4 5 1 5 8 1

«ŢcHîxMoootna Fondator: OCTAVIAN GOGA Director: ALEX. HODOŞ

•V

ANUL XVII Nr. 5

19 MARTIE 1938

IN A C E S T N U M Ă R : " .. -

Omul de Stat de Muşi Tullia; Evocarea Iui Piefre Loti de Emil Bouéry; Perspective de C. Stan; Statuia de I. U. Soricu; Presa pe care o merităm de C. Fundo; înflăcărare nestinsă.» de G. M, Ivanov: Anschlussu/ de Ion Sân-Giorgiu; Biruinţa de Aurel Zegreanu; Romantismul ideologic de 'Bucur Ţincu; însemnări: Front francez antimarxist; D. Lucian Blaga plenipoten­ţiar ; Elevii şi sportul; Wilson poate să fie mulţumit; israel la răspântie ; Decesul partidului conservator; Frumoasele zile dela Aranjaez; etc.

B U C U R E Ş T I * REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: STR. BELVEDERE 6, Et.-V

ABONAMENTUL PE UN AN 250 LEI; PENTRU INSTITUŢII 1000 LEI

Un exemplar 5 Lai

Omul de Stat Ne propunem a vorbi despre omul de s t a t modern; despre ade­

văratul bărbat de s 'a t care este tipul reprezentat iv al cârmuiturilor. Plot clanul de rând nu interesează; el es te inutil şi vid ca scoica

goală în care nu se cristalizează perla. Ce n'est pas le bruit c'est le bien qu'on fait qui constitue le vé-

ritable hotnme ;Xétat, zice Pelletau. La popoarele vechi omul de s t a t avea o semnificai"e mai largă

şi mai amplă ; la greci erau socotiţi ca a*ari legislatorii : Lycurg, S o t

îon, Cilstene; filosofi ca: Socrate , Platen, Xenofcn, Aristotel; ţojţ ca bărbaţi de s t a t treceau şi oratorii de tribună, deşi nu instrumen­tau d rect şi personal afacerile publ'ce.

Un Damostene — de pildă — un ideomali al patriotizmului, e ra considerat ca eminent bărbat de s 'a t cu toate că "nu avea un roj ofi­cial în rosturile publice ale Ateneu

Nu vom vorbi despre omul de s ta t al lui Machiavelli; al te tim­puri, alte moravur i politice, a t lă s t ructură socială. Ceznr Borgia ai" fi un ţip anacronic în secolul nostru, cu toate că Stalin a r putea răs turna argumentul. . .

Omul de stat modern, civil'zat, de care ne ocupăm, reprezint^ metode şi sisteme nouă în conducerea afacerilor; şi, ca o sinteză ideologică a op'niei publ ;ce, a aspiratiunilor populare, a intereselor etnice, a re obligaţii şi răspunderi infinite fată de ţa ră .

înainte de toate, rnui cârmuitor modern i se cere o vas tă - cui- ' tură generală, varie şi aleasă, spre a putea curtrinde toate proble­mele de stat. r l u s o pregăt i re specială în ar ta de a guverna.

Bărbatul de s tat complect este ca un a r l r t e c t : e dator s^-şft cunoască meseria, la perfecţie, spre a putea înălţa monumente du-

137

r a b l e , estetice şi demne de poster i tate .Cu mistrii de noroi nu se ridică temple cu coloane de marmoră de P ă r o s !

Numai în ţările semicivilizate se proclamă — cu dela s'ne pu-1

tere — conducători ai intereselor public?, îndrăzneţ i demagogi ; ei captează naivitatea maselor, croşetând la dantela oplihromă a fă-gădu ; eli lor irealizabile.

Conducătorului modern, i se cer, pe lângă cultură, înalte în­suşiri intelectuale şi normale ; i se cere pe deasupra, vocaţiune: te naşti cârmuitor de suflete, cum te naşti a r ' i s t ; şi, dacă nu oricine poate fi Dante ori Michel Angelo, Raphael ori Beethoven, tot astfel nu tot omul poate deveni Richeliü sau Pi t t , Cavour ori Bismark, Mussolini ori Ataturk!

Bărbatul de s ta t trebue să fie înzes t ra t cu un siprit vas t şi adânc înţelegător al ritmului v r e m i sale şi al psihologiei umane; i se mai cere să fie creator, realizând opere de un dinamizm ce ies din cadrul obicinuit al politidamlor de rând.

Poetul creiază prin inspiraţie, prin anumite dispoz'iţ'uni sufle­teşti , ce sporesc intensitatea sensibilităţii ar t is t ice; omul de stat din contră, nu creiază prin spontaneitate, prin străfulgerări inspira-tive, ci, prin meditaţ ie şi reflexiune concentrate, prin muncă şi r ăb ­dare de miniaturist, prin raţiune rece şi diagnosticară a oamenilor şi a împrejurări lor ; creiază, în fine, prin prevedere şi minuţioasă s tudiere a elementelor palpabile şi impalpabile, cu si te cuvinte, prin farmaceutică dozare a posibTtaţ i lor şi imposibilităţilor, cari, toate, în mod convergent, duc spre succesul sigur şi definitiv.

Intuiţia genială a lucrurilor — iată marea însuşire a omului de s t a t ; aceas tă înnaltă însuşire era caracterist ica marelui Iuliu Cesa r : la figure la plus multiple de l'histoire, cum l'a por t re t izat Chateau­briand.

In adevăr analele istorice nu cunosc doi bărbaţi la fel în ar ta de a guverna, de a conduce mulţimea şi de a domini masele ca im-epratorul r om a n : calculator şi prevăzător , geometric în calcul, ef creia şi s t ăpânea evenimentele prin adâncă pă t rundere şi neînfrâ­nată voinţă. Geniul lui era lumina clară şi rece de diamant, nicide­cum tulburător neas tâmpăr de nevropatică ambiţie şi vani ta te : geniu ca re creia pentru istorie şi poster i ta te .

Napoleon, în schimb, alt geniu uriaş organizator fără pereche, maes t ru neîntrecut. în ar ta militară, n'a fost la acs laş nivel ca băr­b a t de s ta t ; de aci purced catastrofa şi t raegdia vieiţi lui — după apoteozele gloriei militare...

El nu poseda s imetr ia realităţilor şi depăşea măsura posibilită­ţilor umane : era un mare cuceritor, dublat de un mare i m a r nativ, cu viziuni fantas ' îce, cum foarte bine 1-a creionat istoricuMilozof Ta ine ; iar omul de s ta t nu trebue să scape din vedere obiectivul.

Cesar, pondera t şi clar văză tor , cu simţul realităţii înnăscut, de

138

si, incomparabil căpitan de oşt i , se va opri la Rin, după cucerirea «Oaliei, înţelegând ca centrul geometric al Romei s 'ar deplasa, depă­şind marele fluviu ,care era gram ta lumii civilizate de lumea bar­bară ; Napoleon, la care instinctul militar covârşea pe cel politic, •ispitit de aureola gloriei eroului macedonean, Aleaxndru cel Mare , nu adm tea Urnite pentru noul său imepriu,. din care cauză, se va ciocni în toată Europa, ciocnire ce-i va deveni fatală: c ă c i , şi geniile pot depăşi măsura omenească, iar orgoliul neînfrânat nu este atri­butul omului de stat.... :,

Or, în politică nu este îngădu ' t să lucrezi prin mijloace arbU i r a r e ; nici p r n impulsiuni emotive, ci prin mijloace raţionale, me­nite să pondereze v.braţdle sufleteşti, foarte dăunătoare în viaţa pu­

b l i c ă ; trebue menţinut echilibrul stat ic al raţiunii inflexibile. Deci: bărbatul de s ta t nu a r e voe să fie fernenn, impresionabil

^ca orice muritor, ci senin şi s tăpân pe cl însuşi ca un zeu ce stă -/deasupra patimilor :ulgului; el trebue să-şi s tăpânească firea şi patimile, fatal omeneşti, oricât de tumultoase şi vulcanice a r fi ele? •căci impresionabil ta tea şi isbucnirile temperamentale diminulază pe omul de stat , care este socotit ca în t ruparea voinţii inflexibile şi a

iiuitorităţ 'i ce depăşesc slăbiciunile omului de rând. încrederea publicului — iată care trebue să fie ţinta bărbatului

conducător ; încrederea decurge ,însă, dintr 'o capaci tate verificată, din marea însuşire a unui spirit calm, ordonat, sigur de el şi de iz­bândă ; pe aceste legi, psiho-morale, de caracter , se întemeiază izbânda...

Contorsiun'le sufleteşti degradează pe om; cu a tâ t mai vâ r tos -,pe conducătorul care întrupează şi simbolizează idealul politic şl forţa publică; căci, după cum călătorii îşi pun toate speranţele pe furtună, în căpitanul unui vas, tot aşa naţiunea îşi concentrează în­crederea în şeful de stat , diriguitor al destinelor naţionale. El este animatorul energiilor; el e motorul năzuinţelor populare; lui i se în credinţează viitorul patriei — deci, el poar tă gloria şi răspunderea. Pent ru aceasta i se cere hotărâre , statornicie de caracter , dârzenie în sentimente, în convingeri şi în acţiune, dovedmdu-se dominator al oamenilor şi al împrejurări lor , consecvent în principii, nici de cum o piruetă ce se învâr te după bă ta 'a vântului.

Nenorocire, pentru un s*at, când şeful e o fire slabă, şovăelnică, influentabilă şi supusă mob litătilor de temperament ; şi mai m a r e nenorocire dacă es te o na tură orgolioasă şi prezumţioasă; căci, prezumţia nu este genialitate, iar orgol ul nu dovedeşte capacitate; , în astfel de cazuri, cultura cea mai solidă, nu salvează aparenţe le ; d e aceia, cu drept cuvânt, F r d e r i c al Prusiei , mare le Friderie, î n ­vingătorul dela Rosbach, spunea că, dacă cineva vrea să compro*

-imită o ţară , o provincie, s'o dea pe mâna filosofilor unilaterali ş t €ngâmfaţL

139

Dar, cea mai mare insuficienţă a omului de s tat este vanitatea ra re se cere idolatr izată; un astfel de om, învestit cu autori ta tea legală a puterii de stat, oricât de mare s'ar crede, nu es te , de fapife decât un colos eu p iaoare le de lut, un Deus minor, de ca re râd pitici* Olympuiui....

Eroii se nasc, nu se fac; şefii de s tat se nasc ,cu vocaţiuno ăfr te rminată , dar se formează .— t o t o d i t l — ta şcoala experienţii .ci* zelându-se, cum se cizelează faţetele diamantelor, spre a iriza Qâjţ mai frumoase lumin . Pract ica şi experienţa sunt a doua şcoală a conducător. lor de neamuri şi de s ' a te ; şi, bărbat de s tat este aceia care , chemat în fruntea trebilor publice, ştie să vadă şi să asculte, prin el însuşi ; să observe, să judece, sine ira et studio; să analizeze, să cântărească , drept, cinst t, legal şi leal, cu l 'niş 'ea şi dăbdarea giuvargiului ce se s t rădueşte să confecţioneze un lucru de ar tă — vrednic de poster i tate . El, omul de stat , t rebue s ă ac t ivez^ în izonele senine ale impersonalităţii — de urde poate îmbrăţ işa perspectivele, ca vulturii s p a t u l d n s fe reb azurii a le în . l t 'rnlQr.

