Adrian Popescu UN PREOT UNIONIST 3

CENTENARUL MARII UNIRI

Gelu Hossu EPISCOPUL IULIU HOSSU ȘI MAREA UNIRE ÎN PRESA ANULUI JUBILIAR 1968 (I) 4

Ruxandra Cesereanu PROFESORUL NICOLAE MĂRGINEANU ȘI CARDINALUL IULIU HOSSU 11

Ion Igna DELEGAT LA ALBA IULIA, 1918: PĂRINTELE ALOISIE TĂUTU 13

Iuliu Pârvu UN EVENIMENT EDITORIAL: ION AGÂRBICEANU, OPERE, VOLUMELE VII-VIII 15

CENTENARUL MARII UNIRI

Petru Poantă UNIVERSITATEA (III) 17

Gellu Dorian [POEM] 19

Maria Fărîmă POEZIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 21

EVOCARE: NICOLAE BOT

participă Ion Taloș, Dumitru Rusan, Cornel Cotuțiu, Eleonora Sava, Achim Stoian, Alexander Baumgarten, Iulia Hossu, Ileana Benga, Sorin Sabău 22

Vasile Igna NICOLAE MAREȘ 80 34

CRONICA LITERARĂ

Ion Pop UN CRONICAR LA SNAGOV 35Victor Cubleșan CU CE SE HRĂNEȘTE O GAURĂ 36Alex Ciorogar ISTORIA LITERARĂ DE LA HERDER LA ROUSSEAU 38

PROZĂ

Ioan Derșidan VIAȚA BATE FILMUL 40

Andrei Zamfirescu EXPLORĂRI TEORETICE ALE ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE ÎN CONTEXT TRANSNAȚIONAL 45

Maria Chiorean DEZBATERILE LUI DESCARTES, EDIȚIA 21 47

Emil Iulian Sude [POEME] 48

TRADUCERI

Autoportret în oglinda convexă (26): John Updike (traducere și prezentare de Alex Văsieș) 49

Ștefan Manasia CARTEA DE MIJLOC A UNUI JEDI DE PROVINCIE 51

Ion Buzași ȚIGANIADA ÎNTR-O VERSIUNE MODERNIZATĂ 52

PAGINA LICEENILOR

Iulia Iacob LOGODNE 54

Adrian Emil Rus UNICORNI ÎN CAPTIVITATE 56

Titu Popescu MORALITATEA ROMÂNILOR 57

RECENZII

Andrei Zamfirescu O INCURSIUNE FANTOMATICĂ ÎN SULINA 58Ana Darie CĂUTÂND TĂRÂMUL FĂGĂDUINȚEI 58Anda Duman DESPRE SINGURĂTATE ȘI VICIILE AFERENTE 59

ARTE

Virgil Mihaiu LUMINOSUL DOR LUSITAN AL LUI VALERIU TUREA 60Cristina Pascu CHRISTIAN DIOR – SUCCESUL UNUI COMPOZITOR RATAT 61

JAZZ CONTEXT

Virgil Mihaiu NEASTÂMPĂRATUL JAZZ CUBANEZ (I) 63

revistă culturală editată de Uniunea Scriitorilor din România finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale

Anul LXIX * nr. 4 (834) * aprilie 2018

Director: Adrian Popescu Redactor șef: Ruxandra Cesereanu

Redactori: Victor Cubleșan, Vlad Moldovan, Radu Toderici Redactor asociat: Virgil Mihaiu

Consiliul consultativ: Aurel Rău, Ion Pop, Titu Popescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Vlad

http://revisteaua.ro/

Revista se găsește de vânzare la sediul redacţiei din Cluj, str. Universităţii nr. 1.Abonamente se pot face la Uniunea Scriitorilor din România, Calea Victoriei nr. 133, București

(contact: steluta.pahontu@gmail.ro și dl. Eugen Crișan tel. 0212127988 sau 0727872276)

Revista Steaua încurajează dezbaterile de idei, polemicile principiale, dar nu se identificăneapărat cu opiniile exprimate de acestea.

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolelor aparţine autorilor.

ISSN 0039 – 0852

Ilustraţia numărului și coperta: Valeriu Turea

3

STE

AUA

4/2

018

Un preot unionistAdrian Popescu

Conduşi de fruntaşii satelor şi ai micilor oraşe de câmpie, mulţi locuitori din Transilvania ajung,

într-o atmosferă entuziastă, la Marea Adunare de la Alba Iulia, aşa cum ne relatează un participant din judeţul Mureş, protopopul Ioan Roman, într-un nu- măr aniversar din revista Vatra, 12/1975. Entuziasmul nu umbreşte conştiința limpede a momentului, observa acelaşi intelectual, care călătorise împreună cu profesorul Ion Chinezu, criticul cunoscut, şi cu prefectul judeţului. Lucrurile se așază încet în matca lor firească, nu apar nici înainte, nici după Unire, acolo, conflicte etnice româno-maghiare. După 1918, urmează o perioadă de calm, de spor pe toate planurile, sunt fastele, chiar dacă nu perfectele noas-tre decenii interbelice. Urmează războiul, iar prin Diktatul de la Trianon România Mare este ciuntită. Ioan Roman, personaj simbolic, nu numai real, suges-tiv pentru soarta multor intelectuali români ai vremii, se refugiază în ţară, de frica persecuţiilor antiromâ-nești tot mai intense. Urmează epoca postbelică a pătrunderii comunismului într-o Românie refăcută în graniţele sale dinainte de cel de-al Doilea Război, dar ocupată ideologic, economic, cultural. Un alt moment de încercare survine acum, nu numai pentru protopopul unit de la Iernut, ci pentru o comunitate – scoaterea în afara legii a Bisericii Române Greco-Catolice Unite cu Roma. Biserica unită fusese cea care pregătise Unirea și acum era urmărită și persecutată pentru a trece la ortodoxie.

Din ANR-Alba, Fondul MRU, Dosarul 3597/1948, făcut public de către Horea Cosmovici, unul dintre cercetătorii arhivelor referitoare la consecinţele Decretului 348 din ziua și luna (nefastă coincidenţă) multașteptatei Unirii din 1 Decembrie 1918, aflăm prin ce probleme de conștiinţă și chinuri fizice a trecut protopopul Ioan Roman. Scrisoarea lui adre-sată episcopului Iuliu Hossu este un document nu lipsit de epicitatea dureroasă şi de descrierea circumstanţelor în care a avut un moment de slăbi-ciune în această veritabilă vânătoare de suflete.

„În ziua de 28 sept. a. c. eram în cancelaria proto-popească rezolvând lucrări curente, deodată intră trei persoane necunoscute. Mărturisesc sincer că m-a cuprins un fior rece, crezând că sunt de la Siguranţă, ca să mă ridice acum pentru a treia oară… Prezentându-se am aflat… că sunt delegaţii guvernului pentru a

aduna semnături și adeziuni la Unificarea Bisericilor… Am refuzat categoric și cu multă amărăciune să semnez… După o zi adică în 29 sept. seara am fost invitat la Postul de Jandarmi. Am fost împreună cu soţia, care nu m-a lăsat singur căci eram bolnav și bănuia că voi fi ridicat… Am plecat la Sibiu unde m-am prezentat la Direcţia Securităţii, unde îndată am fost izolat, fără mâncare și în frig, păzit, deşi eram bolnav. Între timp au venit acolo şi părintele Victor Aron, protopopul Sibiului, care spunea că Sfinţia Sa semnează, căci a vorbit cu pr. Cosma, care scăpând din «Celula Neagră» după două zile, a spus că dacă i-ar fi cerut să semneze sentinţa de moarte, o semna, numai să nu ajungă acolo. Această poveste m-a întris-tat și slăbit mult. Eram ca un disperat. Pe la ora 5 a venit la Siguranţă Păr. Belașcu cu alţi preoţi și mireni. Care mi-a zis că dacă semnez o listă voi scăpa. În starea în care mă găseam, am zis că semnez, numai să scap… Pentru ca să dovedesc că nu ader la unificare, îndată ce am sosit acasă… am trimis o telegramă și o scrisoare recomandată Părintelui Protopop Victor Aron, pe care l-am rugat și autorizat să comunice comisiei că revoc semnatura data în ziua de 30 sept. și nu ader la unificare… În Iernut oamenii puterii mi-au pus în vedere că îmi rup picioarele dacă mai intru în biserică, de aceea în 3 oct. am fost silit să iau drumul pribegiei… Cu umilinţă fiască rog, Preasfințite, a mă considera un neclintit fiu al Bisericii și de slujitorul care poate să fi greşit, dar nu a trădat…”

