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus

decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toti oamenii, se duse de taie dafinii si-i

baga in foc.Apoi se cununara si traira o viata fericita, cum se traieste pe

lumea noastra asta baltata, pana ce se istovira toti cu totul, in adanci

batranete.Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Tinerete fara batranete si viata

fara de moartede Petre Ispirescu

A fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si

frumosi, si, voind sa aiba copii, a facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca

pentru aceasta; a imblat pe la vraci si filosofi, ca sa caute la stele i sa le

ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar. In sfarsit, auzind imparatul ca

este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el

raspunse trimisilor ca: cine are trebuinta, sa vie la dansul. S-au sculat deci

imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vro cativa boieri mari, ostasi si

slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a

iesit sa-i intampine si totodata le-a zis:

- Bine ati venit sanatosi; dar ce imbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o

sa-ti aduca intristare.

325

- Eu nu am venit sa te intreb asta, zise imparatul, ci, daca ai ceva

leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.

- Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-

Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el. Luand imparatul si

imparateasa leacurile, sau intors veseli la palat si peste cateva zile

imparateasa s-a simtit insarcinata. Toata imparatia si toata curtea si toti

slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.Mai-nainte de a veni ceasul

nasterii, copilul se puse pe un plans, de n-a putut nici un vraci sa-l impace.

Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici

asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca.

- Taci, dragul tatei, zice imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau

cutare; taci, fiule, ca ti-oi da sotie pe cutare sau cutare fata de imparat, si

alte multe d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu tace, ii mai zise:

taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata fara de

moarte.Atunci, copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine si in

surle si in toata imparatia se tinu veselie mare o saptamana intreaga. De ce

crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet. Il detera pe la

scoli si filosofi, si toate invataturile pe care alti copii le invata intr-un an, el le

invata intr-o luna, astfel incat imparatul murea si invia de bucurie. Toata

imparatia se falea ca o sa aiba un imparat intelept si procopsit ca Solomon

imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si

dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea

cincisprezece ani si imparatul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii

imparatiei si se chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise:

- Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere.

Auzind aceasta, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis:

- Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru

nemaiauzit? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac.

- Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata

lumea pana ce voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut. Atunci toti

326

boierii si imparatul detera in genuchi, cu rugaciune sa nu paraseasca

imparatia; fiindca, ziceau boierii:

- Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in scaun, si

avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie.

Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand statornic ca o

piatra in vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, ii dete voie si puse la

cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.

Apoi, Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti unde erau cei mai

frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea

mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In

sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii o data prin grajd si,

zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos si slab, se duse si la dansul; iar

cand puse mana pe coada lui, el isi intoarse capul si zise:

- Ce poruncesti, stapane? Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ajutat sa

ajung ca sa mai puie mana pe mine un voinic. Si intepenindu-si picioarele,

ramase drept ca lumanarea. Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa

faca si calul ii zise:

- Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tata-tau palosul, sulita,

arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau; iar pe mine

sa ma ingrijesti cu insuti mana ta sase saptamani si orzul sa mi-l dai fiert in

lapte. Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pre

vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiza toate tronurile cu haine spre

a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea. Fat-Frumos, dupa ce rascoli

trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui tron vechi, armele si

hainele tatane-sau de cand era flacau, dar foarte ruginite. Se apuca insusi cu

mana lui sa le curete de rugina si, dupa sase saptamani, izbuti a face sa

luceasca armele ca oglinda. Totodata ingriji si de cal, precum ii zisese el.

Destula munca avu; dar fie, ca izbuti.

Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine

curatate si pregatite, odata se scutura si el, si toate bubele si rapciuga

327

cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras,

trupes si cu patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:

- De azi in trei zile plecam.

- Sa traiesti, stapane; sunt gata chiar azi, de poruncesti, ii raspunse

calul. A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina de

jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz, cu palosul in mana, calare pe calul

ce-si alesese, isi lua ziua buna de la imparatul, de la imparateasa, de la toti

boierii cei mari si cei mici, de la ostasi si de la toti slujitorii curtii, carii, cu

lacramile in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care

cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dand pinteni calului, iesi pe

poarta ca vantul, si dupa dansul carale cu merinde, cu bani si vreo doua sute

de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca.

Dupa ce trecu afara de imparatia tatalui sau si ajunse in pustietate,

Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii

trimise inapoi, oprindusi pentru dansul merinde numai cat a putut duce calul.

Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti,

pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o multime de oase de oameni.

Stand sa se odihneasca, ii zise calul:

- Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat

de rea, incat nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea

femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor pe care nu-i asculta, ci ii tot

necajea, a facut-o sa fie Gheonoaie; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar

maine, in padurea ce o vezi, o s-o intalnim venind sa te prapadeasca; e

grozava de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi,

iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va

fi de trebuinta. Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul. A

doua zi, cand se revarsa ziorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-

Frumos insela si infrana calul, si chinga o stranse mai mult decat alta data, si

porni; cand, auzi o ciocanitura groaznica. Atunci calul ii zise:

- Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia. Si cand venea

ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea; iar calul se urca ca vantul

328

pana cam deasupra ei si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata si, cand era

gata a o lovi cu a doua sageata, striga ea:

- Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic! Si vazand ca nu o crede, ii dete

inscris cu sangele sau.

- Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce

este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa m-ai mancat tu pe mine;

sa stii ca pana azi nici un muritor n-a cutezat sa calce hotarele mele pana

aicea; cativa nebuni carii sau incumes a o face d-abia au ajuns pana in

campia unde ai vazut oasele cele multe.

Se dusera acasa la dansa, unde Gheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l

omeni ca pe un calator. Dar pe cand se aflau la masa si se chefuiau, iara

Gheonoaia gemea de durere, deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in

traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa

trei zile d-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din

cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat

ce cauta; atunci ea ii zise:

- Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti. Dupa trei zile,

se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar merse, cale

lunga si mai lunga; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de

o campie frumoasa, pe de o parte cu iarba inflorita, iar pe de alta parte

parlita. Atunci el intreba pe cal:

- De ce este iarba parlita? Si calul ii raspunse:

- Aici suntem pe mosia unei Scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce

sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au

facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap,

vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau,

varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o

goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea

decat sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapane, si maine dis-

de-dimineata sa fim gata.

329

A doua zi se pregatira, ca si cand ajunsese la Gheonoaia, si pornira.

Cand, auzira un urlet si o vajietura, cum nu mai auzisera ei pana atunci!

- Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia,

cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia ca vantul

de iute; iara calul se urca repede ca sageata pana cam deasupra si se lasa

asupra ei cam pe deoparte. Fat-Frumos o sageta si ii zbura un cap; cand era

sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrami ca sa o ierte, ca nu-i face nimic

si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat-

Frumos si mai si decat Gheonoaia; iara el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l

luase cu sageata, carele se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile

plecara mai departe.

Trecand si peste hotarele Scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai

dusera, pana ce ajunsera la un camp numai de flori si unde era numai

primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros dulce,

de te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea statura ei sa se

odihneasca, iara calul ii zise:

- Trecuram cum trecuram pana aci, stapane; mai avem un hop: avem

sa dam peste o primejdie mare; si daca ne-o ajuta Dumnezeu sa scapam si

de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Aceasta casa este

incongiurata cu o padure deasa si inalta, unde stau toate fiarele cele mai

salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe

foarte; cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem prin padure e

peste poate; noi insa sa ne silim, dac-om putea, sa sarim pe dasupra. Dupa

ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinandu-si

rasuflarea, zise:

- Stapane, strange chinga cat poti de mult, si incalecand, sa te tii bine

si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa suptioara mea,

ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu. Se urca, facu proba, si intr-un minut fu

aproape de padure.

330

- Stapane, mai zise calul, acum e timpul cand se da de mancare

fiaralor padurei si sunt adunte toate in curte; sa trecem.

- Sa trecem, raspunse Fat-Frumos, si Dumnezeu sa se indure de noi. Se

urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita, dar

la dansul ba. Trecura pe dasupra padurii si, tocmai cand erau sa se lase in

jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul varful unui copaci si

dodata toata padurea se puse in miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea

parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamna

palatului afara, dand de mancare puilor ei (caci asa numea ea lighionile din

padure), ii prapadea negresit. Mai mult de bucurie ca au venit, ii scapa ea;

caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace,

le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapana era o zana nalta, suptirica si

dragalasa si frumoasa, nevoie mare! Cum o vazu FatFrumos, ramase

incremenit. Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:

- Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?

- Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

- Daca cautati ceea ce zisesi, aci este.

Atunci descalica si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una ca

alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei

pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta

si numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde va voi

dansul; pe urma ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau imbla in

tihna prin padure. Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele,

caci ziceau ca li se urase, sezand tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai

zica o data, ci priimi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta. Incet,

incet, se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati pana sa ajunga la

dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica. La

insotirea lor, stapanele casei ii detera voie sa mearga prin toate locurile de

primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera

sa nu mearga, caci nu va vi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea

Valea Plangerii.

331

Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese

tot asa de tanar, ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar

capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in liniste cu sotia si

cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia

aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vanatoare; dar, intr-o zi, se lua dupa un

iepure, dete o sageata, dete doua si nul nimeri; suparat, alerga dupa el si

dete si cu a treia sageata, cu care il nemeri; dara nefericitul, in invalmaseala,

nu bagase de seama ca, alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii.

Luand iepurile, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un

dor de tata-sau si de muma-sa. Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre; dara

ele il cunoscura dupa intristarea si neodihna ce vedea intr-insul.

- Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul

speriate.

- Am trecut, dragele mele, fara ca sa fi voit sa fac asta neghiobie; si

acum ma topesc d-a-n picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma

indur ca sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plang

de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vaz o data parintii si apoi m-oi

intoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.

- Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si

chiar tu, ducandu-te, ne temem ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi; caci

ne zice gandul ca vei pieri. Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale

calului, n-a fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe d-a-

ntregul. In cele mai de pe urma, calul ii zise:

- Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca

numai tu esti de vina. Am sa-ti spui o vorba, si daca vei priimi tocmeala mea,

te duc inapoi.

- Primesc, zise el cu toata multumirea, spune-o!

- Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc,

de vei voi sa ramai macar un ceas.

- Asa sa fie, zise el. Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeiele

si, dupa ce-si luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-le suspinand si

332

cu lacramile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo

gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pre unii si pre altii

despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunsera ca bunii lor auzisera de la

strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.

- Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos, mai alaltaieri am

trecut pe aici; si spunea tot ce stia. Locuitorii radea de dansul, ca de unul ce

aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a baga de

seama ca barba si parul ii albise.

Ajungand la mosia Gheonoaiei, facu intrebari ca si la mosia Scorpiei, si

primi asemenea raspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de in cateva zile s-au

schimbat astfel locurile? Si iarasi suparat, pleca cu barba alba pana la brau,

simtind ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse la imparatia tatane-sau. Aici

alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea.

In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in cari se nascuse. Cum se dete

jos, calul ii saruta mana si ii zise:

- Ramai sanatos, ca eu ma intorc de unde am plecat. Daca poftesti sa

mergi si d-ta, incaleca indata si aidem!

- Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand. Calul

pleca ca sageata de iute.

Vazand palaturile daramate si cu buruieni crescute pe dansele, ofta si,

cu lacrami in ochi, cata sa-si aduca aminte cat era odata de luminate aste

palaturi si cum sia petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo doua-tei ori,

cercetand fiecare camara, fiecare coltulet ce-i aducea aminte cele trecute;

grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se

astupase de daramaturile cazute. Cautand intr-o parte si in alta, cu barba

alba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia

umbland, nu gasi decat un tron odorogit; il deschise, dara in el nimic nu gasi;

ridica capacul chichitei, si un glas slabanogit ii zise:

- Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam. O palma ii

trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort,

333

si indata se si facu tarana. Iar eu incalecai p-o sea si va spusei

dumneavoastra asa.

ZANA MUNTILOR

A fost odata un imparat foarte viteaz; toate imparatiile de prinprejurul

imparatiei sale ii cerea sfaturi: atata era de drept si intelept. Cand se isca

sfada intre dansii, la acest imparat mergeau mai intai la judecata si, cum

zicea el, asa se si facea, fiindca era judecator drept si iubitor de pace. Cand

fu aproape de batranete ii darui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune cata

bucurie simti imparatul cand a vazut ca dobandi un mostenitor. Toti imparatii

vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai putin se bucurau ca vecinul lor, care ii

ajuta cu sfaturi si povetele lui cele de mult folos, a dobandit fecior.

Dupa ce se mari, il puse de invata carte. El era asa de silitor, incat se

mirau dascalii de dansul cum de invata asa repede. Ceea ce invata ceilalti

copii intr-un an, el invata numai intr-o saptamana. Ajunsese sa nu mai aiba

dascalii ce sa-i dea sa invete. Iara tata-sau scrise carte imparateasca la niste

filosofi vestiti ca sa vie sa ispiteasca cu invataturile lor pe fiul sau.

La curtea acelui imparat se afla pe atunci un vanator vestit; si, pana sa

vie filosofii cei vestiti, imparatul dete pe fiu-sau acestui vanator ca sa-l invete

mestesugul sau.

Dupa ce venira filosofii, invata si de la dansii cate in luna si in soare.

Bucuria tatalui sau era asa de mare unde vedea ca fiu-sau are sa fie

procopsit ca nici unul din fiii de imparati, incat se uita la dansul ca la soare.

Iara el de ce se marea d-aia se facea mai cu minte si mai frumos. in toata

imparatia lui si a vecinilor lui imparati, alta vorba nu era decat de

intelepciunea si frumusetea acestui fiu de imparat.

334

N-ajunsese sa-si rasuceasca mustacioara si foile de zestre curgeau de

la fel de fel de imparati, care voiau sa-si dea fetele dupa dansul, dara el nu

voia sa se insoare asa de tanar.

Intr-una din zile mergand la vanatoare, vazu o turturica, care tot sarea

inaintea lui; lui ii fu mila sa o vaneze; el cauta vanaturi mari, fiindca nu se

temea de primejdii; era vanator mester si viteaz. in cele din urma, daca vazu

si vazu ca tot ii sarea in cale, intinse arcul si dete cu o sageata. El se mira

prea mult cum de nu o putu omori el, care era asa de bun vanator, ci o rani

putin in aripa, care, asa ranita, se duse de nu o mai vazu. Cum se duse

turturica, simti, nu stiu cum, nu stiu de ce, ca ii tacaia inima.

Dupa ce se intoarse acasa, era tot cm gales. imparatul vazand ca

tanjeste fiu-sau cu sanatatea, il intreba ce are, iara el raspunse ca n-are

nimic.

Turturica aceea era Zana Muntilor care se indragostise de frumusetea

lui. Ei nui venea la socoteala sa se arate lui aievea, ca sa-i dea pricina, si d-

aia se facuse turturica si ii tot sarea in cale. Nu stia insa cum sa faca, cum sa

dreaga, ca sa se cunoasca cu fiul imparatului.

Peste cateva zile de la intoarcerea feciorului de imparat de la

vanatoare, o femeie saraca veni la curtea imparateasca sa se bage slujnica

si, fiindca tocmai era trebuinta de o gainareasa, o primi.

Curatenia si buna ingrijire ce da gainilor si tuturor paserilor de la

cotetele imparatesti ajunsese de poveste. imparateasa era asa de

multumita, incat in toate zilele spunea imparatului cate o vorba buna pentru

barbatia acestei femei tinere, dara saraca. Ea si incepuse a se gandi la

norocirea bietei femei. Fiul imparatului auzind atatea vorbe frumoase despre

gainareasa, voi sa o vaza si el. intr-o zi, cand imparateasa se duse sa

cerceteze gainile si sa vaza de cotete, merse si fiul sau cu dansa.

Gainareasa, cum vazu pe fiul de imparat, isi arunca ochii asupra-i cu o

cautatura asa de mangaioasa si asa de plina de dragoste, dara cu smerenie,

incat feciorul de imparat se fastaci oarecum, dara isi tinu firea. Simti ca

obrajii ii arde, o sudoare rece il trecu, si inima incepu sa-i tacaiasca, de parea

335

ca o sa-i sparga pieptul. El insusi nusi putea da seama ca ce poate sa fie

istoria asta. Pleca ochii in jos, nu zise nici carc, si se intoarse acasa.

Toata curtea imparateasca lua in nume de bine pe aceasta gainareasa,

pentru vrednicia si curatenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bunacuviinta,

si nimeni nu cuteza sa-i zica nici da-te mai incolo, pentru ca ea nu le da prilej

de gluma.

Intr-acestea un fiu al unui imparat vecin, insurandu-se, a fost poftit la

nunta si pe acest imparat cu toata curtea lui. imparatul plin de bucurie

merse la acea nunta si lua cu dansul si pe imparateasa si pe fiul sau.

In ziua aceea, cand era cununia fiului de imparat, la nunta caruia

merse acest imparat cu feciorul sau, gainareasa se ceru si ea de la vataf sa o

lase si pe dansa sa se duca la preumblare. Vataful, cam razand, ii zise: “Ce-i

trebuie chelului? Tichie de margaritar”. Apoi o lasa. Iara ea, inghitind

infruntarea, nu zise nimic si pleca.

Imparatul era vesel peste masura vazand ca din atati feciori de

imparati si domni al sau se deosebea prin istetimea, boiul si intelepciunea

lui. Toate fetele de imparat ar fi voit sa joace langa el in hora. Cand, deodata,

vine la nunta o fata imbracata in niste haine cum nici una din fetele de

imparat nu avea.

Cositele ei impletite cu mestesug si date pe spate ii atingeau pulpele si

ea era asa de bine facuta, incat ochii tuturor ramase la dansa. Ea cum veni,

nici una, nici alta, se prinse langa feciorul de imparat si numai langa dansul

juca pana catre seara.

Vorbira, rasera, isi povestira fel de fel de lucruri, dara cam pe sub

mana, fiindca-i era rusine feciorului de imparat sa raza si sa vorbeasca asa

inaintea tatane-sau si apoi toti fiii de imparati isi dau coate, caci bagasera de

seama ca necunoscuta tot langa el juca.

Feciorul de imparat nu mai era al sau. Se mira insusi de schimbarea ce

simtea intr-insul, dara nu cuteza sa spuie nimanui. El isi pusese in gand ca, la

hora din urma ce va juca, sa intrebe pe aceasta necunoscuta cine era, de

336

unde venea, de este fata ori maritata, si se gandea ca de n-ar avea barbat sa

o ceara de nevasta. Cand, pieri ca o naluca.

Feciorul de imparat ramase ca un zapacit. Se intoarse acasa, dara cu

gandul era tot la dansa. Tata-sau, vazandu-l tot pe ganduri si trist, nu stia ce

sa-i mai faca sa-l inveseleasca oarecum. Cand iata ca-l poftesc la alta nunta

de imparat, unde se si duse cu imparateasa si cu fiul sau.

Ca si la cealalta nunta feciorul de imparat juca cu fata cea necunoscuta

si frumoasa, care venise si la aceasta nunta si se prinse in hora langa dansul.

Dupa multe intrebari, afla de la dansa ca sedea tocmai inspre partea aceea,

incotro era imparatia tatalui sau, doara caci nu-i zisese ca sade chiar la

dansul. Atunci fiul de imparat ii fagadui sa o duca acasa, daca era singura, si

ea priimi. insa tocmai cand era sa se sparga nunta, ea pieri de langa dansul

din hora.

Se intoarsera deci acasa imparatul si cu ai lui, insa fiul lor se topea d-a-

n-picioarele si nimeni nu stia din ce pricina. Desi se facuse valva ca feciorul

de imparat este indragostit cu o zana, el insa se apara inaintea tatalui sau ca

nu stie la sufletul sau nimic. Toti vracii si cititorii de stele se adusera si

nimeni nu stiu sa-i ghiceasca raul de care sufera. Unul dintr-insii zise ca e

teama sa nu dobandeasca lipici.

Intr-aceasta imparatul fu poftit la o alta nunta de imparat, unde nu voi

sa se duca, fiindca inima lui nu era de veselii, ci se ingrija mai mult de fiul

sau. Dara daca vazu ca fiul sau atata staruieste, ii facu voia. Acesta porunci

la niste credinciosi ai sai ca sa aiba pregatit la indemana cateva cazane cu

smoala, sa le fiarba in ziua nuntii si cand va fi inde seara sa astearna pe

drum smoala. Dupa ce puse la cale toate astea, se duse la nunta.

De cum incepu hora, fata cea frumoasa si necunoscuta veni ca din

senin, si iara se prinse langa dansul.

De asta data era gatita si mai frumos, avea niste haine de la soare te

puteai uita, dar la dansa, ba. Juca feciorul de imparat si se uita la dansa ca la

un cires copt. si de asta data o intreba si ea ii tot raspunse cam in doi peri. ii

fagadui si acum ca se va lasa sa o duca acasa.

337

Cand fu inde seara la hora cea mai din urma, pieri ca o maiastra de

langa dansul.

Nu se poate spune cat de mult se mahni el; cazu la pat si zacea, fara

sa-i poata ajuta cineva. Tata-sau ar fi dat nu stiu cat aceluia ce ar fi putut sa-

i tamaduiasca copilul. Cand iata credinciosii lui venira cu un condur.

Maiastra, daca se nomoli in smoala, mai bine lasa condurul acolo decat sa

intarzie.

Atunci [feciorul] imparatul[ui] trimise pe credinciosii lui sa umble din

casa in casa, si sa puie pe toate femeile sa se incalte cu acel condur, si la

care s-o potrivi, aceea sa fie sotia lui. Tata-sau se invoi si el la aceasta

otarare. Se dusera deci, credinciosii lui, ocolira toata imparatia, cercara toate

femeile condurul, si la nici una nu se potrivi.

Auzind feciorul de imparat una ca aceasta se imbolnavi si mai rau. Apoi

porunci ca sa incerce si femeile din curtea imparateasca. La nici una nu se

potrivi. Nu mai ramase decat gainareasa, pe care o uitasera; dara

imparateasa, aducandu-si aminte de dansa, ii porunci sa se incalte si ea cu

condurul. Cand il trase la calcai, pare ca fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei.

Ea incepu a se vaicara si a tagadui ca nu era condurul ei. Feciorul de imparat

cum auzi, porunci sa i-o aduca, si cum o vazu striga:

- Asta este, mama.

Ea, desi tagaduia, dar intetita de rugaciunile imparatului, ale

imparatesei si ale fiului lor, in cele din urma marturisi ca ea este stapana

condurului.

Dupa ce ii povesti ca este zana maiastra, ca il indragostise de cand il

vazuse la vanat, ca el ranise o turturica, si ca acea turturica era ea, si daca

nu s-a aratat lui asa cum este a fost ca, de va lua de barbat un om de pe

pamant, toata puterea ei piere. Mai spuse ca, spre a-l putea vedea mai

adesea, intrase gainareasa la dansii si ca tot ce ea facuse era numai pentru

dragostea lui.

338

Dupa aceea iesi la scara, batu de trei ori in palme, si iata o carucioara,

fara sa fie trasa de cai, veni; ea isi lua zestrea numai de scumpeturi dintr-

insa, apoi, curgandui siroaie de lacrami din ochi se intoarse si zise feciorului

de imparat:

- Iata, pentru dragostea ta, ma lepad de puterea mea cea maiastra,

numai si tu sa ma iubesti, precum te iubesc si eu.

Dete drumul carucioarei si ramase langa fiul imparatului, carele in

scurt timp se facu sanatos. Apoi facu o nunta d-ale imparatestile si dupa

moartea tatalui sau, ramasera ei in scaunul imparatiei, si domnesc si astazi

daca nu vor fi murit.

Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

FATA SARACULUI CEA ISTEATA

A fost odata un om si o femeie. Ei erau atat de saraci, incat n-aveau

dupa ce bea apa. Nici tu casa, nici tu masa, nimic, nimic, dara nimic n-aveau

dupa sufletul lor. Muncea bietul om de dimineata pana seara tarziu, alaturi

cu muierea, de-i treceau naduselele, si ca sa dea si ei in spor, ba. Se tinea,

vezi, norocul dupa dansii ca pulberea dupa caini, cum se zice. Umblau cu

tarabutele de colo pana colo, si ca sa se statorniceasca si ei la un loc, nu

gaseau. Caci cine era sa-i priimeasca pe ei, doi calici, cu leaota de copii dupa

dansii?!

Adica uitasem sa va spui. Aveau acesti oameni o spuza de copii. Din

acesti copii, cei mai mari erau numai fete, iara baietii erau maruntei si stau

langa dansii ca ulcelusele. Sa nu va fi dus Dumnezeu vrodata sa fiti fata cand

venea omul de la munca, ca v-ati fi luat campii. Ieseau toti afara inaintea lui,

jigariti si hartaniti, ca niste netoti, subtiratici si pitigaiati, ma rog, lesinati de

339

foame, si tabarau pe bietul om cu gura: tata, mi-e foame, tata, mor de

foame.

Tatal lor se zapacea si nu stia catre care sa se intoarca mai intai si le

da toata agoniseala lui dintr-o zi. Dara de unde sa le ajunga ce bruma le

aducea el? Abia puneau p-o masea. Bietul tat’sau si biata ma-sa de multe ori

se culcau nemancati. Li se rupea inima de mila dara n-aveau incotro. Si ca

sa-si linisteasca copiii, el le fagaduia ca a doua zi are sa le aduca mai mult.

Astfel, mai cu sosele, mai cu momele, adormeau si bietii copii, cu nadejde ca

a doua zi are sa fie mai bine.

Dintre toti copiii, fata cea mai mare era mai tacuta si mai cu judecata.

Ea ramanea cu surorile si fratii cei mai mici cand se duceau parintii la

munca, vedea de dansii, ii mustruluia si ii povatuia sa fie mai cu rabdare, mai

ingaduitori, ca sa nu se amarasca pana intr-atat parintii. Dara, bate toba la

urechea surdului. Adeca, de! Ce sa zici? Ar fi fost si ei, poate, mai ingaduitori,

si mai cu rabdare, dara burta le da ghies si ii facea de multe ori sa fie

neintelegatori. Intr-acestea, boierului pe mosia caruia se afla acesti oameni,

ca si urgisiti de Dumnezeu, i se facu mila de ei si, intr-o zi, cand veni sa se

roage pentru salas, el ii zise:

- Omule, te vaz harnic, muncesti de te spetesti, si doua in tei te vaz ca

nu poti lega. Iata, eu ma indur si-ti dau un petec de loc, sa fie de veci al tau.

Du-te de-ti alege petecul ce-ti va placea si apuca-te numaidecat sa-ti faci un

bordei.

- Bogdaproste, cucoane, si Dumnezeu sa priimeasca. De unde dai sa

izvorasca, raspunse bietul om. Se duse de-si alese un petec de loc si pana in

seara groapa pentru bordei o si dete gata. Nepartea lui. Cum se brodi ca

locul ce-si alesese sa fie alaturi cu al unui taran bogat si mandru de nu-i

ajungea cineva cu prajina la nas. Peste noapte, nu stiu cum se facu, nu stiu

cum se drese, ca o vita d-ale bogatului cazu in groapa si muri. A doua zi de

dimineata, bogatul, vazandu-si vita moarta, sari cu gura mare asupra

saracului, il lua de piept si cu el taras se duse la curtea boierului, sa le faca

judecata. Boierul se mira cand il vazu si-i intreba ce cauta?

340

Taranul cel bogat zise:

- Boierule, acest prapadit de om, venetic in satul nostru, n-ar mai avea

parte de el! dupa ce ti-ai facut pomana de i-ai dat un petec de loc, el tocmai

langa mine si-a ales sa-si faca bordei! Una la mana. Baga de seama ca, dupa

ce e sarac, apoi e si cu nasul pe sus. Al doilea, groapa ce si-a facut pentru

bordei, dupa ce ca e mare foarte, apoi n-a avut grije sa o acopere peste

noapte cu ceva, numai ca sa-mi faca mie paguba, si mi-a cazut o vita intr-

insa de si-a rupt junghietura. Judeca d-ta acum, nu e dator sa mi-o

plateasca? El zice ca n-are cu ce. Si ce-mi pasa mie de asta?

- Boierule, raspunse si saracul umilit si cu lacramile in ochi cat pumnul.

Boierule, n-am ce zice, omoara-ma, spanzura-ma, n-am ce face daca a dat

pacatul peste mine. Asa este cum zice bogatasul meu vecin. Si fiindca lui

Dumnezeu ii place dreptul, drept sa-ti spui ce e drept: am sapat groapa, si o

groapa mare, ca sa incapa bordeiul pe toti ai mei, dara nici ca m-am gandit

ca sa-i aduc paguba. Si nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mandrie, caci

n-aveam pe ce ma mandri, cand mi-am ales loc langa d-lui. Acum lumineze-

va Dumnezeu, boierule, si judecati dupa dreptate.

Boierul sta in cumpana. Nu stia cui sa dea dreptate. Vedea el ca

saracul a cazut in pacate, dara fara voie. Dupa ce se gandi el nitel, zise:

- Bre, oameni buni! Eu am sa va fac trei intrebari; cine le va dezlega

mai bine, a aceluia sa fie dreptatea. Va dau ragaz de trei zile, ganditi-va.

Dupa trei zile sa veniti si sa-mi ghiciti intrebarile. Tineti minte bine.

Intaia intrebare suna asa:

Ce este mai gras in lume?

A doua: Ce este mai bun?

Si a treia: Ce alearga mai iute?

Aide, duceti-va acum. Dara sa mai stiti una: daca nici unul din voi nu

va ghici vreuna din intrebarile mele, sa stiti ca unde va stau picioarele o sa

va stea si capetele. Amandoi impricinatii se intoarsera la casele lor.

Bogatasul, laudandu-se ca el are sa ghiceasca, fiinca ce lucru poate fi mai

usor decat a spune ca porcul sau din ograda este mai gras, deoarece sta

341

slanina pe dansul de o palma; iara saracul plangea de potopea pamantul,

gandindu-se ca ce o sa spuie el. Daca ajunsera fiecare la ai sai, bogatasul era

vesel ca are sa-si castige pricina, iara saracul se puse pe ganduri si tot ofta.

Copiii se adunara pe langa dansul, se uita, dara nu cutezau sa-l intrebe ceva.

Incepura si ei a plange; si se facu acolo la dansii o plangere si o jelanie de te

luau fiori de mila. Numai fata cea mai mare isi lua inima in dinti si-l intreba

ce are de este asa de trist?

- Ce sa am, fata mea? Iaca pacate de la Dumnezeu. Boierul ne-a

indatorat sa-i ghicim niste intrebari pe cari nici oamenii cei procopsiti nu i le-

ar putea spune, necum un sarman prost ca mine.

- Ci spune-ne si noua, ca doara d-om putea sa-ti dam vrun ajutor.

- Ca ce ajutor ati putea voi sa-mi dati, voi care nu stiti inca nici cum se

mananca mamaliga.

- Te mira, tata, la ce am putea fi buni si noi. Si apoi ce strica daca ne

vei spune si noua?

Atunci saracul zise:

- Iaca, iaca, iaca ce ne-a zis boierul sa ghicim; caci de unde nu, ne va

sta capul unde ne stau talpile. Fata cea mare se puse pe ganduri si, dupa ce

mai cugeta ea ce mai cugeta, se apropie de tata-sau si ii zise:

- Ia lasa, tata, nu mai fi asa de mahnit. Nu ne lasa Dumnezeu pe noi sa

pierim. Cand te vei duce la boierul sa-i dai raspuns, ti-oi spune si eu ceva. Si

poate ca va da Dumnezeu sa scapi cu fata curata dinaintea lui. Saracul paru

a se mangaia oarecum; dara numai inima lui stia. Nu voia, vezi, sasi mai

mahneasca si copiii. In dimineata cand fu a se infatisa la boierul ca sa-i

ghiceasca intrebarile, fie-sa ii spuse ca ce sa raspunza. Saracul se arata a fi

multumit, dara se indoia. Se infatisa inaintea boierului. Bogatasul, mandru si

cu pieptul deschis; saracul umilit si strans la piept de sta sa-i crape sumanul

cel zdrentuit de pe dansul. Boierul intreba pe bogatas:

- Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta? Bogatasul raspunse cu

coraj:

342

- Apoi de, cucoane, ce sa fie mai gras decat porcul meu din ograda,

care are grasimea pe el de o palma de groasa.

- Minciuni spui, raspunse boierul. Si intreband si pe saracul, el raspunse

cu sfiala:

- Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proasta ca pamantul sa fie

mai gras pe lumea asta, ca el ne da toate bunatatile pe cari le avem.

- Asa este, raspunse boierul. Acum zise bogatasului iara:

- Ce alearga mai iute pe lumea asta?

- Armasarul meu, cucoane, raspunse bogatasul, ca alearga peste vai si

dealuri, cand ii dau drumul, de nu-i vezi copitele.

- Apoi de, cucoane, capul meu nu ma duce asa departe, fara decat dau

cu socoteala ca nimic nu alearga asa de iute ca gandul, raspunse si saracul.

- Tu ai dreptate. Cela aiureaza. In cele din urma, mai intreba o data pe

bogatas:

- Ce este mai bun pe lumea asta?

- Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stapane, raspunse el,

ca judecata cea dreapta a mariei tale.

- Eu, boierule, cu prostia mea ma duce gandul sa crez ca nimic nu e

mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate

rautatile noastre.

- Adevarat, asa este, zise boierul.

Si, intorcandu-se catre bogatas, adaoga:

- Iesi afara, taran viclean si mojic ce esti, sau pui acum de-ti trage la

talpi atata cat nu poti duce. Bogatasul iesi cu coada intre picioare. Si

chemand mai aproape pe sarac, il intreba cu un grai blajin:

- Spune-mi, bre, omule, cine te-a invatat pe tine sa raspunzi asa de

potrivit, caci din capul tau ala secu nu crez sa fi iesit asa cuvinte intelepte.

Bietul sarac se cam codea. Nu-i venea sa spuie drept, de teama sa nu

pateasca ceva. Dara daca se vazu incoltit, spuse tot adevarul precum era.

Atunci boierul, mirandu-se in sine de iscusinta fetei saracului, ii porunci ca a

doua zi sa vie cu fata la curtea boiereasca. Ea sa fie nici imbracata, nici

343

dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum. Cum

auzi saracul unele ca acestea, incepu a se boci si a se vaicara, de nu-ti venea

sa-l mai auzi, si se intoarse la ai sai. Fata cea mare, cand auzi cele ce ii

spuse:

- Nu te teme, tatuca, ii zise ea, ca-i viu eu lui de hac! Numai sa-mi cauti

doua mate. Cum se facu dimineata, fata arunca pe dansa un volog (plasa),

lua matele la subtiori, incaleca pe un tap si pleca la curtea boiereasca.

Mergand astfel pe drum, ea nu era nici calare, nici pe jos, caci ii da de

pamant cand un picior, cand altul, tapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe

langa drum, caci tapul nu tinea drumul drept. Aci trecea pe langa cate un

gard sa apuce cate vrun lastar de la vrun pomisor; aci trecea de cealalta

parte. Nu era nici imbracata, nici dezbracata cu vologul aruncat pe dansa. Si

asa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boiereasca. Cand o vazura boierul si

oamenii curtii, venind asa, incremenira. Boierul, vezi, nu voia sa se dea

ramas, si porunci sa dea drumul la doi zavozi ce-i tinea la curte in lant.

Acestia, cum vazura alaiul cu care venea fata saracului, se repezira la dansa,

dara ea dete drumul indata matelor si zavozii se luara dupa dansele, iara

fata saracului ajunse la scara boiereasca asa precum ii poruncise boierul.

Vazand si aceasta iscusinta a fetei, boierul n-avu incotro si fu nevoit s-

o priimeasca. Atunci porunci sa o fereduiasca (sa o imbaieze), o imbraca cu

niste haine ca de mireasa si hotari sa o dea dupa un fecior ce-l avea boierul

pe langa dansul, care il slujea cu credinta. Dupa ce o vazu boierul curatita si

ferchezuita ca o mireasa, si cum avea si ea pe vino-incoace, i se paru mai

frumoasa de cum era atunci; ce-i abatu lui, ca pofti sa o aiba el de nevasta,

mai cu seama ca era burlac, si se cununa cu dansa. Mai-nainte de a se

cununa, boierul zise dansei:

- Eu te iau de sotie; dara sa stii ca tu n-ai voie sa judeci niciodata fara

de mine. Ea priimi. Dupa ce trecu cat trecu de la cununia lor, boierul se duse

o data in treaba lui pe mosie. In lipsa lui venira doi tarani cu o prigonire la

curte. Afland ca boierul nu este acasa, si vazand pe cuconita intr-un

cerdac, ei incepura sa se jeluiasca la dansa. Ea asculta si tacea. Unul zise:

344

- Aveam sa ma duc pana in cutare loc, insa o roata de la caruta mi se

stricase. Nu-mi puteam inhama iapa la caruta cu trei roate, mai cu seama ca

era a fata. Atunci m-am rugat de vecinul meu, asta care e de fata, sa-mi

imprumute el o roata. El, ce e drept, aseara mi-a imprumutat roata ce i-am

cerut, cu gand ca azi pana in ziua sa ma duc la treaba mea. Cand, ce sa

vedeti, cinstiti boieri? Asta-noapte mi-a fatat iapa un manz. Taranul cel cu

roata ii taie cuvantul si zise si el:

- Nu-l credeti, cucoana, sa va tie Dumnezeu! Roata mea a fatat

manzul. Cucoana asculta din cerdac si tacea. Taranii asteptara ce mai

asteptara si, daca vazura ca cucoana nu le face nici o judecata, intrebara:

- Da’ unde-i dus boierul, cucoana?

- Ia, s-a dus, raspunse ea, sa vaza un lac de malai ce-l avem pe

marginea unui iaz, ca in toate noptile ies broastele dintr-insul si mananca

malaiul.

Taranii se uitara lung si plecara. Ajungand la poarta ograzii boieresti, ei

incepura a se intreba unul pe altul:

- Ca ce fel de vorba fu aia a cucoanei, ma, nea asta? Cum se poate

broastele sa manance malaiul? Ce se sfatuira ei, ce vorbira, ca numai se

intoarsera sa intrebe pe cucoana ce vorba fu aia. Daca venira dinaintea

cerdacului iara, prinsera a intreba:

- Da’ bine, cucoana, ca ce sa fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca

broastele sa manance malaiul?

- Nu stiu daca broastele poate sa manance malai, au ba, raspunse

cucoana; dara stiu ca roata nu poate sa fete manji. Tocmai atuncea isi venira

si taranii de acasa. Acum intelesera siritenia vorbei cucoanei, se mirara de

atata intelepciune si se impacara cum stiura ei mai bine. Viind si boierul

acasa, intreba:

- Cine a mai fost p-aici in lipsa mea? Ce s-a mai petrecut?

- Ce sa fie? raspunse ea. Iaca, iaca cine a venit si iaca ce s-a intamplat

cu ei, si ce le-am zis eu. Boierul, cum auzi, ii zise:

345

- Fiindca ai calcat fagaduiala si ai judecat fara mine, nu mai putem trai

amandoi. Ia-ti ce poftesti de la mine si ce-ti este mai drag in casa mea, si sa

te duci la tatatau acasa. Cucoana zise:

- Vorbele tale, barbate, sunt sfinte pentru mine, pentru ca de aceea

barbatul este barbat. Nu sunt vinovata intru nimic, caci n-am judecat pe acei

jeluitori, ci le-am spus numai unde este stapanul lor. Dar daca d-ta gasesti cu

cale sa ma gonesti, eu ma supun fara sa cartesc si-ti multumesc inca din

adancul sufletului pentru bunatatea ce ai de a ma lasa sa-mi ales ce mi-e

mai drag din casa dumitale.

Un lucru te mai rog: fiindca ma gonesti, lasa-ma sa ma mai veselesc o

data si eu in casa domnului meu si barbat. Da o masa si cheama pe prietenii

nostri si cunoscuti sa petrecem impreuna si sa ne chefuim pentru cea din

urma oara. Boierul se indupleca si porunci de facu o masa d-alea

infricosatele, unde chema prietenii si pe cei mai de aproape ai lor. Sezura, se

inveselira si se chefuira cat le cerura inima. Cucoana insa tot indesa paharele

boierului si el tot bea. Si(-i) mai dete unul, si inca unul, pana il facu cuc. Se

imbata boierul de se coclise turta. Atunci si cucoana il ia frumusel la spinare,

fara sa mai simta boierul ceva si-l duse la tat-sau acasa, unde il puse pe

cuptor de dormi pana se trezi. A doua zi, cand se destepta, boierul, vazandu-

se in astfel de hal, intreba unde se afla. Cucoana ii raspunse:

- La tata acasa. Cand m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie sa iau din

casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea am si facut. Nimic nu mi-a fost mai

drag decat barbatul. Nu crez sa ma tii de rau pentru ca mi l-am luat. Cand

auzi boierul asemenea vorbe cu noima, se gandi ce se gandi, apoi raspunse:

- Aidem, nevasta, acasa, si sa traim ca in san de rai; acum pricep eu ce

odor de femei am dobandit.

Si m-am suit pe o sea

Si am spus-o asa.

M-am suit pe o roata

Si am spus-o toata.

346

FATA MOSULUI CEA CUMINTE

A fost odata un om batran care avea o fata mare, de se dusese vestea

in lume de vrednicia ei. Mosneagul (unchiasul) se casatori de a doua oara cu

o baba, care avea si ea o fata mare.Baba, insa, punea pe fata unchiasului la

toate greutatile casei; iar fata ei se clocise de sedere.Biata fata unchiasului

torcea, tesea, facea paine, matura si scutura fara sa zica nici pis! dara baba

punea parte fetei sale, si para la unchias pe fiica lui si o tot ocara.Nu era

ziulita lasata de Dumnezeu sa nu se certe cu el, ca sa-si goneasca copila, si-i

zicea:

- Daca nu-ti vei duce fata de aici, paine si sare pe un taler cu tine nu

mai mananc.Bietul om se cam codea; dara baba intr-o noapte turna apa pe

vatra si stinse focul ce-l invalise fata unchiasului de cu seara. A doua zi, dis-

de-dimineata, se scoala fata sa faca focul, fiindca tot pe ca cadea pacatele;

dara foc nu mai gasi in vatra.Atunci, de frica sa nu o ocarasca muma-sa cea

vitrega, se urca pe bordei, se uita in toate partile, doara va vedea incotrova

vreo zara de foc, ca sa se duca sa ceara macar un carbune; dara nu se vazu

nicairi ceea ce cauta ea. Cand, tocmai cand era sa se dea jos, zari spre

rasarit abia licarind o mititica valvotaie; se cobori de pe acoperis si o lua intr-

acolo.Se duse, se duse si la foc nu mai ajunse; dara in drumul ei intalni o

gradina paraginita, care o striga zicandu-i:

- Fata mare, fata mare! vino de-mi curata pomii ce mi-au mai ramas de

omizi; si, cand t-ei intoarce, ti-oi da poame coapte sa mananci.Se apuca fata

de lucru numaidecat si cum ispravi, indata pleca. Mai incolo dete peste un

put, care ii striga:

347

- Fata mare, fata mare! vino de ma sleieste, ca ti-oi da apa rece, sa te

racoresti cand t-ei intoarce. Data slei putul si pleca inainte. Merse ce merse

si dete peste un cuptor, care-i striga si acesta:

- Fata mare, fata mare! vino de ma lipeste si ma sterge de cenuse, si,

cand t-ei intoarce, iti voi da azima calda. Fata lipi si sterse cuptorul si-si

cauta de drum. Mai merse nitel si dete peste o cascioara, si batu la poarta.

- Cine e acolo? ii zise dinauntru; daca e om bun sa intre, daca nu, sa nu

vie, caci am o cateluse cu dintii de fier si cu maselele de otel, si-l face mici

farami.

- Om bun, raspunse fata.

Dupa ce intra, fiindu-i frica de muma-sa vitrega sa nu o bata daca se

va intoarce acasa, pentru ca intarziase, intreba daca nu cumva are trebuinta

de o slujnica. Santa Vinerea, care locuia inauntru si care priimi pe fata, ii

raspunse ca are trebuinta de o asemenea fata; ea ramase acolo.Mai intai ii

spuse ca treaba ce are sa faca dimineata este sa dea de mancare puilor ce-i

avea in curte, insa mancarea sa fie nici calda, nici rece; apoi sa scuture si sa

deretice pan casa. Iara maica Santa Vinerea pleca la biserica. Fata facu tot,

precum ii poruncise. Cand veni acasa, Santa Vinerea intreba de puii ei, carii

erau balauri, serpi, nevastuici, ciuhurezi, soparle, naparci si gusteri, cum le-a

dat mancarea, si toti raspunsera ca n-a fost bagat de seama daca a lipsit ea

de acasa; asa de bine au fost cautati.Intra in casa maica Santa Vineri si vazu

toate lucrurile asezate la locul lor si ramase foarte multumita. Dupa catva

timp, zise fata:

- Maica Santa Vinere, mi s-a facut dor de parinti, fa bine si-mi da voie

sa ma duc.

- Du-te, fata mea; dara mai-nainte cauta-mi in cap, si sa vezi ca o sa

curga o apa pe dinaintea casei si o sa aduca fel de fel de cutii, de tronuri si

de lazi; pe care din ele iti vei alege, aceea sa fie simbria ta. Se asezara si

indata vazu curgand apa de care-i spusese, si pe dansa veni niste lazi si

tronuri prea frumoase. Fata se gandi ca, daca va lua o lada d-ale frumoasele,

348

slujba ei nu facea atata, si mai astepta pana mai vazu ca vena o cutie mica si

necioplita; atunci ea zise:

- Maica Santa Vinere, iata ca mi-am ales lucru pe cat face slujba mea.

- Ia-l, fata mea, daca n-ai voit sa-ti alegi altceva mai frumos, si du-te cu

Dumnezeu. Fata unchiasului isi lua ziua buna, pleca cu cutia la suptioara si,

intorcandu-se pe la cuptor, capata o azima calda, si trecand pe la put, bau

apa rece de se racori; iara cand ajuse la gradina, manca poame coapte. Fata

ajunse acasa si gasi pe tata-sau zdrobit la inima de mahnire; ii spuse tot ce a

facut si deschise cutia. Dar ce sa vaza inauntru? Margaritare, pietre

nestemate, margele, ie numai cu fluturi de aur si catrente de matase. Baba

si fiica-sa pizmuia pe fata mosului; iara lui ii crestea inima de bucurie. Baba

trimise si ea pe fie-sa, sa faca ce facuse fata unchiasului. Se duse, se duse si

fata babei, si ajunse la gradina care o chema si pe dansa ca sa o curete; dar

ea raspunse:

- Da’ ce! nebuna sunt eu sa-mi zgarii mainile prin tine? O lasa si porni

mai departe, sosi pana la put, si daca o chema putul, ea ii raspunse si lui:

- Da’ ce! am mancat laur ca sa ma ostenesc eu cu tine pana sa te

sleiesc? Si pleca mai departe si se duse pana ce dete si peste cuptor, care o

striga ca si pe fata unchiasului; ea ii zise si lui:

- Da! ce-am vazut sa-mi murdaresc manusitele si sa ma var pan tine?

Si pleca inainte, pana ce ajunse si ea tot la Santa Vinerea.

Acolo fu intrebata ca si fata unchiasului si priimita in slujba, apoi maica

Santa Vinerea ii zise si ei sa faca ceea ce zisese si fetei mosneagului, si pleca

la biserica.Cand veni Santa Vinerea acasa, toate lighioanele, cu gaturile

intinse, se plansera ca li s-au oparit gatlejurile; intra in casa si vazu o

arababura de nu-i mai da nimeni de capatai.In cele din urma, zise fata cea

lenese:

- Maica Santa Vinere, mi s-a facut dor de parinti, da-mi dreptul meu,

caci mi s-a urat aci, sa ma duc acasa.

349

- Du-te, fata mea, raspunse Santa Vinerea, dara mai asteapta nitelus,

ca o sa treaca o apa dinaintea portitei, aducand fel de fel de lucruri; pe care

ti-o placea ca so iei, alege; iara pana atunci sa-mi cauti in cap.

N-apuca sa puie mainile in capul ei si se repezi de lua de pe garla lada

cea mai mare si mai frumoasa ce vazu. Santa Vinere ii zise:

- Deoarece ti-ai ales asta lada, ia-o; dara sa nu o deschizi pana acasa;

si cand o vei deschide, sa fii numai cu muma-ta singura in casa, ca sa nu

vaza nimeni ce e intr-insa. Fata lua lada si pleca.Cand se intoarse pe la

cuptor, vazu azime calde, se cerca sa ia si nu putu; ea nu mai putea rabda

de foame. Pe la put trecu cu jind, ca nu-i dete macar o picatura de apa, ca sa

se racoreasca; iara cand trecu pe la gradina, ii lasa gura apa si nu putu nici

sa se umbreasca putin de arsita soarelui. Ajungand acasa obidata de

osteneala si flamanda, n-avu rabdare, ci chema pe muma-sa la o parte si-i

zise sa faca pe unchias si pe fie-sa sa iasa afara.

Cum ramase singurele, deschise lada; dar ce iesi d-acolo? balauri,

serpi, si cate lighioni toate, carora le arsese gatlejurile cand le dase de

mancare; si indata le sfasiara si le mancara. Tot satul se spaimanta de

intamplarea asta; si fiecare om baga de seama ca asta vine de la rasplatirea

dumnezeiasca. Fata mosneagului insa se casatori cu un flacau din cei mai

frumosi ai satului, care o ceru de la tata-sau si o lua de sotie.Mare veselie se

facu in sat la nunta lor, si traiesc in fericire pana in ziua de azi. Cine nu crede

sa faca bine sa se uite imprejur, si va vedea multe de aceste case. Iara eu

incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

FATA DE IMPARAT SI FIUL VADUVEI

A fost odata un imparat foarte bogat si puternic. Acest imparat avea un

fecior si o fata. Intamplandu-se sa-i moara feciorul, il ingropa cu mare cinste

350

si alai ca pe un imparat. Cand fu a duce mortul la biserica, fata imparatului

ceru a merge si dansa sal petreaca. Asa de pazita era fata aceasta de tata-

sau, incat pana atunci nici soarele nui vazuse fetisoara, nici vantul nu-i

batuse parisorul. Ea se imbraca in negru si-si lasa parul despletit (pe) spate,

si asa merse de petrecu pe frate-sau la groapa. Si asa gatita ii sedea si mai

bine decat altminteri. Caci, nu e vorba ea era foarte frumoasa. Crinii si

viorelele ramasesera pe jos si nici la degetul cel mic al ei nu le punea.

Cand o vazu asa de gingasa si de plapanda, ramase cu ochii zgaiti la

dansa. Si asa de putintica si dragalase mai era, incat s-o sorbi intr-un pahar

cu apa. Lumea uitase si mort si tot uitandu-se la dansa. Atunci veni un

vantisor lin si usor, de-i resfira pletele; iara ea simti ca un fior rece i se

strecoara prin inima.Cum, cum, ingropara mortul si toata lumea se intoarse

acasa.Tot pe atunci in cetatea aceea se afla o vaduva saraca. Ea avea un fiu.

El era de treaba, smerit si sfiicios ca o fata mare. Toti feciorii de boieri aveau

pizma pe dansul si-i pusesera gand rau. Nu-i gasea insa nici o pricina, ca sa

puie mana pe dansul. Fiul vaduvei intrecuse pe toti boierii si imparatii la boi

si la stat. El era aratos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dansul d-ar fi fost intr-o

mie. S-apoi era dulce la cuvantare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu

se mai satura cineva de dansul ascultandul.

De la moartea fratelui sau, fata nu se prea simtea bine. Ba c-o fi una,

ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi sagetatura, si toate descantatoresele

si vracii nu-i putura da de leac.Ma-sa baga de seama ca fie-sa era

insarcinata. In zadar se jura fata ca nu stie la sufletul ei nimic cu prihana.

Cine sa o creaza? Burta o da de gol. Ea insa nu spunea minciuni, se

pomenise si ea asa. D-apoi cand afla tata-sau ca fie-sa are sa fie muma, fara

sa fi pus pirostriile pe cap? se facu foc si parjol. Nu mai asculta nici rugaciuni,

nici nimic. A se dezvinovati inaintea lui nu era cu putinta. Porunci deci ca

numaidecat sa se adune Sfatul imparatiei in taina, ca sa otarasca pedeapsa

ce s-ar cuveni fie-sei pentru o asa nelegiuire si ca sa se spele rusinea ce

adusese ea parului caruntit al tatalui sau.