S ă nu se ui te: operele măre ţe şi durabil nu se fac în prjpă, c i cu t rudă si clar viziune : mărgări tarului îi t rebueste t m n nană c e se închiagă în scoică. Şeful de stat are datoria de a rămâne inco? ruptibil, vigilent, să t ră iască şi să muncească până la sleire, «u pentru el, ci pentru binele patriei şi neamului; căci, a creia o operă personală es te un lucru omenesc; a real za, însă, ceva pentru feri­cirea colectivă e un privilegiu dumnezeesc: de aceia, marii condu­cător i politici, marii realizatori şi re formator , rămân în panteonul tótodéi universale, întrucât ei fac istorie, pe care alţii urmează s'o scrie: şi se înţelege că, a scrie e mult mai uşor şi mai comod decât a realiza: la realizări se cere şi geniu şi eroizm — lucru aşa de rar , din nefericire.

C a să încheem: spre a ajunge la mari ţeluri de creaţie se ce re — cum am spus — spirit larg şi comprehensiv ce, trăind şi liicrâW în prezent , să aş tearnă temelia viitorului, căci foarie bine se roş* teste F e r r a u d :

.— „Ce ne sent vas de lunettes, c'est un téléscope qu'il tay$ 4 t'homme félatí" Drept şi canonic!

N u ş ] TuEîu

14u

Evocarea Iui Pierr© Loti — La mormântui (ui Az iadé —

,,, Aziadé este o născocire a lui P ier re Loti? A existat eä Tri reâlif i á i é? Pent ru unii rămâne o enigmă? pentru alţii e un simplji fornăit d e dragoste scris de ilustrul maest ru , pe când, ca ofiţer de mar ina 41 mai târziu comandant al ,,Vautour"-ului,' a locuit în diferite rârt» -duri la S + ambul şi a avut oeaziunea să-i cerceteze Si să-1 explo­reze în tovărăşia câtorva prieteni turci .

In timpul scurtului şi recentului meu popas la Stámbul, ânl eă ' p ă t a t certitudinea despre existenţa reală a ffHíriöcisei é iréaziei i$ 4 ä r e a inspirat lui Loti capodopera sa: pe care él a iübH-ő eu m ă r e pat imă şi de care a fost iubit. Am vizitat mofiţiânţul lui Áz adé d« i ä T ä p - C a p u , împreună eu un prieten ziarist, ca re a binevoit să m i în tovărăşească în această împrejurare şi căruia îi datorez üna din •clipele cele mai emoţionante ale v i e ţ i mele.

Iată Tap-Capu, mic cimitir pierdut, fjărăsifj deßärfe de fră­mântarea şi sgomotul oraşului. Aici e ui tarea cea mai desăvârş i tă ; nicio vegetaţie, n'cio floare de câmp măcar, ea.re sa âruntje e notă ^eselă în a tâ ta t r ' s te ţe . In depăr tare , Careul de Aur aşa de căutat 'áé ,;Loţi; dominăm Bosforul şi viziunea e fe^r'că^ Ic" $ eoíö* caiee^ bărci cu pânze, dau Stambulului fizionomia lut dft alte vremi. P â ţ 1

ijiculj care cunoaşte locul ne conduse^ Am ajuns: iäta mérrriantuL. A c i adihneşte pentru vecie să rmana ÁxiaMé. Ütt mormânt simpli^ pé éáre n i m e nu-i deosebeşte de celelalte, îiiserrittaf dtí d p ia t ră fu­nera ră în marmoră pé care e scris numele ei şi da ta morţii. Astă é iéi ... . . (,

Âm aşezat cu pioşenie cele câteva flori aduse dé mine; Nu-mi f u 'e^m stăpâni lacrimile, a tâ t e ram de înduioşat şi ani părăs i t , g r ă ­bit, cimitirul. • ; . .

în aceeaş seară mă găsiam, în Pe ra , la un notabil turc, care * i o s t prieten bun cu P.cr re L o t i E un sexagenar distins, afabil»

141

c a r e a ocupat înalte situatiuni şi ca re acum t răeş te retras , în li­nişte. Destul de surprins, mai întâi, de î n t r ebă r l e mele indiscrgţe, cari îi re împrospătau un trecut îndepărtat , consimţi în cele din u r m ă să răspundă, după ce m'a rugat să nu public niciodată nu­mele său şi declaratii ls ce mi-a f ăcu t :

„Da, îmi spuse, l 'am cunoscut bine pe P ie r re Lofi. Era in 1912, în timpul războiului balcanic. Turcii reluaseră Adrianopole. Loti a venit Ia Stambul cu intent a de a rămânea o vreme, spre a revedea locurile cari îi erau dragi şi în care a petrecut asa de frumoase clipe. Sultanul i-a pus la dispoziţie o caleaşca a Curtei, un bucătar , vesela sa în aur şi argint, precum şi o căsuţă cam spre Sultan Selim, întru toiul în genul turc de a l ' ăda tă , cum îi plăcea lui Loti, Am rămas împreună aproape tre ' luni, în care timp am vizitat îm­prejurimile, micile cafenele unde Loti î ş ; fuma cu voluptate narghi­leaua . Am făcut plimbări, excursiuni pe Bosfor.

Intr 'o zi — era la început — şi-a a r ă t a t dorinţa de a revedea mormântul lui Aziadé. Dar nu mai Ştia unde e; la Ed'rne-Capu, la Tap-Capu? Era un loc, îmi spunea, care dom'nă Cornul d2 Aur, L'am întovărăşi t în părţi le alea spre a identifica locul. După nume­roase cercetări fără rezultat, m 'am hotărâ t să mă adresez politie! să ne ajute în aceas tă grea împrejurare , fiindcă voiam, cu orice pret , să-mi mulţumesc prietenul. Poliţia a scotocit, vorba ceea, cerul şi pământul şi după 24 ore de trudă, descoperi, în ceje din urmă, locul. Am plecat a doua zi şi. ajungând la locul indicat, Loti rugă pe cei ce îl întovărăşeau să f :e lăsat singur. Eu am rămas cu el. Abia a făcut câţiva paşi şi a recunoscut de depar te mormân­tul celei mult iubite. A pornit repede, drent înaintea lui şi, de de ­par te , îi vedeam ochii înroşiţi de l a c r i m i : P ie r re Loti plângea ca un copil.

— Dar Osman, şi Kadigia, l-am întrebat, ce au deven i t ? — Nu ştiu... nu ştiu nim r c J — Ce gândiţi despre Pierre L o t i ? — Era un om încântător , un mare ar t ' s t , nentru care aveam o

mare admiraţ ie . Un emotiv, un hipersensibil. N'avea nicio imagina­ţie ; scr 'a aşa cum s ; mtia .

Convorbirea s'a terminat si mi-am luat r ămas bun. Afară, s e lăsase noapte neagră . Numai câţiva metri şi regăsesc s t rada din Pero , plină de viată ca un furnicar într 'un decor de fee re . Un sgo-mot şi o agitaţie ciudată, ceva ce nu se poate defin', mă cunrinde şi mă s tăpâneşte . In jurul meu, frumoase turcoaice se plimbă ve­sele , fără griji.

Ce c o n t n s t î Vechiul Stambul nu e decât o amintire.

Emil Bern ér y

142

Perspective La 26 Februarie scriam .ant 'c 'pând evenimentele actuale

din Europa centrală, ca o concluzie la articolul „Europa, la r ă s ­pânt ie":

„ împotr iva prevederi lor democrat ice, axa Berlin - Roma a funcţionat cu randament maxim în problema austr iacă. Deşi se spunea că între Italia şi Germania nu s'ar putea niciodată stabili un acord în legătură cu tendinţele national-socialiste în Austria, totuşi diplomaţia germană, în perfectă înţelegere cu d. Mussolini, a reuşit să facă un pas uluitor de mare pentru democraţ ie , că t re Anschluss. Reicbul „ total i tar" s'a dovedit a fi mai nu t ende d^cât încercări le cari t indeau să asigure Austriei o viaţă artificială în cadrul unei organizaţiuni internaţionale economice în care ea ar fi trebu't să figureze ca n a ţ u n e inderjendentă.

Hotărâr i le luate la Berchtesgaden au însufleţit poporul ger­man din Austria şi schimbările intervenite în atitudinea cancela­rului Schuschnigg sunţ prefaţa deplinului succes naţional-soci-allst".

Este un merit special în aceas tă anticipare a istoriei1? Absolut nici unul: esenţialul e ra doar să nu fii democra t şi diplomat, ca să anticipezi just un fapt, care e ra în firea lucrurilor să se în tâm­ple. Evenimentele îşi au şi ele o logică a lor şi dacă mergi după ea, adică dacă eşti lipsit de prejudecăţi şi ai puţin spirit realist, e foarte greu să greşeşti cu aprecierile. Demor-nt ' i <;i dinlomaţli (vorbesc despre cei ce cred în Geneva, în spiritul ei şi în „eter­ni ta tea" t ra ta telor de pace) au o deformaţie accentuată , care îi obligă să construiască totul cu idei pure. în afara cursului reali­tăţilor. E aces ta un cusur soecific avocaţ i lor : şi diplomaţia (nouă) $i democraţ ia sunt doar expresiunea spiritului juridic (inconsis­tent) si mai precis , produsul intelectual al avocaţi lor, cari c red că înfăptuesc dacă vorbesc. . . Nu din în tâmplare diplomaţii cari au îmbuibat capetele l u m i că AnscHussul nu s» r»o*t<; rvd i™ f-indcă... „se opun t ra ta te le de pace" , sunt şi democra ţ i şi, totodată, si o r a t o r i Ei au supraevaluat puterea vorbelor şi paragrafelor

143

j-jHÍistlor. Sáint-Aulairé spune că ei au si deíormatiá profesorilor care aplică un spirit abs t ract şi absolut materiei cele mai con­crete şi mai j e la t ive , sunt cu spiritul critic hipertrofiat, âii voinţa para l iza tă şi subestimează forţele morale c nd ele nu sunt d r, lumea lor. Intr 'un cuvânt, nu văd reali tatea. Când aceşti diplomaţi sunt şi oratori , tenori, e şi mai rău. Un orator aclamat — afirmă un om încărcat — este un negociator dezarmat . S. o bună d pio-matie nu vorbeş te ca să dea morfină să adoarmă popoarele în fata realităţilor, ci tace, ca să realizeze. Şi apoi t rebue să se mai ştie că organizarea păcii, ajungea la un echilibru stabil în Eurooa, ţiu tine atât de politică: e mai degrabă primatul valorilor spiri­tuale . Pr imatul aces ta al valorilor spirituale a fost ignorat de Geneva, acolo unde au făcut şcoală diplomaţii avocaţ i şi demo­cra ţ i . De aceea ei au şi fest surprinşi că Ansc'dussu} s'a f cut şi na f onalismul, care pune accentul pe valori morale , 1-a p r e v ă z u t

Cataclismul aces ta democrat ic v a schimba s t ructura spiri­tuală a diplomaţilor zămislită în casa iluziilor de pe malul Gene­vei? După pele întâmplate în Franţa , ne îndoim, după cele ce simţim noi că se pe t rece în jurul nostru, sperăm, fiindcă* înainte de orice, la noi t rebue să ne e^ndim. Cum? P r vuH deyăru! cu­rajos, aşa cum ni-1 a ra t ă realităţile şi nu spiritul abs t ract jurist. , In primul rând t rebue să constatăm că s'au risipii unele ne­

dumeriri din 1919. In anul acela prinţul Bulow a fost în t rebat cine é învingătorul din războiu. „Trebue de aş tep ta t — a răspuns el; eine va avea Viena acela v a câştiga războiul". O fi 0 exagera re sä se spună că după 19 ani Germania a câşt igat războiul, dar nu-i prea mare . or'cSt de paradoxal a r părea. Mai ales d^că ţinem seama că frontul popular, care mai menţine, izolat, pe Continent, democraţ ia , e doar o sucursală şubredă a Internaţionalei a I l I -a .

