INTRODUCERE

Astăzi, mulţi observatori (inclusiv contabili) recunosc faptul ca modul de descriere al contabilităţii din trecut, înregistrand „căramizi şi mortar” nu mai este suficient pentru caracterizarea contabilităţii de astăzi. Pătrundem în „tunelul fără de sfârşit” al economiei în tranziţie, încercând să corectăm erorile, dacă nu gafele. Începem să admitem prezenţa riscului. Se declanşează, un proces de reformă în contabiliate. Sistemul nostru de evaluare şi de măsurare se prăbuşeste sub povara rigidităţii, lipsei de relevanţă şi de fiabilitate. Dar, surprinzător, contabilitatea cea conservatoare se trezeşte prima. Arsenalul sau metodologic trebuie adaptat la noile cerinţe. În vecinatatea ei, sau chiar la confluenţă, imperativele performanţei financiare o cheamă la innoire.. Specialiştii în domeniu îşi dau seama de caracterul crucial al momentului şi încep să-şipună întrebări. Este drept, în practica întreprinderilor româneşti, ea este tortul servit de cei înzestrati cu forţa profesională şi intelectuală necesară pentru a depăşi crusta simplelor constatări şi evidente. Măsurarea şi raportarea performanţei, atât a celei trecute cât şi a celei anticipate, este o metodă managerială esenţială în lumea interconectată de astazi, lumea „ştirilor de 24 de ore” în care totul circulă cu o viteză maximă. Complexităţile strategice şi operaţionale din zilele noastre, impun un dialog continuu cu investitorii, clienţii, furnizorii şi angajaţii. Raportarea constituie un ingredient-cheie în construirea, susţinerea şi perfecţionarea continuă a participarii partenerilor interesaţi. Întreprinderile subliniază din ce în ce mai mult importanţa relaţiilor cu parteneriiexterni, clienţii, investitorii, ca fundament al succesului lor în afaceri. Situaţiile financiare pot contribui la comunicarea mult mai eficientă a oportunităţilor şi a provocarilor economice, de mediu şi sociale cu care se confruntă o întreprindere decât răspunsul pur şi simplu la cererile de informaţii ale partenerilor interesaţi. Politicile contabile adoptate şi asumate de către managementul întreprinderii reprezintă un element hotarâtor în ceea ce priveşte redactarea şi prezentarea de situaţii financiare care sa fie folositoare utilizatorilor în vederea luării deciziilor. În contextul Programului de armonizare legislativă a sistemului contabil românesc, elaborarea şi fundamentarea politicilor contabile de întreprindere trebuie să se circumscrie spiritului, principiilor şi cerintelor Directivelor Europene şi Standardelor Internaţionale de Contabilitate IAS/IFRS, în vederea punerii în operă a premiselor obţinerii unor informaţii contabile şi a unor situaţii financiare de calitate. Adoptarea în România a unui sistem de raportare financiară uniform şi recunoscut la nivel international (IFRS) reprezintă pentru societăţile româneşti singurul mod de a asigura că situaţiile lor financiare sunt de încredere, iar pe această bază, utilizatorii pot lua cele mai bune decizii. Mediul contabil complex, incert şi riscant în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea solicită în contabilitate estimare, dar şi mai mult decât atât, revizuirea estimărilor. Politicile contabile presupun ca întreprinderea să facă apel la una sau mai multe baze de măsurare. Înglobarea conceptului de valoare justă în normele contabile româneşti contribuie la punerea în aplicare a unei contabilităţi care îşi asumă rolul de punte către viitor.

- 1 - -

CAPITOLUL I DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PERFORMANŢA FINANCIARĂ. DIMENSIUNILE PERFORMANŢEI FINACIARE.1.1.Polisemantica noţiunii de performanţă

Sensul noţiunii de performanţă s-a schimbat de-a lungul timpului. El devine un termen polisemantic, având sensuri variate în funcţie de domeniile în care se utilizează. În literatura economică de specialitate, performanţa este percepută în trei maniere distincte ce vor fi explicate în continuare.

1.1.1.Performanţa - nivel de realizare a obiectivelor strategice

Performanţa este o noţiune utilizată adesea pentru aluziile metaforice pe care le conţine; performanţa organizaţională arată capacitatea individului de a progresa, graţie eforturilor constante.O performanţă nu este bună sau proastă în sine. Acelaşi rezultat poate fi considerat ca o bună performanţă dacă obiectivul este modest sau o proastă performanţă dacă obiectivul este ambiţios.Aşa cum performanţa sportivă se apreciază în raport de scopul pe care şi l-a fixat atletul, prin referinţă externă (concurenţii săi, un record mondial) sau internă (o performanţă precedentă), performanţa organizaţională este în funcţie de obiectivele întreprinderii şi de referinţele sale externe sau interne. Performanţa este deci, întotdeauna produsul unei comparaţii. A fi erformant înseamnă a realiza sau a depăşi obiectivele propuse.Această definiţie indică faptul că: performanţa depinde de o referinţă – obiectiv sau scop; performanţa este multidimensională atunci când scopurile sunt multiple; performanţa este un subansamblu al acţiunii; performanţa este subiectivă pentru că este produsul operaţiei, prin natură subiectivă, care constă în a apropia o realitate de o dorinţă.Se pare că această definiţie dată performanţei pare incompletă8 deoarece ea se limitează la a defini caracteristicile performanţei fără să caute un mijloc operaţional.Într-o altă abordare, performanţa reprezintă: „realizarea obiectivelor organizaţionale ndiferent de natura şi varietatea lor”* 1. Performanţa organizaţională arată capacitatea individului de a progresa, graţie eforturilor depuse. Performanţa nu există în sine. Ea este întotdeauna produsul unei comparaţii. Dar la ce bază de comparaţie se face raportarea ? Aceasta este fie o variabilă internă (un obiectiv de progres sau un rezultat al unei perioade trecute), fie o ariabilă externă. Dar baza de comparaţie are un caracter dinamic, ceea ce face ca performanţa să fie o stare tranzitorie.Conţinutul concret al performanţei este dependent de obiectivele strategice; nu există erformanţă în absolut, independentă de obiectivele sale; evaluarea perforSubiect magda Pagina 2

19.10.2010manţelor este dependentă de fixarea obiectivelor, ceea ce este performant într-o situaţie dată, caracterizată prin anumite obiective, poate să nu fie într-o altă situaţie caracterizată prin alte obiective.

1.1.2. Performanţa - creare a valorii

Efect la modă sau adevărată mutaţie managerială, sau amândouă, gestiunea valorii constituie o axă de interes, prioritară oricărei societăţi.

* G Lavalette, M. Niculescu- Strategies croissance, ed d’Organization, Paris, pag 228

- 2 - -

Conceptul de creare de valoare are la bază un adevăr valabil oriunde, indiferent degraniţele geografice sau economice: companiile creează valoare atâta timp cât asigură remunerarea capitalului la o rată de rentabilitate care depăşeşte costul acestuia. Atunci când firmele uită acest lucru, ceea ce se întâmplă este previzibil:

Pe pieţele dezvoltate sunt activate mecanisme naturale de reglare a situaţiei de distrugere de valoare� (cum ar fi preluările ostile, vânzarea participaţiilor deţinute de către acţionarii majoritari sau, în ultimă instanţă, lichidarea întreprinderii);

Pe pieţele în dezvoltare (incipiente), reglarea situaţiei are, de regulă, o întârziere importantă, adesea� apărând mai întâi măsuri administrative ale statului care încearcă rezolvarea situaţiei. Şi în acest caz, în cele din urmă poate să apară lichidarea, care determină pierderi pentru toţi investitorii din cadrul întreprinderii. Pe aceste pieţe, până când mecanismele naturale de reglare a pierderilor de valoare nu funcţionează eficient, se manifestă declinul economic şi creşterea şomajului.Primul stadiu al „traducerii” cuplului cost-valoare în elemente componente „pilotabile” constă în a descrie în termeni globali cum întreprinderea creează şi va crea valoare. Este vorba despre a defini „valoarea” în concepţia evoluţiilor viitoare. A concepe valoarea de mâine înseamnă a defini o strategie.Pentru a înţelege conceptul de creare de valoare, vom privi investiţia într-o întreprindere ca un progres de avansare a unui flux de lichidităţi în speranţa că acesta va asigura un flux de sens invers şi dimensiune superioară. Aceasta înseamnă că valoarea activelor în care s-a materializat fluxul iniţial de lichidităţi va fi, în timp şi conform aşteptărilor raţionale ale investitorului, mai mare decât valoarea capitalului investit iniţial.Valoarea creată (distrusă) = VP – (Ki + Prr)Unde:VP = valoarea de piaţă a companiei la momentul analizei;Ki = valoarea actuală a capitalurilor investite de acţionari;Prr = valoarea actuală a profitului reinvestit.De exemplu, firma A înregistrează următoarea situaţie:- Capitaluri investite iniţial = 1.000 mii lei ( cu trei ani în urmă);- Profituri reinvestite = 275 mii lei (N-2) şi 100 mii lei (N-1);- costul capitalului = 15%.În aceste condiţii, valoarea prezentă a capitalurilor investite va fi de 1.999,6 mii lei, determinată pe baza relaţiei:

unde:Vpki = valoarea prezentă a capitalurilor investite;Vtki = valoarea totală a capitalurilor investite;Ckpr = costul capitalului propriu;n= numărul de ani de investire.

- 3 - -

Estimarea fluxurilor viitoare de lichidităţi la dispoziţia acţionarilor este pentru următorii patru ani prezentată în tabelul următor. Considerând costul capitalului propriu de 15%, rezultă o valoare estimată a capitalului propriu de 2.299,7 mii lei, având în vedere relaţia:

unde:Vpcf = valoarea prezentă a fluxurilor viitoare;Vcfi = valoarea fluxurilor viitoare în anul I;Ckpr = costul capitalului propriu;n= numărul de ani de previziune.

Tabelul nr . 1

Pe această bază rezultă o diferenţă între valoarea prezentă a fluxurilor viitoare şi valoarea prezentă a investiţiilor trecute de 300,1 mii lei, aceasta fiind de fapt o valoare creată pentru acţionari. Păstrând exemplul anterior, considerăm a fi diferite doar fluxurile viitoare de lichidităţi ale firmei A. În aceste condiţii, acţionarii firmei A se află în situaţia de „distrugere de valoare” în sumă de 525,3 mii lei.

Tabelul nr. 2

- 4 - -

Prin urmare, o întreprindere creează valoare pentru acţionarii săi atunci când rentabilitatea capitalului investit este superioară costului diferitelor surse de finanţare folosite. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca o întreprindere să înregistreze profit contabil, pentru ca acesta să creeze valoare. Noţiunea de valoare creată este legată, direct sau indirect, de cea de profit. Dar un profit, chiar foarte mare, n-are valoare în sine. El trebuie judecat prin prisma eforturilor făcute pentru obţinerea lui, a resurselor utilizate. Aceste resurse au un cost, chiar dacă îl considerăm virtual sau de oportunitate. Astăzi, toţi responsabilii de întreprinderi se confruntă cu problema creării de valoare, fie sub presiunea dezideratelor interne de gestiune orientate spre creşterea valorii, fie sub presiunea pieţelor financiare care solicită un randament mai mare şi mai rapid. Performanţa este un nivel de potenţialitate instabil al unei întreprinderi, realizatprin tot ceea ce a optimizat „cuplul” valoare-cost şi a făcut ca întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice.

1.1.3. Eficienţă versus eficacitate în definirea performanţei

Având în vedere cele prezentate anterior, credem că pentru a defini „performanţa” trebuie clarificat, mai întâi, conţinutul altor două concepte, respectiv eficienţă şi eficacitate. Termenul de eficienţă cunoaşte mai multe accepţiuni în literatura de specialitate.Astfel, unii autori consideră că o activitate este eficientă atunci când se atinge scopul dorit cu efort minim. Problema care se pune în acest caz este delimitarea gradului de concordanţă dintre rezultatele obţinute şi obiectivul stabilit, de la care activitatea se consideră că este eficientă. În accepţiunea cea mai generală, eficienţa este definită ca fiind raportul direct sauindirect dintre efectele utile obţinute şi efortul depus:

Din punct de vedere managerial, prin eficienţă se înţelege măsura în care au fostrealizate obiectivele sau scopurile propuse. Performanţa managerială se obţine, în această situaţie, în punctul de intersecţie între calitatea rezultatelor deciziilor şi acţiunilor manageriale şi calitatea scopurilor sistemului managerial. Eficacitatea poate fi definită ca măsura în care întreprinderea reuşeşte să-şi satisfacă exigenţele sau aşteptările externe, respectiv ale clienţilor, statului, furnizorilor, salariaţilor, acţionarilor. O întreprindere devine eficace atunci când reuşeşte să optimizeze modul de utilizare a surselor externe şi interne de dezvoltare, precum şi corelaţia dintre acestea, răspunzând cât mai bine aşteptărilor terţilor sau partenerilor externi. Se poate considera că o întreprindere este performantă atunci când este, în acelaşi timp şi eficientă şi eficace. Rezultă, astfel, că performanţa este o funcţie de două variabile, eficienţa şi eficacitatea, combinaţia dintre ele reflectând nivelul de performanţă al unei întreprinderi. Date fiind cele enunţate anterior, se poate stabili relaţia matematică de calcul a performanţei: Performanţa = Eficienţă x Eficacitate

ConcluziePornind de la cele prezentate anterior, putem spune că performanţa reprezintă gradul în care o întreprindere reuşeşte să satisfacă atât cerinţele mediului intern, cât şi ale mediului extern, printr-o combinaţie optimă între eficacitate şi eficienţă.Performanţa este o stare de competitivitate a întreprinderii atinsă printr-un nivel d eficacitate şi de productivitate (eficienţă) care îi asigură o prezenţă durabilă pe piaţă.

- 5 - -

Nu se poate să câştigi o cursă fără să ştii unde vrei să ajungi şi în ce condiţii,fără să-ţi defineşti traseul pe care vrei să-l parcurgi şi resursele de care ai nevoie pentru susţinerea cursei, fără să fii antrenat şi motivat pentru câştigarea acesteia! Fără un management adecvat, nu se poate vorbi de performanţă, de eficacitate.Dar aceasta performanţă are nişte costuri. În mod normal, costurile trebuie să fie mai mici decât rezultatele obţinute, altfel întreprinderea nu generează valoare pozitivă. Prin urmare, dacă eficacitatea este o măsură a ceea ce se face, eficienţa este o măsură a cum se face; pentru ca nu este acelaşi lucru dacă în atingerea obiectivelor sale,o întreprindere generează o valoare mai mică sau mai mare. Iar această valoare se manifestă sub mai multe forme, uneori tangibile, alteori intangibile şi este furnizată clienţilor, acţionarilor, salariaţilor, partenerilor. Cu cât întreprinderea va produce mai multă valoare cu atât va avea la dispoziţie mai multe resurse pentru a le investi în lupta competiţională pe termen lung. Se poate crea o definiţie a performanţei pornind de la următoarele elemente: arealiza ceva pentru un scop dat (a crea valoare); rezultatul (care poate fi definit în maniere diferite); potenţialul de realizare (capacitatea creativă, fidelitatea clienţilor); compararea unui rezultat în raport cu referinţă (internă sau externă, aleasă sau impusă); competiţia (aplicarea conceptelor de progres continuu, a face mai bine decât ultima dată); judecată, comparaţie.

1.2. Mecanismul măsurării performanţei

Înainte de a arăta interesul practic al măsurării performanţei, se impune o altă precizare conceptuală: ce este „măsurarea performanţei”, cum se apreciază „măsura” dată unei performanţe ? Performanţa trebuie măsurată printr-o cifră sau o expresie comunicabilă. Măsura poate fi cardinală (de exemplu: 100 mil.lei), ordinală (de exemplu: primul produs european şi al treilea în lume), literală (de exemplu: rezultatul este bun). Aşa cum spunea Kelvin – „Ceea ce voi nu puteţi să măsuraţi nu există”. Măsurarea performanţei reprezintă un sistem de tehnici de control destinat să asigure că realizările din diverse centre de responsabilitate ale întreprinderii sunt conforme cu normele stabilite pentru fiecare dintre ele şi să aplice sancţiuni pozitive sau negative dacă realizările se abat sensibil de la normele alese. Măsurarea performanţei „este procesul care permite legarea unui concept abstract de indicatori empirici”. Măsura unei performanţe se obţine prin însumarea următoarelor elemente: Valoarea reală + Eroarea sistemantică + Eroarea aleatoare Valoarea reală este măsura ideală care corespunde perfect fenomenului studiat.

Eroarea sistematică este determinată de limitele instrumentelor de măsurare, iar cea aleatoare decurge din circumstanţe particulare. Rezultatul măsurării performanţelor este fiabil dacă eroarea sistematică este minimă, iar „măsura” obţinută este apropiată de adevărata valoare. Aprecierea fiabilităţii măsurării performanţei este delicată deoarece valoarea reală, adevărată este în general dificil de estimat. Ea este determinată, pe de o parte, de evoluţia evenimentelor, activităţilor, proceselor ce se desfăşoară în întreprindere, iar pe de altă parte, de constrângeri reglementare şi metodologice.Mecanismul măsurării performanţelor este redat în figura următoare:

- 6 - -

Schema nr. 3

Scopul concret al măsurării performanţelor, referinţele alese, instrumentele demăsurare se află în strânsă corelaţie cu obiectivele fiecărui partener.

- 7 - -

Tabelul nr. 4

Un sistem de măsurare a performanţelor are următoarele funcţii: Să motiveze membrii unei organizaţii;� Să atingă obiectivele care le-au fost fixate şi prin aceasta să pună organizaţia în situaţia de a realiza�

obiectivul său; Să amelioreze performanţa întreprinderii� Să amelioreze baza măsurării performanţei prin modificarea standardelor incorecte şi să avertizeze�

conducătorii de necesitatea schimbării planurilor.În concluzie, măsurarea performanţelor reprezintă o condiţie necesară pentru asigurarea progresului unei entităţi, dar nu suficientă. Se spune ca un progres care nu este măsurat, nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reuşita să fie recurentă în măsura în care generează acţiunea. Ea depăşeşte simpla constatare; are obiectul luării unor decizii care permit ameliorarea condiţiilor performanţei. Performanţa nu există decât dacă se poate descrie printr-un ansamblu de măsuri sau de indicatori cu un grad de complexitate mai mult sau mai puţin ridicat. Nu se poate în nici un caz ca măsurarea performanţei să se limiteze la cunoaşterea unui rezultat. Nu trebuie confundată performanţa cu indicatorii care o descriu. Este necesar să recurgem nu numai la rezultatele financiare, deoarece „este ca şi cum s-ar încerca aducerea în campionat a unei

- 8 - -

echipe care câştigă prin rezultate trecute…”* ci „la o viziune globală a interdependenţelor dintre parametrii interni şi externi, cantitativi şi calitativi, tehnici şi umani, fizici şi financiari ai gestiunii”.

1.3 Instrumente de măsurare a performanţei

Instrumentele consacrate de măsurare a performanţelor sunt indicatorii. În literatura economică putem contabiliza zeci de definiţii ale indicatorilor. Dar, pentru că nu ne propunem o analiză critică a acestora, ci o viziune asupra diversităţii de opinii, redăm în continuare câteva accepţiuni. În opinia unor autori, indicatorii reprezintă „date obiective care descriu un fenomen dintr-un punct de vedere strict cantitativ”. Pentru alţii, „indicatorii sunt cifre care exprimă fidel fenomenul controlat”sau „date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acţiune, care pot contribui eficace la îmbogăţirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare” ** Majoritatea definiţiilor date indicatorilor sunt restrictive, neluând în considerare, într-o măsură suficientă, rolul lor în decizia managerială. În opinia noastră, spectrul performanţei întreprinderii este mult mai larg; el trebuie să cuprindă şi alte performanţe cuantificabile sau nu, din punct de vedere economic, tehnico-economic, de protecţie a mediului, manageriale, etc. Complexitatea fenomenelor şi proceselor economice şi varietatea situaţiilor particulare în care se desfăşoară activitatea diferitelor întreprinderi fac imposibilă folosirea unui indicator unic de măsurare a performanţei. Atunci care este numărul „suficient” de indicatori pentru a putea aprecia starea de performanţă a întreprinderii ? Pentru o bună conturare a performanţei financiare se impune cu necesitate folosirea unui sistem de indicatori ce exprimă şi orientarea strategică a întreprinderii, caracterizarea relaţiilor sale interne şi externe, eficacitatea activităţii, capacitatea de adaptare a întreprinderii la cerinţele pieţei. Diferenţele situaţionale ale întreprinderilor vizează, în esenţă: natura sectorului de activitate, faza de maturitate a întreprinderii şi a activităţilor componente, capacitatea de îndatorare, sensibilitatea la refinanţare sau capitalizare, metodele de gestiune, particularităţile lanţului de valoare, rata de creştere.Folosirea indicatorilor economico-financiari pentru măsurarea succeselor întreprinderii este de fapt modalitatea de reflectare a performanţei economico-financiare. Indicatorii de măsurare a performanţei oferă informaţii care trebuie să ajute un actor individual sau, în termeni mai generali, colectiv, să conducă cursul unei acţiuni spre atingerea obiectivului său, să-i permită evaluarea unui rezultat. Agenţii economici operează cu o varietate de indicatori. Unii sunt folosiţi din necesitate, alţii din constrângere (impuşi de reglementări), alţii pentru că sunt la modă, etc.Prezentăm în continuare câteva criterii de structurare a indicatorilor:a) după poziţionarea lor în raport cu acţiunea:

indicatori ai activităţii;�

• *Alazadare, Separi- Controle de gestion, editia a-4-a, Dunod, Paris pag 7_ citat de C.Albu, N. Albu in Instrumente de management al performantei, Ed. Economica, Bucuresti 2004;

• ** M. Niculescu- Diagnostic Financiar, vol II, Editura Economica, Bucuresti, 2005, pag 47

- 9 - -

indicatori de pilotaj.�b) după structura ierarhică căreia îi sunt destinaţi:

indicatori ai activităţii;� indicatori de reporting.�

c) după conţinutul lor: * indicatori ai resurselor (materiale, umane, financiare, informaţionale, naturale);� indicatori ai consumului de resurse (indicatorii costurilor şi cheltuielilor);� indicatori ai activităţii;� indicatori de rezultate;� indicatori de eficienţă;� indicatori de eficacitate.�

Sistemul de indicatori ai performanţelor economico-financiare oferă managerilor şi terţilor informaţii cu privire la eficienţa activităţii de producţie şi comercializare, la eficienţa gestionării resurselor materiale şi umane, la creşterea valorii întreprinderii, în perioada supusă analizei. Acest sistem de indicatori permite descoperirea punctelor tari şi slabe ale activităţii desfăşurate, pe baza cărora se adoptă măsurile pentru îmbunătăţirea performanţelor în viitor, şi stă la baza elaborării previziunilor referitoare la evoluţia rezultatelor întreprinderii în viitor. Pentru ca un indicator să fie pertinent şi, totodată, util procesului decizional la orice nivel, construirea lui trebuie să se facă prin respectarea unor reguli stricte. Aceasta este premisa respectării exigenţelor de calitate impuse oricărui indicator şi concretizate în: utilitate, accesibilitate, pertinenţă, fiabilitate, simplitate, credibilitate, neutralitate, reactivitate, coerenţă. În practica măsurării performanţelor, trebuie să se ţină seama de caracteristicile indicatorilor, precizându-se pentru fiecare:

denumirea;� centrul de decizie;� formula de calcul;� frecvenţa de calcul;� motivul alegerii indicatorului;� aportul informaţional;� sursele de date necesare calculului;� evoluţia normală a indicatorului;� interacţiuni posibile;� evantaiul de decizii ce se pot lua pe baza indicatorului respectiv;� modul de prezentare a indicatorului (rată, mărimi absolute, etc).�

Satisfacerea acestor exigenţe metodologice constituie premisa pertinţei sistemului de indicatori, a fiabilităţii măsurării performanţelor şi a utilităţii lor în procesul decizional. Cu toate acestea (în absenţa unui referenţial unanim recunoscut), proliferarea indicatorilor de măsurare a performanţelor ridică două probleme practice ce vizează:

alegerea indicatorilor şi a metodei lor de calcul;� semnificaţia reală a acestor indicatori pentru întreprindere şi pentru partenerii�

acesteia.

* primele cinci structuri specifice acestui criteriu, au fost prezentate cu multi ani in urma de renumitul profesor de analiza Alexandru Gheorghiu, in manualul „ Analiza economico-financiara”,EDP, Bucuresti, 1982 si sunt valabile si azi. Cea de-a sasea structura a fost adaugata in concordanta cu schimbarile de mediu economic si mai ales, cu asteptarile partenerilor intreprinderii

- 10 - -

Pentru a da o viziune globală asupra variantelor posibile, ne vom opri în continuare la trei criterii de alegere a indicatorilor de performanţă:

sensibilitatea la refinanţare (care exprimă variabilitatea nevoilor de resurse financiare în raport cu� cele disponibile la un moment dat);

rata de creştere;� gradul de capitalizare.�

Matricea următoare permite definirea priorităţilor şi a sferei de aplicare a diferiţilor indicatori de performanţă.

Schema nr. 5

Întreprinderile de tip A sunt întreprinderi mature cu o creştere mică şi cu nevoi de capital relativ reduse. Asemenea întreprinderi trebuie să-şi consolideze utilizarea resurselor, neavând variaţii mari ale necesarului de lichidităţi de la o perioadă la alta. Măsurarea performanţelor se poate face pe baza indicatorilor clasici bazaţi pe beneficiu:- rentabilitatea economică (Re);- rentabilitatea investiţiilor (Ri);- rentabilitatea financiară (Rf). În asemenea situaţii, creearea de valoare se caracterizează într-o manieră pertinentă cu ajutorul indicatorului EVA, care reprezintă diferenţa dintre rezultatul operaţional şi costul capitalului investit. Întreprinderile de tip B, caracterizate printr-o rată ridicată de creştere şi printr-un grad mare de capitalizare, sunt întreprinderi ce se pot confrunta în orice moment cu nevoi de finaţare mult mai mari decât cele pe care le pot degaja din propria activitate. Întreprinderile de tip B pot degaja valoare, dar sunt caracterizate printr-un grad mare de risc. Pentru aceste întreprinderi, crearea de valoare este legată de capacitatea lor de a genera lichidităţi.

Ţinând cont de faptul că nici indicatorii bazaţi pe beneficiul contabil şi nici EVA nu reflectă fluxurile de numerar, folosirea lor ar putea conduce la concluzii eronate. Pentru aceste întreprinderi, foarte sensibile la refinanţare, sunt indispensabili indicatorii care reflectă capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi: rezultatul brut al exploatării (cash flow-ul

- 11 - -

exploatării – RBE, excedentul de trezorerie din exploatare – ETE, excedentul global de trezorerie, aşa-zisul cash - flow disponibil – CFD (cash flow-ul din exploatare minus investiţiile perioadei), cash value added – CVA (trezoreria de exploatare minus costul capitalurilor folosite). Întreprinderile de tip C sunt întreprinderi cu rată mare de creştere, dar puţin sensibile la refinanţare. Aceste întreprinderi degajă resurse financiare, ceea ce le permitesă se refinanţeze în funcţie de nevoi. Indicatorii adecvaţi pentru reflectarea performanţelor sunt cei bazaţi pe beneficiu şi pe valoarea creată economică. Dacă întreprinderea aparţine unui sector caracterizat printr-un grad mare de capitalizare, unde apar nevoi neprevăzute de finanţare Ic¨), sunt recomandabili indicatorii similari cadranului B. Întreprinderile de tip D sunt întreprinderi mature, cu rată mică de creştere, dar care nu-şi pot acoperi integral nevoile de finanţare. Indicatorii de performanţă pertinenţi sunt cei similari cadranului B, la care trebuie să se adauge indicatorii de trezorerie. Concluzie, Un indicator reprezintă mai mult decât o simplă dată; el devine util în măsura în care reuneşte mai multe informaţii:- raţiunea de a fi: obiectivul strategic căruia îi e ataşat, ciclul de date şi cifre care revin;- periodicitatea în calculul şi urmărirea indicatorilor;- definirea sa tehnică: formula de calcul, sursa de informaţie;- mod de prezentare (cifre, grafic);- lista de prezentare.