351

Sfatul imparatiei gasi cu cale ca spre a se spala o asa grozava

necinste, fata cu moarte sa se omoare. Unii ziceau ca sa se arza de vie. Altii

ca sa-i scoata ochii si sa se goneasca in pustietati spre a fi mancata de fiare

salbatice. Altii iara ziceau ca sa i se lege o piatra de gat si sa se dea pe

Dunare.Tocmai pe atunci, din pacate, iata ca si feciorul vaduvei trecea pe

acolo in treaba lui. Cum il vazura boierii, numaidecat se invoira, si hotararea

fu gata, cam ce, adica, sa faca cu fata imparatului.Toti fura intr-o glasuire ca

fata sa se dea pierzarii. Insa ca una ce este fata de imparat, si ca una ce

trebuie sa fi savarsit nelegiuirea cu un om, carele si acela trebuie sa piara,

acel om sa fie fiul vaduvei, deoarece fata nu vrea sa spuie pe adevaratul

nelegiuit, si pentru ca Sfatul imparatiei nu poate sa-l ghiceasca. Cum

hotarara, asa si facura.Imparatul porunci, si numaidecat se aduse un boloboc

mare; puse de-l smoli si, bagand intr-insul pe fata de imparat cu fiul vaduvei,

porunci de infunda bolobocul bine, si il dete pe Dunare.

Pe cand insa dogarii infundau bolobocul, una din roabele fetei de

imparat, mai miloasa la inima, se strecura prin calabalac si le dete pe sub

ascuns o copaie de mere, doua azime si un fedeles cu apa. Noroc ca nu o

vazu nimeni.Se duse butoiul pe Dunare trei zile si trei nopti, fara a se opri

undeva. Merindea din butoi se ispravise. Biata fata isi plangea nevinovatia cu

niste graiuri de-ti rupea baierile inimei, iara bietul baiat, si el nevinovat ca si

dansa, o mangaia si nu o lasa sa-si piarza nadejdea de la Dumnezeu. Cand,

ce sa vezi dumneata? A patra zi, disdedimineata, bolobocul se loveste de un

bustean si se sparge. Pasamite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de

talazurile Dunarii, si-l ciocni de busteanul pe care tot apa il dase la margine.

Iesira deci la uscat dosaditii de ei, si dara multumira lui Dumnezeu ca

le-a scapat zilele, si-i facura sa mai vaza o data lumina.Apucara pe o poteca

si intrara intr-un bunget de padure. Aci o luara apoi pe o partie, si merse, si

merse, pana ce vazu ca se deschide o poienita. In asta poienita dete de niste

case foarte frumoase, batatura carora era campul cu florile. Toate lucrurile in

aceasta casa erau cu sart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele isi aveau

vataful lor si nimic nu era nerostit. Cand voiai ceva, era destul numai sa

352

poruncesti si indata se facea. Aci era in adevar: pune-te masa, ridica-te

masa.

Trecura multi ani de la aceasta intamplare. Imparatul isi uitase de fiica

sa. Fata de imparat si fiul vaduvei se invoisera si se insotisera. Nici unul din

amandoi nu s-a cait mai in urma pentru aceasta. Vezi ca el in viata lui nu

alunecase pana atunci, era curat, cum il facuse ma-sa; si pe fata imparatului

o gasise acasa. Copilul cu care era insarcinata fata cand o goni tata-sau se

nascu, si se facuse un baiat de sa nu te induri de el. Iara ei petrecand bine,

isi uitasera de necazurile cele trecute.

Puterea lui Dumnezeu ii ocrotea si-i ferea de rele. Atata numai ca p-

acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfarsitul pamantului.Intr-

una din zile, imparatul, tatal fetei, pleca la vanatoare. El se incumese a razbi

mai inauntru padurei decat alta data. Si, din vanat in vanat, el se rataci.

Orbacai in sus, cauta in jos si peste poteca pe care sa iasa la lumina nu

putea sa dea. Se luase de ganduri. Cand, iaca da in poienita cu casele. Vazu

si casele. El se minuna cand vazu asa casa frumoasa intr-o astfel de

salbaticime de padure. De voie, de nevoie, trebui sa se duca acolo, caci ochii

nu-i dase in geana de nu stiu cat timp.

Mai intai isi trimise sluga care nu se despartise de dansul nici cat ai

scapara. El se intoarse si spuse imparatului ca este priimit a gazdui acolo cu

draga inima. Intrand imparatul, isi trimise sluga la bucatarie sa-i friga doua

potarnichi din cele ce vanase el. Dupa ce aseza potarnichile in frigare si le

puse la foc, acolo le uita: caci ce vazu si auzi il buimacise.Toate lucrusoarele

vorbeau in casa aceea, pana si oalele si vatraiul.La vatra aceea erau doua

oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga imparatului auzi cu urechile

sale cum se ciorovaiau aceste oale.

- Fa buzato, da-te la o parte ca tu ai fiert destul.

- Ba, da-te tu mai la o parte, scurto ce esti, ca au fiert si matele din

tine.

Si cascand gura la dansele, sluga uita si potarniche si tot. Cand se

destepta sluga imparatului, friptura se facuse scrum. Se bocea biet si se

353

tanguia de-i plangeai de mila. Fata imparatului il linisti spuindu-i ca o sa

roage pe imparatul sa-l ierte pentru aceasta greseala.Apoi trimise si pofti pe

imparatul in casa cea mare. Aci, stand de vorba, stapanul casei porunci sa se

puie masa. Ramase imparatul stalpit cand vazu masa viind singura, talerele,

lingurile si celelalte tacamuri cu vatasii lor si le asezau caresi pre unde.

Venira bucatele si mancara. Dupa ce sfarsira de mancat sedeau la vorba,

cand in loc de a se strange masa, vazura ca lingurile incep a salta pe masa.

Vataful le suduia, dara ele nu ascultau de cuvantul lui. Imparatul nu baga de

seama, caci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezghetat si sfatos, de te

tragea inima sa stai cu dansul de vorba.Atunci gazda, ca sa faca pace, zise:

- Nu se poate ca imparatul sa fi facut o asemenea fapta.

- Ca n-are la cine altul sa fie, raspunse vataful lingurilor. Trebuie sa-l

cautam.

- Nu mai trancani, ii mai zise gazda. Aide, ridica masa si te cara de aci.

Auzind imparatul cele ce se vorbira, ceru sa fie cautat, ca sa-si iasa din

banuiala, caci el nu se stia vinovat.Atunci, tragandu-i incaltamintea, ii cazu

lingura pe care o cautau din cizma imparatului.Pasamite gazda se vorbise cu

vataful lingurilor ca sa-i joace renghiul asta.Imparatul se facu ca sfecla de

rosu de rusinea ce pati si zise incalcindu-se de ciuda:

- Arata-ti, Doamne, minunea ta! Nu stiu la sufletul meu de nici un furt.

N-am bagat eu lingura in cizma.

- Cum nu stii dumneata, zise si gazda, despre lingura, asemenea nu

stiu nici eu pana in ziua de azi cu cine am facut copilasul asta.

Atunci, cunoscandu-se, se imbratisara si se iertara unul pe altul.Fata

de imparat multumi apoi imparatului ca i-a dat Dumnezeu in gand de a pus

in boloboc impreuna cu dansa pe junele cu care ea s-a insotit mai pe urma;

caci el sa indragostit de dansa, a iubit-o si a ingrijit-o ca pe o sotie

credincioasa.Imparatul nu stia cum s-o mai mangaie, cunoscandu-i

nevinovatia. Lauda si pe sotul ei pentru buna sa purtare de grije, si cu totii

impreuna se intoarsera la scaunul imparatiei, dand marire lui Dumnezeu ca

354

nevinovatia a iesit dasupra ca untul de lemn.Iara eu incalecai p-o sea si v-o

spusei dumneavoastra asa.

CEAINICUL

Eram noua in cartier. Blocul nostru singurul dat in folosinta, era numai

pe jumatate locuit. Alte doua blocuri gemene, se aflau inca in constructie, cu

alte cuvinte, un adevarat santier.Materialele aruncate peste tot, ciment

lemnarie, munti de nisip, bare de fier, gropi de gunoi imi faceau viata

imposibila. In schimb, cei doi baieti ai mei, se simteau minunat, in aceasta

harababura, pe care o socoteau plina de pitoresc.

La nici cinci minute distanta de bocul nostru, era un deal impadurit.

Tufisurile cresteau salbatec, printre copacii de pin sau brad (recunosc

rusinata ca pentru mine era tot una) inmiresmand aerul cu parfum de cetina

si pardosind cararile cu nenumarate conuri verzi sau maronii. Era placut sa te

plimbi in acel loc, de fapt, un fost santier de sapaturi arheologice, m-au

informat copii, cunoscatori ai inprejurimilor.Ceainicul Puteai gasi acolo,

monede, cioburi, ba cu putin noroc, chiar un vas intreg.

Si se pare ca baietii mei au avut. Intr-una din expeditiile lor de

cercetare, au adus acasa un ceainic mic de lut. Avea exact forma obisnuita,

gura alungita si destul de mestesugit executata. Un desen sters, se

intrezarea pe burta lui, semanand cu un cap de batran, purtand panza

traditionala a musulmanilor, adunata in jurul fruntii. Ceainicul era plin de

noroi, asa ca l-am lasat in chiuveta cu apa, poate s-o mai dizolva ceva din

acel strat gros de pamant uscat. Hotarasem sa-l pastrez si pentruca mi-a

placut, dar si fiindca mi-am facut socoteala, ca prin peretii lui argilosi, aroma

esentei de ceai se pastreaza mai bine. Unde mai pui ca era o “relicva

istorica” dupa cum ma asigurasera copii.

355

La putin timp dupa ce ne-am mutat, sotul meu a fost concentrat, asa

cum se intampla cu majoritatea tinerilor in Israel, doar ca mie, mi se parea

mult mai des ca la altii. Medic la o unitate, mereu aveau nevoie de el, iar

cand pleca, parca era un facut, unul din copii trebuia sa se inbolnaveasca.

-Asa coincidenta mai zic si eu, bombanem intotdeauna cand gaseam

plicul de la armata cu antetul cunoscut.

La fel era si acum. Inca nu iesise sotul meu din casa, cand Tom,

baietelul meu de cinci ani, a facut febra. Statea de doua zile in pat. Mai ales

noptile, erau grele. Copilul necajea, totusi eu ma chinuiam sa raman calma si

surazatoare: o mama exemplara. In sfarsit astazi a avut o zi mai buna.

Lucrasem tarziu si ma simteam din cale afara de obosita

-Am sa ma intind putin pe canapea, mi-am spus, sa ma odihnesc. Pana

la masa de seara, mai e timp. Afara se lasase intunericul. Stateam culcata de

mai multa vreme si eram pe punctul sa adorm, cand mi-am amintit de

ceainic.

-Am sa incerc sa-l curat, mi-a trecut prin minte. Am intrat in bucatarie,

am luat un burete moale si detergent si am inceput sa-l spal constiincis pe la

toate incheieturile. Portretul se destingea acum mult mai clar.

-Seamana cu un seic din basmele Seherezadei, mi-am spus, cu bucata

de panza care-i acoperea fruntea, prelungindu-se pe umeri

Deodata, vasul mi-a alunecat din mana uda, si s-a imprastiat pe balate

intr-o multime de cioburi. Un fum gros inecacios, s-a inaltat de acolo, silindu-

ma sa inchid ochii pentru o clipa. Cand i-am redeschis, batranul statea in fata

mea. Puteam sa-l ating cu mana, puteam sa-i vorbesc, doar ca buzele imi

erau pecetluite. Si atunci l-am auzit pe el ca mi se adreseaza.

-Nu te speria. De mii de ani lacasul meu e in acest ceainic. Acum,

fiindca l-ai spart am aparut la lumina, iar cand o sa gasesc un altul nelocuit,

dispar din nou. Dar pana atunci iti pot indeplinii o unica dorinta. Gandeste-te

bine!

356

-E absurd, absurd, absurd., mi-am zis, probabil visez, dar tot atunci

fara sa vreau, am rostit cuvintele, pe care in mod inconstient le aveam in

minte.

-Sa-mi fie copilul sanatos. Protejeaza-l! daca spui ca ai aceasta putere

Chiar at unci peretii inceputa sa se clatine, casa intrega se cutremura. Dani,

baietelul meu cel mare, ma scutura cu toata puterea.

-Mama, mamico, te rog trezeste-te! Tom nu e in casa, nu-l gasesc

nicaieri.

Imediat, am realizat ca adormisem, ca totul fusese un vis stupid si doar

disparitia copilului era unica realitate. Am sarit de pe canapea

inspaimantata. Afara era bezna. Numai in halat si papuci, am inceput sa-l

caut cu disperare. Pe vecini nici macar nu-i cunosteam, deci exclus sa fie in

vizita la vre-o unul din ei. Locul mi se parea acum strain si dusmanos cu

gramezile de fiare si gropi raspandite peste tot.. Stalpii electrici inca nu

aveau becurile montate. Cu cat trecea timpul, panica punea tot mai mult

stapanire pe mine. Pe santier lucrau multi arabi, ii vedeam intotdeauna

dimineata venind la lucru. Ganduri negre mi se involburau in minte.

Deodata mi s-a parut ca disting o limba de foc, la o oarecare distanta.

Acolo sunt oameni, mi-a trecut prin minte, poate ei ma vor ajuta sa gasesc

baiatul. Am alergat spre pata de lumina si cand am ajuns cu inima sa-mi

sparga pieptul, l-am vazut pe el, batranul din vis; sedea langa foc si bea ceai,

iar Tom ii tinea tovarasie. Aceiasi barba, ochii vii si patrunzatori, chiar si

haloul de basm, care-i inconjura fata de seic oriental. Era ca-n vis. Pe foc

fierbea ceainicul micut, pe care eu il cunosteam asa de bine, imprastiind in

aerul pur si rece mireasma plantelor. Inainte sa pot spune ceva, asa aiurita

cum priveam scena, baietelul meu a inceput sa vorbeasca cu repeziciune.

-Daca ai sti mamico ce basme minunate mi-a povestit pana acum,

basme cum n-am mai auzit niciodata. El spune ca le gaseste pe toate in

ceainicul acesta si ca in fiecare noapte, se umple cu povesti din nou. Tu poti

sa crezi?. Iarta-ma daca te-am necajit. Am vrut doar sa ma plimb putin. Ma

357

simt bine, bine de tot, sunt de-acum sanatos. Asa-i ca nu esti suparata pe

mine? Ascultam uimita vorbele copilului. In cele din urma am reusit sa intreb.

-Cine esti dumneata?

-Paznicul santierului, mi-a raspuns simplu, arabul. Imi pare tare rau

daca v-ati speriat, a adaugat cu voce domoala, taraganata, dar cand am

vazut baietelul singur, mai ales ca se lasase noaptea si frigul, l-am poftit la

ceai. Nu e bine ca un copil mic, sa se invarteasca pe intuneric. Cine stie ce i

se mai poate intampla. Apoi s-a intors spre Tom zambind

-Poti veni la mine de cate ori doresti, daca mama iti da voie. Iar catre

mine (ca si cum am fi continuat o discutie inceputa mai inainte). Promit sa-l

protejez!

CEI TREI URSULETI

A fost o data. Au fost trei ursuleti, pe cel mare il chema Mandrila, iar

pe cei mici Coada-Scurta si Blana-Moale. Nici unul dintre ei nu aveau casa si

toata iarna tremurau de frig.

Intr-o vara, Coada-Scurta si Blana-Moale s-au hotarit sa-si construiasca

o casa. Dupa ce au doborat un copac, au inceput sa-l taie in bucati. In acea

vreme, Mandrila, fratele lor mai mare, se plimba fluierind prin padure.

Vazandu-si fratii, deodata se opri. Coada-Scurta si Blana-Moale incercau

fiecare pe rand sa ridice trunchiul greu de copac.

- Ha, ha, ha! neputinciosilor! rase Mandrila. Sa va arat eu cum se ridica

un bustean. Si-l ridica cu mare usurinta.

- Vino, Mandrila, sa lucram impreuna! il chemara cei doi ursuleti.

Dar increzutul Mandrila pleca sa-si faca singur o locuinta. Mai la deal

gasi un copac gros din care voia sa-si taie scanduri.

358

- Da, asta este pe masura mea. Din cateva lovituri il voi dobori, gandi

Mandrila.

Ramasi singuri, cei doi ursuleti chibzuira cum sa lucreze.Trecindu-le

prin minte sa apuce amandoi de odata, izbutira sa ridice busteanul. Bucurosi,

pornira sa cante.

Unde-i unul nu-i putere,

Unde-s doi puterea creste!

Si astfel dusera grinda acolo unde vroiau sa-si ridice casa. Ingropara

stalpi si batatorira pamantul in jur. Sub mainile harnice ale ursuletilor, casuta

se inalta vazind cu ochii. Cand fu aproape gata, cei doi ursuleti taiara

ferestre luminoase.

In acest timp, Mandrila se chinuia singur sa taie copacul. Fratii mai mici

venira sa-i dea o mana de ajutor.

- Hei, Mandrila, cum merge lucrul? il intreaba Blana-Moale, in timp ce

Coada-Scurta apuca pe furis de cealalta parte al fierastraului.

- Bine, nu vezi, raspunse Mandrila, incredintat ca trage singur de

fierastrau.

- Ha, ha, ha! radeau prichindeii de pacaleala trasa ingamfatului.

- Vino, mai bine sa lucram impreuna!

- Nu! eu voi lucra singur, mai bine si mai repede decat voi.

Frunzele care cadeau vesteau apropierea iernii. Mandrila, singur

muncea fara spor. Casa lui, asezata pe coasta dealului, se inalta greu. In

vale, insa, munca era pe sfarsite.

- Bine ar fi fost daca ascultam sfatul ursuletilor, se gandea Mandrila.

Grinda nu vroia sa i se supuna si porni sa se rostogoleasca in vale,

amenintand sa zdrobeasca noua locuinta a ursuletilor.

Orice s-ar intampla trebuie sa opresc grinda, hotari Mandrila.

Ursuletii isi dadura seama, cu groaza, ca grinda le va darama casuta.

- Nu va fie frica! o prind eu, le striga Mandrila, incercand sa-i

linisteasca. Incercarile lui fura zadarnice.

359

Cei doi ursuleti pornira intr-un suflet sa-si salveze casuta. Intepenira

bine o proptea in pamant. Busteanul se izbi cu putere in proptea si se opri.

Cei doi ursuleti rasuflara usurati.

Recunoscand-si greseala, Mandrila se apropie de cei doi ursuleti,

cerand iertare.

A doua zi, Mandrila incepu sa lucreze impreuna cu fratii cei mici. Cu

puteri sporite, ursuletii terminara casa cat ai bate din palme, inainte de

venirea iernii. Cuibariti in casuta lor din padure, la adapost de viscol si ger,

cei trei ursuleti traira in intelegere si prietenie. Si astfel au trait multi ani de-a

randul si daca ar mai fi, si azi ar mai trai.

ZDRENTUITA

Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte

bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei

chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii

murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se

jura ca, atat cat va trai, nu se va uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa

moara, lui nu-i pasa.

Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea

nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise,

pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se

incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din

dusumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, sapasera un

sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare.

In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija.

Doar doica cea batrana se mai indura de ea si, cand nu era nimeni prin

360

preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata

din sacul cu zdrente.

Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara

poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si

umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si imbracandu-se cu te

miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era

gascarul care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta

atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de necazuri si se pornea sa danseze

cu galagioasele gaste.

Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea

o calatorie in tinutul lor si ca intentiona sa dea un mare bal in orasul

invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau

fiu, urma sa-si aleaga nevasta.

O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o

dusera batranului lord, care inca mai sedea la fereastra, varsand lacrimi

amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i

se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sa-i aduca

haine scumpe si bijuterii si se imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe

calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui.

Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu

poate sa-l vada si ea pe rege. Cand batrana doica o vazu asa, se duse la

stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a

incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata.

Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul

cat e de nefericita ca nu poate merge la bal. Gascarul o asculta apoi ii

propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu

tristete la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o gascarul a

scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a

luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras.

N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni

calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca sa ajunga la castelul unde se

361

oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse

alaturi de ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie

duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada ochiului la fata pana ce se

indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta.

Dar Zdrentuita rase, zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta

gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sa-si ia nevasta una dintre domnitele

pe care le va intalni la bal.

Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma,

ca s-o convinga de sinceritatea sa, o implora sa vina la bal la ora

douasprezece noaptea, asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu

prietenul ei gascarul si cu gastele acestuia.

Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica,

iar domnii si doamnele dansau in fata regelui, tocmai cand orologiul batea

ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de

cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau. domnii

radeau, iar regele privea nedumerit.

Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul

regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o de mana pe Zdrentuita se

intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era

chiar printul in cinstea caruia se dadea balul.

Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si

incepu sa cante, iar in timp ce canta, hainele Zdrentuitei se transformau in

vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de gaste

se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga.

Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea

mai frumoasa fata din tinut.

Gascarul s-a facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci.

Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii, la curte nu putea

ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati putea

vedea, caci el tot mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind

departe spre intinderea nesfarsita a marii.

362

in vizita la maicuta domnului

Isidora îşi puse căpuşorul pe pernă şi închise ochii. Un zâmbet luminos

îi rămăsese agăţat de colţul buzelor. Bunuţa îi povestise iarăşi, înainte de

culcare, despre Măicuţa Domnului – ”Fecioara Sfântă” cum îi spunea ea – cât

era de bună şi iubitoare şi cum învăţase atâtea şi atâtea fetiţe să fie vrednice

şi pricepute, să preţuiască ce e bun şi să se îndepărteze de rele – într-un

cuvânt să facă Voia Domnului. Pe măsură ce povestea, vocea bunuţei

devenea tot mai sfioasă şi parcă lacrimi îi răsăriseră în colţul ochilor, iar când

sfârşise povestea, amândouă rămaseră tăcute cu gândul dus spre Sfânta

Sfintelor.

În acea seara, după rugăciunile obişnuite, Isidora îi mulţumi în mod

special Bunului Dumnezeu pentru că o trimisese pe Măicuţa Domnului pe

Pământ chiar dacă demult tare de tot. Îşi dorea să fi trăit şi ea pe vremea

aceea, să fi mers la şcoala Preasfintei... Nu că doamna ei de la şcoală nu era

bună, dar ar fi fost cu siguranţă altceva... Bunuţa mereu spunea că

învăţătoarele şi profesoarele, mai mult decât orice femeie, ar trebui să O

aibă drept exemplu pentru că atunci şi copiii ar fi mai buni şi ar face mai

mult Voia Domnului.

Adormi, astfel, cu rugăciunea în gând şi avu un vis minunat.

Se făcea că mergea printr-o pădurice de arbuşti plini de flori albe si roz

– semănau cu leandrii bunuţei -, pe o cărăruie de pietriş albă. Soarele lumina

blând, iar sute de fluturi care de care mai frumos coloraţi pluteau parcă pe

razele trimise să mângâie floricelele. Isidora se opri uimită de frumuseţea

locului şi, deodată, un fluture mare, auriu i se aşeză pe umărul drept cu

antenele aţintite în sus parcă meditând încotro să se îndrepte. Ca să nu îl

sperie, fetiţa îşi opri răsuflarea şi se strădui nici să nu clipească. Fluturele

363

pluti lin pe celălalt umăr, unde zăbovi puţin, îi dădu apoi ocol fetiţei şi se

avântă înainte printre copăcei, îndemnând-o să îl urmeze.

- Stai! strigă aceasta şi o luă la fugă cât o ţineau picioruşele. Zgomotul

cristalin al glasului şi tropotul paşilor pe pietriş ridicară într-o clipă în aer toţi

fluturii care până atunci se odihniseră printre crengi. Isidora alergă şi mai

repede, temându-se pentru o clipă că nu-l va mai găsi pe fluturaşul său, dar

îşi linişti imediat bătăile inimii amintindu-şi că nu mai era altul de aceeaşi

culoare şi aşa de mare.

Alerga deja de ceva vreme şi începuse să obosească, dar fluturele

parcă-i citea gândurile căci, de fiecare dată când îi venea să încetinească

paşii, acesta se întorcea şi îi dădea ocol - vrând parcă să o împingă de la

spate.

La un moment dat cărarea fu tăiată de o apă destul de mică, dar cu

unde repezi, şi abia atunci Isidora îşi dădu seama că foşnetul pe care îl auzea

de ceva vreme era de la apă şi nu de la crengile bătute de vânt, dar fusese

prea preocupată să urmărească zborul fluturaşului şi nu se uitase în jurul ei

de loc. Două pietre plate erau aşezate temeinic în albia apei astfel încât

chiar şi ea, cu picioruşele sale destul de mici, reuşi să treacă de partea

cealaltă fără să se ude. Abia atunci îşi luă seama la hainele cu care era

îmbrăcată. Avea în picioare sandale simple dintr-o piele destul de aspră (fără

ciorăpei, ar fi observat bunuţa destul de dojenitoare), iar în sus o rochie de

stofă bleumarin lungă şi lărguţă legată în talie cu un şnur împletit de lână.

Arăta destul de ciudat, cu nişte mâneci şi ele destul de largi şi lungi până

aproape la vârful degetelor. Îşi duse mânuţele la cap şi îşi simţi părul strâns

într-o împletitură ca un coc, acoperit de un fel de batic care îi atârna până la

umeri, pe care trăgându-l puţin îl văzu că era alb.

Fluturele dispăruse dar privirea îi era deja atrasă de poieniţa care se

întrezărea printre copaci, în faţa ei, la vreo zece paşi.

Când ajunse în marginea poieniţei se opri din nou, de asta dată uşor

încurcată. Ceea ce văzu era atât de frumos şi se potrivea atât de mult cu

364

ceea ce îşi imaginase de atâtea ori încât se temea ca intrarea sa să nu

tulbure tabloul.

Pe treisprezece pietre mari şi destul de plate, aşezate în cerc, stăteau

o doamnă şi douăsprezece fetiţe (le numărase destul de repede în gând,

folosindu-şi degetele ascunse la spate) care cu căpuşoarele plecate coseau

ceva cu mare atenţie. Doamna, cu spatele la soare, stătea dreaptă cu

mâinile aşezate în poală, cu palmele în sus, cu privirile pierdute în albastrul

cerului, parcă rugându-se. O lumină deosebită se desprindea din chipul ei şi

se împrăştia în aer, Isidora neputând spune daca razele soarelui le mângâia

căpuşoarele fetiţelor sau lumina aceea trecea pe rând peste fiecare. Vocea

care se auzi era atât de caldă şi de dulce şi se potrivea atât de bine cu

iubirea care izvora din fiinţa aceea parcă de pe alte tărâmuri.

- Vino, Isidora, stai jos, ai venit tocmai la timp să asculţi povestea.

O piatră o aştepta chiar în dreapta Doamnei. Isidora merse uşor şi se

aşeză cu grijă să nu deranjeze. Fetiţele ridicară ochii şi îi zâmbiră, apoi îşi

continuară lucrul cu capetele uşor aplecate spre Doamna. Un miros suav de

trandafiri şi lăcrimioare – şi încă ceva pe care Isidora nu reuşi să îl

recunoască – o învălui uşor. Un fior îi trecu prin inimă – mirosul acela ...

câteodată simţea ceva foarte asemănător când trecea să se închine în faţa

unora dintre icoanele Maicii Domnului.

Cu siguranţă chiar Ea era! Iar fetiţele erau de la scoala Ei! Ar fi vrut sa

strige în gura mare dar nu se cuvenea ... Apoi o năpădiră toate cele învăţate

de la bunuţa despre respect şi Sfânta familie Divină. Cum să stea jos în faţa

Maicii Domnului? Noroc că avea capul acoperit! Şi era destul de cuviincios

îmbrăcată!

Îşi ridică ochii şi întâlni privirea clară şi luminoasă a Sfintei Sfintelor;

zâmbetul Său blând o făcu să uite de toate. Nu mai era nimic altceva decât

povestea ce stătea să înceapă.

- Copilele mele dragi, astăzi vă voi spune o altă poveste despre

puterea minunată a iubirii.

365

A fost o dată o fetiţă care, pe când avea vreo şapte anişori, îşi pierduse

părinţii într-o molimă ce se abătuse asupra satului. Îşi părăsise casa – pustie

acum fără cântecul mamei şi zgomotul uneltelor mânuite cu atâta

îndemânare de tatăl său – şi satul şi se refugiase în satul vecin împreună cu

puţinii supravieţuitori. Fură primiţi cu bunăvoinţă dar cu destul de multă

răceală. Se strecurase aproape nevăzută şi îşi făcuse un culcuş într-o

cămăruţă construită lângă peretele bisericuţei din sat în care fuseseră

depozitate câteva bănci rupte şi vreo două coşuri de nuiele sparte. Îşi luase

de acasă numai un pled mic de lână, o rochie brodată a mamei sale şi un

scăunel cu trei picioare făcut de tăticul ei special pentru ea.

În fiecare dimineaţă se ruga pentru sufletelor părinţilor săi şi pentru

cele ale tuturor celor care muriseră împreună cu ei, apoi Îl ruga pe Bunul

Dumnezeu să aibă grijă de ea şi să o îndrume să facă ceea ce trebuie în

viaţă. Apoi pleca să culeagă tot felul de ierburi tămăduitoare pe care le

dădea vraciului satului pentru o pâine. Apă îşi lua de la un izvoraş dulce

ascuns sub o piatră mare pe care îl descoperise pe cand culegea plantele, iar

smochine găsea din belşug în copăceii de la marginea satului.

În zorii unei zile, cam după un an de când rămăsese orfană, o

porumbiţă albă veni fără veste şi lăsă pe pervazul ferestrei cinci seminţe

mici, aurii, apoi, după ce gânguri de trei ori blând spre fetiţa abia trezită din

somn, îşi luă zborul pierzându-se în razele soarelui ce tocmai răsărea.

Cu siguranţă era un dar de la Bunul Dumnezeu, îşi zise în gând fetiţa

dându-i lacrimile de fericire că primise un semn de la Atoatestăpânitorul. Le

plantă cu multă evlavie lângă peretele de răsărit al odăiţei – să aibă lumina

blândă a dimineţii şi umbra răcoroasă şi binevenită a după-amiezei. Acum, în

fiecare dimineaţă, după ce îşi spunea rugăciunile, mergea să ude pământul

în care pusese semincioarele şi mulţumea Bunului Dumnezeu pentru darul

său. Apoi, cu lumină în suflet, pleca să culeaga ierburile de leac.

După o săptămână ieşiră din pământ nişte tulpiniţe care în scurt timp

se transformară într-o tufă plină de frunzuliţe de un verde închis, strălucitor.

După încă o săptămână tufa începu să înflorească. Era minunat. Florile, ca

366

nişte steluţe albastre, se deschideau în fiecare dimineaţă, lăsând să se vadă

în mijlocul fiecăreia o picătură de apă care se scurgea încet, pe frunze şi

cădea ca nişte lacrimi pe pământ. Iar apoi, în fiecare seară, florile se

închideau ca nişte ochi care se pregăteau de culcare şi tufa redevenea

verde.

Fetiţa fu şi mai bucuroasă – florile miroseau atât de proaspăt, iar

culorile erau atât de frumoase încât încetul cu încetul fetiţa îşi mută locul de

rugăciune lângă tufă. Astfel că în fiecare dimineaţă, lacrimile ei de durere şi

speranţă se împleteau cu lacrimile dulci ale florii.

Trecură câteva anotimpuri şi planta rămăsese la fel de înflorită şi de

puternică.

Într-o zi, când fetiţa se duse la vraci să îi ducă plantele, acesta îi

povesti despre necazul ce se abătuse asupra conducătorului ţinutului. După

ce îşi pierduse soţia, acum şi fiica sa era bolnavă fără şansă de însănătoşire,

după cum spuseseră cei care se ocupaseră de ea. Nedându-se bătut, acesta

a trimis veste tuturor vracilor din ţinut să vină cu orice ierburi ar ştii şi să

încerce să îi vindece fata. Aşa că pentru a doua zi, fetiţa trebuia să vina mai

repede şi cu anumite plante pe care i le spuse, necesare unei fierturi secrete

care, spera vraciul, va fi de ajutor bolnavei.

Tot drumul până acasă, şi apoi la culcare, fetiţa se rugă pentru copilul

bolnav şi pentru părintele îndurerat, să le ierte Bunul Dumnezeu păcatele şi

să îi îndrume pe calea cea bună. Ştia ce înseamnă pierderea familiei şi îşi

dorea, dacă ar fi fost cu putinţă, să nu mai treacă nimeni prin această

suferinţă. În noaptea aceea o visă pe porumbiţa care îi adusese seminţele.

Avea o coroniţă de lumină deasupra capului şi îi vorbi cu o voce tainică şi

blândă:

- Fetiţă dragă, culege picăturile ce curg din florile cele albastre şi du-i

fetei conducatorului să bea trei zile la rând. Dar să nu spui nimănui de unde

le ai şi nici să nu dai vreun fir din floarea ta! Să pleci la amiază şi să te

înfăţişezi conducătorului mâine la răsăritul soarelui.

367

Dimineaţa, după ce se trezi, fetiţa mulţumi cu şi mai multă evlavie

Bunului Dumnezeu pentru că îi ascultase rugăciunile şi se îndurase de

sufletele celor doi, apoi strânse cât putu de multe picături într-un ulcioraş pe

care îl adăposti în cămăruţa în care dormea şi apoi plecă să culeagă plantele

cerute de vraci, deşi ar fi zburat până la casa conducătorului să îi aducă mai

repede izbăvirea. Dar vru să dea ascultare întocmai îngerilor Domnului (căci

asta îşi zicea în sinea sa că era de fapt porumbiţa) şi nu plecă decât la

vremea sorocită. Când ajunse, după vreo cinci ceasuri de mers, află că nici

unul dintre vracii sosiţi nu avuseră sorţi de izbândă, iar fata conducătorului

se stingea văzând cu ochii – o febră mare pusese stăpânire pe ea şi începuse

să aiureze şi să aibă vedenii urâte.

La răsăritul soarelui, fetiţa se înfăţişă conducătorului şi îi spuse că avea

leacul. Privirea profundă şi autoritară – chiar dacă venea de la o fetiţă atât de

mică – credinţa din glas îl făcură pe părinte să capete puţină speranţă. Într-

adevăr, după ce îi dădu să bea puţin din ulcioraş, bolnava se cufundă într-un

somn adânc şi liniştit, aducător de viaţă.

- Acum ar fi bine să ne rugăm Bunul Dumnezeu pentru facerea celor de

cuviinţă, spuse fetiţa conducătorului încremenit în faţa patului bolnavei şi

îngenunche la fereastră împreunându-şi mâinile şi ridicându-şi ochii spre cer.

Acesta căzu la rândul său în genunchi şi îşi mărturisi printre lacrimi

credinţa în Domnul Dumnezeu – căci până atunci nu crezuse şi chiar se lăuda

că pe lumea aceasta singurul său stăpân este el însuşi.

A doua zi dimineaţa bolnava bău din nou din leac şi pe la amiază

deschise puţin ochii, dar continuă să doarmă tot restul zilei. Iar a treia zi,

când ultima picătură de licoare fu înghiţită fata se ridică şi strigă după tatăl

său. Toată casa începu să freamete de bucurie, vestea însănătoşirii fiind

purtată din gură în gură şi apoi din sat în sat, în tot ţinutul.

Fetiţa profită de neatenţia tuturor şi, mulţumind Bunul Dumnezeu

pentru minunea făcută, plecă pe nevăzute acasă. Când conducătorul vru să îi

vorbească şi să îi mulţumească, să o răsplătească pentru fapta sa, fetiţa era

deja departe şi nimeni nu putu să spună nici de unde era şi nici măcar cum o

368

chema. Atunci conducătorul şi fiica sa căzură în genunchi şi rugară pe Bunul

Dumnezeu să răsplătească cu prisosinţă mesagerul trimis, căci îşi făcuse pe

deplin datoria.

Anii trecură, fetiţa crescu şi, atunci când Bunul Dumnezeu credea de

cuviinţă, o trimitea în lume să facă bine, dându-i de veste prin porumbiţă.

Uneori pleca cu leacuri special alese după spusele acesteia, alteori numai cu

lacrimile miraculoase ale florii. Dar întotdeauna mergea în suflet cu

dragostea şi credinţa în Dumnezeu şi în puterile Sale nemărginite pe care le

semăna în sufletele celor aflaţi la nevoi.

Se lăsă liniştea în poieniţă. Mânuţele se opriseră din cusut, răsuflarea

abia se mai auzea, iar ochii rămăseseră aţintiţi pe chipul Maicii Preasfinte dar

povestea fusese numai până aici. Zâmbetul Acesteia le învălui cu atât de

multă iubire încât Isidora închise ochii ca sa şi-l întipărească mai bine în

minte. Când îi deschise era dimineaţa şi Maica Domnului îi surâdea din

icoana de pe peretele camerei sale. Dormise şi visase, dar totul îi rămăsese

întipărit în minte şi în suflet. Se va strădui să aibă măcar atâta iubire cât

fetiţa aceea...

cei trei purcelusi

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu

parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca

in lume sa-si gaseasca norocul.

Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-

a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta

plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul

este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-

au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-

369

a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-

a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca

ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns

la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra

este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.

Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui

de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a

inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a

inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a

tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate

partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa

celui de al doilea purcelus.

A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot

afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut

pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar

la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta.

Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a

doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi

purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui

de al treilea purcelus.

Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba.

Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel

mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa,

dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta.

Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot

degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura si

epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul

in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au

pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.

Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa

coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat

370

direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin

casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai

intors niciodata.

Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta

casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi

din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti

pentru totdeauna.

Calatorie cu ingerasul pazitor

Ştefănuţ întotdeauna îşi dorise să fie şi el îngeraş. Având în vedere că

nu avea decât 4 ani, întotdeauna nu dura de prea mult timp, ci de când

auzise pentru prima dată rugăciunea pentru îngeraşul păzitor, pe care mai

întâi i-o spusese mămica, iar cu timpul o învăţase şi o spunea singur seara şi

dimineaţa.

Voia şi el să zboare şi să-i ajute pe copii; şi aşa îi ajuta pe colegii de

grădiniţă şi pe cei doi prieteni din faţa blocului ori de câte ori era nevoie, dar

era mic şi nu putea să facă încă prea multe...

De atâtea ori se visase îngeraş, aşa ca cei din iconiţele pe care le

strângea în sertar, sau ca figurinele colecţionate pe pian. Mămica şi tati i le

cumpăraseră de fiecare dată dându-i un sărut pe frunte şi spunându-i: ”să fii

şi tu ca ei, pui drag!”.

Într-o noapte visase aşa de frumos... veniseră trei îngeraşi, îl luaseră cu

ei – parcă avea şi el aripi – şi colindaseră toată lumea. Trimisese lumină

peste o mulţime de copii, ca un fel de ploaie sclipitoare care îi curăţa şi îi

lăsa mai luminoşi. Fusese atât de bine! Când s-a trezit dimineaţa, Ştefănuţ şi-

a dorit din tot sufletul ca acei copii (dacă existau) chiar să se simtă mai bine

şi se rugase în mod special pentru asta la Bunul Dumnezeu.

371

Ieri noapte fusese Ajunul Crăciunului. Ştia că fusese destul de cuminte

(adică făcuse numai poznele obişnuite, specifice unui copil vioi şi curios ca

el, cum zicea tata câteodată) aşa că Moşul nu îl va ocoli, dar se gândea la alţi

copii şi se rugă la Dumnezeu să-i ierte şi să-l trimită pe Moşul şi pe la ei.

Apoi, cu gândul la povestea despre naşterea Micului Prunc Sfânt spusă de

mama la culcare, îl mai rugă pe Bunul Dumnezeu să îi facă pe oameni mai

buni, ca dacă Mântuitorul va vrea să se mai nască vreodată printre oameni

să îl primească cu bucurie, aşa cum L-ar fi primit el.

Se trezise mai dimineaţă căci nu se auzea nici un zgomot în casă. Ziua

de Crăciun! Bucurie şi prăjituri şi cadouri... apoi slujba la biserică cu toate

colindele acelea atât de frumoase – are să fie o zi fantastică! Se întoarse pe

o parte pregătindu-se să se dea jos din pat, când ... ce să fie asta? Curios! Ce

ţi-e şi cu Moşul ăsta! Să-i aducă un clopoţel... Şi-apoi cadourile trebuie să

stea sub brad, ce căutau pe perna lui?!

Ştefănuţ luă clopoţelul şi-l scutură uşurel. Hm... nu se auzea nici un

sunet. Îl scutură mai tare şi, deodată, din cupa clopoţelului începură să iasă

multe scânteioare care, încet, se uniră formând conturul unui îngeraş – aşa

cum era cel pe care îl lipise pe dulap.

- Dacă vrei să vii cu mine, susură acesta cu un glas cristalin, mai

scutură o dată clopoţelul. Vom fi înapoi până să se trezească ai tăi.

”Iupiii!” strigă în gând Ştefănuţ, ”va să zică Bunul Dumnezeu îl

ascultase în rugăciunile lui”, şi luă clopoţelul scuturându-l cu putere fără să

mai stea pe gânduri. Scânteioarele începură să curga şi mai tare din clopoţel

până deveniră un nor care îl înconjură pe băieţel.

Ştefănuţ se simţi tot mai uşor, tot mai uşor şi închizând ochii se gândi

că imediat va putea să zboare cu adevărat. Când îi deschise se trezi faţă în

faţă cu fluturele albastru desenat pe lustră.

- Oooo! Zbor ... se entuziasmă el, dar în loc să îşi audă glasul văzu cum

împrăştie în jur o mulţime de steluţe aurii.

Ce frumos! Trebuia neapărat să se vadă. Dacă ar fi fost şi tata acolo

să-i facă o poză ... Apoi îşi aminti că acesta era secretul lui şi al îngeraşului

372

din clopoţel şi chicoti incetişor împrăştiind încă puţine steluţe. Repede la

oglindă! Avea o oglindă cam mititică cât să-şi vada căpuşorul când se

pieptăna dimineaţa înainte de a pleca la gradiniţă. Hm! Dar ce era asta?! În

oglindă se vedea numai lumină ... Se îndreptă din ce în ce mai curios către

geam – o să se vadă cu siguranţă mai bine în el.

Imaginea îl lăsă peste măsură de uimit. Nici pe departe un îngeraş cu

care era el obişnuit. Era doar o minge mare de lumină aurie, cam cum sunt

păpădiile vara numai bune de suflat. Va să zică aşa arătau îngeraşii de

fapt ...

- Dar la ce te aşteptai, dragă Ştefănuţ? O altă minge apăruse de

niciunde lângă el; era parcă mai mare şi cu siguranţă mai aurie.

- Bună dimineaţa, continuă ea, eu sunt îngeraşul tău păzitor. Îşi

mulţumesc că m-ai ascultat de atâtea ori şi că eşti aşa de bun. Dacă ar fi mai

mulţi copii ca tine, ar fi şi mai mulţi îngeraşi bucuroşi. Ştii, noi îi ajutăm pe

oameni să facă numai lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Ei trebuie doar să ne

asculte. Nu pare deloc greu la prima vedere, dar de fapt .... Mai bine hai cu

mine să îţi arăt.

Şi într-o clipă cele două mingi de lumină se ridicară mult deasupra

oraşului, aproape de nori. Îngeraşul păzitor se opri şi îi spuse lui Stefănuţ:

- Uite la fetiţa aceea! În doar câteva clipe a rupt două jucării şi le-a

aruncat sub pat. Acum a aruncat cu mingea şi era cât pe ce să spargă

veioza.

De parcă ar fi avut un binoclu, Ştefănuţ văzu imediat copila cu pricina.

Avea o feţişoară cam răutăcioasă, cu un păr răvăşit, iar camera ei era

murdară şi plină de jucării stricate, aruncate care încotro. Nici hainele nu

prea nimeriseră dulapul sau sertarele şi zăceau care pe pat, care pe scaun.

În camera de alături o bătrânică – cu siguranţă bunica – stătea tristă pe un

scaun şi tot ofta încetişor. Când fetiţa trântise mingea, zgomotul o făcu să

tresară şi se ridică pe jumătate de pe scaun, dar se lăsă să cadă la loc cu o

faţă deznădăjduită, care parcă spunea că nu are rost să intervină.

373

Ştefănuţ ar fi făcut ceva, orice ca să o vadă mai fericită pe bătrână şi s-

o cuminţească pe fetiţă.

- Dar îngeraşul ei păzitor unde este? întrebă el.

- Păi nu a mai rămas prea mult din el, veni răspunsul. Pentru că fetiţa

nu îl asculta şi pentru că nu a reuşit aproape de loc să o facă să se îndrepte

şi-a pierdut din ce în ce mai mult puterea şi lumina ... Îl vezi? E acolo, lângă

umărul ei drept!

Într-adevăr, o pată aproape cenuşie – un cerc strâmb care semăna

foarte bine cu cercurile pe care le făcea Stefănuţ când era mai mic şi abia

învăţase să ţină creionul în mână – se ţinea aproape de umărul drept al

fetiţei. Dar mai era ceva ca un fel de ceaţă negricioasă care o urma peste tot

şi aproape îi cuprinsese umerii ca o trenă.

- Ia te uită, dar aceea ce este? Umbra aceea negricioasă!

- Aaaaa, păi când nu asculţi de îngeraşii cei buni, atunci cu siguranţă

asculţi de cei răi, iar aceştia te îndeamnă la tot felul de lucruri care de care

mai urâte şi nepotrivite.

- Păi eu îmi doresc din toată inima ca toţi copiii să îşi asculte îngeraşii

de lumină! Nu putem face nimic?

- Drag copil, aşa ne dorim şi noi, dar trebuie să îşi dorească şi fiecare

copil – şi nu numai ei, ci şi părinţii lor! Dar nu te întrista, întâmplările acestea

ca cea cu fetiţa - pe care tocmai ai văzut-o - nu sunt chiar aşa de dese.

Foarte mulţi copii sunt buni şi foarte buni, sau măcar bunuţi. Iar îngeraşii lor

arată destul de luminoşi. Voiam doar să ştii că trebuie să fim buni cu orice

sacrificiu şi efort, pentru că ajutându-ţi îngeraşii le vei da putere să te ajute

şi ei pe tine, iar în momentele de cumpănă - oricare ar fi ele - cel mai bun

ajutor de la ei îl primeşti. Iar acum, drept răsplată şi mulţumire pentru felul în

care te-ai purtat până acum, vino cu mine să îţi arăt ceva.

Ştefănuţ era deja foarte încântat pentru ceea ce primise şi nu credea

că i se cuvenea ceva anume pentru că se purtase frumos acasă şi la

grădiniţă – ar fi făcut şi mai multe ca să vadă lumina aceea blândă din ochii

374

părinţilor săi de fiecare dată când se uitau la el. Iar acum ştia cât de mult

bine îi făcea îngeraşului prin faptele sale bune!

- Lipeşte-te de mine! îi făcu semn îngeraşul, o să zburăm cu cea mai

mare viteză!

Mingile de lumină se uniră şi zburară până la un curcubeu mare şi

frumos.

- Acum poţi să-ţi dai drumul! Adică să te dai pe curcubeu! Dacă ai să te

uiţi cu atenţie în jurul tău ai să vezi că nu eşti singurul!

Şi îngeraşul păzitor începu să străbată culorile în lung şi în lat,

devenind când roşu, când galben, când albastru sau violet după cum atingea

benzile de culoare ale curcubeului. Ştefănuţ nu aşteptă de două ori îndemnul

- şi acasă îi plăcea teribil de mult să se dea pe tobogan, dar acum când

acesta era facut din culori atât de frumoase ...

O mulţime de alte mingi strălucitoare, care mai mici, care mai mari,

care mai pufoase se scăldau în culorile curcubeului. Ce amestec de culori!

Parcă era perna lui de acasă!

Când se dezmetici mai bine, Ştefănuţ băgă de seamă că era chiar

pernuţa lui în care îşi înfipsese cu multă nădejde năsuşorul. Era din nou

acasă! Şi bucurie şi regret; ar fi vrut să mai zăbovească în lumea îngeraşului,

dar şi acasă era atât de bine! Chiar daca nu va putea povesti nimănui despre

expediţia sa... Doar promisese! Şi-apoi cine-avea să creadă un vis?!

Împinse cu picioarele păturica şi sări pe podea cu un mic tropăit. Un

clinchet subţirel de clopoţel se auzi şi Ştefănuţ încremeni nemişcat încercând

să-şi dea seama de unde venea sunetul. Era chiar sunetul clopoţelului primit

de la îngeraş. Şi venise din mâna sa stângă care îl strângea cu putere. Ha ha

ha! Fusese adevărat! Ştia el, fusese mai mult decât un vis. Iar calea spre

lumea îngeraşilor îi era deschisă ...

375

Secretul lui Mos Craciun

Dintotdeauna, Danut, vecinul meu, a visat sa ajunga detectiv. Asa cum

stia el si cum a vazut prin filme: cu palarie cu boruri largi, usor trasa peste

fata, ochelari de soare negri, pardesiu lung si la fel de negru, obligatoriu cu

gulerul ridicat. Si sa nu mai vorbim despre geanta diplomat, binoclu si aparat

de fotografiat! Pe toate si le dorea Danut, dar stia ca inca este prea mic sa-si

implineasca acest vis. Abia ce implinise cinci ani in urma cu o saptamana.

- Ei si, ce daca am doar cinci ani? Cine a zis ca nu pot fi detectiv la 5

ani, a uitat ca in meseria aceasta totul e sa ai un mister de dezlegat.

Si misterul lui Danut se afla cat se poate de aproape de el, la distanta

de nici doua zile. Ce se va intampla peste doua zile? o sa ma intrebati voi.

Ceva frumos, am sa va raspund eu, va fi Craciunul. Asa ca Danut va incerca

sa descopere misterul lui Mos Craciun.

- Stiti, mie mama imi spune mereu ca Mos Craciun este un mos venit

de departe, dintr-o tara numita Laponia. Ca are acolo o casa plina de

spiridusi care, cat e anul de lung, nu fac altceva decat sa confectioneze

daruri pentru copiii din toata lumea: papusi si ursuleti din plus, jocuri

mecanice, masini teleghidate si cate si mai cate. Ba, mai mult, Mosul stie ca

noi, copiii, ne pricepem acum si la calculatoare si la jocurile video, asa ca

bietul de el incearca sa tina pasul cu noi. Cand jucariile sunt gata pregatite, e

deja Craciunul. Mosul le incarca pe toate in sania lui trasa de reni si cand

ajunge la casa fiecarui copil coboara pe horn si-i lasa darurile in cizmulite sau

sub brad!

Pe toate mi le-a povestit Danut, cu sufletul la gura.

- Dragul meu Danut, am incercat eu sa-mi incurc vecinul, vad ca stii

totul despre Mos Craciun. Nu vad atunci unde e misterul, ce mister vrei tu sa

dezlegi?

376

- Ei, vezi, lucrurile nu sunt chiar asa de simple pe cum par, se intrista

brusc Danut. Sunt chiar foarte complicate. De exemplu, cum se face ca in

ziua de Craciun toate gradinitele din cartierul meu sunt pline de Mosi? In

fiecare se afla cate unul. Si cum se face ca toti mosii seamana atat de bine

intre ei? Ca sa nu mai vorbim de faptul ca adesea Mosul uita ca mi-a adus

darul la gradinita si vine si acasa la mine, desi stau la bloc si nu are horn pe

unde sa coboare. Si cum de pana acum n-am intalnit pe strada nici un Mos

care sa-si fi murdarit barba alba si mustatile cu funingine? Eu unul nu mai

inteleg nimic. Tare mi-e mie teama ca Mos Craciun nu exista decat in povesti

si in mintea celor mari. Sau exista cu adevarat? Acesta e misterul pe care am

de gand sa-l dezleg.

Zis si facut. In cea mai mare graba, pentru ca nu avea prea mult timp

la dispozitie, Danut si-a ales si colaboratorii: Mihaita, Alexandru si Ionut. Si

toti patru, intr-o seara, au pus la punct planul de bataie. Momentul actiunii:

noaptea de Craciun, locul actiunii: dormitorul lui Danut, obiectivul:

dezlegarea misterului Mosului cu barba alba. La un singur capitol au cam

avut probleme: de unde sa faca ei rost de palarii, ochelari negri si pardesie

lungi? Unde mai pui si ca actiunea urma sa se desfasoare la ore tarzii, cand

ei ar trebui sa fie in mod normal in pat in tinuta obligatorie: pijama. Pina la

urma, baietii s-au multumit sa-si imbrace pijamalutele cu liniute si floricele.