In al doilea rând t rebue să vedem bine că t ra ta te le nü mal ţ x i s t î t Şi mi <te.când s'a refd'zit AnscM"s«ul. c i ( w V . d e demult:

Éti 1935. Atunci, în. conformitate cu t ratatul dela Versailles, ş*a cut, plebiscitul din Saar , care a adus primul triumf hitlerismului,

pe plan internaţional. El a fost u rmat de repudierea unilaterală a clauzelor militare şi teritoriale ale tratatului dela Versaillfes şi de jsqupareá Renane i , care era o rtep-ar«* a tr?fătului d e b _Í-.oc^-n»ó, j|iin faptul că cei direcţi interesaţi la menţ inerea tratatuiiii de Ia Versailles în primul r*nd. n'au r»«fut reacţiona con t r i Germän'>i, s'a t r a s v r eo concluzie? Sau concluzia, că doar tina e (Je tras.:. Nu jfciimva sunt forţe morale; mai puternice decât t ra ta te le de" pace? $i dapă e aşa, nu trebue, ca să vorb'rn de noi, să cultivăm plai de-fctatjă forţele nostre morale, d e c ? t să umblat»»; dtmS t i i r ^ 0 ^ tra-i|ätplpr de pace, cari nu ne pot oferi un sprijírf r ea i? íátaiJSairiţ-Aulaire, de p 'ldă, fost min'stru al Franţei ia Bucureşti , susţ 'ne că Wilson, ales la preşedinţie cu. ajutorul unei mari bănci din New-

144

Tork, a lansat cunoscuta notă cu 14 puncte, cäre e nona hartă a dreptului internaţional, fiindcă a fost „dictată" de nişte forţe o-culte, organizate în aşa zisul „Commitee of public information". Şi dacă tratatul dela Versailles este expresiunea unor principii cari după Saint-Aulaire, n'aveau de scop decât să bolşevizeze ar­matele germane şi ruseşti şi să faciliteze întărirea Sovietelor nu este Inutil să mai căutăm în tratatele de pace sensuri morale, pe cari să le socotim garanţii temeinice pentru viitor, şi nu este mai sigur pentru noi să desvoltăm propriile noastre forţe morale, pentru securitatea reală pe care o căutăm? Răspunsul ni se pare simplu. L-a dat, pentru ea, Germania, trecând peste orice tratat, şi reali­zând AnschJussul. Dar, prin aceasta, l-am dat şi noi care am vă­zut ce valoare mai au paragrafele juridice. In materie internaţio­nală mai ales, dreptul, prin urmare, e extrem de contestabil şi, în orice caz, el e expresiunea unor anumite valori morale, cari variază şi cari se traduc numai prin forţă, în viaţa reală diploma­tică pe care o trăim,

In al treilea rând, pentru a lămuri perspectivele ce ni se des-•hid, trebue să privim cu mare atenţie harta nouă a Europei. Să vedem, aşa dar, că Germania se întinde dela Marea Nordului până ta o distanţă de câteva ore de mersu cu trenul dela frontiera Româ-niei.Că drumurile cari vin dela Paris spre România trec prin Ger­mania, prin Italia, prin Iugoslavia şi prin Polonia. Că în timpul războiului am rămas izolaţi de Franţa. Că Iugoslavia, noua v e ­cină a Germaniei, a declarat că 'Anscblussul e o chestiune internă germană. Că Polonia, a făcut la fel. Că prin firea lucrurilor la un eventual conflict dinspre Răsărit alianţa noastră cu Iugoslavia şi Polonia nu poate funcţiona decât fără nici o defecţiune şi în acord eu cea mai puterncă ţară de lângă noi: Germania. Că, tot în ordinea normală a lucrurilor, nu ne putem izola faţă de extrem de impor­tanta forţă economică şi culturală reprezentată de Germania. Că Ungaria devine un stat-tampon şî Germania n'are interesul de a o întări; de atlfel, în comparaţie cu noi, Ungaria pre­zintă un interes destul de mic pentru Germania. Că Habsburgii eari s'au agitat deopotdivă la Viena ca şi la Budapesta .sunt la pă­mânt şi că refacerea imperiului habsburgic austro-ungar, care ar fi însemnat reînvierea unui trecut de nedreptăţi pentru poporul român, este definitiv înlăturată. Că avem tot interesul să stabilim raporturi cât mai strânse cu Germania şi Italia. Că tot ca şi în cazul Italiei, situaţia de fapt contează şi nu aceea creată de tratate - fantdmă. Că, în sfârşit, e mai bine să aplauzi mai grabnic «n lucru pe care destinul te obligă să-1 aplauzi oricum mai târziu.

Ing. C. Stan

145

S t a t u i a i

Mulţime, flori, stindarde şi tirade Şi piepturi strălucind de decoratii~ La patosul supremei peroraţii Depe statuia vălul sobru cade.

In basso-relief se văd Carpatii, Pe soclu 'ncrucişate două spade, De-asupra, ca eroul din balade, Răsare idolul naivei natil.

Măreaţă e statura lui şi portul Ş l gestul a runcat cu frenezie, De ce şi-a dat aşa de vreme ortul?

S e vede după ceafă şi bărbia C a savurat vieata şl confortul —• Dar opera lui nimenea n'o ştie!

H

O, bronzul brun, tovarăş veşniciei. Ostiile' zodii l-au sortit să poarte In forme, până dincolo de moarte Vestigiile lenei şi prostiei.

Atât! mânuitori de tobe sparte Şi cinci asasini ai omeniei Ne-au furnizat de subt răceala gliei Figura nulitate! lor deşarte.

145

De unde vreţi exemple de 'nălţare, Şi unde-i chipul dragilor eroi Cari îşi dădură ultima suflare

Cu gândul că ne mântuie pe noi? Ou astfel de icoane nu-i mirare C a msrgsm tot ca racul înnapoL

Í I I

Valoarea personală se măsoară Cu sunetul palavrei fără rost, De-aceia este mare ori-ce prost A cărui gură umblă ca o moară.

Socrate şi Cristos doar unu — a fost Şi-a reformat o lume odinioară, La noi de genii geme biata ţară, Dar cinstea nu-şî găseşte adăpost

Ne-au năpădit ca roiul de lăcuste Cohorte făcătoare de minuni, Pleiada secăturilor înguste

A ş t î r . a « î î 5 închinări şi plecăciuni Masivul caracterelor robuste Azi îl găseşti în casa de nebuni-

I. U. Sorten

1 4 7

Presa pe care o merităm Lumea gazetărească este încă f rământată de problema re ­

glementării presei. Desigur că reformele regimului în domeniul scrisului nu se vor mărgini la recenta măsură care ho tă răş te ca

ziarele să fie considerate întreprinderi comerciale, fiindcă numai atâta nu stabileşte nici raporturi le presei cu autor i ta tea de Stat , nici nu aşează exerciţiul scrisului pe baze noui, moral iza­toare — necesitate ce a dus la ideea reglementări i — şi nici nu orândueş te echilibrul dintre drepturi le şi obligaţiile pe cari le au anii fată de alţii,, patronii şi salariaţii gazetar i . P â n ă azi însă nu s'a mai venit cu nici o nouă măsură de reglementare a scrisului. Sdeşi au trecut vreo două săptămâni dela pr ima şi ult ima ho t ă r â r e de această natură luată de guvern .

Mărtur is im că nu considerăm în târz ierea drept o renunţare la reglementarea presei . Reforma ce se intenţionează este prea importantă pentru a fi t r a t a t ă cu hotărâr i pripite şi cu soluţii ne­isprăvite, întârzierea este deci firească.

In timpul aces ta de plămădire a noului regim, breslaşii scrisu­lui discută,, desigur tot prin scris, măsuri le ce ar fi de luat şi, ex­primând unele temeri , re levă ce ar trebui să nu se întâmple. Fie­care s lovă pusă pe hâr t ie de unii din aceştia,: i svorăş te dintr 'o în t reagă şi t r is tă experienţă a trecutului, care aproape neconte­nit a flagelat avânturi le de cura t şi înăl ţător idealism. Se desface ţlin tot ce se scrie în aceas tă pr ivinţă dorinţa de a se ajunge la un regim de o formă cât mai perfectă şi de un cuprins cât mai eomplect. Vor ţine seama acei cari u rmează a legifera în d o ­meniul presei, de sugestiile şi de dezideratele expr imate? Soco­tim că ar t rebui .