Răspunsul eroicului ierarh Iuliu Hossu conţine o blândă mustrare a slăbiciunilor protopopului de Iernut și o îngrijorare nu pentru soarta proprie, ci pentru cea a Bisericii persecutate. „Nădăjduim că în viitor, dacă vei mai ajunge în atare împrejurare, vei fi mai precaut în punerea semnăturii pe acte care ar putea atinge ceea ce are omul mai scump – credin-ţa. În urma plecării Fr. Tale suntem foarte îngrijoraţi de soarta parohiilor din districtul Iernut cu care nu mai avem aproape niciun contact. Nu mai este nimeni acolo care să ţină legătura – cel puţin de la distanţă – cu preoţii pentru a-i încuraja în aceste zile de încercare asupra Bisericii Domnului’’

Cele trei virtuţi cardinale le găsim în grad eroic în acest răspuns demn și patern – credinţa (în Pronie), speranţa (dincolo de speranţă), iubirea (pentru cei care au avut un moment de slăbiciune).

EDIT

ORI

AL

4

STE

AUA

4/2

018

centenarul Marii Uniri

Episcopul Iuliu Hossu ºi Marea Unire în presa anului jubiliar 1968 (I)

Gelu Hossu

Dosarul de urmărire informativă întocmit de Securitate episcopului Iuliu Hossu dezvăluie

faptul că în toamna anului 1968 autorităţile comu-niste de la București au permis câtorva jurnaliști și cercetători să întreprindă vizite de documentare la Mănăstirea Căldărușani, sperând că ierarhul, care timp de douăzeci de ani a refuzat cu hotărâre toate ofertele trecerii la ortodoxie, va fi convins, „pe baza sentimentelor patriotice”, să participe la serbările prilejuite de semicentenarul Marii Uniri. Reușita acţiunii ar fi creat o puternică sursă propagandisti-că pentru ofensiva naţional-comunistă desfășurată de Nicolae Ceaușescu în Occident. Încercările s-au izbit însă de două condiţii impuse de episcopul Hossu: va participa la festivităţile de la Alba Iulia doar dacă va fi invitat în calitate de reprezentant al Bisericii Greco-Catolice, repusă în drepturile constituţionale, iar materialele și interviurile pe care le va oferi presei vor trebui publicate în forma originală, fără a fi eliminate numele lui Iuliu Maniu și Vaida-Voevod.

*

Prima tentativă de atragere a episcopului Iuliu Hossu de partea noii puteri are loc la mijlocul lunii februarie a anului 1967, când Ion Rodeanu, director în cadrul Departamentului Cultelor, îl vizitează la mănăstirea Căldărușani, folosindu-se de pretextul unei documentări istorice asupra evenimentelor din 1 decembrie 1918. Încercarea directorului se soldează cu un eșec, deoarece episcopul refuză să-i ofere detalii asupra faptelor petrecute în urmă cu cincizeci de ani (ACNSAS, I000736, vol. IV, f. 31).

După aproape douăzeci de ani de la momen-tul desfiinţării Bisericii Greco-Catolice, conștiinţa

colectivă a preoţilor și credincioșilor rezistenţi este încă puternic stăpânită de convingerea că episco-pul Iuliu Hossu a avut un rol hotărâtor în înfăptuirea Marii Uniri. În schimb, noua elită comunistă de la București, prin preluarea subită a retoricii naţiona-liste și a aparatului propagandistic de falsificare a istoriei, reușește să ridice la suprafaţă un nou tip de funcţionar al statului represiv, comunistul neaoș. Pe marginea unui note informative, în conţinutul căreia episcopul este considerat a fi „printre primii exponenţi ai unor personalităţi din Transilvania participante la evenimentele legate de unire”, un ofiţer superior al Securităţii notează: „Nu este așa. Hossu era un element periferic atunci și nu a avut niciun rol deosebit. Mai documentaţi-vă!” (ACNSAS, I000736, vol. IV, f. 124).

Pe ciorna atașată unei alte note a Securităţii, este formulat un alt „adevăr istoric”, care va rămâne consemnat pentru multă vreme în manualele școlare: „Se pare că proclamaţia a citit-o Vasile Goldiș” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 328).

Efectul acestor atitudini este observat de însuși episcopul Hossu, care le declară cu amărăciune celor din familie că de-a lungul vieţii a fost primit de împăraţi, regi și oameni de stat importanţi, iar fraţii săi români îi trimit, pentru a purta discuţii, doar „strajameșteri”, adică sergenţi-majori, referin-du-se la directorul Rodeanu de la Departamentul Cultelor. În schimb, în inimile preoţilor și credin-cioșilor greco-catolici renasc speranţele reînfiin-ţării cultului greco-catolic, alimentate desigur de numeroasele știri contradictorii legate de vizita premierului sovietic la Vatican. Circulă de aseme-nea zvonul conform căruia Iuliu Hossu va călători împreună cu patriarhul Iustinian la Roma. Din acest motiv, alegerile pentru postul de mitropolit la Sibiu ar fi fost amânate, până când episcopul va

5

STE

AUA

4/2

018

fi convins să preia jilţul vacant (ACNSAS, I000736, vol. IV, ff. 104, 112, 115, 126, 128).

Semnalele Vaticanului, transmise pe calea undelor, sunt cu totul altele. În data de 3 decem-brie 1967, în două rânduri, la ora 13 și la ora 22.45, postul de radio Vocea Germaniei, cu sediul la Köln, difuzează următoarea știre: „Papa Paul al VI-lea a transmis un mesaj episcopului român Iuliu Hossu cu prilejul aniversării a 50 de ani de la hirotonirea sa. Mesajul a fost transmis la Mănăstirea Căldărușani, în apropierea Bucureștiului, unde se află episcopul […] de la arestarea sa din 1948” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 153).

În cursul serii știrea este preluată de postul de radio BBC.

Numărul din 4 decembrie 1967 al jurnalului oficial al Vaticanului, L’Osservatore romano, publică mesajul Papei Paul al VI-lea către Episcopul Iuliu Hossu, O viaţă pentru cauza lui Christos, prilejuit de împlinirea a 50 de ani de episcopat, din cuprinsul căruia se disting vorbele de îmbărbătare: „Primește dar sincerele noastre urări de bine, izvorâte din inimă, fiindcă știm prea bine că în acest lung șir de ani ai păstoririi tale ai strălucit în fapte nobile și ai cules în cursul lor un seceriș bogat, pentru care cerem Domnului răsplata cuvenită servului Său credincios și smerit” (ACNSAS, I000736, vol. IV, f. 323; vol. VII, f. 151).

În aceeași zi, Radio Vatican transmite în între-gime articolul publicat în L’Osservatore romano, în conţinutul căruia este prezentată o amplă biografie a episcopului, cea mai mare parte a acesteia fiind dedicată perioadei de după anul 1948. Emisiunea

se încheie cu vocea Papei Paul al VI-lea, care citește în limba latină mesajul transmis episcopului Iuliu Hossu, pe fondul sonor al clopotelor Bazilicii Sfântul Petru, care se propagă până în Dealul Mitropoliei, la urechile Patriarhului Iustinian, postat în faţa unui aparat de radio (ACNSAS, I000736, vol. VII, ff. 154, 341).