Mai mult, la insistentele mamei lui Danut au acceptat si sa se vare sub

plapuma si sa astepte acolo, cu lumina stinsa, sosirea lui Mos Craciun.

- Eu nu cred ca va veni! sopti incet si cu teama parca, Mihaita.

- Glumesti? Cum sa nu vina? Ne-am pregatit atat de mult pentru

intalnirea cu el, chiar si mama lui Danut ne-a asigurat ca Mosul va veni.

- Poate!, mai spuse ganditor Mihaita, poate vine la cei care au fost peste an

cuminti, pe cand eu, daca stau sa fac socoteala tuturor traznailor pe care le-

am facut in 365 de zile!

Tragandu-si bine plapuma pana sub nas, Ionut indrazni sa puna

intrebarea care-l framanta de multa vreme:

- Daca Mosul nu e unul bun, ci unul rau si imbracat in negru?

377

- Taci! se ingrozi Alexandru, vorbesti prostii, o sa vezi ca Mosul nici

macar nu va veni, pentru ca nu exista cu adevarat.

In tot acest timp, Danut n-a suflat nici cel mai mic cuvintel. Problema

lui era alta: cum sa faca sa ramana treaz atatea ore? Daca Mosul vine abia

catre dimineata si rateaza intalnirea cu el?

- Gata, nu va mai certati, incerca Danut sa calmeze spiritele. Daca stati

si voi treji ca mine in noaptea aceasta, o sa aveti sansa sa-l vedeti pe Mos

Craciun in carne si oase.

In liniste, copiii s-au pus la panda: daca vor reusi sa-si tina ochii

deschisi si atentia incordata la maxim, va fi imposibil sa rateze marea

intalnire.

Si orele treceau. Incet, foarte incet. Se tarau parca una cate una...

Baietii, insa, rezistau eroic. Sau, mai bine zis, au rezistat pana la sosirea

mosului... Ene. Danut a fost singurul care a ramas de veghe. Doar vroia sa se

faca detectiv, nu? Asta inseamna sa stea ore in sir la panda, sa fie atent la

cea mai mica miscare si sa stie sa ignore furnicile care incercau sa-i inchida

ochii. Ce mai, munca de detectiv e tare grea!

Asa gandea Danut in clipa in care, langa patul lui a rasarit ca din senin

un Mos cu barba si mustatile ninse de ani multi, imbracat in rosu, cu cizme

negre si cu un sac doldora de jucarii.

- E Mos Craciun! a mai apucat Danut sa sopteasca. Si exact in clipa in

care somnul l-a luat in brate, a simtit un sarut cald, pe frunte.

Dimineata, cand s-a trezit, Danut i-a gasit pe prietenii lui stransi in jurul

bradutului impodobit, gata sa-si deschida darurile. El insa, nu avea nici timp

nici chef sa vada ce i-a adus Mosul.

- Ce-i cu tine Danut? il intreba Alexandru. Nu te bucuri de darurile

Mosului sau esti trist ca ai adormit azi-noapte si n-ai mai dat ochii cu el?

- Nu, nici vorba de asa ceva. Dimpotriva, azi noapte am stat treaz pina

tarziu si l-am vazut pe Mos Craciun in carne si oase. Tin minte ca, atunci

cand a intrat in camera, m-a sarutat pe frunte.

Auzindu-l, copiii incepura sa-si dea coate si sa rada pe infundate.

378

- Aha, deci l-ai vazut. Si cum arata? Era asa cum il stim noi, batrin si cu

barba alba?

- Da, da se infierbinta Danut. Era exact asa.

- Dovedeste-ne! nu se lasara batuti baietii. Doar te crezi detectiv, nu-i

asa? Daca Mosul a fost aici, in camera, trebuie sa fi lasat o urma, ceva...

Danut se afla in mare incurcatura. Cum sa dovedeasca el existenta

Mosului? Cat de rau ii parea ca a adormit si n-a apucat sa-si trezeasca

prietenii, sa stea impreuna de vorba cu Mos Craciun... Descurajat, incepu sa

caute prin camera ceva, orice care sa demonstreze ca Mosul a fost acolo... O

urma de cizma pe covor, o jucarie miscata de la locul ei, un glob spart...

Nimic! Toate erau la locul lor si nici o urma...

- Ei, vezi, acum te-ai convins? Stiam doar cu totii ca nu e decat o

poveste pe care cei mari au inventat-o pentru noi, copiii!

Danut simti cum in ochi incep sa i se adune lacrimi. Cine stie, poate

totul n-a fost decat un vis... Un vis frumos... Trist si abatut, se gandi ca ar fi

timpul sa se pregateasca pentru iesirea la sanie. Incepu sa-si descheie

nasturii de la pijama incet, unul cate unul. Si tocmai cand ajunse la nasturele

de la guler, Danut scoase un chiot de bucurie.

- Uraaaaaa!

Uimiti, copiii s-au apropiat sa vada ce se intampla. Danut chiuia de

bucurie: in mana stanga tinea, abia desprinse de la nasturele gulerului de la

pijama, trei fire albe din barba lui Mos Craciun. Pesemne le uitase acolo cand

il sarutase pe frunte. Copiii au facut ochii mari si au ramas muti de uimire.

Numai Danut dansa, sarea si striga cat il tineau puterile:

- Am dezlegat misterul! Mos Craciun exista cu adevarat!

De-atunci, in fiecare an, in noaptea cea sfanta, Danut incearca sa nu

adoarma. Nu vrea cu nici un pret sa piarda intalnirea cu Mosul. Si daca se

intampla, totusi, sa dea mana cu Mos Ene inainte de vreme, atunci nu uita

sa-si verifice dimineata nasturii de la pijama. E imposibil sa nu gaseasca

infasurate acolo macar trei fire din barba alba a mosului, pentru ca de-acum

e clar: Mos Craciun exista cu adevarat! Misterul a fost dezlegat

379

Cei doi baieti parasiti

Era un om, caruia i-a fost murit femeia cea dintai, si i-au ramas de la

dansa un baiat si o copila; dara pentru ca era inca tanar, s-a insurat de-a

doua oara si si-a luat o muiere, pe care o iubea foarte.

Aceasta mastie tinea foarte rau pe baietii cei ramasi de maica si imbia

totuna pe barbatu-sau, ca sa-i alunge de-acasa sau sa-i piarda cumva, pentru

ca nu-i putea suferi in ochi. Barbatu-sau insa nu vrea, pentru ca-i era fii

drepti din sangele sau. Dara muierea tot nu inceta sa-i roada urechile ca sa-i

prapadeasca, ca de nu i-a pierde, ea l-a lasa si n-a mai sedea cu dansul. El o

avea foarte draga, ca ochii din cap, si pentru ca sa nu-l lase, i-a fagaduit ca i-

a intra in voie. Dara ce sa faca cu dansii, ca de omorat, nu cuteza sa-i

omoare? Deci au inceput a se sfatui amandoi in ce fel sa-i prapadeasca si sa

se coroata de dansii.

Dupa multe sfaturi s-au invoit la aceasta ca sa-i duca afund in padure

si sa-i lase acolo si, neputand ei nimeri mai mult acasa, se vor curati asa de

dansii. Cum s-au sfatuit, asa au si facut!

Intr-o zi s-a sculat omul acela des-dimineata si a poruncit femeii sa

faca merinde, pentru ca are sa mearga cu baietii la padure dupa lemne.

Femeia le-a facut merinde si le-a pus intr-o traista, cat sa aiba de ajuns pe

ziua aceea. Cand sa se porneasca, a spus copiilor ca sa vie cu dansul ca sa-i

ajute a strange lemne. Dara ei nu voiau sa mearga nicidecat, pentru ca

copila, ca mai marisoara, avea un presimt rau si imbiase si pe frate-sau sa nu

se duca; dara infricosandu-i mastia, ca va fi vai de dansii acasa de n-or

merge, n-au avut ce sa faca si s-au pornit si ei. Cand insa la dus, a apucat

copila, pe nevazute, o mana de cenusa de pe vatra si s-a luat dupa aceea

catinel dupa dansii. Cum au ajuns in padure, a si inceput copila a presura

cenusa pe urma sa, tot ici-colea, ca sa poata cunoaste drumul pe unde au

380

mers. Mergand ei asa pana hat afund in padure, au statut putin de-au facut

foc si au mancat. Ce sa faca amu tata-sau ca sa se stearga de dinaintea lor si

sa-i lase singuri aici? A chitit amu cat a chitit si pe urma le-a zis:

- Dragii mei! ramaneti voi aici si ma asteptati, ca eu m-oi duce, ia, mai

incolo in padure si-oi face lemne si dupa aceea om merge iarasi acasa.

Copiii nu prea vroiau sa ramaie, zicand ca el s-a indeparta poate prea

tare, si ca ei se tem singuri aici, dara sa mearga si ei cu dansul! Bietului om i

se rumpea inima dupa copii, dara n-avea incotro, ca nevasta-sa ii spusese

acasa, ca de i-a aduce indarat, apoi sa stie ca ea l-a parasi de buna seama; si

de aceea a sfatuit tot cu binele pe copii ca sa ramaie acolo, ca el a veni

indata si apoi or merge acasa. Bietii copii n-au avut ce face si au ramas acolo

singuri, iar tata lor a luat securea cu sine si s-a dus intr-o parte in padure

pana ce s-a pierdut din ochii lor. Aici a legat doua lemne de un copac si cand

batea vantul, se loveau lemnele unul de altul si tot faceau cioc! cioc! asa

incat iti parea ca taie acolo cineva lemne. Copiii, auzind bontanitura si

ciocanitura aceasta, credeau intr-adevar ca acolo se afla tata lor facand

lemne. Ei dara au asteptat si-au asteptat ca sa inceteze a face lemne si sa

vie la dansii ca sa mearga acasa, dara bontanitura nu inceta, nici tata lor nu

se arata.

Ce sa faca ei acuma, ca-i mai prindea noaptea in padure? S-au luat si

s-au dus catinel dupa vuietul acela de ciocanitura. Cum au ajuns aici si au

zarit lemnele acelea legate de copac si bontanind, s-au speriat si au

cunoscut ca tata lor i-a inselat numai si i-a si lasat aici singuri in padure in

prada fiarelor! Ce sa stie ei a face? Au inceput a plange si a se vaieta si s-au

intors, tremurand de frica, iarasi la acel loc unde i-a fost lasat tata lor. De aici

s-au luat amandoi pe urma cea de cenusa indarapt, tot da, da, da, tot da, da,

da, pana ce-au ajuns intr-o vreme de noapte acasa.

Aici a fost facut mastia lor fel de fel de bucate alese, tot placinte si

scoverze, si s-au fost pus amandoi la masa si au ospatat. Cand la urma le-au

ramas vro cativa carmoji. Atuncea zise femeia catre barbatu-sau:

381

- Ia de-ar fi acuma copiii acasa, ar manca si ei acesti carmoji si n-ar

mai ramane!

Dara copiii, care venisera pana atuncea acasa, se temeau sa intre

deodata in casa si de aceea s-au fost pus sub fereastra sa asculte ce fac

parintii lor in casa si ce vorbesc ei. Auzind ei zicandu-se: "De ar fi acuma

copiii nostri acasa, ar manca si ei acesti carmoji!", crezura c-au zis-o din

inima buna si se raspunsera de sub fereastra:

- Iata-ne, maica! iata-ne, taica! Si au intrat repede in casa. Atuncea a

incremenit numai femeia, si n-a stiut ce sa faca de manie asupra barbatului

sau, si unde n-a inceput sa-l suduie si sa-l mustre, ca el a scos-o numai din

minte si ca nu i-a dus in padure sa-i prapadeasca, ci ca i-a lasat undeva pe-

acolea pe aproape ca sa poata nimeri acasa, si ca ea l-a parasi de buna

seama, daca nu i-a duce maine afund tare in padure ca sa nu mai

nimereasca acasa si sa se coroata de dansii!

Degeaba se dezvinuia bietul barbat inaintea femeii sale, ca ea nu voia

sa-i creada nimica si-l ameninta tot din ce in ce mai tare, ca ea s-a duce de la

dansul incotro or duce-o ochii, daca a mai vedea baietii acestia in ochi.

Cu asta data n-a avut ce sa faca si a chemat baietii in casa zicandu-le:

- Na! mancati si voi carmojii acestia si va culcati si dupa aceea sa va

hodiniti, ca maine dimineata om merge iara la padure dupa lemne!

Auzind bietii copii aceste cuvinte s-au intristat foarte si au inceput sa

zica ca ei n-or merge mai mult cu dansul la lemne, ca el ii inseala si-i lasa

inapoi, si ca ei dupa aceea se tem si nu pot nimeri singuri acasa! Dara tata

lor le spunea ca el nu-i de vina la patarania de astazi, ca el n-a voit sa-i lase

acolo, ca i-a cautat, dara n-a putut da peste dansii, ca, cautandu-i, a ratacit

si nu i-a putut nimeri, si de aceea a venit singur fara de dansii acasa, si ca el

socotea ca ei au mers inainte si ca i-a afla acuma acasa! Amagindu-se copiii

cu aceste cuvinte magulitoare, si mangaindu-se cu viclesugul intrebuintat

intaiasi data, au socotit in sine: "Ca de ne-a mai lasa tata si acuma indarat,

noi tot om nimeri acasa cu acel viclesug ca si mai inainte!"

382

Cand dimineata la pornit, da copila sa ia iarasi cenusa din vatra, dar

mastia a zarit-o si i-a dat cu vatrarul peste manute, cat n-a putut sa ia. Dara

iesind afara a aflat biata copila in tinda un polobocel cu tarate si si-a umplut

poalele cu dansele si a mers si ea dupa ceilalti. Copila a ramas si acuma ceva

mai indarat si a inceput, ca si mai nainte, sa tot presure din taratele acelea

in urma sa ca sa poata si acuma nimeri acasa, de s-a intampla cumva sa-i

lase iarasi tata. Acuma au fost mers ei la padure prinr-alt loc, nu pe unde

mersesera ieri. Ducandu-se asa, au ajuns de la o vreme foarte afund in

padure, intr-o desime nespus de mare, pe unde nu mai umblase picior de

om.

Aice au stat ei, au scaparat, au atatat un foc si s-au hodinit putin. Dupa

aceea a zis iarasi tata catre baieti:

- Ramaneti voi aici, dragii mei, la foc si incalziti fripturica aceasta, ca

eu ma duc si-oi taia pan-atunci lemne! Copiii, pe oara de ieri, nu vroiau

nicidecat sa ramaie indarat, dara magulindu-i cu cuvinte dulci si spunandu-le

ca sa-l strige indata, cum numai le-a parea ca ramane ceva mai mult. Bietii

copii s-au increzut si acuma in cuvintele tatanilor si au ramas.

Tata lor s-a dus, ca si mai nainte, intr-o parte, unde nu-l mai zareau

copiii, si a legat iarasi doua lemne de un copac, care, pentru ca batea vantul

si se tot loveau unele de altele, bontaneau asa, ca si cum ar fi fost taind

cineva lemne, si dupa aceea s-a dus pe-aiurea acasa. Copiii, auzind totuna

bontanitura aceea, socoteau ca-i tata lor acolo si au asteptat pana ce s-a fost

incalzit bine friptura aceea, si apoi au inceput a-l striga ca sa vie sa manance

impreuna. Striga o data, de doua, de trei..., de zece ori sa vie, ca-i friptura

incalzita, si nu mai vine! Acuma a zis copila catre fratioru-sau:

- Vezi, fratioare, mi se pare ca nene ne-a lasat iarasi! Si acuma-i seara,

ce-om face noi?

Dara tot nu prea credeau sa-i fi lasat si acuma tata-sau si s-au luat

dupa vuietul cel de bontanitura si au mers pana acolo. Vai si amar, cand au

vazut ei iarasi niste lemne legate de copac, care tot bontaneau lovindu-se la

batatura vantului! Ce sa faca ei? Ce sa inceapa, caci acuma a fost innoptat

383

cumsecade? Au inceput iarasi a plange si a se vaieta si s-au luat indarat spre

foc. Dar nici pe acesta nu-l puteau nimeri acuma, fiindca era foarte intuneric

si el s-a fost potolit. Cu mare greu abia l-au aflat de la o vreme; au strans

vreascuri de primprejur, de si-au facut un foc bun, si dupa aceea s-au asezat

pe langa dansul amandoi ca sa doarma pana maine dimineata, caci acuma la

intunericul acesta nu stiau incotro s-o apuce. Cand s-au sculat dimineata, au

gasit focul stins, si erau foarte flamanzi, pentru ca aseara au fost mancat

tare putin. Ce sa faca ei acum intr-aceasta singuratate, unde nu vedeau

nimica, decat tot copaci, si unde nu auzeau nimica, decat cand si cand niste

foscaituri si paraituri de vreascuri sau niste strigate de pasari si niste urlete

de fiare salbatice! Baiatul a inceput iara a scanci si a plange. Dara copila i-a

zis:

- Fratioare! vina incoace cu mine, ca eu am luat ieri, cand ne-am pornit

de acasa, tarate cu mine si am tot presurat in urma noastra! Hai sa cautam

ca poate om da de urma aceasta si apoi om nimeri iarasi acasa!

Se iau ei si cauta incolo si-ncoace si dau de urma taratelor. Pornesc pe

urma aceasta si merg o bucatica bunisoara, cand de-aice-nainte li se pierde

urma aceea de tarate, pentru ca o vulpe a fost lins toate taratele. Ce sa faca

ei acuma? Dau incolo, dau incoace, cearca urma aceea ba-ntr-o parte, ba

intr-alta, dar nu dau de dansa. Umbland tot asa, cercand, s-au ratacit si mai

tare in padure. Au fost umblat tot asa ratacind pana acum dupa amiazazi si

nu puteau nimeri nici acasa, nici unde i-a fost lasat tata-sau. Ei au fost

flamanzit foarte. Ce sa faca? Mancare n-aveau mai mult si nici n-aveau din

ce sa-si faca! Ei nu stiau nici cum sa-si atate un foc!

Iata ca-i da Dumnezeu baiatului un cuget sa-si faca un arc si sa vaneze

pasari si dobitoace salbatice ca sa se hraneasca cu ele si zise catre sora sa:

- Surioara draga! noi om pieri de foame, de n-om vana ceva! Si eu as

vana cate ceva, dara n-am arc si nici n-am din ce face!

Atuncea-i zise surioara:

- Fratioare! taie-mi cosita si-ti fa arc dintr-insa!

384

El a luat si i-a taiat cosita indata si si-a facut un arc si mai multe laturi.

Pana ce-a putut vana ceva cu arcul s-au fost prins in laturi mai multe pasari,

pe care le grijise surioara-sa bine si le curatise. Dupa aceea le-au dat in

cuget sa ia niste lemne uscate bine si sa le frece unul de altul si, frecandu-le

amu cat le-au frecat, iata ca deodata au inceput a se aprinde, si asa au facut

foc, au fript acele pasari si le-au mancat, dara fara paine si fara sare. Dupa

ce-au mancat ei si s-au saturat, s-au sfatuit amandoi, ca copila sa stranga

vreascuri si sa faca foc, iara el sa mearga la vanat. Fiecare a mers dupa

treaba sa. Copila a facut un foc bun si baiatul a vanat un iepure si un iedut.

Dupa ce-a venit cu vanatul la foc, l-au pregatit amandoi cum se cuvine si l-au

fript frumos. Cu merindea aceasta au inceput sa mearga prin padure intr-o

parte, ca doara ar iesi la lumina undeva din pustietatea aceasta.

Ducandu-se ei asa prin padure, i se facuse baiatului o sete ca aceea

cat numai sa se stinga, si apa nicaieri! Numai ici-colea se afla cate putini

stropi prin niste urme de fiare salbatice, pentru ca plouase nu de mult.

Rozandu-l asa de tare setea, a zis baiatul catre copila:

- Surioara! tare mi-i sete si n-am de unde sa beau de-aiurea apa decat

doara numai din urma aceasta de lup!

- Da cum sa bei tu de-aici?!, raspunse sora-sa, ca te-i face lup si ma-i

manca!

El n-a baut de aici, dara mergand asa mai departe vede alta urma, de

urs, si pentru ca nu mai putea rabda de sete, da sa beie apa din ea. Insa

surioara nu l-a lasat, zicandu-i ca, de-a bea, s-a face urs si-a manca-o! S-au

mai dus amu cat s-au mai dus, si baiatul slabise de tot si nu se mai putea

tine de dansa de sete si a ramas ceva indarat, si dand peste o urma de cerb

cu apa intr-insa, a baut, fara sa mai intrebe de sora-sa, si cum a baut, s-a si

facut indata cerb. Cand se uita surioara sa inapoi sa vada de ce ramane

indarat, il zareste numai ca cerb si zice catre dansul:

- Vezi, fratioare, nu m-ai ascultat! Nu ti-am spus eu tie sa nu bei? Vezi,

ce-oi face eu acuma singura? Tu ma-i impunge.

Dara cerbul i-a raspuns:

385

- Nu te teme, surioara, ca eu nu ti-oi face nimica, si tot oi ramane pe

langa tine!

Mai mergand ei asa prin padure iata ca au dat de o poiana foarte

frumoasa si mare, pe care era acuma fanul lucrat si pus in capite.

Bucuria lor c-au iesit o data din acea pustietate si ca au dat la lumina.

Dara cu cat le fu bucuria mai mare, cu atat si grija mai tare, ca ce sa faca ei,

ca nu puteau merge mai departe, pentru ca se temeau sa nu vada cineva pe

cerb si sa-l impuste!

In poiana aceasta au poposit ei oleaca, si cerbul s-a fost dat la pascut.

Dara iata ca dupa putin timp soseste aici si mosneanul mosiei, care iesise la

vanat cu capai si cu toata randuiala. Aici a vrut sa poposeasca putintel si-

apoi sa s-apuce de vanat. Vazand cerbul ca vine stapanul mosiei la vanat, a

zis catre surioara sa:

- Surioara! vina sa te ascund sub capita asta de fan, si eu m-oi duce in

padure pan ce-a merge stapanul mosiei acasa, ca ma tem ca sa nu ma-

mpuste!

Cum a zis, a si facut. El a luat o capita cu rezele si a ridicat-o in sus si a

ascuns pe sora-sa sub dansa, iar singur a mers in padure. Boierul acela - ca

boier era stapanul mosiei aceleia - a venit cu trasura pana nu departe de

capita aceea, sub care era ascunsa fetita, si a oprit caii ca sa poposeasca

putin si sa-si hraneasca si capaii. Sezand pe caruta a dat fiecarui capau cate

o jemna sa manance. Un capau a luat jemna-n gura si-a mers de s-a pus

tocmai langa capita aceea, sub care era ascunsa fetisoara, si-a pus painea

jos s-o manance. Fetisoara o zareste si intinde iute mana si-o apuca si-o

mananca. Capaul fuga la caruta sa-i deie alta. Boierul s-a mirat cum de-a

gatit-o asa degraba si i-a dat alta. Capaul s-a dus iarasi la capita aceea si s-a

pus jos s-o manance, si musca o data dintr-insa si ceealalta bucata o lasa jos.

Atuncea copila intinde manuta si i-o ia si pe aceasta. Cainele da iarasi

fuga la caruta si incepe a se gudura, ca doara i-ar mai da si alta. A mai

capatat una! Dara si cu aceasta a patit tot asa. Cand l-a vazut boierul iarasi

langa sine mai cerand alta, s-a mirat foarte, ce sa fie aceasta ca capaul

386

acesta gateste asa degraba de mancat, pe cand ceilalti n-au ros nici jemna

cea dintai, si a poruncit argatilor sa mearga si sa caute, de nu-i ceva sub

capita aceea unde a mancat cainele! Mergand ei acolo si rasturnand capita,

au aflat copilita aceea si-au dus-o la boier.

Vazand-o boierul asa de curatica, s-a mirat foarte tare, de unde sa fi

venit ea acolo sub capita si, fiindca i-a placut foarte, deoarece era si

frumusica, a intrebat-o frumusel si cu binisorul de unde-i ea si cum de a venit

pe aste locuri?

Atuncea i-a raspuns copilita:

- Cucoane! eu ti-oi spune tot adevarul, daca mi-i fagadui ca mi-i implini

o cerere!

Vazandu-o boierul ca vorbeste asa de intelept, i-a zis:

- Spune-mi, draguta, fara frica, ca eu ti-oi face toate pe voie!

Copila atuncea a inceput a-i spune toate celea ce s-au intamplat cu

dansii de la-nceput si pan la sfarsit, si pe urma l-a rugat sa nu-i faca nimica

cerbului fratior! Ascultand-o boierul cu luare-aminte, i se facu mila de dansii

si zise catre copila:

- Da unde ti-i acuma frate-tau? Mergi de-l ada la mine!

Ea s-a dus si a implinit porunca boierului. Dupa ce l-a adus, a auzit

boierul si pe cerb vorbind si s-a bucurat foarte tare, si pe urma i-a luat pe-

amandoi cu sine, pe copilita langa dansul in caruta, iara cerbul venea dupa

dansii.

Cum a ajuns acasa, a trimis pe cerb in gradina, in care se afla si un

helesteu, ca sa petreaca acolo, iar pe copila a bagat-o in casa si a imbracat-o

foarte frumos, si, fiindca era boierul inca holtei, si-a luat-o de sotie. Deci

vazand casenii sai aceasta, s-au mirat foarte, pentru ca el traia foarte bine

cu o muiere de casa, care semana foarte tare copilei aceleia si care

nadajduia ca o va lua boierul pe dansa de sotie. Acuma insa trebuia sa

slujeasca pe copila aceea si de aceea prinse o ura asa de cumplita asupra ei

cat n-o putea vedea-n ochi! Ea ar fi sorbit-o intr-o lingura de apa, numai de-

387

ar fi putut! Pentru ura aceasta cauta in tot felul cum s-ar putea curati de

dansa si sa incapa iarasi in dragostea boierului!

Traind boierul cu sotia sa amu peste un an de zile, iata ca i-a daruit

Dumnezeu un prunc foarte frumos, de care s-au bucurat tare. Dara odata s-a

dus boierul oareunde la plimbat si a lasat pe cucoana-sa acasa sa aplece

copilul. Aceasta era vara intr-o zi foarte placuta si frumoasa. Dupa amiazazi a

zis cucoana catre argata aceea sa mearga cu dansa la helesteu in gradina sa

o scalde si sa o spele. Scaldand-o ea acolo pe-o punte, ca helesteul era

foarte adanc, au socotit in sine:

"Acu a sosit timpul ca sa raman eu cucoana!" si ia si impinge pe

cucoana-sa in helesteu de se-neaca. Dupa aceea a luat ea si s-a imbracat in

hainele ei si a mers acasa, fara ca sa spuna cuiva ceva. De aceasta nu stia

altul nime, fara numai cerbul care era in gradina. Cand a venit boierul seara

acasa, n-a cunoscut-o ca nu-i sotia sa, ca asa de bine semanau ele una cu

alta! Dara ea i-a zis lui, facandu-se inca cam suparata:

- Asculta, dragu-meu, ce nenorocire am patit eu astazi! M-am dus dupa

amiazazi la scaldat in gradina si am luat si argata mea cu mine; dara,

spalandu-ma, s-a lunecat de pe punte si, cazand in helesteu, s-a inecat

indatamare!

El i-a raspuns:

- Nu te supara de aceasta, draga mea! ca argate om mai afla noi,

numai de-om fi sanatosi!

Si asa au trecut vro cateva zile. Copilul cucoanei inecate insa era de

tata si acuma n-avea cine sa-l aplece si pentru aceea plangea totuna incat

nu-i mai sta gura. Boierul o intreba:

- Da de ce tot plange copilul?

- Ca nu stiu - raspunse ea, - Dumnezeu stie ce-i lipseste, caci acuma

nici nu vrea sa suga tata! Poate ca-i bolnav ceva, ia asa cum is baietii cei

mititei, nici nu stii ce le mai lipseste!

Mai dupa aceea a mers boierul la primblat in gradina, si vede ca cerbul

e suparat foarte tare si nici nu paste, ci numai sade asa si gogeste, si

388

intreaba pe cucoana sa, cu care se primbla de subsuoara, ca oare ce sa-i fie

de nu paste el?

- Nu stiu, - raspunse ea, - Dumnezeu mai stie ce-i lipseste si lui! Da

oare sa-l taiem, draga, ca asa as manca eu o fripturica de cerb, ca tare mi-i

dor!

Boierul nu i-a raspuns nimica la aceasta, ci a schimbat vorba pe alta.

Dupa aceea vin ei iarasi acasa. Dar copilul tot plange si plange, ca mai

murea de foame. Boierul o mai intreaba:

- Oare ce-i lipseste?

Ea-i raspunse ca nu stie si ca si ei i-i lehamite acuma de dansul, si ca

mai bine ar muri, decat ar necaji-o atata! Boierul s-a mirat numai si de una,

si de alta si a mers la gradinar sa vada, ori de nu va sti el ce-i lipseste

cerbului, de nu paste? Poate nu-l adapa la vreme si poate ca-i sangerat?

Gradinarul, intrebat fiind despre cerb, i-a raspuns:

- Eu, cucoane, nu stiu de ce-i asa de posomorat si de ce nu paste, dara

atata i-am luat seama, ca vine amu de vro cateva zile totuna dupa amiazazi

la helesteu si se uita scarbit intr-insul si zice:

- Surioara, surioara!

Prinde-te de razisoara,

Ca tata umplutu-te-au,

Apa, malul, suptu-te-au,

Si pe pruncul tau,

Nepotelul meu,

L-apleaca tata stearpa

Si-l mangaie cea cioroaica!

Auzind boierul cuvintele acestea de la gradinar, s-a pus si el singur la

panda si a vazut cum a doua zi, dupa amiazazi, a venit cerbul iarasi la

helesteu si a zis tot acele cuvinte. Atuncea a poruncit el argatilor sa dea apei

din helesteu pe loc drumul si sa caute, ori de-i drept aceea ce zice cerbul,

sau ba.

389

Dand ei acuma apei drumul au aflat pe cucoana boierului in fundul

helesteului plina de mal si supta de apa, dara inca tot vie. Indatamare au

luat-o, au spalat-o, au imbracat-o si au dus-o boierului in casa.

Vazand-o boierul, s-a bucurat foarte si au poruncit argatilor sa aduca o

herghelie de cai si sa aleaga pe cel mai sireap dintre dansii si sa-l prinda;

apoi sa ia pe femeia aceea ce-a vrut sa-nece pe cucoana-sa, sa o lege de

coada lui si dupa aceea sa-i dea drumul cu dansa.

Acestia au ispravit toate dupa cum le-a poruncit boierul. Fugind calul

asa cu dansa, a zdrobit-o toata, si unde i-a picat capul, s-a facut un musuroi;

unde i-a picat nasul, s-a facut o mlastina, unde i-au picat mainile, s-au facut

greble si unde i-au picat picioarele, s-au facut furci.

Boierul a vietuit de aici inainte mult timp in tihna cu cucoana-sa si au

facut multi copii, pe care i-au crescut si i-au invatat pe la scoli si asa i-au

facut norociti. Dintr-insii se trag si invatatii de astazi! Iara eu Am incalecat

pe-un pai de secara Si v-am spus o minciuna-n asta seara!

Puiul

Sandi, sa asculti pe mamica!

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea

de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau,

la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa

adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un

mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-

a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput

sa le cloceasca.

Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea

in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu

cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit

390

niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de

gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble

prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta,

le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau

numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul

mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin

iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a

alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un

flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului,

numai el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut

noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:

— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-abia e

cat luleaua?!

Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.

Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:

— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci

cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca

poti sa patesti si mai rau.

Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din

ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se

hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca

beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura

mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu

totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort,

sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat

in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare.

Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se

ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din

pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza

la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand

zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa

391

cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa

zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o

trece vara.

“Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul

nostru orase mari si rauri, si marea.” Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui

august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o

caruta venind si oprindu-se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au

ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau.

“Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar

mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea

lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul.

Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu

pamantul, si cu nici un pret sa nu se miste.

— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati

inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.

Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand

glasul omului:

— Unde fugi? inapoi, Nero!

Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus,

cu ochii tinta inspre ei.

— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai

departe.

Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l:

piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe

carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara

ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul

se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si

impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat

cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de

bataia pustii, zboara repede spre lastar.

392

In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui,

dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se

intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a

picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la

inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta.

Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu

s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti

pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau

in tacere.

Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului

strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe

drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au

stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul

greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit

deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!”

Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul.

— Unde e nenea?

— Nu stim, a zburat.

Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,

ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”...

Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar

si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput

zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la

zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei,

el o intreba cu spaima:

— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu

sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?

— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.

Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea;

prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava

vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors

393

locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul

zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada

bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici

intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar

in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate

in aceeasi parte, catre miazazi.

In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in

doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul

toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de

ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o

zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se

uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand

al ranit striga cu deznadejde:

— Nu ma lasati! Nu ma lasati!

A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc,

urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miaza-zi. Peste trei zile,

toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu

viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea

lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig.

Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala

placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste... un caramb de

cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte

si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru

inchinaciune.

Soarele si omuletii de zapada

A fost odată ca niciodată…a fost odată o iarnă albă şi strălucitoare, cu

puf mult aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case. Puful era moale şi când

394

sclipea în bătaia soarelui, îţi părea că zăreşti arzând focuri mărunte. Doar

când luai puful în mână simţeai cât e de rece. Iar dacă suflai asupra lui cu

căldură, atunci se topea încetişor, şi-ndurerat că piere, îţi lăsa în palmă o

lacrimă…

Era un ger năpraznic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai

trăiască. Iarba pierise, frunzele se duseseră. Plecară din sat şi multe vietăţi

mici: păsărele, fluturi, mulţi prieteni de-ai copiilor.

Atunci au răsărit în curte şcolii nişte omuleţi de zăpadă. Câţi să fi fost?

Staţi că-mi aduc bine aminte: da, da ,erau cinci… Cinci oameni

nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta o pălărie de paie şi – dacă

nu mă înşel – cineva îi înfipsese în gura de cărbune o pipă groasă; altul, ceva

mai mărunt, mândru din pricină că avea pe cap o oală veche de supă, ca un

coif; al treilea, îmbrăcase clopul vechi al tatei; al patrulea avea şorţ, mătură

şi semăna leit cu ţaţa Floarea; iar al cincilea, cel mai mititel, strângea în

mâini plasa mea de fluturi.

Cine-i făcuse? De unde răsăriseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe

care noi cinci, eu şi prietenii mei, Costel, Maricica, Duţu şi Gheorghiniţa, am

jurat să n-o trădăm nimănui. Pot doar să vă destăinui atât: cei care

plămădiseră oamenii de zăpadă nu s-au mai îndurat să-i strice, pentru că

într-adevăr, când le zăreai nasurile de morcovi şi caraghioasele de pălării, îţi

venea să râzi, dar când îi priveai în ochii de chipăruşi îţi deveneau grozav de

dragi. Aşa încât meşterii făuritori au vorbit între ei şi şi-au zis: ”Ce ar fi dacă

i-am lăsa? Hai, să trăiască şi ei!… Măcar până la primăvară. Că atunci tot o

să vină soarele cald şi o să-i topească…”

Au rămas deci omuleţii în curtea şcolii. Şi s-a făcut seară. Pe urmă a

venit noaptea. Toţi din sat s-au culcat. Ne-am culcat şi noi… Iar peste

noapte, s-a lăsat un asemenea frig, încât parcă îngheţase şi vântul, ba şi

fumul coşurilor. Iar inimile copacilor, sub scoarţele îngheţate, de-abia mai

ticăiau. Atunci, deodată, momâile cele albe din curtea şcolii au prins să se

mişte.

395

Pasămite, fusese un asemenea ger năpraznic încât, deh, şi oamenilor

de zăpadă le venise chef să ţopăie din picioare. Şi aşa, pesemne, au înviat.

Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încoace şi încolo; priveau de jur

împrejur şi li se părea lumea minunată. Ba, băieţelul cu plasa, a început să

alerge după fluturaşii de zăpadă. Cel cu oala pe-o ureche s-a apucat să

mărşăluiască precum ostaşii. Iar femeia de nea a prins să deretice prin curte

cu mătura.

Dar pe când toţi îşi găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel voinic

şi cu pălăria de paie, rămăsese pe gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului.

Când băgară de seamă, ceilalţi se adunară în jurul lui:

- Ce-ai, moşule? întrebă soldatul de nea.

- Ce să am, oftă voinicosul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…

- De ce?

- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci de

copii spunând: „Omuleţii ăştia nu vor trăi mult. O să vină soarele cald şi o să-

i topească!”

O vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să

vorbească.

- Ce-i de făcut? A şoptit, în sfârşit, femeia de nea. Moşul a ridicat din

umeri.

- Păi ştiu eu?

- Dar cum arată soarele acesta cald? a întrebat curios băieţelul.

- Nu te pot lămuri. A oftat moşul, nici eu nu l-am văzut.

- Frumos îi şade, strigă femeia, punându-şi mâinile în şold. Să se lege,

aşa, de oameni, tam-nisam! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoaşte?

De ce să ne topească?

- Nu l-am putea ruga să nu mai vină - întrebă iarăşi mărunţelul.

- Nu ştim unde şade, clătină din cap moşul.

- L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea cel cu clopul tatei.

Ceilalţi încuviinţară:

396

- Da, da, să-l căutăm, să-l căutăm! De ce să ne pierdem nădejdea? O

să înţeleagă şi o să se ducă în altă parte. Să ne lase şi pe noi să trăim.

Şi aşa au purces la drum. Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu au

găsit soarele. De aceea au mers mai departe şi au ajuns pe câmp. Dar

câmpul era pustiu. Atunci au pornit şi mai zoriţi şi mergând fără răgaz, s-au

văzut deodată înconjuraţi de o mulţime de copaci. Erau în pădure. Şi, pe

când străbăteau cărările argintate de raza verzuie şi rece a lunii, iată că le-

au ajuns la ureche nişte tainice şi ciudate ciocănituri.

- Nu cumva o fi soarele? a întrebat băieţelul de omăt şi toţi s-au oprit

speriaţi.

Dar nu. Era o pasăre, cu o scufiţă roşie şi cu o scurteică împestriţată.

Avea un cioc lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa copacilor.

- Cum te numeşti, frumoasă zburătoare? o întrebară prietenii noştri.

- Eu mi-am zis Ciocănitoarea-harnică, răspunse ea. Dar încotro, oameni

buni?

- Mergem şi noi…vrem să căutăm soarele cald.

- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să

vină neîntârziat.

De uimire, moşului de omăt îi scăpă luleaua din gură:

- Cum aşa, păi nu te temi de el?

- Ba, mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui, micile vietăţi

de sub coaja copacului stau amorţite şi nu mai ies la lumină. Nici nu mai ţin

minte de când n-am mai pus pe limbă. Duceţi-vă, duceţi-vă, oameni buni şi

spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu se grăbeşte, că de nu vine, mâine în zori

moare ciocănitoarea!

Au plecat prietenii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure. Se

simţeau mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. I-a înveselit niţel un pui de

animal, sprinten. Părea un ghemuleţ roşcat, cu coadă lungă şi sărea uşor, fie

de pe-o creangă pe alta, fie din vârful unui copac, la poalele lui. Şi era atât

de zglobiu, năzdrăvanul, încât cel mai mărunţel dintre oamenii noştri de

397

zăpadă s-a luat după el. A alergat ce-a alergat şi apoi buf, s-a trezit cu nasul

în nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe roşcovan:

- Cum te cheamă şi de ce sari atât de voios?

- Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare în aşteptarea soarelui celui

cald.

- Cum aşa, nu te temi de el? întreabă mirat cel ce purta clopul tatei

- Să mă tem? zise Veveriţa-pui. Dimpotrivă. Cămara maică-mi e goală

şi în zadar căutam cu toţii ghinde şi cucuruzi de brad, totul e acoperit de

zăpadă. Numai soarele cald ne poate scăpa. Dacă daţi cumva de el, spuneţi-i

să nu zăbovească, altminteri pierim până mâine la amiază!

Cei cinci oameni de zăpadă s-au aşternut la drum. Mergeau greoi şi

supăraţi. Şi iată că de după o moviliţă, zăriră răsărind două urechi. Două

urechi lungi şi ciudat de tremurătoare.

- Văleu, să ştii că acesta e soarele! zise băieţelul de nea şi ceilalţi se

opriră înspăimântaţi.

- Nu vă apropiaţi de el - rosti soldatul de nea. Să nu vi se întâmple

vreun rău! Lăsaţi-mă pe mine…

- Măria ta, rosti el cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de

zăpadă. Ieşi, rogu-te, de după moviliţă că avem să-ţi spunem ceva…

- Dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, veniţi voi încoace, se auzi o voce

slabă. Cel cu casca pe-o ureche începu să tremure…

- Nu putem, că ne e frică de matale.

- Păi şi mie mi-e frică de voi.

- Aşa, zise moşul către ceilalţi, apăi atunci să ştiţi că acesta nu e

soarele, acesta trebuie să fie Iepuraşul-spăimântici, căci numai el e atât de

fricos. Dar de ce te-ai pitit pe după deal?

- Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul-spăimântici. Scormonesc zăpada

cu lăbuţele. Caut rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieţii

cei tineri i-am ros de mult. Of, dacă nu vine soarele cald mă prăpădesc până

mâine în amurg…

398

Oamenii noştri de zăpadă au mai mers oleacă. Atunci au auzit glasul

arborilor. Erau nişte voci, unele subţiri, altele groase şi se văitau care mai de

care:

- Uf, rău mă mai dor braţele! Crengile mele sunt prea împovărate de

zăpadă. Or să se rupă! O să pierim cu toţii! Primăvară, soare cald, nu vii, nu

vii?

Prietenii noştri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi.

Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au pomenit tot la marginea câmpului celui

întins. Apoi s-au pus din nou în mişcare şi… Fără să mai spună nimic, au luat-

o înapoi, de-a curmezişul ogoarelor înzăpezite, spre satul nostru. Gata să

intre pe uliţă când i-a zărit o pasăre neagră.

- Ia te uită cine umblă haihui prin sat! a cârâit ea. Dar de unde veniţi

oameni buni, de la crâşmă?

- De unde venim, de unde nu venim, ce-ţi pasă dumitale? A mormăit

morocănos moşul. Nu ne mai supăra şi mata; în primul rând ca nici nu te

cunoaştem!

- Şi în al doilea rând, nici nu vrem să-ţi spunem că am fost să căutăm

soarele cald, ţipă obraznic băieţelul.

- Cârr, cârr, cârrnule, aţi fost să căutaţi soarele cald? Şi l-aţi găsit?

- Vezi bine că nu! Nu l-am găsit nicăieri.

- Aşa? Ei, aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată, care-şi are

cuibul într-un horn de pe acoperişul şcolii. Eu ştiu tare multe, ştiu şi unde-i

locuinţa soarelui. Stă tocmai acolo, după vârful acela de munte înalt.

- Zău? Şi cum se ajunge până la el?

- Nu poţi ajunge decât în zbor.

- Cioară dragă, se rugă atunci femeia. Fii bună şi du-te matale până la

dânsul, că ţi-e mai uşor. Zboară de grabă şi du-i veste din partea oamenilor

de zăpadă! Spune-i că moare pădurea dacă nu vine, pier veveriţele cele

roşcovane, se prăpădesc iepuraşii urecheaţi, se sting ciocănitoarele cele

frumoase şi harnice, îngheaţă de tot mândrii copaci… Aşa să-i spui, auzi?

- Bine, mă duc, încuviinţă cioara.

399

Iar prietenii noştri îi făcură semn cu capul. Ca şi cum soarele cald ar fi

fost undeva pe-aproape, din ochii femeii căzură lacrimi de zăpadă…

Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt

călduţ. Zăpada începu să se topească. Plângeau streşinile şi nu peste mult

timp a bătut la geamul meu o cioară. Ea mi-a povestit toate câte s-au

întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Maricica, Duţu şi Gheorghiniţa.

- Vino să vezi, mi-au spus, în curtea şcolii au răsărit ghiocei.

Am alergat cu ei într-acolo. Şi-ntr-adevăr, ici-acolo se zăreau tulpiniţe

verzi cu capete albe. Iar într-un loc am găsit cinci ghiocei laolaltă. Unul era

mare, doi erau mai scunzi, al treilea avea frunzele verzi răsucite ca nişte

braţe proptite în şolduri, iar cel din urmă era mărunţel de tot. Nu păreau

trişti. Sunau din clopoţel: „A venit primăvara!”

PAPUSA CU OCHI ALBASTRI

Anisoara are o papusa frumoasa, pe care o cheama Rita. Dar degeaba

are Rita ochii albastri, parul matasos si auriu, nasucul mic si dragalas, gurita

rosie ca o fraguta, daca o necajeste atit de mult pe Anisoara. Ca uite, Rita nu

vrea sa se spele, fuge si tipa, ca apa e rece si clabucul ii intra in ochi, iar

prosopul o zgiriie! Si ce mofturi face Rita la mancare! Pjinea cu unt nu-i

place, de magiun sa nu auda. Cit despre lapte, nici atit nu poate sa-l sufere!

c5i468cf43pvq

— Hai, hai, fetito! o ia Anisoara cu binisorul. Cum vrei sa cresti mare,

daca nu vrei sa bei lapte? „Nu si nu!", se smiorcaie Rita si ia te uita cum isi

baga degetete in cana, stropindu-se pe sortulet si pe rochita.

400

— Stai sa te sterg, zice Anisoara un pic suparata, dar Rita sare de colo-

colo si cand il vede pe ursuletul de pisla cum se joaca linistit cu cuburile, in

loc sa-i spuna — bravo, ce casuta frumoasa ai cladit in padure! — se apropie

tiptil prin spate si pac, dintr-o lovitura i-a darimat casuta!

— Pleaca de aici! striga ursuletul de plus suparat si el, pe drept

cuvant. Atunci Rita incepe sa tipe si trintindu-se pe podea da din miini si

din picioare ca o morisca, zbie-rind cit 6 tine gura cit o fraguta:

— Vreau sa ma joc cu cuburileeee! Anisoara, nici una nici doua, o ia pe

Rita si o baga in sertarul de la bufet. Poate asa o sa se cuminteasca.

Intr-adevar, in sertar e intuneric si smiorcaitut Ritei inceteaza brusc.

— Ah, ah! Ce obosita sunt, suspina Anisoara si se viri in pat sa se

odihneasca putin. Oh, Rita ofteaza fetita. Ai sa-mi scoti peri albi!

Dar in sertarul in care sta Rita se strecoara prin_ gaura cheii o raza de

lumina si se poate vedea bine cutia in care sunt o multime de nasturi si

papiote cu ata de toate culo¬rile. Si Rita incepe aa se joace cu papiotele si

desira ata. Fire lungi si colorate ies din sertar, iar motanasul cel var¬gat le

zareste si se intreaba: „Nu cumva or fi cozile unor soricei?" Si se duce de le

apuca in gherute si tot trage si tot trage ata care se desira si se imprastie

prin toata casa, pe coridor si prin bucataria unde bunicuta, care nu prea are

somn, tocmai isi risneste cafeaua.

— la te uita, ia te uita! De unde o fi ata asta? se intreaba bunica si

zarindu-l pe motanas insfaca matura si poc, poc ii trage doua pe spinare.

Motanasul, suparat, sare pe, fereastra si incepe sa miorlaie:

— Anisoara! Anisoara!

— Ce-i, ce s-a intimplat? sare din somn Anisoara... Si cand deschide

ochii o vede pe Rita langa ursuletul de pisla.

— Cred ca-i timpul sa te scoli si sa te pregatesti sa mergi la gradinita!

ii spune bunicuta.

— Bunicuto, stii ce-am visat? Ca Rita nu voia sa se spele si facea

mofturi la masa si...

401

— Imposibil! ride bunicuta. Rita nu face decat ce vede la tine, dar tu ai

trecut de ieri in grupa mare la gradinita si de-acum va fi altfel!

Iedul cu trei capre

Cică, nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei

capre. Grozav de bine o mai ducea iedul, că în loc de o capră avea trei capre:

o capră-mamă, o mătuşă-capră şi o capră-bunică.

Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii că şi începea să

strige:

- Capră-mamă, îmbracă-mă!

Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Îi căuta hainele, pe

unde le arunca iedul, şi-l îmbrăca.

Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi striga:

- Mătuşă-capră, vreau să mănânc!

Mătuşa-capră se repezea la bucătărie şi-i aducea iedului de mâncare şi

îi dădea direct în gură să mănânce.

Apoi, toată ziulica zburda iedul pe afară, iar seara când se întorcea

acasă, striga:

- Capră-bunică, adoarme-mă!

Cât ai clipi capra-bunică venea la ied şi-i cânta şi-i legăna să adoarmă.

Dar într-o dimineaţă, înainte să se trezească iedul, cele trei capre

capra-mamă, capra-mătuşă şi capra-bunică au plecat la vecina lor, capra cu

trei iezi, s-o ajute să pregătească pentru nunta iedului cel mare.

Când se trezi, iedul începu să strige după cum îi era obiceiul:

- Capră-mamă, îmbracă-mă!

Dar, precum se ştie cele trei capre erau plecate.

Iedul începu să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:

402

- Capră-mamă, îmbracă-mă, îmbracă-mă!

Vulpea, care tocmai trecea pe acolo auzi urletele iedului şi veni să afle

ce se întâmplă.

Vulpea îi spuse iedului să-i arunce hainele că-l îmbracă ea, dar luă

hainele, le vârî într-un sac şi fugi cu ele să le vândă la târg. Iar, iedul rămase

dezbrăcat şi plânse şi plânse până îl apucă foamea.

Începu iar să strige:

- Mătuşă-capră, dă-mi să mănânc! Mi-e foame! Dă-mi să mănânc!

Dar şi mătuşa-capră, după cum ştim, era plecată.

Cum ţipa el aşa, trece pe acolo ursul.

Ursul îi spuse să nu mai plângă, ci să-i spună unde-i mâncarea că o să-i

dea el de mâncare. Dar, de cum intră în bucătărie, ursul începu să înfulece

tot ce găsi acolo. Nimic nu-i dădu iedului.

Rămas şi dezbrăcat şi flămând, iedul începu să plângă şi mai tare. Şi

de la o vreme i se făcu somn şi începu să strige după capra-bunică:

- Capră-bunică, adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur!

Lupul tocmai ieşise la plimbare şi-l auzi pe ied plângând.

- Nu mai striga, ieduţule! Am să vin eu să te adorm.

Lupul începu să cânte:

- „Nani, nani, nani,

Nu-i nevoie de dormit

Nani, nani, nani,

Pe ied acum îl mănânc

Nani, nani, nani!”

Iedul auzind una ca asta, se înspăimântă şi o rupse la fugă încotro

vedea cu ochii.

Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. Şi cum întră pe

uşă zise:

- Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică am să vă povestesc tot ce

s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să

mănânc ceva că tare mi-e foame.

403

Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale, dar înainte să-şi

înceapă povestea, adormi buştean.

FLUIERUL FERMECATde Victor Eftimiu

Tudorel era un ciobanas de vreo zece anisori, care prin is¬tetimea lui

scapase in mai multe rinduri vacile si oile satului, din ghearele unor lupi si

balauri, ce le tot dadeau tircoale. Nu stia nici de frica, nici de inselaciune.

— Sunt cioban, trebuie sa-mi pazesc turma. Asta stiu!... Si nu-l biruia

nimeni.

Mosul din padure, vrajitorul cel bun, care vede si rasplateste pe cei ce

se poarta voiniceste, l-a chemat la el, in pestera din munte, poftindu-l sa-si

aleaga tot ce va dori din bogatiile adunate acolo.

Tudorel nu voi sa primeasca nimic. Se multumea cu viata lui de pazitor

al turmelor, ii ajungea linistea poienilor, mirosul florilor, murmurul izvoarelor

in care se rasfringea seninul cerului.

Fiindca mosul din padurea fermecata il tot imbia sa ia ceva, Tudorel se

hotari.

— Vad acolo o ramura de soc uscata. Nu cumva e un flu¬ier? Daca e

un fluier, da-mi-l, baciule, sa cint cu el, sa-mi treaca de urit cand ies la

pasune cu oile!