In ceeace pr iveşte pe ziarist, adecă pe acela care t răeş te ex-* clusiv din ceeace îi produce act ivi ta tea lui la ziarul la care cola­borează şi care-1 salariază, un regim de reglementare a exerci­ţiului său t rebuia să-1 ajungă, fiindcă sau nu s'a prea ţinut în maginile îndatoririlor şi rostului lui, sau n 'a fost destul de zelos în chemarea la ordine a unora din confraţi . Unii, adevăra ţ i şi buni ziarişti — am putea adăoga şi foarte mulţi — au privit aproape cu indiferenţă cum câmpul ziaristicei este invadat , de toate buru-enile şi gunoaele societăţii. Aceştia s'au mărginit să-şi pr imească •numai drepturile expr imate remunera tor iu într 'un minimum de «xistenţă , t recând cu vederea , şi în instituţia la care se rveau şi în asociaţiile de presă din cari făceau par te , problema morală ce t rebuia ridicată fată de unele tovărăşi i cari nu făceau cinste cor­pului ziariştilor profesionişti. Nu v r e m să statornicim o culpă pe seama acestor elemente bune şi folositoare din presă, ci v r e m <loar să evidenţiem faptul că e ra normal ca autor i ta tea de S ta t s ă vină cu o reglementare când corpul profesional nu s'a îngrijit sau când n 'a putut să-şi facă singur rânduiala de care s'a simţit nevoe. P r e s a trebuia pusă odată şi odată în ordine, fiindcă azi zi­aristul, prin abuzurile impostorilor toleraţi şi chiar încurajaţi de unele direcţii de ziar, prin apucăturile unora cari simt o volup­ta te să t ră iască într 'un primejdios echilibru pe muchea codului penal, este compromis în societatea noas t ră românească . Titlul de ziarist a ajuns un fel de sper ie toare . Când „ziaristul" t rece pe undeva , lasă un în u rmă un fel de atmosferă de strigoi şi mult desgust , fiindcă p rea adesea ameninţă şi loveşte lume nevino­v a t ă si prea adesea menajează şi t rece cu vederea marile orori. Nimeni din afara profesiunii nu ştie însă că nu aces ta este ziaris­tul, care-şi ridică mintea până la cele mai înalte culmi de gândire , iar cu sufletul încălzeşte fiecare semn pe care-1 aş terne pent ru privirile cititorilor. Şi aproape nimeni nu ştie că acela care t r ă ­eş te din ameninţăr i şi şantagii, nu este decât o biată epavă a so-sietăţii asvâr l i tă de vântul existenţii pe meleagurile presei , de care s'a prins cu desperare şi din care îşi t r age o veşnic amenin­ţa tă existenţă, nemer i ta tă nici cu riscurile inerente vieţii de a-ven tură . Ziaristul calificat, idealistul care seamănă pe ogorul social sămânţa sănătoasă şi folositoare a inimii şi gândirii lui, nu a re timp să ba tă la uşi în chip de cerşetor în haine negre, pen t ru ca isgonit să revină apoi ameninţând. Ziaristul cu conştiinţa ros ­tului lui social, cu răspunderea profesională şi cu o etică formată

^din zilnicul examen pe care-1 dă odată cu semnătura pusă sub rânduri le risipite din ceea ce înseamnă el însuşi, nu se coboară în

-promiscuitatea a tâ t de frecventă după război şi întinsă azi ca pe ­cinginea în presă .

Trebuia deci de undeva o intervenţie spre a se pune capăt

149

stării de până acum şi o descriminare trebuia făcută, fiindcă^ mulţi-puţinii gazetari de elită nu mai puteau fi lăsaţi în bătaia o -cărilor şi mai ales fiindcă invazia elementelor parazitare şi a „temperamentelor" cu miros de puşcărie deviase cu totul, sensul apariţiei unui ziar.

* * *

, Regleme/itarea presei va trebui să se îngrijească de a de-esebii. între ziarişti azi în activitate pe cei buni de cei nărăviţi sau de cei ale căror preocupări şi ţeluri sunt străine de rostul a-devărat al presei. Este o operaţiune grea, dar este o măsură ne­cesară. Dificultăţile cari s'ar pune în calea acestei cerneri nu sunt un argument suficient de a se renunţa la ea. Apoi, pentru intrarea în profesie a unor noui elemente, trebue să se prevadă un mini-mum de pregătire culturală, ca o garanţie intelectuală şi morală depusă în vederea activităţii viitoare. Continuitatea în profesie să fie condiţionată de un stagiu în diferitele secţiuni ale unei ga­zete (corectură, reportagiu, secretariat, redacţie). Dispensa de stagiu şi de trecere peste etapele filierii pregătioare, pentru ele­mentele cu deosebită pregătire intelectuală, să fie acordata prin lege, iar când legea n'a putut prevedea, dispensă să fie acordată de cea mai înaltă asociaţie de presă, cum este azi pentru Capitală, Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti, cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi în adunarea generală.

Trebue deasemeni să se prevadă, ca o obligaţie pentru pa­tron, un minimum de salar care să corespundă unui minimum ne­cesar subsistenţei celor cari compun personalul redacţional şi ad­ministrativ, avându-se în vedere standardul de viată la nivelul social al ziaristului. In acest sens o constrângere, oricât de rigu­roasă ar fi, n'ar putea fi considerată nedreaptă or exagerată, fiindcă patronii în majoritatea lor profită de mizeria cola­boratorilor, fiind siguri că aceştia d i n lipsă de mijloace sau din temerea că nu vor mai fi primiţi nicăeri nu-şi caută drep­tatea pe calea justiţiei. O asemenea măsură ar constitui nu numai o garanţie în plus pentru salariat, ci ar contribui la moralizarea presei.; Sunt dese cazurile când printr'un consens, fie tăcut, fîe discutat, patronul dă un salar infim, lăsând pe colaborator să-şi creeze venituri prin mijloace josnice cu concursul ziarului la care lucrează.

Justificarea fondurilor cu care patronul începe ziarul sau îî alimentează apariţia este o măsură fericită, tot aşa cum bine ar fi; dacă s'ar pune pentru patron obligaţiunea de a garanta, cu un fond consemnat, plata salariilor când fără preavizul legai a sus­pendat apariţia ziarului.

După ce s'ar asigura în felul acesta un minimum necesar de

150

siguranţă ziaristului, s 'ar pu tea veni şi cu o sancţ ionare a salari* atului în caz de aba te re dela îndatoriri le de cinste profesională. Am socoti că numai dispoziţiile codului penal nu sunt suficiente. Sancţiunile acestui codice să fie însoţite de interdicţiuni în exer ­ci tarea profesiei de ziarist. Ar putea pă rea aproape inchizitoriale asemenea măsuri , dar în reali tate ele ar duce la o adevă ra t ă şi sănătoasă independenţă a ziaristului şi la o l iberare a conştiinţei lui. Ziaristul n 'ar mai fi la discreţia ordinelor ce i se dau de că­t re direcţie atunci când el vede bine că es te pus să săvâ r şească şi să-şi însuşească o infamie. Un „refuz de serviciu" în asemenea cazuri n 'ar mai putea fi socotit refuz de serviciu, ci o demnă apă^-ra re a prestigiului breslei, şi în asemenea împrejurăr i patronul a r plăti o eventuală poftă de răzbunare , cu us tură toare despăgubiri , iar cînd sub un asemenea regim de reală protecţie profesională prin legi, s 'ar mai găsi din aceia cari să se facă instrumentele unor in­terese murdare , excluderea aces tora din corp n 'ar fi r egre ta tă de nici un ziarist.

Raţ ional izarea muncii ziaristului a r t rebui şi ea avu tă în vedere . In unele redacţi i personalul face o muncă de salahor . S e munceşte aproape fără în t re rupere cî te 15-16 ore fără repaos , fără masă, fără să rbă toare , fără zi liberă şi fără concediu de odihnă.

* * a

Grabnica şi r ezumat iva înşiruire de până aici nu cuprinde d e ­câ t unele mai importante nevoi simţite în p resa românească . Es te drep t că ele v izează mai mult pe patroni şi este şi firesc să fie aşa . In ultimă analiză nu salariaţii şi colaboratori i au a l tera t p r e s ­tigiul presei , ci conducerea ziarelor. Ziaristul român, acela ca re es te ziarist în deplinul cuprins al cuvântului, a strălucit în toată splendoarea meri te lor lui, când patronul sau directorul ziarului la ca re a colaborat a fost el însuşi un om al meri telor şi al ones-stităiii. A lâncezit însă, şi şi-a stâlcit condeiul şi firea când a avut nenorocirea să. in t re fără a şti şi şă r ămână pentru a-şi as i ­gura zilnica porţie de pâine şi iaurt, acolo unde se înfiinţase ö t iparniţă nu pent ru apostolat, ci pent ru a masca un sediu de banda a şantagiilor suflate cu s t ră lucirea argumentelor de interes o b ­ştesc, sociali si naţional.

Pană; azi am avui ziarişt i i pe car i i-a mer i ta t societatea, fi vom a v e a de aici înainte p e aceia p e c a r i îi y a jne r i t a regimul r e -fopoelftr.

C. Fundo

înflăcărare nestinsă... „Fiţi plini de Duh" Pavel către

Efeseni. „Cred neîncetat, că singura re­

voluţie este aceea care ne tran­sformă pe noi, înş;ne",

Htndrik De Mm „Zur Psycho­logie des Socialismus"

Nu a venit v remea , ca sufletele noas t re să se prefacă în ruguri aprinse, pe care să ardă, ca vreascuri le , vestejitele e-rezii moderne?

Berdiaev, filozof creştin şi or todox, scria de mult că intrăm într 'un nou medievalîsm. In timpul medievalismului istoric ereticii erau arşi ad majorem gloriam Dei — (în reali tate penr tu gloria pământească a Papei) , dar adevărul lór sufletesc se înălţa, radios, din flăcări. In medievalismul contimporan, ereticii pot fi chemaţ i să pr ivească cum pe sufletul chinuit al omenirii se mistue — ca pe un rug uriaş în flăcări—minciunile moderne . Aceasta este deo­sebirea în t re t impul acela şi acesta .

In pragul „unei vieţi nóui" — ne întâmpină ideia revoluţiei . D a r , în incendiul universal , pe care îl aprinde ideia revoluţiei, — ea ne apare ca o minciună morală. Fiindcă se aceptă cu religio­zi tate. Si, fiindcă este în rezultatele sale obiect ive — un neade­vă r is torico-pragmatic, deoarece rezultatele ei nu sunt nici pozi­t ive, nici binefăcătoare. Tot ce s'a construit pe ideia revoluţ ie i ,— în sociologie, în ştiinţă, în a r t ă şi în etică, — se mistuie astăzi pe rugul aprins al sufletului universal . Respingerea ideei revolu­ţiei se desvăluie ca o mare înfăptuire pozit ivă în inima veacului acestuia, fiindcă dinamica revoluţ ionară surpă realităţile funda­mentale ale vieţii şi justificate prin necesi ta tea lor istorică, reali-

152

•iăţi faţă de care omul îşi încordează voinţa de a le stăpâni, n e ­înceta t , prin spirit şi pentru spirit.

Este o pierdere de v reme fabricarea literaturii subtile şi á orator ie i pacifiste, ca re spumegă pe aici - pe c°lo în sinedrioa-nele umanitaris te de a înfăptui pacea în omenire . Omer i rea va in t ra în epoca păcii în ziua când v a săvârş i sufleteşte ideia re ­voluţiei şi când v a a rde pe ruguri aprinse idealurile multiforme

.a le tu turor revoluţiilor. „Fiţi plini de Duh" , iată soluţia, calea $i posibilitatea unei aşezări temeinice şi liniştite ale sufletului cörí-t imporan, pe care ni le dă Apost. Pave l . Dar şi socialistul, fostul socialist I i . De Man ce frumos descoperă misterul revoluţiei po­sibile şi dor i te : „Cred neîncetat că singura revoluţie este aceea ca r e ne t ransformă pe noi înşine. Această concepţie corespunde tot atât de bine exigentelor şi poportunităţi lor politicei realiste, cât şi légii morale . Numai aceas tă convingere, că mobilul moral este în acelaş timp cel mai bun şi singurul care corespunde unei po­litici real iste, mă însoţeşte ori de câte ori insist asupra necesi­tăţii unei regenerăr i a atitudinii socialiste de că t re conştiinţa mo­rală şi religioasă. Nimic nu e mai real la om decât forţa divină a legii mora le ." Ce splendoare! Minciuna rev°luţiei se t ransformă în adevă r moral şi religios! Mirxismul devine moral i tate pe bază d iv ină! Desigur — iată drumul revoluţiei după Apost. Pave l şi după Hr is tos : „Devenirea omului indiferent în om plin de Duh!".