În data de 5 decembrie, Europa liberă consacră evenimentului o emisiune specială, în cuprinsul căreia se afirmă răspicat adevărul istoric, potrivit căruia Iuliu Hossu „se numără printre aceia care au jucat un rol hotărâtor în zilele măreţe din preajma zilei de 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit unirea tuturor românilor”.

„De altfel, apreciază realizatorul emisiunii, cele două biserici române, ortodoxă și unită, au luptat mână în mână pentru realizarea marelui ideal naţional al unirii tuturor românilor. De aceea s-ar impune în chip imperios acum, când au început pregătirile pentru sărbătorirea a 50 de ani de la marele act al unirii, ca și Episcopul Iuliu Hossu, unul din marii ei făuritori, să fie repus la locul care i se cuvine în istoria neamului și a bisericii noastre creștine” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 151).

În data de 17 decembrie 1967, în cadrul emisi-unii Lumea creştină, Europa liberă evocă din nou personalitatea și activitatea celui numit de popor „episcop al vizitaţiilor canonice”, arhiereul care „se găsește cu domiciliul fixat la mănăstirea de la Căldărușani, nefiindu-i îngăduit să exercite funcţia sa pastorală pentru credincioșii săi”. Vorbitorul apreciază că pe parcursul celor 50 de ani de episco-pat ierarhul s-a dovedit a fi unul dintre principalii

Pagi

nă d

in C

onte

mpo

ranu

l

6

STE

AUA

4/2

018

stâlpi de sprijin ai Bisericii Greco-Catolice, instituţie în jurul căreia a gravitat, timp de două veacuri și jumătate, lupta pentru existenţă socială, naţională și religioasă a românilor ardeleni. Aceste merite spirituale și naţionale au fost evidenţiate în circula-ra transmisă de episcopat clerului greco-catolic în data de 29 iunie 1948: „Biserica Română Unită din Ardeal era una cu poporul, care lupta pentru exis-tenţa sa omenească și creștină. Să spunem că ea a fost în slujba poporului ar fi prea puţin; ea a fost însuși poporul lui Dumnezeu, care lupta pentru existenţa sa omenească” (ACNSAS I000736, vol. VII, f. 336).

„Marele Sfat Naţional, continuă crainicul, l-a delegat, împreună cu alţi membri, să ducă Regatului României hotărârile luate la Alba Iulia, prin care Transilvania s-a unit cu patria mamă. Acest succes spiritual și politic, această realizare a unităţii naţionale, pentru care s-a luptat veacuri de-a rândul, a fost pentru Preasfinţitul Hossu rezul-tatul unei neclintite statornicii și a unei tării sufle-tești, pe care Sfântul Părinte o numește admirabilă” (ACNSAS, I000736, vol. VII, ff. 72, 180).

*

La începutul anului 1968, în condiţiile restabilirii contactelor diplomatice cu Sfântul Scaun, odată cu vizita oficială întreprinsă de Ion Gheorghe Maurer la Vatican, autorităţile de la București readuc în discuţie problema participării episcopului Iuliu Hossu la sărbătorile care se vor desfășura de 1 decembrie la Alba Iulia. Tatonat în acest sens de stareţul Mănăstirii Căldărușani, episcopul Iuliu Hossu îi destăinuie acestuia că este conștient de importanţa evenimentului, dar atâta vreme cât statul nu recunoaște Biserica Greco-Catolică, el nu poate participa la solemnităţi, deoarece în 1918 nu avea o calitate privată, ci una de reprezentare. În plus, așteptările sale sunt concentrate asupra scrisorii expediate în data de 8 decembrie 1967 Consiliului de Miniștri al R.S.R., prin care a solicitat acodarea unei audienţe (ACNSAS, I000736, vol. VII, ff. 175, 357).

Sperând că noua conducere a statului va da curs cererii sale și va fixa un orizont rezonabil pentru momentul repunerii Bisericii în drepturi, episcopul îi solicită lui Alexandru Olteanu, soţul nepoatei sale, să-i procure textul proclamaţiei pe care a citit-o la Alba Iulia în anul 1918 și fotografia realizată cu acea ocazie. Elena, o rudă angajată la Biblioteca Academiei, i-a divulgat lui Alexandru Olteanu informaţia conform căreia o comisie formată din istorici este mandatată de conducerea statului să

pregătească un material documentar despre Marea Unire. În acest scop, câţiva cercetători din cadrul comisiei se vor deplasa la Căldărușani pentru a-i solicita episcopului un interviu. Elena transcrie textul Proclamaţiei din cartea intitulată Gheorghe Pop de Băseşti, scrisă de canonicul Ioan Georgescu, și recuperează din arhivele Bibliotecii Academiei fotografia originală. După această fotografie, Alexandru Olteanu realizează mai multe cópii, pe care i le oferă episcopului (ACNSAS, I000736, vol. VII, ff. 141, 149, 177).

Interes pentru atragerea episcopului spre impe-rativele propagandistice ale noii puteri manifestă și Patriarhul Iustinian, care îi adresează în data de 7 aprilie invitaţia de a participa la serbările Marii Uniri: „Să ne vedem la Alba Iulia și să ne săru-tăm cum te-ai sărutat în 1918 cu Miron Cristea” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 305).

*

Semicentenarul Marii Uniri le-a oferit comuniș-tilor naţionaliști ai partidului și ai securităţii o bună ocazie pentru a se poziţiona optim în încordarea politică din timpul evenimentelor din Cehoslovacia. A constituit de asemenea o conjunctură propice pentru infiltrarea unor agenţi acoperiţi în rândurile rezistenţei anticomuniste din ţară și din Occident și un bun prilej pentru jurnaliștii încă nepervertiţi de retorica naţional-comunistă să opereze câteva modeste reparaţii aparatului oficial de falsificare a istoriei.

Urmând itinerariile materialelor pe care diferiţi ziariști le-au întocmit la Căldărușani, se desprind câteva accidente jurnalistice consemnabile, legate de revistele Tomis, Contemporanul, Tribuna, Steaua, Astra, Scânteia și de emisiunile postului de radio Europa liberă. Chiar dacă în forme tolerate, mani-pulate și de cele mai multe ori cenzurate, aceste „accidente jurnalistice” relevă câteva aspecte importante ale personalităţii episcopului Iuliu Hossu și ale rolului său în Marea Unire.

Scânteia și Contemporanul

În data de 9 octombrie 1968, Gheorghe Nenciu de la Departamentul Cultelor îi însoţește la

Mănăstirea Căldărușani pe Paul Anghel, redactor al ziarului Scânteia, și pe Ion Miclea, fotoreporter al revistei Contemporanul. Cei doi ziariști intenţi-onează să realizeze un interviu cu episcopul Iuliu Hossu „despre împrejurările și oamenii care în 1918 au contribuit la actul de la 1 decembrie”. Pentru a nu crea suspiciuni, Gheorghe Nenciu își ascunde

7

STE

AUA

4/2

018

calitatea de reprezentant al Departamentului Cultelor (evident și pe cea de agent al Securităţii, pe nume „Ninescu”), prezentându-se drept gazetar și scriitor. Reacţia episcopului este imediată: „Nu fac nicio declaraţie. Voi face numai după ce voi fi primit în audienţă la Conducerea de Stat”.

Pe măsură ce gazetarii pomenesc nume și evocă momente ale Marii Uniri, episcopul se implică în discuţii, amintind că pe când avea 32 de ani a fost primit de Împăratul Austriei, în vreme ce conducerea ţării sale nu se obosește să-i formule-ze un răspuns la modesta sa cerere de primire în audienţă. Episcopul readuce în discuţie nedrepta-tea aplicată Bisericii Greco-Catolice, desfiinţarea acesteia printr-un decret promulgat cu cinism în data de 1 decembrie: „Eu sunt împăcat în conști-inţa mea cu toate greutăţile prin care am trecut în cei douăzeci de ani și nu blestem pe nimeni. Sunt însă tulburat de faptul că Biserica Ortodoxă vrea, așa cum am auzit, să serbeze douăzeci de ani de la «trecerea» Bisericii Greco-Catolice. E greu să înţe-leg cum pot fi serbaţi cincizeci de ani de la Unire și totodată douăzeci de ani de la tragedia noastră din 1948”.

