4. ACŢIUNEA LEGII PROCESUALE PENATE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞÎ

ASUPRA PERSOANELOR

Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii

respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi

persoane.

Regula generală privind timpui intrării în vigoare, a încetării sau ieşirii din

vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care

presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din

momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare. Legea

procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru

prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale. Legea procesual penală în vigoare

se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură

penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este

în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa

judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are

importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, în această

situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor

juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la

momentul efectuării actului procesual. Spre deosebire de legea penală, care poate fi

şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici

ultraactivă. Alin. (2) al art. 3 din C.proc.pen. stipulează că legea procesual penală

poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă

lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de

legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme

de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la

posibilitatea ultra-activităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la

prevederile art. 3 aî C.proc. pen. (2003) în desfăşurarea procesului penal se aplică

legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau a! judecăţii cauzei în

instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de

procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu

conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs de urmărire

penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală

(2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând valabile toate actele

şi lucrările efectuate până Ia 12 iunie 2003 în baza Codului de procedură penală

(1961)".

Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în

condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse

reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a

îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei altei

legi.

Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită

suveranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii

naţionale asupra acestui teritoriu.

La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul

teritorialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor doua aspecte ale

suveranităţii de stat:

legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale

desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu,

prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea

judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al

Republicii Moldova.

activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre

numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare

pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova,

chiar dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin.

Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în

străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de

procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură

penală al Republicii Moldova. Doar instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele

de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şt numai după legea

procesual penală naţională.

Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii

procesual penale în spaţiu, cum ar fi asistenţa juridică internaţională în materie

penală, realizată în temeiul art. 531-559 din C.proc.pen. şi în baza convenţiilor şi

tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de

reciprocitate.

Conform art. 4 din C.proc.pen., legea procesuală penală este unică pe tot

teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti,

procurori şi organele de urmărire penală, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii.

Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la

cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în

conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în

privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în

conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile

diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, Convenţiei de la Viena cu privire Ia

relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate

internaţionale Ia care Republica Moldova este parte.

TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

Noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal.

Caracteristica principiilor generale ale procesului penal.

Caracteristica principiilor speciale ale procesului penal.

NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate organizată, care trebuie să fie reglementată

potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei

diriguitoare, astfel încît întreaga activitate procesuală să fie direcţională spre

realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii

penale.

Noţiunea de principiu aî procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu

largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în

ştiinţa dreptului procesual penal.

Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter

general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.

Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebita importanţă

teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţelegerea

şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult

sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica

judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea întregii

reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute, de la

care nu există nici o abatere.

Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările

lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte,

chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază.

Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot fi

similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa

normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui

sistem procesual.

Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică

faptul că în frontispiciul normelor juridice de ampli cabilitate amplă, printre care se

numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care

reflectă concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii

tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al Republicii Moldova debutează

prin înscrierea în primul său titlu "Dispoziţii generale privind procesul penal" - a

normelor juridice în care se materializează principiile fundamentale ale procesului

penal.

Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul

penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem

procesual şi caracteristicile lui cele mai importante.

In doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal

poate fi reţinută numaî în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi

procesuale, de aceea nu pot fi considerate principii generale acele reguli care

privesc numai una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din

C.proc.pen.) însă este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte

desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecaţii - principiul

publicităţii şedinţei de judecată (art. 18 din C.proc.pen.). Această limitare, prin

excepţie, a întinderii unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii

importanţei procesuale a acestei reguli consfinţite constituţional - art. 117 din

Constituţia Republicii Moldova.

Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi

principal pentru orientarea în activitatea practică a instanţelor judecătoreşti, părţilor

în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt

reglementate exhaustiv sau cu privire la care nu există norme juridice de

concretizare. În asemenea situaţii principiile generale ale procesului penal vor

constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii procesuale, deoarece rezolvarea

în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendmţa generală de soluţionare a

cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirii

politicii penale a statului.

Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma

procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale.

Principiile caracterizează gradul de apărare în cadrul procesului penal a drepturilor

şi libertăţilor omului.

Dar nu orice precept general devine implicit şi principiu al procesului penal.

Din acest considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea

principiilor de alte reguli ale procesului penal:

1.Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care

reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul

pe-nal.

2.Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul

cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii

procesual-penale. Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot

parcursul desfăşurării procesului penal. Din considerentul că limitele acţiunii

fiecărui principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile

fiecărei faze procesuale în parte, principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea

principală în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal.