1.3.1. Rezultatul realizat

Rezultatele măsoară performanţa şi chiar o definesc atunci când se situează la cote considerate a exprima performanţa. În teoria şi practica ultimilor ani, se foloseşte atât singularul cât şi pluralul atunci când se abordează problemele legate de performanţă. Analiza performanţelor financiare ale unei întreprinderi se concentrează şi asupra evidenţierii formării rezultatului, respectiv pe evidenţierea structurii lui, ţinând cont de interdependenţele dintre elementele constitutive şi factorii care au influenţat nivelul acestor performanţe. Rezultatul este o performanţă bine definită sau mai bine zis – o latură a performanţei cu caracter exact. Dorim să atragem atenţia asupra faptului că trebuie să se facă distincţie între noţiunile de performanţă şi rezultat. După părerea unor autori, performanţa este un concept relativ deoarece se întemeiază pe obiective şi norme, în timp ce rezultatul apare ca o noţiune absolută. Din punctul nostru de vedere, nu se poate pune această problemă, în mod tranşant, în afară de condiţionări şi context. Relaţia performanţă-rezultat reprezintă un „tot”, exceptând cazul în care se decupează rezultatul acţiunii, fără a-l plasa şi evalua pe o scară a valorii.

1.3.2. Valoarea adăugată

Orice întreprindere are ca obiectiv fie producerea şi comercializarea unor bunuri şi servicii, fie numai comercializarea lor. Indiferent de specificul unei întreprinderi, mecanismul determinării valorii adăugate se prezintă astfel: Consumuri provenind Venituri din vânzări de de la terţi bunuri şi servicii______________________________ _________________________________ Întreprinderea

Schema nr. 6

- 12 - -

Valoarea adăugată reprezintă surplusul de venituri peste valoarea consumurilor provenind de la terţi, bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii. Valoarea adăugată se poate calcula prin două metode:

metoda diferenţelor;� metoda aditivă.�

După metoda diferenţelor, valoarea adăugată se calculează ca diferenţă între producţia exerciţiului şi consumurile intermediare.* În teoria economică, valoarea adăugată calculată după această relaţie este cunoscută sub denumirea de „valoare adăugată produsă”.Valoarea adăugată „realizată” se determină pornind de la cifra de afaceri: VA = CA – C' Practic, aplicarea acestei relaţii este dificilă, deoarece presupune identificarea acelei părţi a consumurilor intermediare ale exerciţiului aferente producţiei vândute (C'). În cazul întreprinderilor care desfăşoară numai activitate de comerţ: VA = CA – (Cc + Ci) VA = Mc – Ciunde: Cc reprezintă costul de cumpărare al mărfurilor vândute;ci - alte consumuri provenind de la terţi;Mc – marja comercială.Conform acestui model, specific întreprinderilor din sfera distribuţiei, valoarea adăugată se modifică datorită variaţiei cifrei de afaceri, marjei comerciale şi consumurilor provenind de la terţi.

*consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terti, cuprind: materiile prime si materialele la cost de achizitie, energie, combustibil, apa, servicii externe

În cazul întreprinderilor care desfăşoară şi activitate de producţie şi activitate de comerţ: VA = (Qex. + Mc) – Ct Ct = C + CiCt - reprezintă consumurile intermediare de la terţi aferente activităţii deproducţie şi de comerţ. Valoarea adăugată se poate calcula şi prin însumarea elementelor sale componente : salariile şi cheltuielile sociale; impozitele şi taxele; amortizările şi provizioanele din exploatare, dobânzile, dividendele. VA = Cs + IT + A + CF + Pn

În această accepţiune, valoarea adăugată înglobează remunerarea : muncii prin salarii, indemnizaţii, cheltuieli sociale;� statului prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;� creditorilor prin dobânzi şi comisioane plătite;� investiţiilor prin amortismente calculate;� capitalurilor proprii prin dividende plătite acţionarilor;�

- 13 - -

profitul reinvestit folosit pentru autofinanţare.� Din punct de vedere metodologic, în analiza valorii adăugate se folosesc şi mărimile relative, adică ratele valorii adăugate. Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate în teoria şi practica economică sunt: a) Rata variaţiei valorii adăugate17 - care permite aprecierii cu precizie asupra creşterii sau regresiei unei activităţi:

b) Rata valorii adăugate – gradului de integrare a activităţii

R = VA/CA

Acest indicator este o expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la un anumit nivel de activitate. Rata valorii adăugate este dependentă direct de natura activităţii şi de durata ciclului de exploatare. Interpretarea evoluţiei ratei valorii adăugate trebuie făcută cu prudenţă, luând în considerare structura cifrei de afaceri pe tipuri de activităţi. Pentru o întreprindere mixtă (de producţie şi comercializare), diminuarea ratei valorii adăugate semnifică creşterea ponderii activităţii comerciale. După unii autori18, rata valorii adăugate constituie un indicator al gradului de integrare economică a întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi asigura ea însăşi un anumit număr de faze ale ciclului de exploatare. d) Ratele de remunerare ale valorii adăugate reprezintă ponderea deţinută de fiecare element component în valoarea adăugată.Redăm în figura următoare conţinutul valorii adăugate şi repartiţia sa întrepartenerii sociali.

Tabelul nr. 7

- 14 - -

Ratele valorii adăugate permit comparaţii sectoriale şi inter-exerciţii şi oferă informaţii asupra împărţirii valorii adăugate între factorii muncă şi capital, asupra raţionalităţii activităţii şi logisticii comerciale. Modul de împărţire a valorii adăugate între diverşi parteneri este, fără îndoială, dependent de rezultatele înregistrate. Tabelul de mai jos redă procesul de remunerare a partenerilor întreprinderii în trei situaţii

Tabelul nr 8

Unde: CAF – reprezintă capacitatea de autofinanţare; RBE – rezultatul brut al exerciţiului

- 15 - -

Într-o economie concurenţială, prezintă interes valoarea adăugată comparativă a acestor indicatori pentru diferite firme concurente. Cifrele din următorul tabel redau rezultatele a trei întreprinderi din sfera distribuţiei

Tabelul nr. 9

O analiză globală evidenţiază handicapul întreprinderii A, comparativ cu celelalte două întreprinderi concurente. Întreprinderea A realizează o productivitate slabă a muncii, în ciuda remunerări pe salariat care este net superioară. Ponderea mare a dobânzilor reprezintă expresia unei gestiuni curente ineficiente, a unei rentabilităţi şi a unei capacităţi de autofinanţare total nesatisfăcătoare. Pentru ca aceste rate ale valorii adăugate să fie utile în procesul de decizie, este necesar ca în determinarea lor să se ţină seama de eroziunea monetară. De asemenea, se impune raportarea lor la ratele similare ale unor întreprinderi comparabile, precum şi la valoarea ratelor sectoriale. În concluzie, Indiferent de metoda de calcul, valoarea adăugată apare ca un element cu semnificaţii complexe în analiza diferitelor aspecte ale vieţii unei întreprinderi: exploatare, politică strategie, structuri, performanţe. Astfel, ea apare, în primul rând, în accepţiunea unui instrument de măsurare plurivalent. Valoarea adăugată permite aprecierea dimensiunii întreprinderii, a taliei sale economice. Dacă cifra de afaceri exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată exprimă aportul economic, surplusul de producţie creat prin efortul propriu al acesteia. Dacă se ia în considerare definiţia aditivă a valorii adăugate, se observă că aceasta măsoară dimensiunea şi variaţiile (creşterile respectiv contracţiile) diferitelor elemente care concură la realizarea activităţii. În sfârşit, valoarea adăugată exprimă mai bine decât orice alt indicator eficacitatea combinării factorilor de producţie: munca şi capitalul; ea este expresia bogăţiei create de întreprindere, bogăţie ce se repartizează între cinci parteneri: personal, stat, creditori financiari, acţionari, întreprindere.

1.2.3 Rezultatul global

Rezultatul global/economic reprezintă acel indicator care proiectează noi dimensiuni ale analizei performanţei economico-financiare. Măsurarea acestuia determină mărimea performanţei întreprinderii. Se referă la variaţia capitalurilor proprii, ca urmare a evoluţiei diferitelor surse, cu excepţia celor generate de operaţiile cu proprietarii. Este un indicator mai cuprinzător decât rezultatul reliefat de Contul de Profit şi Pierdere, deoarece include în plus, elemente constatate în capitalurile proprii, dar care nu tranzitează conturile de venituri şi cheltuieli. Analiza sa, evidenţiază contribuţia tuturor factorilor de producţie la formarea rezultatului, sub forma sa economică.

Cea mai completă accepţiune a conceptului de Rezultat global este oferită de IFRS 1. În această viziune, „graniţele” rezultatului contabil sunt depăşite, incluzându-se şi „diferenţele din reevaluare, diferenţele din conversie, câştiguri sau pierderi latente asupra instrumentelor financiare, câştiguri şi

- 16 - -

pierderi actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile şi corecţiile erorilor fundamentale.* Deşi IFRS 1 nu impune un model standard de ilustrare a Rezultatului economic, în anexa la normă sunt prezentate două variante: „Situaţia modificărilor capitalurilor proprii” şi „Situaţia câştigurilor şi pierderilor recunoscute pentru exerciţiul încheiat”. Situaţia modificărilor capitalurilor proprii este prezentată într-o formă matricială şi cuprinde elementele capitalului propriu, cauzele modificării acestuia, precum şi evoluţia fiecărei cauze şi a efectului asupra elementelor capitalurilor proprii. În acest mod, se reflectă creşterea sau descreşterea activului net al întreprinderii în timpul exerciţiului, prin modificarea globală a capitalului propriu sub formă de câştiguri sau pierderi totale generate de activităţile derulate, cu excepţia modificărilor rezultate din tranzacţiile cu acţionarii. Varianta alternativă, Situaţia câştigurilor şi pierderilor pentru exerciţiul încheiat se apropie mai mult de conţinutul indicatorului „Rezultat global”, întâlnit în contabilitatea americană. Acest model cuprinde numai modificările elementelor de capital propriu ce reprezintă câştiguri sau pierderi nerecunoscute de Contul de Profit şi Pierdere la care se adaugă profitul net al perioadei şi se ajustează cu efectul modificării politicilor contabile. Indiferent de modelul ales pentru prezentarea modificărilor capitalului propriu, norma IFRS 1 solicită un subtotal al elementelor privind pierderile şi câştigurile, cheltuielile şi veniturile direct afectate capitalurilor proprii, precum şi totalul acestor elemente. Modelele celor două variante de reflectare a Rezultatului global sunt prezentate în continuare în tabelele 1 şi 2.

Tabelul nr.10

* M.Ristea, C.Lungu, I Jiuanu- Ghid pentru intelegerea si aplicarea Standardelor Internationale de contabilitate, Prezentarea situatiilor financiare, ED. CECCAR, Bucuresti, 2004, pag 266-26

- 17 - -

Tabelul nr. 11

-

Tabelul nr 12

În viziunea normalizatorilor americani, determinarea Rezultatuluil economic(comprehensive income) are ca punct de plecare rezultatul net, care este completat cu celelalte elemente ale rezultatului economic.Pentru evitarea dublei contabilizări a unor elemente (incluse atât în rezultatul net, cât şi în rezultatul economic), FAS 130 permite anumite ajustări ale Rezultatului global al ultimului exerciţiu financiar, cum ar fi, de exemplu: ajustarea rezultatului economic al ultimului exerciţiu financiar cu câştigurile din alte titluri de plasament care au fost incluse şi în rezultatul net al exerciţiului în curs, dar şi cu celelalte elemente ale rezultatului economic sub formă de câştiguri latente în timpul exerciţiului în care au fost constatate. Deşi nu oferă un model de situaţie financiară care să evidenţieze Rezultatul economic, FAS 130 recomandă întreprinderilor să comunice acest indicator prin una din următoarele forme:

- sub forma unei situaţii financiare distincte, de aceeaşi importanţă cu celelalte componente ale situaţiilor financiare. În acest caz, FAS 130 nu solicită un model special pentru această situaţie, însă

- 18 - -

impune companiilor prezentarea rezultatului net a o componentă a Rezultatului economic şi prezentarea „celorlalte componente ale rezultatului economic” şi „totalul rezultatului economic” sub rezultatul net.

- sub forma unei linii distincte în bilanţ, în cadrul capitalurilor proprii. În această situaţie, totalul celorlalte elemente ale rezultatului economic va fi raportat în bilanţ, ca o componentă distinctă a capitalurilor proprii, în mod distinct faţă de rezultatele nedistribuite şi de primele de emisiune sub denumirea de „valoare cumulată a celorlalte elemente ale rezultatului economic”. Soldurile cumulate prezentate pentru fiecare dintre categoriile celorlalte elemente ale rezultatului global, vor trebui prezentate fie în cadrul situaţiei variaţiei capitalurilor proprii, fie în anexă.

- sub forma unei situaţii intermediare, în cadrul căreia compania trebuie să prezinte mărimea totală a rezultatului economic, în vederea consultării acesteia de către acţionari.

Un model de reflectare a Rezultatului global al companiilor americane este prezentat în continuare (tabelul 3).

Tabelul nr 13

Conceptul de performanţă globală a întreprinderii are la bază teoria deţinătorilor de interese. Managerii nu pot maximiza valoarea firmei dacă ignoră interesele partenerilor săi sociali: acţionari, salariaţi, creditori, furnizori, clienţi, stat, etc. Din perspectiva întreprinderii, aceste interese pot fi contradictorii, ceea ce poate da naştere la conflicte în interiorul organizaţiei, influenţând în mod negativ rezultatele economicofinanciare. De exemplu, creşterea salariului şi asigurarea unor condiţii de muncă corespunzătoare, determină satisfacerea nevoilor angajaţilor, dar implică efectuarea decheltuieli suplimentare la nivelul firmei, respectiv diminuarea profitului şi a competitivităţii acesteia. Pentru a măsura performanţa unei întreprinderi este necesar să recurgem la o „viziune globală a interdependenţelor între parametrii interni şi externi, cantitativi şi calitativi, tehnici şi umani, fizici şi financiari ai gestiunii”.* Utilizatorii trebuie să apeleze la performanţa globală a întreprinderii. Acesta constituie oglinda viitorului, „unde se află rezultatele” şi a trecutului, „unde sunt problemele”.

* Alazadarc< Separi, Controle de gestion, ed. A-4-a, Dunod, 1988, pag 7, citat de C.Albu, N. Albu in Instrumentele de management al performantei, ED Economica, Bucuresti, 2004, pag 95

- 19 - -

1.3.4. Rentabilitatea financiară

În viziunea financiară, judecarea performanţelor se face prin prisma fluxurilor de numerar. Excluderea din calculul indicatorilor de rentabilitate a veniturilor şi cheltuielilor calculate orientează raţionamentul financiar spre problematica trezoreriei şi permite pilotajul întreprinderii pe baza unor criterii legate direct de solvabilitatea şi lichiditatea acesteia. Rentabilitatea financiară (Rf) este rentabilitatea capitalurilor proprii. Ea se măsoară prin relaţia:

Care se descompune astfel:

Tabelul nr. 13 Modelul pune în evidenţă efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii economice. Îndatorarea prezintă un cost care poate determina un impact negativ al efectului de levier. Acesta este pus în evidenţă prin relaţia: Rf = Re + (Re – Kd)D/CPUnde: Rf = rentabilitatea financiară (după impozitare)Re = rentabilitatea economică (după impozitare)Kd = costul (după impozitare) al îndatorăriiD = datoriiCP = capitaluri proprii Condiţia necesară pentru ca efectul de levier să se realizeze este ca rentabilitatea economică (Re) să fie superioară costului îndatorărilor (Kd). Dacă această condiţie este realizată, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai ridicată, pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea (şi coeficientul D/CP) va fi mai mare. În caz contrar (Re – Kd negativ), efectul de levier are un rol negativ. Gradul de îndatorare este un indicator semnificativ. De un astfel de indicator sunt interesaţi creditorii şi acţionarii întreprinderii. Pentru acţionari prezintă importanţă relaţia invers proporţională dintre dobânzile datorate şi profitul rămas la dispoziţia lor. Cu cât dobânzile datorate aferente surselor împrumutate sunt mai mari, cu atât recompensa investiţiilor acţionarilor prin profit va fi mai mică. Creditorii doresc să ştie care este proporţia surselor străine prin care se finanţează întreprinderea, deoarece gradul de îndatorare al întreprinderii şi profitul sunt direct proporţionale; pe măsură ce creşte gradul de îndatorare al întreprinderii, aceasta va trebui să obţină un profit mai mare care să-i permită plata dobânzilor datorate creditorilor. Dimpotrivă, obţinerea unui nivel al profitului mai mic îi va determina pe investitori să facă previziuni pesimiste asupra profitului companiei.

- 20 - -

Concluzie,Rentabilitatea financiară reprezintă unul dintre indicatorii majori urmăriţi de investitori şi de management. Cu ajutorul ei, investitorii pot aprecia în ce măsură investiţia lor este rentabilă sau nu. În cazul în care rentabilitatea financiară este mai mare decât costul capitalului propriu, atunci, prin activitatea desfăşurată, întreprinderea creează o valoare suplimentară pentru acţionari.

1.3.5. Rentabilitatea economică

Rentabilitatea reprezintă una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienţei activităţii economico-financiare ale unei întreprinderi, respectiv a tuturor mijloacelor de producţie utilizate şi a forţei de muncă, ţinând cont de toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie, vânzare.Ratele de rentabilitate sunt construite, de regulă, prin raportarea unui sold intermediar de gestiune cu semnificaţie în termeni de rentabilitate, fie la un flux de activitate, fie la un stoc. Este esenţială, însă, construirea unui sistem de indicatori de rate operaţionali, care prin structură şi conţinut să reprezinte un instrument de lucru util şi performant. Una dintre cele mai utilizate rate ale rentabilităţii atât în teoria cât şi în practica economică este rata rentabilităţii economice. Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele activului total al întreprinderii, pornind de la un rezultat economic şi ansamblul mijloacelor utilizate: Re = RBE/AtX100Sau: Re = RE/Aexpl X100 Definită astfel, rata rentabilităţii economice este independentă de mecanismul de finanţare, de presiunea fiscală, precum şi de fluxurile extraordinare. Aşa cum sugerează şi figura următoare, rentabilitatea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori:

Schema nr. 14

Prin urmare, sporirea rentabilităţii economice se poate realiza fie pe seama accelerării rotaţiei activelor, fie prin creşterea marjei. În practica economică, aceste două posibilităţi sunt valorificate diferit, în funcţie de natura activităţii. De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace în industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe notabile între ntreprinderi

- 21 - -

ca urmare a strategiei specifice fiecăreia. Astfel, în sfera distribuţiei, întreprinderile specializate realizează, de regulă, o rată a marjei sporită în condiţiile unei rate de rotaţie a activelor redusă. O altă modalitate de calcul a ratei de rentabilitate economică este

Construirea ratei pe baza unui anumit rezultat determină o viziune specifică semnificaţiei rezultatului:- utilizarea rezultatului exploatării va determina o rată independentă atât de politica fiscală şi de structura capitalurilor (politica de finanţare), cât şi de fluxurile extraordinare;- dacă rata rentabilităţii economice va fi construită pe baza excedentului brut al exploatării, va fi independentă şi de politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele menţionate anterior;- folosirea profitului brut este utilă managerilor întreprinderilor şi va determina un nivel mai ridicat al ratei, în măsura în care celelalte două activităţi (financiară şi extraordinară) aduc profit; această variantă este mai puţin utilizată. În teoria şi practica internaţională, această rată este cunoscută sub forma: ROA = EBIT/TAUnde: ROA = rata rentabilităţii economice (return on assets); EBIT = rezultatul înainte de impozitare şi dobânzi (earnings before interests and taxes); TA = total active (total assets). Utilizatorii informaţiilor oferite de această rată sunt furnizorii de capital, creditorii financiari, de exemplu – sunt cei mai interesaţi de rentabilitatea întreprinderii înainte de scăderea dobânzii.Deci, pentru o corectă informare a tuturor celor interesaţi de performanţele obţinute prin utilizarea capitalului angajat de o întreprindere, se pot folosi ratele:

Rentabilitatea – o noţiune relativă Indiferent de obiectivele întreprinderii, aceasta nu le va putea îndeplini decât dacă satisface două restricţii financiare majore:- rentabilitatea, respectiv capacitatea întreprinderii de a obţine un surplus monetar care-i permite să facă faţă angajamentelor şi să-şi asigure dezvoltarea;

- 22 - -

- echilibrul financiar, care exprimă în general însuşirea întreprinderii de a armoniza resursele şi utilizările afectate acestora. Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora. Orice întreprindere trebuie să asigure remunerarea şi reînnoirea capitalului investit, iar acest fapt se poate realiza doar în condiţiile unei suficiente rentabilităţi a activităţii sale. Pentru a caracteriza o întreprindere din punct de vedere al rentabilităţii, considerăm că trebuie studiate trei aspecte: evoluţia activităţiii (creşterea, descreşterea activităţii); evoluţia cifrei de afaceri , evoluţia valorii adăugate; evoluţia rentabilităţii propriu-zise (profit, rate de rentabilitate, ca ndicatori).O creştere economică a întreprinderii generează obligaţii cărora ea nu va putea să le facă faţă decât dacă degaja un flux de rezultate, respectiv o rentabilitate abundentă. Rentabilitatea presupune întotdeauna o doză de risc: nimic nu e sigur în activitatea unei întreprinderi şi cel mai concludent exemplu în această conexiune o constituie riscul economic. Rentabilitatea se află într-o strânsă corelaţie cu profesionalismul întreprinzătorului, cu timpul, cu mijloacele materiale şi financiare investite pentru o activitate economică. Asigurarea unei ezvoltări durabile a unei întreprinderi implică desfăşurarea unei activităţi rentabile. De fapt, asigurarea stării de performanţă a unei întreprinderi se află sub impactul modului de derulare a relaţiei eficienţă-eficacitate, privilegiind o evaluare monetară a performanţelor. Această optică monetară poate părea insuficientă, deoarece, la prima vedere, minimalizează realizările întreprinderii care nu capătă o expresie monetară (productivitate fizică, competenţele personalului, climatul social, raporturile cu mediul concurenţial). În realitate, o abordare sistemică a întreprinderii permite înţelegerea conversiei oricărei realizări favorabile (exprimată în termeni cantitativi sau calitativi) în rezultatele monetare şi deci în rentabilitate.

Schema nr 15

Concluzie, Noţiunea de rentabilitate are un caracter relativ. Aptitudinea de a degaja rezultate monetare nu poate fi judecată independent de mijloacele angajate pentru a le obţine. De aceea, analiza rentabilităţii nu se limitează la investigarea indicatorilor ei absoluţi, ci şi a celor relativi, obţinuţi prin raportarea rezultatelorla mijloacele angajate sau consumate pentru desfăşurarea activităţii respective. Din punct de vedere economic, rentabilitatea măsoară performanţa mijloacelor de exploatare. În această accepţiune27, numai tranzacţiile din exploatarepermit previzionarea performanţelor viitoare ale întreprinderii.Dacă rentabilitatea este raportul între un rezultat şi mijloacele puse în acţiune

- 23 - -

pentru obţinerea acestuia, există mai multe posibilităţi pentru măsurarea acestui efect (rezultat).

Rentabilitatea economică = Rezultat economic/ Activ economic

Numărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are în vedere EBE, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece nu ţine seama de amortismente). La numitor, vom avea, între alte posibilităţi, capitalurile permanente sau activul total. În aceste condiţii, relaţia menţionată devine:

Această relaţie poate fi completată prin studiul formării rezultatului (şi diferitelor marje) cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune. Aceşti indicatori permit comparaţiile în timp în cadrul aceleiaşi întreprinderi şiîntre întreprinderi. Soldurile intermediare de gestiune pleacă de la ideea potrivit căreia întreprinderea este un loc al transformării bunurilor în alte bunuri, intrărilor şi ieşirilor. Aceste transformări se realizează prin utilizarea factorilor de producţie, capital financiar fără risc şi capital financiar cu risc.Aşa cum sugerează şi figura următoare, rentabilitatea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori:

Schema nr. 16

- 24 - -

1.4. Funcţiile etalon în măsurarea performanţei întreprinderii

1.4.1. Concept şi tipologie Conceptul de funcţie etalon în măsurarea performanţei unei întreprinderi se traduce prin totalitatea inţiativelor, măsurilor şi obiectivelor ce se au în vedere pentru atingerea scopului propus; scopul fiind acela de a determina (măsura) performanţa întreprinderii. În continuare prezentăm patru categorii de funcţii etalon utilizate în măsurarea performanţei unei întreprinderi:

Funcţia de măsurare a performanţei întreprinderii din perspectiva financiară;� Funcţia de măsurare a performanţei întreprinderii din perspectiva clientelei;� Funcţia de măsurare a performanţei întreprinderii din perspectiva proceslor interne ale afacerii;� Funcţia de măsurare a performanţei întreprinderii din perspectiva cercetării şi dezvoltării.�

Funcţiile bazate pe abordarea financiară iau în calcul totalitatea indicatorilor financiari utilizaţi în măsurarea performanţei unei întreprinderi. Indicatorii financiari au o forţă foarte mare de reprezentare a consecinţelor economice ale deciziilor deja luate. Indicatorii performanţei finaciare evaluează în ce măsură strategia companiei, implementarea şi execuţia sa contribuie la creşterea valorii firmei. Obiectivele financiare se rezumă în mod obişnuit la indicatorii de profitabilitate, ca de exemplu: venituri operaţionale, profitul per capitalul angajat, sau valoarea economică adăugată. Obiectivele financiare alternative pot fi creşterea vânzărilor sau generarea de cash-flow-uri suplimentare. În mod curent măsurarea performanţei financiare poate fi determinată în mod obişnuit fie în indicatori absoluţi, fie prin indicatori relativi, care de regulă sunt profitul pe capitalul angajat sau profitul pe investiţia efectuată. Indicatorii profitabilităţii, indică eficienţa întreprinderii în realizarea profitului cu ajutorul resurselor disponibile. Indicatorii profitabilităţii sunt:

� Rentabilitatea capitalului angajat care reprezintă profitul pe care îl obţineîntreprinderea din banii investiţi în afacere: Profit înaintea plăţii dobânzii şi a impozitului pe profit , Capitalul angajatunde capitalul angajat se referă la banii investiţi în întreprindere, atât de către acţionari, cât şi de creditorii pe termen lung şi include capitalul propriu şi datoriile pe termen lung sau activele totale minus datoriile curente.

�Marja brută din vânzări: Profitul brut din vânzări X 100 Cifra de afceri O scădere a procentului poate scoate în evidenţă faptul că societatea nu este capapilă să-şi controleze costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim.

Funcţiile bazate pe abordarea din perspectiva clientelei în care managerii identifică segmentele de piaţă în care organizaţia va activa şi măsurile care trebuie luate în segmentele ţintă. Această perspectivă în mod special include câţiva indicatori fundamentali ai unei distribuţii de succes

- 25 - -

rezultate dintr-o strategie bine formulată, stabilitatea clientelei, atragerea de noi clienţi, profitabilitatea clienţilor şi cota de piaţă în segmentele ţintă. Aceşti indicatori au o valoare generală pentru toate tipurile de organizaţii. Pentru a fi traduse într-o strategie particulară, ei ar trebui să fie adaptaţi la un grup de clienţi ţintă prin care organizaţiile se aşteaptă să se dezvolte şi să-şi maximizeze performanţa. Ceea ce face o strategie unică este modalitatea în care aceasta este propusă pentru atragerea şi reţinerea clienţilor în segmentele de piaţă ţintă. De altfel valoarea strategiilor variază în cadrul industriei per ansamblu, ca şi în cazul segmentelor de piaţă ale industriei respective. A fost remarcat un set comun de atribuţii care clasifică strategiile în industria manufacturieră şi a serviciilor. Aceste atribute sunt organizate în trei categorii:

atribuţii legate de produs sau servicii;� relaţia cu clienţii;� imagine şi reputaţie.�

Atribuţiile legate de produs sau serviciu se referă la funcţionalitatea produsului sau serviciului, preţul şi calitatea. Relaţia cu clienţii include livrarea produsului sau serviciului către client, inclusiv viteza de răspuns la solicitările acestuia şi cum se percepe experienţa atragerii clientului atunci când el cumpără de la compania respectivă. În ceea ce priveşte imaginea şi reputaţia, acestea permit companiei să se definească pe sine în faţa clienţilor.În concluzie, perspectiva clintelei permite mangerilor să-şi articuleze strategia unică referitoare la clienţi şi piaţă în scopul realizării unor venituri viitoare superioare.

