3.1. Obiectivele şi sarcinile antrenamentului sportiv

Obiectivul de bază al antrenamentului sportiv: obţinerea nivelului maximal

posibil de pregătire tehnico-tactică, fizică şi psihologică pentru fiecare individum,

marcat de specificul probei de sport şi imperativele de obţinere a rezultatelor înalte

în activitatea competiţională.

Obiectivul specific al antrenamentului sportiv: descoperirea posibilităţilor

volitive şi fizice în scopul pregătirii efective a sportivului pentru activităţile socio-

culturale ale comunităţii.

Antrenamentul sportiv este o componentă de bază în pregătirea sportivului. El

reprezintă un proces pedagogic bine organizat, direcţionat spre dezvoltarea unor

calităţi concrete, abilităţi şi capacităţi ce determină pregătirea sportivului pentru a

obţine rezultate de performanţă în proba de sport aleasă.

Perfecţionarea sportivă, în procesul de antrenament, prevede utilizarea

cumulativă a unor factori specializaţi de antrenament şi extracurriculari, care

permit a influenţa direcţionat asupra pregătirii sportivului, şi, ca finalitate, asupra

dezvoltării nivelului de capacitate motrică (antrenament) adaptat la un anumit tip

de activitate.

Scopul antrenamentului sportiv constă în obţinerea nivelului de pregătire

maxim posibil pentru fiecare sportiv luat în parte, condiţionat de specificul

activităţii competiţionale şi care asigură demonstrarea rezultatelor sportive

planificate în cadrul concursurilor importante.

Pentru realizarea acestui scop, în procesul de antrenament trebuie soluţionate

următoarele sarcini de bază (figura 3.1.):

1. Însuşirea tehnicii şi tacticii probei de sport alese.

2. Dezvoltarea capacităţilor fizice şi sporirea posibilităţilor de funcţionare a

sistemelor funcţionale a organismului, care asigură îndeplinirea exerciţiilor

competiţionale şi obţinerea rezultatelor planificate.

3. Perfecţionarea proceselor psihice, a funcţiilor calităţilor moral-etice, moral-

volitive, estetice şi intelectuale ale personalităţii sportivilor care determină

concentrarea şi mobilizarea maximală a eforturilor sportivilor în desfăşurarea

antrenamentelor şi competiţiilor.

4. Acumularea cunoştinţelor teoretice şi practice care permit organizarea

raţională a antrenamentul sportiv, dirijarea acestui proces, asigurarea colaborării

strînse dintre sportiv, antrenor, cercetătorul ştiinţific şi medic.

5. Perfecţionarea în complex a capacităţilor pentru atingerea nivelului de

pregătire necesar la concursurile şi competiţiile de bază ale sezonului.

Totalitatea sarcinilor expuse determină conţinutul antrenamentului sportiv.

Fiecare grupă de obiective este dependentă de particularităţile de bază ale pregătirii

sportivului în procesul de antrenament (tehnică, tactică, fizică, psihologică,

teoretică şi integrală). Ca rezultat a soluţionării acestor obiective se determină

nivelul scontat de pregătire fizică, tehnică şi alte tipuri de pregătire, care

caracterizează, în ansamblu, pregătirea sportivului spre performanţă în proba de

sport aleasă.

Nivelul de pregătire a sportivului la o anumită etapă a pregătirii sportive (în

perimetrul ciclului anual de antrenament şi de durată) determină nivelul de

performanţa a sportivului. La această etapă sportivul demonstrează cele mai înalte

rezultate sportive. Corelaţia dintre conţinutul antrenamentului sportiv, pregătirii şi

nivelul de performanţă este expusă în figura 3.2.

Mijloacele antrenamentului sportiv sunt necesare pentru a răspunde la

întrebările: cum putem spori nivelul pregătirii fizice, tehnice, tactice şi psihologice

a sportivului şi cum putem asigura pregătirea pentru realizarea performanţelor

sportive.

Întreg complexul de mijloace al antrenamentului sportiv ce este utilizat în

cadrul procesului de pregătire al sportivilor, poate fi divizat în două grupuri (fig.

3.3 ; 3.4).

Exerciţiile de antrenament propriu-zise reprezintă mijlocul principal, deoarece

utilizarea lor permite rezolvarea sarcinii principale a antrenamentului sportiv.

În dependenţă de asemănările şi deosebirile cu proba de sport selectată în

calitate de obiect de specializare, toate exerciţiile fizice se împart în exerciţii

competiţionale şi exerciţii de pregătire, iar cele din urmă, la rîndul său, în exerciţii

de pregătire specială şi exerciţii de pregătire generală.

Exerciţiile competiţionale reprezintă nişte acţiuni unitare sau o totalitate de

acţiuni ce servesc ca mijloc de desfăşurare a luptei competiţionale în aceeaşi

componenţă ca în timpul competiţiilor la proba de sport aleasă. De exemplu, în

atletism la ele se referă diferite feluri de aruncări: suliţei, discului, ciocanului; în

canotaj: canotaj academic, caiac-canoe pe anumite distanţe, slalom; în haltere:

exerciţii aparte de biatlon – smuls, împingere.

În acest sens, noţiunea de „exerciţii competiţionale” se identică cu noţiunea de

„probă de sport”.

Cînd este vorba de metodică deosebim: a) exerciţii competiţionale propriu-

zise ce sunt îndeplinite în condiţii reale ale competiţiilor sportive, în corespundere

cu regulile competiţiilor, stabilite pentru proba dată; b) formele de antrenament ale

exerciţiilor competiţionale ce corespund cu exerciţiile competiţionale conform

totalităţii acţiunilor şi orientării generale, dar se deosebesc de ele conform

particularităţilor de regim şi formelor acţiunilor. Acestea sunt aşa numitele forme

model ale exerciţiilor competiţionale.

Principiul antrenamentului sportiv reprezintă o reflectare a legităţilor

cunoscute în sfera dată a activităţii practice, ce trebuie respectate şi utilizate de

antrenor în timpul organizării şi desfăşurării antrenamentelor şi competiţiilor

sportive. Acestea sunt cunoştinţe folosite în calitate de practică regulativă.

În teoria antrenamentului sportiv se folosesc diferite principii ce dispun de

diferite sfere de influenţă, de un nivel mai înalt sau mai puţin înalt de abstractizare,

reflectă legităţile generale şi particulare de pregătire a sportivilor, adică se află în

relaţii ierarhice. Există principii pedagogice generale ce corespund unei activităţi

instructiv-educative, inclusiv şi antrenamentului sportiv ca proces pedagogic

organizat. Este vorba nu doar de principiile didactice (conştient, activ, intuitiv,

sistematic ş.a.), ci şi de principiile educaţiei (principiul dezvoltării multilaterale a

personalităţii, ştiinţific, principiul interferenţei dintre educaţie şi viaţă etc. (figura

3.5.).

Totuşi, ele nu reprezintă întregul sistem de principii ce trebuie utilizate în

activitatea antrenorului. Aici sunt foarte semnificative principiile dezvoltării

capacităţilor fizice – regularitatea acţiunilor pedagogice, progresarea şi limita

adapţional-adecvată în stimularea efectului acţiunilor pedagogice ş.a.