— Sa-mi traiesti, baiatul mosului! ii raspunse vrajitorul cel bun. N-ai

vrut nici straie scumpe, nici bani de aur, nici^ pietre nestemate! Dar ai ales

o comoara nepretuita. Fluierul acesta, pe care l-a faurit un mester din

vechime, nu numai ca-ti va tine de urit, dar prin el vei putea imblinzi fiarele

si darima cetatile! Pastreaza-l sanatos, dragul meu si s-auzim de bine!

Tudorel isi puse fluierul la briu, isi lua ramas bun de la unchias si se-

ntoarse in sat.

404

A doua zi, plecind cu oile, Tudorel se aseza pe un dimb cu flori si

incepu sa-i zica din fluier. Mare-i fu mirarea si bu- curia cand vazu ca

mioarele lui se opresc din pasunat, se uita la el, il inconjoara si incep sa

joace! Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele intoarse, se pusese si el pe

topait, parc-ar fi fost cel mai strasnic dantuitor. Clopotul de la git ii suna, ii

suna, tinind isonul fluierului, iar Gheorghita, magarusul turmei, ju¬ca si el,

cand pe trei picioare, facind rotogoale dragalase in vazduh cu piciorul drept,

cand ridicat pe doua picioare ca oamenii.

Cit despre Ursu, dulaul, nu numai ca sarea, dar se dadea si peste cap.

Cinta el Tudorel ce cinta; mioarele, berbecele, magarusul si dulaul

jucara, pana cand zise ciobanasul:

— Acum destul! Dac-om sta sa topaim toata ziua, apoi flaminziti si va

uscati, si se supara satul pe mine ca va tiu nemancate.

Intr-o zi, o haita de lupi se repezira la stina lui Tudorel. Spaima intrase

in bietele oi, iar ciinele o tuli si el, caci nu pu¬tea sa lupte de unul singur cu

douazeci de fiare.

Vazind acea navala de salbaticiuni, Tudorel nu pregeta: duse fluierul la

gura si incepu sa cinte. Si ce sa vezi? Unul cite unul, lupii se astimparau,

incepeau sa ridice cite un picior usor, usurel — si se porneau pe dantuit.

Apoi cite un lup se apropia de o mioara, isi lasa capul in jos de trei ori,

inclinindu-se si o poftea la joc. Se ridicau in doua picioare, lupul isi petrecea

laba dreapta in jurul mijlocului oii privind-o gales, saltind-o cu istetime, parc-

ar fi fost curtezan imparatesc nu alta.

Douazeci de perechi se invirteau in jurul ciobanasului, care ii zicea de

zor din fluierasul lui de soc.

A intrat in hora si Ursu, dulaul, prinzindu-se in brate cu starostele

lupilor si au facut fratie amindoi, s-au pupat in bot, cu ochii plini de lacramile

prieteniei, legindu-se sa nu se mai prigoneasca unul pe celalalt, cit vor trai!

Dar tot sarind si invirtindu-se, lupii ostenira. Mai-marele lor se apropie,

jucind si el mereu (ca nu putea sa nu joace daca ii cinta ciobanasul din fluier)

si-i vorbi lui Tudorel asa:

405

— Ciobanasule draga — mai lasa-l incolo de fluier, ca nu mai putem!

Dupa ce suntem flaminzi, ne mai flaminzesti si dumneata, punindu-ne sa

topaim intruna!

— Eu, raspunse baiatul, nu ma opresc din cintat pana nu va

carabaniti! Daca ma opresc, sunteti in stare sa va repeziti in oi si sa le

sfisiati!

— Pe cuvintul meu de staroste ca nu facem una ca asta, plecam pe ici

incolo! raspunse celalalt si facu semn lupilor sa-l urmeze.

Cu mare parere de rau isi lasara cumetrii dragalasele cumetre! Dupa

ce le-au jucat, mare pofta ar fi avut sa le mingiie putin cu coltii, sa le desfaca

scurteica cu ghearele alintind mioarele, numarindu-le oscioarele! Dar n-

avura incotro si se departara, pierind in desimea codrului.

Si numai dupa ce n-a mai ramas nici urma de fiara prin partea locului,

Tudorel isi dezlipi buzele de fluier, odihnind ast¬fel si oile care incepura sa

pasca marunt si repede, de foame ce le era.

Povestea cu fluierul vrajit ajunse si la urechea impa¬ratului. Lumea

spunea minuni, minunile cresteau pe masura ce erau povestite.

— Daca a putut acel fluier sa stapineasca haita de lupi, cum n-ar veni

de ha.c si vrajmasilor mei? isi zicea stapinitorul tarii, amenintat de navala

unor vecini hrapareti.

Trimise deci imparatul citiva soli la ciobanas sa-i ceara fluierul!

Dar Tudorel nici gind sa-l dea.

A doua zi, satulf se pomeni cu un mare alai. Calareti im¬bracati numai

in zale si fireturi, cu platose de argint si cu su-liti lungi, veneau pe cai

impodobiti cu pene si mantai de cati¬fea. In fruntea calaretilor mergea unul

mai aratos, cu platosa de aur, cu buzdugan in mina si coroana pe cap.

Baietasul tocmai se intorcea cu oile de la pasune.

— Tu esti Tudorel-Ciobanasul? il intreba calaretul cel falnic.

— Eu.

— Da pe mine ma stii cine sunt?

— Nu ...

406

— Eu sunt imparatul acestei tari!

— Sa fii sanatos!

— Ma, neobrazatule, asa se vorbeste cu un imparat?!

— Eu sunt neobrazat? raspunse flacaiasul, fara sa se sperie de minia

Mariei-Sale. Eram neobrazat daca-ti spuneam „sa fii bolnav", dar eu ti-am

spus: „sa fii sanatos!"

— Bine-bine! i-o reteza scurt Pre-inaltul. Apoi, aspru:

— Cum ai indraznit sa te impotrivesti poruncilor mele?

— Da ce-am facut?

— Ti-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe si cu tot felul de

bunatati, galbeni multi ti-am trimis si tu nici gind sa-mi dai saracia ta de bat

gaurit, fluierul care vad ca-l tii in briu.

— Straie scumpe, bani de aur si toate minunatiile parnintului le gasesc

cand vreau la mosul din padure, ii raspunse Tudorel, dar n-am ce face cu ele.

Eu atita am, fluierul!

— Fluierul acesta are puteri de care tu nu esti vrednic! ii striga craiul

minios. De aceea zic, baiete, da-mi-l de buna voie si eu te voi rasplati cum

nici nu gindesti, te voi duce la curtea mea sa te cresc, sa-ti dau invatatura si

sa fac din tine un curtean de vaza.

— Eu, din ce sunt, nu vreau sa ma schimb! raspunse Tu-dorel.

— Asa!? striga imparatul. Puneti mina pe el si luati-i flu¬ierul, sa-nvete

minte cum se vorbeste cu stapinul imparatiei!

Doi osteni se repezira la baiat. Ciobanasul se gindi sa duca fluierul la

gura, sa cinte si sa vada cum topaie acea multime de calareti in frunte cu

imparatul ingimfat.

Dar alti osteni ii sarira baiatului in spate; unul il apuca de coate si i le

strinse sa i le fringa, iar altul ii smulse fluierul din mina si-l intinse Mariei-

Sale.

Lacom, imparatul insfaca jucaria ciobanasului. Ochii ii lu¬ceau de

bucurie la gindul ca acuma nu-l va mai birui nimeni: ajunge sa-si treaca

buricele degetelor pe gaurile fluierului, ajun¬ge sa sufle in el si toti dusmanii

407

vor incepe sa joace si sa i se supuna! I se va duce vestea-n lume! Nimeni nu

va mai indrazni sa-i calce hotarele, ba va porni el insusi sa cucereasca si sa

pra¬de imparatiile altora!

Porni voios, cu tot alaiul dupa el.

Dar lui Tudorel nu-i ardea sa se desparta de fluier. Lasa turma pe

seama unui alt baiat si se lua dupa imparat, alergind pe langa calul lui si

strigand:

— Maria-Ta, da-mi fluierul, ca-i al meu. N-auzi? ...

— Piei din ochii mei, nerusinatule! Dar Tudorel nu se lasa.

Citiva osteni trasera palosele, altii il amenintara cu suli¬tele si-l pusera

pe goana. Credeau c-au scapat de el. Asi! Se po- menira iar cu Tudorel

iesindu-le in drum, dupa ce trecusera printr-o padure:

— N-auzi, imparate, da-mi fluierul ca e a.l meu!

— Ma_ blestematule, iar imi iesi in cale? Fugi mai repede ca pun sa-ti

reteze urechile!

— Reteaza-mi urechile, dar da-mi fluierul!

Ostenii il intepara cu sulitele si-l gonira iar. Uf! Bine c-au scapat de el!

Iata, insa, ca ajungind la palat si dind sa treaca pragul portilor, se

pomeni prea puternicul imparat cu Tudorel, care-i apucase friul armasarului

domnesc si-l zgiltiia.

— Fluierul, Maria-Ta! Fluierul, ca nu scapi de mine nici mort!

Scos din fire, imparatul porunci ostenilor sa-l prinda pa ciobanasul

incapatinat, sa-l lege si sa-l arunce in beciul cel mai adinc. Zis si facut! Iata-l

pe bietul Tudorel al nostru legat fede¬les, aruncat pe pamintul muced al

inchisorii, singur, singurel, in bezna si racoare!

Ei, dar in vremea aceasta, ostile vrajmase napadira pamin¬tul tarii si

pradau toate in calea lor. In fruntea armiilor, impa¬ratul porni sa le infrunte

si sa nimiceasca pe cotropitori.

Mindru nevoie mare, calare pe armasarul impopotonat, cra¬iul tot

sufla in lemnul de soc, asteptind sa se intimple minunea!

408

Degeaba! isi cocosase degetele, isi zdrelise buzele tot fre-cindu-le de

fluieras, dar ostilor din tara putin le pasa de jucaria aceea neputincioasa! Ba,

dimpotriva, imparatul fu inconjurat de niste capitani potrivnici, care parca

iesisera din pamint! Cit ai clipi din ochi, se pomeni legat de coate, straja lui

imprastiata si el robit vrajmasului.

Fluierul cazu la pamint si de buna seama l-ar fi sfarimat copitele cailor

daca un sfetnic intelept, care nu vazuse cu ochi buni intemnitarea lui

Tudorel, nu l-ar fi ridicat cu grija.

in vremea asta ostile imparatesti, spaimintate. de prinde¬rea

stapinului lor, o luau la fuga, risipindu-se prin paduri? \

Mare prapad ar fi fost pe tara, daca sfetnicul cel intelept nu s-ar fi

gindit sa se repeada la palat, sa-l scoata pe Tudorel din adincimea beciului si

sa-l duca pe cimpul de batalie, din-du-i fluierul si rugindu-l sa goneasca pe

navalitori. cand incepu Tudorel sa cinte din fluier, ostile dusmane se oprira

din iuresul lor naprasnic, isi aruncara palosele si buzduganele si incepura sa

joace.

Cit erau de falnici acei osteni si capitani, ajunsera ca niste biete oi, la

porunca ciobanasului! Jucau si topaiau de zor.. Se tineau dupa el, tot

dantuind si paraseau de-a-ndaratelea paminturile cucerite atit de usor.

Si ciobanasul nostru nu s-a lasat pana nu i-a dus dincolo de hotarele tarii, cu

imparatul cel hapsin cu tot!

Pietrele de moara

Traiau odata un mos si o baba care n-aveau nimic in gospodarie, decat

un cocosel si niste pietre de moara. Pietrele astea de moara erau fermecate:

punea mosul intre ele o graunta, le invartea o data, si inca o data si macinau

un ciubar intreg de faina. Mosul si baba traiau bine, iar pe cocosel nu-l

prigoneau. Odata a auzit boierul de pietrele de moara fermecate. Si a hotarat

409

sa le fure. A vanit intr-o seara la mos acasa si i-a cerut sa-l gazduiasca peste

noapte.

- Am fost la vanatoare, a spus. Am mult de mers pana acasa si se lasa

noaptea…

- Nu-i nimic, innoptezi aici, a raspuns mosul . E loc destul.

De indata ce mosul si baba au adormit, boierul a furat pietrele de

moara. Tare s-au intristat mosul si baba din cauza lor. Stateau asa infometati

si plangeau. Cocoselul i-a ascultat ce i-a ascultat, apoi le-a spus:

- Destul cu plansul, va aduc eu pietrele de moara inapoi!

- Cum sa le aduci tu? l-au intrebat mosul si baba. Boierul n-o sa-ti dea

voie nici macar sa-I calci pragul.

- Nu-i nimic, s-a sumetit-cocoselul. Vi le aduc. Chiar de-o fi sa pier,

pietrele de moara tot le aduc! Si isi ia el ramas bun de la mos si baba si

zboara spre curtea boiereasca.

Zboara el zboara, cale lunga sa-I ajunga, si se intalneste cu un uliu.

- Incotro cocosule? intreba uliul.

- La curtea boierului.

- Pai de ce ?

- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele

de moara. Ma duc sa le iau.

- Ia-ma si pe mine cu tine.

- Bine, vara-te in gusa mea.

Uliul s-a varat in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe.

Zboara el, zboara cale lunga sa-i ajunga, si-I iese in cale o vulpe.

- Incotro, cocoselule?

- La curtea boierului.

- De ce?

- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele

de moara. Ma duc sa le iau.

- Ia-ma si pe mine cu tine.

- Bine, vara-te in gusa mea.

410

Vulpea s-a varat in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe.

Zboara el zboara, cale lunga sa-i ajunga, si-i iese in cale un bursuc.

- Incotro, cocosule?

- La curtea boierului.

- De ce?

- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele

de moara. Ma duc sa le iau.

- Ia-ma si pe mine cu tine.

- Bine, vara-te in gusa mea.

A intrat bursucul in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe.

Zboara el zboara, cale lunga sa-i ajunga, si-i iese in cale un lup.

- Incotro, cocoselule?

- La curtea boierului.

- De ce?

- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele

de moara. Ma duc sa le iau.

- Ia-ma si pe mine cu tine.

- Bine, vara-te in gusa mea.

Si a zburat cocoselul, a tot zburat si a ajuns la curtea boierului. Iar

boierul avea atunci oaspeti care beau si chefuiau, cu ferestrele si usile larg

deschise. Cocoselul s-a ridicat in zbor pe pervazul ferestrei, a batut din aripi

si a inceput sa cante cat putea de tare:

- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu, pe boier! La stapanii mei a innoptat

si pietrele de moara le-a furat. Am venit sa le iau. Da inapoi, boierule,

pietrele de moara!

S-a rusinat boierul ca-l face hot cocoselul fata de oaspeti, si a spus:

- Hei, slujitori, puneti mana pe flecarul asta si aruncati-l in poiata, sa-l

ciocaneasca acolo gainile, sa-l omoare!

Slujitorii au pus mana pe cocosel, l-au aruncat in poiata si au plecat. Atunci

cocoselul a spus:

- Uliule, uliule, iesi din gusa si suceste-le gatul gainilor!

411

- Uliul a iesit in graba din gusa cocoselului, a sucit gatul tuturor gainilor

si a zburat in padure. Cocoselul a sarit din nou pe pervaz:

- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu pe boier! La stapanii mei a innoptat

si pietrele de moara le-a furat…

- Aha, spune boierul, va sa zica nu l-au omorat gainile cu ciocul? Bine!

Hei, slujitori, insfacati-l pe flecarul asta si aruncati-l la gaste, sa-l manance

ele!

Slujitorii au insfacat cocoselul si l-au azvarlit la gaste. Cocoselul cand s-

a dezmeticit, a spus:

- Vulpe, vulpisoara, iesi din gusa si omoara gastele!

- Vulpea asa a si facut, si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat iarasi

pe pervaz si a cantat:

- Cucurigu pan-la cer, arza-l focu pe boier!

- Asa vasa zica, a spus boierul, nici gastele nu l-au mancat. Hei,

slujitori, duceti-l la cocina, sa-l sfasie porcii!

Slujitorii au dus cocoselul la cocina, iar el cand a ajuns acolo a spus:

- Bursucule, bursucule, iesi din gusa si sfasie porcii!

Asa a facut bursucul si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat iarasi pe

pervaz:

- Cucurigu!

- Aha, a spus boierul auzind glasul cocoselului, va sa zica nici porcii nu

l-au sfasiat! Hei, slujitori, duceti-l la grajd, sa-l calce acolo caii in copite.

In grajd cocoselul a spus:

- Lupule, lupule, iesi din gusa si sfasie caii.

Lupul a iesit in graba si a sfasiat caii si a fugit in padure. Iar cocoselul a

zburat pe pervazul ferestrei:

- Cucurigu!

Boierul s-a apucat cu mainile de cap. Ce sa faca? A spus:

- Hei, slujitori, duceti-l pe flecarul asta bucatarului, sa-l prajeasca in

cuptor. Slujitorii asa au si facut.

412

Bucatarul a prajit cocoselul si l-a adus pe farfurie boierului. Boierul l-a

apucat si plin de rautate l-a inghitit intreg. Dar cocoselul a inviat in pantecul

boierului, a scos ciocul prin urechea dreapta si a inceput sa cante:

- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu de boier!

Boierul a inceput sa tipe:

- Hei, slujitori, puneti mana pe topoare si hacuiti-l pe nemercul asta!

Slujitorii au insfacat topoarele, dar cum au lovit, i-au taiat boierului

urechea dreapta… Iar cocoselul s-a strecurat prin urechea stanga si a

inceput din nou sa cante.

- Hei, slujitori, taiati-l!

Slujitorii loveau, dar n-au nimerit cocoselul, ci i-au taiat boierului

urechea stanga. A ramas boierul fara urechi, si atunci cocoselul i-a iesit prin

gura.

- Hei, slujitori, a tipat boierul deschizand gura, taiati-l, taiati-l!

Slujitorii au dat cu topoarele, dar n-au nimerit cocoselul, ci limba

boierului, de i-au taiat-o. Iar cocoselul a zburat pe pervazul ferestrei, s-a

asezat acolo si a inceput sa cante. A vazut boierul ca n-are incotro: toate

animalele I le omorase cocoselul, iar pe el il schilodise. A scos pietrele de

moara si i le-a dat. Iar cocoselul a luat una sub o aripa si alta sub

cealalta aripa si a pornit in zbor spre casa. Tare s-a bucurat mosul si baba

cand au vazut pietrele de moara si au inceput sa macine faina. Din faina

paine fac si se infrupta, dar pe cocosel nu-l uita.

Darul piticilorde fratii Grimm

A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la

drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara,

dupa ce soarele apuses in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele

unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum

413

cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala

si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul.

Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi

calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o

colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de

mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de

mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era

cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un

batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un

vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna

pana la glezne.

Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se

minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului.

La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii

desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora.

Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca

croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc

cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc.

Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante

si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp,

batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascua.

Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca

li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la

ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai

mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel

pati si croitorul.

Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa

le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le

mai veni inima la loc.

414

Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de

inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar

putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-

si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn.

Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale,

clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti.

Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii.

Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura deai sa-i

lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se

culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina

oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i

inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei.

Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le

veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !... Si ce crezi,

parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug.

Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai

hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua

ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !...Un hraparet, cand

are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii

propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca,

sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si

mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva.

- Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma

insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit... La ce m-as

lacomi ? ...

Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera

peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa

poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina

piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama

focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il

indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si

415

incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul

unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de

a adormi, isi spuse: "Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o

sa strang din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca

a doua zi va fi un om putred de bogat.

In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar

nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult

cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot

mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l

ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce

crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar

carbuni !... De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe

loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia.

Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de

seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de

mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si,

de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel

cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i

ogoiasca durerea:

- Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa

impartim averea frateste.

Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte

toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere

capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

Coliba iepurasuluide Octavian Capita

416

Au fost odata o vulpe si un iepuras. Vulpea avea o coliba scobita in

gheata, iar iepurasul o coliba din coaja de tei. Vulpea il tot sacaia pe iepuras:

- Coliba mea e luminoasa, iar a ta e intunecoasa. A mea e luminoasa,

iar a ta e intunecoasa!

Dar a venit vara si coliba vulpii s-a topit. Ea s-a rugat atunci de iepuras:

- lepurasule, lasa-ma sa stau macar in curtea ta!

- Nu vreau, vulpeo, fiindca m-ai sacait toata iarna!

Dar vulpea nu s-a lasat si pana la urma iepurasul s-a induplecat si i-a

dat drumul in curte.

A doua zi, vulpea s-a rugat din nou:

- lepurasule, lasa-ma sa stau la tine in pridvor!

- Ba nu te las! De ce m-ai sacait atata toata iarna?

Dar vulpea s-a rugat atata pana cand iepurasul a lasat-o sa stea in

pridvor.

A treia zi, iar a spus vulpea:

- Da-mi drumul in coliba ta, iepurasule!

- Nu vreau si pace! prea mult m-ai sacait!

Dar vulpea nu s-a lasat si, pana la urma, iepurasul a lasat-o sa intre in

coliba. Vulpea s-a asezat pe lavita, iar iepurasul pe cuptor. A patra zi, vulpea

iar incepe.

- lepurasule draga, lasa-ma sa stau langa tine pe cuptor.

- Nu, nu te las, fiindca m-ai sacait atata.

Dar vulpea nu i-a dat pace iepurasului pana n-a lasat-o sa vina pe

cuptor langa el. A mai trecut o zi-doua si vulpea s-a apucat sa goneasca

iepurasul din coliba.

- Iesi afara, urechiatule, n-am pofta sa mai locuiesc cu tine!

Si pana la urma l-a dat afara. Plange iepurasul si se jeleste si isi

stergea siroaiele de lacrimi cu labuta. Niste caini care treceau pe acolo il

zaresc si-l intreaba:

- Hau, hau, hau. De ce plangi, iepurasule?

417

- Cum sa nu plang, dragii mei? Am avut o coliba din coaja de tei, iar

vulpea una de gheata. Primavara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat

atunci s-o primesc in coliba mea si acum uite ca m-a gonit.

- Nu mai plange, iepurasule, ca o scoatem noi.

- Mi-e ca n-o puteti!

- Ba o sa vezi si tu!

Cainii s-au apropiat de coliba:

- Hau, hau, hau! Iesi afara, vulpe vicleana! Dar vulpea le-a raspuns de

pe cuptor:

- Cand m-oi infuria si m-oi arata Farame va fac si va viu de hac!

Cainii s-au speriat si au fugit. Iepurasul plange iarasi cu lacrimi amare.

Pe langa el trece un lup:

- De ce plangi, iepurasule?

- Cum sa nu plang, lupule? Am avut o coliba din coaja de tei, iar vulpea

una de gheata. Primavara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-o

primesc in coliba mea si acum uite ca m-a dat afara.

- Nu mai plange, iepurasule - zice lupul - ca ma duc indata s-o gonesc.

- N-o s-o poti goni. Au incercat si cainii s-o goneasca, dar n-au izbutit.

Nici tu n-o poti goni.

- Ba da, ai sa vezi, am s-o gonesc.

A sosit lupul in fata colibei si a inceput sa urle furios:

- Uuuu, uuuu... Iesi afara, vulpe vicleana! Dar vulpea i-a raspuns de pe

cuptor:

- Cand m-oi infuria si m-oi arata Farame va fac si va viu de hac!

Lupul s-a speriat si a fugit. Iar iepurasul plange si tot plange, lata ca

vine un urs batran.

- De ce plangi, iepurasule?

- Cum sa nu plang, cumetre urs? Am avut o coliba din coaja de tei, iar

vulpea una de gheata. Primavara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat

atunci s-o primesc in coliba mea si acum uite ca m-a gonit.

- Nu mai plange, iepurasule - spune ursul - ca o gonesc eu acusi.

418

- Ba n-o s-o gonesti. Au incercat si cainii, si lupul si n-au putut s-o

goneasca. Nici tu n-o sa poti.

- Ba o sa pot.

Si a pornit ursul spre coliba mormaind:

- Morrr... morrr... Iesi afara, vulpe vicleana! Dar vulpea i-a raspuns de

pe cuptor:

- Cand m-oi infuria si m-oi arata Farame va fac si va viu de hac!

S-a speriat cumatrul Urs si a sters-o prin padure. Iepurasul iar plange si

se caieste. Trece un cocos pe drum cu o coasa pe spate.

- Cu-cu-rigu! Iepurasule, de ce plangi tu?

- Cum sa nu plang, cocosule? Am avut o coliba din coaja de tei, iar

vulpea una de gheata. Primavara, coliba vulpii s-a topit, vulpea s-a rugat

atunci s-o primesc in coliba mea si acum uite ca m-a gonit.

- Nu mai plange, iepurasule, ca-ti scot vulpea din casa.

- Ba n-o sa izbutesti. Au incercat si cainii, si lupul, si ursul si n-au putut

s-o goneasca, nici tu n-o sa poti face nimic.

- Lasa pe mine.

A pornit cocosul spre coliba:

- Cucurigu! sunt cocos cu pinten ros. Pe umar tin coasa, vulpea

ticaloasa, s-o gonesc din casa!

Vulpea aude si o cam sfecleste.

- Iaca ma imbrac... zice ea. Dar cocosul nu se lasa:

- Cucurigu! sunt cocos cu pinten ros. Pe umar tin coasa, vulpea

ticaloasa, s-o gonesc din casa!

Vulpea se balbaie:

- Imi pun suba.

Cocosul canta a treia oara:

- Cucurigu! sunt cocos cu pinten ros. Pe umar tin coasa, vulpea

ticaloasa, s-o gonesc din casa!

419

S-a speriat vulpea din cale-afara, a coborat de pe cuptor si a luat-o la

sanatoasa. Iar iepurasul si cocosul s-au mutat impreuna si au dus-o

imparateste, si daca n-au murit, mai traiesc si astazi.

Pazitoarea de gastede Fratii Grimm

Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea

traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-

avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era

înconjurat de o pădure nemărginită.

Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua

cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa

faca o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o

gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi,

încărcată cu toată această povară, o pornea incetisor spre casă.

Cine ar fi văzut-o încărcată aşa şi-ar fi putut zice în sinea lui c-o să

cadă, doborâtă de greutate, dar bătrânica era zdravănă şi ajungea in fiecare

zi cu bine acasă. Şi dacă se întâmpla să se întâlnească cu vreun drumeţ, îi

spunea cu blândeţe în glas:

- Bună ziua, cumetre dragă, frumoasă vreme mai e astăzi! Da' ce te

uiţi aşa? Te miri cum de pot căra-n spate atâta iarbă? Oare nu-i dat fiecăruia

să-şi poarte povara-n spinare?...

Vezi însă că oamenilor nu le făcea plăcere s-o întâlnească şi se fereau

din calea ei, făcând un ocol. Şi dacă se întâmpla ca vreun gospodar să treacă

cu feciorul lui pe lângă dânsa, odată îl vedeai că-i şopteşte băiatului la

ureche:

- Fereşte-te de baba asta, ai grija, că-i o vrăjitoare tare vicleană!...

420

Într-o dimineaţă se întâmplă să treacă prin acea pădure un flăcău tare

frumuşel. Şi-n timp ce mergea el aşa, soarele strălucea în înalt, păsările

cântau pe întrecute, ş-un vânticel răcoros adia prin frunziş.

S-ar spune că întreaga fire era la fel ca şi drumeţul, plină de bucurie şi

de voioşie. În drumul lui, feciorul nu întâlnise picior de om când, deodată,

numai ce-o văzu pe bătrână stând în genunchi şi cosind iarba. Pesemne că

venise cam de multişor acolo, că şorţul îi era plin cu iarbă, iar alături mai

avea două coşuri cu mere şi pere pădureţe.

- Bine, mătuşică, da' cum poţi să cari toate astea singură? se miră

flăcăul.

- Trebuie să le car, voinice dragă, răspunse ea. Odraslele de bogătaşi

n-au de ce să se ostenească aşa, da' eu n-am încotro! Că ţăranul are o vorbă

înţeleaptă: „Nu te uita înapoi că ţi s-a strâmbat spinarea, că degeaba, te

uiţi!" Şi văzându-l că se opreşte, bătrânica adăugă: N-ai vrea să mă ajuţi? Ai

încă spinarea dreaptă cum e bradul şi picioarele zdravene, aşa că n-are să-ţi

fie greu. Şi nu te teme, că coliba mi-e tare aproape, colo, în dosul muntelui.

Nu-ţi trebuie mult ca să ajungi la ea...

Flăcăului i se făcu milă de bătrânică şi-i spuse:

- Bine, mătuşică, o să-ţi duc eu povara! Nu-i vorba că-s fiu de nobil, da' uite

c-o să-ţi arăt că ştiu să car la fel de bine ca şi ţăranii...

- Dacă te încumeţi să-ncerci, atunci încearcă! - spuse bătrânica. Da' să

ştii că vreo oră de drum tot o să ai de făcut. Da' ce importanţă are asta

pentru un voinic ca tine! Şi să nu uiţi că trebuie să cari şi coşurile alea două,

cu mere şi cu pere...

Când auzi că-i vorba de-o oră de mers, flăcăul şovăi oleacă, dar

bătrânica nu-i mai dădu drumul, ci-i şi puse în spinare legătura cu iarbă şi-n

fiecare mână câte un coş.

- Vezi ce uşor e? zise ea.

- Ba nu e uşor deloc! răspunse flăcăul.

Şi se strâmbă de durere, că legătura era grea de parcă ar fi avut în ea

numai bolovani, iar merele şi perele atârnau ca plumbul.

421

- Of, nu mai pot să suflu! se tângui el.

Flăcăul vru să-şi dea jos povara, dar bătrânica nici nu vru să audă de

aşa ceva.

- Ia te uită, zise ea batjocoritoare, domnişorul nu vrea să care ceea ce

eu, o femeie bătrână, am cărat de atâtea ori! Să te lauzi văd că ştii, da' când

vine vorba de treabă serioasă, vrei să dai bir cu fugiţii, hai?... Ei,

domnişorule, cu mine nu-ţi merge!... Ce mai stai pe gânduri? Întinde-o la

drum, că nu-ţi ia nimeni legătura din spinare!...

Cât timp a fost drumul drept, flăcăul a purtat povara in spate destul de

bine, dar când au început să urce muntele şi pietrişul li se rostogolea sub

picioare la tot pasul, de parcă ar fi fost însufleţit, puterile nu-l mai ajutară.

Sudoarea îi curgea gârlă pe frunte şi i se scurgea pe spinare în broboane

când calde, când reci.

- Mătuşică, mă simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasă-mă să mă odihnesc

un pic, că de nu, am să cad din picioare!..

- Nici prin gând nu-mi trece! spuse bătrânica. Când om ajunge acasă, o

să te odihneşti cât ai să pofteşti, da' acum porneşte-o la drum!...

- Mătuşă, îmi pare că te cam întreci cu gluma! zise feciorul de viţă

aleasă. Şi, mâniat la culme, vru să zvârle din spinare povara. Dar oricât se

suci şi se răsuci, nu putu să scape de ea...

În acest timp, bătrâna chicotea şi ţopăia, plină de voioşie:

- Nu te mânia, dragă domnişorule, că te-ai roşit la faţă ca o creastă de

cocoş!...Şi nu mai fi nici nerăbdător! Poartă-n spinare legăturica şi când om

ajunge acasă, o să-ţi dau şi un bacşiş pe cinste!...

Acum, flăcăul n-avea de ales şi fu nevoit să se supună. Şi, târâş-grăpiş,

o luă pe urma bătrânei, văicărindu-se la tot pasul. Între timp, bătrânica părea

că devine tot mai sprintenă, iar povara flăcăului se făcea tot mai grea. Şi

deodată, când flăcăul nici nu se aştepta, baba făcu un salt şi, ţuşti!, sări pe

legătura de fân şi se cocoţă în vârful ei. Ei, dragilor, cât era de sfrijită, atârna

mai greu decât cea mai voinică femeie!...

422

Flăcăului începură să-i tremure genunchii de-atâta greutate, dar nu era

chip să se oprească nici măcar cât să-şi tragă sufletul... De îndată ce-l vedea

că se opreşte, bătrânica îl şi lovea peste picioare c-o joardă sau cu un

mănunchi de urzici. Urcă el muntele ca vai de el, şi tocmai când simţea că-i

sleit de oboseală şi c-o să pice jos, ajunse, în sfârşit, la coliba bătrânei.

Când o zăriră pe bătrână, un cârd de gâşte îşi desfăcură aripile şi,

întinzându-şi gâturile, alergară s-o întâmpine, gâgâind de zor. În urma lor, c-o

nuieluşă în mână, venea o cumătră mai în vârstă, înaltă şi lată-n spate, cu o

faţă urâtă ca moartea.

- Mamă, îi spuse ea bătrânei, nu cumva ai păţit ceva de-ai întârziat atât

de mult?

- N-am păţit nimic, fetiţa mea, răspunse bătrâna. Dimpotrivă, domnul

asta a fost atât de binevoitor şi mi-a dus povara. Şi, închipuie-ţi, când m-am

simţit obosită, m-a luat şi pe mine-n cârcă!... Şi aşa s-a făcut că drumul nu

mi s-a părut lung deloc, şi-am fost veseli, şi-am glumit tot timpul.

Când îşi termină vorbele, bătrâna se dădu jos din spinarea flăcăului.

Apoi îi luă şi legătura din spate, şi coşurile din mâini şi, privindu-l foarte

prietenos, îi spuse:

- Acum, aşază-te pe banca asta din faţa uşii şi odihneşte-te. Ţi-ai

meritat pe deplin răsplata şi n-o să întârzii să ţi-o dau. Apoi grăi către

păzitoarea gâştelor: Du-te în casă, fata mea, că nu se cade să rămâi singură

cu un tânăr! La urma urmelor, de ce să pui untdelemn peste foc? Mai

ştii că nu se îndrăgosteşte de tine?...

Flăcăul luă seama la vorbele bătrânei, dar nu ştiu dacă să plângă sau

să râdă. „Aşa comoară, îşi spuse el în sinea lui, chiar de-ar fi mai tânără cu

vreo treizeci de anişori şi tot nu mi-ar mişca inima!"

În acest timp, bătrâna îşi alintă şi-şi mângâia gâştele de parcă ar fi fost

copiii ei. Apoi, o chemă pe fiică-sa şi intrară-n casă. Flăcăul se întinse pe

bancă, la umbra unui măr sălbatic, şi se uită în jur. Aerul era blând şi molcom

şi cât vedeai cu ochii se întindea o pajişte verde, plină cu ghiocei, cimbrişor

sălbatic şi zeci şi zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul grădinii curgea un

423

pârâu limpede precum cleştarul, în care se răsfrângeau razele soarelui, şi pe

undele lui se preumblau în sus şi-n jos gâştele albe.

„E foarte plăcut pe aici, se gândi el, da' sunt atât de trudit, că de-abia

îmi ţin ochii deschişi!... N-ar fi rău de-aş aţipi un pic... Numai de n-ar veni un

vânt să-mi spulbere picioarele, că le simt moi şi uşoare ca iasca!"

Apoi, închise ochii şi adormi. Dormi el un pic şi numai ce veni bătrâna

să-l trezească. Şi, zgâlţâindu-l, îi spuse:

- Scoală-te, că aici nu mai poţi rămâne! Recunosc că te-am făcut să-ţi

scoţi oleacă sufletul pe urcuşul acela, dar viaţa nu ţi-ai pierdut-o. Iar acum

am să-ţi dau răsplata. De bani sau de bunuri ştiu că n-ai nevoie, aşa că o să-

ţi dăruiesc cu totul altceva.

Şi zicând aceasta, îi întinse un sipeţel făurit dintr-un singur smarald.

- Păstrează-l bine, adăuga ea, că o să-ţi aducă mult noroc!

Flăcăul sari în sus de bucurie şi se simţi iarăşi în puteri şi plin de voie

bună. Şi după ce-i mulţumi bătrânei pentru dar, o porni la drum, fără ca

măcar să arunce o privire către fata babei. Merse el ce merse, cale lungă, nu

glumă, şi-n urechi tot îi mai venea din depărtare gâgâitul vesel al gâştelor.

Flăcăul fu nevoit să rătăcească vreme de trei zile prin afundul acelui

codru şi-n cele din urmă găsi un drumeag care-l scoase afară din pădure.

Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, şi ajunse într-o cetate mare. Şi cum

nu cunoştea pe nimeni, îl duseră în palatul împărătesc, să se înfăţişeze

măriilor-lor. Şi aşa se făcu de intră el în sala tronului, unde împăratul şi

împărăteasa şedeau pe jilţurile domneşti, înconjuraţi de curteni. Flăcăul

înaintă până-n faţa tronului şi, lăsându-se pe un genunchi, scoase din

buzunar sipeţelul de smarald şi-l depuse la picioarele împărătesei. Maria-sa îl

rugă să se ridice, iar el îi întinse sipeţelul.

Cum îl deschise şi privi în el, împărăteasa se prăbuşi la pământ, fără

simţire. Dacă văzu măria-sa una ca asta, pe data porunci ca flăcăul să fie dus

în temniţă. Dar chiar în aceeaşi clipă împărăteasa deschise iarăşi ochii şi

strigă să i se dea drumul, că n-are nici o vină. Apoi, porunci ca toată lumea

să iasă afară, fiindcă are o vorbă de taină cu flăcăul.

424

De îndată ce împărăteasa fu numai cu el, începu să plângă amarnic şi-i

spuse:

- La ce bun toate onorurile şi strălucirea care mă înconjoară, dacă-n

fiecare dimineaţă mă trezesc cu inima grea şi plină de durere!...

Am avut trei fiice, iar cea mai tânăra era atât de frumoasă, că toată

lumea o privea ca pe o minune nemaivăzută. Era albă ca zăpada, roşie ca

mărul pârguit, iar parul îi strălucea ca razele de soare. Când se întâmpla să

plângă, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai mărgăritare şi nestemate.

Şi ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împăratul trimise să le

cheme pe tustrele fetele să se înfăţişeze măriei-sale, de faţă cu toată curtea.

Ar fi trebuit să fii acolo, ca să fi văzut ce ochi au căscat cu toţii când a intrat

cea mai tânără: părea c-a răsărit soarele!... Şi împăratul grăi:

- Fiicele mele, nu ştiu când îmi va suna ceasul din urmă şi de aia vreau

să hotărăsc astăzi ce o să primească fiecare dintre voi după moartea mea!

Ştiu că toate mă iubiţi, dar aceleia care mă iubeşte cel mai mult i se cuveni,

pe drept, partea cea mai însemnată a împărăţiei.

Atunci fiecare dintre fete îi spuse că ea îl iubeşte cel mai mult.

- Prea vă pripiţi cu răspunsul! grai împăratul. Nu s-ar putea ca fiecare,

pe rând, să-mi spună cum mă iubeşte? După asta o să-mi dau seama singur

care dintre voi nutreşte faţă de mine cele mai alese sentimente.

Şi atunci spuse fata cea mare:

- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zaharul cel mai dulce!

Iar a doua zise aşa:

- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasă!

Vezi însă că mezina tăcea chitic.

Atunci măria-sa o întrebă:

- Da' tu, copila mea dragă, ia spune-mi: cât de mult mă iubeşti?

- Nu ştiu! răspunse fata. Dragostea ce ţi-o port n-o pot asemui cu vreun

lucru!

Dar împăratul nu se mulţumi cu răspunsul domniţei, ci stărui ca fata

să-i arate negreşit cât de mult îl iubea. Şi-ntr-un sfârşit, ea spuse:

425

- Oricât de bună ar fi o mâncare, de nu-i sărată, nu-mi face nicio

plăcere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, aşa cum iubesc sarea-n bucate!"

Când auzi împăratul vorbele fetei, se mânie foarte tare şi spuse cu

năduf:

- Dacă doar atât mă iubeşti, cât sarea, apoi tot cu sare îţi va fi

răsplătită şi dragostea!"

Apoi îşi împărţi împărăţia între cele două fete mai mari, iar mezinei îi

legă de spate un sac plin cu sare, şi o alungă de la palat. Doi slujitori fură

nevoiţi s-o însoţească până-n adâncul unei păduri sălbatice. Ne-am rugat cu

toţii de măria-sa să se îndure şi s-o ierte, dar n-a fost chip să-l îmblânzim.

Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a mai plâns fata când a fost

obligată să ne părăsească... Şi tot drumul l-a presărat cu mărgăritare câte i-

au curs şiroaie din ochi.

Puţin după asta, împăratului i-a părut tare rău că şi-a pedepsit fiica

atât de crâncen, şi-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copilă în toată

pădurea, dar nimeni n-a mai putut s-o găsească. Când mă gândesc c-au

sfişiat-o fiarele sălbatice, nu mai ştiu ce să fac de mâhnire...

Câteodată mă mângâi cu nădejdea că mai e încă-n viaţă, că s-a aciuat

în vreo peşteră sau că a găsit adapost la niscaiva oameni milostivi. Când am

deschis sipetelul dumitale de smarald şi-am găsit înăuntru un mărgăritar

aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ţi poti da seama cât

de mult mi s-a tulburat inima şi mi-a sângerat!... Parcă aş fi văzut-o iarăşi în

faţă, vărsând lacrimi amare că trebuie să plece!... Spune-mi, cum ai ajuns în

stapânirea acestui sipeţel?

Flăcăul de viţă aleasă prinse a povesti în ce chip îl primise de la

batrâna ce trăia-n codrul de necuprins. Şi mai adăugă că baba nu i s-a părut

a fi o femeie cumsecade, fiindcă se vedea din toate purtările ei că e o

vrăjitoare. Cât despre domniţă, nici nu-i fusese dat s-o vadă şi nici nu auzise

despre ea nimic!...

După ce-şi termină flăcăul povestirea, împăratul şi împărăteasa luară

hotărârea să plece spre acel codru şi să încerce să vorbească cu bătrâna. În

426

sinea lor gândeau că acolo unde a fost găsit mărgăritarul, vor putea afla

veşti şi despre fiica lor...

Acum, trebuie să vă spun că-n acest timp bătrâna stătea în coliba ei şi

torcea la roata de tors. Se întunecase de-acum şi un vreasc, care abia

mocnea în vatră, împrăştia o lumină slabă.

Deodată, de afară se auzi o larmă mare: se întorceau gâştele de la

păscut şi scoteau gâgâiturile lor răguşite. Puţin după aceea, intră-n casă şi

fata şi-i dădu bineţe maică-si. Bătrâna însă de-abia îi răspunse şi se mulţumi

să dea doar din cap de câteva ori.

Fata se aşeză lângă ea şi, luându-şi roata de tors, începu să răsucească

firul atât de sprinten, de parcă ar fi fost în anii fragezi ai tinereţii. Stătură ele

aşa cam vreo două ceasuri bune, fără să scoată vreun cuvânt, şi-n timpul

ăsta numai cele două roţi de tors îşi vorbeau, îngânându-se...

În cele din urmă, ceva se auzi foşnind pe la fereastra şi doi ochi ca para

se holbară înăuntru. Era o bufniţă bătrână care strigă de trei ori: „uhu-huu!"

Bătrâna ridică privirea de la roata de tors şi apoi spuse:

- E timpul, fetiţo, să te duci să-ţi vezi de treburi!

Auzind-o, fata îşi lăsă lucrul şi ieşi afară. Încotro se îndrepta oare? O

luă peste câmp şi merse departe, tot mai departe, până când ajunse într-o

vale largă. Şi într-un sfârşit, se opri la un izvor lângă care se înălţau trei

stejari bătrâni.

Între timp, luna ieşise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, şi era

atâta lumină, că puteai zări şi un ac. Şi, ce să vezi, odată îşi scoase fata de

pe faţă pielea cea veştedă şi, aplecându-se la izvor, începu să se spele...

Când fu gata, muie şi pielea în apă şi apoi o întinse pe iarbă, să se usuce şi

să se albească la lumina lunii.

Ei, dragilor, cât de schimbată era acum fata! Aşa ceva nu v-a fost vouă

dat să vedeţi niciciodată!...

Când lăsă să-i cadă coada de păr cenuşiu, odată se revarsă pe umeri

un par bălai ca razele de soare. Şi era atât de bogat părul acesta nou, că o

427

învălui toată, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, strălucitori ca

stelele de pe cer şi obrajii trandafirii, ca floarea de măr.

Vezi însă că fata cea frumoasă era tare mâhnită. Şi, asezându-se pe

marginea fântânii, începu să plângă amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi şi

se rostogolea printre valurile bogate de păr bălai, până picau la pământ...

Astfel şedea ea acolo, şi multă vreme ar fi rămas aşa, adâncită-n

mâhnirea ei, dacă în ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit

trosnind ceva. Aşa o spaimă o cuprinse pe fată că, tremurând ca frunza, o

luă la goană spre casă. Se nimeri că tocmai atunci batrâna stătea-n prag şi

fata vru să-i povestească ceea ce i se întâmplase, dar batrâna râse uşurel şi-i

spuse prietenos:

- Ştiu tot, fata mea!

Apoi o duse în odaie şi aprinse alt vreasc. Dar nu se mai aşeză la roata

de tors, ci scoase o mătură şi începu să măture preşurile şi să frece

duşumeaua c-o cârpă.

- Totul trebuie să fie curat ca lacrima şi-n cea mai mare ordine! grăi ea

către fată.

- Bine, mamă, vru să ştie fata, da' de ce începi treaba la o ora aşa de

târzie? Ce-ai de gând?

- Da' ce oră este? întrebă bătrâna.

- Nu-i încă miezul nopţii, răspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.

- Oare nu te-ai gândit, continuă bătrâna, că se îplinesc trei ani de când

ai venit la mine? A trecut timpul cât ţi-a fost îngăduit să stai aici şi de-acum

nu mai putem rămâne împreună.

Când o auzi ce spune, fata se înspăimântă grozav şi începu să se

văicărească:

- Vai, dragă mamă, vrei să mă izgoneşti?... Unde să mă duc? Că doar n-

am nici patrie, nici prieteni spre care să mă îndrept!... Am făcut mereu tot ce

mi-ai cerut şi niciodată n-ai fost nemulţumită de mine. Nu mă izgoni de-

aici!...

Vezi însă că bătrâna nu vru să-i dezvăluie fetei ce o aştepta...

428

- Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da' , când o fi să plec,

trebuie să las casa curată... Şi-acum, nu mă mai bodogăni, că mă încurci la

lucru!... Iar în privinţa ta, fii fără nici o grijă, o să găseşti un acoperiş sub care

să te poţi adăposti, şi-o să fii mulţumită cu simbria pe care ţi-o vor da.

- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat! stărui mai departe fata.

- Un singur lucru îţi spun: să nu mă mai stinghereşti de la treabă!...

Hai, încetează odată cu întrebările şi du-te în odaia ta! Ia-ţi pielea cea

veştedă de pe obraz şi îmbracă-ţi rochia de mătase pe care-o purtai când ai

venit aici. Şi-apoi rămâi în camera ta şi aşteaptă până ce te-oi chema!

Şi-acum, dragilor, să ne întoarcem iarăşi la împăratul şi împărăteasa

care au plecat, împreuna cu flăcăul de viţă aleasă, s-o caute pe bătrâna ce-şi

ducea viaţa-n pustietatea aceea necălcată de picior omenesc.

Au mers ei ce-au mers, cale lungă, nu şagă, şi-n timpul nopţii s-a

întâmplat ca flacăul să se rătăcească de ceilalţi şi să pornească singur mai

departe. În ziua următoare, i se păru că se află pe drumul cel bun şi merse

fără întrerupere, până ce se întunecă. Apoi se urcă într-un copac şi se gândi

să-şi petreacă noaptea acolo, fiindcă îi era teamă să nu se rătăcească şi mai

rău, dacă o merge pe beznă.

Între timp, apăru şi luna şi începu să-şi arunce razele pe pământ. Şi-n

lumina aceea numai ce zări o făptură, coborând dinspre munte. N-avea în

mână nici o nuieluşă, dar, din toată înfăţişarea ei, flăcăul îşi dădu repede

seama că era păzitoarea de gâşte pe care o văzuse în coliba bătrânei.

- Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace!... Pe legea mea, dacă

pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-mi scape nici cealaltă...

Dar nu mică îi fu mirarea când o văzu cum se apropie de izvor şi-şi

smulge pielea cea veştedă de pe faţă şi începe să se spele. Şi cum i se mai

revarsa pe umeri părul de aur! Şi era atât de frumoasă, ca nimeni alta pe

lume!

Flăcaul abia îndrăznea să răsufle, ca nu cumva fata să ia seama că e

cineva prin apropiere. Şi ca s-o poată privi mai bine, îşi lungi gâtul printre

frunzare şi-şi bucură ochii cu priveliştea aceea nemaivăzută. Dar fie că se

429

aplecase prea mult, fie că alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodată

şi-n aceeaşi clipă fata îşi puse din nou pe faţă pielea cea veştedă şi fugi de

acolo ca o caprioară.

Şi cum se acoperise şi luna cu un nor, se lăsă deodată bezna, fata se

făcu nevăzută, de parcă o înghiţise noaptea. De îndată ce n-o mai zări,

flăcăul se dădu jos din copac şi alerga după ea cât îl ţineau picioarele. Alergă

el ce alergă şi deodata i se păru că desluşeşte prin întuneric două făpturi

care înaintau prin valea aceea. Erau împăratul şi împărăteasa, care zărisera

de departe lumina de la coliba bătrânei şi se îndreptau într-acolo.

Flăcăul le povesti ceea ce văzuse la izvor, iar măriile-lor nu se mai

îndoiră câtuşi de puţin că era vorba despre fiica lor cea pierdută. Şi, cu inima

plină de bucurie şi de încredere, purceseră mai departe şi în curând ajunseră

la căscioară. Ceea ce văzură mai întâi fu cârdul de gâşte care dormeau

nemişcate de jur-împrejurul colibei, cu capul ascuns între pene...

Se uitară ei înăuntru, pe fereastră, şi-o văzură pe bătrână torcând

liniştită. Dădea din cap toată vremea, cum fac bătrânii, şi-şi vedea de lucrul

ei, fără să arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de

curat, de parcă ar fi locuit în ea nişte spiriduşi care n-aveau pic de colb pe

încălţări... Pe fiica lor însă n-o văzură! Cătară ei o vreme la toate astea, dar,

în cele din urmă, îşi luară inima-n dinţi şi bătură uşurel în geam. Bătrâna

părea că-i aşteaptă şi, sculându-se în picioare, le strigă foarte prietenoasă:

- Intraţi înăuntru, că eu vă cunosc!

După ce păşiră în odaie, bătrâna le spuse:

- N-ar fi trebuit să bateţi un drum atât de lung, de n-aţi fi izgonit-o

acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastră, care e atât de bună şi de

drăgălaşă!... Nu-i vorba că ea n-a pătimit cu nimic, că-n aceşti trei ani de zile

a păzit doar gâştele şi inima ei neprihanită n-a fost întinată de nici un rău.

Dar voi aţi fost pedepsiţi îndeajuns şi aţi trăit tot timpul numai cu spaima că

v-a pierit copila.

Apoi se duse la uşa celeilalte odăi şi strigă:

430

- Vino încoace, fetiţa mea!

Deodată se deschise usa şi domniţa apăru în veşmintele ei de mătase,

cu părul de aur revărsându-i-se pe umeri şi cu ochii strălucitori, de parcă ar fi

fost o zână... Ea se îndreptă către părinţii ei şi, luându-i de după gât, îi

copleşi de sărutări. Şi nu se putură stăpâni să nu verse lacrimi tuspatru, că şi

flăcăul era lângă ei. Când dădu cu ochii de el, fata se roşi toată ca un mac şi

nici ea nu ştiu de ce anume.

Deodata împăratul spuse:

- Copila mea dragă, împărăţia am împărţit-o celor două surori ale tale,

aşa c-aş voi să ştiu ce-ţi doreşte inima, ca să-ţi dau din celelalte avuţii pe

care le am!

- Fata n-are nevoie de nimic, zise bătrâna, că-i dăruiesc toate lacrimile

pe care le-a vărsat din pricina voastră şi toate sunt mai curate şi mai

frumoase decât mărgăritarele care se găsesc în apele mărilor şi au mai mult

preţ decât toată împărăţia mariei-tale!... Iar ca răsplată pentru munca ei din

aceşti trei ani, îi dăruiesc căşcioara mea.

După ce rosti aceste cuvinte, bătrâna se făcu nevăzută. Şi numai ce

prinseră zidurile să trosnească şi când se uitară, căşcioara se prefăcuse într-

un palat măreţ, şi-n sala cea mare era întinsă o masă împărătească, şi-o

droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tăvile încărcate de bunătăţuri...