*

Să covârş im sufleteşte ideia revoluţiei înseamnă să as igurăm — în vieţuirea noas t ră pract ică şi colectivă — continuitatea t r e ­cutului, să ridicăm acest t recut în cult şi să ne p ros te rnăm în faţa lui cu evlavie. Nu vom fi în cazul aces ta nici obscurant iş t i , ; nici romantici , deşi vom fi batjocoriţi ca atar i . Că doar aspirăm spre o sinteză, în măsura în care ne chinuie toate contradicţiile sufle­teşti, economice, filozofice. Sinteza actualităţii noas t re se v a lă­muri în viitor, ca principiu de via ţă nouă, poate că noi nu vorn ajunge până la ea, dar şi t recutul e sintetic, fiindcă în el se păs ­t rează — străluci toare ca cele mai mari briliante — valorile per­manente ale fiecărei naţiuni, valori pe care ideia şi tu rba rea re ­voluţiei nu le poate nici deprecia, nici înlătura, nici înlocui.

Tre i realităţi morale moştenim, ca trei străluciri în noapte, din t recut şi pe ele se va clădi viata nouă: Biserica, Statul , Cola­borarea claselor.

* *

Aparent slăbită de o lene internă, precum şi din atacuri din afară, Biserica — ca instituţie a adevărului religi°s al umanităţii credincioase — rămâne suverana trăirii noas t re duhovniceşti . S e

153

păs t rează cu sgârcenie si integral ideia continuităţii din t r e c u i spre viitor. Ea oferă aceas tă idee societăţilor, când ele s'au sdrobit în încercarea de a sări într 'al tă lume, utopică, pur doctr i ­nară, dincolo de reali tatea ideii de continuitate. Biserica oferă fi­losofiei confuse şi pseudo-ştiinţifice, pretenţ ios raţ ionalistă — i-dealismul său propriu. Biserica oferă sociologiei — ideia d rep­tă ţ i i . Numai Ea desvăluie oricărei colectivităţii pe cei mai sal­vator ideal social şi oricărui individ — suferinţa sfântă pentru pace în Duh. Ea ne a ra t ă şi s ingura este care ne convinge, că pacea e numai spirituală, şi că în aceas tă pace se intră numai prin nesfârşite şi curăţ i toare suferinţe. Biserica v a r ămâne e tern su­verană, de oarece numai Ea înalţă după ravagii le sociale şi pe ruinele revoluţiilor curcubeului liniştei şi al odihnei. In numele adevărur i lor Ei, spre mai marea glorie a Ei, sufletul nostru se t ran­sformă încetat , da r inevitabil, în rug aprins, pe ca re ard — văzut si nevăzut — ca vreascuri le — toate ereziile revoluţionare,

* #

Ideia de stat e în apoteoză. Nu a putut fi s tr ivi tă în lupta fizica eu forţe adverse . Divinizată de linguşitori medievali sau de inte­ligente servile, ideia de s tat se incarnase în t recut în pe r soana re ­gilor şi a împăraţi lor . Statul e ra Ludovic al XIV-lea, statul era Nicolae al H-lea. Cei cari au decapi tat mai târziu pe Ludovic af XVI-Iea, nu au avut gândul să ghilotineze ideea de stat Ei au um­plut statul cu un nobil şi sublim conţinut: Patria. Cei cari au împuşcat — cu a tâ ta neomenie! — pe Nicolae al II-lea, au păutat să suprime Statul şi ideia lui maies tuoasă şi în locul lui să r eve r se aburul morţii , de sâsge, al sângero­sului umani tar ism materialist . Da r — în 1793, ideia de stat s'a în­tărit, cuprinzând energia unei largi colectivităţ i : naţiunea. Iar în 1919, împreună cu Nicolae al II-lea, a fost măcelăr i tă ideia umani­tarismului revoluţionar. Şi, totuşi, imediat, ideia de stat s'a impus cu o sever i ta te indiscutabilă chiar şi sufletelor celor mai anarhice , chiar şi conştiinţelor celor mai revoluţ ionare.

* * *

Din bălţile de sânge ale revoluţiei a eşit — groaznică în intran­sigenta sa si imaculată în sclipirea sa — ideia statului organizat Istoria prezentului este istoria afirmării şi a impunerii statutului organizat . Naţiunea şi nu umani ta tea vagă sau o oarecare clasă privilegiată, îi a lcătueşte conţinutul.

In colaborarea claselor sociale îşi găseş te drep ta tea — ideia *fe bine si de progres . Dicta tura unei s ingure clase, a proletariattî-

154

ml satt a burgheziei, curmă procesul de evoluţie a culturii şi a c i ­vilizaţiei.

Greuta tea , cu care se întăptueşte aceas tă ideie, a ra t ă câ t de mare va fi mai târziu fericirea socială. Pen t ru aceas tă ideie — a armoniei sociale, se vor da lupte şi vor fi suferinţi. Da r lupta va fi legitimă şi suferinţa v a fi justicată, naţiunea, ca totali tară, v a suprima clasele. Vom intra în faza totalitarismului naţional. Acesta este idealul nost ru românesc .

Aceste idei se înfăţişează, mai ales acum, într 'o aureolă reli­gioasă. Nu pent rucă ele se pot justifica pr intr 'o gândire metafizică* şl nu numai pent ru că ni le sugerează Dumnezeu, ci pentru că nu există, în înăbuşitorul mediu de după războiu, altă putinţă de a ne în tăr i pe propriile noastre picioare, de a ne reface viaţa , de a ne zămisli un senz suficient de existenţă. Şi nu mai a v e m puter i de a întreprinde grele exper ienţe pentru resturile de viziuni sociale şi ie idealuri amăgi toare .

Sufletul nostru a rde ca un rug apr ins şi în flăcările lui t rebue sä s e mistuie până la una — ca vreascur i le ! — vestejitele erezii «oderne.

* * *

G. M. Ivanov

155

Anschíussul Fulgeră toarea lichidare a problemei austr iace de căt re Gcr-

. mania de a prilejui senzaţii şi consternare în lumea politică inter­naţională. Pen t ru cei cari au rmări t însă cu atenţie evoluţia noului Reich german, chipul cum a dispărut Austria ca s tat independent de pe ha r t a Europei, nu a constituit o prea mare surpriză. Austria independentă în Europa postbelică era de fapt un paradox. Indepen­denţa Austriei a îost în ultimele două decenii o simplă aparenţă . „Sta tu l" austriac a fost menţinut cu baloane d e oxigen de o Europă ca re încadra tă în sistemul politic alGenevei şial t ra ta te lor de pace se credea în s ta re să oprească evoluţia firească a unei populaţii care apar ţ inea prin tradiţie şi prin rasă poporului german.

Destinul poporului austr iac — căci de el este vorba şi nu de o arbi t rară şi comică formă geografică — era hotărâ t în clipa în care se năruia imperiul habsburgic, ultima rămăşi ţă medievală europea­nă. Austria alcătuitoare de s tat mixt, nu putea face loc unui stat miniatură, în care o populaţie curat germană să fie împiedicată de a se integra în m a r e a masă ge rmană europeană. Să nu se uite că la Viena în trecut n'a domnit numai soiritul habsburg'c, dar şi un spirit germanic hrănit de marea tradiţ ie şi cultură germană . Cu mult înaintea Berlinului, Viena a fost cap' tnla Germaniei. Dela vea­cul al 13-lea şi până adânc în veacul al 19-lea, Viena e r a mare le centru spiritual al germanismului catolic ?,i imperial. Abia cu ridi-careaRusiei imperialismul germanic se fragmentează şi-şi împar te puterea în t re Berlin şi Viena, între Hohenzollerni şi Habsburgi. Dar Hohenzollernii şi Habsburgii dispărând, noul Reich german, nu pu­tea decât să se închege pe deplin din dărâmătur i le celor două im­perii

156

Până la Adolf Hitler Germania n'a avut o politică germană, < iar Austr ia n'a avut un ideal politic hotărât . National-socialismul, • care Qoncepe germanismul ca predest inat de a înfăptui cel de al t rei lea Reich, care e de fapt un imperiu al întregului popor german în graniţele lui naturale şi istorice, a creat ambianta sufletească* necesară Anschlussului. Fiindcă în ce priveşte baza juridică interna- 1

ţională, care să-1 îngădue şi să-1 justifice, ea a existat din clipa în care Wilson a svârlit în balanţa politică a t ra ta te lor de pace drep­tul naţionalităţilor de a dispune de ele înşile. Oda tă ce ideea naţio­nală t r iumfa pentru naţiunile mici, nu avea nici un sens să nu tr i- -umfe şi pentru naţiunile mar i .

Pent ru mersul istoriei e ra cu desăvârş i re indiferent dacă se luau măsur i politice pentru ca Austria să nu devie germană, oda tă ce Austria e ra dela un capăt Ia altul germană şi odată ce ideia reîn-tregirei naţionale, t răind organic în sufletul poporului austr iac , nu-putea ii înăbuşită prin acte de sabotaj international. Istoria îşi are legile ei, pe care nu le poate călca nici un t ra ta t şi, pe care nu le poate opri nici chiar războiul. Şi cu a tâ t era mai paradoxa lă situa­ţia de cenuşereasă naţională a Austriei, cu cât toate naţiunile din fosta împărăţ ie austr iacă se puteau integra în graniţele lor ist°rice şi în forma unică de s tate naţionale şi numai germanilor din Austria li era interzis să se integreze în cel de al treilea Reich, care este de fapt marele Reich al germanismului.

Că o asemenea integrare a Austriei în Reichul lui Adolf Hitler poate îngri jora şi supăra unele s tate e cu toul al tă chestie. Nimeni nu v a contesta că alipirea Austriei la Reich şi înt inderea pu te r i i ' ge rmane dela Marea fiordului până la Brenero schimbă întregul echilibru european. Dar înt rebarea ce se pune astăzi este u rmătoa­rea. Din punct de vedere al concepţiei naţionaliste, ca re s tă la baza t ra ta te lor de pace, putea fi împiedicat poporul austr iac să-şi aleagă soa r t a pe care o voia şi'n care c redea? Fireş te că nu. Dovadă că protestele acelora cari vorbesc de siluirea voinţei libere a Austriei sunt atât de timide şi dovadă că Italia — Fran ţa ocupată cu mira­culoasa car ieră politică a lui Leon Blum nu găsea răgaz să-ş,i spus cuvântul — nu numai că n'a protestat , dar chiar 1-a felicitat pe Hit­ler, iar Anglia participa Ia Londra la fastuoasele serbări organizate de d. von Ribbentrop cu prilejul rechemării sale din capitala Marei Britanii .Şi pe u rmă să nu se uite că în politica internaţională forţa şi îndrăzneala sunt hotărâ toare . Adolf Hitler, a dât cu prilejul ocu­pării Austriei, în t reaga măsură a geniului său politic. Omul care a scris „Mein Kampf" pagini a tâ t de adânci şi de duioase despre tara sa natală, luptătorul care şi-a creat concepţia sa politică rasistă în contact cu judaismul desgustă tor al Vienei, nu putea să uite, chiar dacă a ştiut să tacă. ,

Iar când primii paşi pe care i-a făcut pe pamatul Ausrtiei au 1

157

fost în satul în care s'a născut şi în care nu călcase mai bine de .două decenii, des tnu l său se contopea cu destinul Austriei, ca re ÎH-genunchia înaintea soldatului necunoscut de odinioară. In acest destin unic, a găsit Adolf Hitler forţa genială şi îndrăzneala m i r a ­culoasă, de a scrie cel mai frumos basm pe care 1-a scr is v r e ° d a t ă un luptător politic.