„Împrejurările din 1948, încearcă Paul Anghel să contracareze afirmaţiile episcopului, au fost deter-minate de un complex extern, pe care permanent trebuie să-l avem în vedere. Ne este necesară multă cuminţenie. Vecinii nu trebuie făcuţi atenţi asupra noastră. O agitaţie pe problema greco-catolică, înţelegeţi și dumneavoastră, n-ar fi utilă liniștii poporului”.

Trecând peste incident, când află că Ion Miclea de la Contemporanul este greco-catolic originar dintr-o comună de lângă Cluj, Iclod, Iuliu Hossu își amintește de sărbătoarea Sfintei Maria din vara anului 1948: „În 15 august, la Nicula, mi-au ascultat predica 50.000 de oameni. Erau zvonuri că Biserica Greco-Catolică va fi desfiinţată. Eu i-am asigurat că acest lucru nu se va întâmpla. Dar în octombrie [vestea] a venit ca un trăsnet”.

În cursul verii, imediat după evenimentele din Cehoslovacia, fotoreporterul Ion Miclea a fost invitat în Italia de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan, pentru a realiza albumul Romania antiqua, programat să apară la Editura Nagard din Milano și, în paralel, la Editura Meridiane din București. La Roma, în timpul unei recepţii oferite de Vasile Cristea, episcopul românilor greco-catolici din diaspora, Miclea l-a auzit pe acesta spunând: „Hossu nu va participa, chiar dacă va fi chemat, la 1 decembrie la Alba Iulia, decât dacă se va reînfiinţa cultul greco-catolic” (ACNSAS, I000736, vol. VII, ff. 127, 233, 263).

La despărţire, episcopul Iuliu cedează rugămin-ţilor celor trei reporteri și acceptă să-i reprimească într-o altă zi, chiar dacă iniţial a condiţionat acorda-rea interviului de răspunsul autorităţilor la cererea sa de primire în audienţă. După o săptămână, la următoarea întâlnire, episcopul le istorisește ziariș-tilor șirul evenimentelor pe care le-a trăit în prima zi de decembrie a anului 1918. La revenirea în București, Paul Anghel îl vizitează pe Traian-Ştefan Hossu, fratele episcopului, căruia îi relatează că va publica un articol în suplimentul din noiembrie al ziarului Scânteia, realizat pe baza informaţiilor pe care le-a obţinut la Căldărușani (ACNSAS I000736, vol. VII, ff. 204, 233, 263).

Articolul, intiulat „Printre cei 100.000. Anchetă-reportaj în rândul unor participanţi la marele act al Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918”, apare pe prima pagină a suplimentului și continuă până pe pagina a noua. Încă de la primele fraze, în text sunt inserate sintagmele „noii istorii”, dreptatea socială, neatârnarea și unitatea naţională, dezide-rate comune ale românilor din cele trei provincii, manifestate în „marile războaie de clasă și în marile războaie de apărare care au frământat necontenit acest pământ”. Sunt de asemenea stabilite repe-rele istorice, care în următoarele două decenii vor fi prezente în orice text legat de Marea Unire: anii

Pagi

nă d

in S

cânt

eia

8

STE

AUA

4/2

018

1600, 1848, 1859 și 1918, ultimul fiind marcat de „zguduirea tectonică a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917”.

Primul intervievat este un moţ din Vascău, Moș Pintea, care reproduce bucuria trăită în urmă cu cincizeci de ani recitând din Manifestul către moţi, din octombrie 1918: „Moţilor, fraţilor! Nu mai este împărat! Ceasul izbăvirii a sunat! Noi, românii, suntem stăpâni pe soarta noastră!”. Cernut prin sita „amintirii luptei de clasă împotriva exploatării burgheze” și descompus în lozinci, „glasul chemării moţilor” este actualizat ideologic de autor prin vocea unui nepot de miner: „Moţilor, fraţilor! Să ne îmbrăţișăm ca fraţii, în arme, pe pământul Transilvaniei. Va fi al ţăranului care-l muncește, al minerului care-l scormonește, al României care-l păzește”.

Pentru trecerea de la particular la general și conceptualizarea sintagmelor, șirul mărturiilor este întrerupt de intervenţia lui Ştefan Pascu, istoricul considerând că „lupta pentru înfăptuirea idealului naţional [...] trece aproape exclusiv în sarcina popu-laţiei din Transilvania”, fără a aminti de contribuţiile lui Iuliu Maniu și Vaida-Voevod, oferind prim-planul muncitorimii și Partidului Social-Democrat. După această întrerupere, articolul continuă cu mărtu-riile celor care în 1918 trăiau „epopeea drumului spre Alba Iulia”: profesorul Eugen Hulea, generalul în rezervă Vasile Barbu, doctorul Dominic Stanca, ţăranul Eugen Teodorescu, timișoreanul Traian Novac, notarul Laurenţiu Oanea, Cornelia Barbu, Călina Mureșanu, Tiron Albani, Enea Grapini etc.

Paul Anghel încheie ancheta cu o mostră desprinsă din noul discurs, care își face tot mai puternic simţită prezenţa în spaţiul editorial al vremii: „Sărbătorind jumătatea de secol care s-a împlinit de la Unirea din 1918 – vis secular al poporului român – sărbătorim biruinţele României socialiste, sărbătorim patria prin trecutul ei glorios, prin prezentul ei înălţător, prin viitorul ei măreţ” (Paul Anghel, Supliment Scânteia, nr. 6, 1968, p. 1).

Despre Episcopul Iuliu Hossu, articolul nu pomenește niciun cuvânt.

Contemporanul din 8 noiembrie 1968 publică o cronică a lui Miron Constantinescu, „Toamna 1918” la Viena în 1968, despre lucrările unui simpo-zion internaţional, desfășurat în sala Senatului Universităţii din Viena, cu tema Descompunerea imperiului habsburgic şi noua ordine europea-nă. Istoricii români participanţi, Ştefan Pascu, Constantin Nuţu și Miron Constantinescu, au evidenţiat contribuţia Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie la „zdruncinarea temeliilor monarhiei”, toamna anului 1918 devenind astfel anotimpul

„desăvârșirii unităţii statelor succesorale naţiona-le, printre care și apariţia Austriei ca stat de sine stătător”.

„Simpozionul a avut deci implicit și caracterul unei sărbătoriri a nașterii ţării gazdă”, mai ales că, fabulează autorul, istoricii austrieci „au ţinut să precizeze că destrămarea monarhiei a constituit o necesitate și că poate fi considerată un punct de plecare pentru cristalizarea naţiunii austriece și a statului naţional independent și suveran al Austriei”.

Pe aceeași pagină, Petre Constantinescu-Iași prezintă rezultatul cercetării comisiei de istorici ai Academiei: Istoria României, volumul VI. Primul capitol al lucrării tratează perioada 1919-1921, care „coincide cu avântul luptelor revoluţionare, al căror corolar a fost crearea Partidului Comunist Român”. Desigur, asupra acestor evenimente Episcopul Hossu nu ar fi avut cum să furnizeze detalii, în cazul în care echipa academică s-ar fi deplasat la Căldărușani, așa cum se zvonise în anul precedent (Miron Constantinescu, Contemporanul, nr. 45, 1968, p. 8).