Apoi domniţa cea frumoasă s-a măritat cu flacăul acela de viţă aleasă

şi s-au statornicit la palat. Acolo au trăit în fericire şi bună înţelegere, până la

adânci bătrâneţi. Acum, nu sunt sigur de tot, da' cred că gâştele cele albe ca

zăpada, care trăiau pe lângă căscioară, nu erau de fapt gâşte adevărate, ci

fete...

Şi nimeni nu trebuie să-i ia în nume de rău bătrânei că le adusese la ea

să le ocrotească şi să le scape de urgia unui blestem. Acum, când se risipise

vraja, îşi luaseră şi ele înfăţişarea omenească şi rămaseră pe lângă domniţa

cea tânără ca s-o slujească cu credinţă.

Da' ceea ce ştiu fără tăgadă e că bătrânica nu era o vrăjitoare, cum

credea lumea, ci o femeie înţeleaptă şi pricepută, care făcea numai bine. Şi

431

se vede că tot ea fusese cea care, încă din leagăn, îi dăruise domniţei darul

de a vărsa mărgăritare în loc de lacrimi.

Unde a zburat randunica

Cand s-a trezit Cip-Cirip, un vint rece batea, care legana frunzele

copacilor si tufele maciesilor... Soarele nici nu rasarise inca si vrabiuta Cip-

Cirip isi lua zborul spre prietena ei, randunica:

„O sa zburam amindoua, pana la iaz si o sa facem baie impreuna", se

gindea pe drum vrabiuta, bucuroasa. „Ea in apa, eu in nisip".

Casuta randunicii era sub streasina unei case, sus, sus de tot!

Cip-cirip-cirip! facu vrabiuta, ceea ce pe limba vrabiilor insemna:

„Vecinica, Randunica

Iesi afara Surioara...

Nu-i nici cald si nu-i nici soare,

Dar e bine de plimbare..."

A stat vrabiuta, a mai strigat odata, de doua ori, apoi, sfar... a zburat

spre padure. Frunzele copacilor incepusera sa se ingalbeneasca si firele de

iarba nu mai erau verzi. Vrabiuta simtea ca e mai frig decat ieri, dar nu prea

intelegea de ce... Si cum zbura ea, asa, mai aproape de pamint, numai ce-o

vazu pe furnica. Aceasta ducea spre un musuroi un miez de piine mai mare

decat doua furnici la un loc!

Vrabiuta se apropie de ea si ciripi:

„Cip-cirip, sora furnica,

N-ai vazut pe randunica?"

Dar furnica ii raspunse fara sa se opreasca «din drum:

- N-am vazut-o, n-am vazut-o... Du-te si intreaba-l pe bursuc... Eu n-am

timp sa ma uit dupa randunica. Acum imi fac provizii de iarna...

432

Vrabiuta zbura mai repede, pana ce il intilni pe mos Bursuc, abia ducea

in gura o ramura cu frunze rosioare, ca arama. Se pregatea sa-si faca

culcusul. Vrabiuta se opri pe un fir de macies.

„Mos Bursuc, n-ai vazut

Vecinica, Randunica

Pe aici a trecut?"

Dar bursucul n-o vazuse pe randunica, si-i paru rau ca n-o putea ajuta

pe vrabiuta. Si iar zbura vrabiuta, mai departe. In poiana, intilni o sopirla.

- N-ai vazut-o pe rindunica?... Intreba ea.

Dar nici soparla n-o vazuse si ii raspunse repede:

- N-am vazut-o, n-am vazut-o. N-am avut timp... Toata dimineata am

cautat o piatra mai mare, sub care sa dorm toata iarna... In sfirsit, am gasit

una!

Sopirla a plecat spre noul ei culcus, iar vrabiuta a zburat pana ia iaz la

prietena ei broscuta. Salciile de pe mal isi scuturasera toate frunzele, iar

nuferii nu se mai vedeau deloc. Vrabiuta se opri langa malul lacului si striga:

„Hai, broscuta Oac-oac-oac,

Iesi acum putin din lac!

Cip ci-rip-cip-cirip..."

Si iata ca broscuta iesi la mal...

- Buna ziua, broscuta! ciripi vrabiuta. N-ai vazut pe randunica? o caut

de azi dimineata.

- Nu, n-am vazut-o! raspunse broscuta. Oac-Oac! Mi-am facut o casuta

in namolul din fundul lacului. E asa de cald acolo! O sa dorm toata iarna. Dar

ce se aude? intreba broscuta...

- la te uita, niste pasari! N-o fi si prietena noastra, randunica?

- Ba da, si eu sunt, raspunse randunica. Si cobori langa ele.

- Dar unde ai fost pana acum? intreba vrabiuta... Te-am cautat peste

tot si nu te-am gasit.

- Am stat de vorba cu alte randunici, pe niste fire de telegraf si ne-am

facut planul de drum.

433

- Cum? de ce plecati? - intrebara broscuta si vrabiuta. :

- N-avem ce manca la iarna. Aici nu mai gasim nici musculite, nici

viermisori.

- Dar o sa mai vii? intreba vrabiuta.

- Sigur ca-o sa viu! la primavara.

Vrabiuta era tare bucuroasa... se gindea cum sa pazeasca mai bine

cuibul randunicii, pana la primavara...

Si randunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot si impreuna cu

celelalte randunici, stranse in stol, au zburat mai departe spre tarile calde.

Vrabiuta ciripi in urma randunicii:

„Drum bun, rindunico!"

Apoi zbura repede spre cuib, ca sa-l deretice, sa aiba si ea adapost

peste iarna

Ce mi-a povestit un greier micde Magdalena Popa

Sub pământul moale şi negru e întuneric beznă. Un greieraş, slăbuţ şi

cenuşiu, şi-a făcut culcuş de iarnă sub o rădăcină bătrână de stejar şi

aşteaptă să vină iarăşi primăvară. Ce frig e afară! Dar, aici, în ascunzişul lui,

e bine. Păcat doar că e atât de singurel. Vara se joacă din zori până-n seară

cu prietenii lui, gâzele pădurii: îl mângâie soarele, îl zbârleşte vântul, îl spală

roua. Acum e toamnă, şi în curând vine iarna. I-e somn, tare somn. S-a făcut

mititel de tot în cotlonul lui şi a închis ochii.

Deodată o voce slabă şi subţire îl strigă de undeva, din întuneric:

- Mă doare. Dă-te la o parte. Ce, nu mă vezi?

Mirat , greieraşul deschise deschise ochii mari şi căută să vadă cine-i

vorbeşte. Zadarnic. Nu vede nimic.

- Sunt aici sub tine. Dacă ridici puţin puţin picioruşul drept şi-ţi chuleşti

bine urechile, s-ar putea să ne înţelegem.

434

Greieraşul se săltă uşurel într-o parte şi cuărins de mirare şi de un fel

de teamă parcă, întrebă cu glasul lui subţire:

- Cine eşti? Vreo gâză ascunsă ca mine?

- Nu, i-a răspuns firicelul de glas. Nu sunt gâză şi nici nu pot să spun

cine sunt, fiindcă nu ştiu nici eu. Dar mama mi-a şoptit că dacă voi fi cuminte

şi voi sta liniştită în pătucul meu, voi fi şi eu odată o floare ca ea, frumoasă şi

albastră, ca un clopoţel de culoarea cerului.

- Să-ţi spun eu, a zis greieraşul, după ce s-a gândit adânc şi a tuşit de

câteva ori ca să-şi dreagă glasul. Să-ţi spun eu ce-i cu tine: acum nu eşti încă

decât o biată sămânţă. Astă vară când eu şi cu prietenii mei cântam de zor

prin pădure, am trecut adesea pe lânga stejarul acesta şi am cunoscut-o pe

mama ta. Frumoasă floare, n-am ce zice. Şi ce bună era!

Mi-aduc aminte că mă prinsese odată o ploaie mare prin părţile astea.

Eram îmbrăcat de sărbătoare. Mă invitaseră nişte prieteni la o nuntă şi

trebuia să cânt în orchestră.

Cu vioara ascunsă sub aripă m-am adăpostit repede sub o ciupercă -

dar ţi-ai găsit! N-a vrut să mă primească. M-a gonit afară în ploaie. Cică i-aş fi

stricat pălăria cea mare, roşie cu picăţele albe. Sub ferigile semeţe din

marginea luminişului, toate locurile mai ferite erau ocupate de fel de fel de

gâze şi fluturi.

Într-un suflet am alergat la stejarul cel stufos, sub care ne aflăm acum,

iar mama ta mi-a împrumutat cu drag umbreluţa ei albastră, încât nici nu-mi

păsa de ploaie. Când s-a arătat din nou soarele, i-am mulţumit frumos şi am

plecat la nuntă. Dar adesea mă întorceam aici, s-o salut şi să-i cânt. Dacă tu

eşti copilul ei îmi vei face cea mai mare plăcere să-ţi fiu de folos. Mă auzi?

Nici un răspuns. Înainte de a fi aflat de la greieruş cine era ea, mica

sămânţă adormise.

„Somnoroase mai sunt şi seminţele astea" îşi zise greieraşul. Dar cum

era întuneric şi linişte deplină, adormi şi el îndată.

După multe zile şi nopţi veni şi iarna. Întâi unul, apoi mai mulţi, apoi

sute ţi mii căzură fulgii moi de zăpadă pe pământul negru. Ca o plapumă

435

albă se aşternea neaua peste peste tot. Greieraşul cenuşiu se mişca încetinel

în ascunzişul lui, se întoarse de pe o parte pe alta şi deschise ochii un pic.

- Ce bine e! Ce căldură! mormăi el. Nu zic, ce bine era dacă-mi adunam

de cu vară câte ceva de mâncare! N-aş mai fi atât de sărăcuţ! Noroc că m-

am învăţat să rabd... Deodată îsi aduse aminte că nu era singur prin părţile

alea. Şi numaidecât se auzi, ca din depărtare, glăsciorul firav al seminţei:

- Mă rog, mama matale nu ţi-a dat o desagă cu bunătăţi de tot felul?

Uite eu n-am nici o grija. Stau liniştită la întuneric şi aştept. Am de toate.

Mama mi-a umplut sacul cu tot ce-a avut mai bun în camară şi acum, aşa

mică cum sunt, nu duc lipsă de nimic.

- Vorbăreţe mai sunt şi seminţele astea! Zise greieraşul, cam cu necaz

şi închise iarăţi ochii.

După multe zile şi nopţi, un firicel subţire de apă se strecură printre

rădăcinile stejarului stufos şi căzu drept pe spatele greieraşului adormit.

- Hapciu! Strănută el şi se trezi de-a binelea. Când văzu picăturile

zglobii, care străluceau ca mărgăritarele în întuneric, se scutură de praful

care-i acoperise aripile şi începu să privească în ele ca într-o oglindă.

Dar se opri deodată mirat. Urechiuşele lui fine auzeau un zgomot

ciudat: i se părea că se petrece ceva, dar nu ştia bine ce, undeva sub el, dar

nu ştia bine unde. Şi cum asculta aşa, simţi că îl gâdilă ceva sub picorul

drept, pe care şil trase repede şi cu spaimă la o parte.

- Ce o mai fi şi asta? se miră el cu glas grozav de răguşit.

- Bună dimineaţa, şopti o voce atât de slabă, încât numai un greieraş

putea să o audă.

Şi deodată se petrecu minunea: pământul se despică încet, încet, de o

parte şi de alta căzură, fără zgomot, fărâme de pământ negru şi printre ele

se ivi un colţişor palid şi fraget, un firicel proaspăt şi moale ca iarba, dar nu

tocmai ca ea.

Greieraşul nostru era un greieraş bătrân, care mai văzuse

îmtâmplându-se minuni de acestea, dar de fiecare dată i se părea că le

vedea pentru întâia oară.

436

- Bună dimineaţa, îi răspunse el politicos. Şi zi, te-ai apucat de treabă?

Nu ţi se pare că te-ai grăbit? Abia a început să se topească zăpada, mai este

mult până la primăvară.

- Ce-ar fi să te culci şi să mai dormi un pic? Parcă ziceai adineauri că

nimic nu iţi lipseşte, că ai de toate.

- Aşa era atunci, răspunse glasu, ca o şoaptă venită de departe. Atunci

aveam de toate şi nu mai doream nimic. Apoi deodată, nici eu nu ştiu cum

am simţit că trebuie numaidecât să am o rădăcină, cu care să-mi caut

singură hrana. Bunătăţile pe care mi le-a dat mama sunt pe sfârşite, şi într-o

zi o să mă trezesc fără ele. Ce ruşine ar fi una ca asta pentru mine şi pentru

tot neamul meu! De aceea mă grăbesc, cum spui mata. Uf! Şi nu-i de loc

uşor. Căci în timp ce rădăcina îmi creşte în jos, în căutare de apă, străbate

adâncurile, e tulpina, nu mă mulţumesc cu atât şi mă înalţ tot mai sus,

sfredelind anevoie pământul. Mă întrebi de ce? Fiindcă simt în mine un dor

nou care mă îndeamnă, cum să-ţi spun? - să caut ceva mare, puternic şi

cald.

- Soarele! Scîrţîi isteţ greieraşul, care ascultă cu urechea la pământ să

nu scape nici o vorbă din povestea firicelului palid. Ascultă-mă pe mine,

soarele, îl cauţi. E aşa cum spui tu: mare, puternic si cald.

- Poate, şopti glasul din pământ. Mi-e aşa de drag încât sunt sigură că-l

voi vedea în curând, foarte curând. Dă-te te rog la o parte că mă grăbesc.

Greieraşul se retrase uşurel, zâmbind cu bunătate. El ştia că graba firicelului

nu se putea măsura cu graba lui. Ce încet creşte firul de iarbă, dar ce repede

se mută din loc, cu un salt sprinten, greieraşul cenuşiu.

- Mai ieri spunea că nu-i trebuie nimic, iar azi vrea tot felul de lucruri:

ba rădăcină, ba tulpină, ba apă, ba soare. Curioase mai sunt şi seminţele

astea! Mormăi el, şi se strânse iarăşi ghem, ca să mai doarmă puţin.

Când se trezi într-un târziu, era de-a binelea primăvară. De unde ştia

greieraşul treaba asta? Păi cum să nu ştie, când o rază aurie îl mângâiase pe

aripioare şi-i luminase dintr-o dată ascunzişul?! Şi când îi venea zvon de mii

de glasuri mici, toate grozav de vesele şi grozav de harnice mărturisind

437

bucuria şi munca primăverii! Uşurel, greieraşul îşi făcu loc printre pietricele şi

frunze veştede şi ieşi la lumină. Ce frumos era, şi ce cald! De fapt, în iarna

aceasta dormise mai mult decât de obicei, iar acum primăvara era în toi.

Stejarul tăcea, mare şi puternic, în mijlocul luminişului. Dar pe tulpina lui

bătrână se plimbau neîncetat furnici şi alte gâze mici, iar în vârful fiecărui

lăstar de pe crengile lui groase stăteau mugurii gata să plesneacă.

Greieraşul privi cu plăcere toate acestea şi se pregăti să plece în

căutarea tovarăşilor lui de joacă, însă ceva îl opri. Printre atâtea cunoştinţe

vechi descoperise şi una nouă: un firicel verde se înălţa spre lumină, firav

încă, dar viteaz, gata să înfrunte orice piedică în drumul lui către soare.

- Bună ziua, zise greieraşul, apropriindu-se de el. Văd că ai ştiut să te

descurci. Ai crescut frumos!

- Dumneata erai? Şopti firicelul cu glas atât de slab, încât dacă noi ne-

am fi nimerit pe acolo n-am fi auzit nimic.

- Mi se pare că te cunosc. Ţi-am ami auzit vocea.

- Iartă-mă, te rog, dar nu am vreme: sunt grozav de ocupat. Când am

dat de soare m-am şi facut verde. Ţii minte ce palid eram sub pământ? Acum

mă simt mult mai sănătos. Soarele îmi prieşte grozav. Ce m-aş face fără el?

La căldura lui îmi gătesc mâncarea - îmi trebuie mâncare multă, că nu-s

decât un firicel. Dar curând o să fiu o tulpină, o să am frunze şi, să nu râzi de

mine, tare aş vrea să înfloresc. Îmi place clopotul acesta albastru pe care se

plimbă soarele... Vreau să am o floare ca un clopot, iar culoarea ei să fie ca a

cerului.

- Îţi urez să ţi se îndeplinească toate dorinţele, făcu greieraşul politicos

şi salută adânc pânăla pământ firicelul subţirel şi harnic. Apoi plecă grăbit şi

se pierdu în pădurea tânără.

Când se întoarse din nou, prin locurile acelea era vară împlinită.

Stejarul cel bătrân dădea adăpost şi umbră unei lumi întregi de fel şi fel de

vietăţi. Iar firicelul plăpând se ţinuse de cuvânt: greieraşul văzu cu bucurie

floarea albastră, ca un clopoţel, în jurul căreia roiau albinele şi fluturii.

438

- Ce frumoasă e! îşi zise el. Şi cred că e tot atât de bună ca şi mama ei.

Dacă n-aş fi fost tot timpul cu ea, sub pământ, aproape că nu mi-ar veni a

crede că din sămânţa aceea mică, ascunsă în adânc în pământul negru, a

crescut asemenea frumuseţe! Şi politicos cum e felul lui, greieraşul se

aproprie să salute floarea albastră.

Târziu, într-o seară caldă, când mă căzneam să-i povestesc lui Merişor

cum cresc florile din pământ, greieraşul mi-a cântat pe struna lui subţire,

toată întâmplarea asta. Iar eu i-am spus-o lui Merişor şi v-am scris-o vouă,

dragi copii. Şi să ştiţi că greieraşul nu minte niciodată şi că tot ce v-am spus

este adevărul adevărat.

Furnica si lacrima din cer

A fost odată ca niciodată o furnicuţă. De fapt era un furnicuţ, fiindcă

era băieţel. Îl chema Nini şi era tare neastîmpărat. Dar era şi foarte isteţ şi îi

plăcea să scotocească peste tot: intra în cele mai mici cotloane şi

descoperea toate locurile unde putea găsi de mîncare. Fiindcă furnicile, se

ştie, sînt nişte fiinţe foarte puternice, cît sînt ele de mici şi de fragile. Tot

despre furnici se mai ştie că au familii foarte mari, cu mii de membri şi că

sînt foarte harnice şi ordonate. Toate aceste calităţi le avea şi Nini, furnicuţa

noastră, doar că, în plus, el mai era şi foarte curios.

Într-o zi, Nini a nimerit într-o mirişte deasă, după ce grîul strîns în

stoguri a fost dus în hambar. Dar mai erau destul boabe pentru o furnică, aşa

că prietenul nostru s-a înfruptat în voie pînă spre seară, cînd i s-a făcut sete.

Numai că soarele verii uscase pămîntul atît de mult, încît nici un strop de apă

nu se mai găsea prin preajmă. S-a învîrtit el ce s-a învîrtit, dar tot n-a găsit

nimic de băut în jur.

439

- Am să mor de sete...! Da, precis am să mor în deşertul ăsta...ajutor...!

ajutoooor!

Dar cine să-i sară în ajutor bietului furnicuţ? Îşi pierduse orice speranţă

cînd, de deasupra, din cer, a căzut o picătură de apă. Una singură.

Nini: Plouă! Mmm, ce bună e apa de ploaie...cam sărată...cam

amară...dar...dar...asta nu e apă de ploaie!

Nici nu era. Era o lacrimă din ochiul unui om - şi avea toată magia şi

toată puterea suferinţei. Ei – o să ziceţi, ce mare scofală? Ce contează asta?

Păi contează, fiindcă Nini a băut odată cu lacrima şi vraja care se naşte din

durere, aşa că furnicuţul a descoperit deodată că înţelege şi vorbeşte perfect

limba oamenilor. Înţelegea ce spuneau secerătorii, că vara va fi lungă şi

secetoasă, asculta şoaptele de dragoste a doi tineri care stăteau într-o căpiţă

la marginea satului, ba chiar a dansat puţin pe cîntecelul unui băiat care se

întorcea cu vacile de la păscut.

Dar încetul cu încetul s-a făcut noapte şi muşuroiul lui Nini s-a închis.

- Nu-i nimic! am să dorm afară – e vară, e cald...dar...ce se-

aude...plînge cineva? Ei, cine plînge acolo? hei! unde eşti?

- Aici...aici...sub pămînt...aici...

- Unde...? Ah...aici...aici erai...sub pămînt..în vizuina asta

uriaşă...ooooo! dar e chiar mare casa ta! Şi ce de bogăţii! Grămezi de grîu,

de orz, de secară...! Uau! N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea...! Sînt ale

tale toate astea? Şi de ce eşti aşa de tristă? O fetiţă aşa de frumoasă şi aşa

de supărată! Se poate una ca asta?

- Nu e casa mea! Aici locuieşte căpcăunul Aldebaran. Acum e plecat la

maică-sa, dar cînd se-ntoarce o să mă mănînce dacă nu aleg grîul de secară

şi de ovăz pînă la ivirea zorilor!

- Bine dar asta o să-ţi ia şase luni! Şi tu eşti doar o fetiţă! Imposibil!

- Da...de-aceea plîng...nu mă poţi elibera? Nu poţi deschide poarta asta

grea?

Deşi era puternică, Nini nu putea deschide poarta cea grea de stejar a

vizuinii. Dar putea să se strecoare pe dedesubt. Ceea ce a şi făcut, dînd fuga

440

la muşuroiul unde dormea familia lui cea mare. Sub razele reci ale lunii, cele

trei milioane de furnici care erau fraţii şi surorile, verii, mătuşile, unchii şi

bunicii, mătuşile şi verişoarele lui Nini sforăiau de zor.

- Deschideţi! Deschideţi repede!

- Ce...ce vrei? Nini, tu eşti...? ce zbieri aşa? Hai intră şi bagă-te-n pat,

că scoli tot muşuroiul.

- Repede! Scularea! Toată lumea! Tu-tu-tu-tu! (Cîntă din trîmbiţă)

Repede!

Aşa a sculat Nini tot muşuroiul, i-a încolonat pe toţi şi i-a pus să

mărşăluiască spre vizuina căpcăunului. Au intrat pe sub poartă în linişte şi au

început să separe grîul de ovăz şi de secară. Dar e drept că aveau un stil

foarte original. Pe măsură ce le separau, treceau fiecare bob pe sub poartă.

Încetul cu încetul, unul cîte unul, pînă cînd din grămezile uriaşe de boabe

preţioase, n-a mai rămas nimic. Toată tevatura asta n-a durat nici pe departe

aşa mult pe cît v-aţi putea imagina, atîta doar că în zori, nu mai era nici urmă

de cereale în vizuina uriaşului.

Cînd căpcăunul a ajuns acasă, rupt de foame şi convins că o va mînca pe

fetiţă, a deschis uşa cu putere şi, ce să vezi? n-a mai găsit nimic din ce

lăsase acasă. De uimire şi de ciudă inima lui cea neagră a pleznit pe loc şi el

s-a prăbuşit mort în pragul uşii. Dar fetiţa a sărit peste căpcăunul mort şi a

fugit afară, în soarele care se ridica vesel pe cer. Nu mai plîngea, rîdea în

hohote de fericire! Numai Nini, din prag, gîndea cu voce tare, exact ca un

bătrîn sfătos şi înţelept:

Nini: Ce ciudat! Uite cum o lacrimă, o simplă lacrimă, poate salva viaţa unui

om!

Povestea anotimpului uitat

441

A fost odată ca niciodată, a fost odată dragi copii, într-o vreme

îndepărtată, cînd pămîntul era plin de animale care nu se mîncau între ele,

de oameni care nu se duşmăneau...a fost odată... un împărat. El stăpînea tot

pămîntul şi era bun şi blînd, darnic şi înţelegător. Pe atunci, în timpul anului,

nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, în care le întîlneai pe toate patru,

după cum îţi era dorinţa. Şi nu numai pe cele patru pe care le cunoaştem

acum, ci şi multe altele, azi necunoscute nouă, nici măcar din auzite. Aceste

multe stări ale vremii erau toate copiii împăratului, care se

numea...Împăratul Timp.

Trăiau în bună înţelegere, fără supărare sau ceartă, fiecare cu

domeniul lui. Soarele strălucea neobosit, răspîndind peste întreaga natură o

lumină călduţă, care îi făcea pe toţi să fie mereu bine dispuşi. Găseai alături,

fără să ţi se pară nimic neobişnuit în asta, copaci în floare şi cîmpii acoperite

de zăpadă, ploi torenţiale, livezi coapte şi furtuni de praf.

Într-o după-masă, Împăratul, care dormea – vedeţi bine că era un

împărat cuminte, care dormea în fiecare după-masă, ştiind că trebuie să

crească mare – deci, într-o după-masă Împăratul avu un vis ciudat.

Se făcea că cerul veşnic luminat al împărăţiei sale s-a întunecat brusc.

Era o noapte neagră, nici măcar vreun licurici nu se zărea prin întunecimea

grea ca de smoală. Nu se mai vedea nimic în jur, dar în aer se simţea frigul

pătrunzător, din ce în ce mai pătrunzător. Plantele şi animalele au început

atunci să îngheţe, încetul cu încetul. Speriat, Împăratul Timp şi-a chemat

copiii în ajutor. Primii au venit băieţii cei mari care, cu răsuflarea lor

proaspătă, au dezgheţat pămîntul. Iar Soarele s-a iţit printre nori şi lumina a

început să pătrundă printre crengile copacilor. Pe urmă au venit fetele cele

frumoase ale Împăratului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer şi au

încălzit lumea. Apoi au venit din nou băieţii – mai mici – care au făcut

pămîntul să rodească. La sfîrşit, cu mare greu, au apărut fetele leneşe şi

adormite, care au cufundat împărăţia într-un somn binefăcător şi au

acoperit-o cu o haină albă de zăpadă.

442

Trezit din somn, Împăratul îşi privi împărăţia şi căzu pe gînduri.

Imaginile pe care le visase nu-i mai ieşeau din minte. Se uită cu atenţie la

copaci şi animale şi observă că erau cu toţii foarte obosiţi. Că păreau foarte

plictisiţi. Trăiau de prea multă vreme în acelaşi anotimp. Leii năpîrliseră şi nu

mai aveau colţi, fiindcă de multă vreme nu mai aveau ce sfîşia. Peştii stăteau

pe fundul apelor şi nu se mai distrau deloc străbătînd mările şi oceanele,

vînturile de la miazăzi şi miazănoapte dormeau şi doar sforăitul lor mai

stîrnea uneori nisipul deşertului. Pînă şi albastrul cerului părea lipsit de sens,

decolorat şi palid.

Şi atunci, Împăratul luă o hotărîre: avea să facă aşa după cum visase.

Chemîndu-şi copiii, îi împărţi în patru grupuri.

- Voi, le spuse el celor mai mari, veţi fi Primăvara. Tu vei fi Boarea, tu

vei fi Înmugurirea, tu – Ploaia Caldă. Voi – Vara. Tu vei fi Arşiţa, tu- Furtuna,

iar tu – Mirosul Adormitor al Nopţilor de Vară.

Şi tot aşa, îşi numi copiii pe rînd: Rodnicia, Îmbelşugarea, Crivăţul,

Zăpada. La sfîrşit, luîndu-şi rămas bun de la ei, după ce îi învesti pe fiecare

cu cîte o haină aleasă, Împăratul Timp se cufundă în vis.

Mai doarme încă şi azi, iar copiii lui au luat în stăpînire lumea. Ei sînt

Cele Patru Anotimpuri.

De atunci Primăvara ne întîmpină cu bucurie, trezindu-ne din Iarna

grea, Boarea alungă zăpezile, Înmugurirea trezeşte pomii, iar Ploaia Caldă

dezgheaţă apele şi cheamă animalele afară, în lumină şi căldură.

Apoi vine Vara: Arşiţa fuge despletită pe cîmpii şi zoreşte plantele să

crească, le mîngîie tulpinile verzi şi le cîntă despre sosirea fratelui ei,

Rodnicia. Furtuna face oamenii să rîdă şi să plîngă, iar Cerul Înstelat alungă

norii în nopţile senine şi aduce cu el mirosul proaspăt al florilor. Roua

măruntă cuprinde Pămîntul şi împrospătează răsuflarea celor arşi de sete.

Toamna e adusă de Prinţesa Îmbelşugare şi Prinţul Rodnicie, iar sora

lor mai bătrînă, Burniţa, îi ajunge din urmă. Febrili, toţi se pregătesc să

primească alaiul sfîrşitului de An.

443

În sfîrşit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte ţări şi le

aduc în săniile lor grele pe fetele adormite ale Împăratului Timp, care

îngheaţă aerul cu privirea lor rece de pe altă lume. Plutesc deasupra

oraşelor, munţilor şi cîmpiilor şi dezleagă băierile Cerului cu braţele lor albe,

scuturîndu-şi pletele de fulgii uşori de nea.

Dar stăpînul şi tatăl lor a rămas şi astăzi tot Împăratul Timp.

Omul cel rau

Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot

împiedica atunci cînd mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea

drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni

şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi

atunci omul ăla rău rîdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar

nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrîn şi oamenilor le era milă de el. Deşi

era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urîtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le

striga urîto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă

nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo

mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un

copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil perfect. N-avea

nici un defect, nimic de care să poţi rîde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să

spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e

viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de rîs în

asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău,

după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în

stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de

444

buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul ăla

la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa,

o plictiseală mare şi nici o plăcere cînd se uita la oamenii ăia care treceau pe

drum. Aşa că s-a hotărît să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit

că nu era aşa de bătrîn pe cît crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat

şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea

drumului.

Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot

împiedica atunci cînd mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea

drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni

şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi

atunci omul ăla rău rîdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar

nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrîn şi oamenilor le era milă de el. Deşi

era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urîtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le

striga urîto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă

nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo

mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un

copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil perfect. N-avea

nici un defect, nimic de care să poţi rîde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să

spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e

viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de rîs în

asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău,

după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în

stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de

buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul ăla

la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa,

o plictiseală mare şi nici o plăcere cînd se uita la oamenii ăia care treceau pe

445

drum. Aşa că s-a hotărît să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit

că nu era aşa de bătrîn pe cît crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat

şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea

drumului.

Povestea omului lenes care avea

un arici trist

A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată şi veselă, un om

neînchipuit de leneş care avea un arici trist. De fapt, animalul ţepos nimerise

în casa lui din greşeală, într-o noapte când s-a speriat de fulger şi s-a ascuns

sub prima plapumă ieşită în cale. Ei bine, aşa cum aţi ghicit, sub acea

plapumă se afla chiar omul nostru, care, leneş fiind, nici nu s-a sinchisit de

ţepii animalului dârdâind de frică. Ariciul a crezut că în sfârşit întâlnise o

fiinţă care îl iubeşte şi hotărî să-şi petreacă restul zilelor acolo, alături de

acea creatură minunată, pe care o căuta de o mie de ani.

Din câte se vorbeşte, omul nostru se numea Mandache. Însă numele lui

nu contează, îi puteai spune oricum – Pintilie, Ionuţ sau Robert -, căci era atât

de leneş încât nu răspundea niciodată când îl strigai. Dacă stăm şi ne gândim

bine, era unul din acei oameni căruia numele nu-i folosea la nimic. În

dimineaţa de după noaptea furtunii, ariciul şi-a cerut sute de scuze, pentru

fiecare ţep câte una, însă omul nostru a rămas mut ca o balenă de pluş.

Bietul animăluţ nu s-a dat bătut, ci şi-a cerut iertare în fiecare dimineaţă,

timp de câteva luni. Neprimind nici un răspuns, s-a întristat atât de tare,

încât au început să-i cad[ ţepii, unul câte unul. În timp, s-a adunat o grămadă

frumuşică de ţepi, chiar în mijlocul casei.

În cei şapte ani cât a stat ariciul în casa sa, Mandache – sau Pintilie,

Ionuţ, ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – nu a vorbit decât o singură dată.

S-a ridicat în fund şi a spus:

446

- Vaca dă lapte, găinile fac ouă, pisica prinde şoareci, dar tu ariciule la

ce eşti bun în casa omului?

Ariciul a căzut de pe pervazul ferestrei de uimire. De obicei lui

Mandache îi era atât de lene, încât nu închidea pleoapele când dormea şi nu

ridica mâna să alunge muştele care i se aşezau pe nas, iar acum, deodată,

vorbise.

Însă dându-şi seama ce spusese omul pe care îl slujea de aproape

şapte ani, s-a întristat la maxim şi i-au căzut şi ultimii ţepi.

Aşa ariciul nostru a rămas chel şi îi era o ruşine cumplită să iasă din

casă.

Când într-o zi s-a aventurat până la fântână, era cât pe ce să-l vâneze

un motănoi, crezându-l şoarece.

Dar nu a durat mult şi o femeie veselă, care le-a călcat din întâmplare

pragul, cumpără toţi ţepii pentru a face perii de păr şi piepteni, pe care să le

vândă la piaţă. Au împărţit banii pe din două, iar ariciul şi-a luat partea şi a

pornit, ferindu-se mereu pe sub brusturi, spre Paris, să-şi cumpere o perucă.

La vreo lună după plecarea micului animal, lui Mandache – sau Pintilie, Ionuţ,

ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – îi păru foarte rău pentru vorbele sale

nesăbuite, iar cam la două luni ieşi în curte să strige după arici. Numai că,

încercând să meargă pentru prima dată după ani buni, omul nostru a căzut

într-o fântână. Dar asta e deja alta poveste.

O poveste cu tata, mama, Mircea si

ursul polar

447

-Mamă, e timpul să-mi spui o poveste!

-Hm, da, aşa e! Cu ce să fie povestea?

-Cu tata, mama, Mircea, cu ursul polar şi cu tata care merge la ursul polar şi

vine la Mircea...

-Ohh!

A fost odată ca niciodată, a fost... tata care s-a dus la Polul Nord să facă

fotografii pentru că îi trebuiau pentru munca lui. Tata a mers cu autobuzul,

cu trenul, cu avionul supersonic şi în cele din urmă cu o sanie trasă de

douăzeci de câini Husky. A ajuns la Polul Nord şi s-a apucat de fotografiat iar

în acest timp un urs polar îi tot dădea târcoale. Aşa de mult s-a împrietenit

ursul cu tata, încât atunci când tata a terminat de fotografiat banchizele,

gheţarii, focile, pinguinii, aurorele boreale şi eschimoşii şi s-a urcat în sanie

să plece, ursul s-a cocoţat repede la spatele saniei şi s-a tot dus împreună cu

tata până la cel mai apropiat aeroport.

Drumul înapoi cu ursul polar a fost mai greu, ursul polar a trebuit

ascuns bine, că nu era lăsat să urce în avion.

Tata l-a înghesuit într-un sac mare de călătorie fiind astfel cel mai uriaş sac

care a trecut vreodată pe banda de bagaje a unui aeroport dar a scăpat

necontrolat.

Tata se uita cum sosea bagajul şi se gândea cum îl va ridica dar acesta a

făcut un salt jos, apoi tata şi bagajul lui săltăreţ au ieşit din aeroport şi...

-Un taxi, vă rog, la aeroport... pentru gară. Dar când a venit taxiul şi a văzut

ce era de cărat, a întors fără să mai stea de vorbă. În cele din urmă o căruţă

cu cai a oprit şi l-a luat pe tata şi pe ursul polar şi i-a dus cu chiu cu vai până

acasă.

Odată ajunşi acasă... au intrat în casă. Vecinii se uitau prin gard şi se

întrebau oare ce a adus vecinul din străinătate, uite ce bagaj mare... de abia

aşteptau să fie poftiţi să vadă, mai ales că tata era foarte prietenos şi casa le

era deschisă tot timpul.

Dar de data asta nimic, tata zâmbea enigmatic, mama era foarte ocupată iar

băieţelul scotea chiote şi de multe ori se auzea o gălăgie de nedescris, se

448

zgâlţâiau uşile şi ferestrele, parcă toată casa sălta, nici nu mai era aşa de

dreaptă. Vecinii au bătut în uşă să întrebe de sănătate dar mama le-a dus

cafelele în grădină, pe măsuţa acoperită cu zăpadă. Din casă, nici o mişcare,

linişte şi tăcere.

Ursul polar - s-a plimbat adulmecând prin casă, apoi s-a oprit lângă frigider –

îi era oarecum cunoscut - l-a deschis, a scos din el frişca şi laptele şi le-a

băut, mai bine zis turnat pe gât şi a continuat să adulmece cutia rece care

piuia pentru că-i creştea temperatura.

A găsit compartimentul de dedesubt, un sertar plin cu peşti congelaţi. A scos

sertarul, s-a aşezat cu el într-un colţ şi a început să lingă, să sugă şi să

clefăie peştele, apoi a lins bine şi sertarul şi l-a aruncat cât colo.

-Alo, l-a sunat mama pe tata, să faci bine să mergi să cumperi peşte, frişcă

şi lapte din cel mai gras.

-Cât?

-Păi peşte cam o sută de kile şi frişcă şi lapte cât de mult şi un congelator

mare în care să încapă.

-Pentru uuurs?

-Întocmai, ce crezi că o să mănânce amicul tău de la Polul Nord? Sau vrei să

ne mănânce pe noi?

Tata nu se pierdea niciodată cu firea:

-Cel mai bine ar fi să plouă cu peşte, vreun vârtej care trece prin baltă

şi-i toarnă la noi în curte...

Şi nici mama nu se pierdea aşa de uşor:

-Da, ar fi cea mai bună soluţie dar acum bălţile sunt îngheţate...

Tata a sosit cu o ladă frigorifică uriaşă, plină cu peşti şi câţiva litri de frişcă

şi... cioc! cioc! în dreapta:

- Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru’, ţi-l cumpăr eu!

-Douăzeci de litri pe zi, vecine.

-Douăzeci, sper s-ajungă.

Cioc! Cioc! în stânga:

-Bună ziua, vecine, nu mai duce laptele la centru că ţi-l cumpăr eu!

449

-Păi, zece litri, vecine!

-S-a făcut!

Apoi cei doi vecini îşi uneau căciulile pe la porţi.

-Ce afaceri face vecinul cu laptele nostru? De când a fost la Polul Nord sunt

cu toţii aşa de ciudaţi!

Iar ursul stătea cu sertarul cu peşti în braţe şi lingea, sugea şi clefăia de zor,

având înşirate în faţă vreo cinci sticle cu lapte amestecat cu frişcă: doi peşti,

o jumătate de sticlă, doi peşti, o sticlă, şi puţin mai încolo, la masă, tata cu

mama şi cu Mircea mâncau pâine cu sare şi cu roşii.

Noaptea ieşeau să plimbe ursul, uşurel, să nu se încălzească, pentru că urşii

polari au un strat gros de grăsime sub blană şi se încălzesc mult dacă

aleargă, iar câinele trebuia să-l păzească.

Apoi mâncarea s-a terminat. Ursul stătea şi lingea frigiderul gol şi se uita cu

jale la tata când intra în casă. Mircea trecea când la vecina din dreapta, când

la cea din stânga şi adulmeca oalele de pe plită. Ele îl pofteau la masă şi se

mirau cât era de flămând iar mama avea o siluetă de invidiat. Se vede ca

merge zilnic la sală, vorbeau prietenele ei.

Într-o zi, tata a privit congelatorul cel uriaş - gol şi i-a zis ursului polar:

-Hai băiatule, înapoi! Ursul, ce să facă, iarna era pe sfârşite şi primăvara

avea să fie greu de îndurat.

Tata şi amicul lui cel alb s-au pregătit de călătorie dar de data asta au mers

cu ajutorul unei asociaţii pentru ocrotirea animalelor care le-a trimis un

camion. Tata l-a însoţit ca să se asigure că ajunge cu bine şi l-a lăsat aolo

unde l-a întâlnit, adică la Polul Nord, pe o banchiză, prilej cu care a făcut alte

fotografii. Ursul a sărit în ocean, a înhăţat un peşte şi l-a înfulecat, apoi i-a

adus unul şi tatei. Tata i-a mulţumit, l-a pus în traistă şi i-a zis:

-Am să-l mănânc acasă, cu Mircea şi cu mama!

Şi aşa a şi făcut.

Dragostea Papadinei

450

A fost odată ca niciodată o prinţesă care se numea Păpădina.

Păpădinei îi plăcea foarte mult să se joace cu păpuşile. Numai că nu doar îi

plăcea să se joace cu păpuşile, dragostea ei pentru păpuşi mergea până

acolo încât îşi dorea să fie şi ea păpuşă! Avea o mulţime de păpuşi, dintre

care multe erau făcute chiar de ea şi îşi petrecea vremea modelând figurine

de lut sau de ceară, punându-le cosiţe, pieptănându-le şi croindu-le rochii şi

jachete. Iar când obosea, se aşeza pe divanul ei, între păpuşi, şi stătea

ceasuri întregi nemişcată, astfel încât dacă cineva intra atunci în odaia ei,

nu-şi dădea seama că acolo se afla şi o fată în carne şi oase... Ei, şi tot

jucându-se cu păpuşile, Păpădina ajunse fată de măritat. Şi nu apucă bine

tatăl ei, împăratul, să dea sfoară în ţară că vrea să-şi mărite fata, că şi

începură să pice peţitorii.

Când un prinţ o vedea înaintând în rochia ei din dantele, cu umeri goi,

cu faţa ca de ceară şi părul pieptănat într-o mulţime de cozi până în pământ,

aproape argintii de blonde ce erau, holba ochii iar gura începea să i se

sprijine de urechi. Dar când Păpădina cădea pe un scaun ţeapănă, ţinându-şi

braţele cu palmele în sus, privind pe lângă el şi surâzând enigmatic, fără

vreo legătură cu ce se discuta, prinţul îşi aducea aminte de nişte treburi

grabnice şi-şi scurta vizita, spre disperarea împăratului.

Într-o zi, la o serbare, Păpădina stătea într-un cerc de oaspeţi, şi mai

însufleţită ca de obicei, rostea o mulţime de vorbe de duh, la care împăratul

dădea mulţumit din cap, când se ridică brusc, se duse la masă şi scoase de

pe o tipsie, dintr-o grămadă de fructe, un bostan mic, auriu care îi atrăsese

atenţia. Ieşi cu bostanul în mână fără să scoată un cuvânt, doar fructele

rostogolindu-se în urma ei, în tăcerea îngheţată care se lăsase. Merse în

odaia ei pipăind îngândurată bostanul şi se apucă să facă o păpuşă pornind

de la acel bostan care îi era capul, şi întregind-o cu ceară de acelaşi auriu

palid. Când fu gata era un prinţişor tare nostim şi care arăta ca viu numai că

451

nu se putea mişca. Îi dete numele Aurin şi îl aşeză între celelalte păpuşi. Era

cea mai izbutită păpuşă pe care o făcuseră vreodată mâinile ei atât de

iscusite.

Păpădina îl privi cu atenţie şi simţi dragostea pentru prinţul din ceară

ieşindu-i prin vârfurile degetelor ei vrăjite ca nişte lujeri lungi de bostan,

încolăcindu-se pe baldachin, pe mobile şi pe balustrade, pe stâlpi şi pe

turnuri, astfel că a doua zi întregul castel era plin de lujeri şi flori de bostan.

Împăratul şi dregătorii se mirară cum de crescuseră aşa de iute şi se gândiră

să-i dea jos dar văzând că florile luminau noaptea ca nişte lămpi şi decorau

frumos castelul, înveselindu-l, îi lăsară în pace.

Păpădina cosea până târziu în patul ei plin cu păpuşi cu Aurin lângă ea.

Iar când veneau peţitorii ieşea la dânşii cu Aurin în braţe, şi vorbea cu ei –

sau mai bine zis tăcea cu ei – admirându-şi păpuşa.

-Păpădina e îndrăgostită de o păpuşă! spuneau unii.

-Păpădina, deşi e fată de măritat încă se joacă cu păpuşile, spuneau

alţii.

În castel începură a se întâmpla lucruri ciudate. Într-o dimineaţă,

împăratul şi mai mulţi curteni se treziră că purtau pe cap bostani în loc de

turbane iar în altă zi, când o ceată de prinţi urcară scările încărcaţi cu daruri

pentru Păpădina, o mulţime de bostani se rostogoliră spre ei dându-i de-a

berbeleacul până afară din castel.

Noaptea, castelul era bântuit de umbre lungi cu capete rotunde care se

iţeau prin locurile mai întunecate, iar dimineaţa câte un dregător se trezea şi

se întreba de ce îşi simte gâtul aşa de ţeapăn şi îşi dădea seama că dormise

cu capul pe un bostan în loc de pernă... Împăratul îşi iubea foarte mult fiica,

şi neştiind ce să facă să o vadă fericită, merse la o vrăjitoare vestită şi o rugă

să-l transforme pe Aurin într-un prinţ în carne şi oase pentru ca Păpădina să

se poată mărita cu el.

Când auzi una ca asta, vrăjitoarea cea vestită, uscată şi răsucită, sări

cât colo şi ţipă:

452

-Iaaaaah! O păpuşă, zici? Hi! hi! Vrei să-ţi măriţi fata cu o păpuşă? Hi!

hi! Aşa am să fac! Vrăjitoarea puse ceaunul pe pirostrii, îl umplu cu apă, apoi

ieşi şi culese în toiul nopţii o mulţime de buruieni şi aduse zece pisici negre

pe care le aşeză în cerc în jurul ei, să miorlăie câtă vreme îşi va face vrăjile.

Le puse pe pisici să privească toate o dată la lemne iar focul se aprinse de la

ochii lor. Dar în curând un şoarece trecu pe acolo adulmecând fiertura din

ceaun şi o pisică sau două se luară după el. Prinţesa se transformă într-o

păpuşă care stătea faţă în faţă cu Aurin ţinându-se de mâini.

Împăratul merse iar la vrăjitoarea cea vestită. Ea prinse de data

aceasta douăzeci de dulăi negri şi răi şi îi puse în cerc. Totul merse cum

trebuia dar pe la mijloc nu se ştie cum şi de unde, un iepure trecu prin

preajmă şi un dulău fugi după dânsul. Cele două păpuşi prinseră o viaţă a lor,

noaptea ele se mişcau şi vorbeau.

Vrăjitoarea îi promise împăratului că va face vrăji până când prinţesa

Păpădina va reveni la vechea ei înfăţişare şi împăratul se linişti întrucâtva. El

o pofti pe vrăjitoare chiar în castel pentru a-şi face treaba în siguranţă. De

data aceasta ea strânse în jurul ceaunului treizeci de vrăjitoare înfiorătoare,

care mai de care mai uscată şi mai încârligată şi totul merse bine dar spre

sfârşit un bostan se desprinse de sus de pe un vrej şi căzu în ceaun

împroşcându-le cu fiertură clocotită. Cele treizeci de vrăjitoare înfiorătoare,

uscate şi încârligate căzură pe spate şi se transformară în păpuşi împreună

cu împăratul şi toată curtea.

Iar Păpădina şi dragostea ei, Aurin au trăit fericiţi până la adânci

bătrâneţi – deşi nu ştiu dacă ar fi potrivit să zic aşa, pentru că păpuşile nu

îmbătrânesc - în odaia lor cu păpuşi, din castelul cu păpuşi care a rămas

acolo, la locul lui şi în care nu a mai intrat nimeni, niciodată, deoarece

localnicii se temeau să nu se lipească vreo vrajă de ei şi să împărtăşească

aceeaşi soartă...

Un copil s-a asezat pe scaunul lui

453

Mos Craciun

Povestea aceasta a avut loc într-o seară de Crăciun, într-un orăşel

cocoţat pe un deal, înconjurat de păduri. Aveau un obicei vechi, copiii

petreceau această seară într-un conac aflat la mai mulţi kilometri în afara

oraşului, în pădure, unde erau aduşi de părinţii lor şi lăsaţi singuri să îl

aştepte pe Moş Crăciun, sub supravegherea unui om de-al casei.

Primul copil sosit a fost o fetiţă căruia i se spunea Bucle-în-Vârtej,

deoarece nu putea să stea locului nici două secunde. Ea aprinse împreună cu

omul candelele şi lumânările, şi puse un disc cu muzică veselă la un patefon

(cu baterii). Începu să ţopăie împreună cu omul, apoi luă mătura de nuiele,

de măturat zăpada şi se aşeză la intrare dansând cu mătura (cu nuielele în

sus) pentru a-i pe supraveghea pe copii să-şi cureţe ghetele de zăpadă de

ştergătorul de fier.

Acum, oaspeţii cei mici sosiseră aproape toţi iar Bucle-în-Vârtej intrase

în casă şi ţopăia de la un copil la altul, învăluindu-i cu o obrăznicie a ei,

fascinantă şi molipsitoare. „Vi-ne Mo-şul!” cânta o fetiţă iar Bucle-în-Vârtej

cântă sărind ca o minge: „Vine moşul cu nasul roşu!”. Imediat câţiva băieţei

o imitară.

Deodată o fetiţă strigă: Vine! şi toţi se repeziră la ferestre iar Bucle în

Vârtej ieşi la post cu mătura. Venea o sanie cu o lumină galbenă, trasă de un

şir lung de reni. Copiii dădură buzna afară în întâmpinarea Moşului şi

strigară:

-Bine ai venit, Moş Crăciun! Iar Moş Crăciun le spuse dându-se jos din

sanie:

-Bine v-am găsit, dragii Moşului!

Copiii începură să numere renii.

454

-Uraaa! Moş Crăciun a venit cu douăzeci şi şase de reni! strigă o fetiţă

iar omul îşi spuse uimit: Ce recuzită! Oare cine să fi aranjat asta? Poate noul

primar...

Ura! Ce de reni! strigă un băieţel şi se cocoţă în spinarea unui ren. Nu

e voie! strigă un altul şi-l trase jos dar Moş Crăciun zise deshămând renii.

-He he, de ce să nu fie voie? Urcaţi dragii moşului! Şi îi ajută să se urce

pe spinările renilor iar renii porniră cu copiii şi până să intre în casă făcură

nişte ocoluri largi prin pădure.

În acest timp Bucle-în-Vârtej rămăsese în capul scărilor, rezemată în

măturoi şi uluită. Iar când renii cu copii în spate începură să urce scările, îi

mătură de zăpadă pe copite şi ghete, apoi îl privi pe moş şi pe om care

veneau cărând de sac. Moş Crăciun se opri şi spuse:

-Poţi să intri şi tu, draga moşului, să ştii că mă şterg pe picioare!

-Ştii, unii oameni mai uită! rosti ea.

-Unii oameni da, dar Moş Crăciun nu, îmi dai puţin mătura? Bucle-în-

Vârtej îi întinse mătura, Moş Crăciun o luă şi mătură scările de zăpadă, în

timp ce omul se agita: Lasă, Moş Crăciun, nu se poate... Iar fetiţa bătea din

palme şi striga:

-Iată un Moş Crăciun care mătură! Şi care a venit cu reni! E ceva nou!

- Ha ha! Şi pentru mine e ceva nou o fetiţă care mă aşteaptă gătită cu

rochie de catifea şi cu un măturoi...

De după uşă se iţeau mai multe capete de copii şi reni, iar la ferestre,

pe deasupra candelelor luceau o mulţime de ochi curioşi. Moş Crăciun lăsă

mătura apoi se şterse pe ştergătorul de fier. Copiii se aşezară pe scaunele lor

iar renii se aşezară între copii. Moş Crăciun intră cu omul şi cu sacul. Avea o

pelerină roşie, lungă până în pământ şi cizme tot roşii, cu pinteni cu steluţe

care scăpărau. Se duse la foc şi-şi frecă puţin mâinile.

- Oh, ce cale lungă! Apoi se duse să se aşeze într-un jeţ mare, care se

afla chiar în mijloc, între jeţurile mai mici ale copiilor şi care din spate părea

a fi gol, când, în jeţ era... cine credeţi, păi Bucle-în-Vârtej care de obicei se

aşeza pe scaunul Moşului pentru a-l pune în încurcătură, fie întrebându-l

455

unde-i sunt renii, dacă nu i s-au pierdut cumva prin pădure şi n-ar avea

nevoie de o mână de ajutor să-i strângă, fie dacă nu ar vrea o căciuliţă

pentru nas că i-ar face una cadou, şi altele asemenea... Observase că moşii

aveau nasurile cam roşii când veneau la ei.

Acum, Bucle-în-Vârtej stătea faţă în faţă cu Moşul acesta, îl privea iar

trupul ei mic se strângea şi parcă se făcea şi mai mic, mâinile i se

încleştaseră în rochie iar ochii i se măreau într-o mirare mare, până şi buclele

i se răsuceau tot mai mult. Fetiţa simţi că ceva, un mecanism dinăuntrul ei,

la fel ca la păpuşi, era înţepenit sau stricat dar nu voi să se dea bătută.

