COMUNICAREA NON VERBALĂ

Precizări prealabile

Activitatea umană, în general, şi activitatea ori conduita magistratului, în special, nu poate fi concepută în absenţa unui proces de comunicare, fapt destul de evident pentru a mai insista asupra lui.

Una dintre cele mai importante capacităţi ale unui magistrat ar trebui să fie capacitatea de comunicare.

Profesiunea juridică modernă se bazează mult pe o bună informare şi capacitatea de a transmite mesajele. Dacă magistratul nu poate obţine informaţii corecte prin comunicare ( sau dacă nu-şi poate transmite mesajul ), toată activitatea de cercetare juridică este ca o sămânţă aruncată în deşert.

Încă din anii 70 a devenit important studiul proceselor de comunicare. Au fost elaborate şi aplicate idei, tehnici şi modele noi în diferite domenii, cum ar fi, educaţia, managementul, sănătatea şi justiţia. A devenit limpede că aceste capacităţi de comunicare sunt esenţiale pentru îmbunătăţirea performanţelor. Procesele de comunicare pot fi astfel influenţate şi eficientizate.

Aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii “60 iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora în 1970 odată cu apariţia cărţii lui Julius Fast: Despre limbajul trupului.

Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbale; aceasta a fost atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica efficient.

După părerea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7% sunt verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55% sunt mesaje non-verbale.

Majoritatea cercetătorilor sunt în general de accord cu constatarea potrivit căreia comuicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale. De exemplu, o mână ridicată în sus de judecător şi îndreptată cu palma deschisă spre vorbitor transmite un mesaj cât se poate de clar în sensul că acesta trebuie să se oprescă.

Ca şi alte specii, omul este dominat de legi biologice care îi controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Rareori însă, omul este

141

conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce vocea sa spune cu totul altceva.

Din punct de vedere practic, de regulă, atunci când spunem despre cineva că este perspicace sau are intuiţie ne referim la capacitatea sa de a citi semnalele non-verbale ale altor persoane şi de a le compara cu cele verbale. Cu alte cuvinte, când spunem că presimţim că cineva ne-a minţit, de fapt remarcăm că limbajul trupului său şi cuvintele rostite de acea persoană nu concordă.

Femeile sunt în general mai perspicace decât bărbaţii şi acest fapt justifică ceea ce de obicei numim “intuiţie feminină”. Femeile au abilitatea înnăscută de a colecţiona şi descifra semnalele non-verbale şi de a observa cu un ochi atent detaliile mărunte. De aceea, puţini soţi îşi pot minţi soţiile fără să fie descoperiţi, în timp ce majoritatea femeilor pot cu uşurinţă trage pe sfoară bărbaţii, fără ca aceştia să realizeze ce s-a întâmplat.

In genere, în clasificarea comunicării sunt utilizate trei criterii: numărul de persoane, instrumentele (mijloacele) comunicării, obiectivele ei.

După instrumentele folosite, cea mai cunoscută clasificare împarte comunicarea în:

- verbală;

- nonverbală.

COMUNICAREA NON-VERBALĂ.

După cum reiese chiar din denumirea ei, se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale:

- corpul uman;

- spatiul sau teritoriul;

- imaginea.

1. Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece intervine în "întâlnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbrăcaminte, machiaj, tatuaj, mutilări); Ea recurge la mijloace ca: aparenţa fizică, gesturile, expresia feţei (mimica).

Legat de aparenţă o mare importanţă o are îmbrăcămintea persoanei, ca furnizor de informaţii adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele, mai ales în situaţiile în care îmbrăcămintea este aproape un mijloc instituţionalizat

142

(îmbrăcămintea de poliţist, de medic etc.). Uneori îmbrăcamintea "comunică" diverse trăsaturi caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intenţiile lor (intenţia de a se distinge, de a place ete.).

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoană; Jean Stoetzel le clasifică in trei categorii:

o gesturi autice (care nu au nici o legătură cu comunicarea, dar care trădează o anumită stare afectivă a individului, de exemplu, la un examen, o persoană îşi frământă mâinile, ţine creionul între dinţi, mişcă picioarele sub bancă);

o gesturi obişnuite (reverenţa diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor să răspundă la lecţie ete.);

o gesturi simbolice (prin care se exprimă aprobarea, indiferenţa, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).