Numele fotoreporterului Ioan Miclea este de negăsit în caseta redacţională a Contemporanului. De altfel, fotografiile publicate în paginile revistei nu sunt numeroase, cea publicată în numărul din 29 noiembrie, în care este prezentat Nicolae Ceaușescu intrând triumfal în Cetatea Bălgradului, nu pe un cal alb, ci așezat pe șaua unui bolid decapotabil, neputând fi atribuită cu certitudine fotoreporterului (Contemporanul, nr. 48, 1968, p. 1).

Intervenţia Europei libere

În seara zilei de 28 octombrie 1968, în cadrul rubri-cii America în sunet şi imagini, difuzată de Europa

liberă, Dan Vâlceanu citește un material legat de slujbele oficiate pentru pomenirea episcopilor uniţi care au murit în închisori. Parastasele s-au celebrat în ziua precedentă, duminică, în toate bisericile greco-catolice din Statele Unite, „pentru odihna sufletelor răposaţilor episcopi uniţi Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Traian Frenţiu, Alexandru Rusu și Ioan Suciu, arestaţi de autorităţile române acum douăzeci de ani și decedaţi în captivitate”. De asemenea, s-au rostit ectenii pentru întărirea sufletească a Episcopului Iuliu Hossu, reţinut în mănăstirea Căldărușani. În cadrul aceleiași emisi-uni, Dan Vâlceanu prezintă înregistrarea unei convorbiri telefonice cu președintele Asociaţiei Românilor Catolici din America, părintele George Mureșan, care a remarcat prezenţa la aceste litur-ghii a numeroși credincioși români ai bisericilor

9

STE

AUA

4/2

018

ortodoxe și protestante (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 261).

După trei zile, la Căldărușani își fac apariţia monseniorii Giovanni Cheli și Petru Tocănel de la Curia Romană, însoţiţi de preotul Mircea Todericiu din S.U.A. Cei trei vizitează România cu acordul lui Ion Gheorghe Maurer, în urma întâlnirii pe care acesta a avut-o cu Suveranul Pontif, în cadrul căreia partea română „a recunoscut […] unele nedreptăţi pe care le-a făcut și acum încearcă să le repare”. În camera episcopului, monseniorii îi găsesc pe Gogu Floran și pe Adriana Kiseleff, care se recomandă a fi ziariști ai revistelor Tribuna și Tomis. Aflat în încurcătură, episcopul este „salvat” de Adriana Kiseleff, care își arată disponibilitatea de a-i primi alături de ei pe cei doi vizitatori de la Roma, deoarece „nu au nimic secret, redactează un articol pentru unire” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 85; vol. VI, f. 11).

Petru Tocănel îl anunţă pe Episcopul Iuliu Hossu că Sfântul Părinte Paul al VI-lea a luat decizia de a-l include în Colegiul Cardinalilor. Ca semn al recunoașterii pontificale, îi înmânează un inel și o cruce pectorală, apoi îi transmite în mod oficial: „Papa mi-a declarat că Sfântul Scaun nu va aban-dona niciodată Biserica Greco-Catolică” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 85).

Vizitatorii îl avertizează că întreaga convorbi-re va fi înregistrată pe banda unui magnetofon minuscul, de dimensiunile unei cutii de chibrituri. Considerând că declaraţiile sale nu dăunează regimului comunist, Iuliu Hossu își exprimă acor-dul (ACNSAS, I000736, vol. VI, f. 4). În cadrul discu-ţiilor care urmează, monseniorii îl informează pe noul cardinal asupra faptului că Suveranul Pontif a întocmit o scrisoare oficială către guvernul României, cu prilejul sărbătorii semicentenarului Marii Uniri, documentul fiind înmânat secreta-rului ambasadei române de la Roma. Guvernul României are tot interesul să încheie un acord cu Vaticanul, însă problema cea mai dificilă în cadrul tratativelor este cea a Bisericii Greco-Catolice, cu privire la care părţile nu sunt dispuse să ofere concesii. Între timp însă, spune Petru Tocănel, Mircea Todericiu a propus o „specie” de soluţio-nare a problemei, care emite pretenţia evitării obstacolului diplomatic: „Proiectul prevede să se creeze o ierarhie unică pentru conducerea Bisericii Romano-Catolice și a fostei Biserici Greco-Catolice. Acolo unde majoritatea este greco-catolică, episcopul să fie greco-catolic, cu un ajutor de rit latin, iar acolo unde greco-catolicii sunt mai puţini decât romano-catolicii, episcopul să fie latin, iar ajutorul său greco-catolic”.

După încheierea informărilor oficiale, are loc interviul propriu-zis. Episcopul este întrebat despre situaţia lui și a preoţilor aflaţi în avanpos-turile rezistenţei greco-catolice, dintre aceștia fiind amintiţi Silviu Augustin Prunduș și Ion Leluţiu. Tocănel îi adresează rugămintea de a le explica acestora că nu au fost uitaţi, însă momentul este inoportun pentru a fi contactaţi direct. I se cere apoi să aprecieze dacă memoriul pe care i l-a trimis în urmă cu două zile lui Nicolae Ceaușescu va avea vreo influenţă asupra conducerii statului în ceea ce privește semicentenarul Marii Uniri și participarea sa la festivităţile care se vor desfășura la Alba Iulia.

„Așa sper, le răspunde episcopul. Nu vreau ca Biserica să rămână păgubită, de aceea am pus mereu interesele sale mai presus de toate” (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 85).

În ultimii ani a trimis numeroase memorii conducătorilor ţării, toate semnate cu data de 1 decembrie, pentru a le aminti că această zi are și o altă semnificaţie, însă nu a primit niciun răspuns. Doar la memoriul trimis în 1967 a primit, în loc de răspuns, o recipisă pe care era imprimată dovada unei noi destinaţii, „trimis la Departamentul Cultelor”, iar numele lui era deformat în Hassan, în bătaie de joc, semn că scrisoarea nu a trecut de filtrul Securităţii (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 344).

Despre momentul arestării sale, anii petrecuţi în detenţie și locurile în care a fost închis, episcopul le declară celor doi monseniori: „La arestare am fost ţinut timp de douăzeci de minute în picioare, deși nu puteam să fac acest lucru. În aceeași noapte au fost arestaţi și fraţii mei. Timp de șapte ani am fost păzit de ostași care n-au luat baioneta de la armă. La Căldărușani am fost adus, întrucât în acest loc nu puteam să stabilesc contacte cu alte persoane și în plus aici eram tot timpul spionat și încercuit cu sârmă ghimpată, iar de jur împrejur [se aflau] soldaţi înarmaţi”.

Com

itetu

l Uni

rii în

191

8

10

ST

EAUA

4/2

018

În privinţa unei eventuale invitaţii oficiale la Vatican, dacă această problemă se va soluţiona la masa tratativelor, va răspunde pozitiv, însă nu crede că i se va permite să plece, deoarece nu prezintă în faţa organelor statului suficiente garanţii că se va întoarce. La rândul lui, nu are încredere că auto-rităţile îi vor permite revenirea în ţară. În privinţa „speciei” propuse de Todericiu, își exprimă încă de pe acum dezacordul. Preferă să aștepte răspuns la numeroasele memorii pe care le-a trimis conduce-rii statului.

„Biserica mea trebuie reabilitată”, este concluzia primului cardinal român (ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 85).

La ora 15.30, cei doi monseniori și Iuliu Hossu, „îmbrăcat în mare ţinută de episcop”, ies în balco-nul din dreptul apartamentului arhiereului, unde realizează câteva fotografii (ACNSAS, I000736, vol. VI, f. 11).

O lună mai târziu, în 28 noiembrie, postul de radio Europa liberă dedică episcopului Iuliu Hossu o emisiune specială, realizată pe baza materialului biografic înregistrat pe bandă de magnetofon la Căldărușani. În prima parte a emisiunii sunt evocate figurile corifeilor Blajului, Samuil Micu, Gheorghe Şincai și Petru Maior, redactori ai memoriului înaintat Curţii de la Viena de episco-pul Ioan Bob, greco-catolic, și episcopul Gherasim Adamovici, ortodox. Este pomenită apoi colabora-rea dintre biserica ortodoxă și cea greco-catolică, prin episcopii Moga și Lemeni, care au cerut Dietei din Cluj drepturi pentru naţiunea română.