Funcţiile bazate pe abordarea proceslor interne ale afaceri în care putem identifica procese interne critice în care întreprinderea trebuie să exceleze. Astfel putem stabili un anumit traseu al formării valorii interne:- necestităţile identificate ale clientului;- identificarea pieţei;- crearea ofertei de bunuri şi servicii;- construirea produsului sau serviciului;- livrarea produsului sau serviciului;- servicii oferite clienţilor;- clientul cu nevoi satisfăcute. Procesele interne permit afacerii să genereze valoare propunerilor care vor atrage şi reţine clienţii în segmentele de piaţă în mod obiectiv, şi de asemenea satisfacerea aşteptărilor investitorilor prin rezultate financiare excelente. Indicatorii proceselor interne ale afacerii sunt concentraţi în procesele interne care au cel mai mare impact în satisfacerea clienţilor şi atingerea obiectivelor financiare ale organizaţiei. Fiecare afacere are setul său unic de metode pentru a crea valoare pentru clienţi şi pentru a produce rezultate financiare. Valoarea generică a acestui pachet este dată în principal de trei elemente: inovaţia, producţia şi post-vânzarea.Funcţiile bazate pe abordarea din perspectiva cercetării şi dezvoltări identifică infrastructura pe care întreprinderea trebuie să o construiască pentru a crea creşterea şi dezvoltarea pe termen lung. Perspectivele clienţilor şi ale proceselor interne identifică factorii determinanţi pentru succesul prezent şi viitor. De regulă asupra afacerilor planează o improbabilitate de îndeplinire a obiectivelor pe termen lung contându-se numai pe clienţii, procesele interne şi tehnologiile actuale. De asemenea, competiţia globală exacerbată solicită întreprinderile să îşi amelioreze continuu posibilităţile defurnizare a valorii către clienţi şi acţionari. Cercetarea şi dezvoltarea întreprimderii se realizează prin intermediul a trei surse principale: oamenii sistemele şi procedurile întreprinderii.

- 26 - -

Obiectivele financiare legate de clientelă şi de procesele interne ale întreprinderii vor reflecta lipsuri majore referitoare la capacităţile intelectuale ale oamenilor, sistemelor şi procedurilor şi ceea ce se solicită pentru atingerea obiectivelor de performanţă. Pentru depăşirea lipsurilor, ar trebui să se investească în perfecţionarea angajaţilor, asimilarea de informaţii privind noile sisteme şi tehnologii, cât şi adaptarea procedurilor şi rutinelor organizaţiei. Obiectivele sunt articulate în perspectiva de creştere şi dezvoltare a întreprinderii.Această perspectivă utilizează următorii indicatori de evaluare ai angajaţilor: satisfacţia angajaţilor, viteza de înnoire a angajaţilor, pregătirea angajaţilor şi deprinderile acestora. În plus, perspectiva învăţării şi creşterii cuprinde câţiva indicatori de performanţă precum: indici specifici ai afacerii solicitaţi de mediul nou mai competitiv. Abilităţile sistemului informaţional pot fi măsurate prin disponibilitatea în timp real pentru un client important şi informare a angajaţilor care intră în contact cu aceasta asupra acţiunilor ce trebuie urmate în relaţie cu clientul respectiv. Procedurile organizaţionale pot examina alinierea iniţiativelor angajaţilor cu factorii de succes de ansamblu ai întreprinderii şi măsurarea ratelor de îmbunătăţire a relaţiei cu clientela şi cu procesele interne.

1.4.2. Funcţia de măsurare a performanţei întreprinderii din perspectiva financiară

Măsurarea performanţei întreprinderii din perspectiva financiară se referă la instrumentele şi metodele utilizate de întreprindere pentru a supraveghea atingerea obiectivelor. Acest aspect implică stabilirea unor ţinte de preformanţă, măsurarea performanţei realizate, compararea acesteia cu ţinta propusă iniţial, calcularea diferenţei între performanţa măsurată şi cea propusă iniţial şi opţiunea pentru ajustarea variaţiei.

1.4.3. Măsurarea performanţei întreprinderii prin intermediul indicatorilor financiari

Indicatorii de performanţă financiară precum profitul se articulează direct cu obiectivele întreprinderii pe termen lung care sunt, de regulă, pur financiare. Alegerea corectă a unor indicatori de performanţă conferă o viziune de sinteză asupra performanţei întreprinderii. Un instrument de măsurare a performanţei agregat, precum profitabilitatea întreprinderii, este un indicator de sinteză al succesului strategiilor organizaţiei şi al tacticilor sale de operare. Rezultate ale profitului sub aşteptări sunt un semnal că strategiile şi tacticile organizaţiei nu îşi ating scopul sau pot fi inadecvate situaţiei. Aceste semnal va impune întocmirea unui studiu care va trebui să dezvăluie motivul variaţiei nefavorabile a profitului. În anii `80 interesul s-a concentrat asupra identificării inductorilor de cost din cadrul întreprinderii. Metoda s-a numit ABC. Rolul metodei este acela de a descoperi comportamentul costurilor astfel încât întreprinderea să le poată gestiona şi totodată previziona. În anii `90 managerii şi-au dorit să descopere generatorii de venituri, proces care s-a numit măsurarea performanţei strategice sau matoda tabloului scorurilor. Atunci când întreprinderea înţelege ceea ce generează veniturile sale, poate face pasul spre a încerca să manipuleze factorii care crează vânzările.

1.4.4. Măsurarea performanţei întreprinderii prin intermediul indicatorilor profitului

Profitul este cea mai des utilizată măsură a performanţei pentru afacerile întreprinderii. Prin măsurarea profitului generat de o anumită subunitate a întreprinderii nu se realizează sau recunoaşte autonomia acesteia. Din aceste motive, un centru de profit este o unitate pentru care un manager are autoritatea de a lua decizii asupra surselor de achiziţii şi să-şi aleagă pieţele de desfacere. În general, un centru de profit trebuie să-şi vândă majoritatea producţiei către clienţii externi şi ar trebui să fie liber să-şi aleagă resursele materiale sau serviciile necesare.

- 27 - -

Mulţi manageri de centre de profit sunt evaluaţi nu numai prin prisma profitului, dar şi în funcţie de nivelul de profit raportat la investiţia fixă în unităţile lor. În acest caz putem vorbi de un centru de investiţii. Profitul pe investiţie sau valoarea adăugată economică (venitul rezidual) sunt indicatorii de performanţă cei mai utilizaţi în măsurarea performanţei centrelor de investiţii.Problemele implicate de măsurarea profitului cuprind:

� Alegerea unui indicator al profitului care să reflecte cît mai corectdiferenţa dintre veniturile şi cheltuielile alocabile centrului de cost;

� Evaluarea transferurilor de bunuri între centrele de profit.Pentru abordarea primului aspect, cu privire la alegerea indicatorului de profit adecvat, presupunem următorul exemplu:

Tabel nr. 17

Tabel nr. 18

Astfel, prin intermediul celor patru indicatori vom putea evalua performanţa întreprinderii la nivel divizional.Marja operaţională pe termen scurt a departamentului în valoare de 6.500 mii u.m. poate fi importantă în înţelegerea modului cum managementul divizional controlează veniturile şi cheltuielile care variază o dată cu gradul de utilizare a capacităţii departamentului, dar este inutilă în evaluarea performanţei. Managerul departamentului are controlul asupra altor costuri neincluse în indicatorii de

- 28 - -

performanţă şi are posibilitatea de a realoca costuri care variază o dată cu gradul de utilizare a capacităţii de producţie (de exemplu, orele de muncă) pentru costuri care sunt proporţionale cucapacitatea de producţie deţinută. În evaluarea performanţei trebuiesc cuprinse un număr minim de costuri controlabile care variază funcţie de capacitatea deţinută.Marja controlabilă de 5.460 mii u.m. este dată de veniturile totale ale departamentului mai puţin costurile totale care sunt: direct atribuibile diviziunii şi controlabile de către managerul divizional. Acest indicator cuprinde atât costurile funcţionării capacităţii existente, precum şi munca indirectă, materialele indirecte şi utilităţile. Mangerul poate reduce aceste costuri prin simplificarea operaţiilor sau reducerea complexităţii şi diversificării liniilor de produse şi a canalelor de marketing.Acest indicator reflectă abilitatea de a utiliza la maxim resursele disponibile aflate sub control. Amortizarea, asigurarea şi taxele pe bunuri imobile aferente activelor imobilizate pot fi controlabile dacă managerii au autoritatea de a dispune de aceste active în mod discreţionar.Marja departamentului de 3.900 mii u.m. reprezintă contribuţia realizată de departament care contribuie direct la acoperirea cheltuielilor generale de administraţie a întreprinderii şi obţinerea unui profit de către aceasta. O serie de costuri legate de capacitate, precum chiria spaţiului întreprinderii, depozitelor, costurile întreţinerii, costurile personalului administrativ, al maşinilor pot rezulta din decizii trecute ale mangerilor întreprinderii. Marja departamentului este în mod clar un indicator important în evaluarea profitabilităţii divizionale, numai dacă managerului divizional i se dă autoritatea de a restructura costurile fixe ale departamentului, iar aceste costuri devin astfel controlabile de către acesta.Profitul departamentului înainte de impozitare. Dacă managerul general doreşte ca diviziunile sale să fie suficient de profitabile pentru a-şi acoperi nu numai costurile operaţiilor proprii, dar şi pe cele ale întreprinderii per ansamblu, este indicat să se stabilească marje divizionale standard care vor permite acoperirea costurilor capacităţilor comune ale organizaţiei. Managerii se vor concentra atunci în creşterea veniturilor şi reducerea costurilor pe care le controlează şi nu se vor mai concentra asupra unor costuri care le sunt alocate în mod arbitrar şi pe care nu le pot controla. Managerii divizionali vor fi astfel mai atenţi să-şi majoreze profiturile raportate prin negocierea procentajelor decât să-şi concentreze eforturile în a crea valoare economică reală prin operaţiile pe care ledesfăşoară. Pentru abordarea celui de-al doilea aspect cu privire la măsurarea profitului şi anume evaluarea transferului de bunuri între centrele de profit vom ţine cont de câteva dificultăţi care apar atunci când unităţile întreprinderii descentralizate interacţionează. Dacă ambele unităţi sunt organizate ca centre de profit, aceste transferuri trebuie să fie evaluate la un preţ de transfer care reprezintă un venit pentru divizia de producţie şi un cost pentru divizia achizitoare. De aceea preţul de transfer afectează profitabilitatea ambelor divizii aşa că managerii ambelor diviziuni au un interes comun în felul cum este determinat preţul. Preţurile de transfer servesc în două direcţii, care din păcate sunt încontradicţie. Primul, ca preţuri ele ghidează luarea deciziilor la nivel local, ajută departamentele de producţie să decidă cât produs finit să furnizeze şi departamentele de achiziţie cât să cumpere. Cea de-a doua este că preţurile şi de aici profitul rezultat permit conducerii superioare să evalueze centrele de profit ca pe nişte entităţi separate. Există un potenţial conflict atunci când un indicator, precum profitul divizional, care poate fi manipulat şi deci afectat de comportamentul managerial este utilizat în evaluarea performanţei. Problema apare atunci când managerii acţionează pentru manipularea indicatorilor de performanţă deoarece primul care are de suferit este procesul decizional. Dacă managerii divizionali sunt încurajaţi să-şi maximizeze profitul divizional, ei potcauza un declin altor mangeri care pot cauza un declin profitului de ansamblu al companiei. Evaluarea transferurilor este o metodă prin care întreprinderile obişnuiesc să-şi coordoneze activităţile departamentelor. Obiectivul utilizării acestui indicator de performanţă este acela de a conduce departamentele, ca pe nişte entităţi de sine stătătoare care acţionează sub influenţa intereselor proprii în faţa semnalelor locale, având totodată un comportament care este cel mai adecvat întreprinderii.

- 29 - -

În continuare prezentăm cîteva aspecte cu rol de concluzii referitoare la practicapreţurilor de transfer:

Atunci când există o piaţă pentru un anumit produs intermediar preţul de transfer este dat de preţul� pieţei;

Dacă există o piaţă externă pentru produsul intermediar, dar nu este pe deplin competitivă şi unde� au loc vânzări reduse, un sistem de preţ de transfer negociat ar fi cea mai bună soluţie, atât timp cât preţul de piaţă extern poate fi aproximat cu costul de oportunitate. Tranzacţiile ocazionate cu furnizorii şi clienţii se pot avea în vedere atâta timp cât diviziunile au credibilitate în procesul de negociere şi se pot obţine cotaţii credibile de la firme externe.

Atunci când nu există piaţă externă pentru produsul intermediar, transferurile trebuie făcute la� costul de producţie marginal. Acest cost va facilita luarea deciziei de cumpărare pentru departamentul de achiziţii, oferindu-i totodată o stabilitate necesară în procesul de planificare pe terme lung, dar în acelaşi timp exprimând structura de cost, astfel încât se pot face îmbunătăţiri şi ajustări. Va fi adăugată o cotă fixă de cheltuieli aferente capitalului investit (amortizare) încalculaţia costului marginal pentru determinarea preţului de transfer. Cota de cheltuieli fixe se bazează şi pe costurile aferente produsului, la care se adaugă cele generale de administraţie utilizându-se pentru repartizare un model de tip ABC care va repartiza aceste costuri proporţional cu repartizarea utilizării resurselor între utilizatori. Cota de cheltuieli fixe forţează departamentul de achiziţii să recunoască costul complet al resurselor necesare pentru realizarea bunului intermediar respectiv în interiorul organizaţiei şi conferă o motivare diviziei de producţie să coopereze în alegerea unui nivel optim al capacităţii productive.

Preţul de transfer bazat pe costurile complete alocate sau costurile complete plus o marjă� acoperitoare pentru utilizarea capitalului fix în departamentul furnizor. Deşi acest tip de cost complet utilizat drept preţ de transfer are o validitate economică discutabilă, este însă cel mai folosit. Costul marginal calculat utilizând un model ABC face posibil ca mangerii să folosească costurile complete care sunt în concordanţă cu teoria economică.

1.4 5. Măsurarea performanţei întreprinderii prin intermediul indicatorilor: rentabilitatea investiţiilor (Return On Investment) şi valoarea economică adăugată (Economic Value Added)

Capitalul poate avea întrebuinţări alternative, astfel încât managerii trebuie să se preocupe dacă rentabilitatea capitalului investit excede costul acestui capital, care poate fi măsurat prin rentabilitatea generată de o altă alternativă de utilizare. Măsurarea randamentului capitalului investit îndreaptă atenţia managerilor asupra modalităţii de reducere a nivelului necesarului de fond de rulment, în special a creanţelor şi stocurilor.Unde:Necesarul de fond de = Stocuri şi creanţe din exploatare - datorii din exploatare si rulment (NFR) şi din afara exploatării din afara exploatarii

Pentru orientarea deciziilor investiţionale, compania DuPont Powder a dezvoltat criteriul rentabilităţii investiţiei (ROI), adică raportul dintre profiturile nete (după amortizări, dar înainte de deducerea dobânzilor aferente datoriilor pe termen lung) şi active nete (total active minus fondul comercial şi alte active necorporale, datoriile curente şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli). Conducerea DuPont a extins valoarea criteriului ROI prin reprezentarea sa ca un produs de două rate utilizate frecvent în organizaţiile secolului al XIX-lea:

- 30 - -

Rata rentabilităţii comerciale sau rata profitabilităţii:�

A = Profit / Venituri din vânzări

Unde profitul poate fi un rezultat din exploatare sau un rezultat al exerciţiului. Rata de rotaţie (de eficienţă) a activului (în număr de rotaţii):�

B = Venituri din vânzări / Active

În aceste condiţii, ROI = A x B

În numeroase companii cu activităţi eterogene, indicatorul ROI a furnizat o iluzie a înţelegerii fenomenelor şi a controlului în momentul în care managerii adoptau decizii care generau o creştere a ROI, dar de fapt afectau valoarea pe termen lung a unităţii lor.Acesta este dezavantajul concentrării excesive asupra unui singur indicator, care vizează termenul scurt (cum ar fi profitul) şi care motivează acţiuni nedorite, de genul „ajustării”acestuia în situaţia în care recompensarea mangerilor ţine de performanţa pe care întreprinderea o atinge. Astfel de dezavantaje au determinat dezvoltarea conceptului de tablou al scorurilor – „balaced scorecard” – în care analizele financiare pe termen scurt pot fi suplimentate cu indicatori care sugerează performanţa financiară viitoare. În completarea problemelor generate de utilizarea profitului pentru aprecierea creerii de valoare economică pe termen lung se mai pot analiza o serie de dezavantaje generate chiar de evaluarea performanţei pe termen scurt prin intermediul ROI. Deciziile ce au ca rezultat creşterea ROI la nivelul unităţii pot avea drept consecinţe desfăşurarea unor activităţi nesatisfăcătoare. Prin opoziţie, acele acţiuni care reduc valoarea ROI pot îmbunătăţi sănătatea economică a companiei. Aceste efecte pot apărea chiar dacă performanţa este măsurată ca procentaj sau ca rată, cum ar fi ROI. Limitele şi disfucţionalităţile asociate utilizării ROI pentru evaluarea performanţei au fost analizate vreme îndelungată. Corporaţiile, cum ar fi General Electric în anii`50, şi cercetătorii din mediul universitar au demonstrat cum pot fi depăşite aceste limite prin folosirea unui indictor alternativ al performanţei, numit iniţial profit rezidual. În scopul implementării acestei măsuri a performanţei, managerii trebuie să specifice costul capitalului ajustat în funcţie de gradul de risc. Acesta este multiplicat cu baza netă de investiţii, obţinându-se cheltuielile de capital (sau costul capitalului). Cheltuielile de capital sunt deduse din profitul înaintea impozitării, ceea ce rămâne reprezentând acest profit rezidual sau valoarea economică adăugată (EVA).

- 31 - -

Tabel nr. 21

Indicatorul EVA va creşte întotdeauna atunci când se realizează investiţii a căror rentabilitate depăşeşte costul capitalului sau atunci când se elimină acele investiţii care generează o rată de rentabilitate sub costul capitalului. Din aceste motive, vom avea o congruenţă între evaluarea filialei şi acţiunile care maximizează bunăstarea economică. O corporaţie va prefera ca diviziunile sale să aibă un profit rezidual cât mai ridicat.Conform acestei perspective, EVA are avantaje semnificative comparativ cu ROI. Indicatorul EVA este mai flexibil deoarece procente diferite pot fi aplicate investiţiilor cu diferite grade de risc. Costul capitalului poate fi diferit pentru diversele activităţi aleunităţilor. Chiar activele din cadrul aceleaşi unităţi pot fi în diferite clase de risc (de exemplu, contrastul dintre riscul disponibilităţilor sau creanţelor clienţi şi riscul activelor fixe, foarte specializate şi cu durata de viaţă foarte mare). În pofida puterii de atracţie a calculului EVA şi a aparentei superiorităţi teoretice compartaiv cu ROI, nici o companie nu a exegerat în utilizarea sa ca indicator al măsurării performanţei. Acestă revoluţie în gândirea economică a debutat spre sfârşitul anilor `80, când câteva societăţi de consultanţă financiară au publicat studii ce evidenţiază o corelaţie puternică între modificările EVA

- 32 - -

şi variaţiile valorii acţiunilor.Aceste corelaţii erau semnificativ mai importante decât cele dintre modificările ROI şi preţurile acţiunilor. Îndreptarea atenţiei spre conceptul de profit rezidual a fost accentuată şi de o puternică mediatizare în momentul în care acest indicator a fost redenumit printruntermen mult mai accesibil şi acceptabil (valoarea economică adăugată) de către societatea de consultanţă Stern Stewart. Toate studiile ulterioare au descris aparentul succes pe care numeroase companii l-au avut prin utilizarea EVA în motivarea şi evaluarea managerilor de la toate nivelurile ierarhice. Pentru anumite cheltuieli, în special cele care se referă la elemente intangibile, se pune problema dacă acestea ar trebui înregistrate în contul de profit şi pierdere în perioada când acestea sunt angajate sau ar trebui capitalizate şi amortizate pe perioada în care sunt aşteptate să fie realizate avantaje economice corespunzătoare. De obicei, capitalizarea majorităţii acestor cheltuieli este nerecomandată, dar evaluarea performanţei interne nu trebuie să fie limitată de regulile stabilite pentru raportarea externă. În condiţiile în care se va lua în considerare o stare de stabilitate sau constanţă, în cadrul căreia cheltuieli cu elemente intangibile sunt angajate, în general, în mod egal înfiecare an, profitul net nu va fi afectat; suma cheltuielilor cu amortizarea aferentă perioadelor curentă şi anterioare va fi egală cu cheltuiala curentă a anului. În schimb, eşecul capitalizării sau afectării cheltuielilor aferente avantajelor economice viitoare va afecta profiturile pe termen scurt, până în momentul în care acea stare de stabilitate va fi atinsă. De asemenea, ROI şi EVA vor fi distorsionaţi în condiţiile constante, deoarece cheltuielile cu elementele necorporale nu vor fi incluse în baza investiţională.

14.5.1. Valoarea Economică Adăugată – „EVA”28– indicator de măsurare a creării de valoare

Firma de consultanţă americană Stern Stewart a dezvoltat indicatorul denumit Valoare Economică Adăugată (Economic Value Added) al cărui rol esenţial este de a comensura performanţa financiară obţinută de către o întreprindere, performanţă care influenţează valoarea de piaţă a acţiunii firmei în cauză. Raţionamentul ce stă la baza acestui indicator este simplu: capitalul propriu, ca şi capitalul împrumutat, are un cost specific. Spre deosebire de costul capitalului împrumutat, care apare explicit în Contul de Profit şi Pierdere, costul capitalului propriu, exprimat prin remunerarea cuvenită investitorilor, are un tratament contabil diferit. Pentru a crea valoare, întreprinderea trebuie să câştige suficient pentru a acoperi atât costul datoriei financiare, cât şi costul de oportunitate al capitalului propriu.Aceste precizări conduc la concluzia că valoarea economică creată de o întreprindere pe parcursul unei perioade trebuie să ia în considerare nu numai cheltuielile înregistrate în contabilitate, ci şi costul de oportunitate al capitalului propriu.Relaţia de calcul a valorii economice adăugate, propusă de cabinetul Stern-Stewart este:

EVA = Rezultat operaţional net – Costul capitalului investit

- 33 - -

Cu alte cuvinte, EVA reprezintă un profit net operaţional din care este dedus costul de oportunitate al întregului capital investit, practic reprezentând o măsură a unui profit economic real obţinut de întreprindere, ceea ce este sinonim cu :

EVA = (RI – CMPC) x AT

Unde:

RI = rentabilitatea capitalului total utilizat;CMPC = costul mediu ponderat al capitalului exprimat procentual (sinonim cu rata medie de remunerare a capitalului total – RR);AT = activul total deţinut de către întreprindere (care este egal cu valoarea capitalului total utilizat de către întreprindere – CT) Conţinutul acestor indicatori este următorul:Rezultatul operaţional este rezultatul obţinut prinexercitarea vocaţiei profesionale a firmei, adică în termeni contabili – rezultatul exploatării. Rezultatul exploatării luat în calcul este un rezultat net, după deducerea amortizării imobilizărilor şi a impozitului pe profit. Deducerea impozitului este obligatorie, pentru a apropia rezultatul obţinut de un rezultat economic. Este ceea ce în literatura anglo-saxonă apare sub denumirea de “Net Operating Profit After Taxes” – NOPAT.Capitalul investit este format din capitalul propriu şi din datoriile financiare cu care este finanţat activul economic. Tabel nr. 22

p – procentul mediu de dobândă.

- 34 - -

Costul real al capitalului împrumutat este mai mic decât procentul de dobândă, deoarece cheltuiala financiară este deductibilă.Costul datoriei financiare, este:Costul datoriei = Dat ∗ p (1 – i)

Unde: i reprezintă cota de impozit pe profitCostul capitalului propriu, stabilit după – Modelul de evaluare a activelor financiare, se obţine astfel:

R = R0 + (Rm – R0) * β = R0 + Rp * β

Unde: R0 reprezintă rata de dobândă fără risc;Rm - rata rentabilităţii financiare medii a pieţei bursiere;Β – coeficientul volatilităţii titlului respectiv, comparativ cu media pieţeibursiere;Rp – prima de piaţă.Rata de dobândă fără risc este, de regulă, cea practicată în cazul titlurilor de stat.Diferenţa Rm – R0 reprezintă prima de risc a pieţei bursiere şi se ridică pe piaţafinanciară occidentală la 4-5%.Coeficientul β se obţine prin calcule statistice şi este cuprins între 0,6-1,4.Calculul valorii adăugate economice poate fi sintetizat, astfel:EVA = RE (1 – i) – Ci * kUnde: RE reprezintă rezultatul operaţional;Ci – capitalul investit;Această situaţie ar putea crea impresia că remunerarea capitalului este un costdiscreţionar, special, oferit de alte costuri. În realitate, este un cost la fel de inevitabil caorice alt cost de funcţionare.Acelaşi rezultat se obţine pe baza relaţiei:EVA = Ci(Rr − K)

Unde: Rr - este rata rentabilităţii economice a capitalului investit

O valoare pozitivă a indicatorului EVA înseamnă crearea de bogăţie pentru acţionari peste remunerarea capitalului. O valoare negativă arată faptul că întreprinderea nu acoperă costul capitalului din rezultatul operaţional realizat. Cu alte cuvinte, ea pierde bani chiar dacă înregistrează un rezultat contabil pozitiv. După cum se observă, trecerea de la rezultatul net al exploatării la EVA necesită pur si simplu deducerea costului capitalului investit. Acesta este de fapt un „rezultat economic”, definit de economistul Alfred Marshall, astfel: „Ceea ce rămâne unei întreprinderi din câştigul său, după deducerea costului capitalului la o rată corespunzătorare, poate fi considerat un beneficiu al întreprinzătorului sau conducătorului”. Este ceea ce în contabilitate se numeşte „rezultat rezidual”.

- 35 - -

Calculul creării de valoare după formula de mai sus este tributară aceloraşi distorsiuni contabile care explică limitele clasice ale profitului contabil în reflectarea performanţelor. Aşa cum precizează promotorii modelului Stern-Stewart, pentru obţinerea unei imagini reale a performanţelor sunt necesare aproximativ 160 de ajustări contabile. Dar, în practica economică, majoritatea întreprinderilor operează în medie între 10 şi 15 ajustări. Pentru că nu există o metodologie standard de aplicare a acestor ajustări, fiecare ntreprindere practică propriile tratamente. Important este să se asigure continuitatea demersului de tratare, după alegerea lui, pentru comparabilitatea indicatorului în timp şi spaţiu. Orice variaţie a numărului de ajustări contabile conduce, la valori diferite ale EVA. Putem calcula, astfel:- valoare economică adăugată „de bază” – prin folosirea informaţiei contabilenetratate (rezultat rezidual);- valoare economică „declarată” (calculată prin operarea a cca 12-15 ajustări);- valoare economică „veritabilă” (calculată prin aplicarea a peste 100 de ajustări).Trecerea de la valoarea „de bază” spre cea „veritabilă” depinde de numărul de tratamente de ajustări operate. Prin urmare, EVA este un indicator de măsurare a creării de valoare bazat pe următoarele metodologii de bază:- eliminarea unor distorsiuni ale contabilităţii convenţionale;- luarea în calcul a costului tuturor resurselor folosite pentru finanţarea activităţii de exploatare, resurse care contribuie la producerea de venituri;- integrarea costului operaţional de funcţionare şi a costului capitalului într-un singur indicator monetar de evaluare a performanţelor, potrivit căruia:Cifra de afaceri- Cheltuieli de funcţionare- costul capitalului= Valoarea economică adăugată Crearea de valoare tinde să devină un criteriu major de analiză a performanţelor la nivelul marilor companii. Deşi unele aprecieri consideră că acest tip de analiză este potrivit firmelor cotate la bursă, în realitate, aplicabilitatea este mult mai largă, incluzând totodată şi întreprinderile necotate.În acest sens, a fost propus ca instrument de conducere „Pilotajul valorii acţionarilor”, acesta creând cadrul prin care deciziile managementului vor fi analizate şi orientate către crearea de valoare pentru acţionari. Prin urmare, putem analiza şi poziţiona o întreprindere bazându-ne pe conceptul de valoare creată. Cheia de realizare a acestui demers o reprezintă comparaţia între rentabilitatea capitalului investit în întreprindere şi costul mediu al capitalului pe piaţă. Pornind de la această comparaţie, avem în vedere următoarele situaţii:- costul capitalului < rentabilitatea capitalului investit: valoare adăugată pozitivă;- costul capitalului = rentabilitatea capitalului investit: valoare adăugată nulă;- costul capitalului > rentabilitatea capitalului investit: valoare adăugată negativă

- 36 - -

Tabel nr. 23

*A. Istafescu, V.Robu, I.Anghel, Evaluarea intreprinderii, ED.Tribuna Economica, Bucuresti, 2001, pag 225

- 37 - -

În concluzie, putem aprecia că EVA este un instrument de ameliorare a gestiunii globale a întreprinderii. Utilizarea EVA înlătură o serie de incoerenţe, facilitează decizia şi punerea ei în aplicare. Folosirea EVA nu înseamnă renunţarea la indicatorii clasici de apreciere a performanţelor. Managerii pot urmări în continuare marjele, costurile unitare, rotaţiile, etc., dar cu preocuparea efectului acestora asupra creării de valoare. Mijlocul prin care EVA îi orientează pe manageri spre o mai bună decizie îl constituie „facturarea” costului întregului capital. Acesta îi obligă să utilizeze activele cu mai multă grijă, să pună în balanţă costul real al stocului, al clientelei, al imobilizărilor. De semenea, EVA este o pârghie de motivare a managerilor şi a personalului operaţional.Folosirea indicatorului EVA în măsurarea performanţelor are însă şi o serie de limite. În primul rând, acest indicator privilegiază un singur partener – investitorul. Demersul de analiză pe baza EVA este un demers pe termen scurt care poate deforma, în anumite condiţii raţionamente economice şi financiare pe termen lung. Lipsa unui model standardizat, numărul mare de tratamente propuse, lipsa de comunicare a cabinetului care a lansat modelul pe tema metodologiei de calcul, au generat rezerve din ce în ce mai mari cu privire la pertinenţa acestuia. Recentele scandaluri din lumea financiară, n-au făcut decât să sporească neîncrederea în modelele „comerciale” de măsurare a peformanţelor şi de ierarhizare a întreprinderilor pe baza lor.