-Ia te uită, spuse Moşul, şi vocea lui suna în toată casa şi parcă venea

şi de afară, din pădure. Văd că Moş Crăciun a sosit deja, oare eu ce mai caut

aici?

Copiii izbucniră în râs, apoi făcură linişte, curioşi să audă cum se va

descurca de data asta Bucle-în-Vârtej. Fetiţa îşi dădu seama şi făcu pe

grozava:

-Ei, Moş Crăciun, m-am gândit să-ţi ţin locul până vii!

-Ahaa, ia te uită iarăşi paznicul cu măturoi...spune-mi te rog cum te

cheamă întâi... să ştiu şi eu cu cine am onoarea... cine îmi ţine locul...

-Valentina!

- Bucle-în-Vârtej! strigară copiii, Bucle-în-Vârtej!...

-Aha, Valentina Bucle-în-Vârtej... dar dacă te-ai gândit să-mi ţii locul,

nu le-ai împărţit deja daruri copiilor?

-Nuu, nu am avut de unde să le dau daruri...

-Cum aşa, păi Moş Crăciun fără daruri... s-a mai pomenit?

- Nuuuu! au răspuns copiii.

-Auzi? Auzi ce zic ei?

Valentina se gândi să spună ce daruri ar fi putut să le dea copiilor dar

simţi acel resort blocat înăuntrul ei ca pe o durere... izbucni aproape

plângând:

-Moş Crăciun, Moş Crăciun, îţi spun ceva dar să nu te superi!...

456

-Nu mă supăr, oftă Moş Crăciun, mie să ştii că poţi să-mi mărturiseşti

orice!

-Eu în fiecare an mă aşez pe scaunul lui Moş Crăciun, ca să-l iau puţin

peste picior, copiii nu ştiu că el nu-i adevărat dar eu ştiu, aşa îmi place mie

să mă distrez în seara asta...

-Ahaa! Înţeleg! Tu spui că totul e o prefăcătorie!

-Da!

-Adică tu nu crezi că există Moş Crăciun!

-Nu!

-Voi copii, credeţi?

-Daaa... Nuuuu... Daaaa!

-Cine crede să ridice mâna!

Ridicară mâinile aproape toţi copiii.

-Buuun, şi cine nu crede?

Doi băieţei mai mărişori, foarte siguri pe ei se ridicară în picioare:

-Noi!

-Aha, zise Moş Crăciun. Ce credeţi voi?

-Credem că eşti un actor, spuse unul din ei.

-Da, adăugă şi celălalt, şi eu susţin asta: eşti un actor!

-De data asta au trimis un actor foarte bun... şopti Bucle-în-Vârtej,

ştii... îmi pare rău că spun asta şi-i dezamăgesc pe copiii mai mici care nu

trebuie să afle, trebuie să rămână cu visul lor...

-Aha, mă bucur că te gândeşti şi la asta, draga moşului, ia să vedem

noi... ce-i adevărat aici şi ce nu... Dar de reni ce zici? Oare şi renii mei or fi

tot actori?

-Sunt foarte frumoşi, şi aşa de mulţi... aşa de mulţi reni nu am văzut

niciodată! Dar de unde...?

Copiii mângâiau renii.

-Auzi, de unde... Ce, nu ştiţi unde trăiesc renii? se miră Moş Crăciun.

-Ba da, ştim! spuseră copiii. La Polul Nord!

457

-Da, spuse Bucle-în-Vârtej, neînduplecată, eşti un actor foarte bun iar

renii o achiziţie nouă a grădinii zoologice!

-Bine, fie şi aşa, admise Moş Crăciun. Uite, mă gândeam că dacă tot te-

ai aşezat pe scaunul meu, şi ai vrut să-mi ţii locul până vin, nu ai vrea să fii

Moş Crăciun şi acum?

-Eu... să fiu Moş Crăciun?

-Vreiiii? înălţă Moşul pe „i” ca şi cum ar fi tras-o de bucle în sus.

-Da, spuse Bucle-în-Vârtej iar Moş Crăciun îşi scoase pelerina cea mare,

roşie, şi căciula şi o îmbrăcă. Bucle-în-Vârtej fugi repede la oglindă şi văzu că

hainele îi stăteau bine dar nu-şi dădu seama că se făcuseră pe măsura ei.

Apoi Moş Crăciun şi fetiţa în roşu scoaseră darurile şi le împărţiră

copiilor. Şi ce daruri erau în sacul Moşului!: patine, şiraguri de biscuiţi

coloraţi şi de zahăr candel, păpuşi mari cât fetiţele, mingi, căluţi, cărţi cu

poze colorate, creioane, maşini şi roboţi! Fiecare copil venea, spunea o

poezie, apoi copilul îl îmbrăţişa pe Moş Crăciun şi rămânea la el în braţe.

Bineînţeles că şi omul primi un dar. În curând, Moş Crăciun se încărcă de

copii pe umeri, în braţe, în cele două buzunare, în cizme, trei copii îi stăteau

atârnaţi unul de altul în spinare şi un şir stăteau prinşi sub cingătoare şi aşa

încărcat îi luă de mâini pe Bucle-în-Vârtej şi pe om şi începură să joace în

jurul bradului.

Omul era uimit, cum Moş Crăciun se făcuse aşa de mare, sau cum

copiii se făcuseră aşa de mici, toate lucrurile din jur erau altfel, mai mari sau

mai mici decât le vedea el sau decât i se păruseră lui.

Apoi Moş Crăciun i-a pus jos pe copii şi au jucat ţinându-se de mâini

(muzica se revărsa din toată casa) iar păpuşile, urşii de pluş şi alte dihănii cu

blăni de catifea au intrat şi ele în horă cu copiii.

Copiii erau atât de fericiţi încât din ei ţâşneau raze mari, argintii, care

treceau prin ferestre ajungând până departe în pădure. Văzută de afară,

casa era învăluită în jocuri de raze jucăuşe dar cei dinăuntru nu-şi dădeau

seama, copiii credeau că lumina venea de la brad, de la foc şi de la mulţimea

458

candelelor şi lumânărilor aprinse. Iar cei câţiva trecători prin împrejurimi şi-

au spus: ia te uită ce iluminaţie la conacul cel vechi, ce efecte!...

Animalele din pădure s-au trezit şi atrase de lumină au venit la

ferestre, să vadă ce se întâmpla acolo? Iepuri, veveriţe, bursuci, vulpi, ba şi

un urs. Copiii s-au speriat când au văzut ursul la geam dar Moş Crăciun le-a

zis:

-Ia veniţi şi voi înăuntru!

Omul le-a deschis uşa şi animalele au intrat şi s-au prins şi ele în horă

cu copiii, cu moş Crăciun, cu omul şi cu jucăriile, în jurul bradului. Copiii

făceau nişte salturi mari, mari şi rămâneau câte puţin în aer, cu braţele

desfăcute sau cu rochiile învolburate, faţă în faţă cu câte o veveriţă sau un

bursuc, apoi cădeau încet jos, lucru care le făcea foarte mare plăcere. Ursul

sărea şi până să ajungă jos făcea o tumbă...

Vulpile îşi ţineau coada pe un braţ iar la braţul celălalt era un băieţel

sau o fetiţă... Moş Crăciun şi Bucle-în-Vârtej au scos din sac daruri şi pentru

ele... Animalele au ieşit săltând cu darurile către vizuinile lor. O dată cu

animalele s-au strecurat afară şi renii... Copiii dansau mai departe, uşori...

dacă ridicau braţele atingeau policandrul cel mare cu lumânări iar fetiţele

atingeau tavanul cu vârfurile codiţelor. Nu se ştie cât au dansat astfel (în

timp ce muzica se revărsa tot mai repede), când deodată un copil a

constatat că Moş Crăciun nu mai era printre ei... L-au căutat, au ieşit afară...

nici sania cu reni nu mai era... În agitaţia căutării lui Moş Crăciun, doar Bucle-

în-Vârtej stătea nemişcată la geam... Ea fusese singura care văzuse, hm!

sania ducându-se aşa de iute că parcă nici nu atingea zăpada, în urma şirului

de reni... Lacrimi mari curgeau pe faţa fetiţei...

Copiii se strânseră în jurul ei.

-Numai tu eşti de vină că a plecat Moş Crăciun!

-Da, din cauza ta a plecat!

-Eu, eu nu am vrut să-l fac să plece, am vrut doar să ştiu cum e în locul

lui!

-Da, i-ai spus că e un actor, că nu există şi câte altele...

459

-Da şi l-ai pus să măture zăpada!

-Numai o obraznică ca tine putea s-o facă!

-Şi el s-a simţit jignit, s-a simţit tratat fără respect, şi a plecat!

-Eu nu cred, Moş Crăciun e prea bun să se supere pe noi...

-Ar fi bine să te dezbraci de hainele lui!

Bucle-în-Vârtej se dezbrăcă, ruşinată, de hainele lui Moş Crăciun şi le

aşeză pe un scaun. Atunci un băieţel se duse şi se uită de aproape la hainele

Moşului, apoi nu mai rezistă şi le trase pe el. Se duse la oglinda cea mare din

mijlocul sălii şi începu să strige privindu-se:

- Sunt Moş Crăciun, sunt Moş Crăciun!

- Şi eu vreau să fiu Moş Crăciun! strigă un alt băieţel, dă-mi-le şi mie!

Dar băieţelul îmbrăcat astfel nu a vrut să se dezbrace defel şi a fugit

iar celălalt băiat a fugit după el, l-a tras de hăinuţe şi a început cearta. Omul

a venit repede şi a încercat să-i împace în timp ce ceilalţi copii ţipau că şi ei

vor să fie Moş Crăciun, să facă bine să se dezbrace şi să se îmbrace pe rând

cu hainele moşului dar deodată copiii se opriră uitându-se unii la alţii. Toţi

erau îmbrăcaţi în hainele lui Moş Crăciun! Împreună cu omul! S-au dus toţi în

grup şi s-au privit în oglindă. Iar Bucle-în-Vârtej abia putu să vorbească:

-Toţi suntem Moş Crăciun!

-Şi acum ce facem?

-Păi ce-a făcut şi Moş Crăciun!

-Dar noi am primit daruri, cui să-i dăm daruri?

-Am o idee, spuse un copil. Am putea să schimbăm darurile între noi!

-Ura! Ura! Aşa să facem!

Copiii au schimbat darurile între ei, şi s-au jucat o vreme fiecare cu

jucăriile celorlalţi.

-Ştiţi ce? zise Bucle-în-Vârtej, eu zic că ar trebui să mergem să căutăm

alţi copii care nu au primit daruri şi să le ducem din darurile noastre... cu

siguranţă sunt copii care în seara asta nu au primit daruri...

-Da, zise un băieţel, mâine vom merge şi vom căuta în jurul nostru

copii care nu au primit daruri.

460

-Dar crezi că sunt copii care nu au primit daruri?

-Nu ştiu, vom afla... dar eu cred că sunt... mereu sunt...

Într-adevăr, copiii aşa au făcut. A doua zi au mers prin casele din

vecinătate, unde se aflau copii şi au întrebat lăsând fiecare câte un dar din

darurile primite, alţii au lăsat mai multe iar Bucle-în-Vârtej le-a lăsat pe

toate... Mare a fost surpriza lor când s-au întors acasă şi au văzut că în locul

lor erau alte daruri.

Iar pe Bucle-în-Vârtej, în faţa casei ei, o aştepta omul, cu ramuri mari

de corcoduş roşu, înflorite, în care fetiţa recunoscu mătura de nuiele.

Văzând-o înflorită, omul se gândise să i-o aducă, şi acum i-o dete fetiţei

neştiind ce să spună, era un om tăcut de felul lui şi mai ciudat. Plecă iar

fetiţa fugi după el şi îl strânse în braţe.

Mare fusese mirarea părinţilor când s-au întors seara târziu să-i ducă

acasă pe copii şi au auzit ce povesteau copiii... Dar cel mai mult s-a mirat

chiar primarul care îl pusese pe un om de-al său să fie Moş Crăciun şi aflase

că acesta se oprise în cârciuma de la marginea orăşelului să se încălzească

puţin înainte de drum şi adormise sub masă. Oare cine să fi fost de şi-a jucat

atât de bine rolul?... După ce a trecut Crăciunul, omul a strâns podoabele din

brad şi a tras vasul în care stătea pomul, să-l scoată afară dar n-a putut...

bradul prinsese rădăcini, care trecuseră prin podea, şi se înfipseseră în

pământul de sub casă... sau aşa părea... pădurarul i-a spus că asta se mai

întâmplă uneori, brazii mai prind rădăcini... Dar omul privea bradul şi se

întreba oare cine a fost?

Apoi bradul a mai crescut o vreme, până în tavan, şi a rămas aşa,

verde...şi la fel şi ramurile de corcoduş roşu din casa fetiţei.

Indiferent cine fusese, copiii nu au uitat niciodată seara aceea şi au înţeles

un lucru: că Moş Crăciun există, există cu adevărat... în ei! Şi toată viaţa lor,

în ziua de Crăciun, fiecare din ei a fost Moş Crăciun!

461

Poveste de craciun

Primii fulgi de zăpadă nu începuseră încă să cadă, şi Pufuleţ rămăsese

singur pe străzile oraşului... Pufuleţ, aşa îi spusese mama sa, datorită blănii

sale pufoase. Mama sa murise, călcată de o maşină, iar Pufuleţ trebuise să îşi

ia în piept viaţa sa de căţel.

Nu mai mâncase nimic de vreo două zile iar frigul îl făcea să tremure

fără oprire. De abia mai putea sta pe lăbuţele sale de căţeluş orfan. Se

plimba şi privea oarecum speriat la miile de luminiţe ce umpluseră oraşul:

brazi împodobiţi cu tot felul de beculeţe, care mai de care mai colorate,

vitrine pline de sclipici, cutii împachetate în staniol cu fundă roşie. Era un

spectacol pe care el nu îl trăise până acum. Îşi aminti de cele spuse de

mama sa în urmă cu ceva vreme, despre un moş bătrân care vine în fiecare

an şi le aduce copiilor cadouri. Dar amărăciunea îl năpădi când se gândi că el

era doar un căţeluş orfan, iar căţeluşilor... moşul nu le aduce niciodată nimic.

Era Ajunul Crăciunului iar oamenii se grăbeau către case să îl aştepte pe

moş. Şi cum mergea Pufuleţ aşa, abătut şi flămând, ajunse într-o zonă mai

întunecoasă, în spatele unor blocuri gri, reci şi întunecate. Mare îi fu spaima

când dădu bot în bot cu un motan mare, negru şi fioros. Pufuleţ se sperie şi

primul gând fu să fugă. Dar slăbit şi îngheţat de frig cum era, nu mai putea

să se mişte.

„Ce faci, căţeluşule?” îl întrebă motanul cel negru. „Nu te speria. Eu sunt

Negrilă, cel mai negru dintre motanii cartierului. Ce vânt te aduce pe aici?”

Pufuleţ îşi trase sufletul şi cu jumătate de lătrat spuse:

„M-am pierdut... Sunt Pufuleţ şi am rămas orfan. Nu mai am unde să

mă duc...”

Văzându-l atât de speriat şi de slăbit, lui Negrilă i se făcu milă de

bietul Pufuleţ şi îi spuse cu un mieunat prelung:

462

„Te văd slăbit şi flămând... Vino cu mine să te încălzeşti şi să mănânci

ceva!”

Căpătând încredere, Pufuleţ îl urmă încet pe Negrilă, care îl duse printr-

o gaură la un beci de bloc. Ţevile calde scoteau aburi iar Pufuleţ începu să se

încălzească. Negrilă plecă pe gaura beciului iar Pufuleţ rămase singur. După

câteva minute, Negrilă se întoarse cu o pungă de oase de la containerul

cartierului.

„Uite, mănâncă! Trebuie să-ţi revii... Ne aşteaptă o iarnă lungă şi

grea...” spuse Negrilă.

Pufuleţ se apucă să mănânce din oasele aduse iar primul gând care îi

veni în minte fu acela că, în sfârşit, nu mai era singur.

După ce Pufuleţ termină de mâncat, Negrilă îi spuse:

„Vino, am o surpriză pentru tine!”

Când ieşiră amândoi din beci, Pufuleţ avu o surpriză: din cer cădeau

nişte pete albe şi pufoase ca blana lui. Petele ajungeau pe asfalt şi se

adunau în straturi.

„Este prima ta ninsoare...” îi spuse Negrilă lui Pufuleţ. Acesta era foarte

impresionat de fulgii care nu se mai opreau şi cădeau tot mai mulţi spre

pământ. Au rămas în ninsoare câteva minute bune când deodată, de după

centrala termică a cartierului, o lumină puternică începu să îi năpădească. O

sanie roşie şi mare, cu cinci perechi de reni venea spre ei iar în sania plină

de cadouri, stătea un moş mare şi gras, cu pletele albe şi barba lungă.

Pufuleţ încremeni iar instinctul său de căţeluş îl făcu să latre către sanie.

Abia atunci Moşul îl zări şi, oprind renii, se dădu jos din sanie la Pufuleţ şi

noul său prieten, Negrilă. Pufuleţ era atât de speriat, încât Negrilă îi şopti la

ureche:

„Nu te speria! E Moş Crăciun! Vine în fiecare an cu daruri pentru

micuţi...”

Văzându-l speriat, Moşul îl luă în braţe pe Pufuleţ şi îl mângâie cu

dragoste:

„Cum te cheamă, căţeluşule?”

463

Cu jumătate de lătrat, Pufuleţ răspunse:

„Pufuleţ... Sunt orfan iar singurul meu prieten este Negrilă...”

Moşul, gândindu-se o clipă, îl luă pe Negrilă de o parte şi îi şopti la

ureche ceva. După care Negrilă veni la Pufuleţ şi îi spuse:

„Pufuleţ, Moşul are de dus cadouri la doi frăţiori care i-au trimis o

scrisoare în care îi cer unul un căţel, iar celălalt o pisică. Moşul s-a gândit la

noi. Să fim noi cadourile lui pentru acei copilaşi...”

Pufuleţ dădu afirmativ din cap şi împreună cu Negrilă, urcară în sania

Moşului.

Şi uite aşa, povestea tristă a lui Pufuleţ a devenit un basm fericit. Cei

doi copilaşi au avut o mare bucurie când, dimineaţa, i-au găsit pe Negrilă şi

Pufuleţ lângă cizmuliţele lor. Astăzi, Pufuleţ are o cuşcă a lui, pe care îi scrie

numele. Iar Negrilă îi mai face câte o vizită. Mai ales când Pufuleţ primeşte

oase pe care le împart frăţeşte.

Şi se mai gândeşte Pufuleţ la mama sa, aflată acum în ceruri... Şi la

Moş Crăciun ce va veni anul viitor... O dată cu primii fulgi de zăpadă...

Cine este omul de zapada?

Azi a căzut o ninsoare proaspătă şi bogată, de februarie. Am ieşit în curte cu

tata, să facem un om de zăpadă: am adunat zăpadă multă, am bătucit-o bine

cu mâinile cu mănuşi şi am rostogolit doi bulgări mari, apoi i-am ridicat unul

peste altul. Deasupra lor am aşezat un bulgăre mai mic, capul, în care am

scormonit cu degetele nişte plete cârlionţate. Tata i-a sculptat umeri şi braţe,

i-a modelat chipul şi un clop ascuţit peste plete. Eu i-am fixat ochii de

cărbune, nasul de morcov, pentru că stă în frig, iar hainele de pe el le-am

încheiat tot cu cărbuni rotunzi. Apoi tata a adus o mătură de nuiele să i-o

pună în braţe, aşa cum au toţi oamenii de zăpadă, dar mie îmi plăcea foarte

mult să mătur, aşa că am strigat:

464

-Dă-mi mie mătura! Eu sunt Omul de Zăpadă!

Tata a ripostat:

-Oi fi având tu nas roşu, dar... eu sunt Omul de Zăpadă!

Bunicul, care curăţase trotuarul din faţa casei şi trecea chiar atunci prin

curte, a intervenit:

-Uite, eu am plete albe şi haina plină de chiciură. Aşa că eu sunt Omul de

Zăpadă!

povestea Cine este omul de zăpadă?

Am rămas tăcuţi, privind la bunicul... la Omul de Zăpadă... când deodată am

auzit-o pe mama strigând:

- Ba eu sunt Omul de Zăpadă! Întârziase, ca să se îmbrace mai călduros, şi

într-adevăr ea semăna cel mai mult cu Omul de Zăpadă, pentru că burta ei,

în care ştiam că stătea fratele meu, arăta ca un bulgăre mare.

Omul de Zăpadă s-a înroşit de mânie:

-Gata cu cearta că m-aţi asurzit! Eu sunt Omul de Zăpadă şi nimeni altul!

Tata a ridicat braţele către noi într-un gest prin care arăta că se dă bătut şi i-

a predat mătura iar noi am intrat în casă şi ne-am aşezat să mâncăm.

Deodată, auzim strigăte din grădină.

Ne uităm pe fereastră şi îl vedem pe Omul de Zăpadă clătinându-se şi

ţopăind puţin.

-Ce are? a întrebat mama, uimită.

-Mă duc să văd, a zis tata.

A ieşit, apoi s-a întors scuturându-se de zăpadă:

-Îl împung colţii zambilelor şi îl gâdilă... la tălpi. Trebuie să mergem să-l

mutăm pe verandă.

Am ieşit toţi, l-am luat pe sus binişor şi l-am dus chiar la intrare, sub becul

portocaliu iar când l-am pus jos i s-au lăsat umerii şi s-a aplecat puţin în

afară.

-Hm, trebuie să-l îndreptăm, a zis mama, dar Omul de Zăpadă a protestat:

465

-Lăsaţi-mă aşa, că văd mai bine cine trece pe stradă!

Peste noapte a nins din nou. Tata şi bunicul s-au trezit în zori ca să dea

zăpada dar au văzut cu uimire că treaba era deja făcută. Omul de Zăpadă

mătura de zor rostogolindu-se de colo colo pe bulgărele de la bază.

-Vezi! a zis tata, uite că poate să meargă şi ne-a făcut să-l cărăm până pe

verandă!

-Da, trebuia să se răsfeţe puţin! a zâmbit bunicul.

Vecinul din dreapta şi vecinul din stânga s-au mirat şi ei privind peste gard:

-Dar vrednic om de zăpadă aveţi! Nu-l trimiteţi şi la noi să cureţe trotuarul?

-Nu pot, a zis tata, dacă ar curăţa toată strada ar lipsi prea mult, iar băieţelul

meu nu se desparte de el. Totuşi l-a trimis la o casă unde stăteau doi bătrâni.

Până a venit primăvara, Omul de Zăpadă a curăţat curtea şi trotuarul din

faţa casei şi de câte ori mătura din mătură se rupea o nuia iar Omul de

Zăpadă se topea puţin, iar când ultima nuia s-a desprins, Omul de Zăpadă s-

a topit de tot. Nu am apucat să-i simţim lipsa, că a şi venit pe lume fratele

meu, rotund şi alb, îmbrăcat în hăinuţe albe. Şi oricâte jucării i se aduc nu îl

distrează nimic mai mult decât becul portocaliu de la intrare şi mătura din

nuiele.

Cea mai adevarata minciuna

Era odată o vrăjitoare. Ea era cea mai rea vrăjitoare bună şi trăia în cea mai

mare căsuţă, din cea mai bătrână pădure tânără. Era o casă nici albă, nici

galbenă, nici violetă, nici neagră. Era, de fapt, cea mai albă casă neagră şi

cea mai roşie casă roz. Într-o zi, care era cea mai însorită zi ploioasă, au

466

trecut pe-acolo doi băieţi. Unul avea cei mai albaştri ochi verzi. Şi cel mai

blond păr castaniu. Iar celălalt era cel mai curajos băiat fricos.

Vrăjitoarea era acasă, iar băieţii au văzut-o ascunzându-se după perdea, la

fereastră.

- Hei, doamnă vrăjitoare, dă-ne puţină apă...

- Ne e tare sete, fiindcă am ajuns aici mergând pe cea mai întortocheată

cărare dreaptă.

- Beţi şi singuri! Ce - izvorul e acolo, sub nasul vostru...

Şi au băut. Dar pentru că izvorul era cel mai rece izvor cald, care trecea pe

sub casa celei mai bune vrăjitoare rele, le-au crescut urechi de măgar. Erau

cele mai scurte urechi lungi din câte s-au văzut, dar tot urechi de măgar

erau.

La început, când s-au văzut procopsiţi cu urechile alea, cei doi băieţi au râs.

Pe urmă au plâns. Pe urmă s-au gândit ce să facă.

Povestea Cea mai adevarata minciuna

- Nu putem merge mai departe în halul ăsta.

Dar vrăjitoarea atât aştepta. Le-a spus:

- Ştiu cum să vă scap de urechi. În schimb, voi va trebui să-mi spuneţi o

poveste.

- Sigur. Ştim foarte multe poveşti.

- Pe care-o vrei?

467

- Vreaauuu... vreaauuu... să-mi spuneţi cea mai adevărată minciună. Pe asta

să mi-o spuneţi. Dar aşa să mi-o spuneţi, ca să nu-şi dea seama nimeni ce e

adevărat şi ce e minciună. Puteţi? Dacă nu, ai mei rămâneţi!

Cei doi băieţi au stat pe gânduri. Dacă nu găseau cea mai adevărată

minciună, deveneau pentru totdeauna sclavii vrăjitoarei. Şi asta nu era nimic

– dar rămâneau şi cu urechile de măgar - pentru toată viaţa. Aşa că s-au

sfătuit puţin şi pe urmă au început, sub privirile atente ale celei mai rele

vrăjitoare bune:

- Biinee... Uite! Capra, leul şi vaca s-au înfrăţit. Voiau să-şi pună banii la un

loc, ca să deschidă împreună un han la marginea pădurii. Atunci capra...

- Minciună! Nu se poate aşa ceva. Leul le-ar lua imediat banii caprei şi vacii,

ba mai mult, să fie fericite dacă scapă cu viaţă dintr-o asemenea tovărăşie.

Asta e o minciună sfruntată! Mai bine nu puteţi?

Atunci cei doi s-au retras din nou, au mai stat puţin de vorbă, apoi al doilea

băiat a zis:

- Era odată o bucătăreasă foarte bună... Într-o zi a tăiat un pui şi l-a prăjit.

Stăpânul ei avea musafiri la masă. Dar puiul mirosea aşa de bine, încât îţi

lăsa gura apă. Trebuie

Povestea Cea mai adevarata minciuna

neapărat să gust, a zis ea, să văd dacă are destulă sare. Şi a rupt o aripă. Pe

urmă, ca să nu se observe, a rupt-o şi pe cealaltă. Treptat, a mâncat tot

puiul. Pe urmă s-a dus la stăpânul ei şi i-a spus: puiul e gata, dar cuţitele s-au

tocit. Ar trebui ascuţite. Stăpânul ei s-a apucat să ascută cuţitele pentru

masă. Ea a aşteptat ca musafirii să vină şi le-a spus: stăpânul meu a

înnebunit. Îl auziţi cum îşi ascute cuţitele? Vrea să vă omoare. Aşa că toţi au

fugit speriaţi. După care s-a dus înapoi la stăpân şi i-a zis: ce prieteni ciudaţi

aveţi! Au venit, au furat puiul şi au plecat!

468

- Asta e o poveste adevărată. Am cunoscut-o chiar eu pe bucătăreasă. Habar

n-aveţi să spuneţi poveşti. Hai, încă o încercare şi gata! Doar n-o să stau

toată ziua după voi! Dacă nu reuşiţi nici acum, ai mei sunteţi!

Pentru ultima oară, cei doi băieţi s-au sfătuit. În sfârşit, îmboldiţi cu

nerăbdare de vrăjitoare, au început:

- A fost odată un pitic, Kiki...

Vrăjitoarea tăcea, fiindcă, deşi nu văzuse niciodată un pitic, nu putea spune

că era o minciună.

- Era cel mai uriaş pitic.

Vrăjitoarea a tăcut din nou, fiindcă tot nu putea să-l contrazică. Cine putea

spune cât era de înalt un pitic?

- Cel mai bun prieten al lui era uriaşul Meme. El era cel mai pitic uriaş...

- Erau prieteni buni. Şi au plecat să cucerească inima celei mai urâte fete

frumoase. Fiica celui mai cinstit hoţ, a cărui singură avere era un măr.

- Care era cel mai roşu măr verde şi ştia să cânte. Cânta în fiecare seară cele

mai vesele cântece triste. Care îţi umpleau inima de o dulce amărăciune.

Povestea Cea mai adevarata minciuna

Vrăjitoarea se foi puţin, dar tot nu spuse nimic. Aşa că el continuă.

469

- Când au ajuns acolo - n-au ştiut ce să facă. Fiindcă amândoi o plăceau la fel

de mult pe fată. Trebuie oare să ne batem? s-au întrebat ei. Pentru că nu ne

convine asta, doar noi suntem prieteni. Kiki şi Meme – o prietenie legendară.

Aici amândoi băieţii au tăcut.

- Şi? Şi? Ce s-a întâmplat mai departe?

- Îţi spunem, dar noi suntem Kiki şi Meme. Îţi spunem, dacă ghiceşti care-i

Kiki şi care-i Meme.

Vrăjitoarea s-a gândit destul de mult, dar n-a reuşit să ghicească adevărul. A

trebuit să se dea bătută. Şi a trebuit să facă ce le-a promis, adică să-i scape

de urechile de măgar. Dar i-a rugat pe cei doi băieţi, înainte de a se despărţi,

să-i spună totuşi urmarea poveştii.

- Păi, e simplu. Cea mai urâtă fată frumoasă avea o soră.

- Ea era cea mai frumoasă fată urâtă. Aşa că amândoi – adică toţi patru au

fost fericiţi.

- Şi? Mai departe?

- Mai departe, nimic. Mergem la nuntă. Vii? Fiindcă nu suntem supăraţi pe

tine.

Dar cea mai bună vrăjitoare rea nu s-a dus la nuntă. Pentru că nici azi nu e

lămurită pe deplin dacă povestea lui Meme şi a lui Kiki a fost adevărată sau

doar o minciună foarte foarte foarte gogonată.

Prietena mea Puturica

470

A fost odată ca niciodată o dimineaţă în care prietena mea, Puturica n-a mai

vrut în ruptul capului să meargă la şcoală. Degeaba a rugat-o mama ei:

- Puturica, e ora şapte, ţi-am pregătit periuţa şi pasta de dinţi, hai la spălat!

Puturica s-a întins şi a căscat lung.

- Puturica, scoală-te, e şapte şi zece, e gata ceaiul şi pâinea cu unt! Dar de

sub pătura Puturicăi s-a auzit doar un mârâit.

- Puturica, e şapte şi un sfert, trebuie să te grăbeşti... Puturica, ţi-ai făcut

ghiozdanul?

- Nu mă mai duc niciodată la şcoală. Să fie clar! Vreau să doooooorm! Şi s-a

întors pe partea cealaltă, ba chiar a început să sforăie uşor. Dar nu a fost

chiar aşa de simplu, pentru că, deşi Puturica nu voia să meargă la şcoală,

picioarele ei voiau. Aşa că au început să tragă de ea:

- Puturica, Puturica, e şapte şi douăzeci, hai să mergem la şcoală... Puturica,

noi suntem gata! Hai Puturica, hai, dă-ne jos din pat!

povestea Prietena mea Puturica

- Ba nu mă duc nicăieri! Vreau să dorm! Mergeţi voi, dacă vreţi, eu rămân

aici!

Aşa că picioarele Puturicăi au plecat spre şcoală, în timp ce ea a continuat să

doarmă. Dar n-a trecut mult timp, că mâinile Puturicăi au început să tragă de

ea:

471

- Puturica, Puturica, hai odată! E şapte şi douăzeci şi cinci, hai la şcoală! Noi

ne plictisim acasă, du-ne la şcoală, Puturica! Hai, Puturica, hai...

- Ba nici nu mă gândesc. Mergeţi voi, dacă vreţi, eu am de gând să dorm!

Şi mâinile s-au grăbit spre şcoală, să nu întârzie, fiindcă, după cum se ştie,

mâinile merg mai încet decât picioarele. Iar Puturica dormea în continuare şi

nu-i păsa chiar deloc că picioarele şi mâinile ei au plecat la şcoală. Nu după

mult timp, stomacul Puturicăi a început să strige şi el:

- Puturica, mişcă-te odată! E şapte şi jumătate... Mi-e foame şi vreau să fac

mişcare! Du-mă la şcoală, altfel plec şi eu singur!

- Of, Doamne, câtă gălăgie! Da’ pleacă odată şi lasă-mă să dorm!

Iar stomacul, după ce a înfulecat pâinea cu unt şi ceaiul, a plecat şi el,

bombănind şi furişându-se ca să nu-l vadă cineva şi să se sperie, fiindcă un

stomac care hoinăreşte de capul lui pe stradă nu e tocmai un lucru obişnuit

pentru copiii cuminţi care nu întârzie niciodată la prima oră. Iar Puturica

dormea fără griji dar şi fără picioare, mâini şi stomac. Nici nu-i păsa de asta,

când urechile ei au început să strige, dar strigau foarte tare, că aşa strigă de

obicei urechile:

- Puturica, e opt fără douăş’cinci! Te scoli... sau ce? Vrei să-ntârzii la şcoală

iar? Puturica, auzi, Puturica...? Măi! Eşti surdă...?

- Ştiţi ceva? M-am săturat de voi! Plecaţi odată toţi şi lăsaţi-mă să dorm în

liiiniiiiiiiişte!

Speriate, urechile au tulit-o spre şcoală, cu cercei cu tot iar Puturica a

continuat să doarmă aşa, fără mâini, fără picioare, fără stomac şi fără

urechi... Dormea dusă. După un timp, nu prea lung, limba ei a început să se

agite. Nu prea ştia cum să meargă şi ea la şcoală şi îi era frică să ia hotărâri

aşa, de capul ei, aşa că, mai întâi, a încercat s-o trezească pe Puturica:

472

- Puturica! Heeei, Puturica, e opt fără douăzeci... Puturica...!

Dar Puturica nu mai avea urechi, aşa că nu avea cum s-o audă, iar limba n-a

mai avut ce face: şi-a luat inima-n dinţi şi a plecat şi ea, lăsând-o să doarmă

fericită. Păi ce mai conta acuma, dacă tot nu mai avea nici mâini, nici

picioare, nici stomac şi nici urechi? Şi-aşa nu mai avea nevoie de limbă...

A mai trecut puţin şi părul Puturicăi a început să dea târcoale în jurul capului.

A văzut că urechile plecaseră şi i-a venit şi lui dor de ducă. S-a gândit cum s-

o trezească pe Puturica şi a început să tragă. A tras într-o parte, a tras în

alta, pe urmă în sus şi în jos, s-a tot opintit şi s-a opintit dar Puturica nici

gând să se trezească. Atunci nici părul n-a mai avut ce face şi a luat-o şi el

repejor spre şcoală, plutind uşor, pe aripile vântului, şi odată cu el zbura –

mai greu, ce-i drept, dar voiniceşte, încercând să ţină pasul, creierul

Puturicăi. Care era şi el destul de îngrijorat că o să întârzie la şcoală. Au

ajuns exact la ora opt, gâfâind transpiraţi şi s-au trântit în banca a treia de la

perete, pe locul din dreapta, unde se aflau deja picioarele, mâinile, stomacul,

urechile şi limba.

Trebuia să intre domnul învăţător şi aveau emoţii foarte mari să nu observe

că Puturica nu era acolo. La opt fix uşa s-a deschis uşor şi toată clasa a tăcut.

Copiii s-au ridicat în picioare şi a intrat:

- Puturica!

Puturica a mers glonţ către locul ei:

- V-am prins! Aţi venit la şcoală fără mine! Păi să vă fie ruşine, e foarte urât

ce-aţi făcut! Din cauza voastră era să întârzii. Habar n-aveţi ce greu e să

ajungi la prima oră fără picioare, mâini, stomac, urechi, limbă, păr şi creier.

Ia să văd, vă e ruşine sau nu?

473

Dar picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul şi creierul n-au

apucat să spună nimic şi nici să le fie prea ruşine, fiindcă uşa s-a deschis din

nou şi a intrat de data asta chiar domnul învăţător. Iar Puturica de-abia a

avut timp să se aşeze foarte-foarte-foarte repede în banca ei.

Păi în felul acesta, până la urmă, toţi au scăpat cu faţa curată. Iar asta a fost

ultima dată când s-a întâmplat aşa ceva. Vă jur, copii, de atunci picioarele,

mâinile, stomacul, urechile, limba, părul şi creierul n-au mai plecat niciodată

singure la şcoală fără Puturica, prietena mea.

Papagalul care a fugit de acasa

A fost odată ca niciodată un papagal pe care-l chema Bobo. El era foarte

mândru de penele lui roşii de pe spate şi de pe aripi, de guşa galbenă şi de

pieptul verde fosforescent. Credea că e cel mai frumos papagal din lume şi

poate că era. Oamenii râdeau şi îi dădeau de mâncare atunci când pronunţa

cele trei cuvinte care formau vastul lui vocabular: castraveţi, prostii şi cucu-

bau. Mergea pe la petreceri şi distra lumea, de aceea se considera un mare

artist. Nimeni nu putea vorbi când era el de faţă. Imediat Bobo se grăbea să-i

taie vorba, în râsetele celor din jur. Aşa că în scurtă vreame a ajuns o mare

vedetă şi era foarte cunoscut. A fost chiar invitat la televiziune de vreo

câteva ori şi nişte fabricanţi de ciocolată au creat un sortiment special pe

care au pus imaginea lui: ciocolata Bobo. Precis aţi mâncat şi voi, copii.

Bobo locuia, aşa cum v-aţi dat seama deja, într-o colivie de lux cu uşi duble

şi era liber să hoinărească după placul lui prin toată casa, bineînţeles atunci

când nu erau deschise geamurile apartamentului de la etajul şapte, unde

locuia împreună cu Dani.

474

Care era dansator şi actor şi, evident, stăpânul lui Bobo. El îl ducea pe la

petreceri şi datorită lui învăţase papagalul cele trei cuvinte magice, pe care

le spunea adesea cu mare succes şi care erau... ia să vedem dacă vă mai

aduceţi aminte, copii... da, erau: castraveţi, prostii şi cucu-bau.

Într-o zi frumoasă de primăvară, Dani a lăsat din greşeală uşa coliviei

deschisă şi, fiind un uituc şi jumătate, a lăsat şi fereastra de la bucătărie

întredeschisă. Aşa că Bobo s-a căţărat pe pervaz şi de-acolo a privit oraşul

care se întindea în zare - de la etajul şapte oraşul se vede foarte bine.

Se văd până şi dealurile de la marginea cartierului nostru, acolo unde începe

pădurea verde, acolo unde locuiesc iepurele AudeDestuldeBine cu Veve

Salvador şi CiocănitoareMică, prietenii lui. Bobo a privit în sus, la cerul

limpede, în zare, la pădurea verde şi pe urmă în jos – şi l-a luat ameţeala. Nu

e bine să priveşti în jos la maşini şi la oamenii care se înghesuie pe trotuar în

intersecţia cu multe semafoare de la mol. Aşa că Bobo s-a ţinut bine de

marginea ferestrei şi pe urmă, ameţit, a sărit de pe pervaz pe pervaz către

lumea care se întindea dedesubt. Fiindcă Bobo nu ştia să zboare, se agăţa cu

ghearele şi se ţinea de marginile ferestrelor cu ciocul lui tare, în care spărgea

nuci şi alune – atunci când primea de la admiratori.

Nu departe de el, tot la etajul şapte, într-un balcon, se lăfăia la soare

motanul Pedro, o pisică aproape galbenă, cu ochii verzi – şi care vedea foarte

bine ziua, spre deosebire de restul pisicilor care văd mult mai bine noaptea

decât ziua – şi asta se numeşte nictalopie, dacă nu ştiaţi.

Întinzându-se alene, Pedro s-a luat după Bobo. Din curiozitate, bineînţeles, că

doar nu de altceva! Sărind de pe balcon pe balcon, Pedro l-a urmat pe Bobo

în stradă şi apoi au intrat amândoi în mol, făcându-şi loc printre oamenii care

se plimbau, făceau cumpărături sau pur şi simplu căscau gura pe-acolo.

Bobo s-a plimbat şi el puţin printre picioarele oamenilor, ferindu-se ca să nu

fie călcat, a ciugulit câteva seminţe de susan de pe un covrig scăpat pe jos, a

475

înghiţit vreo două bomboane de la raionul de dulciuri, pe urmă a sărit pe o

marchiză de pânză, pe urmă în palmierul artificial de lângă fântâna

arteziană, aia de la intrarea în cafenea.

Şi de-acolo s-a privit în vitrinele colorate, după care a vrut să se întoarcă

acasă. Dar o fetiţă cu o şapcă nostimă, albastră, a strigat:

- Ia te uită, un papagal!

Iar Bobo i-a răspuns aşa cum ştia el:

- Prostii!

- Ce cauţi aici, micuţule?

- Castraveţi!

- Cum te cheamă?

- Cucu-bau!

Auzindu-l, lumea a început să râdă şi s-a adunat în jurul palmierului de

plastic. Dar printre frunzele false s-a iţit capul lui Pedro, motanul de care ne

mai amintim că plecase pe urmele lui Bobo. Speriat, papagalul s-a căţărat tot

mai sus în palmier, cu Pedro pe urmele lui. Şi, în timp ce urca, striga:

castraveţi! prostii! cucu-bau! iar lumea râdea, fiindcă toţi credeau că era un

joc. Dar voi vă daţi seama, copii, că Bobo era în pericol de moarte – deşi el

spera că o să-l salveze televiziunea sau pompierii, aşa cum li se întâmplă

marilor vedete aflate în pericol.

Nici vorbă, însă. Pe măsură ce Bobo urca tot mai sus, Pedro se apropia

ameninţător, lingându-se pe bot. Iar de jos, lumea râdea şi comenta. Numai

fetiţa noastră şi-a întins mâna şi i-a strigat:

- Zboară, micuţule, zboară!

Uneori cu toţii avem nevoie de un îndemn, de o vorbă bună sau pur şi simplu

de cineva care să creadă în noi. Chiar dacă n-am făcut niciodată lucrul acela

pe care toată lumea îl aşteaptă de la noi. Şi nici nu ştim dacă putem să-l

476

facem. Aşa ca Bobo. Care habar n-avea că putea să zboare. Dar auzind

glasul încrezător al fetiţei, şi-a luat inima-n dinţi (vorba vine, căci papagalii,

deşi au o inimă foarte mare, nu au dinţi), a sărit spre ea, a dat din aripi de

câteva ori şi a planat, oprindu-i-se pe umăr, spre bucuria celor din jur.

Tocmai la timp, căci Dani, actorul şi dansatorul cu care locuia Bobo, îl căuta

deja neliniştit. Dar Bobo îşi făcuse o nouă prietenă. Şi când Dani a vrut să-l ia

acasă, papagalul i-a răspuns, cam obraznic, ce-i drept: castraveţi. Aşa că

Dani n-a mai avut ce face şi l-a lăsat pe Bobo cu prietena lui, care îl ajutase

să zboare.

Iar Pedro...? Pedro a rămas în palmier, lingându-se pe bot degeaba. Cu ciudă,

fiindcă la plecare, Bobo nu s-a putut abţine să nu-i strige, fericit: cucu-bau!

De mai multe ori, ca să-i intre bine în cap şi să n-o mai ia razna, după orice

papagal care a fugit de-acasă.

Povestea alfabetului

A fost odată ca niciodată. Povestea asta, dragi copii, s-a întâmplat chiar în

şcoala noastră, cu două fetiţe din clasa întâi. Nu se poate să nu ştiţi unde e

clasa întâi: chiar la etajul doi, deasupra direcţiunii. Cred că le cunoaşteţi

foarte bine pe Ema şi pe Ela, cele două surori gemene din banca a treia,

rândul din mijloc. Dar cine nu le cunoaşte? Toată ziua se joacă: sar coarda,

desenează şotron pe trotuar, cu creta - pe care-o bagă pe nevăzute în

buzunar, la şcoală - de asta nu e niciodată cretă la tablă!... se urcă în copaci,

trag căţeii de urechi... imposibil să treacă neobservate asemenea fetiţe

neastâmpărate... şi la urma urmelor, chiar drăguţe, dacă vreţi să ştiţi.

Deşi sunt gemene, se deosebesc, totuşi: Ema are ochi albaştri-verzui şi

douăzeci de pistrui, iar Ela are ochii verzi-albăstrii şi numai nouăsprezece

pistrui. Vedeţi deci că, la drept vorbind, sunt chiar foarte foarte deosebite!

477

În ziua aceea, despre care va fi vorba aici, Ema şi Ela aveau de citit un

cuvânt – un cuvânt simplu şi... gustos. Aşa că, împreună cu domnul

învăţător, au început:

- Mm - e - me - meee - meee - meee... ha! ha! ha!

- Ema, Ema! Nu eşti deloc atentă! Ela, te rog repetă tu după mine: m-e-r-e,

me-re.

- M - eee - ree... rrree - re - re - re - re!

- Ei, fetelor!

- Oh, noi nu ştim şi nici nu vrem să învăţăm să citim!

- Dar cum aşa?

- Mie-mi place să mă joc cu păpuşile!

- Bine, dar alfabetul trebuie învăţat...

- Şi mie îmi place să mă joc cu mingea!

- Sigur că da, dar şi alfabetul este important...

- Dar... la ce ne folosesc nouă literele astea? Sunt aşa de plicticoase... şi

ţâfnoase...

Iar domnul învăţător n-a mai avut ce face. A fost nevoit să le lase să se

joace. Toată ziua. Până a venit seara. Iar în timp ce săreau coarda, fetiţele

cântau un cântecel pe care l-au inventat chiar ele şi care suna cam aşa:

Un-doi-şapte-cinci,

Pe la şcoală nu ne prinzi!

Ala-bala-portocala,

Nouă nu ne place şcoala.

Ne jucăm şi ne jucăm,

Nimic nu vrem să-nvăţăm,

Toată ziua, iarna-vara,

De dimineaţa până seara.

- Ahh, am obosit. Uite că s-a făcut seară!

- Şi mi-e somn!

- Şi mie mi-e somn!

478

Ema şi Ela dorm acum, obosite de joacă. Dar ele nu ştiu că, fără litere, lumea

ar fi în mare pericol. Literele sunt peste tot, fără ele n-am putea să ne

descurcăm deloc. N-ar mai exista scrisori, fiindcă n-ar mai exista adrese. Am

încurca şi borcanele de dulceaţă, fiindcă n-ar mai exista etichete. Ba nici n-

am şti cine suntem, fiindcă şi numele noastre tot cu litere se scriu. N-ar

exista bani, fiindcă şi pe bani sunt multe litere, ba aproape putem spune că

banii sunt făcuţi din litere.

Dar cel mai trist ar fi că n-ar mai exista cărţi. Nici filme, nici computere, nici

semne de circulaţie, nimic, nimic! Lumea, dragi copii, e toată-toată făcută

din litere! Iar unul din locurile unde ele se adună este chiar cartea de citire.

Aşa că, vă daţi seama copii, literele au auzit tot ce s-a întâmplat şi s-au cam

supărat. Au hotărât atunci să le dea celor două fetiţe o lecţie şi s-au strecurat

încetişor în visul lor. Fiindcă, am uitat să vă spun că Ela şi Ema, fiind

gemene, visau întotdeauna acelaşi vis.

Aşa s-au trezit Ema şi Ela pe malul unui lac unde pescuia un moş foarte

ursuz, pe care-l chema Bombănici. Dar în loc de peşte, el prindea numai

litere. Pe deasupra, pe cer, zburau tot litere. Iar pe drum, în loc de oameni

sau animale, umblau în voia lor tot felul de litere: mai mari şi mai mici, mai

cursive sau mai aldine, de tipar sau de mână. Nu puteai trece de ele decât

dacă le spuneai pe nume. Ema şi Ela, dacă voiau să ajungă din nou acasă,

trebuiau să treacă lacul. Iar Bombănici le-a spus că, dacă ştiau ce litere

pescuia el, acestea aveau să le ducă pe malul celălalt. Aşa că Ema şi Ela au

început:

- E litera C!

- Da, de la casă, câine, corn, cocoş...

- Nu, nu-mi place! Mai pescuiesc... Trage, iar trage!

- Hopaa!

- Dar asta e R, de la roată, râu, raţă, rândunică...

479

- Mai vrem, hai, mai trage! Încă o dată!

- Vai... şi asta e A de la apă, avion, aripă...

- Vreau un peşte mare, încă o dată! a răcnit moşul.

Dar Ema şi Ela nu ştiau ultima literă a lui Bombănici, cea care lipsea din

cuvânt, aşa că n-au reuşit să treacă lacul. Fiindcă nu se poate spune că

literele C, R şi A formează un cuvânt, nu? Atunci, deasupra lor s-a ivit o

pasăre uriaşă care purta ceva în cioc.

- O gâscă, da!

- Eu sunt gâsca Lili, da, aşa mi-a zis mama mea. Dar mai sunt şi altceva,

ghiciţi ce şi puteţi pleca.

- Asta înseamnă că şi tu eşti o literă, dar ce literă?

Foarte repede, fetele şi-au dat seama că gâsca Lili era de fapt litera P, de la

pasăre şi de la peşte. Pe care-l purta în cioc. Împreună au citit literele pe

care le pescuise Bombănici şi deodată un CRAP uriaş a sărit din valuri şi le-a

invitat pe Ema şi pe Ela în spatele lui, să le treacă lacul.

Şi-au luat frumos rămas bun de la Bombănici, care s-a dovedit a fi litera B în

travesti şi de la pasărea Lili, nimeni alta decât litera P, deghizată, şi au plecat

la drum.

Ajunse pe malul celălalt, fetele au văzut în depărtare o casă frumoasă, pe a

cărei uşă scria cu litere mari, pe care deja le cunoşteau:

Ieşirea din vis pentru Ema şi Ela

Ca să ieşiţi, spuneţi toate literele!

Cum adică, s-au gândit fetiţele, adică... să le spunem aşa... pe de rost? N-o

să reuşim, s-au întristat ele... Dar nici n-au apucat să lăcrimeze de supărare,

când de la ferestrele casei, de după colţurile ei sau din acoperiş au ieşit

480

nimeni altele decât prietenele lor, literele. Care au început să le cânte

„Cântecul Alfabetului”.

A, Ă şi  sunt trei soldaţi,

B e un moş cu burta plină,

C e o întrebare prost crescută,

D e o jumătate de bulină.

E e un elev poznaş,

F e un E fără un picior.

G e un motan cam gras.

H e al optulea din cor.

Alfabetul e casa noastră,

Noi în cuvinte ne ordonăm.

Ajutăm copiii să scrie şi să citească.

Şi aşa, cântând împreună cu literele, Ema şi Ela au împins uşor uşa casei şi

au ieşit din vis... chiar în lumea noastră, în pătuţul lor, exact când ceasul

suna, ca în fiecare dimineaţă, ora şapte. Ora de mers la şcoală. Mare surpriză

a avut domnul învăţător în ziua aceea, când Ema şi Ela au ştiut toate literele

alfabetului şi au citit pe nerăsuflate cuvântul...

- M-e-r-e. Mere!

- Bravo, fetelor! Minunat! Văd că aţi reuşit să vă împrieteniţi cu toate literele.

- Da!

- Ei, a fost greu?

- Nu, nu!

- Sigur că nu! Cu puţin efort şi un pic de ajutor, aţi reuşit.

481

- Da!

- Sigur că da! Lumea, dragi copii, este toată formată din...

- Litere!

Ema şi Ela ştiau deja că lumea este formată din litere. Care nu mai erau nici

arţăgoase, nici plicticoase. Erau prietenele lor.

CIRIPEL CEL LACOM

Ciripel e un vrăbioi rotofei, zburlit si lacom. Cat e ziulica de mare, stolul de

vrăbii in care trăieşte Ciripel, se împrăştie pe drum,

prin ogrăzi, după hrana. Cum una dintre vrăbii, alfa ceva de mâncare, odată

striga: „Cip, Cip. Veniţi fraţi si surori, c-am găsit de

mâncare”. Vrăbiile vin, care si de pe unde sunt, si ciugulesc cu plăcere.

Iarna e tare grea. De câteva zile s-a stârnit o viforniţa cumplita. Bietele

vrăbiuţe nici grai nu mai au sa ciripească, ţopăie pe

zăpada întărita, se strâng una intr-alta, se înfoiază in pene, sa se mai

dezmorţească dar degeaba.