Astăzi, Europa, cu respiraţia oprită şi cu ochii uimiţi de spec­tacolul fantasmagoric care se desfăşoară la Viena, se înt reabă ce va fi mâine, ce soar tă a ş t eap tă s tatele vecine cu axa Roma-Beriin, ca re a re azi ca punct de sprijin, acea „inimă a Europei", cum a fost denumită Austria.

Nenumărate sunt întrebările care se pun omului politic con­temporan în clipa de fată. A face pronosticuri este desigur o im­prudentă uşuratecă . A vedea însă m statornicirea celui de al treilea Reich german în cadrul hotarelor celui dintâi Reicht german de pe vremea lui Otto I, o s fărâmare a vechii politici europene, este a p re ­vedea în viitorul apropiat regrupăr i de forte şi modificări d e at i­tudini, care pe noi ca s tat apar ţ inând Europei Centrale , ne intere­sează în cel mai înalt grad.

Dacă Austria devenită provincie germană lichidează defnitiv primejdia res taurăr i i habsburgice, ea reînvie însă în proporţ i i o e -bănuite forţa rasei germane, care cuprinsă într 'un s ta t de două ori mai mare ca F ran ţa şi legată printr 'o unică prietenie de Italia im­perialistă, se aşează în mijlocul Europei ca o putere de proporţii ur iaşe , al cărei cuvânt va avea o greutate de care va trebui să se 'ţie seama.

Ion. Sân-Giorgito

158

Biruinţă. . . Durerea mea o 'ngănă în murmur Un isvorul Iar ciocârlia-mi poartă în glasul ei tot dorul. Când bucuria-mi creşte în suflet ca un soare, Tot câmpul se îmbracă în strai de sărbătoare.

Iubirea mea tresare în scânteieri de stele, Nădejflea mea s'ascunde în ochii dragei mele, Vieaţa mea svâcneşte în boabele de struguri. Iar visurile mele sunt crengi pline cu muguri.

Din moşi strămoşi am astăzi moşia cea mai mare Ce se întinde falnic din zare pănă'n zare. Pământul plin de roade ş! cerul plin de taine Şi totuşi mor de foame şi sunt sdrentos la haine.

Aces'e bunuri toate, or să-ţi rămână ţie, Ca să le cânţi prin veacuri eternă poezie, Căci eu cu mine nu fluc nimica după moarte Decât doar trupul şubred şi dăruit de soarte.

Tu singură pe lume vei fi atunci regină, Păşind de toţi alături curată şi senină, Vei da avânt la cei slabi să lupte cu crefinţă. Căci fără de virtute nu este biruinţă.

Iar dacă tu odată vei fi ,de toţi hulită, Să nu crezi că aceasta ţi-e soarta hărăzită, Cununa ta de Iaurt va străluci mai tare Ca cât va da cu pietre in tine fiecare.

Aorel ^egreanu

159

Romantismul ideologic rilozofia politică postbelică, a adus în discuţie o serie de pro—,

Werne cu totul noui. Este vorba de consideraţii asupra viitorului popoarelor de

psihologia şi vigoarea lor, pentru a degaja d'n ele liniile mar i ale* destinului national. Dacă secolul al 19-lea a fost al naţionalităţilor,, veacul nostru este al naţionalismelor. In secolul trecut, a dominai îdeia dreptului legitim al fiecărei naţiuni de a avea o ţ a ră şi a se bucura de l ibertatea de a trăi nestingherit de nimeni. E ra teoret i ­zarea pe o scară întinsă a ideii dreptului la l ibertate proclamat de revoluţia franceză.

Preocupăr i le actuale despre destinul popoarelor, au luat alt caracter . Ele discută legitimitatea existenţei fiecărui popor, speci­ficul pe care-1 reprezintă, forţa lui de rezistenţă în faţa viitorului. Criteriul esenţial de judecată este acela al voinţei de putere . Cât este capabil un popor s aservească propria lui vo : nţă de putere, cât este capabil s ă se impună, să devină un destin pentru alţii, a tâ t este preţuit .

Filozofia aceasta în care arbitrarul şi fantezia se împreună ca să dea iluzia adevărului, a apărut mai ales în Germania. Această ţară şi-a pus totdeauna problema destinului său în lume. A fost o p ro­blemă tragică, răscolitoare, pe care conştiinţa germană a trăit-o totdeauna în legătură cu marile evenimente ale istoriei sale. După răsboiul din care Germania a ieşit învinsă, aceas tă problemă a rea­părut cu o doză de amărăciune sporită şi a căuta t să se definească în t r 'o filozofie confecţionată după necesităţile psihologice ale unui popor nefericit. Germania trebuia să-şi găsească un sens, o idee, ca re s'o realizeze, căci.sufletul german se conturează totdeauna din afară pr intr 'o idee anumită. Nu este cazul Franţei , care-şi găseşte

160

^'«mri'eä într 'un moment istoric, în certitudinile interioare pe caré afe: actualizează.

Germania, s'a definit totdeauna istoriceşte diri exterior, prin-t r ' un s mboî sau o idee. Recunoaşterea germană într'un! şef, î n sem­nează nevoia de concretizare exter.oafă, a unui ideal. De aceia, cer-íítíidinea rnisiunei sale istorice a găsit-o Germania în t r 'o fdozof.e a ffisitmei sale de care avea absoluta nevo'e în prăbuşirea sufletească M Cate i-a provocat-o pierderea făsboiultiî.

Această preocupare de filozof.© politică} hu1 caracter izează însă Mrnäi Germania. In mentali tatea generală át. epocii noastre , s'a format o tendinţă de a judeca lucrur.le în acest fel. Niciodată nu s'ä Llcut mai mult abííz ca aciîrrf cu expresia „destin national ' ' pe c â t e ö întrebuinţează cu un sens contestâb.1 toată lúrríéá care a re o -elementară pretenţie de gândire. In toate ţările o agitaţie Catacte» tiSticä domneşte în legătură cu aceas tă problemă a destinului. O concurenţă surdă se pregăteş te între toate, naţiun'le care vor sä se ia acum 3a întrecere la cursa vi . torului. Ele cultivă sentimentul uni­cităţii şi superiorităţii lor pe care o afirmă cu o credinţă oarbă şi cu un orgoliu nemăsura t . Rusia şi Japonia, pe de altă par te , au tă­cut apel la vocaţia mesianică a rasei lor, complectând cu preten­ţiile pe care le afişează sgcmotul unui veac pretenţ ios şi plin de orgoliu. Mândria s'a unit cu mistica, curajul s'a aliat cu fantezia pentru ca să croiască o filosofie pentru o viaţă nouă. Viz'onarismul a devenit o nouă profesiune care prin abuztil imaginaţiei pseudo istor 'ce, a sacrificat spiritul critic $i nevoia de justificare raţională. Voinţa de putere a naţiunilor trebuia să-şi găsească un punct de sprijin, o axă ideologică şi atunci s'a mültäfnit éti ^satisfacţia pe care o dă himera, îri care nevoia de iluzie este $at i | fâcută . Flecare naţiune se crede în subconştientul éi, candidată j ä s tăpânirea lumii. Unele o spun clar, altele o presupun nümai. Dar pentru toa te ; des­tinul lor în graniţele pe care le s tăpâneşte , á devenit p obsesie iri­tantă . Toate vor „să se ; rea l izeze ' ' , sa i e éle î n ş l e ,şi i a se impună altora pentru a răspunde spiritului unui t imp ptírí Öé 0 nedefinitivă conşt ' intă mesian'că.

Această ideologie pretenţioasă a avut un ecöü sensibil şi în R o m â n a . Anumite reviste afişează uri na ţ iohaMm imperialist de viziune de grandoare şi cu limbaj de jírtííefíé, ésari Îă iă să lămu­rească prea multe lucruri âii provocat eóflftíáií itítííllé; Expresii ca „destin de neam", „éró'isrri istoric", 1 ;,dé£Íin' mé^Jarf'c* se pot în­tâlni în ziare şi reviste cu oarecari pretenţii . Titluri de articole ca ,,Sensüí decebalic al destinului românesc" sau „România ca su-o e c t al istoriei" au devenit curente la un moment dat. Au avut im­presia că tineretul român a intrat într'o serioasă fază ideologxă vorbind cu a tâ ta gravi ta te despre subiecte a t â t de hegeliene. Ci-

161

tind proza lor m'am convins însă cu totul de altceva şi anume, că in dosul unor titluri şi formule răsunătoare nu se ascundea nimic, Qeasemenea discut a începută acum un an despre imper.alismul ro­mânesc s'a soldat cu un rezultat foarte penibil din cauză că se dis­cutau lucruri lipsite de realitate.

Naţionalismul poate fi o religie a veacului nostru dar nu în sensul care i se atribue în anumite ideologii. A crede că misiunea unui popor este să domine pe celelalte, că singura lui etică sunt propriile lui interese fără respectul nici unei legi superioare, însem­nează a adopta o atitud ne la care nu se poate replica nimic nor­mal şi civilizat. Naţionalismul învăluit în această atmosferă de mit şi profeţie n 'are un carac ier pozitiv si real st prin care o doctr ină se constiiue într 'o formulă politică va l ab l ă . Naţionalismul româ­nesc privind necesităţile de viaţă ale unui popor care se organizează într 'un puternic s ta t naţional este străin deocamdată de imperia­lismul unora cât şi de mesianismul nebulos al al tora. Există un sens autohton al ideii naţionale care d.feră sensibil de aceste ideologii fără consistentă realistă.

Bucur Ţi neu

Imprîmăvărare Căzut-a greu o rază de lumină, Şi-a sângerat de mugu-i porumbarul A tresărit un zumzet d> albină, Şi-a lăcrămat, in crâng,mărgăritarul.

Un f'r de Iarbă crudă, s i b povară S'a 'ncovoiat, timîdj de-itâta aur; Râd bulgării de lut in primăvară Cu zâmbete de floare pa coclaur.

-Un pit'gol, cu ciocul de smarald, 1 ' A p]?u1it un bob curat de rouă SI răsvrătlt, un melc, d "--atâta cald, > Impunge'n vânt cu coarnele-aniândouă...