14.5.2. ROI (Return on invested capital)

Succesul unei întreprinderi nu depinde doar de capacitatea sa de a creşte vânzările, de a produce profit, sau de a genera cash-flow din activitatea sa de exploatare. Ceea ce este într-adevăr important este dacă activitatea unei întreprinderi crează valoare pentru proprietarii săi. O întreprindere crează valoare dacă valoarea netă prezentă a tuturor investiţiilor sale este pozitivă. Putem măsura această valoare prin deducerea întregii sume a capitalului investit pentru finanţarea activităţii, din valoare de piaţă a capitalului întreprinderii.

MVA = Valoarea de piaţă a capitalului – Total capital investit

Această valoare netă se referă în mod obişnuit la valoarea adăugată de piaţă a întreprinderii. Dacă valoarea adăugată de piaţă este pozitivă, întreprinderea crează valoare, capitalul degajat devansând valoarea capitalului investit. În caz contrar, (MVA negativ), întreprinderea distruge valoare. Pentru a caracteriza locul şi rolul rentabilităţii în ceea ce priveşte creşterea sau scăderea valorii adăugate de piaţă32, pornim de la formula de calcul a valorii de piaţă a capitalului întreprinderii:

- 38 - -

Prin încorporarea ultimei relaţii de calcul a CFA în formula de calcul a valorii de piaţă a capitalului întreprinderii (Vp) şi scăzând valoarea de calcul a capitalului investit:

- 39 - -

Schema nr 24

În consecinţă, mărimea valorii adăugate de piaţă este direct proporţională cu rata rentabilităţii capitalului investit.Astfel, se poate realiza o conexiune directă între valoarea adăugată de piaţă şi valoarea adăugată economică a întreprinderii:

MVA = EVA/( Ck- Vk)

Aceasta ne evidenţiază faptul că sensul şi mărimea acestora, depind de raportul dintre rentabilitatea obţinută de întreprindere prin exploatarea capitalului investit şi costul acestui capital, negociat cu furnizorii de resurse. O mărime superioară a ratei prevăzute a rentabilităţii capitalului investit în raport cu cea estimată a costului capitalului constituie premisa creării de valoare. A „crea valoare” înseamnă a da proprietarilor mai mult decât se aşteptau aceştia prin estimarea costului capitalului. În caz contrar, chiar dacă există o creştere a rezultatului exploatării, întreprinderea „distruge valoarea”. Creşterea în sine,nu este sursă de bogăţie, ci capacitatea de a degaja un rezultat operaţional superior costului tuturor capitalurilor angajate.

- 40 - -

Atât valoarea adăugată de piaţă cât şi valoarea adăugată economică, fără a fi consideraţi indicatori ai rentabilităţii „pure” (dar cu siguranţă sunt indicatori a căror evoluţie este marcată de variaţia rentabilităţii), au capacitatea de a caracteriza potenţialul de reinvestire al întreprinderii, respectiv creşterea potenţialului economico-financiar.

1.4.6. Măsurarea performanţei întreprinderii prin intermediul indicatorilor deProducţie

Indicatorii de producţie care folosesc măsuri financiare sunt probabil cei mai vechi şi totodată cei mai utilizaţi în evaluarea şi controlul financiar. Indicatorii productivităţii au de regulă acelaşi format: Productivitate = Intrări / Ieşiri Întreprinderea îşi creşte productivitatea prin creşterea ieşirilor şi menţinerea intrărilor constante, sau prin reducerea intrărilor în timp ce ieşirile sunt constante.Analiştii pot calcula rate de productivitate pentru orice intrare de factor de producţie. Obiectivul este acela de a evalua utilizarea eficientă a unui factor de producţie (intrare) al întreprinderii pentru a creşte rezultatele (ieşirile) pe care întreprinderea le consideră valoroase. Una din problemele principale legate de măsurarea performanţei prin profit este că profitul nu reprezintă modul natural de gândire al oamenilor despre un proces în cadrul întreprinderii. Este mult mai natural pentru oameni să gândească în unităţi fizice precum unităţile de producţie care descriu operaţiile. Mulţi indicatori de performanţă nu au o bază financiară. De exemplu calitatea realizată. Rata unităţilor bine realizate raportată la totalul bunurilor realizate este un indicator de productivitate care măsoară o componentă nonfinanciară. Oricum, mulţi indicatori de productivitate cuprind însă şi o componentă financiară. Indicatori financiari ai producţiei care evaluează eficienţa cu care întreprinderea utilizează factorii de producţie:

� Venitul pe capitalul investit care este rată de productivitate care evalueazăcapitalul utilizat al întreprinderii. Acesta este un indicator al venitului net alinvestiţiei.Venitul pe capitalul investit = Venit net / Capital investitVenitul pe capital investit măsoară abilitatea firmei de a genera venituri (ieşiri)având un anumit nivel de capital investit.

� Eficienţa utilizării materialelor (material yield)Materialul câştigat este un indicator care raportează valoarea materiei prime dinprodusul final la total intrări din materii prime. Exprimat ca atare, materialul câştigat nueste o măsură financiară.Unde:

Materialul castigat = Costul materialului bugetat pentru productia realizata Costul total al materialelor folosite

În acest indicator costul materialului bugetat reflectă cantitatea standard de materiale (cantitatea standard înmulţită cu costul standard) pentru suma de produs realizată. Materialul câştigat este o măsură importantă a performanţei în industriile de resurse naturale, precum cea a petrolului, gazului, cărnii, peştelui, forestieră şi industriei alimentare. Materialul câştigat măsoară eficienţa procesului de producţie. Cu cât valoarea materialului câştigat este mai mare, cu atât costul materialului pentru un anumit proces de producţie este mai mic. De aceea, indicatorul este atent monitorizat de orice întreprindere fiind o componentă importantă în costul total.

- 41 - -

� Eficienţa utilizării manoperei (labor yield)Reprezintă o măsură a productivităţii muncii, ce poate fi exprimată atât în termeni financiari, cât şi în termeni nonfinanciari.Expresia financiară este:

Manopera câştigată = Costul standard al muncii pentru productia realizata Costul actual al muncii utilizate

Manopera câştigată va fi monitorizată în industriile în care manopera reprezintă un procent semnificativ din costul total.

� Eficienţa utilizării echipamentelor (equipment yield)

Echipamente câştigate = Costul orelor masina pentru productia realizata Costul actual al orelor masina utilizate

Deoarece majoritatea valorii echipamentelor sunt fixe pe termen scurt, acestea nu pot varia o dată cu producţia, aceasta putându-se însă realiza pe termen lung.

1.5. Evaluarea performanţei întreprinderii în condiţii de risc şi incertitudine

1.5.1. Riscul şi incertitudinea, factorii de influenţă ai performanţei întreprinderii

Desfăşurarea activităţii unei întreprinderi, în condiţiile economiei de piaţă, presupune luarea în calcul a doi factori extrem de importanţi şi anume riscul şi incertitudinea.Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o crează apariţia unui eveniment viitor.Riscul este o noţiune socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierderi datorită informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenţei unor raţionamente de tip logic.Riscul există atunci când o mulţime de consecinţe nefavorabile este asociată unor decizii posibile şi se poate cunoaşte sau determina şansa apariţiei acestor consecinţe. Când această şansă nu poate fi estimată cu ajutorul probablităţilor, analiza se face numai în sfera incertitudinii. În general, decizia economică ia în considerare caracterul relativ al informaţiei contabile disponibile şi probabil al desfăşurării evenimentelor în viitor. Incertitudinea este generată de evoluţia pieţei şi a preţurilor, în

corelare cu deciziile privind sortimentele şi cantităţile de produse / servicii oferite pentru un anumit mediu economic. Majoritatea metodelor de studiere a riscului ridică problema estimării probabilităţilor de manifestare a diferitelor consecinţe la care se poate aştepta întreprinderea, în calitate de decident. Calitatea fiecărei metode depinde de rigurozitatea calculării probabilităţii de realizare a unuia sau altuia dintre evenimentele nesigure considerate, influenţată de totalitatea informaţiilor disponibile, de experienţa managerului şi de atitudinea sa în asumarea unui risc. Această atitudine poate fi neutră, de acceptare, de respingere sau flexibilă faţă de risc. Practica dovedeşte că nu se pot estima cu exactitate toate elementele care influenţează rezultatele parţiale şi consecinţele de lungă durată. Atât în evaluările privind costurile de exploatare, a veniturilor, a valorilor nete, a duratei de exploatare rentabilă aferente proiectelor de investiţii, concepţia deterministă nu este justificată întotdeauna. Riscul inerent investiţiei are ca principal suport evoluţia tehnologică, progresul tehnic care permite întreprinderilor realizarea unor modernizări, înlocuiri de utilaje. Incertitudinea specifică investiţiei afectează toate elementele fluxului de trezorerie (cashflow)

- 42 - -

generat de un proiect de investiţii. Sunt influenţate îndeosebi valorile aşteptate ale rezultatelor economice şi financiare: profitul, cash-flowul, valoarea netă, care depind de costuri, de preţul de vânzare, de volumul vânzărilor. De asemenea, este incertă valoarea reziduală a capitalului fix la expirarea duratei de exploatare pe care o luăm în calcul în analiza financiară a întreprinderii. Unele dintre cele mai importante informaţii folosite în evaluarea întreprinderilor nu pot fi previzionate în mod riguros şi anume: volumul producţiei şi serviciilor, structura şi calitatea acestora, preţurile de vânzare, preţul şi consumurile în cazul resurselor necesare desfăşurării activităţilor în perioada deexploatare, dar şi altele. În faza evaluării întreprinderii pot apare dificultăţi ce ţin de modificări ale ratei dobânzii, ratei inflaţiei, estimări privind resurse materiale şi energetice, estimări privind avantaje ecologice.

1.5.2. Evaluarea întreprinderii în condiţii de risc şi incertitudine. Instrumentede analiză a riscului

Evaluarea întreprinderii reprezintă un concept actual care se corelează cu diversele stări în care se poate afla întreprinderea: schimbarea proprietarului, fuziuni şi scindări, faliment şi lichidare, asocieri, intrarea întreprinderii în relaţii de creditare, asigurare şi altele. Evaluarea întreprinderilor cu capital majoritar de stat se impune datorită faptului că administrarea patrimoniului acestor unităţi, în etapa actuală, are loc sub incidenţa existenţei unor instituţii specializate, iar schimbarea proprietarului implică modalităţi specifice de acoperire a valorii întreprinderii de către potenţialii cumpărători (prin certificate de proprietate, numerar, prin credite cu dobânzi reglementate de stat sau cu dobânzi negociate cu băncile etc). Evaluarea întreprinderilor este necesară şi în cazul unor fuziuni sau a unorscindări tocmai pentru a se putea estima parametrii în care va evolua întreprinderea într-oanumită perspectivă. Starea actuală a economiei româneşti, caracterizată prin blocajul economic şi financiar al unor întreprinderi, prin lipsa unor perspective certe de evoluţie, aduce în actualitate cerinţa lichidării unor firme sau intrare în stare de faliment. În ambele cazuri, se impune evaluarea întreprinderii.Necesitaea evaluării întreprinderii, parţială sau totală, este relevată mai recent şi de noile relaţii cu caracter comercial, care guvernează sectorul bancar şi de asigurări. Deci, acordarea creditelor, îndeosebi a celor pe termen mijlociu şi lung, dar şi preluareariscurilor din economia firmei, în asigurări, implică evaluări, cum ar fi cea patrimonială şi aprecierea bonităţii agentului economic.

Evaluarea întreprinderii reprezintă un concept complex, din următoarele motive: se evaluează nu numai patrimoniul întreprinderii, ci şi potenţialul acesteia sub�

toate aspectele (tehnic, economic, financiar şi uman); există interese diferite din partea părţilor implicate în evalurea întreprinderii:�

vânzătorul – prin evaluarea întreprinderii sale trebuie să i se asigure cel puţinrecuperarea valorii activului de care acesta dispune; cumpărătorul – valoareaîntreprinderii trebuie să fie echivalentă cu potenţialul întreprinderii de a realizaprofituri în viitor. În cadrul activităţii practice de evaluare se disting trei faze aflate într-o succesiune logică şi justificată din care faza de realizare a evaluării este cea mai importantă sub aspect conceptual – metodologic. În practică, demersul întreprins pentru achiziţionarea întreprinderilor constă în determinarea unei game variate de valori pe care se va angaja negocierea. În fapt, vânzătorul şi cumpărătorul admit o marjă de eroare care se doreşte redusă la maxim. De aceea, evaluatorul trebuie să aibă în vedere continua modificare a întreprinderii şi mediului ei înconjurător, actualizând permanent elementele de

- 43 - -

analiză şi metodele de evaluare. Metodele de evaluare utilizate în prezent în lume sunt numeroase, dar nefiind posibilă stabilirea unei metode universale, procedura de evaluare pentru fiecare întreprindere se stabileşte de către evaluator pe baza unui diagnostic global care ocupă 80% din activitate. Aceasta trebuie să-l conducă pe evaluator la identificarea tuturor factorilor de risc interni, la stabilirea ipotezelor de evaluare şi, în final, el trebuie să anticipeze viitorul întreprinderii. În cadrul diagnosticului global, diagnosticului financiar i se alocă cea mai mare întindere (aproximativ 60%).

Schema nr 25

În cadrul evaluării întreprinderii în condiţii de risc şi incertitudine se urmăreşte variabilitatea rezultatelor întreprinderii la modificarea cifrei de afaceri şi structurii cheltuielilor (fixe şi variabile), la modificarea structurii capitalurilor (proprii,împrumutate) şi a variabilităţii solvabilităţii întreprinderii. În acest scop se dezvoltă principalele trei categorii de riscuri pe care întreprinderea, în ansamblul activităţii ei, şi le asumă:

Riscul de exploatare – economic (1.5.2.1);� Riscul de finanţare – financiar (1.5.2.2.);� Riscul de faliment – insolvabilitatea (1.5.2.3.).�

Concluziile rezultate din analiza rentabilităţii pot fi uneori incomplete, dacă nu se are în vedere şi celălalt aspect al analizei financiare: riscul. Riscul şi rentabilitatea fiind două efecte contradictorii rezultate din activitatea întreprinderii se pune problema asumării unui anumit nivel al riscului pentru a atinge rentabilitatea pe care acesta o permite. Analiza rentabilităţii şi analiza riscului fiind două aspecte interdependente, rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcţie de riscul suportat. Acest risc afectează rentabilitatea activului economic, mai întâi, şi apoi a capitalului investit. De aceea elpoate fi abordat atât din punct de vedere al întreprinderii, în calitatea sa de organizator al procesului de producţie animat de intenţia creşterii averii proprietarilor şi remunerării corespunzătoare a factorilor de producţie, cât şi de poziţia investitorilor financiari din afară, interesaţi de realizarea celui mai bun plasament, în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilităţi şi grade de risc diferite.

- 44 - -

Într-o accepţiune generală, riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului (performanţei întreprinderii) sub presiunea condiţiilor de mediu (econimic şi social). Analiza riscului este strucurată, în continuare, în concordanţă cu formele pe care acesta le poate îmbrăca, respectiv: riscul economic (de exploatare), riscul financiar , riscul de faliment (de insolvabilitate).

1.5.2.1. Riscul economic – de exploatare

Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului economic (sau operaţional)întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatuluisău (cost, cantitate, preţ) şi ale ciclului de exploatare (cumpărări, prelucrări, vânzări).Riscul economic apreciază posibilitatea înregistrării unui rezultat insuficient sau chiar aunor pierderi. Această eventualitate este legată de importanţa cheltuielilor fixe carediminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta lavariaţia cifrei de afaceri. Gradul de flexibilitate dependent de potenţialul tehnic alîntreprinderii, de potenţialul uman, cât şi de structura ei organizatorică, variabilitateaperformanţei sale financiare va fi cu atât mai bine stăpânită de întreprindere, cu cât acestamanifestă un grad mai mare de flexibilitate. Deci, riscul activităţii economice nu estealtceva decât incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi cu cele mai micicosturi, eforturi, la variaţia mediului economic.Riscul nu depinde numai de factori generali (preţ de vânzare, cost, cifră deafaceri) ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de volumul deactivitate. Structura cheltuielilor, şi în special repartiţia între cheltuielile fixe şi celevariabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii,ceea ce justifică determinarea unui „efect de levier al exploatării” şi, mai mult,formularea modelului de analiză al „punctului mort”.Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei (materiileprime şi materialele directe, salariile personalului direct productiv etc). Cheltuielilevariabile, independente de volumul activităţii, sunt angajate în scopul funcţionăriinormale a întreprinderii, fiind plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri (apă, electricitate,întreţinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea etc). Această grupare trebuieabordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt consideratevariabile şi numai pe termen scurt unele sunt variabile şi altele fixe.Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, acelaşi nivelal cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe şi cel al marjei o realizează punctul mort,evidenţiat prin analiza Cost-Volum-Profit. Punctul mort sau punctul critic reprezinztănivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatareale unei perioade iar rezultatul este nul.Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate”, evidenţiază nivelul minim deactivitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci riscul economic va fi cuatât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului derentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentruun singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.La întreprinderile monoproductive pragul de rentabilitate în unităţi fizice sedetermină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant: v = ct, în raport cucreşterea volumului producţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic alproducţiei vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variindîn schimb volumul total al acestora (CV). CV = v x Q

- 45 - -

De asemenea, se porneşte şi de la ipoteza preţului unitar de vânzare constant (p)indiferent de volumul produselor fizice vândute (Q). Altfel spus, piaţa absoarbe toatăproducţia la acelaşi preţ. CA = p x QÎn baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate liniar reprezentând volumul fizic al producţiei vândute care acoperă totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile; CT = CF + CV), iar rezultatul exploatării este nul (RE = 0 ), se determină după relaţia: CA = CT iar RE = 0 CA = CV + CF p x Q = v x Q + CF p x Q – v x Q = CF rezultă QPR = CF / (p-v)în care:QPR = volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul derentabilitate (PR)p – v = marja unitară asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marjabrută de acumulare pe unitatea de produsRezultă că:

Schema nr. 26

Graficul de mai sus oferă conducătorului de întreprindere posibilitatea de aanaliza stabilitatea profitului. Se constată că:

În QPR întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai� mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (CA) se situează ăn vecinătatea punctului critic, o micăvariaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare varietate a profitului;

Când Q < QPR costurile depăşesc CA, iar întreprinderea lucrează în pierdere;� Când Q > QPR costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja�

şi profit. Cu cât producţia (Q) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât maimult profitul va creşte înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul mort). Realitatea economică confirmă faptul că preţul de vânzare nu poate rămâne constant deoarece concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă, preţurile vor scădea. Acest fenomen este urmat de întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra

- 46 - -

o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică aceasta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piaţă creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, ddeci o deplasare spre stânga pe axa absciselor. Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice, la întreprinderile monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (QPR) cu preţul de vânzare unitar (p) obţinându-se următoarea relaţie:

p x QPR = (CF x p) / mcv rezultă CAPR = QPR x p

Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse, pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a întreprinderii, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are următorul model: CAPR = CF(absolute) / MCV%,unde MCV% - rata marjei asupra cheltuielilor variabile. Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor vândute la preţul cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate sedetermină pe baza relaţiei: DPR= CF / C – NvUnde:D – vânzări de mărfuri la preţul de vânzare cu amănuntul;C – cota medie de adaos comercialNv – nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabile. Evaluarea riscului de exploatare pornind de la modelul pragului de rentabilitatese concretizează astfel:

Fie calculând � rata care exprimă direct riscul de exploatare (RPR):RPR (%) = CAPR / CArealăCu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare şi invers.

Fie calculând � indicele de securitate (IS), care evidenţiază marja desecuritate de care dispune întreprinderea:IS = (CAreală - CAPR) / CArealăMarja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele va fi maimare.Studiile realizate în economiile occidentale apreciază situaţia întreprinderilor înraport cu pragul de rentabilitate astfel:- instabilă, dacă CAreală este cu mai puţin de 10% deasupra pragului derentabilitate;- relativ stabilă, dacă CAreală este cu 20% deasupra punctului critic;- confortabilă, dacă CAreală depăşeşte punctul critic cu peste 20%.Modelul pragului de rentabilitate prezentat este fundamentat pe ipoteza privindliniaritatea evoluţiei indicatorilor financiari (CA, costuri) pe toată perioada supusăanalizei. Dacă se adoptă ideea mai realistă a neliniarităţii între evoluţia eforturilor(cheltuieli variabile) şi cea a efectelor (CA), se remarcă apariţia mai multor praguri derentabilitate. Analiza pragului de rentabilitate liniar oferă informaţii de gestiune interesante din punct de vedere al calculului economic, dar mai puţin pertinente sub aspectul realităţiieconomice, datorită următoarelor limite:

presupune o cerere limitată, la preţ fix cât şi randamente constante;�

- 47 - -

orizontul pe care îl are în vedere este scurt şi nu determină modificări în structura producţiei. În� realitate, separaţia în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe nu rămâne constantă în timp şi nici pentru variaţii mai mari ale cifrei de afaceri. De aceea, metoda poate fi aplicată cu succes numai laîntreprinderile mici, la nivel de atelier, precum şi la întreprinderile cu activitate comercială la care această structură nu suportă modificări sensibile. Cu toate aceste limite, calculul pragului de rentabilitate poate fi utilizat deconducerea întreprinderii din următoarele considerente:

furnizează informaţii cu privire la nivelul minim de activitate necesar�pentru a obţine profit;

permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului;� este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile pentru�

produsele noi, investiţiile de modernizare sau de dezvoltare aîntreprinderii;

oferă explicaţii privind abaterile dintre previziuni şi realizări. În acest sens,�punctul critic indică, într-o anumită măsură, faptul că scăderea profituluieste datorată, fie scăderii vânzărilor, fie unei creşteri a costurilor fixe sau acelor variabile, şi invers. Cunoaşterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim derealizat (CAmin) pentru ca întreprinderea să fie profitabilă. Dar măsura riscului, determinat de atingerea punctului critic, este evidenţiată de coeficientul efectului de levier al exploatării, componentă a riscului global. Riscul global al întreprinderii asumat de proprietari, definit ca sensibilitatearezultatului net în raport cu cifra de afaceri, se exprimă sub forma coeficientului deelasticitate global (coeficientul efectului de levier combinat: CELC), interpretat caprodusul altor trei coeficienţi: eg = e3 x e2 x e1 ,unde: e3 = ΔRn/Rn : ΔRi/Ri e2 = ΔRi/Ri : ΔRe/Re e1 = ΔRe/Re : ΔCA/CAPentru aceasta se are în vedere modul de formare a rezultatului net pe bazaurmătorului algoritm:Cifra de afaceri- Cheltuieli de exploatare (fixe şi variabile)= Rezutatul exploatării (Re)- Cheltuieli financiare= Rezultatul curent inainte de impozit (Ri)- Impozit pe profit=Rezultatul net sau Profit net (Rn)Riscul global combină riscul financiar, dependent de strucura de finanţare, curiscul pur economic, de natură industrială şi comercială, generat de rezultatul exploatăriineinfluenţat de cheltuielile financiare şi impozitul pe profit.

� Coeficientul de elasticitate e1 denumit şi coeficientul efectului de levier alexploatării (CELE sau Le – levierul exploatării) măsoară sensibilitatearezultatului exploatării (şi deci a pierderilor posibile sau a câştigurilor) la variaţiacifrei de afaceri, şi are la bază repartiţia cheltuielilor întreprinderii în fixe, saustructurale, şi variabile, sau operaţionale. CELE = CA / (CA – CAPR) Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei deafaceri şi de poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată estemai îndepărtată de pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut

- 48 - -

este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate este mai mic, iar întreprinderea maipuţin riscantă. În apropierea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatăriieste mai ridicată iar riscul de exploatare sporit. Cu cât CELE > 1, cu atât mai multcreşterea cifrei de afaceri este generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apareatunci când acest coeficient este mai mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatăriiscade.

� Coeficientul de elasticitate e2 denumit şi coeficientul efectului de levier alfinanciar (CELF) - exprimă sensibilitatea rezultatului curent înainte dededucerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a rezultatuluiexploatării (Re).

� Coeficientul de elasticitate e3 măsoară sensibilitatea rezultatului net (Rn) lavariaţia rezultatului curent înainte de impozitare (Ri).ConcluzieAnaliza riscului de exploatare a unei întreprinderi este utilă în activitateadecizională privind utilizarea potenţialului economico-financiar sau în deciziile privindinvestiţiile, în elaborarea planurilor de afaceri, dar şi pentru informarea partenerilor deafaceri cu privire la nivelul performanţelor întreprinderii.

1.5.2.2. Riscul financiar – de finanţare

Riscul financiar reflectă variabilitatea rentabilităţii capitalurilor proprii subincidenţa structurii financiare a întreprinderii. Capitalul întreprinderii are două componente (capital propriu şi împrumutat), ce se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează. Dacă întreprinderea recurge la împrumuturi va suporta în mod sistematic şi cheltuielile financiare aferente. Astfel, îndatorarea prin mărimea şi costul ei, antrenează variabilitatea rezultatelor, deci modifică mărimea riscului financiar. Nivelul de remunerare superior al capitalurilor proprii în raport cu remunerarea capitalurilor împrumutate, justifică apelarea întreprinderii la îndatorare ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii. Însă, unei creşteri a îndatorării îi corespunde o creştere a riscului financiar, care determină acţionarii să pretindă o rentabilitate superioară, pentru acoperirea creşterii riscului. De aceea, minimizarea costurilor capitalului şi creşterea rentabilităţii impun întreprindereii căutarea unei structuri optime a capitalurilor sale. Acesata dovedeşte că riscul financiar este generat de politica de finanţare a oricăreisocietăţi comerciale. Ca principale modalităţi de analiză a riscului financiar, literatura de specialitate recomandă metoda pragului de rentabilitate şi explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin punerea în echivalenţă a efectului de levier.Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate poate fi abordată, similar celei privind riscul economic, cu luarea în calcul a cheltuielilor financiare care sunt asimilate cheltuielilor fixe, la un anumit nivel de activitate (dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe, în raport cu cifra de afaceri).

Explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin punerea în evidenţă aefectului de levier are la bază descompunerea rentabilităţii pe factori de influenţă:Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică x Impactul îndatorăriiUnde:Rentabilitatea financiară = Rezultatul net Capitaluri proprii

- 49 - -

Rentabilitatea economică = Rezultatul exploatarii* Activ total*)Rezultatul exploatării neafectat de elementele financiare (dobânzile)

Impactul îndatorării = Rezultatul net X Pasiv total Rezultatul exploatarii Capitaluri proprii

xConcluzieAnaliza riscului financiar şi a efectului de levier ce însoţesc apelul la îndatorare, prezintă un interes major pentru optimizarea structurii financiare şi asigurarea viabilităţii oricărei întreprinderi care funcţionează în condiţiile unei veritabile economii de piaţă.