„Aceste acţiuni au avut la bază convingerea comună a latinităţii neamului românesc, din care a izvorât forţă pentru poporul și naţiunea română. Această convingere se datorează Romei, pentru că românii descind de la Roma, idee născută din contactul corifeilor cu Roma și cu cultura Apusului”.

În doua parte a emisiunii intervine preotul Aron din S.U.A: „Se împlinesc douăzeci de ani de când Biserica Unită este pusă în afară de lege, de când au început suferinţele Vinerii Mari și Drumul Golgotei pentru Biserica Unită. Se împlinesc douăzeci de ani de când au fost închise școlile din Blaj, ale lui Petru Pavel Aron, care au dat lumină neamului românesc. Episcopii uniţi au fost trimiși în închisorile comuniste pentru credinţă și neam. Afară de Hossu, toţi au murit moarte de martiri în temniţele comuniste. Se împlinesc douăzeci de ani de când Iuliu Hossu se află în închisoarea de la Căldărușani. El, care acum cincizeci de ani a citit actul de alipire a Transilvaniei la România, trăiește și azi în recluziunea de la Căldărușani, ca martor fără glas” (ACNSAS, I000736, vol. VII, ff. 107, 213).

Partea a treia a emisiunii este dedicată portre-tului episcopului, creionat de jurnalistul George Ciorănescu într-un articol publicat în Pro azione cattolica romena, tribuna libera per l’unione delle Chiese, fondată în 1955 de Constantin Drăgan, articol al cărui titlu a lansat o sintagmă des între-buinţată în anii următori, „Un cardinal în ţundră de oier”: „El nu a pornit pe drumul facil al unei cariere administrative în Roma însorită, unde credinţa se cântă senin, mai mult prinos decât luptă, ci a prefe-rat noroaiele din Maramureș, Sătmar și Sălaj, în care se împotmolesc și îngerii înaripaţi. [...] Numai la un an de la înscăunare, Iuliu a fost ales unul dintre fericiţii făuritori ai actului de reparare istorică de la Alba Iulia. [...]

La 1 Decembrie viitor se vor împlini 50 de ani de la acel act ce sfinţește istoria, și mari festivităţi barbare vor înfiora câmpia astăzi colectivizată de la Alba Iulia, dar Iuliu Hossu, unul dintre puţinii supra-vieţuitori ai acelei apoteoze românești, va rămâne probabil claustrat în chilia de la Căldărușani, ca să sărbătorească în singurătate intrarea României moderne pe porţile mari ale istoriei. [...]

Spun călugării de la Căldărușani că noaptea chilia suferinţelor pământești ale lui Iuliu Hossu pare a fi luminată fără de lumânare și fără de candelă, ca de un duh sau porumb de foc ce i-ar încununa și săruta fruntea de martir. [...] Deși neamul nostru s-a născut creștin, poporului român nu i s-au recunoscut până astăzi nici sfinţi, nici cardinali: Ieremia Valahul își caută din groapa chinuită dreptate prin jalbe rămase fără răspuns, iar Iuliu Hossu, care a suferit ca primii martiri ai Bisericii, nu poate să poarte prea larga pălărie de cardinal în strâmtoarea celulei unde câștigă prin sacrificiul vieţii sale mântuirea sa și a celor mulţi. Dar gloata proastă a înţeles ce mulţi întârzie să vadă, că Iuliu Hossu, care se apropie pe zi ce trece de lumina nevăzută, este de fapt un cardinal ce poartă în locul purpurei imperiale o umilă ţundră de oaie și în locul pălăriei cu borurile late, străbuna căciulă ciobănească [...]” (George Ciorănescu, Pro azione cattolica romena, nr. 138, 1968, ACNSAS, I000736, vol. VII, f. 287).

[Lucrare susţinută la al XVI-lea Simpozion naţional de jurna-lism, „Marea Unire reflectată în mass-media”, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative și ale Comunicării, Departamentul de Jurnalism, Cluj-Napoca, 27-28 octombrie 2017]

11

ST

EAUA

4/2

018

Profesorul Nicolae Mãrgineanu ºi cardinalul Iuliu Hossu

Ruxandra Cesereanu

Având parte de aproape 17 ani de detenţie în comunism, Nicolae Mărgineanu a depus

mărturie despre Gulagul românesc în Amfiteatre şi închisori (carte de sertar, publicată postum în 1991, Cluj, Editura Dacia, reluată în Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, prefaţă de Mircea Miclea, ediţie îngrijită de Daniela Ţăranu-Mărgineanu, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002). Cunoscând direct tortura și umilin-ţele practicate în temniţele comuniste, psihologul Nicolae Mărgineanu (anchetat dur și maltratat pentru a fi fost, în ficţiunea croită de Securitate, „agent al serviciului american de spionaj”, întrucât fusese bursier al Fundaţiei Rockefeller, și condam-nat în așa-numitul lot al Marii Finanţe) a dat proba-bil cea mai fină analiză tehnică de această natură asupra bestialităţii din detenţie, dar și asupra stra-tegiilor de rezistenţă manifestate de către victime. Deși mărturia sa este una despre infern, acesta a putut fi depășit prin variate și nuanţate soluţii de supravieţuire morală și intelectuală. De aici

prestanţa și exemplaritatea testimoniului prilejuit de autor. Cartea a apărut recent în limba engleză – Witnessing Romania’s Turmoil. Memoirs of a Political Prisoner – la prestigioasa University of Rochester Press, în tradu-cerea lui Călin Coțoiu, sub îngrijirea lui Denis Deletant, într-o excelentă ediție carto-nată, cu index și un sistem profesionist de note de subsol.

Cu exacerbat simţ psihologic, autorul face o paralelă, în mărturia sa, asupra totalitarismelor, pornind de la constatarea că procesul absurd kafkian este depășit în realitate de cel fascist sau comunist. N. Mărgineanu subliniază colaborarea perfidă în represiune a românilor cu sovieticii, fapt ce ţine de criminalitatea și patologia individuală, dar și de cea social-politică. Demontând fratricidul

românesc, autorul indică procedeele sovietizării României: misionarismul, desfiinţarea partidelor, subordonarea guvernului, stimularea prozelitismu-lui în rândul declasaţilor și minorităţilor, arestările masive. În ce privește propria rezistență, Nicolae Mărgineanu își destăinuie simplu secretul: „marele avantaj al intelectualului român ajuns la închisoa-re, acesta a fost: bogăţia vieţii sale, care-l făcea să-şi ajungă sieşi şi să nu se simtă singur oriunde s-ar fi aflat”. După aproape 17 ani de detenție, Nicolae Mărgineanu își justifică rezistenţa fizico-morală din Gulag prin conștiinţa sa curată, autoimpunerea unui regim intens de gândire și nu în ultimul rând prin camaraderia din închisoare.