Ion Molea

162

I n s e m n a r s

FRONT FRANCEZ ANTIMARX­IST. — După o experienţă tristă. Care mai continuă totuş sub noul gruveru Blum, Franţa începe să-şi dea seama că merge spre sinuci­dere, acceptând comunismul pe te­ritoriul ei. Evenimentele externe au xguduit-o din somnolenţă şi acuma, pe ocolite, parcă ar vrea să încerce o refacere. Aritmetica parlamenta­ră, cu dozajul ei special şi farma­ceutic, îi mai impune încă o pre­lungire a abdicării, dar se pare câ din rărunchii istor'ei ei uriaşe, se smulg, astăzi proorocii mântuirii şi alte idei. zdravene. răs->r dintr'o splendidă tradiţie nntională şi cul­turală, ca să mob'lîzeze simţirea franceză ;pe linia altui destin, decât «cela ndus de pe imdevn din răsă­rit»! drnmatic ol bolşevismu''ii.

O tplegrnmă a nfrent'"ei „Radír" ne aduce la cunoştinţă că d. Do . rîot n fost insfirr/nit de r ^ f d u l f 3,i sS trateze în<*be;erca """i f ' n i ! antîmurv}^. Tnîtiat ;va, în îmn'e i"-rările de ns+^zi •p'-e nen ,""i f ţr'*i •orii de reuşită. Europa întreagă

se organizează pe baze anticomu­niste şi statele devin totalitäre, l a vălmăşagul acesta cumplit, doar Franţa mai rămăsese deoparte, 8& se macine intr'o pcniblă şi dezo­lantă miopie politică. Şi d'n acea­stă pricină a perdut atâtea tre­nuri...

Mişcarea antisemită şi antimarxl-' stă se încheagă şi ţ n Franţa, greot dar sigur, iar în ziua când ca vai stârni răsbunarea cea mare, c iné i-ar mai putea sta în d r u m ?

D. LUCIAN BLAGA, PLENIPO­TENŢIAR. - D . Lucian B % a a fost numit ministru al României la Lisabona. Noul plenipotenţiar ' ßß. nostru în Portugalia lui Salazar a. fost totdeauna un răsfăţat al aten­ţiei româneşti Calităţile şale in t f s

lectuale, îobustetea scrisului său, ca şi orig'nalitatea de gândire ,pţ>. care a iscălit-o cu atâta elegari'^ discreţie, i a u creiat un prestîîf'it foar+e rar întâlnit în lumea tin&4 retului c u l t

163

Sin i s t ru ! României îa Lisabona la te parte din acea genera le ile

Wiplöinati trişai şi siârşiţ., caii gâ-wfou in expatriere uh tel d*é a-i}i •éíjiws.ace mi orgoliu ihipösibil de i A i i z a t aici. Descendenţi din fa . tBjki mari şi învinse, oameni supă-faji oarecum pe istorie, iată un as­pect al diplomaţiei noastie. Aşa se •explică, mai altSj întâmplarea ca pastă acum n'ani avut, decât par~ (ii v 0 diplomaţie activă şi atneutie îiiiirezentativă. D . Lucian Blaga e rupi d»n sbueiuinul românesc, e x e m . plár sintetic aproape al rasei noa­stre, al stilului nostru, un emisar

• «eminent al satului nostru, ridicat pe culmile culturii şi priceperii.

Acolo în balconul care se des­c h i d e peste Atlantic, d. Lucian Bla­ga duce cu sine mândria de-acasă, •vigoaiea sufletească a unui neam şi certificatul etnie al celei mai de $Kné înţelegeri a misiuiiii sale. Uri « iemenea plenipotenţiar poate re-ţ»reî:enta integral tara, cu egoismul, «Urâţenia Şi idealurile ei.

ELEVII ŞI SPORTUL. - Tot fc . Mii de exegeţi aj vieţii şi de mdra-

ai tiiierétíiliiíi â'au rid*cät cu '$ttşAânie împotriva sportului, de-^íétandu-í cult al barbariei. In Ie­ş i t u r ă t u acest eapjtol s'au duelat multe plaiyase şi tot felul de pote-mic i v aprinse au văzut lumina zilei, ţfe i i ' r e z o l v e o problemă care exi­s tă . 1fi discuţie ä iä antichitate şi

astăzi. | -FgMi să atribuim sjpbrtülüi Ü*jtn\i f&őtérate pé cüífc nü i e poité'á-Visa; eiste b ;rié tottjş să hu sărim

ea); Sportul é ín f aduit; per-"iÉm; e hcfeesbr şi trebiiié să f é obli .

f toi- chiái. Conditi.ír dé viaţa tri eifctai'éa áéíualS dúc Iá b dégéíu--

^rbgreäivä j, fásé t Oraşul, éu liií Hé spatíii. &é aer şţ <?é

-sonre, ucide în fiecare zi vigoarea fizică a tineretului, jmminându-î un

-•'trai fără orizont şi fără luminii.

In altă ordine de idei, este bine să ilé dăm seama că viaţa mo­dernă e ö permanentă şi irezistibilă

"ispită, cu toate chemările păcatu­lui, strigate, şoptite discret la fie-' care felinar şi la toate 'Ungherele de întunerec.

Sportul întreţine sănătatea fizică şi sustrage tineretul dela preocu­pări de altă natură, despre care o elementară discreţie ne opreşte sä vorbim mai mult. Dar mai este inca­şi altceva. In sport se formează spiritul dé echipă, so l ida i fa tes luptei spre un ideal care se poate schimba cu vârsta şi o alia educa­ţie colectivă se naş'e din aceste în­tâlniri şi ambi{ii. Elevii să fie aşs dar îndemnaţi să facă sport.

WILSON POATE S A FIE MUL ŢUMIT. — Toată lumea a aşteptat cu maié nerăbdare discursul • Iui Mussolini, prin care trebuia s& Se fixeze atitudinea Italiei faţă dé niméntele din Austria. Şeful popo­rului italian ä vorbit cü acééa$i brutală sinceritate, cti aceeaşi c f u S î cutezanţă, care-i siiht cär'acterist'ciä

Dußa un sumar istoric ăl láíamél libere şi artificiale n staţii Ini aus­triac. Mussolini a spus: ..íntéresül Italiei pérttrü independenţa ĂAS* ti iei fedei-ole există, dar ei se în­temeia pé idéia că ávstrincif voiau ö astfel de independentă, cel pti-fih în maióri ta ié i lói-. Bár* eeeacs se întânîpM ziléle acésféá rie ţiăş mantii) austriac arată ca profuntdâ aspiraţie g poporului éré în fávóai rM fmschl i i .ssüli it Partizaivlpr sui pravieţiiitori »S maériiavéÍiSTntiVnÍ pe ţ â r e i ré=piriírem, l i ' i e ţ ^ t o Pa­ce ob-ewat ia că atunci cănvf trt eveniment és'é fatal esté *]î™î H't# ca el să se focă rit fitté <'éWii p'niri'vn tíi. In nVévSr. erijat^ '.5% îndeplinit în Austria es*» H r é v * 'liifie nritiori"!*. i-r prV i4ril-Vriţ: tem rei mai îndrpntSfit' st>»e « » înţelege, în exigenţele sale istorice

164

precum şi în metodele sale care par grăbite cum s'a întâmplat tot­deauna în toate revoluţiile". :

; Asa dar reîntoarcera Austriei în. marea familie germană este un aci care isvorăşie din dieptul dc auto­determinare a popoarelor. Oricât ţ a r părea de ironică sublinierea aceasta, noi putem spune că omul cel mai mulţumit din lume, dacă ar mai trăi, ar trebui să fie Wilson...

ISRAEL LA RĂSPÂNTIE. -t i enet -ca bucurie iudaică, pr-leju'j-tă aici de uneie schimbări neaş­teptate, a fost cumplit răsplătită de întâmplările de peste hotaie. Satisfacţia, pentru cine a ştiut să despice semnificaţia evenimentului, sc în.ă{işa mai ales ca un spasm dc muribund în luptă cu legea na­turală. Nimic nu justifica aceste s inishe rânjete de muljumire ale unei rase de iremediabili aventu­rier1,. Regimul ceior 44 zile se ma­nifestase ca un teribil avertisment. Iar în clipa când se vestea sfârşi­tul său piematur, Israel a putut să sc aşeze bucuros la prasnicul bi­ruinţei sale, aparente numi i , după cum se vede, pentrucă acuma să stea din nou, cu toţi perciunii în dezordine, în fata drania'icului său destin.

•In inima Europei, care nu şe lasă ucisă de conspiratorii hrube­lor judeo-masonice, s'a aşezat, cu greutatea sa copleşitoare, bolova­nul de 89 rÄUioane de locuitori, nl celui mai feroce antisemitism. O altă citadelă n lui Israel cade şî pe ruine se ridică măreţia germană a făsbunării anfcjudaice. Pe dinain­tea ochilor noştri şe plimbă ne­sfârşitele telegrame care vesteau intrarea lui Hitler în Viena trecu­tului imperial. Cuprinşi de dispe­rare jidanii dau navală spre pune-ţfle de frontieră. Dar una după alta: Cehoslovacia, Ungaria, Jugo-sjayia. România, au închis grani­

ţele. Israel se sbate în chingile^ p iopne i s^le tragedii.

\ i c tor i i trecătoare, puteau. Stnftjtaţ ge surâsuri .de arogantă şj icneli; de mândrie de pe buzele unui pp» por de pradă. Soarta a V f u t înşlţ. altx'el. După câteva ceasuri sai'da-f uapalice, Israel primeşte acum măi ciuca definitivă, jviai de vreme de*- • cât se bănuia problema juda'jcă înv cepe să se rezolve, dc data aceasta: fără putinţa de revenire. "'

DECESUL PARTIDULUI CON ' SERVATOR. — Ne aflăm acum&i la catafalcul partidului conserva-, tor. Pnntr'o pioclamafie energică şi sumară, d. Grigore FJipeşcu, á dizolvat gruparea sa, multumlnc| prietenilor cari l-au învăluit "JTT-căldura iubirii lor. Momentul e im« presionant O clipă de tăcere 8-şa dar, lângă scările dricului.

D . Grigoie Filipescu a motivat acest gest, la gazetă, printr'o scrl^' soare cu text pe t iei coloane.' ,,Continentul nostru se află p^ pragul unor noui zdruncinări. Pe­ricolul se apropie cu iuţeala fu)-; gerului de ţara noastră. Putem (ţe.ţţ' suspenda activitatea politică a pá*> tidului nostru, cu fruntea sus'*...' Rânduri duioase, pe ca i i oricine le-poate gusta cu plăcere.

Dar nu rjai era nevoie de acest act aproape oficial. Partidul con-_ servator era mort de mult. Nu-şi á . vea nici o legitimaţie. O pielungt-^ re a unei caste de profitori şi dje. căpcăuni politici! Un anacrónisn»,i, o rămăşiţă inutilă şj ridicolă. Fără rădăcini în sensibilitatea roniâ aea~ scă, fără program, fără ,o jdeiş care să-1 dinamizeze, partidul ace­sta nu mai era decât o tribună (\e%

afaceri pentru patronul de pe crerţ ' f tc- _ ' • -;>•' .