15.2.3. Riscul de faliment – insolvabilitatea

În activitatea practică, întreprinderile se pot confrunta cu dificultăţi de plată, carepot fi atât temporare sau ocazionale, cât şi permanente. În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi se poate vorbi de o fragilitate economică şi financiară a firmei, cu influenţe negative asupra solvabilităţii acesteia.Studiul întreprinderilor aflate în dificultate prezintă o importanţă deosebită în momentul actual în ţara noastră, fiind de larg interes pentru o largă categorie de agenţi economici, între care se disting, în primul rând băncile, care sunt preocupate în mod evident de calitatea portofoliilor de credit pe care le deţin, apoi diferitele categorii de acţionari, investitori, creditori sau parteneri de afaceri. Riscul de faliment poate fi apreciat ca urmare a degradării foarte rapide în timp a rezultatelor întreprinderii. Astfel, apare tot mai evidentă necesitatea elaborării unor metode de predicţie a riscului de faliment.Uniunea Europeană a Experţilor Contabili a identificat următoarele simptome ale unei întreprinderi în dificultate:- existenţa unui fond de rulment negativ sau a unui rezultat net negativ;- folosirea creditelor curente pentru finanţarea investiţiilor;- imposibilitatea reînnoirii creditelor;- imposibilitatea rambursării creditelor la scadenţă;- falimentul unor furnizori sau clienţi;- persistenţa unor greve.La o trecere mai atentă în revistă a acestor indicatori ai degradării situaţiei uneiîntreprinderi se pot concluziona două aspecte mai relevante,şi anume:- indicatorii menţionaţi se referă la toate funcţiile întreprinderii;- prezintă însă importanţă majoră impactul lor financiar, deoarece starea defaliment vizează cu precădere rezultatele economico-financiare şi solvabilitatea.

Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment, explică şi varietatea metodelor de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care menţionăm: analiza lichiditate – exigibilitate, analiza funcţională, analiza prin rate, analiza prin fluxuri financiare ş.a. Deci, analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră statică, prin analiza echilibrelor financiare din bilanţ, sau în manieră dinamică prin analiza fluxurilor surprinse în cadrul tabloului de finanţare.

- 50 - -

ConcluzieIndiferent de modalitatea de abordare, diagnosticul riscului de faliment presupune evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumatefaţă de terţi, deci aprecierea solvabilităţii întreprinderii.Analiza statică patrimonială a riscului de faliment interesează patrimoniul net al acţionarilor şi activul economic în ansamblu, ca o garanţie pentru creditori. Instrumentele operaţionale utilizate în acest scop sunt fondul de rulment financiar şi ratele de lichiditate completate cu ratele de îndatorare. Folosirea fondului de rulment pentru determinarea riscului de faliment ţine seama de faptul ca echilibrul financiar se poate respecta dacă sunt îndeplinte două reguli financiare de bază, şi anume:1. Activele imobilizate = Capitalul permanent;2. Activele circulante = Obligaţiile pe termen scurt. Prin stabilirea corelaţiei dintre lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor se poate aprecia pe termen scurt riscul de insolvabilitate sau de nerambursare a obligaţiilor la scadenţă. În cazul în care dificultăţile financiare ale întreprinderii devin periodice, acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale şi pot afecta reputaţia întreprinderii, catalogând-o „rău platnică”, imagine care care afectează negativ desfăşurarea activităţii sale viitoare. În analiza riscului de insolvabilitate se recomandă ca prag minim o rată de 20 – 30% a activului net contabil în raport cu pasivul total. În cazul proiectelor noi de investiţii, se menţionează că ele nu trebuie să fie finanţate prin datorii într-o proporţie mai mare de 50% sau uneori 75%.ConcluzieConform acestei metode, pentru a se păstra echilibrul financiar şi pentru a seevita situaţia de risc de insolvabilitate, este necesar ca FR - lichiditate să fieîntotdeauna pozitiv. În acest caz, activele circulante sunt mai mari decât obligaţiile petermen scurt şi se înregistrează un excedent de lichidităţi pe termen scurt, iar din punctulde vedere al riscului de insolvabilitate, putem aprecia că întreprinderea se află într-osituaţie favorabilă.Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaţionale nevoia de fond de rulment pentru exploatare şi trezoreria netă, starea de insolvabilitate fiind reflectată de modul în care se realizează echilibrul financiar funcţional (cu degajare de trezorerie sau cu angajarea creditelor pe termen scurt). În evaluarea riscului de faliment, băncile utilizează ca prag orientativ, nivelul creditelor de trezorerie care nu trebuie să depăşească jumătate din nevoia de fond de rulment pentru exploatare, adică fondul de rulment pentru exploatare. Aceste norme sunt orientative, întrucât nivelul fondului de rulment necesar echilibrului funcţional depinde nu numai de variabilitatea nevoii de fond de rulment pentru exploatare dar şi de mărimea riscului de faliment pentru care creditorii firmei sunt dispuşi să îl suporte.concluziePrincipalele deficienţe ale metodelor statice de evaluare a riscului de faliment sedatorează subiectivismului în stabilirea normelor în funcţie de care se apreciază situaţiafinanciară a unei întreprinderi.

Analiza dinamică a riscului de faliment, realizată în cadrul tabloului de finanţare, porneşte de la fluxurile de fonduri determinate atât de operaţiile de exploatare cât şi cele de capital (de investiţii şi de finaţare) şi explică dezechilibrul financiar evidenţiat prin analiza statică. Ambele tipuri de analiză fiind complementare trebuie realizate în acelaşi timp. Instrumentele operaţionale ale analizei prin fluxuri financiare sunt excedentul de trezorerie al exploatării, capacitatea de autofinanţare, autofinanţarea şi cash-flow-ul.

- 51 - -

Aceşti indicatori stau la baza determinării unor rate de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară care, prin valorile lor, pun în evidenţă existenţa riscului de faliment. Doi dintre principalii indicatori utilizaţi în acest caz sunt:

� Rata capacităţii de rambursare = Datorii Capacitatea de autofinantare, care pe termen lung ar trebui să fie mai mică de 3 ani, iar pentru datoriile totale maimică de 4 ani;

� Rata autonomiei financiare = Capacitatea de autofinantare Rambursarea datoriilor financiare stabile

, care se recomandă a fi mai mare decât 2 întrucât o valoare subunitară dovedeşte existenţa riscului de faliment. Capacitatea de rambursare a datoriilor poate fi evidenţiată de însăşi mărimea excedentului de trezorerie al exploatării (ETE). Analiştii financiari apreciază că excedentul de trezorerie al exploatării asigură capacitatea de de rambursare a datoriilor dacă nivelul său după plata impozitului pe profit este acoperitor cheltuielilor financiare (mai exact ETE – impozit pe profit ≥ Cheltuielile financiare + Ramursarea anuală a datoriilor).ConcluzieDin conţinutul acestei metode se poate observa accentul pus pe indicatorii carereflecta efectiv capacitatea întreprinderii de a-şi achita obligaţiile sale, mai ales cele denatură financiară. De aceea, folosită în combinaţie cu metodele statice de analiză, poateconduce la obţinerea unei imagini mai complete a situaţiei financiare a uneiîntreprinderi.

- 52 - -

CAPITOLUL II POLITICI CONTABILE PRIVIND MĂSURAREA PERFORMANŢEI ÎNTREPRINDERII PRIN INTERMEDIUL SITUAŢIILOR FINANCIARE.

2.1. Obiectivele situaţiilor financiare. Delimitări şi structuri

Contabilitatea nu este un scop în sine, ci reprezintă un sistem informaţional carecuantifică, prelucrează şi transmite informaţii financiare despre o entitate conomică indentificabilă. În literatura economică, pentru reflectarea „întreprinderii în termeni financiari1” la sfârşitul exerciţiului se utilizează diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte financiare. În accepţiunea generală, „noţiunea de documente de sinteză este utilizată în cartea de contabilitate, pentru a marca faptul că aceste situaţii asigură sinteza (sintaxa) informaţiilor contabile”. Indiferent de titulatura sub care le regăsim în contabilitate, în opinia noastră, documentele contabile de sinteză reprezintă pentru utilizatorii informaţiilor financiare, „baza de date” necesară în luarea deciziilor economice de către diferitele categorii de utilizatori. Ca ofertă a contabilităţii la sfârşitul exerciţiului financiar, documentele contabile de sinteză „sunt rezultatul unei munci care se descompune în trei mari faze: colectarea datelor, înregistrarea datelor în conturi şi formalizarea în conturi de sinteză”. Colectarea datelor constă în centralizarea „tuturor pieselor justificative4“ ale tranzacţiilor întreprinderii. Faza de înregistrare a datelor în conturi este realizată cu ajutorul următoarelor documente: Registrul jurnal, pentru înregistrarea cronologică a informaţiilor; Registrul mare, pentru deschiderea şi urmărirea conturilor în concordanţă cu totalul însemnărilor din registrul jurnal”; Registrul inventar, care reflectă la sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia nventarierii, cantitativ şi valoric, toate elementele de activ şi pasiv. Urmează apoi formalizarea în conturi de sinteză, care presupune „o regrupare a datelor de aceeaşi natură, o clasare după o nomenclatură metodică”, astfelîncât situaţiile financiare să fie cât mai relevante. Noţiunea de „bilanţ contabil” a fost utilizată de Legea contabilităţii nr.82/1991. În articolul 10 din Legea Contabilităţii se precizează că „documentul oficial de gestiune […] îl constituie bilanţul contabil, care trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute”, iar componentele acestuia sunt: bilanţul, contul de profit şi pierdere, anexe, raportul de gestiune. Adoptarea de către normalizatorii contabili români a noţiunii de bilanţ contabil poate fi explicată prin faptul că „dintre toate componentele formaţiei, cea care descrie patrimoniul în totalitatea sa este modelul propriu bilanţului contabil. Celelalte componente sunt segmente care emerg din bilanţ, dezvoltând pe plan informaţional indicatorii economico-financiari consolidaţi în modelul de bază bilanţ contabil”.De asemenea, regăsirea noţiunii de bilanţ ca o componentă a documentelor contabile de sinteză, „prin care se prezintă activul şi pasivul unităţii patrimoniale”,argumentează poziţia privilegiată pe care acesta o ocupa în cadrul formaţiei bilanţiere şi accentuează modelul patrimonial pe care s-a bazat sistemul contabil românesc.Titulatura „conturi anuale” se regăseşte în Directiva a IV-a a C.E.E. În cadrulacesteia, prezentarea conturilor anuale este tratată în cuprinsul articolelor 2 - 30. Astfel, în articolul 2 se precizează: conturile anuale cuprind: bilanţul, contul de profit şi pierdere, anexa. Aceste documente constituie un tot (alin.1), iar conturile anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor societăţii (alin. 3). Titulatura de „situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că „situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situaţii financiare include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a modificărilor poziţiei financiare (care poate fi

- 53 - -

prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie - situaţia fluxurilor de fonduri - fie sub formă denote şi alte situaţii explicative - parte integrantă a situaţiilor financiare.Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora. Acelaşi document menţionează că „situaţiile financiare nu includ elemente ca, rapoartele directorilor, declaraţiile preşedintelui, discuţiile şi analizele conducerii şi elemente similare care se pot include într-un raport financiar sau anual”. Spre deosebire de Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene care nu abordează prezentarea conturilor consolidate9, Cadrul general al IASB se referă şi la situaţiile financiare consolidate. Pe plan internaţional, problematica situaţiilor financiare o regăsim în prevederile normei contabile internaţionale IFRS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”, dar şi în alte norme contabile internaţionale. Apariţia IFRS 1 a avut pe de o parte, menirea de a actualiza cerinţele din standardele pe care le-a înlocuit cu prevederile Cadrului general IASB privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, iar pe de altă parte, menirea de a ameliora calitatea situaţiilor financiare prezentate, utilizând sau făcând trimitere şi la alte Standarde Internaţionale de Contabilitate. Standardul îşi propune ca obiectiv stabilirea unei baze cu scop general, referitoare la prezentarea situaţiilor financiare ale intreprinderii pentru perioadele precedente, cât şi cu situaţiile financiare ale altor întreprinderi. Astfel, ne explicăm de ce standardul intenaţional de contabilitate efectuează numai recomandări cu privire la prezentarea, structura şi conţinutul minim al informaţiilor ce trebuie cuprinse în situaţiile financiare. De altfel, recomandările sunt specifice normelor contabile internaţionale, deoarece acestea adoptă concepţia de „situaţii financiare dereglementate” şi, totodată, sunt dovada flexibilităţii acestora. Totuşi, norma contabilă internaţională IFRS 1 cuprinde şi prevederi cu caracter obligatoriu. Spre exemplu, paragraful 7 menţioneaza că „un set complet de situaţii financiare include următoarele componente: a) bilanţul; b) contul de profit şi pierdere; c) o situaţie care să reflecte fie: • toate modificările capitalului propriu, fie • modificările capitalului propriu, altele decât acelea provenind din tranzacţii de capital cu proprietarii şi distribuiri către proprietari. d) o situaţie a fluxurilor de numerar; e) politicile contabile şi notele explicative. De asemenea, în paragraful 11 se menţionează că o întreprindere poate pretinde că întocmeşte situaţiile ei financiare în conformitate cu Standardele Internationale de Contabilitate, numai dacă, acestea „satisfac toate cerinţele fiecărui Standard aplicabil şi fiecare interpretare aplicabilă Comitetului Permanent pentru Interpretări”, scopul situaţiilor financiare fiind acela „să prezinte fidel poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de numerar ale unei întreprinderi”. O prezentare fidelă, sub toate aspectele semnificative cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, solicită printre altele, „[…] furnizarea de informaţii suplimentare atunci când cerinţele Standardelor sunt insuficiente pentru a permite utilizatorilor să înţeleagă impactul tranzacţiilor şi evenimentele particulare asupra poziţiei financiare şi rezultatelor întreprinderii”. Importanţa elaborării situaţiilor financiare este egală atât pentru cei care le întocmesc, cât şi pentru utilizatorii informaţiilor financiare. Contabilitatea produce situaţii financiare care au impact asupra societăţii şi care modifică comportamentul indivizilor, generând mutaţii sau schimbări sociale. Profesorul C.G. Demetrescu a fost primul autor român care în lucrarea “Contabilitatea este sau nu ştiinţă” (1947) a adus în centrul atenţiei utilizatorii de informaţii contabile şi nevoile lor de informare. „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăţi de subiecte interesate, între care menţionăm: proprietarul întreprinderii, persoanele care lucrează cu întreprinderea, statul şi autorităţile publice,personalul întreprinderii”.

- 54 - -

În timp, numărul utilizatorilor potenţiali ai situaţiilor financiare a crescut considerabil. Aceasta a condus la exercitarea unei presiuni din ce în ce mai puternice pe linia publicării de informaţii financiare. Astfel, riscul de conflict dintre administratori şi utilizatorii externi există şi prezenţa lui implică necesitatea normelor contabile şi a auditării situaţiilor financiare.Utilizatorii cuprind mai multe grupuri de persoane cu obiective variate. Fiecare dintre ei doresc să aibă acces la informaţiile particulare care variază în funcţie de tipul deciziei de luat, de mărimea capitalurilor angajate, de durata investiţiei, de interesele pe care le apară, de scopul pe care îl urmăresc, de „gustul” pentru risc, de competenţele şiaptitudinile consilierilor lor. În aceste circumstanţe, putem aprecia corectă afirmaţia potrivit căreia „scopul contabilităţii nu este în mod unic de a se constitui într-o memorie a operaţiilor întreprinderii şi într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanţă economică a întreprinderii, rezultatul“. Situaţiile financiare trebuie să ofere utilizatorilor informaţiilor financiare, privilegiul de a evalua sănătatea întreprinderii în funcţie de anumite criterii cum ar fi capacitatea de a-şi asigura autofinanţarea, de a crea bogăţie (valoare adăugată), mărimea garanţiilor oferite terţilor. Nu de puţine ori, acelaşi eveniment economic creează reacţii diferite în două sau mai multe ţări. Explicaţia rezidă din diferenţele culturale contabile. Culturile contabile aflate în dispută pentru deţinerea supremaţiei sunt cultura contabilă europeană şi cultura contabilă anglo-saxonă. Acestea au dat naştere la două sisteme contabile care constituie de fapt, două modele de cerere de informaţii contabile la nivel internaţional: modelulcontinental şi modelul anglo-saxon. Cadrul contabil conceptual al IASB aduce în discuţie o gamă diversificată de utilizatori (investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii,guvernul şi instituţiile sale, publicul) care folosesc situaţiile financiare în vederea satisfacerii diverselor necesităţi de informare. Astfel, informaţia contabilă trebuie cu prioritate să permită evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie şi deci să servească nevoilor de informare ale acţionarilor, care sunt preocupaţi în mod esenţial de determinarea valorii întreprinderii.Sigur că divergenţele care apar, se explică prin tradiţiile de finanţare diferite. În timp ce contabilitatea anglo-saxonă evoluează într-un sistem predominant bursier,societăţile germane şi cele franceze (într-o mai mică masură) apelează la sistemul de finanţare predominant bancar. În timp ce în ţările Europei continentale informaţia contabilă este puternic influenţată de aspectele juridice, mediile contabile anglo-saxone (şi IASB) dau prioritateorientării economice în contabilitate. Această orientare este perfect logică, ţinând seama de ponderea acordată pieţelor financiare, care se traduce prin obiectivul de „imagine fidelă” (true and fair view, engl.) Obiectivele cadrului contabil conceptual al IASB se concretizează în următoarele: - stabileşte conceptele şi principiile teoretice ce stau la temelia întocmirii şi prezentării situaţiilor financiare pentru utilizatorii externi; - oferă un ghid pentru normalizatori susceptibil de a aduce un plus de eficacitate şi coerenţă în procesul de normalizare; - ajută la uşurarea procesului de înţelegere a situaţiilor financiare de către utilizatori; - ajută la creşterea gradului de comparabilitate în timp şi spaţiu. În cadrul conceptual al IASB se găseşte o referinţă a noţiunii de „imagjne fidelă”,care intervine cu „caracteristici calitative ale situaţiilor financiare” ca o condiţie afiabilităţii informaţiei. Pe de o parte, cadrul contabil conceptual al IASB recunoaşte că „cea mai mareparte a informaţiilor financiare sunt supuse unui anumit risc de a da o reprezentare mai putin credibilă decât ar trebui” (Cadrul general al IASB, paragraful 34).Pe de altă parte, acelaşi cadru contabil conceptual al IASB precizează că:„aplicarea caracteristicilor calitative principale şi a standardelor adecvate de

- 55 - -

contabilitate are în mod normal ca rezultat întocmirea unor situaţii financiare carereflectă în general o imagine fidelă a situaţiei întreprinderii” (Cadrul general al IASB,paragraful 46). Cu toate că noţiunea de „imagine fidelă” nu este abordată în mod direct de Cadrul general al IASB, aplicarea caracteristicilor calitative ale situaţiilor financiare, precum şi a standardelor adecvate de contabilitate are drept finalitate întocmirea unor situaţii financiare care reflectă în general o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţei şi a modificarilor poziţiei financiare a unei întreprinderi.Caracteristicile calitative cuprinse în cadrul contabil conceptual al IASB au generat mai puţine dezbateri, cu toate că au existat unele dezacorduri în ceea ce priveşte „statutul” prudenţei. Conform cadrului contabil conceptual al IASB, fiabilitatea implică şi prudenţa, respectiv precauţie în exercitarea raţionamentului profesional. În condiţiile în care se ajunge la faptele relatate mai sus, se vor obţine situaţii financiare lipsite de fiabilitate ? „Cheia de boltă a cadrului contabil conceptual o constituie caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare, care ţin loc şi de principii contabile”.Credibilitatea informaţiilor financiare se referă la lipsa de eroare, de părtinire sau de deformare a acestor informaţii, astfel încât utilizatorii pot avea încredere că acestea reprezintă corect şi rezonabil realitatea modelată. În accepţiunea IASB, credibilitatea informaţiilor este definită de următoarele elemente: reprezentarea fidelă, prevalenţa economicului asupra juridicului, neutralitatea, prudenţa, integralitatea. Reprezentarea fidelă. Informaţia descrie în mod corect tranzacţiile şi evenimentele pe care ea vizează să le reprezinte. De exemplu, contul de profit şi pierdere, trebuie să prezinte credibil, tranzacţiile şi alte evenimente generatoare de venituri şi cheltuieli la sfârşitul exerciţiului financiar, care îndeplinesc criteriile de recunoaştere.Prevalenţa economicului asupra juridicului. Informaţiile sunt credibile dacă tranzacţiile şi evenimentele pe care le descrie sunt contabilizate şi prezentate în acord cu fondul lor şi cu realitatea economică şi nu numai cu forma lor juridică.Neutralitatea. Informaţiile cuprinse în situaţiile financiare sunt credibile dacă sunt lipsite de subiectivism. Prin urmare, acestea nu influenţează luarea unei decizii sau formularea unui raţionament spre a realiza un interes predeterminat.Prudenţa presupune includerea unui grad de precauţie în formularea raţionamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine, astfel încât activele şi veniturile să nu fie upraevaluate, iar cheltuielile şi datoriile să nu fie subevaluate.Integralitatea. Informaţia trebuie să fie completă în limitele rezonabile ale pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii informaţiei respective, deoarece omiterea unor elemente poate avea ca efect falsificarea informaţiei şi implicit, luarea unor decizii eronate. Cadrul contabil conceptual al IASB defineşte şi restricţiile ce trebuie respectate de informaţiile financiare şi anume: oportunitatea, raportul cost-beneficiu, echilibrul între caracteristicile calitative.Oportunitatea reprezintă raportarea la timp a informaţiei pentru a-şi realiza utilitatea sa în deciziile economice. Orice întârziere exagerată în raportarea informaţiei conduce la pierderea relevanţei acesteia. În acest sens, conducerea întreprinderii se poate afla în situaţia de a opta între a furniza informaţii relative la un anumit termen sau informaţii credibile. O informaţie neoportună conduce la diminuarea credibilităţii acesteia deoarece, adesea, informaţia trebuie prezentată înainte de a fi cunoscute toate aspectele unei tranzacţii sau eveniment. Raportarea cu o întârziere relativă a informaţiei, până la cunoaşterea tuturor aspectelor,menţine credibilitatea informaţiei, dar îi diminuează utilitatea, deoareceutilizatorii au fost nevoiţi să decidă între timp. Prin urmare, satisfacerea nevoilor informaţionale ale utilizatorilor în luarea deciziilor economice, impune realizarea unui echilibru între relevanţă şi credibilitate.

- 56 - -

Raportul cost-beneficiu are ca premisă considerarea informaţiei financiare ca “o resursă a intreprinderii”. Beneficiile obţinute prin utilizarea informaţiei trebuie să fie superioare costurilor necesare furnizării ei.Echilibrul între caracteristicile calitative, este în general condiţia sinequa-non pentru realizarea obiectivului situaţiilor financiare. Realizarea acestui obiectiv este mai dificilă pe măsură ce, importanţa relativă a caracteristicilor calitative este o problemă de raţionament profesional care aparţine producătorilor sau utilizatorilor informaţiilor de situaţiile financiare. Contabilitatea românească nu a putut să rămână pasivă la provocările la care este expusă contabilitatea în prezent, pe plan internaţional. Ea încearcă să-şi soluţioneze problemele sale prin aderarea la soluţiile propuse de normele contabile internaţionale.Ca dovadă a peocupării pe această problematică, Ministerul Finanţelor Publice a elaborat Reglementările contabile de armonizare a sistemului contabil românesc cu prevederile Directivei a IV-a a CEE şi Standardele Internaţionale de Contabilitate IAS /IFRS. Departamentul pentru Dezvoltare Internaţională a Guvernului Marii Britanii afinanţat programul de asistenţă de specialitate pentru România, directorul acestui program fiind domnul Neale King. Putem vorbi de o „aromă” anglo-saxonă adusă legislaţiei contabile româneşti. Rezultatul acestei asistenţe s-a concretizat iniţial prin apariţia OMFP nr. 403/1999 pentru aprobarea eglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a europeană şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, acesta fiind înlocuit ulterior cu OMFP nr.94/2001 şi OMFP nr. 306/2002, iar în prezent cu OMFP.nr.1752/2005. Implementarea în mediul contabil românesc a unui sistem care funcţionează într-un mediu economic, politic, social, cultural, mult diferit de realitatea românească nu va fi uşor de realizat. Având în vedere cele precizate mai sus, armonizarea reglementărilor contabile româneşti atât cu Directiva a IV-a Europenă, cât şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate nu va fi uşor de realizat, întrucât conţinutul Directivei implică un substrat politic, în timp ce Standardele Internationale de Contabilitate au la bază un „substrat” de natură conceptuală. Noile reglementări se caracterizează printr-un grad mai ridicat de flexibilitate, adaptat dinamismului şi elasticităţii mediului în care evoluează economia de piaţă.Practic se trece la un sistem de contabilitate în care formarea profesiei contabile se va realiza pe baza raţionamentului profesional. Ce va însemna pentru mediul contabil românesc un sistem de contabilitate în care este solicitată judecata profesională? Unde sevor plasa frontierele aplicabilităţii acesteia ? Sunt întrebări care vor constitui „o probă de foc” pentru anii ce vor urma. Raţionamentul profesional va sta la baza fundamentării politicilor şi opţiunilor contabile de întreprindere.ConcluzieÎn prezent, diversele sisteme de contabilitate se află sub „stindardul” unui amplu proces „conciliere”, încercând să-şi redefinească poziţia în vederea găsirii unui limbaj contabil universal .în acest context, considerăm că sunt indiscutabile următoarele argumente care justifică armonizarea regulilor contabile internaţionale:

� permite întreprinderilor din diverse ţări ale căror situaţii financiare suntconforme exigentelor IASB de a fi cotate pe orice piaţă financiară:

� pune la dispoziţia unei game largi de utilizatori din diverse ţări informaţiifiabile şi comparabile privind situaţia financiară a întreprinderilor şi evoluţiaacestora;

� facilitează înţelegerea informaţiilor oferite de documentele financiare desinteză, precum şi aprecierea pertinentă a performanţelor întreprinderilor;

� creează premisele unei viziuni integratoare asupra performanţelorîntreprinderilor.

- 57 - -

2.2.. Contul de Profit şi Pierdere - ca imagine a performanţei

Informaţiile despre performanţa întreprinderii (contul de profit şi pierdere) şi indeosebi despre rentabilitatea acesteia, sunt folosite de utilizatori pentru:

a evalua potenţialele modificări ale resurselor economice ale întreprinderii cepot fi controlate în� viitor de aceasta. Informaţiile despre variabilitatea performanţelor sunt, de aceea, deosebit de importante.

a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente.� a formula raţionamente despre eficienţa cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.�

Contul de profit şi pierdere prezintă un interes dublu: permite determinarea unui rezultat global şi formularea unei aprecieri de ansamblu asupra�

performanţelor economico-financiare ale perioadei; permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri şi cheltuieli care au contribuit la�

realizarea lui şi identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influenţat.Astfel, scăderea rezultatului exerciţiului poate fi generată de creşterea necontrolată a costului de achiziţie a unor materii prime, de îndatorarea excesivă şi creşterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor. Din punct de vedere al formei, Contul de profit şi pierdere se poate prezenta diferit în functie de:

criteriul reţinut pentru clasificarea veniturilor şi cheltuielilor;� modul de raportare a veniturilor la cheltuieli.�

În structurarea veniturilor şi cheltuielilor, practica continentală a adoptat clasificarea dupa natură, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă privilegiază gruparea după destinaţie sau pe funcţii ale întreprinderii. În ceea ce priveşte prezentarea sub formă de „cont”*, veniturile şi cheltuielile apar în două coloane distincte: soldul este înscris după caz, în coloana de venituri (pierderi) sau de cheltuieli (profitul). Prezentarea „listă” permite evidenţierea veniturilor, a cheltuielilor şi a rezultatului pe operaţiuni.Indiferent de forma de prezentare, informaţiile contului de profit şi pierdere sunt structurate pe tipuri de activităţi, care se identifică cu operaţiunile economico-financiare desfăşurate de un titular de patrimoniu într-o perioada de gestiune. Directiva a IV-a europeană propune patru scheme ale contului de profit şi pierdere care pot fi reţinute de statele membre (sub formă de listă şi sub formă tabelară, cu prezentarea cheltuielilor după natura lor şi după destinaţie), neexistând până în prezent o schemă universală de prezentare.Aceste scheme se manifestă ca nişte opţiuni ca urmare a confluenţei în spaţiul european a diferenţelor de tradiţie contabilă şi a celor culturale care se manifestă în ţările comunitare. De exemplu, tradiţia contabilă franco-germană îşi exprimă preferinţa pentru prezentarea cheltuielilor şi veniturilor după natura lor economică, în timp ce tradiţia contabilă anglo-saxonă îşi exprimă preferinţa pentru prezentarea cheltuielilor şi veniturilor după funcţiunile întreprinderii. În prima etapă a reformei contabilităţii româneşti, normalizatorii au optat pentru modelul francez al contului de profit şi pierdere, valorificându-se informaţii financiare relevante de către stat pentru scopuri macroeconomice (în special informaţiile referitoare la valoarea adaugată). În a doua etapă a reformei contabilităţii româneşti s-a optat pentru un cont de profit şi pierdere în „stil” francez, în format listă (verticală), cu o clasificare a cheltuielilor după natură, aflat în concordanţă cu prevederile Directivei a IV-a europene şi cu IFRS 1.Oricum, opţiunea normalizatorilor români a fost surprinzătoare. Nu a fost prevazută posibilitatea unui cont de profit şi pierdere cu o clasificare a cheltuielilor după funcţiunile întreprinderii, cu toate că există preocupări permanente pentru dezvoltarea pieţei de capital din România, pentru atragerea investiţiilor străine şi alinierea lareferenţialul contabil internaţional.