Of! greu e iarna pentru vrăbii, privind Ciripel nemulţumit ca-si simţea guşa

goala. De ieri n-am mai găsit nici un bob de mâncare. Nici

tu musculiţe, nici tu ţânţari, nici tu omizi, vai de capul nostru!

Ciripel, parca ia fi o curca plouata si nici decum un vrăbioi viteaz, ii spuse o

vrabie mai bătrâna. Iarna e mai greu de găsit

mâncare, dar tot mai afli grăunţe, firmituri, mai sunt copii care pun pe

pervazul ferestrei resturi de mâncare. Copii aceştia ne

iubesc si ne ajuta sa trecem iarna mai uşor.

482

Cirii-ip!cirii-ip...ciripi vrabia cea bătrâna. Destul am stat la taifas si ne-am

văicărit. Vrăbii suntem sau nişte răţoi? Hai sa ne

înălţam in zbor si sa căutam de mâncare! Hai sa veselim drumeţii si copii,

Vrăbiile se înălţară in stol, se rotiră sus, spre bolta ca o cupola de cleştar,

deasupra caselor, ogrăzilor acoperite toate in strat de zăpada.

Ciripel s-a înălţat si el cu tot stolul, iar când s-a împrăştiat in văzduh după

hrana, si-a rotit ochişorii ca bobitele de ienupăr si-a rotit

căpşorul cat o corcoduşa si ce credeţi ca a văzut?

Intr-un balcon, pe o masa de lemn era aşternut un strat de mălai frământat.

Ciripel cel lacom zbura acolo. Din casa copii se uitau la

fereastra.

A venit o vrabie, şopti unul celuilat cu fereala ca sa nu-i sperie pe Ciripel.

Acum vor veni mai multe, sa vezi ca vrăbiuţa aceasta

le da de ştire.

Dar ti-ai găsit, Ciripel cel lacom se gândi ca-i mult mai bine sa-si umple

doar el guşa si sa nu mai cheme stolul. Cine ştie poate

ca atunci când vor veni cu toate, nu mai apuca el sa se sature. Pe când

aşa...uite ce ospăţ! Vrăbiile la început se neliniştiră:

„unde-i Ciripel? L-o fi mâncat vreo pisica, o fi degerat?”

Dar Ciripel se întorcea rotofei.

Cip, cip, Ciripel unde-ai fost?

El isi pleca încet capul si răspundea pocăit:

Am fost după mâncare...dar n-am găsit!

Si aşa in fiecare zi pe la prânz Ciripel se desprindea din stol si zbura la căsuţa

cu balcon. Ciugulea, ciugulea, isi umplea guşa si apoi se

întorcea. Vrăbiile il întrebau:

Ciripel, ai găsit?

N-am găsit.

Si isi făcuse Ciripel o burta cat un ghem de lâna.

Intr-o zi , ce sa vezi? Nici n-apuca Ciripel sa înghită un bulgăraş moale de

mălai de pe măsuţa din balcon, când hop! Top!o cioara

483

mare si neagra cat o pisica. Lui Ciripel ii stătu inima in loc de frica. Cioara ca

cioara, clonţ...clonţ in plisc cat lua Ciripel de zece ori.

Câr, câr, du-te mai încolo , obraznicule, ii croncani cioara. Nu vezi ca mă

împiedic de tine? Ciripel ţopăi speriat in laturi. De

frica si de necaz nu mai putea ciuguli nimic. Parca-i sta firmitura in gat. Pe

când cioara clonţ, clonţ, clonţ, ciocănea cu pliscul ei

tare ca un ciocan in tăblia mesei. Iar a ajuns lângă Ciripel.

Piei din calea mea, ca îndată te jumulesc.

Ciripel ce sa facă? S-a dat intr-un colt si si-a întins căpşorul sa prindă o

firmitura. Dar cioara, clonţ i-o trase de sub cioc.

„Of ce cioroi cumplit si nesuferit”, gândi Ciripel. Dar una e sa spui in gând si

alta e sa spui tare. Ciripel abia îndrăzni sa spună „cip”,

ca cioara ii si plesni in cap cu pliscul.

Şterge-o, n-auzi? Si Ciripel zbura, amarat ca vai de el la stolul lui.

A doua zi vrăbiuţele erau tare flamande. Dar ce se aude? Toate vrăbiuţele

din vişin isi înălţară capul. Din depărtare se auzea un ciripit

jalnic „pip, pip, cip, cip”. Ce-i oare? Ciripel. Ce-i cu el? ce sa fie? Intr-o clipa

vrăbiile-s acolo la măsuţa din balcon. Si ce văzură? Un

vrăbioi lacom si prostuţ jumuli de o cioara mare si neagra ca o pisica. Si mi

ti-l jumulea cioara, de-i scăpărau fulgii lui Ciripel, si-l

scărmăna cu ghearele de-ti venea sa-i plângi de mila.

Intr-o clipa toate vrăbiile, zvrrrrr! Deasupra ciorii si da-i, si ciufuleşte-o, si

ciupeşte-o, si smulge-i penele, pana când cioara a zburat.

Ciripel ca vai de el , ameţit, jumulit si speriat stătea pe coltul mesei, cu

mălaiul lipit de cioc si pe piept, si aştepta judecata vrăbiilor.

Aşa flamanzeai tu? Mergeai singur sa ciuguleşti? Eşti o ruşine in stolul

nostru, ii spuse vrabia cea bătrâna.

Cirip...incuvinţară toate.

Ramai si ospătează-te singur frăţioare, si de-o mai veni cioara, sa ne dai de

ştire s-o izgonim. Pofta buna!

Stolul se înălţa in văzduhul plumburiu.

484

Vrăbioiul cel lacom rămăsese singur, stăpân pe toata masa cu mălai. Dar ce

folos, prietenii il părăsiseră. A dat sa

îmbuce o fărâmă, dar n-a mai fost chip. Parca era amar...parca-i pierise

foamea. Isi lăsa pe spate capul, isi roti ochişorii

si cerceta zarea întunecata. Deodată, in depărtare, un stol de vrăbii, ce se

lăsa pe acoperiş. Ciripel bătu din aripi si se

îndrepta in zbor grăbit intr-acolo. ”Luaţi-mă cu voi!”. Nu ştiu daca l-au luat

dar vrăbiuţele sunt bune si iertătoare

Povestea nucii laudaroasede Vladimir Colin

A fost odată o nucă , o nucă ... ei , ca toate nucile ! Şi nuca asta creştea într-

un nuc . Dar nucul nu mai era ca toţi nucii ... Şi ştiţi de ce ? Pentru că nucul

ăsta se pomenise crescând în pădure . Nu ştiu cum ajunsese acolo , printre

stejari şi fagi , dar ce ştiu , e că acolo trăia de ani şi ani de zile . Şi uite că

printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .

Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi

se întinde sub nuc să tragă un pui de somn .

-Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe

după ceafă şi începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !

Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră

strigă veselă -Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti

coaptă bine ...

Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga

ei , fără umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă

nucile şi ... drept pe nasul ursului se opri

-Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai

de nas ( care e partea lui cea mai simţitoare ) se ridică degrabă şi-o luă la

sănătoasa .

485

-Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca .

Sunt pesemne nespus de puternică dacă până şi ursul se teme de mine

Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi

o rugă cu glas stins :

-Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! ... Să nu mă mănânci !

-Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea

tare şi să nu-mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău

Veveriţa se rugă şi ea , plângând :

-Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă ... N-o mânca nici

pe ea !

Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă

lăsaţi să mor de foame ? ... Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ ,

apoi mistreţul , apoi cine mai ştie care alt neisprăvit ... Şi eu ? V-aţi gândit că

şi eu trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o nucă adevărată , o nucă

puternică , o nucă ... Ehei , ce ştiţi voi !

Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave :

-Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? ... Vreau să le

trag o mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate !

Aşa striga nuca de răsuna pădurea , şi nici lupii , nici urşii , nici mistreţii , ba

nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească .

Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i

sparse coaja o mâncă .

Povestea ceasului cu inimă

Trăia odată un ceasornicar bărân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de

la marginea orașului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare

cât un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur și cifrele de pietre

scumpe. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas!

Îl privi pe toate părțile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă și îl desfăcu să îl

repare.

486

Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mișca roțile

dințate și bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac… Ceasul pe care îl

găsise meșterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas

care fusese strivit din greșeală de stăpânul său.

Repară ceasornicarul ceasul și îl așeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul

după el.

Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl

duse la palat și îl așeză în sala tronului păzit de doi ostași.

Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat

câte un boier să se plângă că-l necăjesc țăranii, abia îi spunea împăratul:

”Vorbeşte! Îți dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta

că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura.

Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima

bucățică de pâine, împăratul îi spunea:

- Ei, vorbeşte şi tu! Îți dau voie o clipă… Și iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa ținea, ținea şi nu se mai

sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!

Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.

- Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viața amară. Nu

merge bine, Măria – ta!

L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. (…)

Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.

- Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ține cu

oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreți… Atunci pun ceasul să

meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine.

Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înțelegea tare bine pe

piticul cel inimos! ( …)

Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care

dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care

să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat.

487

Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala

tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o

clipă…

Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în țara

poveştilor şi în locul lor fură aşezați pitici de fier, sau arcuri, lanțuri, pendule

şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanț, cu pendule

sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în

poveştile pentru copii. (…)

tup – tup

Trăia odată, într-un luminiş al unei păduri de la marginea satului, o

familie de iepuraşi. Tatăl, Iepurilă, umbla toată ziua prin pădure după

treburile lui. Mama, Iepurica, stătea acasă şi avea grijă de cei trei ieuraşi pe

care îi aveau. Erau tare drăgălaşi cei trei copii numai că, unul dintre ei,

mezinul, un iepuraş cu blana pufoasă, cu nişte ochişori tot timpul iscoditori,

cu urechiuşele mereu ciulite pentru a auzi cel mai mic zgomot, era tare

neastâmpărat. Nu stătea locului o clipă. Alerga, sărea, zburda tot timpul. Îi

necăjea pe fraţii lui, se lega de toate animăluţele din poiană. Din această

cauză Ţup – Ţup, că aşa îl chema, era tare singuratic, nimeni nu voia să se

joace cu el, să-i fie prieten.

Când îl vedea pe Spiriduş, un pui de cerb cu blana pătată şi cu un

căpşor pe care se citea mereu zâmbetul şi pe Scofăilă, puiul de raton, blând

şi mereu vesel, jucându-se împreună, le striga din fugă „Salut!”, sărea la ei, îi

ciupea, le punea piedică şi apoi se distra de năzdrăvănia lui. Acest lucru

enerva tare celelalte animăluţe aşa că toate fugeu numai când îl vedeau

apărând pe Ţup – Ţup

488

Ţup – Ţup era foarte trist că nimeni nu voia să se joace cu el şi nu

voiau să-i fie prieteni şi se întreba mereu de ce oare toată lume îl ocoleşte.

Aşa că, de la un timp încoace se tot gândea ce să facă, cum să facă să nu-l

mai ocolească ceilalţi.

Într-o zi, în timp ce stătea la umbra unei frunze de brustur să se

adăpostească de razele soarelui şi se gândea la ce să facă, cum să facă, îi

apăru pe neaşteptate în faţă Săltăreaţa, o broscuţă verde şi mereu umedă.

Aceasta îi zâmbi cu un zâmbet uriaş şi îi spuse veselă: „ Salut! Mă bucur să

te văd azi!”. Surprins, Ţup – Ţup îi zâmbi şi el şi îi răspunse: „Salut! Şi mie îmi

pare bine că te văd!”, apoi avură o scurtă conversaţie despre căldura de

afară şi despre noul eleşteu în care locuia Săltăreaţa.

După ce plecă broscuţa, Ţup –Ţup rămase iar pe gânduri. Tocmai

atunci trecea pe acolo Mălăieţul, un pui de castor şi văzându-l pe Ţup –Ţup îl

salută şi îl întrebă dacă nu vrea să-l ajute să tragă din apă o crenguţă pe

care tocmai o scăpase din lăbuţe. „Sigur, cum să nu te ajut!” răspunse

iepuraşul şi traseră împreună crenguţa până la stăvilarul castorului. După ce

Mălăieţul îi mulţumi, se despărţiră şi Ţup –Ţup se întoarse acasă. Toată

noaptea i-a visat pe Saltăreaţa şi pe Mălăieţul.

Ziua următoare, Ţup – Ţup, ţopăind prin luminiş, se apropie de Scofăilă,

ratonul, îi zâmbi cu un zâmbet cât putu el de mare şi îi zise: „Slaut! Mă bucur

să te văd astăzi!” Scofăilă se uită la el, parcă surprins, dar îi zâmbi şi el şi-l

întrebă ce mai face, apoi avură o convorbire plăcută despre vara asta

călduroasă.

Mai târziu, în aceeaşi zi, se apropie de casa Spriduşului, puiul de cerb şi îl

întrebă dacă nu vrea să-l ajute să caute nişte frunze fragede pentru cină.

Spiriduşul ştia exact unde să găsească acel locşor aşa că au plecat împreună

într-acolo. Au luat cina împreună şi pentru că ziua era pe sfârşite, s-au

despărţit prieteneşte şi s-au îndrepatat spre casele lor. Pe dum, Ţup – Ţup se

gândea mereu la cât de bine i-a fost astăzi.

La câteva zile după aceasta era ziua de naştere a lui Spiriduş. A fot

invitat şi Ţup – Ţup. Au venit şi Scofăilă, ratonul şi castorul, Mălăieţul şi

489

Săltăreaţa, broscuţa şi mulţi alţii. S-au jucat şi au petrecut împreună până

seara târziu. Nimeni nu s-a supărat şi nu s-au şicanat unii pe alţii. Lui Ţup –

Ţup îi venea din când în când să împingă, să ciupească, să şicaneze pe unul

sau pe altul, dar mereu se oprea şi se gândea că nu vrea să mai fie singur şi

trist.

De atunci Ţup – Ţup şi-a făcut mulţi prieteni. Nu mai este singur şi nici

trist. Se stăduieşte să se poarte frumos ca să fie acceptat de ceilalţi.

Tara Adevarului si Imparatul Minciuna de Petre Craciun

Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi

frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi

răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi

ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.

Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte

capete ale lumii. Dar, dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi

ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului adevărul. Nicăieri nu era mai

dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să

spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în

lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor

minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri

îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.

Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără

să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită,

părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă...

Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda

unei zile de robotă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit

să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.

490

Către miezul nopţii, în înaltul cerului la apărut o lumină roşiatică. La început

a fost cât o nucă, dar a crescut uşor-uşor, până ce a cuprins cerul întregii

ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi

ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor,

pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-

au întors pe cealaltă parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de

dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo

unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le

era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume, ca mai înainte, şi că

nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau.

Nepricepând însă care era pricina şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de

treabă.

Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la

masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au

descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:

- Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă

apele?

- Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează

minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc.

Haideţi mai bine să îl deprindem!

De pomană au stăruit cei dintâi, căci, deopotrivă, copii şi oameni mari se

strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când

trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar

când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai

bate din palme. Ambiţios din fire, măria-sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a

ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura

numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce

vreţi, meşteşug de faţă împărătească!

Azi aşa, mâine aşa, minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe

nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură,

491

minţeai şi... gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai

vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.

De la a preţui minciuna şi până la urî adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit

şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de

nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba

strâmbă avea căutare?

Anii au trecut şi ţara a sărăcit că doar acolo unde este stăpână minciuna, nu

mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem?

Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o

vreme ,,Întunecata ţară a minciunii".

Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca

dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă

umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş.

Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a

simţit atras de adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată

legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai

răbdat şi, într-o zi, s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:

- Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă

nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima

când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se

trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în

lumea largă, doar-doar voi putea să vin de hac nelegiuirii...

- Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e

teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi

binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, măria-

sa apără din răsputeri minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună

pe acela care s-ar ridica în apărarea adevărului.

- Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi

vor fi de ajuns ca să ies la liman.

- Aşa să fie, copilul meu. Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare

trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut

492

şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are

inima bună şi te va ajuta.

A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută

dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi

spunea Lupu.

Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită

tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe

o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei

mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar

barba ca argintul îi atârna până la brâu.

- Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul

Barbă-Albă?

- Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în

lume pentru a stârpi minciuna.

- Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?

- La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară,

ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să

alungi minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult

în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine

este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată.

Aflându-l, vom şti cine a revărsat minciuna asupra ţării şi dacă îl vom

îndupleca pe el să se lepede de minciună vom fi salvaţi. - Îţi mulţumesc,

uncheaşule, am să fac precum m-ai învăţat.

Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului iar a

doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.

Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute, până ce văzu înaintea lui un câmp

frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un

deluşor şi de acolo întrebă:

- Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit

pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?

493

- Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a

fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul

deasupra împărăţiei, am ştii cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu

mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea

întreagă şi văd câte nu ai gândi.

Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până

ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.

- Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare, nu aţi aflat

cine a slobozit norul aducător de minciună?

- Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea

pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o

fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe

fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că

era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei,

fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.

Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult

mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa

stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă

urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii măriei-sale.

- N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile

acestea prăpăstioase? întrebă unul.

- Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi

din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui

care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:

- Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!

Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui vodă.

Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în

stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci-şase

ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde

trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când

494

veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în

cea mai cumplită neorânduială.

Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru

izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.

- Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau

cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de

ticăloşie?

- Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine

sunt!

- Spune-mi, numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.

- Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat

sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!

- Măria-sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună

ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?

- Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că vodă a fost

dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că

nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai adevărul şi cinstea aveau

căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia

au nădăjduit să înstăpânească minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la

adăpostul minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla

cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe

Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde

Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că

oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie cât şi prin vicleşug.

Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către

coliba moşneagului.

Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi

apare înainte o fată frumoasă ca o zână.

- Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci

este musai să o apuci pe cărarea din stânga.

495

- Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din

dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.

Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.

- Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.

- Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când

baţi potecile?

- Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit minciuna nu este

altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în

pivniţele palatului.

- De mult am auzit despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor,

însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut:

mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi

nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în

faţa măriei-sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne

între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă

preferă adevărul sau minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată adevărul,

atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor

pierde puterea.

- O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!

Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa,

iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:

- Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine,

că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.

Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului

şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească

Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu

ale ei, iar eu să merg cu ale mele!"

- Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la

drumul meu!

Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum,

transformându-se într-un balaur cu şapte capete.

496

- Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat

mai tare?

- Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă

ai vrut, luptă ai să primeşti!

Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul

balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea

cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de

capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz,

balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii

rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.

Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte

haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor

împărăteşti.

- Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă

măriei-sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în

apele acestei ţări.

- Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi

lui vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte

şi îi fulgeră cât e ziua de mare.

Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.

- Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?

- Întocmai, măria-ta. O cotigă cu vârf.

- Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei - patru parale?

- Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, înălţimea-ta, zise flăcăul care

ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.

- Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să

mă aşez la masă.

- Iată prima întrebare: ştiind că măria-ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai

prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură

de ţărişoară?

- Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?

497

- Aşa gândeam şi eu. Dar dacă măria-ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar

spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?

- Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!

Victoraş se bucura pe tăcute.

- Luminăţia-ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel

mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se

spună adevărul?

- Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar

dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul.

Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.

- Vei rămâne singur de tot, măria-ta, dacă vei continua să minţi pentru că,

iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul

roşiatic. Minciuna a murit.

Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la

mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în

jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu adevărul.

La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său

oamenii îl puseră pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe

care i-o dădea adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare.

Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în

sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei

mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre

adevăr şi minciună, tot adevărul biruie până la urmă.

Tomita iepurasul de Alexandru Mitru

Să nu te iei după fricos... Cine se ia după fricos ajunge... O să vedeţi îndată

unde-ajunge!

498

Această întâmplare s-a petrecut demult, demult, pe vremea când animalele

se hotărâseră să-l nimicească pe vânător.

S-a întocmit oştirea animalelor; ariciul înainte pe urmă lupul, vulpea, cerbul,

bursucul, ursul. Ba au chemat într-ajutor şi-o pasăre, pe vultur, să zboare, să-

i vestească când vine vânătorul.

Se pregătea o bătălie mare. A venit castorul, dulgher prea iscusit, şi a ridicat

ici-colo ziduri de lemn. În dosul lor s-au strâns în rânduri animalele, să lupte.

Şi-au ascuţit toţi dinţii şi ghearele. Erau aproape gata, când nu ştiu cine a

spus:

- Mergem la bătălie, dar nu avem hataman ( conducător de oşti ).

- Aşa e, să alegem un hataman! au rostit toate dihăniile dintr-o dată. Cine să

fie? Cine? Ariciul nu e bun, căci e ţepos; lupul este de trebuinţă-n bătălie;

vulpea e prea vicleană; cerbul e-ncornorat şi se agaţă-n ramuri; bursucul e

prea greu; ursul e cam bătrân...

Nu se înţelegeau...

Când cearta era mai aprinsă, cine venea fără de grjă pe cărare, cu pălăria

pe-o sprânceană, fluierând mulţumit? Tomiţă iepuraşul.

- Ce e cu tine, măi Tomiţă? Şi de ce fluieri atât de mulţumit? l-au întrebat

dihăniile.

S-a oprit iepuraşul, şi-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi plictisit a dat dintr-

o lăbuţă:

- L-am doborât... M-am repezit cu dinţii, şi haţ, haţ, ca şi cum n-ar fi fost!

- Pe cine? a întrebat cu spaimă cerbul.

- Pe un duşman! a început să-şi dea aere Tomiţă, văzând că-i ascultat de toti;

Şi-ntr-adevăr, Tomiţă doborâse un trunchi din cel subţire, de răruşcă- viţă

sălbatică.

Îi plăcea mult, căci are coaja acrişoară. Îi era duşman, pentru c-o dibuia cam

greu.

- A doborât singur duşmanul! s-a minunat bursucul.

- Hm, hm! a mormăit în sine ursul. De-am fi şi noi aşa viteji ca tine...

- Vrem să alegem un hataman şi nu ne înţelegem! a glăsuit ariciul.

499

- Vreţi un hataman?... Vreţi un hataman destoinic peste animale? Să vă fiu

eu! s-a îngâmfat Tomiţă. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.

- Ar putea să ne fie el hataman! s-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne

înţelegem între noi.

- Să fie dacă-i aşa viteaz! a spus şi cerbul.

S-au învoit şi lupul, şi ursul, bursucul, ariciul şi vulturul.

I-au dat deci lui Tomiţă căciula de hataman, i-au dat şi-o spadă.

Era hataman în lege.

- Şi acum porunceşte, Tomiţă! a spus lupul. Noi te ascultăm orbeşte.

- Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător! a strigat şi vulturul.

La toate se-aşteptase Tomiţă, dar ca să fie hataman în bătălie şi să-l răpună

pe vânător, la asta nu... începuse să tremure.

- Voi staţi aci! le-a poruncit. Când am să fluier, daţi toţi năvală cu putere...

mă duc să văd pe unde-i vânătorul!

S-a strecurat prin pădure.

Era o zi rece de toamnă, când vântul bate cu putere şi frunzele încep să

cadă.. Inima lui Tomiţă era numai atâta, cât vârful acului... Cine l-a pus să fie

hataman? Dacă a auzit şi vânătorul?... O să-l doboare săgeata!...

Se tupila la pământ şi inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile

ciulite. De frică, i-au crescut, i-au tot crescut urechile... (De-atunci sunt aşa

mari!...)

Deodată a început să bată vântul mai tare şi frunzele să foşnească. Nişte

rămurele s-au frânt şi l-au lovit pe Tomiţă drept în obraz.

„E vînâtorul! s-a gândit iepuraşul. A auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras

cu arcul."

S-a întors într-o clipită... Şi fugi!... Şi fugi!...

De frică îi căzuse hatamanului căciula pe ochi. Nemaivăzând, s-a împiedicat

de spadă, şi şi-a tăiat lăbuţele din faţă. De frică şi de durere a mai făcut un

salt, şi s-a dat peste cap. Atunci, şi-a tăiat coada. (De-aceea-s aşa scurte

lăbuţele din faţă şi coada lui Tomiţă pânâ-n ziua de azi!...)

Fugea acum de-i sfârâiau călcâiele, şi şuiera văzduhu-n urma lui.

500

Dihăniile, auzind şuierul, au crezut că-i semnalul hatamanului, au dat năvală

după el, să prindă vânătorul.

Au ieşit din pădure, pe câmp.

Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se pregăteşte de

culcare.

Tomiţă îşi vedea umbra şi, crezând că-i vânătorul în urma lui, fugea din ce in

ce mai repede...

Abia se mai ţinea oştirea după el. S-a mai ţinut o vreme. Pe urmă s-a pierdut

de hataman.

Tomiţă a mai fugit înc-o bucată bună, a dat peste un copac şi s-a izbit. Atât

de tare s-a izbit, c-a văzut stele verzi. (De atunci are privirea împrăştiată şi

buza de sus crăpată de lovitură!...). Şi-a rămas lat...

Târziu, când şi-a venit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hataman şi

fără spadă.

Iar se lăuda:

- De veneaţi după mine, îl răpuneam pe vânător!... Dar m-aţi lăsat singur..

Animalele au început să râdă. Îl urmărise-n zbor vulturul. Văzuse tot. Şi

povestise. Au râs dihăniile de Tomiţă. L-au luat la goană.

- Cine se teme de foşnetul frunzelor, nu are ce căuta-n pădure.

Din acea zi, sălbăticiunile ca lupul, vulpea, ursul şi vulturul îl fugăresc pe

iepuraş. Şi unde-1 prind, îi fac de petrecanie. Le e necaz că l-au avut

hataman...

Povestea ursului cafeniu, de Vladimir Colin

Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune urşi

albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte

501

pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ).

Aşa...

Ei, şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs

cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a

ajuns el la pol să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi

că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau

pe ei.

- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să

chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.

- E mânjit tot!

- De la gheare pân' la bot!

- Vai, vai, ce caraghios!

- Parc-a fost muiat în sos!

Uite-aşa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur

gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe

dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui

mirare, nu văzu niciun urs.

- Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.

- Păi de cine, măi Martine?

- Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.

Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă

tălpăşiţa, mormăind.

Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.

- Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...

- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.

- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.

De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.

- Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?

-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-1 mai

învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi

blănurile.

502

Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.

- Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se

întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!

Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.

- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.

- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine?

Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.

Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.

- Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!

Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de

săpun.

- Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.

- Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar

azi-dimineaţă!

- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta....

Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De

mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi - iată - curând toată blana îi era

plină de clăbuci albi şistrălucitori.

- Aşa, destul, spuse pinguinul.

Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.

- Stai! Rămâi aşa!

Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.

- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.

- Ce blană albă! se minună al doilea.

- Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea.

Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea

care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin

guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba", uitând

de toate.

Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.

- Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.

503

Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul

lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în apă şi se

depărtară degrabă, în vreme ce Martin - neobişnuit cu viaţa de la pol-

rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă.

Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:

- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!

Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu

cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.

Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un

troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea,

valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de

gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de suliţele de

gheaţă. Dar puiul era nevătămat.

O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai

sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte

primejdii.

Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin,

încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din

blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu ...

- Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd

cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc...

Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...

- Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul

lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.

Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu

clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi

pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece

gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).

Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a

întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru

copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:

504

Crezi că-mi pasă că te ştiu

Negru, alb sau cafeniu?

Inima să-ţi fie dreaptă.

Eu te judec după faptă!

Fred, soricelul fricosde Aurelia Moraru

Fred era un şoricel care trăia într-o gaură din perete aflată în colţul casei. În

fiecare dimineaţă, după ce se trezea căuta cu mare poftă sandwich-ul cu

brânza şi pâine prăjită. Existau însa unele dimineţi când nu avea poftă deloc.

Şi asta pentru că în noaptea precedentă fusese mai speriat decât în alte

nopti. De fapt lui Fred îi era frică de întuneric.

El ştia că nu era singurul căruia îi este frică. Altor şoricei le era frică de câini

şi pisici. Auzise că unora le era frică de păienjeni şi şerpi iar alţii se speriau

de lucruri care pentru el erau amuzante ca de exemplu să stea ascuns într-o

crăpătură din podea. Pentru Fred era întunericul. Când mergea seara în pat

iar Mama Şoricica închidea lumina, el începea să fie înfricoşat. Ea ar fi lăsat

lumina aprinsă pe hol dacă el ar fi vrut, dar asta părea să înrăutaţească

lucrurile. De-a lungul uşilor şi pereţilor începeau să defileze umbre. Păreau

să-şi schimbe formele ca şi cum ceva sau cineva se ascundea în întuneric.

Când era mai mic, daca era speriat, obişnuia să se bage în patul Mamei

Şoricica şi al Tatalui Şoricică pentru a simti siguranta apropierii de cineva.

Acum, pariţii i-au spus ca este şoricel mare şi trebuie să doarmă în camera

lui aşa cum fac toti şoriceii cuminti atunci când cresc.

Se simţea bine atunci cand Mama Soricica stătea pe marginea patului şi îi

citea o poveste. Uneori reuşea să adoarma în timp ce ea citea, alteori se

gândea la poveste şi uita de întuneric. Dar uneori gândurile despre întuneric

se strecurau înapoi în mintea lui şi din nou începea să se simtă speriat.

505

Într-o dimineata dupa ce şi-a mâncat sandwich-ul cu brânza şi pâine prăjită,

Fred a plecat să-l întalnească pe prietenul său Ursul Filip. “Exista momente

când simţi frică?” l-a intrebat Fred. Filip s-a gândit un pic apoi a raspuns,

“Da, imi este frică atunci când mă gândesc că borcanul meu cu miere s-a

golit.”. Fred nu s-a gandit că nu este chiar acelaşi lucru, ci l-a intrebat pe

Filip, “Când eşti speriat, ce faci?”

“Păi”, a raspuns Filip, “mă duc să verific daca este miere în borcan. Dacă

este, ştiu că nu am motive pentru care să mai îmi fie frica.”

Nefiind sigur că acesta este raspunsul pe care îl caută, Fred s-a dus şi la

Tabby pisicuta. “Ce faci atunci când îti este frică?” a întrebat-o pe Tabby.

“Păi”, a răspuns Tabby, “ca toate pisicuţele, uneori îmi este frica de câini.

Unii câini pot fi prietenoşi şi nu vor să supere pisicuţele, dar unii câini nu sunt

atât de prietenoşi şi atunci chiar este bine să îti fie frică. Frica mă ajută să o

iau imediat la fugă şi să mă protejez. Cred că asta înseamnă să înveţi care

este diferenţa dintre lucrurile de care ai nevoie să îţi fie frica şi cele de care

nu ai.”

“Vezi”, continuă Tabby, “tu vii să stai de vorba cu mine, deci deja ştii cum să

treci peste frica pe care de obicei o au şoriceii faţă de toate pisicuţele. Ai

învăţat că eu sunt o pisicuţă prietenoasă şi nu ai nevoie să-ţi fie frică dacă

situaţia este sigură. Însă ar fi bine să-ţi fie frică de alte pisici care vad într-un

şoricel masa de prânz şi nu un prieten.”

Fred nu mai gândise pâna acum în acest fel, dar s-a simţit mult mai bine

când Tabby i-a spus că pe unele dintre fricile lui a fost deja capabil să le

depăşească.

Apoi s-a dus şi la prietenul său, Tom, care stătea la masa şi îşi lua micul

dejun aşa cum fac toţi şoriceii dimineaţa. L-a întrebat şi pe Tom, “Ce faci

atunci cand îţi este frica?”

“Uneori îmi este frică pentru că mama ţipa la mine”, a spus Tom. “Nu ţipă

prea des la mine şi probabil că din cauza asta îmi este frică atunci când o

face. Ma gândesc că nu va fi suparată pentru totdeauna şi pentru că nici nu

506

este, nici mie nu îmi va fi frică pentru totdeauna. Deci îmi spun că acel

sentiment va trece. Apoi fac ceva ca să mă simt bine, cum ar fi să-i dăruiesc

mamei mele o îmbrăţişare ori ies afară şi mă joc. De obicei când mă întorc,

mă simt mai bine.”

În seara aceea când Fred a mers la culcare avea o mulţime de întrebari în

mintea sa despre discuţiile cu prietenii lui din acea zi. Ce ar fi putut să învete

din ceea ce faceau prietenii lui? Ar putea să o roage pe mama lui să-i

citească o poveste pentru a-şi lăsa gândurile absorbite de o poveste

interesantă? Aceasta a functionat de mai multe ori în trecut. Ar putea să

verifice camera – aşa cum făcea Filip cu borcanul său cu miere – pentru a se

asigura că nu are nevoie sa îi fie frica? Ori ar fi putut, ca şi Tabby, să se

întrebe dacă este potrivit pentru el ca în acest moment să-i fie frica? Există

vreun pericol real? Daca ar fi fost, ce ar fi putut să facă în legătură cu asta?

Daca nu era, cum putea să se relaxeze şi să intre într-un somn confortabil?

Putea să faca precum Tom şi să-şi amintească de faptul că sentimente ca

frica nu vor râmane ci vor trece?

Tu ce crezi că a făcut? Care dintre sfaturi crezi că le-a urmat? A facut unul

dintre aceste lucruri sau le-a făcut pe toate? Ori poate că s-a gândit la alte

lucruri pe care poate să le facă el? Orice ar fi făcut, sunt convinsă că, în acea

noapte Fred s-a cuibărit în gaura din peretele dinspre colţul casei şi a avut un

somn confortabil şi odihnitor.

Cristina din padure

CRISTINA din padure era singură pe lume. Părinţii îi muriseră de mult timp,

iar mormintele lor, deasupra cărora se înălţau două cruci de lemn, erau

aproape de locuinţa ei şi lângă un izvor cu apă rece.

507

Cristina se ruga în toate zilele la aceste morminte şi, cum stătea

îngenuncheată, i se părea că aude glasul aşa de dulce şi plăcut al părinţilor

săi..

Iar florile de pe morminte îmbătau văzduhul cu parfumul lor.

Aşa trecu vremea pentru Cristina, care se făcuse de-acum o fată răsărită şi

de toată frumuseţea. Şi veni feciorul de împărat, călare pe roibul său, şi

văzând-o pe Cristina îngenuncheată la cele două morminte, şi aşa de

frumoasă, se opri din mers, descălecă şi apropiindu-se de dânsa o întrebă cu

un glas plin de blândeţe :

„Ce faci în locul acesta ? Eşti o fiinţă pământeană sau un înger coborât din

ceruri ?"

„Sunt Cristina din pădure, îi răspunse ea, săracă şi singură pe pământ. Aicea

sunt mormintele părinţilor mei."

Iar feciorul de împărat o luă de mână şi-i ziise : „Vino cu mine la palatul meu

şi jur că ai să fii pentru mine fiinţa cea mai iubită pe pământ."

„Viu !" îi întări Cristina vorba, privindu-1 cu toată încrederea. Rupse un

trandafir, câteva flori de „nu-mă-uita" şi puţină iederă de pe mormintele

părinţilor săi, le prinse la piept şi întinse apoi feciorului de împărat mâna. Iar

el o puse pe calul său şi se întoarse la palat iuite ca vântul.

Acolo, feciorul de împărat o puse pe Cristina să şadă într-un scaun de aur, iar

el, ducându-se la maică-sa, împărăteasa, îi zise : „Mamă, am găsit în pădure

o fată, cum nu i se află pereche în frumuseţe şi în bunătate. Dă-mi, te rog,

voie să mă cunun cu dânsa."

Maică-sa îi răspunse îngrozită : „Cum se poate să-ţi părăseşti logodnica, pe

Domniţa din «Insula verde», cu care domniţă tatăl tău te-a logodit încă de

când erai un copil !"

508

Dar feciorul de împărat i se rugă aşa de mult, încât se mai înmuie şi maică -

sa, împărăteasa, şi-i zise să o lase să vadă şi să cerceteze dacă fata găsită în

pădure e vrednică să stea într-un scaun împărătesc.

Împărăteasa chemă pe Cristina la dânsa şi nu fu puţin mirată văzând cât e

de frumoasă şi ce bună arată a fi la suflet. Cu toate acestea, o întrebă cu

glas aspru, şi răstit : „Cum te cheamă şi ce cauţi aicea ?"

„Sunt Cristina din pădure şi nu doresc altceva decât să văd din când în când

chipul fiului Măriei Tale."

„Bine, am să-ţi dau voie, îi răspunse împărăteasa, fiind tot întunecată, însă

dacă poţi să duci la bun sfârşit trei treburi ce îţi voi spune să faci."

„Ce am de făcut, înaltă stăpână ?" întrebă Cristina cu glasul ei blând.

„Iată ce : să mergi la poiana din mijlocul pădurii, acolo unde zânele se strâng

în toate nopţile. O nenorocire groaznică îmi ameninţă casa şi familia, şi

numai regina zânelor ştie şi poate să o îndepărteze. Să-mi aduci aicea pe

regină, ca să o pot întreba. Aceasta e cea dintâi treabă ce îţi cer să-mi faci."

Cristina zâmbi şi zise : „Să aşteptăm când o fi noapte cu lună plină şi atunci

am să-ţi aduc pe regina zânelor."

Sosi şi noaptea aceea şi Cristina se duse la poiana din mijlocul pădurii, o

poiană ce îi era bine cunoscută şi care era toată acoperită de tot felul de flori

frumoase. Din roua ce cădea pe florile acestea, zânele îşi pregăteau vinul lor.

De altfel, zânele o cunoşteau pe Cristina şi ţineau mult la dânsa.

Când sosi în poiană, Cristina nu găsi acolo decât pe Puc, pe piticul Puc,

bătrân de când lumea. ,,Ce faci aicea, moşule, şi unde e regina zânelor ?" îl

întrebă ea.

„Cristino dragă, nu ştiu unde e regina, iar eu gust vinul nostru, ca să văd

dacă e nimerit, ori ba. Uite aşa !" Şi Puc îşi duse la gură potirul unei flori şi

dete pe gât toată roua dintr-însul. Apoi făcu la fel cu altă floare, şi cu alta, şi

cu alta, până ce se ameţi de-a binelea.

509

Puc se porni atunci să cânte, să joace şi să se tăvălească printre flori.

Cristina, văzând că nu e nimic de făcut cu dânsul, nu mai întrebă ceva, ci

stătu să aştepte sosirea zânelor.

Când bătu miezul nopţii, veniră şi zânele, frumoase şi zvelte, cum nu, se

poate spune în cuvinte, şi umplură poiana cu veselia şi zburdălnicia lor.

Fiecare potir de floare deveni acum un pahar, fiecare frunză o măsuţă în jurul

căreia zânele mâncau şi benchetuiau, iar fiecare foaie de trestie, o sabie cu

care se luptau între ele, pentru a câştiga mingea de aur ce le-o făuriseră

piticii. Alte zâne? Cântau şi jucau, pe când altele ţeseau o pânză fină, din fire

aurite de păianjen.

Cristina, însă, se duse la locui unde şedea regina zânelor şi-i zise cu glas

rugător : „Fii aşa de bună şi vino cu mine la palatul împărătesc, fiindcă, o

nenorocire mare ameninţă casa şi familia feciorului de împărat."

Regina zânelor se gândi un răstimp şi apoi zise: „Da, viu, fiindcă mă rogi tu ;

să ştii însă că nu e tocmai pricepută cine te-a trimis să mă chemi."

Merseră amândouă într-o trăsură de muşchi de pe arbori, trasă de şase

păuni.

Iar la palat, Cristina auzi cum regina zânelor îi spune împărătesei bătrâne :

„Dragă soră, cauţi în depărtare ceea ce ai acasă la tine". Altceva nu-i, mai

spuse, ci se întoarse din nou la poiana din pădure.

In dimineaţa următoare, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise : „Ai

adus aicea pe regina zânelor, aşa că ai isprăvit cu bine cea dintâi treabă.

Ţineam să ştiu unde este un giuvaer, pe care ea îl dăruise odată soţului meu,

împăratul, şi de care giuvaer atârnă fericirea casei şi familiei, mele. Soţul

meu a murit câteva zile după ce il pierduse, aşa că nimeni nu ştie unde este.

E un giuvaer galben şi strălucitor ca soarele şi are intr-însul multe puteri

ascunse. Regina zânelor mi-a spus în cuvinte puţin lămuritoare că ar fi aici,

în casă. Am dat poruncă să fie căutat peste tot, dar n-a fost chip să fie găsit.

510

Acum să-1 găseşti tu, ca să văd dacă poţi aduce fericire în palatul meu.

Aceasta e a doua treabă ce trebuie să duci la bun

sfârşit.

Cristina zâmbi, aşa ca şi cum s-ar deschide o roză tânără. Scoase din

buzunar o piatră frumoasă şi aurită şi întrebă :

„Nu cumva e acesta giuvaerul ce căutaţi ?"

„Da, acesta e ! strigă împărăteasa, dar unde l-ai găsit ?"

„L-am găsit într-un cuib de coţofană, când izbucnise furtuna şi mă dusesem

să-i scap de la moarte pe bieţii puişori".

Împărăteasa cercetă giuvaerul cu băgare de seamă şi văzu că se făcuse mai

frumos decât era mai înainte. Înţelese că giuvaerul a fost în mâini bune.De

aceea îi zise Cristinei cu blândeţe: „Păstrează-l tu, până ţi-l cer ; în mâinile

tale e bine păstrat şi vei avea nevoie de el."

După câteva zile, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise : „Îţi mai

rămâne de făcut a treia şi cea din urmă treabă. Mâine soseşte aicea domniţa

din «Insula verde», adică domniţa care este logodnica fiului meu. Peste cinci

ani se va face căsătoria lor. Tu nu poţi sta aicea şi n-ai voie să vezi pe fiul

meu decât dacă primeşti să fii servitoarea logodnicei lui."

La cuvintele acestea, bietei Cristina cât p-aci să-i plesnească inima şi să-i

sară din piept. Îşi strânse însă tot curajul şi zise cu glas stins : „Da, înaltă

stăpână, voi face cum îmi porunciţi !"

Ziua următoare sosi şi domniţa din Insula verde. Era frumoasă ca soarele ce

răsare şi feciorul de împărat ţinea mult ia dânsa, toată ziua plimbându-se

împreună, în grădină. Multă vreme Cristina servi ca slujnică supusă şi

ascultătoare, fără să se plângă şi fără să murmure.

Însă când trecu anul şi se apropie ziua de nuntă, se făcuse la faţă albă ca

varul, de credeai că se înfăşură într-un linţoliu de moarte, şi ochii îi erau

511

tulburi ca o zi mohorâtă şi ploioasă. Iar în ajunul zilei de nuntă se furişă de la

palat şi se duse să plângă la mormântul părinţilor ei. Florile de pe mormânt

erau scăldate în lacrimile ei, dar cu cât plângea, cu atât se simţea mai

uşurată la inimă.

Se despărţi de morminte cu liniştea în suflet şi intră în coliba părintească,

unde se culcă şi dormi.

În somn i se păru că aude o muzică şi muzica se apropia din ce în ce de

dânsa şi pe urmă i se păru că doi ochi mari şi strălucitori s-au aplecat asupra

ei privind-o. Cristina deschise ochii şi văzu stând în picioare lângă ea pe

feciorul de împărat, care o cuprinse în braţe. Veni şi împărăteasa mamă şi-i

zise : „Ai dus la bun sfârşit cele trei încercări la care te-am supus. Am văzut

că eşti vrednică, prin harurile cu care eşti înzestrată, aşa că tu eşti logodnica

fiului meu şi voim face chiar astăzi nunta."

Împărăteasa îi puse apoi în deget un inel de aur. iar pe cap o cunună tot de

aur.

Veni şi sora fiului de împărat, fiindcă domniţa din „Insula verde" nu era decât

sora lui, iar nicidecum logodnică, o îmbrăţişa pe Cristina şi-i zise : ,,Să mă

înveţi şi pe mine să fiu tot aşa de bună, cum eşti tu."

Feciorul de împărat o luă apoi de mână şi o duse la palat, unde se făcu o

nuntă aşa cum se faic nunţile împăraţilor din poveşti. Păcat că n-am fost şi

eu acolo, că v-aş fi adus la fiecare câte un dar frumos.

Cel mai puternic tigru din lume

A fost odată un tigru foarte bătrân. Trăia într-un codru des. Despre

înţelepciunea lui se dusese vestea prin toate împrejurimile. Dar într-o zi îi

512

veni ceasul să moară. A poruncit îndată să vină unicul său fiu, pe care îl

întrebă:

- Ştii, tu, fiule , cine are colţii cei mai tari din lume?

- Desigur, tigrul! răspunse fiul.

- E adevărat. Dar stii tu cine are ghearele cele mai ascuţite?

- Desigur, tigrul! răspunse din nou fiul.

- E adevărat şi asta. Şi acum, spune-mi, cine aleargă cel mai repede?

- Desigur, tigrul! exclamă fiul, fără să stea mult pe gânduri.

- Şi acum am să-ţi pun ultima întrebare: Cine este cel mai puternic din lume?

- Tigrul! Tigrul! Tigrul! strigă de trei ori puiul.

- Te înşeli, dragul meu. Să ţii minte de la mine: Cel mai puternic pe pământ

este omul! Să te fereşti a ieşi în calea lui. Să nu te iei la luptă cu el, ocoleşte-

l!

Spunând aceste vorbe, bătrânul tigru îşi dădu sufletul.

Puiul de tigru rămase apoi multă vreme pe gânduri la cele ce-i spusese

părintele său în ultimele clipe ale vieţii sale. "Dar unde aş putea eu găsi pe

acest om? Aş vrea să-i văd barem cu un ochi, colţii şi ghearele sale."

Şi puiul de tigru plecă în căutarea omului.

Merse el ce merse şi întâlni un asin păscând pe o pajişte. "Poate că acesta

este omul?" se gândi tigrul şi ţipă cât îl ţinură puterile:

- Ei, nu cumva tu eşti omul?

- Nu, răspunse asinul, sunt un prieten patruped al omului.

- Atunci, rogu-te, povesteste-mi cum este omul la înfăţişare. E adevărat că

are colţi mai tari şi gheare mai ascţite ca ale mele?

- Ce tot spui, tigrule, se miră asinul. Omul nu are niciun fel de colţi sau

gheare. El e puternic datorită minţii sale.

- Eşti un prost, asinule, nu ştii nimic. Tatăl meu mi-a vorbit cu totul altfel

despre om, spuse supărat tigrul şi plecă mai departe.

513

La celălalt capăt al poienii, tigrul întâlni o cămilă. Începu să o întrebe şi pe ea

ce ştie despre om. Dar când aceasta îi spuse că omul este mic de statură şi

că ea trebuie să se plece în genunchi ca omul s-o încalece, tigrul nu vru s-o

creadă.

- Răposatul meu tată mi-a spus că omul este cel mai puternic de pe pământ

şi asta înseamnă că este şi cel mai mare! spuise tigrul amărât şi porni iar

prin lume.

Multe zile şi nopţi rătăci el prin văi în căutarea omului. Începuse chiar să-şi

piardă nădejdea de a-l mai întâlnu vreodată. Când, deodată, auzi nişte

pocnete în pîdure. Se ascunse într-un tufiş, se ghemui şi începu să privească.

Lângă un copac se afla o fiinţă fără colţi, fără gheare şi chiar fără blană,

lovind cu ceva într-un brad.

Din două sărituri, tigrul ajunse în faţa omului. Îşi înălţă capul şi întrebă:

- Ascultă, locuitor al pădurii, multe animale cunosc în codru, dar văd pentru

prima dată o arătare ca tine. Aş putea să te mănânc. Nici măcar blană nu ai!

- Dar eu nu sunt animal, răspunse tăietorul de lemne. Eu sunt om.

Se miră mult tigru şi se gândi: "Pesemne că bătrânul meu tată îşi pierduse

minţile când mă speriase cu puterea omului."

Apoi spuse cu glas tare:

- Acum am să te mămânc.

Omul îl privi, apoi îi răspunse:

- Ascultă-mă, tigrule, mă învoiesc cu ceea ce spui tu. Însă înainte de a muri

de colţii şi de ghearele tale, aş vrea să-ţi arăt şi eu ce putere am. Te

învoieşti?

- Ei, atunci arată-mi, dar mai repede. Am umblat mult prin munţi şi văi până

să te găsesc şi acum mi s-a făcut o foame grozavă.

Omul îl conduse pe tigru în coliba sa, făcută din lemn de esenţă tare, şi-i

spuse:

514

- Coliba asta am făcut-o pentru mine. Este o locuinţă foarte buna. Nu

pătrunde nici ploaia, nu te arde nici soarele şi nici zăpada nu poate intra. Nu

eşti curios, tigrule, să vezi cum aratpă pe dinăuntru?

- Nu, mai întâi să-mi arăţi cum se închide şi se deschide locuinţa ta.

Tăietorul de lemne se învoi, intră în colibă şi închise uşa după el.

- Acum încearcă, tigrule, să mă scoţi de aici!

Tigrul se aruncă furios spre uşă, înfipse ghearele în ea, o zgâlţâi cu colţii, dar

în zadar. Uşa se dovedi a fi mai puternică decât colţii şi ghearele tigrului.

- Ai priceput, tigrule, ce fel de locuinţă am? spuse tăietorul de lemne,

deschizând uşa. Nu mi-e frică de nimeni în ea.

Tigrul se gândi: "N-am întâlnit un animal mai prost decât acesta. El putea

doar să scape de mine, rămânând în locuinţa sa". Iar cu glas tare adăugă:

- Ei, acuma dă-mi voie să văd ce ai acolo, înăuntru.

- Poftim, cu multă plăcere, răspunse tăietorul de lemne cu bunăvoinţă,

invitându-l pe tigru să intre în locuinţa sa.

Numai ce tigrul păşi pragul, omul închise repede uşa şi o propti cu un lemn

gros. Tigru îşi dădu , în sfârşit seama că a căzut în capcană şi prinse a urla şi

a se arunca în uşă, strigând:

- Dă-mi drumul, eu trebuie neapărat să te mănânc, dă-mi drumul!

- Acum e prea târziu, îi spuse tăietorul de lemne. Părintele tău ţi-a spus că

omul este cel mai puternic din lume. Tu n-ai vrut să crezi. Acum te-ai convins

singur.

Din acea vreme, în coliba tăietorului de lemne stă întinsă pe duşumea o

blană moale şi frumoasă.

Pantofii rosii

515

, de N. Calma

Într-un oraş din America, trăia împreună cu mama ei o fetiţă neagră pe care

o chema Neuşi.

Mama ei spăla vasele la un restaurant şi venea noaptea târziu. Neuşi o

aştepta pe mama ei până se întorcea de la lucru. În casă era frig. Sub

duşumea forfoteau şobolanii şi lui Neuşi îi era frică de ei.

Într-o noapte, şobolanii furară pantofiorul stâng al Neuşei. Fetiţa îl căută

împreună cu mama ei multă vreme, dar nu-1 găsiră nicăieri.

Dimineaţa, Neuşi îşi încălţă pantofiorul drept şi începu să plângă.

— Cum am să umblu acum desculţă ? Mama oftă din greu.

— Nu plânge, fetiţa mamei. îl voi ruga pe stăpânul meu să-mi dea leafa pe o

săptămână înainte şi dacă-l voi îndupleca, îţi voi cumpăra alţi pantofiori.

Neuşi sări în sus de bucurie.

— Mămică, atunci cumpără-mi pantofiori roşii, aşa cum avea fetiţa aceea

frumoasă, pe care am văzut-o când am fost cu tine în parc.

— Nu ştiu fetiţa mea, dacă îmi vor ajunge banii. Pantofiorii aceia sunt atât de

scumpi !

Dar Neuşi o ruga atât de frumos să-i cumpere pantofiorii roşii, încât mama îi

promise.

Duminică porniră împreună în oraş. S-au oprit în faţa unei prăvălii. În dosul

vitrinelor sclipitoare erau înşirate ghete şi pantofi.

— Mamă, mamă, uite pantofiorii roşii, strigă deodată Neuşi. Hai să intrăm

mai repede.

În prăvălie, nimeni n-o luă în seamă pe negresă şi pe fetiţa ei. Doi vânzători

încercau o pereche de ghete unui băiat îmbrăcat într-un costum de sport, iar

ceilalţi stăteau de vorbă. Într-un târziu, mama se hotărî să-i roage:

— Iertaţi-mă, nu mi-aţi putea arăta nişte pantofiori roşii pentru fetiţa mea ?

Vânzătorul se apropie supărat :

— Asta-i marfă scumpă, spuse el. Ai destui bani pentru astfel de pantofi ?

516

— Da, domnule, stăpânul mi-a dat leafa pe o săptămână înainte. Numai

atunci vânzătorul puse pe tejghea o pereche de pantofiori roşii. Erau atât de

noi, luceau atât de frumos şi miroseau a piele. Neuşi începu să bată din

palme.