La nostra fede è la nostra vita

Un alt eveniment editorial îl reprezintă tradu-cerea în italiană a memoriilor cardinalului

Iuliu Hossu – Credința noastră este viața noastră, sub titlul La nostra fede è la nostra vita (traducerea a fost făcută de profeso-rul Giuseppe Munarini, împreună cu Cristian Florin Sabău și Ioan Mărginean-Cociș, iar cartea a apărut la Editura Dehoniane Bologna, în 2016, îngrijită fiind de profesorul Marco dalla Torre, notele fiind realizate de profesorul Munarini; prefa-ța îi aparține lui Florentin Crihălmeanu, episcop de Cluj-Gherla). În însemnă-rile sale despre închisoare (notate în trei caiete, în perioada de domiciliu obli-gatoriu de la mănăstirea Căldărușani, în 1961), Iuliu Hossu mărturisește o formă de rezistenţă prin chris-tomorfoză (chiar dacă nu folosește acest termen). În ciuda represiunii, atmosfera este de comuniune și de acceptare a calvarului în sensul de contopire cu Dumnezeu și de înviere prin suferinţă. Iuliu Hossu se concentrează pe ideea de „praznic sufletesc” în

12

ST

EAUA

4/2

018

detenţie; este o delicateţe luminoasă, dar puternică, în același timp, care consacră în episcop un războinic diafan, lucrând la o dantelărie a credinţei rar întâlnită. Pe lângă rugăciune, Iuliu Hossu mai găsește o soluţie de a rezista: el rememorează programatic și strategic peregrinările pe care le făcea în libertate prin eparhia sa, vizitele canonice, sfinţirile de biserici, predicile de sărbători, retrăind ceea ce numește „arhipăstorirea”. Este singurul deţinut de conștiinţă la care e întâlnită această soluţie de rezistenţă inedită și impresionan-tă, prin care izbutea să evadeze din ţarcul de sârmă ghimpată. Prin această soluție, episcopul aflat în detenție sau domiciliu obligatoriu rămânea și func-ționa de facto, deși simbolic, ca episcop deplin, cu efect asupra enoriașilor săi, pe care îi păstorea prin aceste vizite canonice substitut ce compensau faptul că se afla închis și lipsit de libertatea de a-și exercita funcțiile clericale propriu-zise. Iuliu Hossu intenționa astfel să își legitimeze statutul de episcop, păstorind prin reiterare mentală și asumându-și, în contra lipsei sale fizice de libertate, o libertate spirituală și religioasă simili-transhumantă psihic. Era o formă de evadare mentală asumată, dar și o reinvestire simbolică a funcției sale de episcop. În închisoarea de la Sighet, Iuliu Hossu recită în fiecare zi în gând liturghia, adaptând-o în funcţie de sărbători, sau chiar compune rugăciuni noi alături de ceilalţi prelaţi. Mișcarea este catabatică, dar mântuitoare:

„cu cât erau mai mari restricţiile la exteriorizare, cu atât coboram în adâncurile sufletului, tot mai adânc și tot mai adânc, prefăcând în sfântă rugăciune tot ce trăiam în temniţa Sighetului și oferind-o cu smerenie Domnului Iisus”, mărturisește el. Rugăciunea este percepută ca „suprema universitate” și „școală de apli-caţie”. Deși, din smerenie și gingășie, nu a îndrăznit să se gândească niciodată la sine ca la un „vas ales al lui Hristos”, Iuliu Hossu a fost cu prisosinţă tocmai așa ceva. Memoriile sale despre detenţie alcătuiesc tot un „jurnal al fericirii”, întrucât seninătatea suferinţei însoţită de o fermitate de cruciat au putut fi întâlnite doar în mărturia lui N. Steinhardt din Jurnalul fericirii. Cu menţiunea că memoriile lui Iuliu Hossu și trăirile sale în detenţie se cuvin a fi înţelese chiar ca o formă de liturghie. Iuliu Hossu, ca episcop de Cluj-Gherla, a fost supravegheat amplu, în regimul comunist, de zeci de ofițeri și subofițeri de Securitate care au procesat documente de urmărire, iar delatorii care au redactat note informative despre episcopul Hossu au fost foarte mulți. Întrucât a reprezentat figura emblematică și de mentorat a rezistenței directe ori clandestine a bisericii greco-catolice în perioada comunistă, existența episcopului Hossu a fost studi-ată sub lupă de către Securitate, pe parcursul celor 22 de ani de detenție și domiciliu obligatoriu. Tocmai de aceea, memoriile sale despre detenție, traduse în italiană, constituie un eveniment.

13

ST

EAUA

4/2

018

Delegat la Alba Iulia, 1918: pãrintele Aloisie Tãutu

Ion Igna

Printre personalitățile transilvănene, despre care, în acest an jubiliar, 2018, se vorbește mai puțin

decât s-ar cuveni, se numără și Aloisie Tăutu (1895-1981), remarcabil istoric și teolog, a cărui viață și destin cultural sunt strâns legate de împlinirea și desăvârșirea în fapt a Marii Uniri. Nu sunt multe lucruri noi de spus despre monsenior, dar punerea în context aniversar a chipului său moral, istoric și cultural ar putea conta mai mult decât o simplă rememorare circumstanțială.

Mai întâi de toate, Aloisie Tăutu trebuie cunos-cut mai bine acasă la el, în Valea Vinului, locul în care s-a născut. Satul, care pe atunci se numea Borhid, nu departe de Satu Mare, l-a ales pe tânărul teolog orădean delegat cu credențional, la aduna-rea de la Alba Iulia. În acest sat există, din fericire, o „casă memorială Aloisie Tăutu”. Vecinătatea bisericii parohiale va fi fost considerată, probabil, de fami-lie potrivită pentru un viitor preot. Familie care, asemenea multor altora din partea locului, a trecut și printr-o experiență americană, ce nu avusese altă rațiune decât cea care îi îmboldise pe alți conațio-nali ardeleni: „Merem la America”, să trăim mai bine!

Casa, impunătoare, cu tot ceea ce se află acolo ca suport memorial (cărți, fotografii, obiecte, nu- meroase materiale documentare, toate adunate cu pioșenie de familie, și care nu și-au găsit întot-deauna o expunere potrivită) a devenit in anii ’90, cu sprijinul binevoitor al Muzeului sătmărean, casa memorială Aloisie Tăutu din Valea Vinului. E, mai degrabă, o expoziție documentară care ocupă una dintre încăperi, lipsită însă de o idee ordonatoare care să pună în valoare viața și strădaniile lui Aloisie Tăutu. Așa se face că omul de cultură, patriotul de modelul căruia generatiile de azi au, cu siguranță, nevoie, istoricul care a lucrat în Arhivele secrete ale Vaticanului, mereu cu gândul la țara sa, cel care s-a „luptat”, uneori în sensul cel mai propriu al cuvântu-lui, pentru a scoate la lumină documentele despre români, adunate acolo de la începuturile papalită-ții, din primii ani după Cristos – acest Aloisie Tăutu rămâne în casa și în satul său puțin cunoscut. Prea puțin cunoscut!

Este evident că administrația locală, ca și în alte locuri, oricât de bine intenționată, nu se poate îngriji de patrimoniul existent și nici nu are mijloace pentru a face cunoscut modelul uman și intelectual al unui fiu al satului. Prea grăbita descentralizare a răspunderilor o depășește. E nevoie de mintea și de mâna cunoscătorilor, poate a unor structuri universitare ori de cercetare istorică – ale Statului și ale Bisericii. Privită ca o instituție a memoriei – în fond, în anume împrejurări, a vizita o casă memo-rială înseamnă și a te afla în pelerinaj! – virtuțile casei din Valea Vinului pentru credință și pentru istorie pot părea stânjenite, și chiar sunt astfel, de evoluțiile confesionale – fiindcă nu mai sunt în sat cei de confesiunea monseniorului. Doar că Aloisie Tăutu este al tuturor, el a fost la Alba Iulia ca dele-gat al satului, și în această calitate, care depășește o simplă consemnare de stare civilă, el este o perso-nalitate care trebuie cunoscută și respectată. Nu e nevoie decât de interes și de pricepere. Şi de refuzul nepăsării și al dezinteresului. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu ne oprește să facem ceea ce trebuie!