- 58 - -

Contul de profit şi pierdere în care clasificarea veniturilor şi cheltuielilor se realizeaza dupa natura satisface mare masă de utilizatori care caută prin informaţia contabilă utilizarea ei pentru analiză,previziune şi decizie nu găseşte prin acest document decât existenţa sau nu a profitului şi provenienţa lui după natură. De aceea este necesară şi crearea altor modele de cont de profit şi pierdere. De ce nu exista şi posibilitatea existenţei şi a altor forme de model de cont de profit şi pierdere, atât timp cât suntem interesaţi de atragerea unor noi investitori şi de dezvoltarea pieţei de capital din România, dar şi tinând cont de cerinţele întreprinderilor mici şi mijlocii ? Probabil că statul îşi pune din nou „amprenta”, dorind informaţii care converg spre calculul unor indicatori la nivel macroeconomic.Structurarea contului de profit şi pierdere ar oferi utilizatorilor de informatii contabile date mult mai utile şi relevante decât natura economică a cheltuielilor şi veniturilor.ConcluziePutem afirma că marile societăţi, în special cele cotate la bursă, ar opta pentrustructurarea pe funcţiuni, valenţe apreciate de investitori şi manageri, răspunzand astfelunor criterii de comparaţie la nivel internaţional, tocmai ca urmare a procesului demondializare şi globalizare a pieţelor financiare.

*Olimid, l.”Masurarea rezultatului contabil”, Ed. Economica , Bucuresti 1998, pag 41-58

- 59 - -

2.2..1. Performanţă versus rezultat În interpretarea performanţelor unei societăţi punem adesea un semn de echivalenţă între performanţa, pe de o parte şi rezultatul obţinut, pe de altă parte.Desigur, sunt numeroase elemente de natură calitativă (ca de exemplu gradul de pregătire profesională a personalului) ce nu pot fi evaluate şi înregistrate în contabilitate, dar care trebuiesc luate în calculul performanţelor unei societăţi. În ce măsură putem aprecia drept favorabilă sau nu situaţia rezultatului obţinut de o societate ţinând seama de prezentarea acestuia în mărime absolută prin intermediul bilanţului contabil ? Ce posibilităţi de corelare a rezultatului cu alţi indicatori economicofinanciari conferă bilanţul ?O lungă perioada de timp, utilizatorii situaţiilor financiare s-au limitat la consultarea contului de profit şi pierdere pentru a afla informaţii privind rezultatul contabil, considerat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanţelor întreprinderii.De aceea, ne vom opri în continuare asupra rezultatului, indicator vizat de toţi utilizatorii informaţiei financiar-contabile.Rezultatul contabil a fost considerat un timp îndelungat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanţelor întreprinderii, reflectate prin contul de profit şi pierdere. Rezultatul a îmbracat întotdeauna forma de profit sau de pierdere.În literatura de specialitate, s-au conturat mai multe abordîri ale noţiunii de profit:O primă abordare a acestui concept decurge din etimologia termenului „proficere”care înseamnă a progresa, a da rezultate.Intr-o altă abordare, profitul reprezintă „denumirea generică dată diferenţeipozitive dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor considerată ca expresie a eficienţei economice”.Economişti de prestigiu consideră profitul un venit rezidual, adică „elementul final sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri, adică ceea ce rămâne din aceasta diferentă după ce se scad diferite sume …”. Nu sunt excluse nici interpretarile contradictorii, potrivit cărora „mulţi oameni consideră profiturile ca reprezentând un surplus din punct de vedere economic, inutil şi nejustificat, insuşit de factorii de produţie”. Asemenea păreri sunt alimentate de inegalităţile care se formează în timp între diferite grupuri sociale pe baza veniturilor asigurate din profit, întrucât profiturile mari şi foarte mari coexistă cu cele mici sau chiar cu pierderile”.Considerăm că pentru o analiză în detaliu a performanţelor întreprinderii trebuie să se ţină seama de toţi factorii de producţie care au concurat la formarea rezultatului subforma sa economică. O primă modalitate de determinare a rezultatului propriei activităţi o reprezintă compararea veniturilor şi cheltuielilor aparţinand perioadei analizate (ecuaţia economică de determinare a rezultatului):

Venituri – Cheltuieli = ± Rezultat

Pentru definirea celor două noţiuni, vom avea în vedere prevederile Cadrului General de Întocmire şi Prezentare a situaţiilor financiare*, astfel:Veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele înregistrate drept contribuţii ale acţionarilor.Cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari. O alternativă de determinare a rezultatelor unei perioade o reprezintă aşa numita ecuaţie patrimonială, potrivit căreia variaţia capitalurilor proprii, de-a lungul unui exerciţiu şi luarea în calcul a eventualelor modificări suferite de capitalul social şi distribuiri ale rezultatului, ilustrează profitul / pierderea perioadei analizate, astfel:

*Cadrul General al IASB, paragraful 70

- 60 - -

Variaţia cresteri ale reduceri ale capitalurilor capitalului social + capitalului social si rezultatulproprii în - in exercitiul distribuiri sub forma =exerciţiul N N de dividende exercitiului N

Există şi aşa numita determinare financiară a rezulatului ilustrată de relaţia de mai jos:Rezultatul capacitatea deExerciţiului = autofinantare - Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele

Interesul tot mai mare al utilizatorilor informaţiilor financiare în special al investitorilor, pentru performanţele întreprinderii „cheamă” profesia contabilă la reflecţie pentru descoperirea unor concepte care să raspundă necesităţilor informaţionale ale acestora.ConcluzieAvând în vedere că întreprinderile îşi pot alege, în anumite limite, politicilecontabile, rezultatele obţinute reflectă obiectivele lor şi nu realitatea. În această situaţiemai este credibil şi relevant rezultatul ?

2.2.2. Modele de întocmire a Contului de Profit şi Pierdere

Două scheme se pot folosi pentru constituirea contului de profit şi pierdere,respectiv o schemă bazată pe natura cheltuielilor şi veniturilor şi o alta bazată pedestinaţia cheltuielilor şi veniturilor.Schema bazată pe natura cheltuielilor şi veniturilor operează cu următorii indicatori:• producţia vândută în preţuri de vânzare(+/-) variaţia (creşterea/diminuarea) stocurilor de produse finite şi producţie în curs deexecuţie(+) producţia efectuată în scopuri proprii şi capitalizată______________________________________________(=) producţia exercitiului

• vânzări de mărfuri(+) producţia vândută____________________(=) cifra de afaceri

(+) subvenţii de exploatare(+) alte venituri din exploatare___________________________(=) venituri din exploatare(-) cheltuieli pentru exploatare___________________________________________(=) rezultatul din exploatare (profit sau pierdere)

• venituri financiare(-) cheltuieli financiare(=) rezultatul financiar (profit sau pierdere)________________________________________________(=) rezultatul curent al exercitiului (profit sau pierdere)

- 61 - -

• venituri extraordinare(-) cheltuieli extraordinare______________________________________(=) rezultatul extraordinar (profit sau pierdere)(-) impozitul pe profit_____________________________________(=) rezultatul exercitiului

Schema listă a contului de profit şi pierdere alcătuită după funcţia (destinaţia) cheltuielilor, conform Directivei a IV-a a CEE, dă expresie următorilor indicatori:

• cifra de afaceri netă(-) costul vânzărilor (costul de achiziţie sau de producţie, după caz)_____________________________________________(=) rezultatul brut din cifra de afaceri (marja brută)(-) costurile de distribuţie(-) costurile generale de administraţie (-) alte cheltuieli de exploatare_______________________________________(=) rezultatul din exploatare (profit sau pierdere)

(+) veniturile din participaţii(+) venituri care provin din alte valori imobiliare şi din creanţe imobilizate(+) alte dobânzi şi venituri asimilate(-) cheltuieli cu dobânzile şi cheltuieli financiare asimilate(-) impozitul asupra rezultatului curent sau ordinar___________________________________________________________(=) rezultatul curent sau ordinar dupa impozitare (profit sau pierdere)

• venituri extraordinare(-) cheltuieli extraordinare(=) rezultatul extraordinar (profit sau pierdere)_____________________________________(-) impozitul asupra rezultatului extraordinar_______________________________________(=) rezultatul extraordinar dupa impozitare(-) alte impozite care nu figurează la posturile anterioare_______________________________________(=) rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere)

Din analiza comparativă a celor două scheme privind contul de profit şi pierdere, după natură şi după destinaţie, se constată că prima este centrată pe indicatorii privind cifra de afaceri şi producţia exerciţiului, iar a doua pe indicatorii privind cifra de afaceri şi costul bunurilor vândute. În cazul primului model, analistul financiar poate studia consumul intrărilor raportând diferite cheltuieli clasate dupa natura lor la producţia exercitiului; pe această cale se pot aprecia bogăţia creată (valoarea adăugată) şi repartiţia sa. Contul de profit şi pierdere alcătuit pe criteriul naturii cheltuielilor şi veniturilor prezintă interes pentru factorii de producţie participanţi la crearea şi distribuţia bogăţiei.

- 62 - -

Modelul contului de profit şi pierdere construit pe criteriul destinaţiei cheltuielilor şi veniturilor prezintă, cu precădere interes pentru investitorii de capital.

ConcluzieConstatăm că normalizatorii români au optat pentru un un model de cont de profit şi pierdere elaborat în concordanţă cu prevederile Directivei a IV-a europene,respectând şi precizarile din IFRS 1.

2.3. Bilanţul în valoare justă şi performanţa financiară

Valoarea justă reprezintă una dintre formele de evaluare care îşi face din ce în ce mai simţită prezenţa atât în limbajul contabil, cât şi în normele contabile.Cu siguranţă, adoptarea valorii juste ca bază de evaluare în situaţiile financiare a generat numeroase dispute. Alegerea valorii juste ca bază de evaluare nu este ceva nou şi mai ales, radical. Evaluarea iniţială a activelor şi datoriilor la valoarea justă a fost folosită de mult timp sub denumirea de modelul costului istoric. Chiar dacă poartă denumirea de cost istoric, motivul pentru care tranzacţiile suntînregistrate la cost este că acesta este cel mai bine reprezentat ca valoare justă în momentul tranzacţiei. Contabilii înregistrează la cost tranzacţiile pentru că reprezintă valoarea justă: un cumpărator şi un vânzător sunt de acord asupra valorii juste pentru un activ care va fi schimbat şi aceasta reprezintă cea mai relevantă sumă pentru înregistrare la un moment dat. Probabil, modelul actual de evaluare bazat pe costul istoric ar trebui numit modelul bazat pe valoarea justă istorică. Gilbert Gélard, membru al IASB şi reprezentant al profesiunii franceze, intervievat de revista SIC în martie 2003, a afirmat următoarele:“Miza este schimbarea modelului de contabilizare, de la cost către valoare, având drept corolar volatilitatea. Este o schimbare conceptuală majoră, care se loveşte de multe obstacole: obişnuinţa, teama de riscurile sistemice, absenţa fiabilităţii – justei valori - (uneori calculată în intern şi fără posibilitatea de a fi controlată prea mult), un divorţ de gestiune…” Se pare că această noţiune de valoare justă a fost introdusă târziu (cel puţin în raport cu datele de publicare ale cadrelor conceptuale), atât în referenţialul IASB cât şi în FASB. La baza conceptului de valoare justă stă ipoteza conform căreia entităţile au o activitate continuă (principiul continuităţii activităţii),* fără a exista intenţia sau nevoia lichidării activităţii, reducerea semnificativă a amploarei activităţii sale sau încheierii unei tranzacţii în condiţii nefavorabile. De aceea, valoarea justă nu va fi valoarea pe care entitatea ar primi-o sau ar plăti-o într-o tranzacţie fortuită, lichidare forţată sau vânzare forţată de împrejurări. Totuşi, entitatea s-ar putea să fie nevoită să ţină cont de situaţia sa economică sau operaţiunile curente la determinarea valorii juste a activelor şi datoriilorsale. De exemplu, planul conducerii de a vinde un activ pe o bază accelerată în vederea îndeplinirii unor obiective specifice de activitate poate fi relevant pentru determinarea valorii juste a acelui activ. Prezentarea informaţiilor despre active, datorii şi componentele specifice ale capitalului propriu pot decurge atât ca urmare a înregistrărilor iniţiale ale tranzacţiilor cât şi ca urmare a modificării ulterioare a valorilor. Evaluările şi prezentarea de informaţii referitoare la valoarea justă nu sunt ele însele aserţiuni, dar pot fi relevante pentru alte aserţiuni specifice, în funcţie de cadrul de raportare financiară aplicabil. Multe evaluări bazate pe estimări, inclusiv evaluarea la valoarea justă sunt inerent, imprecise. În plus, există şi anumite practici de evaluare şi prezentare de informaţii pentru valoarea justă specifice sectoarelor de activitate. Chiar dacă se pastrează vechile reguli referitoare la momentele evaluării elementelor din bilanţ (evaluarea la intrare, la inventariere, la întocmirea situaţiilor financiare şi la ieşire), noul program de reformă contabilă vine cu anumite schimbări (OMF 1725?2005) în ceea ce priveşte problematica evaluării.

- 63 - -

a) Evaluarea la intrare:b) Evaluarea la inventar:c) La data întocmirii situaţiilor financiare:d) Evaluarea la data ieşirii:

- 64 - -

* DudianM, Huru D, „Teoria economica a firmei”, ED ASE, Bucuresti, 2003, pag 21

Procesul de armonizare a sistemului contabil românesc cu Directiva a IV-a europeană şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate a deschis calea aplicării unei contabilităţi de inflaţie în România. În plus, acestea prescriu şi metodele de evaluare. Se permite ca alternativă la costul istoric evaluarea prin metode care să ţină seama de inflaţie, dându-se astfel undă verde pentru diminuarea influenţei inflaţiei asupra situaţiilor financiare. Constatăm o primă apariţie a conceptului de valoare justă care se regăseşte în sfera reflecţiilor, constituind o mutaţie esenţială în contabilitate. Obiectivul acestei modificări este acela de a lua în considerare evoluţiile recente de pe pieţele financiare (de exemplu: utilizarea instrumentelor financiare – operaţiile futures, opţiunile, contractele forward şi swap), precum şi de a facilita companiilor europene atragerea de capital în conformitate cu cerinţele de raportare financiară. Instrumentele financiare afectate de aceste modificări includ activele şi obligaţiile financiare deţinute pentru tranzacţionare, cum ar fi obligaţiile contractuale şi titlurile de valoare cumpărate şi vândute frecvent în scopul generării profitului din fluctuaţia pe termen scurt a preţurilor. Valoarea justă trebuie determinată în baza valorii de piaţa cotată sau, în cazul în care preţul pieţei nu poate fi evaluat în mod credibil, valoarea justă a instrumentului financiar este estimată aplicând tehnici şi modele de evaluare general acceptate. Cei care pledează pentru valoarea justă consideră că, în mai puţin de zece ani, pieţele se vor dezvolta într-un astfel de grad încât aproape toate instrumentele financiare vor fi negociate şi vor face obiectul unor tranzacţii regulate. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că obiectivul prioritar este acela de astabili situaţii financiare care oferă o imagine fidelă a unei anumite realităţi. Astfel, ceea ce putem afirma este că astăzi:

realitatea nu este cea a pieţelor financiare active pentru majoritatea instrumentelor financiare;� justa valoare nu este în marea majoritate a cazurilor echivalentă cu valoarea pieţei, ci este o valoare�

estimată pe bază de modele interne în interiorul unei grile largi de valori şi care ia în considerare „corecţii” a căror apreciere este adesea aleatorie;

întreprinderile şi institutiile de credit nu au renunţat sa realizeze operaţii de investiţii pe termen� lung, pentru care o evaluare supusă volatilităţii pieţelor nu este reprezentativă pentru realitatea economică; Dintre numeroasele argumente care pledează impotriva generalizării evaluării la valoarea justă se reţin ca fiind mai semnificative două şi anume:

marea majoritate a instrumentelor nu sunt negociate pe piaţa activelor şi ca atare acestea nu au o� valoare justă uşor determinabilă şi comparabilă de la o întreprindere la alta;

nivelul de performanţă apreciat prin intermediul valorii juste este departe de gestiunea reală a� întreprinderii.ConcluzieÎnglobarea conceptului de valoare justă în normele contabile româneşti contribuie la punerea în aplicare a unei contabilităţi care îşi asumă rolul de punte către viitor.Prin armonizarea reglementărilor contabile româneşti cu Directivele contabile europene şi prin încorporarea referenţialului contabil internaţional, pedalându-se pe raţionamentul profesional, întreprinderile româneşti vor avea posibilitatea de a opta între valorile istorice şi valorile actuale (cost curent, valoare realizabilă, valoare actualizată), în funcţie de politica contabilă adoptată de către întreprindere.

2.4. Situaţia modificărilor capitalurilor proprii. De la rezultatul realizat la rezultatul global

Este cunoscut faptul că, în viziunea referenţialului contabil internaţional, investitorii reprezintă principalul utilizator de informaţii financiar-contabile. Investitorii solicită informaţii cu privire la performanţa financiară deoarece astfel de informaţii :

- 65 - -

furnizează o situaţie cu privire la modul de administrare a entităţii de către conducere, situaţie utilă� în evaluarea performanţei trecute şi a celei anticipate;

furnizează un punct de vedere retrospectiv asupra evaluărilor anterioare ale performanţelor� financiare şi poate să asiste utilizatorii în modificarea evaluărilor lor sau dezvoltarea aşteptărilor lor privind perioadele viitoare.Aceste performanţe financiare sunt constituite din componente ce exprimă caracteristici, cum ar fi: natura, cauza, funcţia, continuitatea sau frecvenţa relativă, riscul, previzibilitatea şi fiabilitatea. Aceste componente sunt relevante în evaluarea performanţelor financiare şi trebuie să fie raportate într-o situaţie a performanţelor financiare, deşi caracteristicile lor individuale indică faptul ca unele vor reprezenta maimult decat altele în evaluările performanţelor financiare.O bună prezentare a informaţiilor referitoare la performanţele financiare presupune în mod obişnuit:

recunoaşterea numai a câştigurilor şi a pierderilor în situaţia performanţelor financiare;� clasificarea componentei prin referire la o combinaţie a funcţiei şi a naturii elementului;� distincţia dintre sumele ce sunt afectate în diferite moduri prin schimbări în condiţiile economice;� identificarea separată a elementelor neobişnuită ca valoare sau ca incidenţă, judecată prin�

experienţa perioadelor anterioare şi prin răspunsuri la aşteptările viitoare, a elementelor care sunt relative mai degrabă la profiturile viitoare, decât la perioadele contabile curente. Situaţia modificărilor capitalului propriu vine în întâmpinarea investitorilor prin detalierea capitalului propriu al întreprinderii şi prin asigurarea informaţiilor privitoare la menţinerea capitalului financiar.Conceptele de menţinere a capitalului pornesc de la premisa că orice bază de evaluare trebuie să permită menţinerea capacităţii de finanţare a capitalului. După fiecare exerciţiu, fondurile investite sub formă de capital trebuie astfel reconstituite încât ele să-şi menţină valoarea iniţială. Sumele destinate acestei reconstituiri se preiau din profitul întreprinderii.Conceptul de conservare a capitalului decide gradul în care o întreprindere poate distribui acumulările din cursul anului, fără ca prin aceasta să-şi prejudicieze viitorul. Rezultatul contabil apare ca fiind determinat de natura şi mărimea capitalului care trebuie menţinut. Altfel spus, conform afirmaţiei lui Hicks – „profitul este valoarea maximă pe care întreprinderea o poate distribui în timpul anului, in condiţiile în care la sfârşitul anului ea va fi la fel de <<bogată>> ca la începutul lui. În cazul capitalului fizic, definit în termenii capacităţii fizice de producţie, profitul reprezintă creşterea acestui capital în cursul perioadei. Toate modificările de preţuri care afectează activele şi datoriile întreprinderii sunt considerate modificări în măsura capacităţii productive a acesteia, fiind tratate ca ajustări de menţinere a nivelului capitalului în cadrul capitalurilor proprii. O alta modalitate de măsurare a capitalului este realizată prin prisma a două optici diferite: cea a acţionarilor şi ce a întreprinderii însăşi.În această abordare, capitalul este un fond ce aparţine investitorilor. Profitul distribuabil apare ca un surplus peste ceea ce este necesar pentru menţinerea acestui fond. Acţionarii majoritari şi proprietarii, care sunt în acelaşi timp şi manageri, consideră că obiectivul principal al unei societăţi este maximizarea profitului proprietarului. Profitul distribuabil este diferenţa dintre capitalurile proprii existente la sfârşitulperioadei şi cele de la începutul ei, ţinând cont de eventualele creşteri sau reduceri de capital din timpul anului. În acest mod se realizează cel mai eficient protecţia creditorilor. Conceptul proprietar de conservare a capitalului se poate fi aplicat şi altor baze de evaluare precum costul curent, valoarea realizabilă netă sau valoarea pentru întreprindere. De pe poziţia societăţii, capitalul este văzut în termeni fizici, scopul fiind acela ca întreprinderea să reţină suficiente fonduri pentru menţinerea capacităţii sale de producţie. “Investitorul deţine o parte din întreprindere, a cărei exploatare este presupusă continuă şi care trebuie să îşi conserve mijloacele necesare realizării acestei continuităţi”.

- 66 - -

În cadrul politicilor contabile, atât alegerea bazelor de evaluare cât şi a conceptului de menţinere a nivelului capitalului, va determina modelul contabil utilizat pentru elaborarea situaţiilor financiare. În acest scop, trebuie căutat un echilibru între relevanţă şi credibilitate. Marile companii contabilizează alături de venituri şi cheltuieli, câştigurile şi pierderile. Aceste informaţii conduc la un indicator care proiectează noi dimensiuni ale analizei performanţelor şi anume rezultatul global. În România, situaţia modificărilor capitalurilor proprii nu a fost iniţial reţinută ca element distinctiv al situaţiilor financiare, întrucât nici Directiva a IV-a europeană nu prevedea prezentarea, întocmirea şi publicarea acesteia, dar ulterior OMF nr.94/2001 şi apoi OMFP nr.1752/2005 au reglementat acest document obligatoriu de raportare în spiritul normei IFRS 1.Cu toate că IFRS 1 nu impune un anumit format de prezentare, anexele la acest standard propun două variante de abordare a tabloului variaţiei capitalurilor proprii: Variante de abordare a tabloului variaţiei capitalurilor proprii

Varianta I(Modificările capitalurilor proprii)

Varianta II(Situaţia câştigurilor şi pierderilor recunoscute)

Această situaţie se prezintă sub forma unui tabloumatricial.Fiecare linie prezintă câte o cauză care a condus lamodificarea capitalurilor proprii:- modificări ale politicilor contabile;- surplus / deficit din reevaluarea activelor;- diferenţe de schimb valutar;- modificîri rezultate din tranzacţiile cu acţionarii(emisiune de acţiuni, dividende distribuite,răscumpărări);- câştiguri / pierderi nerecunoscute în contul deprofit şi pierdere.Fiecare coloană este dedicată elementelor de capitalpropriu:- capital social;- prime de capital;- rezerve din reevaluare;- rezerve din conversie;- profit acumulat.

Aceasta situaţie prezintă:- câştigurile şi pierderile recunoscute direct încapitalurile proprii (surplus / deficit din reevaluare,diferenţe de curs valutar);- profitul / pierderea netă a perioadei; - efectul modificărilor politicii contabile.Notele explicative vor prezenta o reconciliere asoldurilor fiecărei clase de capital social, rezultatreportat, prime şi a fiecărei rezerve de la începutul şisfârşitul fiecărei perioade, prezentând separatfiecare mişcare.Această variantă se apropie de formatul de modelbritanic „Tabloul tuturor câştigurilor şi pierderilorrecunoscute” (The statement of total recognisedgain and loses - engl). De asemenea, aceastăvariantă este în spiritul normei americane FAS 130“Raportarea rezultatului global” (ReportingComprehensive Income - engl.) norma care dezbateaspectele legate de „rezultatul global” şi de „situaţiarezultatului global”.

Tabelul nr. 7 Modelul redă informaţii cu privire la rezultatul reportat provenit din modificările politicilor contabile, precum şi din corectarea erorilor fundamentale. Se înscrie fiecare element de venit şi

- 67 - -

cheltuială, câştig sau pierdere care, aşa cum este cerut de alte standarde, este recunoscut direct în capitalul propriu şi totalul acestor elemente. Intreprinderile vor trebui să prezinte în plus, fie în situaţia modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative, informaţiile cu privire la tranzacţiile decapital cu proprietarii şi distribuirile către aceştia.ConcluzieÎn contextul expansiunii companiilor multinaţionale, utilizatorii informaţiilor financiare sunt interesaţi de performanţa întreprinderii determinată nu pe baza rezultatului contabil, ci a rezultatului global / economic. Acest ultim indicator nu poate fi evidenţiat de contul de profit şi pierdere, deoarece are o structură mult mai cuprinzătoare decât rezultatul contabil, incluzând şi elemente care nu tranzitează contul de profit şi pierdere. Tabloul variaţiei capitalurilor proprii lansează conceptul de rezultat global ca o alta dimensiune a analizei performanţelor. Pentru a-şi satisface nevoile de informare, decidenţii trebuie să apeleze la noi surse de informare. Tocmai de aceea profesia contabilă este chemată să creeze noi instrumente pentru a elimina limitele informaţionale ale situaţiilor financiare.Alături de situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia modificărilor capitalurilor proprii reprezintă „noile produse” ale ofertei contabilităţii.