3.Principiile procesului penal sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă

posibilita-tea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale. Principiile

proce-sului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în Constituţie, iar mecanismul

realizării procesual penale este detaliat de Codul de procedură penală.

Principiile procesului penai îşi găsesc reflectarea în unele tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte.

4.Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi aplicabilitate

directă în cadru! procesului penal şi sunt obligatorii pentru toţi cei

implicaţi în procesul penal.

5.Toate principiile procesului penal formează un sistem integra, unde

conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de funcţionalitatea

întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de regulă, la încălcarea altor

principii ale procesului penal.

Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia

naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la CtEDO în

vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate după ce toate mijloacele

procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.

Sistemul principiilor procesului penal

In procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie de

avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente ale acestuia;

2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal.

Într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe

care 1-a proclamat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28). Sistemul

principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu trebuie să fie

altul decât sistemul legii procesuale.

a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie

procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării

înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea

problemei.

Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o

mare constanţă în abordarea problematicii respective.

Principiile procesului penal în cadrai derulării procesului penal nu se manifestă

niciodată izolat, în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului

penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă. Conţinutul

fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de bază, după

cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea

riguroasă a celorlalte. În cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile

procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea

sa cu toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg arsenal de reglementări ale

procesului penal.

Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interdependenţa sa

cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea. Legalitatea constituie un

cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte principii. Toate

principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate

plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se

realizează decât în formele prevăzute de lege.

Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se

manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are tangenţă cu toate

celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină

reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în

măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii

participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea

procesului penal. Între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare

şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase

exemplificări ar putea evoca aceste legături.

Procesul-penal se desfăşoară în corespundere cu următoarele principii: 1.

Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi

a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5.

Inviolabilitatea persoanei; 6. Inviolabilitatea domiciliului; 7. Inviolabilitatea

proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba

în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului

Ia apărare; 12. Publicitatea şedinţei de judecată; 13. Accesul liber la justiţie; 14.

Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire

împotriva sa; 16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;

17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi

erorilor judiciare; 18. Principiul contra-dictorialităţii în procesul penal; 19.

înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20.

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a

probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.

CARACTERISTICA PRINCIPIILOR GENERALE ALE PROCESULUI

PENAL

Legalitatea procesului penal

În conformitate cu alin. (3) al art. I din Constituţie, Republica Moldova este un

stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept

este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un

principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor

juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de

drept.

Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţa

cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia

cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea

respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor sociale. în

alin. (1) al art. 1 din C.proc.pen. se prevede că procesul penal reprezintă o

activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea

procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului penal şi

toată activitatea instanţei de judecată, părţilor şi participanţilor la procesul penal să

se realizeze în conformitate cu legea.

Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a

principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a

dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al normelor

de drept procesual penal.

Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în

realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin

incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi

sancţiunilor de drept penal.

Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale,

fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla

poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal

principiul nulla justiţia sine lege.

Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:.

•principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional:

•tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

•prevederile Constituţiei Republicii Moldova;

•Codul de procedură penală.

La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei,

urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu

privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova

este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire dreptul tratatelor,

încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII

din 04.08.1992, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu

îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin

legalităţii naţionale.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică urmează a

fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor

şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova parte, instanţa va aplica

reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informînd despre

aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de

Justiţie.

Prezumţia nevinovăţiei

Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului

penal şi unul din drepturile rundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea

prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se

consacră drepturile fundamentale ale persoanei.

Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de

instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada

războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în

Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste

documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană

atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea

fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.

Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin

prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului (1948); art. 6 §2 al Convenţiei Europene de Apărare a

Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor

civile şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă

a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană

acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi

dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au

asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură penală în art. 8

"Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată

doar printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până

la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este

prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei

prezumţii.

Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau

inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună

credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi

respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de

judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda

şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.

Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dovedească

nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din с proc.pen. al RM). De asemenea, este

recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de

săvârşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun

interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană.

Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrai unui proces cu respectarea garanţiilor

procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina

probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din с proc.pen. al RM, pct. 7)

al art. 64, pet. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri de

condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de

persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât

cel procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de

toate drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera

alegere a locuinţei ş. a.

Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau

concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi

întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi

înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului

că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza

unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile

sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea

dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii

probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage două sau mai multe concluzii

opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă, arată

imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de condamnare.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor

Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real

se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile.

Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa

legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de

sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice aîtă opinie, origine

naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice

altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale

stipulate de art. 16 al Constituţiei - "Egalitatea". În esenţă, principiul dat este o

exprimare particulară a principiului general al egalităţii.

în primul rând, acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor

implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă

aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că

orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii.

Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a

persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când

inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă

discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor

se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea

înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare

pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai

privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor

judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii

şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei.

In al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în

procesul penaî trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a

face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău

faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele.

Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru

discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din

art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia

discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o

interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice

orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat

că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o

justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi

este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins.

Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a

încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce

alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi

deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o

justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de

ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit

justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei

daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din

cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei

posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip

de fapte (Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a

justiţiei oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de

tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces

civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces

penal (Kamasinski v. Austria).

Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un

domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie

nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea

în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii când este

vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral inerent

persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită

angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.

Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu

privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă

cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care

Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte

internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările

internaţionale.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile,

libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general

al procesului penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de procedură penală

obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea

umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor

participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia

valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante Ia procesul penal sunt şi

altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentante ale organelor de stat

cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.

Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,

partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi

în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile

şi demnitatea oricărui participant al procedurii penale.

Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când persoanele

oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de

încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci când aceste

acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale sau alte acte

care le reglementează statutul juridic.

Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24:

Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi

psihică;

(2)Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane

ori degradante.

Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el

primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la

10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este

reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru

prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante,

adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru

Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu

privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984

pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori

degradante.

În toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman,

tratament degradant.

Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987,

stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei

persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în

scopul obţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau

mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o

sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe

persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.

De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:

*Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;

*Cauzarea intenţionată a durerii;

*Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau

intimidarea. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de

bază aleart. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau aî

pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile

Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate

de Curte, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia

(Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după

cum urmează:

Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în

condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a o

pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prin

demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului

posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.

În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin

orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în

cursul procesului penal.

Codul penal al Republicii Moldova în art. 309/1 prevede răspundere penală

pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana

vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi

prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni

ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

Inviolabilitatea persoanei

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având

obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.

Atât Constituţia, cât şi C.proc.pen. stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa

persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise

măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri

excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase

care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2) îl art. 11

din C.proc.pen. stabileşte că nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi

modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de necesitatea

de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea scopurilor

procesului penal şi dreptului penal.

Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate să se

deplaseze liber fie din cauza, că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închiderea întro

celulă etc.), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute

de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu

părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume).

Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a

unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din C.proc.pen.),

excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire

penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.

Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în

hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea

loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei în

stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de

30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi

imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală, în cazul K-F v.

Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de

minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a

înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că

perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că

autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie

respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale.

Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală.

Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot ti aplicate la privarea de

libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu

poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar

dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest

sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să

elibereze imediat orice persoană arunci când temeiurile reţinerii ori arestării au

decăzut.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi

mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care

au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente

pentru a justifica o detenţie legală.

Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută

cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.

Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă drepturile

sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi

încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în

limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau care acordă asistenţă

juridică garantată de stat. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei

private de libertate să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le

folosească pentru a contesta privarea de libertate.

Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele

enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167

din C.proc.pen. stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea

unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la

momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care,

printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Procesul-verbal se aduce la

cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre

drepturile ei.

Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă în

acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment,

când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru

aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede

posibil. Astfel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele

(de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare.

Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei

trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11

din C.proc. pen., deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin

dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de

posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă

într-un limbaj clar toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice

înţelegerea fiind explicaţi.

ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de

condiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu

respectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau

unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima

opiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei

(percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul

persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

Inviolabilitatea domiciliului

Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de

bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art.

8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite

amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii

domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă

constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru

securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi

prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea

drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 af Pactului Internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni

arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului.

Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se

afla în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau

pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei

persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de la această

normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri

judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea

fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau

în afara unui proces penal.

În situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările Ia

faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia

interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct 49) al art. 6 din с proc.pen.: "timpul

nopţii - interval de timp cuprins între orele 22°° şi 6°°), cu excepţia cazurilor de

delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea

acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care

explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia

destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane

(casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),

precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă

(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot domiciliu, în

sensul Codului de procedura penală, este şi orice teren privat, automobil, navă

maritimă şi fluvială privată, birou.

Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar

voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există

excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului,

ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat

judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).

Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină

prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i

permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin.

(4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate iară

autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i prezinte imediat, dar

nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei materialele obţinute în

urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de

instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile

Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte

calitatea de domiciliu protejat de Convenţia şi în cazul în care domiciliul a fost

întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru

Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul

întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de

domiciliu.

Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea

rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul

acesteia ori refuzul de a le părăsi Ia cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările

ilegale. Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii;

acţiunile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt

admisibile (art. 93, 94 din с proc.pen. al RM)

Inviolabilitatea proprietăţii

Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă

proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante

documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice persoană

are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi

lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 al Protocolului

adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate. Aderarea şi

ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate mai sus

a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la art. 46

stipulează că:

1)dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt

garantate;

2)averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se

prezumă;

3)bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi

confiscate numai în condiţiile legii.

Examinând art. 13 din C.proc.pen. în corelaţie cu art. I din Protocolul adiţional

nr. 1 al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte.

Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.

Cea de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de

aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât

din următoarele motive:

1)utilitate publică;

2)în condiţiile Codului de procedură penală;

3)conform principiilor generale ale dreptului internaţional.

Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art. I din Protocolul adiţional

nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr. I), recunoaşte, printre altele,

dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a

asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care ar trebui să

servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general (cazul

James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să

servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un

echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor

fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982).

Considerăm că în cadrai procesului penal pot fi private de proprietate sub motive

de utilitate publică sau interes generai persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi

28 ale art. 13 din Legea cu privire ia poliţie, nr. 416-ХП din 18.12.1990, sub

aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor

fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au

săvârşit infracţiuni, trecerea ia locul incidentului (n. a. - care poate fi locul

săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucra nu permite amânare, folosirea în

scop de serviciu (n. a. pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a

mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor,

organizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.

În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror

obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum

şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea

obiectelor alterate sau pierdute în cadrai efectuării acţiunilor legale se restituie de

stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta

în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o

ingerinţa neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu

prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau

proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din C.proc.pen.

Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60 din C.proc.pen.), partea civilă (pct.

20) din alin. (1) al art. 62 din C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile

ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de

probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate

de la persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală.

Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.proc.pen.)

dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală

sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea

însăşi.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,

învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.proc.pen.) are

dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate

de mijloace de probă.

Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90 C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie

bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în

calitate de probe.

Secretul corespondenţei

Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu

terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.

Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor,

al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte

mijloace legale de comunicare.

Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate,

pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică

şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor

legale.

În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de

informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul

urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penala pot

intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate

acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de

procedură penală, în art. 133-138.

Alin. (2) al art. 133 din с proc.pen. prin corespondenţa care poate fi sechestrată

numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete,

containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.

Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul

procesului penal de investigare a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional

de grave.

Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau

arestate. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui

prizonier Ia necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în

nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ

poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992); Cologero

Diana v. Italia (1996)). în jurisprudents pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit

(1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără caracter juridic,

atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa unor deţinuţi

periculoşi despre unele practici comerciale sau alte aspecte asemănătoare.

Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de procedură

penală. Sechestrarea corespondenţei se admite doar cu autorizarea judecătorului de

instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală în

alin. (4), (5) ale art. 135 din с proc.pen. se limitează durata totala de interceptare a

convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să informeze, cel

târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost

interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu

încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage neadmiterea lor ca

informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi

trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.

Inviolabilitatea vieţii private

Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a

respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată

în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie

deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de

exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate

cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a

fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din C.proc.pen.

Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi

inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea

din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la

acest principiu.

Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include

integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a

menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie

exhaustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat câ ar fi prea restrictiv de a

limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască viaţa

după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul pentru viaţa

privată trebuie să cuprindă într-o măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta

relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri (Nîemietz v.

Germania, 1992). In aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa

intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte

persoane şi cu lumea exterioară.

Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate

prin căsătorie sau a relaţiilor ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent

de faptul dacă aceste relaţii au apărat în urma unei căsătorii legale şi indiferent de

relaţiile care există între părinte şi copil. În cazul Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO

a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt

considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată ce relaţiile create în cadrai lor

nu diferă în practică de viaţa unei familii formate prin căsătorie.Totodată în cazul

Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă între două femei şi copilul născut de

una din acestea prin înse-minare artificială, judecătorii au refuzat să califice

aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o

divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce

priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa

conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta

le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva

soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen.

stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori,

bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici

şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia

există o legătură strînsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi

şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care

nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în

ochii săi cu "imaginea" tatălui.