Nici linia morală a vechilor cpn-.:

sîvvatori nu mai era respectata. D- Grigore Filipescu se servea, deş'

Í partid pentru scopuri personal^

"165

poli t ice sî de alt fel. Iar cel mal deprimant moment din viata con­servatoare, reamintim aici un epi­sod. In alegerile liin 1935 d. Gri-(fore Filipescu a mers, la Came­ră, în cartel cu Mareşalul Averes-cu, pe care 1-a trădat peste noap­te, când a văzut că nu cucerise doi la sută din voturi, pentrucă t> doua zi să candideze la colegiile comunale, fără contracandidat în

inţelegere cu guvernul liberal. Du­pă aceea d. Goe a căzut la pact

-cu ţărăniştii şi social-democraţii. Priviţi contradicţia şi admiraţi ela-

-sticitatea morală şi ideologică a d-lui Grigoie Filipescu.

Acum povestea s'a sfârşit. Vlad Ţepeş e liber de orice obligaţii cie club şi se ofer?<, Ca să salveze Continentul. închipuiţi-vă!...

FRUMOASELE ZILE DELA A -JUNJUEZ. — Cineva dela „Drep-tatea" lui Auşnit, se căsneşte cu foarte penibile eforturi gramat ; ca-le. să pună în mişcare, un inofen­

s i v plaivas polemic. Nu ne face nici o plăcere să mai stăm de vorbă cu câţiva imbecili iremedi­abili, cari behăie la gazetă, atât

-de urât. Ne oprim toluş asupra notiţei id'oate din „Dreptatea", pen. íru a demasca trista complicitate judeo-ţărănistă.

P e prima pagină a gazetei cu pricina s'au putut ceti zJele tre­cute aceste rânduri: „Se anunţă a-propiata revenire în ţară a d-lui

•{Jetâvian Goga. Voi şi câte nu mat .găseşte din cele lăsate la plecare. Nici o svastică. pe nicăeri. Şi c u m

mai fâlfâiau pe prefecturi şi pri­mării. Nici-un lăncier. Si cum mai defi lau şi cum se pregăteau de a-tactiri. pentru 2 Martie! Frumonş»-le zile dela Aranjuez s'au dus"... „RpTimul de ocupare "1 celor 44

-zile", cum scrie individul de-acolo. -a fost, oricum, o mândn'e a nea­mului Svr»st'e<i V C S ' P T sfârs'tnl do. niinatíW iudn'ce. .Dreptnten" e b n . -curoasă că această svastică nu se «ani vede pe nicăeri.

„Dreptatea" salută căderea şvas^ ticii. desvăluindu-şi oculta ei înţe­legere cu Israel. Dar frumoasele zJe dela Aranjuez, pen'.ru judaisn^ nu se vor mai întoarce niciodată.' Ţărănismul tăiat împrejur moare şi el câte puţin în fiecare zi, ca toate şarlataniile de sezon.

IN PLIN MISTER. — Procesul dela Moscova s'a terminat. Cei mai mulţi inculpaţi au fost con­damnaţi la moarte şi executaţ i Câţiva au scăpat cu viaţă, ca răs­plată pentru monstruozitatea dela­ţiunii lor. Prea mult nu ne mai interesează chipul tragic în care se lichidează o uriaşe experienţă. Doar semnificaţia acestui sfârşit e deosebită. Să nu insistăm însă.

In legătură cu procesul dela Moscova, găsim într'un ziar francez următoarele senzaţionale rânduri : ,.Nu Rakowsky şi nici colegii săi depe banca acuzării, au făcut de-poziti'le cunoscute, în faţa tribu­nalului, ci actori din Cecka, copii travestite şi machiate, însărcinate să joace acest rol înaintea ziarişti­lor şi diplomaţilor admişi la des-baferi. Asta explică liniştea acuza­ţilor, cinismul lor, hotărîrea lor rece de a mărturisi totul şi clrar mai mult, ca Şi când n'ar fi în joc soarta lor. Pentru a ne convinge dc autenticitatea acuzaţilor, propun să fie trinîiS în Franţa sau în An­glia presupusul Rakowsky, fostul ambasdor al Sovietelor la Paris ş i la Londra, ca să fie pus în pre­zenţa numeroaselor cunoştinţe pa care şi Ie-a făcut în aceste ţări. Ş l sunt sigur dinainte că nici-unul din vech'.j săi amici nu-1 va recu­noaşte".

Caracterul neobişnuit al acestor destăinuiri depăşeşte cea mai năs-drăvană fantezie. Şi totuş parcă exprimă adevărul. Revoluţia se a f l i în plin mister.

166

D . GOLIGER IN COMITET. _ Dumineca trecută s'a ţinut aduna­rea generală a „Uniunii ziariştilor proiesionişti". Pentru lumea dina­fară, un fapt indiferent, cu sigu­ranţă, dar pentru noi o clipă i e -zumativă a unui an de activitate, .iată ce poaie să fie o asemenea întâlnire de breaslă.

Când se cunoaşte forţa mişcării antisemite din {ară şi se presupu­ne că eliminarea jidovilor din pre­să nu va mai întârzia prea mult, ceea ce s'a petrecut la adunarea «.Uniunii ziariştilor profesionişti", este pentru oricine o absurdă sur­priză. In comitetul ..Uniunii" a reu. şit să se strecoare, prin vot fireşte, jidanul Goliger — George Silviu, încliipuiji-vă! — care astfel, se în­sărcinează, prin trista inconştientă

a unor confraţi imbecili, să păl­muiască t m t e sentimentele mân­driei româneşti.

Precedentul creiat de „Sindica­tul Ziariştilor" n'a fost ţinut în seamă. „Uniunea" a permis evreilor să i a parte la discuţie şi la vot, acceptând chiar conducerea unui jidan. Ne miră, desigur, absenţa, reacţiuni, dar rnai ales ne isbeşte îndrăzneala veneticului, care a avut impertinenţa de a-şi depune o can­didatură ofensatoare. Evreii sunt în seria provocărilor.

LUPTA CULTURALA IN SĂ­CUIME — In timpul din urmă s'au ridicat tot mai multe glasuri pen­tru readucerea la matca românea­scă, a elementelor noastre desna-ţionalizate din săcuime.

Lupta pe toate căile trebue în--cepută cât mai curând. Căci iată ce scrie un localnic, care vede cu durere ce se petrece în săcuime:

„Ceia ce se întâmplă cu acest ţinut secuiesc sau secuizat, — cum vreţi să-i spuneţi — şi care cu­prinde trei din cele mai pitoreşti

judeţe ale ţării, este un fenomen-trist şi îngrijorător.

Ţinutul e bântuit de o secetă cuL ' turală care ameninţă viaţa, cea românească în deosebi, în chiar iz­voarele ei.

Nici o iniţiativă pe care s'o put tem preţui, nici un îndemn, nici o hotărîre eroică de a eşi din b â r l o ­gul preocupărilor egoiste, pentruca, determinând şi alte elanuri, să se" poată realiza într'un efort comun,' o vrednică operă de afirmare ro-" mânească.

O sahară imensă. în care im în­floreşte nici un gând luminos şl nu rodeşte nici o ideie.

Teatru românesc, conferinţe, con­certe sunt lucruri faţă de care ne situăm în aceîaş raport ca şi bra­vii locuitori ai reghinilor polare.

Lipsiţi complect de orice solida­ritate, intelectualii români din „Se­cuime" par a

n u simţi lipsa bunu­rilor culturale, preferând o izolare absolută într'un cerc redus de pre-' ocupări, evident străine, de tot ceea ce poate fi fapt cultural.

Nu voiu mărturisi aici gânduri şî impresii, care s'ar putea întâmpla'' să doară, prin caracterul de reproş faţă de persoane fapte deter­minate.

Deşi pedagogia aceasta a exem­plului bine şi potrivit ales, ar fi cea mai nimerită cale pentru a sub­linia constatările noastre.

Reromânizarea oraşelor — sub'ecf atât de freqaent întâlnit în coloa­nele gazetelor — nu se *a putea realiza niciodată efectiv, atât t imp cât elitele noastre româneşi vor fi absente dún câmpul eutttwii.

Căci nu se românizează un oraş, numai cu ajutorul circularilor mi­nisteriale şi nici cu apostolatul la tarabă.

Am lăsat pentru maghiari impre­sia că suntem o soc : etate pripita, fără legături sufleteşti şi fără tra­diţii „ cu locurile acestea, pe care

167

numai în clipe solemne le-am de­cretat patriotic ale noastre.

In Ioc de a se fi strâns toate e-nergiile alese laolală pentru afir­marea demnă şi cujajoasă, a unui vrednic ideal de viată românească.

N'am înţeles adevărul elementar, cg ceeace se aşteaptă de Ia noi, nu este njcj absenteismul unora, nici patriotismul industrial al ce­lorlalţi, ci , o serioasă muncă de afirmare culturală care să nete­zească drumul pentru biruinţa si­gură de mâine".

LA P A T U L LEHUZELOR. — Ministerul Sănătăţii a 'nat o deci­zie eroică şi tardivă: protecţia co­pilului. In acest scop se vor creia maternităţi speciale la oraşe, iar la tară, câteva divizii de moaşe tine­re şi instruite, vor veghea la că­pătâiul leluizelor, ca să taie buri­cul nouilor născuţi.

Măsura se cuvine să fie salutată cu încredere. Alte state, mai pre­văzătoare, cheltuesc în prezent su­me colosale de bani pentru proiec­ţia copilului Şi a lehuzelor şi c'ne cunoaşte organizaţiile de acest fel din Italia şi Germania îşi dă seama de importanta acestui capi­tol din viata unei na{iuni.

Pe masa noastiă de scris stă deschis acuma ultimul Buletin de­mografic al României, cu darea de seamă pe luna Ociomvrie, 103?. „Principalele concluziuni, scrie d.

Sabin Manuilă, ale mişcării demo­grafice a României pe luna Ociom­vrie, sunt următoarele: Scădere» natalităţii generale, datorită redu­cerii numărului naşterilor în me» diul rural. Mortalitatea generală foarte ridicată nu numai că nu a-rată tendinţe de scădere continuă $ în aceeaşi proporţie cu scăderea natal i tăţ i , dar adeseori arată o Cre­ştere destul de însemnată faţă dfi cifrele aceleiaşi luni din anii pre­cedenţi, atât la sate cât mai ales la oraşe". Aceste rânduri, penţnjţ cine ştie să le citească, rezumă dra-ma demografică a României. Pen­tru a Şe vedea proporţiile ei vom da câteva alte cifre comparativa. In 1953 am avut la 1000 locuitori 1

58.1 naşteri, 16.3 mortalitate gene­rală, 13.9 mortalitate infantilă la 100 noui născuţi, 21.8 la mie exce­dent natural. In 1934, la aceleaşi rubrici: 36.2; 20.6; 16.6; 13-6. In 1935: 32.1; 18.1: 17.6; 14. In 1936-34.4; 18.4; 15.1; 16. In 1957: 32.9; 20.6; 18.2: 12.3.

Forfa unui neam stă astăzi în numărul populaţiei sale. Starea în­floritoare demografică din Germa­nia. Italia şi Japonia es'e o do­vadă. Poporul nostru e prolific. Da,, condiţiile grele de viată şi deplo­rabila situaţie liigienică şi sanita­ră fliminuiază simţitor sporul po­pulaţiei.

Acest rău nu se poate remedia decât prin intervenţia grabnică ş l energică a Statului.

168