2.5. Situaţia fluxurilor de trezorerie şi performanţa întreprinderii

2.5.1. Contabilitate de casă versus contabilitate de angajamente

Aceasta controversă dintre contabilitatea de casă şi contabilitatea de angajamente este determinată de rapiditatea vieţii economice actuale, în care nevoia de informaţii tot mai complexe, a determinat crearea de instrumente contabile din ce în ce mai performante care să le genereze. Este cazul tabloului fluxurilor de trezorerie, dar nu este înca cazul să ne referim la el. Istoric, contabilitatea de casă a apărut înaintea contabilităţii de angajamente. În condiţiile în care la nivelul unei întreprinderi se practică o contabilitate de casă, veniturile sunt constatate în momentul în care sunt încasate, iar cheltuielile sunt înregistrate în momentul în care sunt plătite. Prin practicarea unei contabilităţi de casă, se pierd din vedere anumite elemente cu repercusiuni asupra informaţiilor prezentate în documentele de sinteză. Astfel, cel mai bun exemplu este constituit de cazul datoriilor. Orice datorie presupune două momente în timp, şi anume: momentul contractării şi momentul plăţii. În momentul contractării se recunoaşte încasarea unui venit, iar în momentul plăţii se recunoaşte o cheltuială. Pentru început, în contabilitate apar doar veniturile încasate. Astfel, în exerciţiul respectiv, întreprinderea poate prezenta o situaţie favorabilă, eventual un profit, deci va fi cotată cao întreprindere eficientă. În acelaşi caz, în exerciţiul în care are loc plata împrumutului, întreprindereapoate obţine profit, dar tocmai din acest profit ea îşi achită împrumutul contractat anterior. Presupunând cazul ideal, în care profitul obţinut ar fi egal cu valoarea împrumutului plus dobanda aferentă, întreprinderea respectivă va prezenta în documentele de sinteză un profit zero. Astfel, ea poate fi considerată de investitori ineficientă, deşi în realitate este profitabilă şi, eventual, fără datorii.Contabilitatea de casă acordă importanţă înregistrărilor de moment, adică reflectării încasărilor şi plăţilor.Conform contabilităţii de angajamente, veniturile şi cheltuielile sunt contabilizate şi recunoscute în momentul transferului de proprietate care coincide, în general, cu momentul calculării.În ceea ce priveşte veniturile, lucrurile sunt certe deoarece cu ocazia livrării şi calculării se procedează la o înregistrare de tipul: Clienţi = VenituriSau Disponibilităţi = Venituri

- 68 - -

În schimb, în privinţa cheltuielilor, recunoaşterea vine numai în momentul în care cheltuiala poate fi conectabilă la venituri.Atât veniturile cât şi cheltuielile se contabilizează în momentul angajării lor, indiferent de data încasării sau plăţii.Normele internaţionale menţionează următoarele:“Veniturile şi cheltuielile sunt contabilizate pe măsură ce veniturile au fost obţinute, iar cheltuielile angajate (şi nu cu ocazia încasării sau plăţii lor) şi înregistrate în situaţiile financiare ale exerciţiului vizat”.*Aşadar, se poate afirma că practicarea unei contabilităţi de angajamente a fost facilitată şi de crearea şi aplicarea textelor normalizatoare internaţionale.Contabilitatea de angajamente este singura care poate furniza informaţii care să prezinte intrările şi ieşirile de fonduri, în momentul în care fluxurile monetare pot fi evaluate într-o maniera sigură. Clienţii, furnizorii, debitorii şi creditorii sunt structuri care anunţă intrările şi/sau ieşirile de fonduri. Contabilitatea de angajamente este bazată pe mişcări de fonduri, din momentul în care astfel de mişcări de fonduri pot fi evaluate raţional.Operaţiile care au incidenţă asupra trezoreriei sunt prezentate în momentul în care se produc, mai degrabă decât în momentul în care se plătesc sau se încasează sumele.Deci, previziunile fluxurilor monetare sunt stabilite cu o doză mare de realism. Utilizatorii au nevoie de informaţii care să prezinte fluxurile de trezorerie viitoare ale unei întreprinderi, ce pot fi oferite doar de o contabilitate de angajamente.ConcluzieAvând în vedere elementele prezentate, putem considera că această dispută între contabilitatea de casă şi contabilitatea de angajamente este de fapt disputa dintre realitate şi convenţie.Deşi se găsesc argumente în favoarea ambelor tipuri de contabilităţi, seconsideră că, în prezent, contabilitatea de angajamente răspunde cel mai bine cerinţelor actuale ale întreprinderilor.Fluxurile de trezorerie reprezintă avantajul contabilităţii de angajamente în faţa contabilităţii de casă, dar aceasta nu înseamnă că este preferată.Un alt element care demonstrează că nu se poate alege definitiv între cele două tipuri de contabilităţi este aprecierea performanţelor întreprinderii. Cumulând informaţiile conform contabilităţii de casă şi contabilităţii de angajamente, putem afirma că pentru utilizatori sunt necesare ambele. Cu alte cuvinte, disputa dintre contabilitatea de casă şi contabilitatea de angajamente reprezintă mai mult o incertitudine între mai multe variante ale lui „suficient” / „mai mult decat suficient”. La modul cel mai simplu posibil, este disputa dintre clar, concret, prezent, incert,probabil, viitor, dintre bani şi promisiuni de bani, dintre profit şi pierdere, în buzunar şi pe hârtie. De aici rezultă faptul ca alternativa este obţinerea şi prezentarea de date reale, bazate pe fluxurile de trezorerie, date care reflectă concretul, tangibilul.

2.5.2. Despre apariţia fluxurilor de trezorerie şi necesitatea unui tablou al fluxurilor de trezorerieDe ce această nouă abordare?Edmond Marques afirmă că scopul contabilităţii nu este un mod unic de a se constitui într-o „memorie” a operaţiilor întreprinderii ci într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanţă a întreprinderii: „rezultatul”.Informaţia financiară trebuie să permită:

măsurarea în orice moment a bogaţiei întreprinderii, în mod global, dar şi pe componente;� orientarea activităţilor economice;�

- 69 - -

* Dutescu A, „ Ghid pentru intelegerea si aplicarea Standardelor Internationale de Contabilitate”, Ed CECCAR, Bucuresti, 2001, pag 55

aprecierea potenţialului întrepriderilor;� aprecierea riscurilor cu care se confruntă întreprinderea.�

Prin utilizarea informaţiei financiare a unei întreprinderi se urmăreşte aprecierea rentabilităţii acesteia şi aprecierea riscului de „nelichiditate”.Situaţia unei întreprinderi la sfârşitul unei perioade este relevată de bilanţ.Fluxurile sunt reprezentate prin alte documente de sinteză. Putem afirma, deci, că prin tablourile de flux se prezintă mişcarea (variaţia) lichidităţilor întreprinderii.Bernard Colasse observă că fluxurile patrimoniale (cele care intră în sfera de interes a contabilităţii) sunt fluxuri de drepturi şi obligaţii care nu comportă în mod obligatoriu un impact asupra disponibilităţilor întreprinderii, drept pentru care recomandă o clasificare a lor chiar dupa implicaţiile trezoreriei:• fluxuri patrimoniale cu impact imediat asupra casei (care include toate cumpărările plăţite imediate şi vânzările a căror contravaloare a fost achitată imediat);• fluxurile patrimoniale care nu au un impact imediat asupra disponibilităţilor întreprinderii (cum sunt achiziţiile şi vânzările pe credit);• fluxuri fictive care nu au niciodată impact asupra disponibilităţilor (amortizări care „generează un flux de diminuare”).După Stolowy, se impun următoarele delimitări:• fluxuri financiare generate de tranzacţiile cu agenţii economici, care pot fi împărţite la rândul lor în: fluxuri monetare, fluxuri de bunuri şi fluxuri financiare amânate (cumpărarea unui bun pe credit).• mişcări corectoare de valori care au ca scop actualizarea valorii bunurilor şi celorlalte elemente patrimoniale, cum sunt cele generate de amortizări, provizioane, virări de la un cont la altul sau operaţii de reevaluare, de constatare a diferenţelor de conversie privind operaţiile în devize ce suntadesea „negeneratoare de fluxuri”şi dificil de stabilit;• mişcări supletive care se referă la cheltuielile şi veniturile constatate în avans şi evaluările de stocuri.Reţeaua de fluxuri care tranzitează întreprinderea este de o mare densitate şi complexitate. Deci, se poate afirma că fluxurile de trezorerie reflectă vitalitatea întreprinderii.Trezoreria este considerată ca o informaţie cheie şi, în acelaşi timp obiectivă,deoarece prin ea întreprinderea îşi asigură atât finanţarea activităţii, cât şi perenitatea sa. Care sunt motivele care au determinat apariţia tabloului fluxurilor de trezorerie?Informaţia contabilă este utilă, mai ales, în fundamentarea deciziilor de natură economica, decizii care au, în general, repercusiuni financiare. În contextul acestora, deciziile de investiţii şi de credit sunt prioritare.Orice decizie economică de investire are ca scop ameliorarea situaţiei financiare a agentului economic, ceea ce conduce la creşterea patrimoniului său.De aceea, informaţia financiară trebuie să ajute investitorul în previziunea şi determinarea momentului în care el îşi va recupera investiţia iniţială. În acest context, se solicită tot mai mult prezentarea de către întreprinderi, a unor situaţii financiare previzionale, bazate pe fluxurile de trezorerie, care să reflecteconcretul, tangibilul. Pe de altă parte, tot mai multe categorii de utilizatori ai informaţiilor contabilităţii financiare (mai ales investitorii în ideea evaluării solvabilităţii acesteia) sunt interesate de modul în care „întreprinderea produce şi utilizează banii”.Tabloul fluxurilor de trezorerie reprezintă o alternativă pentru rezolvarea problemelor legate de informarea financiară a tuturor celor interesaţi de condiţia economico-financiară a unei societăţi şi un instrument deosebit de util.

- 70 - -

2.5.3. Obiectivele, utilitatea şi structura tabloului fluxurilor de trezorerie

Utilizatorii de informaţie financiar-contabilă nu sunt satisfăcuţi doar de informaţiile pe care le degaja bilanţul şi contul de profit şi pierdere. Sunt necesare informaţii cu privire la obţinerea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare, iar o contabilitate de angajamente impune determinarea fluxurilor de trezorerie.Iată de ce, în ultimul deceniu s-a simţit necesitatea includerii în situaţiile financiare anuale ale întreprinderii a unui document care să pună în evidenţă evoluţia situaţiei financiare, reflectând măsura în care diferitele activităţi ale întreprinderii (exploatare, investiţii, finanţare), degajă fluxuri de numerar.Situaţia fluxurilor de trezorerie a devenit un document obligatoriu de raportare, fiind preluat destul de recent în cadrul Standardelor Internaţionale de Contabilitate.Importanţa acestui document este aşa de mare încât IASB a decis elaborarea unui standard special IAS 7 „Situatia modificărilor în poziţia financiară” elaborat în 1977.Acest standard a fost continuu revizuit, ultima variantă fiind aplicabilă începand cu 1 ianuarie 1994 sub denumirea de „Situaţia fluxurilor de trezorerie”. Modelul de plecare, care îşi găseste generalizare în întreaga lume contabilă, este modelul adoptat prin nomra FAS 95 „Statement of cash-flow50” elaborată de FASB. Tabloul fluxurilor de trezorerie se utilizează în special în mediul contabil anglo-saxon. Contabilitatea financiară anglo-saxonă este mai receptivă la cerinţele investitorilor, aceştia fiind interesaţi de activitatea viitoare a întreprinderii, de mărimea dividendelor actuale şi potenţiale, de capacitatea întreprinderii de a genera fluxuripozitive de trezorerie, astfel că noţiunea care câştigă teren este cea de cash-flow şi nu cea de rezultat.În Australia51, întocmirea şi publicarea unui asemenea document se realizează din iunie 1991 (bursa de valori, Australian Stock Exchange – ASX, a exercitat presiuni în vederea întocmirii şi publicării fluxurilor de trezorerie).Câteva luni mai târziu se aliniază şi Marea Britanie, astfel că în 1992, FRS 1 preconizează introducerea în locul noţiunii de fond de rulment a unui tablou de trezorerie52, inspirat după modelul american. Norma FRS 1 a suferit o revizuire în octombrie 1996. FRS 1 solicită prezentarea unei situaţii care reconciliază fluxul net de trezorerie cu modificările în situaţia datoriilor existente.Cu toate ca Directiva a IV-a nu a impus întocmirea unui asemenea document de sinteză, totuşi există întreprinderi multinaţionale europene care prevăd un asemenea document în cuprinsul situaţiilor financiare anuale.Franţa a preluat acest document ca urmare a Recomandărilor nr.1-22 a Ordinului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi (OECCA) din octombrie 1988. Rolul documentului este de a explica variaţia trezoreriei şi, cu toate că este recomandat de OECCA nu a câştigat teren în practică53.Cum era de aşteptat, şi în România , o dată cu OMFP nr. 94 / 2001 şi-a făcut apariţia situaţia fluxurilor de trezorerie, ca o componentă distinctă a situaţiilor financiare ale intreprinderii.Intenţia de a introduce un asemenea document în cuprinsul situaţiilor financiare anuale ale întreprinderii se înscrie în acţiunea de dezvoltare a sistemului de contabilitate românesc, în corelaţie cu tendinţele care se manifestă pe plan european şi internaţional în domeniul contabilităţii. Situaţia fluxurilor de trezorerie se întocmeşte în concordanţă cu unul dintre modelele prevazute în IAS 7 „Situaţia fluxurilor de numerar”, fiind exemplificat în Ordonanţă54.Multe întreprinderi româneşti se confruntă cu blocaje financiare, cu probleme legate de asigurarea capacităţii de plată şi menţinerea solvabilităţii. În aceste condiţii, introducerea acestui document obligatoriu de raportare în România este binevenită, asigurându-se astfel armonizarea şi din acest punct de vedere cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în perspectiva diminuării blocajului financiar la nivel macroeconomic printr-o mai bună gestionare a lichidităţilor la nivel macroeconomic.

- 71 - -

Obiectivele întocmirii situaţiei fluxurilor de trezorerie constau în: furnizarea de informaţii privind evoluţia trezoreriei şi cvasitrezoreriei (documentul explică variaţia�

trezoreriei pornind de la rezultatul reflectat în contul de profit şi pierdere, aducând dorita conciliere între trezorerie şi rezultatul contabil);

furnizarea de informaţii privind activităţile de exploatare, investiţii şi finanţare desfăşurate de o� întreprindere pe parcursul exerciţiului financiar.Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă interes pe plan intern pentru conducerea întreprinderii, iar pe plan extern pentru investitori, creditori şi analistul financiar extern întreprinderii.Conducerea întreprinderii utilizează acest document de raportare:

în vederea evaluării structurii financiare (inclusiv a gradului de lichiditate şi a solvabilităţii� întreprinderii);

pentru a stabili politica de dividende (majorarea sau diminuarea dividendelor);� pentru a evalua necesităţile de investire şi de finanţare.�

Pentru investitori şi creditori, situaţia fluxurilor de trezorerie este utilă: în vederea evaluării capacităţii întreprinderii de a genera în viitor fluxuri pozitive de trezorerie şi a�

utilizării corespunzatoare a acestor fluxuri, oferind indicii cu privire la calitatea profitului; în vederea determinării capacităţii întreprinderii de a-şi achita obligaţiile.�

Tabloul fluxurilor de trezorerie structurează activităţile întreprinderii în activităţi de exploatare, finanţare şi investiţii. Ca urmare, vor fi degajate urmatoarele tipuri de fluxuri de trezorerie: fluxuri de trezorerie aferente activităţii de exploatare, fluxuri de trezorerie aferente activităţii de investiţii, fluxuri de trezorerie aferente activităţii de finanţare.

Situaţia fluxurilor de trezorerie clasifică încasările şi plăţile în numerar în:activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare :

Activităţi Fluxuri de mijloace

Intrări Ieşiri

Exploatare- Vânzare bunuri şi servicii cătreclienţi;- Încasare dobânzi (aferente creditelor)şi dividende (aferente plasamentelor).

- Plată salarii angajaţi;- Plată furnizori pentru cumpărări de stocuri(acţiuni circulante);- Plăţi către alte persoane pentru cheltuieli;- Plată dobânzi către creditori;- Plată impozite către stat.

Investiţie Vânzare titluri de valoare uşornegociabile sau pe termen scurt saumediu;- Vânzare mijloace fixe (ş.a. investiţiipe termen lung);- Recuperare credite.

- Achiziţionarea de mijloace fixe şi alteimobilizări;- Achiziţionarea de titluri de valoare uşornegociabile sau pe termen scurt sau lung;- Acordarea de împrumuturi;

- 72 - -

Tabelul nr 28

Finanţare - Vânzare acţiuni obişnuite sauprivilegiate;- Emisiune de titluri de credit

- Răscumpărarea acţiunilor obişnuite sauprivilegiate;- Rambursare datorii;- Plata didividendelor.

2.5.3.1. Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de exploatare

Fluxurile activităţii de exploatare reprezintă efectele monetare ale evenimentelor şi tranzacţiilor aferente activităţii de exploatare a întreprinderii.Fluxurile de trezorerie provenite din activităţile de exploatare pot fi determinate prin utilizarea metodei directe sau indirecte. Principalele caracteristici ale celor două metode sunt prezentate în tabelul de mai jos. Metoda directă versus metoda indirectăMetoda directă Metoda indirectă

Utilizează informaţii de tip încasari şi plăţi, variaţiatrezoreriei asupra operaţiunilor de exploatare fiindegală cu suma dintre încasări şi plăţi;-Informaţiile privind clasele majore de încasari şiplăţi nu sunt oferite pe cale directă de situaţiilefinanciare. Acestea pot fi obtinuţe fie direct dinînregistrarile contabile, fie indirect prin ajustări.Suma vânzărilor efectuate de-a lungul exerciţiuluinu coincide de regula cu încasarile provenite dinvânzările perioadei. În vederea determinăriiinformaţiilor cu privire la încasările de la clienţi,sunt necesare date atât din bilanţ, cât şi din contulde profit şi pierdere.- Este recomandată întreprinderilor de norma IAS 7, fiind mai pe intelesul utilizatorilor, permitândprezentarea ansamblului mişcărilor de trezorerie şiputându-se obţine informaţii cu privire la sursele şiutlizările de numerar.- Este preferată de investitori, furnizând informaţiiutile în vederea prognoării fluxurilor viitoare detrezorerie,- Atât FAS 95, cât şi FRS 1 incurajează utilizareametodei directe57.- Recomandarea OECCA nr. 1-22 nu face referire lautilizarea metodei.

- Este permisă de norma IAS 7.- Este agreată de către managermentul întreprinderii(ascunde utilizatorilor interni imaginea reală cuprivire la lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii).- Utilizează în principiu informaţii furnizate decontabilitatea de angajamente.- Scoate în evidenţă diferenţele dintre profitul dinexploatare şi fluxul de trezorerie net care provinedin activitatea de exploatare.-Această metodă este în fapt întocmirea unui tabloude reconciliere a rezultatului net înaintea impozităriişi a elementelor extraordinare cu fluxul net detrezorerie din activitatea de exploatare.- În practică, majoritatea întreprinderilor opteazăpentru metoda indirectă, întrucât un sistem contabilmodern face apel la o contabilitate de angajamente.- Este agreată de către contabilii întreprinderii,putând fi obţinută uşor prin preluarea unor dateexistente deja în bilanţ şi contul de profit şi pierdere.- FAS 95 şi FRS 1 acceptă metoda indirectă,aplicandu-se în special în practică.

- 73 - -

Tabelul nr. 29În general, activităţile de exploatare cuprind: producţia, cumpărarea şi vânzarea de bunuri, primirea şi prestarea de servicii.Intrările de numerar provin din:• încasări din vânzarea bunurilor şi serviciilor, inclusiv încasările vânzărilor pe credit şi a efectelor pe termen scurt sau lung implicate de acestea;• încasări din împrumuturi şi alte instrumente de credit şi valori mobiliare de plasament;• toate celelalte încasări care nu sunt generate de activităţi clasificate în categoria activităţilor de investiţii sau de finanţare.Ieşirile de numerar sunt generate de:• plăţi ocazionate de materiile prime şi mărfurile cumpărate, inclusiv plăţile determinate de efectele pe termen lung sau scurt ale furnizorilor;• plăţi efectuate către salariaţi, alţi furnizori, pentru bunurile şi serviciile primite;• plăţi către creditori privind dobânzile; toate celelalte plăţi ce nu sunt generate de activităţile de investiţii sau de finanţare.Fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare determinate prin metoda directă, se prezintă astfel:• Încasări de la clienţi- Plăţi în favoarea furnizorilor şi salariaţilor+ Dividende încasate de la filiale+ Dobânzi încasate- Dividende încasate- Impozite plătite+ Încasări din prime de asigurare__________________________________________-= Flux net de trezorerie din activităţile de exploatareMetoda indirectă vizează numai ajustările necesare pentru a transforma venitul net în flux de trezorerie din activitatea de exploatare; ajustările vor fi realizate numai pentru acele elemente care, deşi sunt cuprinse în contul de profit şi pierdere, nu afectează fluxurile de numerar, astfel:• Venit netAjustări necesare pentru transformarea venitului net în fluxuri nete de trezorerie Amortizare- Câştiguri din vânzarea investiţiilor+ Pierderi din vânzarea imobilizărilor+ Descreşterea creanţelor asupra clienţilor- Creşterea stocurilor+ Descreşterea cheltuielilor efectuate în avans+ Creşterea datoriilor faţă de furnizori+ Creşterea datoriilor acumulate

- Descreşterea impozitului pe profit de plătit_______________________________________

= Flux net de trezorerie din activitatea de exploatare

Spre exemplu, dacă ne referim la determinarea încasărilor din vânzări, putem spune că în general, vânzările au drept rezultat fluxuri pozitive pentru întrepridere. Vănzările, însă, pot fi: cu încasare imediată, ceea ce presupune intrări directe de mijloace pentru întreprindere şi vânzări pe credit. În acest ultim caz, vânzările vor fi înregistrate iniţial ca şi creşteri de creanţe, iar în momentul încasării veniturilor, ca diminuări de creanţe.

- 74 - -

Relaţiile dintre vânzări, modificarea creanţelor comerciale şi încasările din vânzări sunt reflectate astfel:

Încasări din vânzări = Vânzări + Diminuarea creanţelorsauÎncasări din vânzări = Vânzări – Creşterea creanţelor

Datele pentru determinarea încasărilor din vânzări pot fi preluate din contul de profit şi piedere şi din bilant sau din conturile de creanţe.Pentru exemplificare, presupunem următoarele date ipotetice pentru compania „ Automobile Lion”:

venituri din vânzări: 3.600 u.m;� creanţele asupra clienţilor au scăzut cu 480 u.m.�

Mijloacele băneşti încasate în urma vânzărilor au fost:3.600 + 480 = 4.080 u.m,rezultat care poate fi interpretat astfel: întreprinderea „Automobile Lion” a încasat din vânzări cu 480 u.m mai mult decât valoarea vânzărilor efectuate în cursul anului. Acelaşi rezultat s-ar putea obţine prin utilizarea contului „Clienţi”, cunoscând soldul iniţial şi soldul final al acestuia (600 u.m, respectiv 120 u.m):Adică:Raţionamentul va fi similar şi în cazul determinării fluxurilor sub formă de plăţii relative la activităţile de exploatare. Cheltuielile de exploatare nu sunt identice cu sumele plătite salariaţilor, furnizorilor etc.Pentru a determina plăţile de mijloace băneşti aferente cheltuielilor de exploatare, este necesar să efectuăm două ajustări. Prima ajustare se referă la modificările datoriilor în urma efectuării unor astfel de cheltuieli. Dacă aceste cheltuieli se majorează pe parcursul exerciţiului financiar, atunci cheltuielile de exploatare din contul de profit şi

ClienţiSold iniţial 600Vânzări 3.600

Încasări 4.080

Sold final 120

Încasări = Sold iniţial + Vânzări - Sold final (4.080) (600) (3.600) (120)

pierdere vor fi mai mari decât mijloacele băneşti plătite. În cazul în care aceste cheltuieli descresc, atunci cheltuielile de exploatare vor fi mai mari decât mijloacele băneşti plătite.A doua ajustare are loc, deoarece anumite cheltuieli de exploatare nu impun o plată curentă de mijloace băneşti (de exemplu: cheltuieli cu amortizarea).Aceste cheltuieli vor fi scăzute din cheltuielile de exploatare pentru a determina plăţile de mijloace băneşti aferente cheltuielilor de exploatare.

2.5.3.2 Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de investiţii

Fluxurile de trezorerie ale activiăţii de investiţii provin din ansamblul operaţiilor legate de achizitionarea şi cesionarea de active pe termen lung, alte investiţii ce nu sunt incluse în echivalente, precum şi cordarea şi recuperarea împrumuturilor. Exemple orientative oferite de IAS 7 ne directionează spre următoarea prezentare:Fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţie- plăţi în vederea achiziţiei unei filiale X fără numerar dobândit o data cu achiziţiafilialei- plăţi în vederea achiziţionării de imobilizări corporale

- 75 - -

+ încasări din vânzarea de imobilizări corporale+ dobânzi încasate+dividende încasateNumerar net folosit în activiăţi de investiţie

2.5.3.3 Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de finanţare

Fluxurile de trezorerie aferente activităţii de finanţare provin din ansamblul operaţiilor legate de modificările ce intervin în mărimea şi compoziţia capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.Exemple orientative oferite de anexa la IAS 7 ne directionează spre următoarea prezentare:Fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare______________+ încasări din emisiunea capitalului social+ încasări din împrumuturi pe termen lung- plata obligaţiilor de leasing financiar- dividende plătiteNumerar net folosit în activităţti de finanţare+ Numerar net provenit din activităţi de exploatare+ Numerar net folosit în activităţi de investiţie+ Numerar net folosit în activităţi de finanţareCreşterea sau diminuarea netă a numerarului şi echivalentelor de numerar pe parcursul perioadei.

2.5.3.4. Studiu de caz privind întocmirea şi prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie

În vederea întocmirii tabloului fluxurilor de trezorerie se pornşte de la bilanţ şi contul de profit şi pierdere. Bilanţul societăţii „Automobile Lion” la închiderea exerciţilor N-1 şi N se prezintă astfel: Tabelul nr. 30- u.m -Posturi bilanţiere N-1 N

Active imobilizate1. Construcţii (valoarea brută)Amortizarea construcţiilorConstrucţii (valoare netă)2. Echipamente tehnologice (valoare brutăAmortizarea echipamentelor tehnologiceEchipamente tehnologice (valoare netă)3. Mijloace de transport (valoare brută)Amortizarea mijloacelor de transportMijloace de transport (valoare netă

3.000(600)2.4001.490(650)840400(50)350

4.725(1200)3.5252.030(825)1.205400(100)300255

Active imobilizate (total valoare netă) 3.590 5.030

Active circulante1. Stocuri2. Clienţi3. Investiţii financiare pe termen scurt4. Fonduri băneşti, depozite la vedere,plasamente pe termen scurt

Active circulante (total)

2.275

2.000

3.6001.000

8.875

1.915

2.930

3.6001.430

9.875

- 76 - -

C. Cheltuieli în avans - -D.Datorii ce trebuie plătite într-o perioadăde un an1. Datorii comerciale2. Dobânzi de plătit3. Impozitul pe profitDatorii ce trebuie plătite într-o perioadăde un an

1.945

150

1.000

3.095

800

100

600

1.500

E. Active circulante, respectiv datoriicurente nete (B+C-D-I)

5.780 8.925

F. Total active minus datorii curente (A+E) 9.370 13.955

G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadămai mare de un an1. Împrumuturi pe termen lung contractatede la bănci

1.800 900

H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli - - - -

I. Venituri în avans - -. Capital şi rezerve1. Capital social2. Rezultat reportatTotal capitaluri proprii

4.000

3.570

7.570

5.000

7.505

12.505

Tabelul nr. 31Contul de profit şi pierdere după funcţiile întreprinderii la data 31 decembrie N se prezintă astfel: - u.m. Indicatori Valori

Mărimea netă a cifrei de afaceri Costul vânzărilor____________________Marja brută asupra costului vânzărilorCostul de distribuţie (costul comercializării)Costuri administrativeCheltuieli cu amortizarea______________________Rezultatul din exploatareVenituri din investiţii financiareCheltuieli privind dobânzile__________________________Rezultatul ordinar înaintea impozităriiImpozitul asupra rezultatului care provind din activităţi

44.69238.000)_____6.692(300)(600)(825)4.967

800(520)5.247

3.935

- 77 - -

ordinareRezultatul ordinar după impozitare

- Tabelul nr. 32

Întocmirea şi prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie utilizând metoda directă şi metoda indirectă (în cazul fluxurilor activităţilor de exploatare)

ACTIVITĂŢILE DE INVESTIŢII Situaţia fluxurilor de trezorerie la 31 dec.NMetoda indirecă - u.m. -

Activităţi de exploatare Valori

Rezultatul ordinar înaintea impozitării 5.247

Cheltuieli privind amortizarea 825

Cheltuieli privind dobânzile 520

Venituri din investiţii financiare (800)

Rezultatul din exploatare înaintea variaţiei NFR(5.247+825+520-800)

5.792

Variaţia creanţelor clienţi (2.930-2.000) (930)

Variaţia stocurilor ( 2.275-1.915) 360

Variaţia datoriilor comerciale (1.945-800) 1145

Dobânzi plătite (570)*

Plăţi privind impozitul pe profit (1.712)**FLUX NET DE TREZORERIE DIN ACTIVITĂŢILEDE EXPLOATARE

1.795

Tabelul nr 33

- 78 - -

* Dobânzi plătite = dobânda de plătit (conform contului de profit şi pierdere) + Si dobânzi de plătit- Sf dobânzi de plătit = 520+150-100 = 570** Plăţi privind impozitul pe profit = Cheltuieli privind impozitul pe profit (conform contului de profit şipierdere) + Si impozit pe profit – Sf impozit pe profit = 1.312 + 1.000 – 600 = 1.712- u.m. -Plăţi privind achiziţia de construcţii (4.725-3.000) (1.725)

Plăţi privind achiziţia de echipamente tehnologice(3.030-1.490)

(540)

Venituri din investiţii 800*FLUX NET DE TREZORERIE DIN ACTIVITĂŢILEDE INVESTIţII

(1.465)

Tabelul nr 34

* Venitul din investiţii este încasat, deoarece nu există venit din investiţii plătit în avans sau rămas deîncasat la sfârşitul nici unuia dintre exerciţiile financiare. FLUX NET DE TREZORERIE AFERENT ACTIVITĂŢILOR DE EXPLOATARE ACTIVITĂŢILE DE FINANŢARE - u.m. –Creşteri de capital în numerar 1.000

Rambursarea de împrumuturi bancare (1.800-900) (900)