Vânzătorul se încruntă şi murmură printre dinţi :

- Încearcă-i.

Dar el nu-i încălţă pantofiorul pe picior, aşa cum ar fi făcut cu alţi

cumpărători.

Neuşi şi mama ei aveau pielea neagră, şi pentru cei cu piele neagră,

vânzătorii nu se osteneau.

Mama se aşeză în genunchi în faţa fetiţei şi începu să-i încalţe pantofiorii

roşii. Dar ce nenorocire! Pantofiorii erau prea mici.

— Nu aveţi cumva o pereche mai mare ? întrebă mama. Vânzătorul o privi

prin ochelari.

— Mai mari ? Avem, numai că trebuie să cumperi şi perechea pe care ai

încălţat-o.

— Să iau şi perechea asta ? Dar pentru ce ? Dar pantofii ăştia sunt mici

pentru fetiţă.

Vânzătorul împacheta netulburat, pantofiorii.

— Fetiţa i-a încercat şi cine o să încalţe nişte pantofi pe care i-a pus în

picioare un copil de negru. Eşti obligată să-i iei perechea asta.

Mama se uită disperată la ei.

— Vai de mine! Dar n-am bani decât pentru o singură pereche. Va să zică

fetiţa mea va rămâne fără pantofi!

Auzind acestea, Neuşi începu să plângă cu sughiţuri. Mama se apropie de

stăpânul prăvăliei.

— Domnule, daţi-mi voie să nu cumpăr aceşti pantofi, îl rugă ea sfioasă —

fetiţa n-a încercat decât unul. Nu am nici un cent mai mult, domnule... ăştia

sunt bani munciţi.

Patronul văzând în faţa sa o negresă, făcu plictisit cu mâna.

— Nu vreau să păgubesc din cauza ta, spuse el morocănos.

517

Această discuţie a fost auzită de un alt cumpărător, un om în salopetă de

muncitor.

El se aplecă spre Neuşi şi-i mângâie căpuşorul.

— Nu mai plânge fetiţă mică ! Apoi, întorcându-se către mama Neuşei, îi

spune :

- Daţi-mi mie pantofiorii aceştia. Vor fi tocmai buni pentru fetiţa mea.

Dumneata vei putea cumpăra alţi pantofiori pentru copilul dumitale. Eu unul,

ştiu ce înseamnă banii munciţi. O salută pe mama Neuşei, plăti pantofii şi

luând pachetul la subţioară, ieşi din magazin.

Neuşi se întoarse fericită acasă. La fiecare pas pantofiorii cei noi scârţâiau şi

Neuşei i se părea că pantofiorii vorbesc. Iar mama ei nu-l putea uita pe omul

îmbrăcat în salopetă de muncitor.

Vrejul de fasole care a crescut pana la cer

Ionica traia intr-o casuta cu mama lui. Ea isi castiga painea cosand haine, in

timp ce Ionica lucra in gradina de zarazavat si avea grija de singura lor vaca

pe nume Riska, pe care o mulgea in fiecare zi. Dupa o iarna foarte grea, in

primavara urmatoare abia rasarise ceva in gradina lor de zarzavat si intr-o

dimineata Ionica o anunta pe mama sa:

- Mama, nu mai avem cu s-o haranim pe Riska. Va trebui s-o ducem la piata

s-o vindem. Trista, mama ii spuse s-o duca la targ si s-o vanda.

- Incearca sa obtii un pret bun pe ea, il sfatui pe fiul ei.

Ionica ii lega vacii o funie de gat si se indrepta cu ea spre targ. In drum spre

oras se intalni cu un batran.

- Unde duci vaca asta? Il intreba batranul pe Ionica.

- La targ s-o vand. Avem mare nevoie de bani.

518

- Iti cumpar eu vaca in schimbul acestor boabe fermecate, raspunse

batranul. Vei vedea ca tu si mama ta nu veti mai avea nici un gand daca

aceste boabe vor fi ale voastre.

Lui Ionica tare I-ar mai fi placut sa-i faca mamei sale o bucurie, asa ca se

invoi cu batranul si-i vandu vaca in schimbul boabelor fermecate si se grabi

spre casa.

- Dar fii atent! il atentiona batranul inainte sa se desparta unul de altul. Cu

ajutorul acestor boabe vei gasi comorile pe care mi le-a furat candva un urias

lacom. Daca vei reusi sa le gasesti poti sa le pastrezi pentru tine.

- Nemai pomenit! exclama Ionica, fericit ca daduse un astfel de noroc peste

el.

Cand mama sa a aflat despre afacerea lui Ionica s-a infuriat asa de tare,

incat l-a trimis la culcare fara sa-i dea de mancare. De furie ea a aruncat

boabele de fasole afara pe fereastra. Ionica s-a trezit dis-de-dimineta. Spre

mirarea lui vazu ca fereastra era acoperita din afara cu o planta ciudata,

uriasa, si anume, o fasole.

A deschis fereastra si cand s-a uitat in sus n-a putut sa ajunga cu privire

pana in varful fasolei. S-a aruncat pe prima frunza si a inceput sa urce spre

varf.

- Probabil comoara se afla in varf, se gandi baiatul.

A urcat pana in varf si acolo sus s-a trezit intr-un tinut minunat.

A vazut in jurul sau palate minunate, cu turle care ajungeau pana la cer,

fortarete inconjurate de ape lucitoare ca oglinda, pasari minunate care

zburau lin in inaltul cerului senin. Dupa ce s-a saturat de privit atatea

frumuseti, Ionica s-a gandit ca ar fi bine sa-si continue calatoria. S-a dat jos

de pe vrejul de fasole si a pornit peste campie, sperand sa gaseasca ceva

care sa-I potoleasca setea si foamea.

Dupa vreo 2 ore de mers a ajuns la o casa si a batut la usa. In pragul usii a

aparut o servitoare:

- Sunt mort de oboseala, de foame si de sete! Pot sa intru sa ma odihnesc un

pic?

519

- Te-as ospata cu placere, raspunse servitoarea, dar stapinul meu e un urias

care a mancat multi copii pana acum. Mi-e teama ca vei avea aceeasi soarta

si tu, daca te va gasi aici la intoarcere.

Ionica nici n-a mai avut timp sa raspunda pentru ca de-afara s-a si auzit o

voce tunatoare:

- Cand va fi gata mancarea aceea?

- Imediat stapane! Raspunse servitoarea.

Apoi l-a apucat pe Ionica de mana si l-a inchis in camara.

Intr timp, Uriasul cobora treptele cu pasi apasati.

- Ei dracie! Simt miros de om! Cineva a umblat aici!

- Da' de unde, domnule. Se simte doar mirosul de carne care fierbe pe plita.

- Bine, bine, da-mi mancarea ca mor de foame!

Femeia ii umplu farfuria si o puse pe masa. Era acolo carne de carnat, 4

curcani si 12 felii de snitele. Dupa ce termina de mancat tot ce era pe masa,

ii spuse servitoarei sa-i aduca banetul de aur ca vrea sa se "joace" putin cu

el. Femeia I-a adus un sac mare, plin cu monede de aur. Si dupa ce i-a

numarat, s-a dus in camera sa se odihneasca.

Nu trecu mult timp ca se si auzira niste sforaituri de se cutremura casa. In

acest timp, Ionica iesi din ascunzatoare, se apropie de masa, isi umplu sacul

cu bani, il puse pe umeri si se indrepta cu el spre usa. Dar chiar in momentul

in care trecu pragul usii, sacul se lovi de usa si aceasta incepu sa scartaie,

iar uriasul se trezi.

Ionica incepu sa alerge luandu-si picioarele in spinare si se urca pe vrejul de

fasole. Uriasul, care se misca foarte greu, a cazut pe prima treapta si atata I-

a trebuit pana s-a ridicat incat Ionica a avut timp sa inainteze pe vrej. Uriasul

era asa de greu incat sub greutatea lui se rupse vrejul de fasole, iar el cazu

in ocean si se ineca.

Dupa ce Ionica a ajuns acasa, mama lui l-a imbratisat cu lacrimi de bucurie

pe fiul ei si de-atunci in colo au trait in belsug si fericire datorita averii

Uriasului. Iar odata cu trecerea anilor, isi gasi si o mireasa pe placul sau si

traira fericiti pana la adanci batranete.

520

Broscuta cea inteleaptade Constanta Nitescu

La marginea unei paduri traia odata o broscuta cu pielea cafenie, ca mai

toate broscutele de prin partea locului. Broscuta avea ochii atat de blanzi,

incat oricine o vedea, simtea ca sufletul i se umple de bunatate. Si mai avea

ceva deosebit: era foarte inteleapta. Toate animalele padurii, mici sau mari,

veneau la ea sa-i ceara sfatul atunci cand aveau vreun necaz. Broscuta avea

timp pentru fiecare si-i sfatuia cum se pricepea ea mai bine. Multi erau cei ce

se intorceau sa ii multumeasca pentru binele facut.

Auzind imparatul de broscuta, se hotari sa o cheme la palat, pentru ca de la

un timp tare il mai framanta un gand. Pe cai numai de el stiute, aflase ca in

imparatie au loc jafuri, furturi, nedreptati iar supusii sai sunt nemultumiti. De

ce nu faceau nimic sfetnicii? Ca doar asta era datoria lor, sa se gandeasca.

Da! Sa gandeasca in locul imparatului, pentru ca acesta sa faca ce fac toate

capetele incoronate: sa se odihneasca, sa-si numere bogatiile, sa-si scoata la

plimbare vesmintele aurite.Si mai ales, de ce nu ii spuneau nimic? Astea

toate le povesti imparatul broscutei, dupa care o intreba:

-Ei, ce zici, broscuto, ma poti ajuta?

-Eu pot, imparate, dar va fi rau si de mine si de Maria –Ta.

-Cum asa? Ce poate fi rau in a face ordine in tara?

Broscuta nu mai zise nimic, doar clatina capul a paguba. Se gandi putin, apoi

grai:

-Marite imparate, ia o foaie de hartie si deseneaza o vulpe. Imparatul o privi

mirat dar nu zise nimic si facu ce i se ceruse, desena o vulpe de-ai fi zis ca-i

vie, nu alta.Broscuta lua foaia, o privi cu atentie, apoi adauga vulpii niste

coarne de cerb si ii sterse coada.

521

-Acum, zise, cheama-i pe sfetnicii tai si intreaba-i de le place tabloul. Intra

primul sfetnic si imparatul il intreba:

-Ei, preaiubite sfetnice, ce parere ai de tabloul desenat de mine?

-E foarte frumos, Maria-Ta, zise acesta, plecandu-se pana la pamant.

Imparatul se incrunta putin, dar insista:

-Chiar si coarnele?

-Mai ales coarnele, Maria-Ta.

Imparatul nu mai intreba nimic si porunci sa intre al doilea sfetnic.

-Dar tie, inteleptule, cum ti se pare tabloul desenat de mine?

-Foarte reusit, Maria Ta , zise si acesta, facand o plecaciune si mai adanca

decat a primului sfetnic.

-Dar de coada, ce parere ai?

-Este o coada foarte frumoasa, Marite Imparate, grai sfetnicul si mai facu o

plecaciune.

Fata imparatului se intuneca si mai mult, dar nu zise nimic si porunci sa intre

si urmatorul . Si tot asa, sfetnicii care intrau nu stiau cu ce cuvinte

mestesugite sa laude vulpea cu coarne de cerb si fara coada. Doar la sfarsit,

cand imparatul se saturase pana peste cap de atatea laude, ultimul sfetnic

zise:

-Sa ne fie cu iertare , Marite Imparat, dar cine a mai vazut vulpe cu coarne si

fara coada? Asa ceva nu exista!

La auzul acestor cuvinte, luminandu-se la fata imparatul se ridica de pe tron,

se apropie de sfetnic si ii spuse:

-De azi inainte doar tu vei fi sfatuitorul meu, pentru ca ai fost singurul care a

avut curajul sa spuna adevarul.

A doua zi imparatul cu singurul sfetnic ramas s-au apucat dis-de-dimineata

sa desluseasca treburile tarii. Au stat pana seara, dar tot n-au terminat. Si tot

asa si a doua zi, si a treia zi... Supusii erau din ce in ce mai multumiti, dar

imparatul nu mai avea timp sa se plimbe pe aleile palatului, sa dea porunci,

sa se duca la ospete...Si culmea, visteria tarii in loc sa creasc, scadea. De

522

unde sa stie Maria –Sa ca o parte din banii jefuiti si furati intrau in lada sa?

Rabda imparatul ce rabda si intr-o zi zise:

-Dau porunca sa se intoarca toti sfetnicii alungati si sa conduca tara cum vor

gasi ei de cuviinta! Si sa-mi aduceti si broscuta aceea neispravita! Lucrurile

se facura intocmai, sfetnicii se intoarsera bucurosi ca isi vor umple iarasi

buzunarele, iar ostasii plecara sa caute broscuta. Au rascolit padurea, lacul,

poiana, dar nimic....

Cred ca nu ati uitat ca broscuta era o broscuta inteleapta. Asa ca, banuind ce

se va intampla, de mult timp se mutase in alta imparatie indepartata. Nimeni

nu a putut da de ea, ba mai mult, nimeni nu a mai auzit de ea. Pentru ca, de

atunci, broscuta nu a mai dat niciodata sfaturi.

Povestea catelusului de plusde Constanta Nitescu

Sosise pe raftul magazinului de jucarii doar de o saptamana, dar aflase deja

foarte multe lucruri. Stia ca ele, jucariile, vor parasi una dupa alta acest loc.

Mai aflase ca soarta lor era diferita: unele ajung la copii buni, care le

ingrijesc, altele insa... nici nu vroia sa-si imagineze ce inseamna sa ajungi pe

mana unui copil rau. De aceea nu stia ce sa faca: sa se bucure ca nu a

parasit inca locul acela destul de placut, unde avea deja prieteni, sau sa se

intristeze ca nu l-a ales inca nimeni? Adevarul este ca nu era rau in cutia de

carton , al carei capac era deja impodobit cu panglica rosie, dar undeva, in

adancul sufletului, catelusul si-ar fi dorit, sa fie ales, sa plece, sa cunoasca si

alte locuri.

Si intr-o zi dorinta i se indeplini. Vanzatoarea il lua si-l puse in sacosa unei

femei tinere, care era insotita de un baietel. Deci va fi al unui baietel? Era

bine, era rau? Parca baietii preferau masinutele! Vecina lui, o girafa care

datorita gatului ei lung vazuse mult mai multe, ii spusese ca jucariile au

523

soarta diferita: unele se plictisesc de moarte uitate in vreun dulap sau vreo

vitrina, altele, mai rau se aleg cu ochii scosi , cu cate un picior rupt...Dar sunt

si jucarii norocoase, copiii le alinta, vorbesc cu ele, le spun “noapte buna”

inainte de culcare. Unii copii le considera chiar ajutoare de nadejde, si le iau

seara langa ei in patut, le acopera sa nu le fie frig si infrunta impreuna frica

de intuneric.

Dar iata ca au ajuns la noua locuinta. Se aud multe glasuri de copii si muzica,

ba chiar se simte miros de prajituri. Baiatul ia cutia si i-o da unei fetite mai

scunde decat el si ii spune "La multi ani!" . Cum? L-a si dat altcuiva? Prima

dezamagire! Sa fie parasit atat de usor! Fetita ia cutia, o deschide, il

mangaie si spune:

- E un catelus tare dragut! Multumesc!

Catelusul simte pentru prima data ca se bucura. Dar bucuria nu tine prea

mult. Fetita ia catelusul si il pune alaturi de alte cadouri primite. Apoi nu-l

mai baga in seama. Se aud rasete de copii, galagie, clinchet de pahare. In

sfarsit, treptat, treptat zgomotele se raresc.

Acum se aud niste pasi usori. Este fetita. Il ia, il mangaie, ba chiar ii pune si

un nume, Maxi. Nu e un nume prea frumos, dar catelul se bucura, nimeni nu

l-a mai strigat pana acum pe nume, el era doar catelusul de plus.

A urmat un lung sir de zile bune. Fetita se juca cu toate jucariile, dar el era

preferatul. Pe el il invelea seara, la culcare cu paturica.

Dar intr.-o zi toate acestea aveau sa se sfarseasca. Iarasi au venit multi copii,

s-au auzit rasete si clinchet de pahare. Catelusul nu era deloc in apele lui,

avea parca o presimtire rea. Urmarea cu atentie cadourile pe care le primea

fetita. Va ramane el preferatul? Deocamdata fetita nu parea interesata in

mod deosebit de nicio jucarie. Catelusul aproape ca rasufla usurat. Atunci

intra in casa tatal fetitei., cu o cutie mare, din care se auzea un latrat

subtirel. Fetita alerga spre cutie, plina de emotie si bucurie, desfacu cu

nerabdare capacul si scoase afara un ghemotoc cu blana cafenie, ca si a lui,

a catelusului de plus. Un catelus adevarat ! Catelusului de plus i se facu

inima cat un purice. Cum sa concureze cu un catelus adevarat ?

524

De atunci au urmat zile amare pentru catelusul de plus. Nimeni nu-l mai

baga in seama, rasfatatul era Codita, catelul cu viata. Bine ca nu-i furase si

numele!

Intr-o zi Codita il lua si-l smotoci prin toata casa. Ce umilinta! Ii zgariase

plusul si era cat pe ce sa-i rupa o ureche. Dar umilintele nu aveau sa se

sfarseasca aici.

In alta zi, mama impreuna cu fetita au inceput sa faca curatenie. Hainele

erau aranjate, sortate, impachetate. Ajunsera si la jucarii. Mama intreba:

-Mara, te mai joci cu catelusul de plus?

-Nu ! Doar o sa fiu scolarita din toamna, voi fi mult prea ocupata ! veni

raspunsul fetitei.

Catelusul a fost aruncat intr-o sacosa mare, alaturi de rochite, bluzite si

pantofi. Daca ar fi avut lacrimi, poate chiar ar fi plans.

Spre seara mama a luat sacosa si a spus:

- O sa dam aceste lucruri familiei de la etajul I, sigur au nevoie de ele.

Catelusul nu mai vroia sa auda nimic, astfel ca isi astupa urechile cum putu

mai bine.

Credeti ca aceasta poveste are un sfarsit trist? Va inselati! Desi in noua casa

erau 3 copii, era liniste si ordine. Acum il alinta, il rasfata, ii povesteşte ce s-a

mai intamplat pe la gradinita, il ia la plimbare o alta fetita. Totul este ca

inainte, iar catelusul este acum sigur de un lucru: intotdeauna se va gasi

cineva sa-l acopere seara la culcare cu paturica si sa-i ureze "noapte bună".

Povestea iepurasului curajosde Constanta Nitescu

La marginea campului, in apropierea gradinilor de legume, isi facuse adapost

o iepuroaica cenusie, care adusese pe lume unsprezece iepurasi, toti

525

frumosi, pufosi si...gustosi cum ar spune cumatra vulpe. Mama iepuroaica

era foarte grijulie si-si invata odraslele in fiecare zi cate un siretlic pe care

acestia sa-l poata folosi in caz de primejdie.Iepurasii erau ascultatori, rodeau

tot ce gaseau, se jucau, faceau intreceri la alergare, ba chiar si tumbe stiau

sa faca.

Dar cum se intampla in orice familie, unul dintre frati ii dadea mai mult de

furca mamei iepuroaice. Acesta era foarte curios din fire si punea sute de

intrebari: de ce sunt copacii verzi, de ce morcovul este dulce, de ce

dimineata iarba este uda, de ce ... de ce... de ce... Biata mama, incerca sa

gaseasca raspunsurile potrivite, ca sa nu-si dezamageasca fiul, chiar daca

uneori era obosita si cu gandul la alte griji. Mai tarziu iepurasul capata un

obicei si mai ciudat: ii placea foarte mult sa citeasca. Cum se lumina de ziua

deschidea o carte si pana seara o si termina, iar daca nu apuca sa o termine,

citea la razele lunii. Afla astfel tot felul de lucruri interesante despre

animalele padurii, despre oameni, despre iarna...

Intr-o zi iepurasul gasi o carte despre... iepurasi si nu mica ii fu mirarea sa

afle ca toata lumea spune despre ei ca sunt fricosi, ca se sperie si de umbra

lor, ca tremura tot timpul de frica. Tare se mai supara iepurasul! Cum adica?

Leul era "regele animalelor", vulpea era "vicleana", lupul era "cel rau", ursul

era "cel puternic", iar el era "fricosul"?

Din ziua aceea un gand nu-l mai parasi: va trebui sa faca ceva sa scape

intreg neamul de aceasta rusine. Si va incepe cu numele sau. Nu va accepta

sa se numeasca nici Codita-Scurta, nici Blanita-Cenusie, nici Urechi-Lungi,

nici Pufosul... se va numi... "Nu Mi-e Teama De Nimic". Si ca sa nu-si uite

numele, il repeta tot timpul cu voce tare, astfel ca animalele padurii aflara

repede despre el. Un iepuras curajos? Asta e o veste care merita sa o spui

mai departe! Asa ca, ori de cate ori "Nu Mi-e Teama De Nimic" trecea pe

cararea spre izvor capete curioase se iveau din tufisuri, dintre ramurile

copacilor, din iarba inalta. Iepurasul nu stia ca ajunsese o celebritate, el nu

dorea decat sa apere cu orice pret onoarea neamului sau.

526

Si iata ca intr-o zi in luminisul din mijlocul padurii, cu ochii sclipitori si

adulmecand urmele, isi facu aparitia chiar lupul cel rau. Prima il zari o

ciocanitoare, care se gandi ca ar fi bine sa-i dea de veste iepurasului si

incepu sa-l strige cat o tinea gura:

- "Nu Mi-e Teama De Nimic"! "Nu Mi-e Teama De Nimic"!

Cotofana se gandi sa-i sara in ajutor si incepu si ea sa strige. La fel si

veverita, si cioara, si brotacul, si ariciul, chiar si sarpele sasaia pe limba lui.

Toate strigau cat puteau de tare numele iepurasului. Acesta auzise

harmalaia si venea in salturi mari sa vada ce s-a intamplat. Lupului, speriat

de atata galagie, i se paru ca vede venind spre el o aratare infricosatoare, cu

doua coarne uriase, care striga cu glas tunator ca "Nu-i e Teama De Nimic".

Asa ca nu statu prea mult pe ganduri si o rupse la fuga. Iepurasul ar fi vrut

sa-l urmareasca, dar... inima ii batea asa de tare...

Se opri in luminis in aplauzele locuitorilor padurii. Si pentru ca era un iepuras

citit, le multumi sincer acestora pentru ajutor.

Nu stim daca iepurasul a mai infruntat vreodata lupul, dar stim foarte sigur

ca de atunci "Nu Mi-e Teama De Nimic" si-a facut foarte multi prieteni pe

care i-a ajutat mai ales cu sfaturi, dupa puterea mintii sale.

CEL MAI FRUMOS DARde Mihnea Moisescu

În după-amiaza aceea Cătălin nu putea să doarmă. Grijile îl goneau pe Moş

Ene de la gene. Cum să-i ardă de somn când în curând era 8 Martie, ziua

tuturor mamelor şi el nu ştie ce dar să-i facă mamei lui?

Ştia numai că ar fi vrut să-i dăruiască ceva cu totul deosebit, dar un cadou

minunat, greu de dobândit.

Dar ce anume, nu ştia. Ieşii în curte.

527

Cerul era înalt, senin şi albastru, de-un albastru clar, strălucitor, ca ochii lui

Cătălin. Privindu-l, băiatul se gândi: ”Ce bine ar fi să pot rupe o fâşioară din

cer, ca să-şi facă mama din ea o bluză cum nu mai are nimeni pe lume!”

O vrăbiuţă coborî din zbor aproape de el şi începu să ciugulească

firimiturile de pâine, pe care băiatul le aruncase în curte.

Văzând-o, Cătălin se veseli şi-i spuse:

-- Prietenă micuţă, te-aş ruga mult să mă ajuţi!

-- Cirip, cirip,! Cu dragă inimă,Cătăline, că şi tu m-ai ajutat pe mine! Cât a

fost iarna de lungă am găsit în curtea ta firimituri de pâine. Spune-mi ce

doreşti şi dacă îmi stă în putere, bucuroasă te ajut!

-- Înalţă-te, vrăbiuţo, în zbor şi adu-mi o fâşioară de cer. Numai atât

cât să îşi facă mama o bluză!

-- Cirip, cirip! Îmi pare tare rău, dar eu până la cer nu pot ajunge. Asta o

poate face numai Lia-Ciocârlia, prietena soarelui. Dar ea nu s-a întors încă

din ţările calde.

Necăjit, băiatul ieşi în stradă şi porni aşa, fără o ţintă precisă. Se trezi

la malul mării şi-şi aminti filmul în care Făt-Frumos cobora în adâncul mării

ca să aducă Ilenii-Cosânzenii un peştişor cu totul şi cu totul de aur. Fără să

îndrăznească să se apropie mai mult de mare, Cătălin începu să strige cât îl

ţinea glasul:

-- Mare! Puternică mare! Curând e ziua mamei şi-aş vrea să-i fac un dar

minunat, greu de dobândit. Fii bună şi dă-mi un peştişor de aur, chiar dac-o fi

mititel, cât degetul meu mic!

Marea îi răspunse morocănoasă:

-- Că altă treabă nu am, decât să-ţi dăruiesc din comorile mele! Ia lasă-mă-n

pace!

Cătălin strigă supărat:

-- Eşti o răutăcioasă şi o zgârcită!

Porni spre casă şi nu după mult timp se lăsă seara. Cerul se spuzi de

stele... Lui Cătălin îi alergau ochii de la o stea la alta. Deodată, încolţi în

528

căpuşorul lui o idee : “De-aş putea culege o stea , să o dau mamei, să şi-o

pună în părul ei negru ca cerul nopţii! Ce frumos i-ar sta!”

Fugi spre blocul lângă care era o macara care i se părea lui Cătălin că

îşi proptea fruntea de cer.

-- Macara! Uriaşă macara, ascultă-mă! În curând e ziua tuturor

mamelor şi aş vrea să-i fac cadou mamei mele un dar cum nici un alt copil să

nu poată dărui mamei lui. Te rog mult, ridică-mă la cer să culeg o stea.

Nimeni n-o să se supere! Pe cer sunt doar atâtea stele!

-- Bucuroasă te-aş ajuta, dar până la stele nu pot ajunge. Ele se află

mult, mult mai sus decât te-aş putea eu ridica !

Tare se mai necăji Cătălin! Se întoarse acasă şi se aşeză trist pe un

scaun în odăiţa lui. Creioanele colorate, ce se aflau pe masă, îl priviră mirate.

Li se părea ciudat să-l vadă necăjit, căci Cătălin era un băiat vesel aproape

întotdeauna.

-- Ce-ai păţit, Cătăline? De ce eşti aşa supărat? îl întrebă creionul roşu.

-- Păi cum să nu fiu?! Vine ziua de 8 Martie şi eu nu ştiu ce dar să-i fac

mamei. Aş fi vrut să-i dăruiesc un lucru minunat, greu de dobândit: o fâşie de

cer senin, o stea sau un peştişor cu totul şi cu totul din aur...

-- Aşa... Şi zici c-ai vrea să-i dăruieşti un lucru frumos, greu de

dobândit?

-- Da, da!

-- Eu cred c-ai putea să-i faci un asemenea dar! zise creionul roşu. Ce-

ar fi să-i dăruieşti o floare desenată de tine, dar o floare frumoasă, ca cele

din poveşti? Cred că s-ar bucura mult primind un asemenea dar.

-- O! Să desenez o floare atât de frumoasă cum spui, e tare greu! Nu

pot!

-- Încearcă! Încearcă, şi noi, culorile, te vom ajuta cu toată dragostea.

Cătălin, după ce mai stătu o vreme în cumpănă începu să deseneze.

Lucră încet, cu migală, gândindu-se tot timpul la zâmbetul mamei lui. Când

termină, culorile începură să aplaude şi să strige în cor:

-- Ce floare frumoasă! Ce floare frumoasă!

529

-- Are petale ca cerul senin, iar în mijloc e galbenă ca un peştişor de

aur sau ca o stea! zise creionul roşu.

La 8 Martie, de dimineaţă, băiatul dărui mamei desenul. Mama privi

foaia îndelung, uimită, apoi exclamă:

-- Tu ai făcut floarea asta?! Tu singur?!

-- Da...

-- Minunat! Nici de mi-ai fi dăruit o stea nu m-aş fi bucurat atâta!

Cum au fugit odata jucariile de la un copil

In noaptea aceea o raza de luna se furisa pe fereastra in camera lui Petrisor

si lumina o gramada de jucarii inghesuite: o cutie de creioane colorate, un

ursulet de pasla, o carte de povesti, o minge albastra. Si de indata ce le

atinse raza lunii, jucariile pornira sa se miste. Cutia de creioane colorate se

deschise fara veste si creioanele cazura unele peste altele in spinarea

ursuletului. Ursuletul sari ca ars:

- Aoleo, ce-i asta? Ma omoara!

Si se inghesui mai tare in cartea de povesti, care-l ocari cu glasul pe

jumatate adormit:

-Ia vezi! Mi-ai indoit toate filele! Si asa sunt destul de rupta si mazgalita!

Si se propti de mingea albastra, care o lua la goana rostogolindu-se pe

podea, catre capatul celalalt al camerei. Ursuletul raspunse manios cartii de

povesti:

- Ce cauti aici? Ar trebui sa fii pe raft! Apoi, fara sa mai astepte, se rasti catre

cutia de creioane colorate:

- Iar tu ai putea sa-ti tii creioanele mai bine! N-ai capac?

- Am avut! se planse cutia de creioane colorate. Dar Petrisor mi l-a rupt!

- Si pe mine, ia uitati in ce stare m-a adus! se jelui cartea de povesti,

rasfirandu-si dinaintea celorlalti foile ferfenita.

530

-Aveti dreptate! mormai atunci ursuletul, scuturandu-si blana roasa. Mie

parca nu mi-a rupt o laba? Si ofta si el de mai mare jalea. Vedeti numai cum

ne-a azvarlit acum aici, unele peste altele?

Mingea albastra, de suparare, se legana cand intr-o parte, cand intr-alta, pe

podea:

-Cu mine da in toate geamurile! Intr-o zi am sa ma sparg de tot!

-Ce mai! Mormai ursuletul ridicandu-se drept in picioare. Eu nu stau aici!

Plec!

-Unde pleci? Se speriara celelalte jucarii.

-Ma duc la magazinul de unde am venit! Vorbi el apasat. Ce nou si ingrijit

eram acolo! Poate am sa gasesc alt copil, care are sa ma ia cu el si are sa se

poarte frumos cu mine! Poate imi va drege si laba rupta!

- Stai ca vin si eu! striga atunci cutia de creioane colorate. Imi strang doar

creioanele imprastiate si o iau din loc!

- Nici eu nu mai stau aici! Vin cu voi! vorbi hotarata cartea de povesti,

tremurandu-si paginile de atata suparare. Iar mingea albastra se invarti in

loc sa-si faca vant spre fereastra.

- Si eu, si eu!

- Sa ne grabim! le spuse atunci ursuletul. Pana nu se stinge raza de luna! Si

ajutandu-se una pe alta, jucariile se suira pe fereastra si se facura nevazute.

Iar raza lunii pieri din odaie si din pervaz si porni cu ele.

Calatorira mult pe strazile adormite pe sub lampile aprinse, pe unde nu

trecea nici tipenie de om. Se zari doar intr-o curte un catel latos, care de

mirare uita sa le mai latre. Intr-un tarziu, cand in zare mijira zorii si raza lunii

pali, ajunsera obosite in pragul magazinului cel mare din centrul orasului. Si

cum disparu raza, asfintind, adormira si ele cu toatele, unele langa altele.

Si asa se face ca dimineata, cand venira vanzatorii sa deschida magazinul, le

gasira acolo. Vanzatorul de la raionul de jucarii le lua in mana, minunandu-

se:

- Ce-o fi cu jucariil e astea rupte, aici? Si ce sa fac cu ele? Doar aici vindem

jucarii noi, de abia iesite din fabrica.

531

Le-o fi azvarlit vreun copil! isi dadu cu parerea vanzatorul cel tanar de la

articolele de sport.

- Ia-le inauntru! spuse si vanzatorul de la articolele de drogherie. Poate va

veni cineva sa le ceara!

Trecura cateva zile. Intr-o dimineata intra in magazin tocmai Petrisor, de

mana cu mama lui. El o lasa pe mama sa umble dupa ce avea ea nevoie in

alte parti si alerga pe data spre raionul de jucarii, cum face totdeauna, sa

vada jucariile noi. Acolo insa dadu cu ochii, pe tejghea, drept in fata, de cutia

lui de creioane colorate, de minge, ursulet si cartea de povesti.

Numaidecat se repezi la ele, explicand vanzatorului:

- Sunt jucariile mele!

Vanzatorul, care tocmai ii intinsese unui baietel subtirel un iepure de

cauciuc, se intoarse catre el:

- Ia stai putin! Cum vine asta? Daca sunt ale tale, ce cautau in fata

magazinului cu noaptea in cap?

Baietelul cu iepurele se uita intr-o parte la Petrisor si spuse repede:

- Poate au fugit de la el! Iar o fetita mititica, cu ochi neastamparati, adauga

si ea, pe un glas plangaret:

- Nu vedeti ce rupte sunt, saracele?

- Asta e! Se poarta urat cu ele! Se vede cat de colo! vorbi un alt baietel care

de abia isi desprinsese ochii de la masinutele si avioanele cu cheie. Petrisor

isi lasa capul in jos si se inrosi peste urechi.

- Ce spui? Il intreba vanzatorul. Cum sa ti le dau inapoi? Uita-te si tu cum

arata!

Petrisor tacea mereu, cu ochii in pamant. Nici ceilalti copii nu mai spusera

nimic, privindu-l cu suparare.

Vanzatorul isi plimba ochii de la el la jucarii si iarasi la Petrisor, mangaindu-si

barbia, pe ganduri:

- Eu zic c-ar trebui sa le daruiesc unui alt copil, care sa stie cum sa se poarte

cu ele!

532

- Nu, nu! se impotrivi atunci Petrisor, cu lacrimi siroindu-i pe obraji. Nu le dati

altui copil! De acum inainte am sa am grija de ele! Numai sa vedeti!

- Ei, copii, ce spuneti? Ce facem cu jucariile lui Petrisor? intreba vanzatorul.

Baietelul subtirel spuse incet, tragand usor de-o ureche iepurele de cauciuc:

Daca are sa se poarte frumos cu ele de acum inainte...

- Si nu le mai rupe... adauga, mai incet inca, fetita de langa el.

Vanzatorul din spatele tejghelei hotari:

- Daca spuneti voi... si daca lui Petrisor ii pare rau de felul in care s-a purtat

pana acum cu jucariile lui... sa i le dam inapoi.

Dar numai pentru o vreme! Sa vedem cum se va purta! Daca se tine de

vorba si are grija de ele, i le lasam, iar de nu, i le luam pentru totdeauna si le

dam altui copil, care sa le merite!

- Asa, asa... incuviintara copiii.

Iar Petrisor isi stranse jucariile la piept si pleca cu ele fara sa se mai uite

inapoi. Din ziua aceea am auzit ca se poarta tare frumos cu orice jucarie. Si

nici uneia nu i-a mai trecut prin minte sa plece de la Petrisor!"

GRESEALA CUMINTICAIde V.Gafita

O cunoaşteţi pe Cuminţica? Cuminţica este fetiţa aceea cu părul legat strâns

în două codiţe. Dacă aţi trecut prin faţa blocului nostru nu se poate să nu o fi

văzut jucându-se cu ceilalţi copii de seama ei; pentru că nu trebuie să credeţi

cumva că dacă i se spune Cuminţica, înseamnă că nu se joacă, nu alergă, nu

cântă şi nu se ceartă uneori. Dar ea ştie unde şi când poate să se joace,

respectă regulile de circulaţie şi orele de odihnă stabilite de blocul nostru.

Astăzi după- amiază, tocmai venise de la grădiniţă când mama ei i-a spus:

-Daniela - pentru că de fapt aşa o cheamă pe Cuminţica – du-te, te rog, până

la magazin să iei o pâine.

533

-Desigur, mămico, a răspuns Cuminţica şi luând banii a plecat imediat.

Nu s-a îndepărtat bine de casă şi a văzut-o pe prietena ei, İrina, alergând

grăbită.

-Unde te duci? a întrebat-o ea mirată.

N-am timp de vorbă, i-a răspuns İrina. M-a trimis mama la magazine să iau

pâine şi mi-a zis să vin repede.

-Nu ştii că nu-i frumos să fugi pe trotuar? a mustrat-o Cuminţica. Poţi să

loveşti trecătorii, iar la traversare nu ai timp să te asiguri dacă vine vreo

maşină.

-Lasă-mă cu sfaturile tale, i-a întors vorba İrina şi a plecat mai repede în

goană. Dar n-a făcut câţiva paşi că a trebuit să ocolească un grup de

muncitori care reparau ceva la o gură da canalizare. Dar dându-se jos de pe

trotuar nu a observat o maşină ce venea din spatele ei: frâne, scrâşnete,

spaimă.

-Hai cu mie, i-a spus Cuminţica şi a luat-o de mână. A merge repede pe

stradă nu înseamnă ca trebuie să alergi.

Acum erau două fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Nu

merseră prea mult şi văzură o fetiţă necunoscută care plângea la marginea

trotuarului.

-De ce plângi? a intrebat-o Cuminţica.

Printre sughiţuri fetiţa i-a explicat:

-M-a trimis bunica la farmacie şi mi-a spus sa merg după cum arată semnele

de circulaţie. Dar sunt atâtea semne că nu mai ştiu să mă descurc.

- İată, acela roşu, cu o dungă albă e semn pentru maşină că pe această

stradă nu are voie să circule. Mai încolo este altul albastru cu silueta unui

tătic şi un copil de mână. Pe acolo trebuie să mergem noi, pentru că semnul

ăsta înseamnă: trecere pentru pietoni.

- Vai, ce multe sunt, suspină fetiţa.

-Până ai să le înveţi, hai cu mine, că tot trecem pe la farmacie, îi zise

Cuminţica.

534

Acum erau trei fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Abia cotiră

pe prima stradă că dădură peste o multime de oameni în faţa unui camion.

-N-am nicio vină explică şoferul camionului, galben la faţă şi cu vocea

răguşită. Fetiţa s-a grăbit să treacă strada rin loc nemarcat şi fără să se

asigure. Noroc că am avut frâne bune, altfel cine ştie ce se putea întămpla.

Fetiţa nu era alta decât marilena, vecină de scară cu Daniela, Cuminţica.

Stătea speriată, tremura şi nu putea scoate nici un cuvânt.

- Unde te duceai? o întrebă Cuminţica.

- La …la… chioşc…să cumpăr un ziar… pentru tata.

- Hai cu noi, îi spuse Cuminţica, trăgând-o din miljocul mulţimii.

Erau acum patru fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.

Se vedea magazinul din centrul cartierului când întâlneşte un mic agent de

circulaţie ducând de mână o fetiţă cu ochii în lacrimi.

- Ce-i cu tine, Marcela? o întreabă Cuminţica mirată.

- O cunoaşteţi? se bucură micul agent.

- Da, e sora colegei mele, İulia Stănescu, de pe strada noastră.

- Am găsit-o în partea cealaltă a străzii, plângând că nu ştie pe unde să

traverseze, explică micul agent de circulatie. Acum am trecut-o eu, de la un

colţ la altul al străzii.

- Dacă îmi dai voie, o luăm cu noi, ceru Cuminţica.

Erau acum cinci fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.

Nu ştiu dacă în drumul ei Cuminţica a mai adunat şi alte fetiţe care nu ştiau

să circule pe stradă. Dar şi pentru atât cât am văzut până aici Cuminţica

trebuie felicitată, cu toate că , în dorinţa de a ajuta pe alţii, a făcut şi ea o

greşeală! Voi ştiţi care?

A uitat că pe trotuar merg copiii doi câte doi, ca să nu încurce pe ceilalţi

oameni să circule.

MARICICA

535

De Luiza Vlădescu

Maricica este o fetiţă din grupa mică.

Dimineaţa ea se pregăteşte să plece la grădiniţă. Se scoală, se îmbracă... se

uită în oglindă şi cântă:

Mă aşteaptă grădiniţa,

Ce frumoasă e fetiţa!

Cănăfior alb la ciorap,

Fundă roşie pe cap!

Aşa cântă Maricica şi dă să iasă pe uşă afară, când deodată se aude strigată:

- Maricică, Maricică... nu pleca, eşti murdărică!

Maricica se întoarce:

- Cine mă strigă?

- Eu, pieptenele... Nu te-ai pieptănat!

- Nici nu te-ai spălat! îi strigă apa din lighean.

- Nici cu săpun nu te-ai dat... se răsuceşte săpunul supărat în farfurioara

sa

- Nici pe dinţi nu te-ai spălat! spune periuţa de dinţi.

- Şi pieptenele, şi apa, şi săpunul, şi peria de dinţi sar în sus şi strigă:

- Întoarce-te, întoarce-te, Maricică!... Nu vezi că eşti murdărică?

- Rău se supără Maricica. Le scoate limba, se strâmbă şi spune:

- Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, eşti rece şi odată,

când m-am spălat pe faţă mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule te bagi unde

nu-ţi fierbe oala! Când vreau să mă dau cu săpun numai pe frunte şi pe

obraji, tu mi te bagi şi în urechi şi în nas şi-n ochi...Cu pieptenele sunt

supărată, că mă trage de păr... Şi cu tine, perie de dinţi, nu vreau să vorbesc,

că ai pastă amară... şi mă ustură limba... Să mă lăsaţi în pace!

- Maricică, Maricică! îi strigară apa, săpunul, pieptenele şi periuţa de

dinţi.

- Maricica se uită în oglindă şi-şi întrebă fundiţa şi cănăfiorii de la şosete:

536

- Sunt murdărică?

- Nuu... îi răspund fundiţa şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga noastră.

- Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că nu

sunt pieptănată...

- Vai, Maricică, îi şoptesc fundiţa şi cănăfiorii, ce te iei după ei? Nu te vezi că

eşti curată? Uite! Faţa n-are nici o pată. Nasul s-a cam murdărit, că-i răcit...

Părul este sub căciulă; dinţii sunt pitiţi în gură; mâna, vezi, mănuşă are... Nu-

i nevoie de spălare!

- Aşa?

- Daaaa!

- Atunci pot pleca.

Şi Maricica pleacă la grădiniţă cântând:

Mă aşteaptă grădiniţa,

Ce frumoasă e fetiţa!

La grădiniţă, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă, s-a prins în

horă... şi cântă cu ceilalţi copii:

Coroana e rotundă,

Rotundă e şi luna,

Frumoasă e şi fata...

Pe care o aleg...

Maricica cântă şi se învârteşte în horă... dar pe ea nu o alege nimeni să joace

în mijlocul horei.

- Alege-mă şi pe mine! strigă Maricica unei fetiţe.

- Nu te aleg, că nu eşti pieptănată...

- Alege-mă tu! strigă ea unui băiat, ce se află în mijlocul horei.

- Nu... nu te aleg, Maricică, fiindcă eşti murdărică.

- Ei, şi? ridică Maricica din umeri. Nu mai pot! Iaca eu mă joc cu Ursulache...

Plecă din horă, îşi ia ursuleţul din dulap şi se aşază pe un scăunel. Îşi

priveşte pe furiş mâinile şi-şi întrebă în şoaptă fundiţa:

- Sunt eu murdărică?

537

- Nuuuu... ştiu, răspunse fundiţa. Eu văd că faţa n-are nici o pată, nasul s-a

cam murdărit, da-i răcit.

- Taci, taci! strigă ursuleţul. Eşti o fundiţă mincinoasă... Azi nu s-a spălat

deloc... Eu cu Maricica nu mă joc.

Şi ursuleţul se răsuceşte şi sare din mâinile Maricicăi.

Fundiţa a tăcut. Au tăcut şi cănăfiorii.

Maricica-i singură şi-i vine să plângă...

Copiii se joacă şi cântă:

Coroana e rotundă,

Rotundă e şi luna,

Frumoasă e şi fata...

Pe care o aleg...

Maricica ia o păpuşică, dar păpuşica îi strigă:

- Lasă-mă-n pace! Îmi murdăreşti rochiţa cu mâinile tale murdare!... Lasă-

mă...

Începe să plângă Maricica... Şi plânge, şi plânge... şi lacrimile-i curg şiroaie

pe obraz. Iar pe unde trec ele rămân dâre curate. Se frecă Maricica la ochi cu

mâna, dar mâna-i murdară de marmeladă, şi de ou, şi de plastilină... şi-şi

mânjeşte toată faţa...

Râd copiii şi strigă:

- Maricică, Maricică, noi nu vrem în grupa mică să avem o murdărică!

Pleacă Maricica acasă

Pieptenele, săpunul şi periuţa de dinţi nici că se uită la ea. Aleargă Maricica

la apă dar apa o stropeşte şi-o ocărăşte:

- Nu, nu te apropia de mine. Eu sunt rece, nu sunt bună...

Ia săpunul, dar săpunul îi sare din mână şi îi strigă:

- Nu te pot ajuta. Am clăbuci şi-ţi intru în urechi, şi-n nas şi-n ochi.

Când să ia pieptenele, el îi strigă:

- Nu vreau să te ajut, ai spus că te trag de păr...

Periuţa de dinţi se tânguie şi ea

538

- Eu am pastă amară... nu pot să-ţi spăl dinţişorii. Şi-apoi, tu te-ai supărat pe

noi.

- Nu, ... plânge Maricica. Nu mai sunt supărată. Vreau să fiu curată... Copiii

din grupa mică m-au gonit, că-s murdărică...

- Eşti murdărică? se mirară piptenele şi apa, periuţa de dinţi şi săpunul...

Parcă spuneai că faşa n-are nici o pată... nasul s-a cam murdărit că-i răcit.

Părul este sub căciulă, dinţii sunt pitiţi în gură, mâna, vezi, mănuşă are... Nu-i

nevoie de spălare.

Fundiţa i se clătină în păr:

- Nu, nu, nu-i nevoie!

Dar Maricica îşi scoase fundiţa, şi apa... fâş, fâş... spală fetiţa. Şi săpunul face

spumă multă, multă, şi-o spală pe ochişori, pe obrăjori, pe urechi, pe mâini,

pe gât. Pieptenele o piaptănă, periuţa de dinţi o spală...

Tare frumoasă e acum Maricica! Se uită-n oglindă şi râde:

- Mai sunt oare murdărică?

Apa şi săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi îi cântă:

- Maricică, Maricică, nu mai eşti o murdărică...

Eşti o fată curăţică, cum sunt toţi din grupa mică!

Nu numai la gradinitade Octav Pancu-Iaşi

Povestea asta este despre un băieţel care l-a uitat pe „bună ziua”.Cum

adică „l-a uitat”? o să întrebaţi voi, că doar „bună ziua” nu-i o umbrelă s-o

uiţi la un vecin şi nu-i o pălărie s-o uiţi în tren. „Bună ziua” – ştie oricine- e

„bună ziua” şi nu poate fi uitat, spuneţi voi şi aşteptaţi de la mine să vă dau

dreptate şi să închei această discuţie fără rost. Îmi pare rău, dar nu pot. Şi

539

iată de ce: ieri veni la mine acasă un băieţel să mă invite la o serbare, la

grădiniţă.

Băieţelul intră şi îmi spuse:

- Copiii vă invită la grădiniţă. Dăm o serbare. M-au trimis pe mine să vă spun.

V-am spus, acum plec...

- Asta-i tot?

- Tot.

- N-ai uitat nimic?

- Nimic.

- Ba ai uitat. L-ai uitat când ai intrat pe „bună ziua”. Unde l-ai uitat?

- Nu ştiu.

- Cum se poate să nu ştii? Aminteşte-ţi! Nu poţi pleca aşa la drum, fără „bună

ziua”. Gândeşte-te puţin! Ai mai trecut pe undeva înainte de a veni la mine?

- Am mai trecut pe acasă.

- Poate l-ai uitat pe „bună ziua” acasă. Ai telefon?

- Da.

- Ce număr?

Îmi spuse numărul şi sunai acasă la el. Răspunse bunica.

- Sărut mâna, bunicuţo, începui. Iartă-mă că te iau de la treburi. Nepotul

dumitale e la mine. I s-a întâmplat ceva, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu cumva l-

a uitat acasă?

- Nu, auzii de la celălalt capăt al firului. Din păcate nu l-a uitat acasă. Dacă-l

uita, îl găseam. Nici când a trecut pe acacsă nu-l avea la el. A deschis uşa de

la bucătărie, a spus: „Bunică, mi-e foame!”, a înfulecat o pârjoală, dar, ţin

bine minte, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu ştiu unde l-a uitat. Ştii cumva

dumneata?

- Nu ştiu, dar o să aflu. Mulţumesc, bunicuţo. Sărut mâna. Lăsai receptorul în

furcă şi-i vorbii băieţelului:

- Nu l-ai uitat acasă. Ai mai fost pe undeva?

- Da. Am trecut pe la un chioşc de ziare.

- Care chioşc?

540

- Cel din colţ. Am întrebat dacă a apărut...

- Nu-l mai aşteptai să sfârşească. Aşa cum eram, în cămaşă, cu papucii de

casă în picioare, o zbughii spre chioşcul de ziare din colţ.

- Noroc! îl salutai pe vânzător. Fii bun şi dă-mi o informaţie. Nu, nu Informaţia

Bucureştiului, altfel de informaţie. A trecut pe la dumneatat un băieţel aşa şi

aşa... (Prin „aşa şi aşa”, cititorii sunt rugaţi să înţeleagă descrierea

amănunţită a băiatului.)

- A trecut, îmi răspunse vânzătorul.

- Fii bun atunci şi uită-te... Nu cumva l-a uitat aici pe „bună ziua”?

- N-are nici un rost să mă uit. Nu l-a uitat. Nu avea cum. Nu l-a lăsat nici o

clipă. A întrebat dacă a apărut o revistă, dar n-am auzit nici un „bună ziua”.

Poate l-a uitat în altă parte.

- Bine. O să aflu unde l-a uitat. Noroc!

Băieţelul mă aştepta acasă., jucându-se cu maşina mea de scris. (Am fost

nevoit s-o dau la reparat după aceea, dar asta v-o spun numai aşa, în

treacăt...)

- Nu l-ai lăsat pe „bună ziua” nici la chioşc, îi zisei, în timp ce îi luam din faţă

maşina de scris, fără să bănuiesc că era prea târziu... Nu ai mai fost nicăieri?

- Nu.

- Atunci înseamnă că l-ai uitat la grădiniţă. Stai să mă interesez. Luai

telefonul şi formai numărul grădiniţei.

- Alo, vă salut... Nu vă supăraţi, cu cine vorbesc?

- Cu grădiniţa! îmi răspunse o voce groasă.

- Chiar... grădiniţa?

- Chiar.

- Atunci, iată ce aş dori să vă întreb: acum, după ce au plecat copiii acasă, aţi

făcut curăţenie?

- Desigur.

- Şi aţi măturat sub fiecare scăunel, sub fiecare măsuţă, aţi şters praful de pe

raftul cu jucării, aţi...

- Mai încape vorbă?!

541

- Într-adevăr, nu mai încape şi totuşi aş mai avea ceva de spus: cred că un

băieţel l-a uitat la grădiniţă pe „bunz ziua”. Nu cumva l-aţi găsit?

- Ba da. L-am găsit în dulapul cu şorţuri, în buzunarul unui şorţ. E al unui

băieţel, când pleacă de la grădiniţă îl uită mereu în buzunarul şorţului. La

grădiniţă îl are tot timpul la el. Îl dă doamnei educatoare, doamnei directoare

şi mie, îngrijitorului. Cum s-ar spune, cu alte cuvinte, la grădiniţă e un băieţel

respectuos. Dar de vreme ce-l uită mereu pe „bună ziua” în buzunarul

şorţului, cred că acasă sau în altă parte nu-i la fel.

- Mulţumesc. M-am lămurit.

Şi pentru că mă lămurisem, îi spusei băieţelului:

- Ţi l-am găsit pe „bună ziua”. Îl uiţi mereu la grădiniţă, în buzunarul şorţului.

Asta nu se poate. Ai nevoie de el nu numai acolo. Ai nevoie de el

pretutindeni.

Şi spunând acestea băieţelului... dar mai bine să ne oprim aici. Gata. Punct.

Bună ziua!

542