în conceptul de viaţă intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa familială sau

privată, trecute prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. Cu toate că în

anumite momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în

izolator cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest caz. De exemplu,

este o încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu

în camera unde se deţine aftându-se în văzul tuturor.

Pentru protejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, intimă

sau de familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără

necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. Colectarea unei

asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în

general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de

lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară

pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,

apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori

protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa conceptelor de

viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii aparte cum ar fi

percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură este

prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi colectate,

temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută,

precum şi procedura care trebuie urmată.

Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colectarea şi

păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc.

Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa

privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire

penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie

se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze

prezentarea informaţiei cerate sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are

dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii

obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al

acţiunii procesuale respective.

În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată,

legea stabileşte prevederile legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei

in-gerinţe. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să

ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea

lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea

informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată

şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrai procesului penal. Probele

care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea

acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret

În conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de

drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă

valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la

păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării.

Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în

cadrai unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces,

care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate, origine

etnică, limbă.

Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din C.proc.pen. şi altor prevederi din

legislaţia în vigoare'58, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în

condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care

participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei

concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului

proces judiciar înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a

celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre

principiile de bază ale procedurii penal, vine să marcheze asigurarea intereselor

legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de

stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat,

unele acte procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,

sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba

de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele menţionate sunt

subiecţii oficiali, care sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai

al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a

terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba

de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura

procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în special de oferirea posibilităţii

populaţiei majoritare de altă etate din o regiune a ţării de a participa la desfăşurarea

procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi

procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii

şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rândul populaţiei.

Conform pct. a) din alin (3) al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod

gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită Ia audiere.

Legea procesual penală (alin. (2) aî art. 17 din C.proc.pen.) extinde sfera

prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.

Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă

de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire

penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în

procesul penal de către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea

din rândul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude

participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica

dexteritatea profesională care ţine de documentarea privind calitatea sa de

interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către

însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea

formală a prezentei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o

încălcare esenţială a dreptului

la interpret.

Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în

care se desfăşoară procesul penai în vederea aplicării normelor privind asigurarea

cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor

de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de

beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării

asigurate.

Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi

surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.

Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se

aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra

etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în

ansamblu.

Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba

procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia Iui sau de împrejurarea că este locuitor

al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască

mai mult sau mai puţin limba respectivă.

Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi

asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la

şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Кос v. Germania, 1978)

că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite

cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată,

nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare

definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat că garanţia prevăzută la lit.

e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul

audierii, ci se extinde şi la tra-ducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale

angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să Ie înţeleagă, pentru a beneficia

de un proces echitabil.

Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care

acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a

procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a

subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi

în detalii învinuirea.

Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori

este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze

bănuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de

punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind

traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.

Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor

faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale

procesului penal. Din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se

desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce

la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti.

Asigurarea dreptului la apărare

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un

raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni.

Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care intervine între

persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi au

dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa

unui apărător.

Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de

apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care,

potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa

apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin

darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri.

Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele

naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de

principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul

procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,

părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz,

reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, asistaţi gratuit de către un

avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Formularea acestui principiu în c. proc.pen. al RM ca "asigurarea dreptului la

apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare".

Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de

apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură

penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de

a asigura participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor

procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este

una legală şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile

exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a

dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia

dreptului la apărare.

Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia

Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, lit. с) din pet. 3) al

art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere

singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace

necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din

oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. în Hotărârea Plenului Curţii Supreme

de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30 "Cu privire ia practica aplicării legilor pentru

asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi

inculpatului", la pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele justiţiei cer

prezenţa avocatului:

a)în caz de complexitate sporită a cauzei;

b)în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra

singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea

fiecărei persoane în parte;

c)în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau

învinuită persoana.

Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de

urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul

la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau de către un

avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste

organe (pct. 34) din alin. (2) al art. 57).

Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede

licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă ni modul

prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale

avocatului) rezultă din reglementările internaţionale ia care Republica Moldova

este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează

dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este

necesar, a prezenţei unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Diferenţa dintre avocatul ales şi cel care acordă asistenţă juridică garantată de stat

trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze

calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este

realizat şi printr-o serie de norme din с proc.pen. al RM care cuprind, ca şi

Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în pct. 3) al art. 6,

dreptul persoanei:

•să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o

maniera detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. (şi în art. 64

с. proc.pen. al RM);

•să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Acest

drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea

sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa

apărătorului ales sau un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Persoana poate să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar

şi pana la audierea ei în calitate de bănuit.

Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea

procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare.

Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii, să

aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 с.

proc.pen. al RM)

În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi

obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi

inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor.

Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al c. proc.pen. al

RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul

să fie asistate de avocat ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică

garantată de stat. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au

acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea

civilmente responsabilă.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecata sunt obligate să asigure

participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale.

Codul prevede obligaţia organul ui de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa

avocatului ales sau, după caz, a celui care acordă asistenţă juridică garantată de stat

(pct. 14) din alin. (2) al art. 57 din с proc.pen. al RM).

Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal,

procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului

la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor

împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care

poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 7 al art. 63 interzice interogarea în

calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o

infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă

pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.

Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care exercită

apărarea în limitele legale.

Jurisprudenţa Ct.EDO pe cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v.

Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită

cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în

timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în

cauza Campbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul

poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice

pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret

în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând

în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a

apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul luî

constituie o încălcare a art. 6(3)alCEDO.

Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur, c. proc.pen.

al RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător

în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat

în acest sens art. 69 al c. proc.pen., unde sunt enumerate cazurile de participare

obligatorie a apărătorului în cauza penală:

•când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;

•când persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice

sau mintale;

•când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este

militar în termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit

de gravă sau excepţional de gravă şî alte cazuri prevăzute de art. 69 с. proc.pen. al

RM.

Tot aici este menţionată şi cerinţa de prezenţă obligatorie a avocatului "când

interesele justiţiei o cer", sintagmă care este definită cu caracter de recomandare în

Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 citată anterior.

Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală.

Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit (с) din alin. (3) al

art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru

apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat

că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu

este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual,

la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apară

eficient sau nu. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă

apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie

prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din

punctul de vedere al apărării.

Convenţia Europeană, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi

dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea

recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la

audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme

diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe

declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când nu poate

adresa întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele v. Austria

(1990)). с proc.pen. al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările

art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de

protecţie a lui).

Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de

desfăşurare a procesului penal.

Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se

corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii

umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei

de nevinovăţie.

Publicitatea şedinţei de judecată

Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii

societăţii, acest interes fiind de influenţă reciprocă şi utilă. Legiuitorul respectă

exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice

situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii

legale.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele

judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu

specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în

care se respectă toate regulile de procedură.

Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le

conţine art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice

persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie

pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de

şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi

limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu

uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale,

când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate

decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile

închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea

prejudicia interesele justiţiei. In aceste cazuri decizia de a examina dosarul în

şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii

judiciare.

Completarea art. 18 с. proc.pen. cu alin. V) aduce o reglementare

complementară în cadrul publicităţii şedinţelor de judecată prin obligarea audierii

victimei şi martorilor minori în şedinţă închisă.

Art. 316 din с proc.pen. relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şedinţei

de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vâr-sta

de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la

şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din

oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii poliţiei care asigură

ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită pază

sporită.

În realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii

reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto,

audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de

judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii.

Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al

şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de

atac (art. 427 şi 444 с proc.pen.). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea

adoptată se pro¬nunţă, fără nici o excepţie, în mod public.

Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei

justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de

înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este.sancţionată; şi

de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează

hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru massmedia.

Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al

Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14

prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se afiă să fie examinat de

un tribunal independent". Art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că

"orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor

judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi

interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie".

Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al Codului

de procedură penală.

Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penai a fost sesizată şi

evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie166 şi a Curţii Constituţionale.

In dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din

Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca

un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor în

procesul penal.

Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept

fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se

pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru

apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit,

ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele.

particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte

accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului

de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi

obiectiv a circumstanţelor cauzei.

Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării

eficiente a regulilor enunţate:

1.cazurile de incompatibilitate (art. 33, 54 din Cprocpen. al RM);

2.nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din

C.proc. pen. al RM);

3.neadraiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor

mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1)

din alin. (1) al art. 94 din Cprocpen. al RM);

4.nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din C.proc

pen. al RM).

Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la

cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură.

Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare

fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal

de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului

de urmărire penală. Existenţa regulii enunţate este dictată de necesitatea realizării

scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.