Există chiar o ştiinţă a gesturilor, numită kinezica. Există însă nu numai o kinezică, ci şi o parakinezică, deoarece gesturile au intensitate, durată, întindere, amplitudine, ritmuri constante sau flux, caracteristici care se integrează contextelor psihologice, sociale. Studiind relaţia dintre cultură şi personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia că gestul reprezintă o a treia instanţă ce se interpune între cele doua noţiuni. El ajunge chiar la stabilirea unei stratificări sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali.

Corpul uman înseamnă nu numai aparenţa fizică sau gestică, ci şi expresia fetei, mimica cu un foarte mare rol în comunicarea nonverbală. Privirea, se pare, că se distinge ca element central al expresiei feţei. Susţinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de admiraţie, iubire, duşmănie, sinceritate etc. Cercetările au arătat că într-o conversaţie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc între 50%-60% în timpul conversaţiei. Prin expresia feţei putem stimula, orienta, decodifica şi înţelege intenţiile partenerului, susţine partenerul.

2. Comunicarea prin spaţiu sau teritoriu. Omul este extrem de grijuliu cu spaţiul în care trăieşte. El îşi delimiteazâ şi amenajează teritoriul în funcţie de nevoi şi împrejurări. Tocmai modul de delimitare şi amenajare a spaţiului "comunică" multe informaţii despre individ. Dintr-o perspectivâ sociologicâ şi antropologică, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1977).

143

Dintr-o perspectivă psihologică şi psihosocială ne ocupăm mai ales de ultimul tip de teritoriu, mai strâns legat de particularitaţile psihice ale omului. Studiul relaţiilor spaţiale, ca mod de comunicare, revine unei ştiinţe numite proxemica. Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spaţiale, distanţele fizice ale comunicârii.

Edward T. Hall excelează în studiul rolului distanţelor spaţiale în comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, apărută în 1966, este considerată a fi o veritabilă gramatică a spaţiului. După el,există patru tipuri de distanţe (intimă, personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcţăe de respectarea sau încalcarea lor fiecare dintre ele se asociază diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicarii. De exemplu,:

în distanţa intimă (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor, se exprimă involuntar unele vocale);

în distanţa personală (45-75 cm, până la maxim 125 cm vocea este normalâ, familiara);

în distanţa socială (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este plină şi distinctă, mai intensă);

în distanţa publică (3,60-7,50 m şi cu un minimum de peste 7,50 m, discursul este formalizat, gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).

3. Comunicare prin imagini. Viaţa modernă a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afiş, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema, televiziune). Comunicarea prin imaginea omniprezentă, crează un paradox: deşi mai puţin interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă - afectează un număr extrem de mare de persoane.Aşadar, intre reciprocitatea şi amploarea ei există o oarecare incompatibilitate, care se datorează tehnicii care nu oferă destinatarului posibilitatea de răspuns imediat; în timp ce toti oamenii ştiu să mânuiascâ limbajul, lucrul nu-i valabil şi pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalităţii dintre emiţător şi receptor. - o mare importanţă în această formă de comunicare o are mesajul lingvistic care însoţeşte imaginea, o completează sau o exprimă. Important este şi contextul, el făcând să varieze semnificaţia ei. Abraham Moles (1988) a stabilit chiar un indice de iconicitate,iar J. Bertin a efectuat studii asupra ''graficii, definită de el ca limbajul ochilor. Proliferarea comunicării prin imagini, deşi omniprezenta este considerată de unii autori ca reprezentând un fenomen de regresiune culturală, el

144

împiedicând dezvoltarea altor forme de comunicare (se pierde, de exemplu, gustul pentru lectură).

Mijloacele nonverbale ale comunicării au, în totalitatea lor, următoarele roluri: 1)de a transmite ceva (idei, informaţii, intentii, trăsaturi de caracter); 2)de a nuanţa şi preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativă sau dezaprobativă, receptivă sau nereceptivă); 3)de a ajuta persoanele să se exprime şi să se înţeleagă reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie să le însoţească pe cele verbale, în nici un caz nu pot acţiona independent). De Vito stabileşte şase funcţii ale comunicării nonverbale asociate celei verbale. Astfel, ea accentuează, completează, contrazice, reglează, repetă, substituie comunicarea verbală.

Observarea conştientă a propriilor noastre acţiuni precum şi ale altora este calea cea mai potrivită pentru a înţelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe şi mai interesante fiinţe de pe glob – omul.

VIOREL VOINEAG Judecător – Tribunalul Bucureşti

145