FLUX NET DE TREZORERIE DIN ACTIVITĂŢILEDE FINANŢARE

100

Tabelul nr. 35

Cumularea fluxului net de trezorerie relativ la activitatea de exploatare, investiţii şi finanţare redă variaţia disponibilităţilor

- u.m. -FLUX NET DE LICHIDITĂŢI DIN ACTIVITATEADE EXPLOATAREFLUX NET DE LICHIDITĂŢI DIN ACTIVITATEADE INVESTIŢIIFLUX NET DE LICHIDITĂŢI DIN ACTIVITATEADE FINANŢARE

1.795

(1.465)

100

- 79 - -

LICHIDITĂŢI LA 31.12. N- LICHIDITĂŢI LA01.01.N

430

(Metoda directă) - u.m. -Încasări provenite din relaţiile cu clienţii 43.762*

Plăţi privind datoriile către furnizori (38.785)**

Plăţi privind dobânzile (570)***

Plăţi privind distribuţia (costul comercializării (300)

Plăţi privind administraţia (costuri administrative) (600)Plăţi privind impozitul pe profit (1.712)****

FLUX NET DE TREZORERIE DIN ACTIVITĂŢILEDE EXPLOATARE

Tabelul nr 36

* Încasări de la clienţi = Si clienţi + Cifra de afaceri – Sf clienţi = 2.000 + 44.692 - 2.930 = 43.762** Plăţi în favoarea furnizorilor = Si furnizori + Achiziţii - Sf furnizori = 1.945 + 37.640 – 800 = 38.785***Plăţi privind dobânzile = Dobanda de plătit (conform contului de profit şi pierdere) + Si dobânzi deplătit – Sf dobânzi de plătit = 520 +150 - 100 = 570**** Plăţi privind impozitul pe profit = Cheltuieli privind impozitul pe profit (conform contului de profitşi pierdere) + Si impozit pe profit – Sf impozit pe profit = 1.312 + 1.000 - 600 = 1.712

2.6. Impactul normelor contabile (IFRS) asupra performanţei întreprinderii

La ora actuală, România se află în faţa unor procese ireversibile şi de mare interes pentru contabilitate: creşterea numărului şi puterii companiilor multinaţionale,globalizarea pieţelor financiare, creşterea capitalizării bursiere, apariţia şi dezvoltarea de noi produse financiare.În aceste condiţii, unica soluţie pentru realizarea acestor cerinţe este convergenţa sau conformitatea contabilităţii româneşti cu aplicarea efectivă a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară IAS / IFRS. România beneficiază enorm ca urmare a acestei decizii nu doar din perspectiva armonizării cu legislaţia Uniunii Europene, ci şi a faptului că societăţile din România utilizează un cadru contabilrecunoscut la nivel mondial, bazat pe conceptul de imagine justă şi fidelă – o măsură aşteptată de comunitatea de afaceri.Acest moment reprezintă o provocare pentru societăţile vizate de prevederile menţionate, implicaţiile pentru acestea fiind multiple. Dintre acestea, menţionăm:

înţelegerea principalelor probleme şi a impactului potenţial al acestora;� eliminarea eventualelor deficienţe ale operaţiunilor financiare din perspectiva�

cerinţelor IFRS; întocmirea bugetelor şi previziunilor conform cerinţelor IFRS;�

- 80 - -

dezvoltarea strategiilor de comunicare menite să pregătească piaţa şi părţile�implicate în ceea ce priveşte impactul potenţial asupra principalilor indicatoriai performanţei conform IFRS.Societăţile care intenţionează să treacă la adoptarea IFRS au tendinţa de a privi această modificare ca pe un simplu exerciţiu contabil, pe care directorii economici şi personalul îl pot efectua în timpul liber.De altfel, o societate a precizat : „tot ce avem de făcut este să modificăm cifrele”.O asemenea abordare este foarte periculoasă. Conversia la IFRS este o modificare fundamentală a principiilor contabile general acceptate, ceea ce înseamnă că tot personalul organizaţiei trebuie să înveţe un limbaj nou, un nou mod de operare.Adoptarea IFRS reprezintă mai mult decat o modificare a reglementărilor contabile; este un nou sistem de evaluare a performanţei – un nou sistem de proceduri – care trebuie adoptat la nivelul întregii organizaţii. Acesta va schimba modul de lucru şi de asemenea, este posibil să impună schimbări decisive în ceea ce priveşte managementul strategic şi contabil.Este acesta un proces simplu şi direct ? Arareori. Un simplu exerciţiu tehnic pentru funcţia financiară? Niciodată, deoarece:

întreaga bază de raportare către parţile interesate se va modifica. Pentru multe�societăţi, acest lucru înseamnă o serie de schimbări fundamentale, schimbăricare pot afecta întreaga activitate, de la relaţiile cu investitorii până laprocedurile zilnice – care pot infţuenta viabilitatea unor produse şi chiarprofitabilitatea activităţii în sine;

este necesar ca societatea să aloce o perioadă considerabilă de timp�planificării şi implementării modificarilor necesare, astfel încât acest proces sănu diminueze eficienţa activităţilor zilnice.Cea mai bună modalitate de a realiza acest lucru este trecerea la aplicarea IFRS în paralel.Societăţile trebuie să analizeze diferenţele dintre IFRS şi reglementările contabile pe care le aplică în prezent. Printre aceste diferenţe, se numară aspecte referitoare la contabilitatea combinărilor de întreprinderi, instrumentele financiare, evaluarea imobilizărilor corporale şi deprecierea activelor care au fost aplicate inconsecvent în anumite cazuri. Va fi mult mai dificil să se tolereze astfel de abateri în momentul adoptării integrale a IFRS. Aceasta se datorează faptului că întregul proces de raportareva fi mult mai transparent şi drept urmare, va fi mult mai uşor să se identifice acele societăţi care nu reuşesc să se conformeze tuturor cerinţelor.Efectul adoptării IFRS asupra performanţelor financiare ale unei societăţi, poate, de asemenea, să varieze în funcţie de domeniul economic în care îşi desfăşoară activitatea şi în funcţie de reglementările contabile din România aplicate anterior de către societate.De exemplu, în domeniul telecomunicaţiilor, societăţile se vor confrunta cu probleme mult mai semnificative legate de deprecierea activelor. În industria farmaceutică, contabilitatea cheltuielilor de cercetare, a mărcilor înregistrate poate creşte în complexitate. În domeniul serviciilor financiare, valorii juste a provizioanelor i se pot asocia o volatilitate mai mare a profiturilor.Concomitent, va fi necesar să se anticipeze şi să se planifice modificările şi politicilor contabile şi a procedurilor de raportare, sistemele informatice financiare şi de management, cunoştintele şi competentele personalului. Pe de alta parte, aceasta este o potenţială oportunitate de restructurare şi optimizare a costurilor, de integrare şi raţionalizare, de aliniere la principiile impuse de UE. Un alt aspect important este cel legat de managementul percepţiei acţionarilor şi a pieţei. Cine ar putea fi cel mai bun manager de proiect ? Ar trebui ca responsabilitatea generală să revină unei persoane din cadrul funcţiei financiare ? Cine dispune de competenţele necesare pentru a defini clar rolurile, responsabilităţile şi resursele necesare, pentru a crea un plan al proiectului pe baza căruia tranziţia spre IFRS să fie realizată, pentru a controla evoluţia de o manieră proactivă, pentru a soluţiona problemele şi a acţiona cu autoritate în procesul de luare a deciziilor şi pentru a comunica efectiv cucei implicaţi în această activitate ?

- 81 - -

Într-un paragraf anterior, precizam că adoptarea IFRS reprezintă o schimbare importantă pentru majoritatea societăţilor. Pentru ca acest proces sa aibă succes, conducerea ar trebui să se implice în mod direct. Societăţile vor desfăşura simultan mai multe proiecte pe parcursul mai multor ani, astfel încât va fi necesară implicarea personalului de la nivelul întregii societăţi.O societate europeană care a întocmit recent primele situaţii financiare în conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), a constatat cu surprindere că rentabilitatea personalului angajat a scăzut cu 10 %. Este clar că trecerea la IFRS înseamnă mai mult decât o recalculare.Prin aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, societăţile vor adopta un limbaj global de raportare financiară, care le va permite să fie percepute corect, indiferent de originea utilizatorilor. Este improbabil ca o raportare financiară care nu este înţeleasă cu uşurinţă de către toţi utilizatorii să ofere unei societăţi oportunităţi de afaceri sau capital suplimentar. Comunicarea într-un limbaj unic, asigură un nivel mai mare de încredere, relevanţa şi consecvenţa a interpretării contabile. De asemenea, permite societăţilor optimizarea comunicării interne şi calitatea raportării către conducere.Pe pieţele cu un nivel concurenţial în creştere, aplicarea IFRS permite societăţilor să se raporteze la alte societăţi similare de la nivel mondial şi permite investitorilor şi altor utilizatori interesaţi să compare performanţa societăţii cu competitori de la nivel global.Astfel, deschiderea spre IFRS trebuie să ofere posibilitatea de opţiune între tratamentele contabile existente, prin apelul la raţionamentul profesional, respectiv la judecata profesională. Tezele politicilor contabile de întreprindere vor trebui elaborate şi fundamentate în spiritul prevederilor formulate de Directivele Europene şi IFRS. În alocuţiunea prezentată la lucrările Congresului al XII-lea al Profesiei contabile din România, David Illingworth, preşedinte adjunct al Institutului Experţilor Contabilidin Anglia şi Ţara Galilor (ICAEW), sugera guvernului român şi autorităţilor româneşti „să elimine aceste diferenţe cât mai curând posibil, ţinând seama de faptul că această oportunitate este meritorie”.Rămâne sub semnul întrebării procesul de încorporare ad literam a IFRS în mediul contabil românesc, întrucât se cunoaşte faptul că referenţialul internaţional este viabil în economiile de piaţă din ţările dezvoltate.Chiar dacă se manifestă tendinţe de armonizare a sistemului contabil românesc cu Directiva a IV-a europeană şi cu IFRS, trebuie avută în vedere şi componenţa naţională în contabilitatea românească.Oare instanţele de normalizare nu ar trebui sa reflecteze asupra demersului de elaborare a unui sistem contabil propriu, adaptat economiei româneşti ?ConcluzieVor trebui găsite soluţii şi rezolvări contabile corecte la toate aspectele de noutate care bat la porţile contabilităţii româneşti. Având în vedere inconsistenţele manifestate în reglementările contabile romaneşti armonizate cu referenţialul contabil european şi internaţional, este certă constatarea că sistemul contabil românesc se circumscrie pe traiectoria de evoluţie a unei contabilităţi ce ţine de secolul al XXI-lea. Instituţiile implicate în implementarea noilor reglementări vor trebui să arunce la„cutia neagră” orgoliile şi să-şi pună în comun eforturile, în vederea emancipării şi descătuşării sistemului nostru contabil, deoarece ne-am angajat deja pe linia unei traiectorii, iar cale de întoarcere cu siguranţă nu va mai exista !

2.7.. Analiza performanţelor pe baza situaţiilor financiare

Noul vocabular contabil gravitează în jurul noilor tendinţe privind comparabilitatea situaţiilor financiar-contabile ale întreprinderii în vederea transmiterii unei imagini fidele a performanţelor companiei care să poată fi citită şi interpretată în orice colţ al lumii.De altfel, orientarea actuală către analiza financiară este dovedită şi la nivel semantic, prin schimbarea denumirii binecunoscutelor IAS (standarde contabile internaţionale ) în IFRS (standarde internaţionale de raportare financiară).

- 82 - -

Situaţiile financiare devin utile în măsura în care induc o viziune sau o punte de legătură orientată spre viitor, respectiv daca-i ajută pe utilizatori să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de trezorerie, precum şi momentul şi certitudinea generării acestora. Într-un mediu economic aflat în permanent dinamism, situaţiile financiare anuale nu se mai pot cantona în a descrie trecutul.Literatura contabilă de specialitate foloşeste mai mulţi termeni pentru a desemna raportarea anuală a unei societăţi: conturi anuale, documente de sinteză sau rapoarte anuale. Specificaţia fiecăruia este însă variabilă în funcţie de normalizarea contabilă specifică fiecărei ţări. În general, situaţiile financiare anuale, cuprind: bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie şi notele explicative la situaţiile financiare anuale( OMF 1752/2005). Raportul anual, cuprinde alături de doumentele de sinteză, şi informaţii generale despre societate şi o analiză a activităţiiacesteia. Este vorba despre un document pe care întreprinderea îl publica anual, pentru a furniza informaţii despre activitatea pe care o desfăşoară în cursul anului.În general, indiferent de sistemul contabil propriu fiecărei ţări, structura raportului anual este aceeaşi, diferenţele apărând mai ales în modul de prezentare a informaţiilor financiar-contabile prin intermediul documetelor de sinteză.Trebuie spus că informaţiile furnizate de documentele de sinteză trebuie să răspundă în primul rând, tuturor utilizatorilor acesteia.În concluzie, dintre toate sursele de informare utilizate, documentele de sinteză sunt considerate de către toate categoriile de utilizatori ca fiind cele mai cuprinzatoare, şi de asemenea reflectă cel mai bine imagine oficială a firmei. Ele sunt centrul întregului proces informaţional pe baza căruia se iau decizii.De aceea, calitatea informaţiilor prezentate de acestea, dezvăluirea adecvată a societăţii, sunt elemente de mare importanţă atât pentru cei ce întocmesc situaţiile financiare, cât şi pentru cei ce solicită aceste informaţii.Inteligibilitatea, pertinenţa, comparabilitatea şi fiabilitatea, în cadrul căreia imaginea fidelă, prudenţa, neutralitatea şi respectarea celorlalte principii contabile reprezintă caracteristici calitative fundamentale de care trebuie să se ţină seama la elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare.Obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţiile necesare referitoare la modificarile de capital, rezultatele financiare la închiderea exerciţiului, performanţele la care se situează şi dinamica veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor, creanţelor şi obligaţiilor financiare, profitul şi repartizarea acestuia, capacitatea de a onora plăţile exigibile privind dobânzile şi rambursarea împrumuturilor, obligaţiile salariale, dividendele faţă de acţionari.Informaţia referitoare la performanţe şi rentabilitate / profitablitate este necesară în scopul evaluării schimbărilor susceptibile să se producă pe termen scurt în mărimea şi structura resurselor sale economice.Performanţa financiară arată gradul în care întreprinderea şi-a îdeplinit obiectivul pe linia realizării profitului. Teoria economică consideră că pentru orice întreprindere acest obiectiv presupune maximizarea profitului. Există totuşi manageri care doresc să obţină doar un profit satisfacător. Recunoaşterea punctului de maxim al profitului este însă o operaţie extrem de subiectivă. Din acest motiv, putem presupune că o societate şi-a indeplinit obiectivele pe linia realizării profitului în cazul în care acţionarii sunt mulţumiţi.Pentru evaluarea profitabilităţii / rentabilităţii, utilizatorii folosesc informaţiile din contul de profit şi pierdere. Aceste informaţii nu satisfac, însă, pe deplin nevoile. Astfel, unele cifre, chiar dacă se referă la trecut, au doar o valoare estimativă. Este cazul amortizărilor, provizioanelor şi evaluării stocurilor.„Caracterul estimativ al mărimii acestor elemente creşte în contextul creşterii preţurilor şi progresului tehnic, datorită imposibilităţii de a trasa o linie de demarcaţie între cheltuielile de exploatare şi utilizările de beneficii… Din punct de vedere economic nu există motive decisive care să susţină una dintre decizii, în raport cu celelalte. Totuşi, fiecare alegere vă conduce la un alt rezultat”. De asemenea, profitul în valoare absolută poate conduce utilizatorii la aprecieri înşelătoare (de exemplu: o creştere a

- 83 - -

profitului nu înseamnă neaparat o schimbare favorabilă. Trebuie văzut cui se datorează această creştere. Este acesta un efect al mărimii cifrei de afaceri, al măririi eficienţei, sau al influenţei ambilor factori? Este ea oconsecinţă a faptului că exerciţiul încheiat a fost unul „bun”, ca exerciţiul precedent a fost unul „rău” sau este doar rezultatul opţiunii între diferite metode contabile ?Pentru a obţine un răspuns satisfacător, utilizatorii au nevoie de informaţii comparabile pe mai multe exerciţii. Ori, documentele de sinteză aparţinând unor exerciţii diferite nu sunt totdeauna comparabile. În plus, ele furnizează informaţii doar despre opţiunile reţinute de către întreprindere nu şi despre opţiunile lăsate de o parte, care ar fi putut genera un profit mai mare.Pe de alta parte, nu putem neglija nici subiectivitatea utilizatorilor de situaţii financiare, care îşi pun amprenta pe fidelitatea imaginii percepute. Având în vedere ca informaţile contabilităţii se prezintă sub forma unui limbaj codificat, este necesară o anumită „măiestrie” a beneficiarului lor, o cunoaştere a logicii şi convenţiilor contabile.Evident ca, sub acest aspect, un rol destul de important revine şi întreprinderilor care trebuie să se preocupe să prezinte destinatarilor imaginea întreprinderii şi a performanţelor sale sub o formă cât mai accesibilă. Însă, oricâte eforturi ar face societatea pentru facilitarea înţelegerii de către utilizatori a mesajului transmis prin intermediul situaţiilor financiare, se poate afirma că imaginea percepută este mai puternic influenţată de calitatea utilizatorilor decât de cea a documentelor contabile.Se mai poate spune despre documentele de sinteză că indeplinesc în general, diferite funcţii în cadrul perioadei de investiţii a unui an, depinzând de momentul din an, precum şi de natura şi conţinutul informaţiilor provenind din alte surse. Astfel, ele reprezintă baza de evaluare cu exactitate a prognozelor anterioare. O analiză detaliată a diferenţelor dintre prognoze şi rezultatele financiare este necesară pentru a întelege care sunt factorii particulari care au dus la înregistrarea unor diferenţe între acestea.Situaţiile financiare îndeplinesc şi funcţia de stabilire a unui trend al performaţelor viitoare, deşi nu este folosit ca un instrument de extrapolare directă (de exemplu: dezvăluirea cifrei datoriilor pe termen lung ajută la prognozarea cheltuielilor cu dobânzile).Recunoaşterea elementelor descrise de situaţiile financiare reprezintă momentul în care are loc încorporarea unui element din bilanţ sau contul de profit şi pierdere, respectiv momentul în care realitatea începe să actioneze asupra poziţiei financiare şi / sau performanţei întreprinderii.Ca urmare a noii orientări pe care o primeşte sistemul contabil românesc, cheltuielile anterioare care stăteau la baza recunoaşterii activelor, pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor, au fost substituite prin noi abordări care se circumscriu în perimetrul raţionamentului profesional, fiind regizat de cadrul contabil conceptual al contabilităţii.Dilema opţiunilor privind recunoaşterea elementelor descrise în situaţiile financiare se concretizează în cele două criterii solicitate de cadrul contabil conceptual al IASB, şi anume:- probabilitatea realizării unor beneficii economice viitoare;- credibilitatea evaluării.Criteriul probabilităţii beneficiilor viitoare asociate unui element al situaţiilor financiare se circumscrie unei realităţi dinamice complexe, incerte şi riscante în care întreprinderea acţionează şi se referă la gradul de incertitudine cu care astfel de beneficii se vor constitui într-un flux orientat înspre sau dinspre întreprindere.Criteriul probabilităţii beneficiilor economice viitoare se cantonează în dilema cu care se confruntă azi mediul contabil, şi anume aceea de a-şi asuma dificila încercare de a estima la timpul prezent şi viitor.A doua condiţie de recunoaştere presupune ca elementul recunoscut să posede un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil. Cadrul contabil conceptual al IASB subliniază faptul că, în anumite situaţii, costul sau valoarea va trebui estimată, iar utilizarea estimărilor rezonabile va reprezenta o parte esenţială a elaborării situaţiilor financiare şi nu influenţează credibilitatea acestora. Standardele internaţionale de contabilitate prezintă adesea cazuri în care tratamentul contabil la timpul prezent are la

- 84 - -

bază estimări asupra evoluţiei unor situaţii viitoare. Mediul contabil complex, incert şi riscant în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea solicită în contabilitate estimare, dar şi mai mult decât atât, revizuirea estimărilor. Criteriile utilizate în vederea realizării estimărilor sunt departe de a fi obiective, iar obiectivitatea este atât de necesară contabilităţii .Situaţiile financiare elaborate prin prisma costurilor istorice oferă o imagine fidelă şi certă, dar care se află cantonată exclusiv în trecut. Pentru ca situaţiile financiare să fie utile decidenţilor, nu trebuie ignorate viitorul şi incertitudinea.Contabilitatea ar trebui să-şi asume responsabilitatea de a oferi informaţii contabile care să fie în măsură să anticipeze poziţia financiară şi performanţa. Chiar şi în ceea ce priveşte aspectele legate de evaluare, perspectiva „continuităţii activităţii” ar trebui să „direcţioneze” întreprinderea spre viitor. În condiţiile unei realităţi dinamice, complexe, incerte şi riscante, contabilitatea se confruntă cu dilema opţiunii întrediversele baze de măsurare, avându-se în vedere avantajele şi neajunsurile complementare.Politicile contabile presupun ca intreprinderea să facă apel la una sau mai multe baze de măsurare. Bazele de măsurare sunt atribute monetare ale elementelor ce compun situaţiile financiare – active, datorii, câştiguri, pierderi şi evoluţii ale fondurilor proprietarilor. Directiva a IV-a europeană autorizează o serie de alternative la evaluarea pe baza costului istoric, cum ar fi:- evaluarea pe baza valorii de înlocuire a imobilizărilor corporale a căror utilizare ete limitată în timp, ca şi a stocurilor;- evaluarea prin metode care să ţină cont de inflaţie;- reevaluarea imobilizarilor corporale şi necorporale.Organismul internaţional de normalizare contabilă IASB face recurs la doua opţiuni fundamental diferite în ceea ce priveşte evaluarea la nivelul activelor întreprinderii:- costul istoric şi- valorile actuale Cu toate că evaluările ulterioare vin să pună „ordine” în ceea ce priveşte incertitudinile avute anterior în vedere, totuşi acestea nu sunt lipsite de atributul opţiunilor, tocmai ca urmare a fluidizării contabilităţii. De evaluările ulterioare depind măsura în care situaţiile financiare întocmite de întreprinderi reuşesc să-l asiste pe utilizator în evaluarea performanţei întreprinderii, precum şi certitudinea şi momentul generării acesteia.Datorită armonizării reglementarilor contabile romaneşti cu directivele contabile europene, prin trecerea la aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate şi prin încorporarea referenţialului contabil internaţional, întreprinderile se vor confrunta cu dificultăţi în ceea ce priveşte determinarea valorii juste, valorii realizabile, valorii actualizate, etc.ConcluzieAvând în vedere tradiţia contabilă a ţării noastre, în care normalizarea publică era şi este încă la ea acasă, se ridică două întrebări:

� În ce masură putem să ne bazăm pe judecata profesională a lucrătorilor din domeniul contabilităţii pentru a obţine performanţa dorită ?

� Acceptand ideea că profesioniştii vor fi în măsură să procedeze la aceleopţiuni care să asigure performanţa, cât de mare va fi libertatea lor de mişcare, astfel încât să nu devină subiecţii unor sancţiuni pentru încălcarea celorlalte norme şi principii contabile?Răspunsul la prima întrebare depinde de cel dat la a doua. Este greu de crezut că organele de control din exteriorul întreprinderii (în special cele fiscale) vor accepta încălcări ale normelor fiscale, sub justificarea reflectării fidele a performanţelor, în condiţiile în care statul rămâne efectiv un utilizator privilegiat al informaţiilor contabile.Inevitabil, apare răspunsul şi la prima întrebare: într-o mică măsură, luând în considerare, pe de o parte, teama de a nu suporta sancţiunile cauzate de încălcarea normelor, iar pe de alta parte, lipsa de experienţă specifică în general continentalilor, generată de aplicarea excesivă a prevederilor legale.

- 85 - -

Ceea ce se mai constată, este şi faptul că, datorita unei insuficiente cunoaşteri a noţiunii de valoare semnificativă (principiul importanţei relative) de către întreprinzatori şi contabilii lor mai ales şi a obsesiei de a nu încălca prevederile legale, se preferă furnizarea de informaţii excedentare, unele fără nici o relevanţă pentru utilizatorii situaţiilor financiare.

2.8. Sistemul de indicatori şi degajarea informaţiei prin analiza lor

Determinarea unor indicatori sau rate pe baza situaţiilor financiare permite cunoaşterea unor informaţii referitoare la:- riscul asociat unor eventuale investiţii în societatea avută în vedere;- recuperarea acestei investiţii;- flexibilitatea financiară a societăţii, altfel spus – abilitatea acesteia de a seadapta schimbărilor intervenite în mediul economico – financiar;- lichiditatea societăţii, respectiv capacitatea acesteia de a-şi achita datoriileasumate.Motivaţia principală a fiecărui pas o reprezintă asigurarea comparabilităţii datelor la nivelul situaţiilor financiare întocmite. Analiza acestor situaţii poate îmbrăca următoarele forme:

Analiză orizontală;� Analiză verticală.�

Prima formă de analiză urmăreşte evoluţia fiecărui element analizat, de la o perioada de raportare la alta, evoluţie prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 37

- 86 - -

Analiza verticală presupune o determinare a evoluţiei ponderii deţinute de fiecarepost bilanţier în totalul structurii bilanţiere din care face parte:

Tabelul nr. 38

Cele două forme prezentate anterior sunt utilizate în interpretarea situaţiilorfinanciare alături de o serie de rate specifice:

2.8.1. Ratele de profitabilitate a investiţiilor efectuate

Tabelul nr 39

- 87 - -

2.8.1.1. Câştigul per acţiune

Rezultatul net - Dividende preferentiale = 1000- 0 = 100− Numar mediu de actiuni ordinare 10

Aceasta reprezintă, după părerea noastră, una dintre cele mai des utilizate rate în interpretarea situaţiilor financiare, deoarece ilustrează câştigul pe care societatea îl obţine la nivelul fiecărei acţiuni proprii. Deoarece rata respectivă se referă la acţiunile ordinare emise de societate, din rezultatul net sunt deduse eventualele dividende preferenţiale.

2.8.1.2. Raportul preţ / câştig

Considerând că o acţiune comună a societăţii analizate poate fi tranzacţionată la sfârşitul exerciţiului N cu un preţ de 110 lei / bucată, putem determina raportul dintre acest preţ şi câştigul aferent:

Această rată exprimă gradul de atractivitate a investiţiilor în acţiunile societăţii analizate, pe seama raportului dintre preţul unei acţiuni şi câştigul aferent acesteia. Interpretarea unei astfel de rate presupune luarea în considerare şi a altor informaţii financiar-contabile sau a altor factori de influenţă a preţului per câştigul aferent acţiunilor respective.O valoare mare a acestei rate ar putea indica o bună calitate a managementului societăţii comerciale sau o creştere viitoare a rezultatului, dar în acelaşi timp poate fi doar consecinţa unei conjucturi favorabile pe termen scurt.

2.8.2. Ratele de profitabilitate ale întreprinderii

2.8.2.1. Raportul câştig / vânzări

Raportul ilustrează relaţia dintre rezultat şi vânzări, altfel spus, abilitatea societăţii de a-şi controla costurile în raport cu vânzările perioadei analizate.

- 88 - -

2.8.2.2. Raportul câştig / media activelor

Compararea rezultatului obţinut cu activele totale aparţinând unei societăţi reflectă eficienţa cu care entitatea işi utilizează propriile resurse economice.

2.8.2.3. Raportul câştig / capitaluri proprii

Informaţia obţinută ilustrează, de fapt, ponderea rezultatului net în capitalul propriu, sursă de finanţare a activelor unei societăţi.

2.82.4. Rata lichidităţii

Această rată exprimă capacitatea societăţii de a-şi utiliza cât mai eficientcapitalul de lucru. Un rezultat supradimensionat, ilustrează o alocare defectuasă a activelor curente.

2.8.2.5. Rata stabilităţii

Această rată oferă informaţii despre solvabilitatea pe termen lung, flexibilitatea financiară şi stabilitatea societăţii analizate.În concluzie, această problematică a analizei situaţiilor financiare este mult mai vastă. În subcapitolul de faţă, însă, nu ne-am propus decât „trezirea” interesului faţă de o nouă provocare: contabilitatea nu înseamnă doar a gestiona şi a întocmi situaţii centralizatoare, ci şi „a traduce” aceste situaţii pe înţelesul tuturor, reprezentând astfel un aliat în aprecierea evoluţiei performanţei trecute şi viitoare a unei societăţi.

- 89 - -