Chiar dacă este de o relevanță mai degrabă personală, nu voi ezita să evoc aici întîmplări petrecute cu mulți ani în urmă. În septembrie 1975, plecat în Italia la un concurs, corul din Ardusat, frumoasa așezare din valea Someșului, la doar câțiva kilometri de Valea Vinului, împre-ună cu consătenii mei, vreo 70 la număr, conduși de neîntrecutul dirijor Valentin Băințan, ne-am pregătit să-i cântăm la Roma bătrânului istoric și arhivar al Sf. Scaun cântece de-acasă și un madri-gal de Palestrina. Pe care coriștii-țărani îl învățaseră special pentru confruntarea de la Gorizia. Pe el, pe monseniorul Tăutu, l-am așteptat la concertul din grădinile Accademiei di Romania. Pentru el făcusem, cu mare greutate, drumul din provincia nordică a Italiei până la Roma. Ca să vedem ce era de văzut. Aici, în frumosul palat din Vale Giulia, l-am fi vrut prezent pe Aloisie Tăutu. Nu doar pe istoricul și părintele Tăutu, ci pe cel care la Teologia din Oradea fusese elevul lui Francisc Hubic, renu-mitul dirijor și compozitor.

14

ST

EAUA

4/2

018

Dar la concertul de la Roma monseniorul Tăutu n-a mai ajuns. În anii grei ai emigrației, bătrânului istoric nu i-a fost dată această această bucurie, căci a intervenit obtuzitatea unor funcționari, mai mult sau mai puțin culturali, ai unui regim ateu. Care s-au făcut că nu-l găsesc pe Aloisie Tăutu! Pentru ei, ilustrul cunoscător al Arhivelor Vaticanului, trimis de tânăr la studii la Propaganda Fide și cu un doctorat acolo despre Niceta Remesianul, apostolul românilor, fost profesor la Teologia din Oradea, însărcinat de pontiful roman să cerceteze uriașa corespondență a papilor privind relațiile Bisericii cu spațiul oriental, pe care a publicat-o sub autoritatea Comisiei ponti-ficale istorice în vreo șaisprezece volume de Izvoare/ Fontes, Aloisie Tăutu era un ilustru necunoscut!

Mult mai târziu am aflat că, în chiar acel an 1975, revista Bună Vestire din Roma, publicase, în două volume, Opera, în chip de Omagiu canonicului Aloisie Ludovic Tăutu cu ocazia împlinirii etății sale de 80 de ani. „Rară și familiară aniversare” dedicată de Bună Vestire întemeietorului acestei reviste, pusă timp de 14 ani sub semnul preceptului biblic: „Nimic nu putem contra adevărului, ci pentru adevăr”. Publicat întâi în 1966, se reia aici studiul său „Vechimea Românilor din Țara Oașului”, cu cele cinci scrisori papale. Corectând interpretări mai vechi și tenedențioase, scrisorile și comentariile monseniorului spun adevărul cu privire la răpirea pământurilor „din mâinile Valahilor schis-matici” („de manibus Vallachorum scismaticorum”), locuitori și băștinași ai castrului Medieș încă din vremea regelui Ştefan cel Sfânt, pământuri pe care romanii le aveau dintotdeauna în posesie.

Descoperirea Părintelui Tăutu a făcut epocă în istoriografia românească. Între altele, a dat titlul unei cărți a academicianului Ioan-Aurel Pop despre Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale. Comentând scrisorile nobilei Caterina din Medieșul Aurit, străvechea așezare din vecini de Valea Vinului, istoricul clujean scrie că acestea „confirmă vechi-mea imemorială a românilor pe baza unei tradiții locale din regiunea Satu Mare fără nicio referire la elemente mitice”, la elemente narative de felul celor contestate ale lui Anonymus, din Gesta Hungarorum. O dovadă peremptorie că în acea vreme, început de secol XIII, structura religioasă, structura etnică a acelui spațiu fusese deja pecetluită – unii cu puterea ocupanților de pământuri și alții, românii „schismatici” de rit răsăritean, ortodox, înlăturați încetul cu încetul, până cândva în sec. XIV din sfera puterii. Să-i dăm cuvântul părintelui Tăutu, chiar la începutul prezentării celor cinci scrisori papale: „E vorba de cinci documente emanate de cance-laria papei Grigore XI la 25 iulie și 6 august 1377 ca răspuns la unele cereri adresate papei de către

Caterina, stăpâna castrului Medieș, după trecerea Românilor din castru și din satele înconjurătoare la unitatea credinței catolice și sub oblăduirea Bisericii Romane”. Adică atunci când doamna Caterina de Medieș a cerut papei să i se facă dreptate cu privire la pământurile românilor. „Rareori documente au avut soarta pe care au avut-o cele publicate de noi aici – învăluite într-o mare confuzie, victime a dosârii și a mistificării ”, scrie părintele Tăutu cu sentimentul biruinței istoricului.

Aceste scrisori, împreună cu cele peste 150 de manuscrise, documente și hărți, unele de la începutul creștinismului, au fost podoaba marii expoziții Monumeta Romaniae Vaticana/ Mărturii Româneşti din Vatican, din salonul Sixtin al Bibliotecii Apostolice, în 1996. Un eveniment ce a stat sub semnul Madonei Române/ Madona Romena, icoana Maicii Domnului, o miniatură dintr-un manuscris maramureșean din secolul XVI, cu ilustrația în culori vegetale și cu Fecioara îmbră-cată ca pe la noi.

Sunt dovezi nu doar al drumului nostru spre Roma și spre Lume, ci și al drumului Transilvaniei spre Alba Iulia! Acolo unde monseniorul Aloisie Tăutu a fost prezent.

De aceea, e nevoie mereu, dar mai ales în acest an, ca buna-credință, asociată cu adevărul, să ne dezvăluie chipul puțin sau deloc cunoscut al înaintașilor. Chiar dacă nu e, întotdeauna, la fel de sigur că toate acestea ne vor apropia de nicio-dată dezmințita lor încredere și credință. La noi și aiurea, modernitatea pare a stimula mai degrabă secularizarea.

„Lucruri dintr-un veac dus”, scria de curând po- etul Aurel Rău, evocându-l pe Iuliu Hossu, alt cruci-ficat. Iuliu Hossu, pe care, aflat în mulțimea celor prezenți la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, tânărul teolog Aloisie Tăutu, din Valea Vinului, cu credenți-alul în buzunarul din dreptul inimii, îl va fi ascultat cu sfințenie.

15

ST

EAUA

4/2

018

Un eveniment editorial: Ion Agârbiceanu, Opere,

volumele VII-VIIIIuliu Pârvu

Nu avem destule cuvinte întru lauda tuturor celor care asigură apariția noii ediții Ion Agârbiceanu,

Opere, ajunsă, în 2017, la volumele VII-VIII. Ne refe-rim la acad. Eugen Simion, coordonatorul Colecției „Opere fundamentale” a Editurii Fundația Națională pentru Ştiință și Artă de sub egida Academiei

Române, la prof. univ. Ilie Rad, îngrijitorul ediției, la doctoranzii săi, asociați lucrărilor de editare, la Consiliul Județean Alba, pentru sprijinul financiar acordat, nu în ultimul rând la descendenții marelui prozator care au autorizat această editare.

Din nota asupra ediției semnată de Ilie Rad, rezul-tă cu claritate intențiile editorilor, astfel că cititorii le pot judeca în cunoștință de cauză profesionalismul și le pot evalua meritele. Ei nu și-au asumat respon-sabilitatea unei ediții critice. Un asemenea demers ar fi însemnat o zăbavă mult prelungită, ca în final să împlinească așteptările unui grup restrâns de speci-aliști. Or, nevoia urgentă simțită de editori a fost să revigoreze interesul unui public mai larg pentru opera acestui mare prozator ardelean intrat într-un con de umbră. Sunt cunoscuți factorii care au deturnat aten-ția generației tinere de azi de la valorile trecutului românesc. Prea s-a marșat pe ideea europenismului prin taxarea ca vetustă a trăirii în spirit național. Un asemenea deficit educațional trebuie corectat, iar instituțiile responsabile au obligația să acționeze în acest sens. Este unul dintre motivele pentru care Fundația Națională pentru Ştiință și Artă a Academiei Române le-a asigurat universitarilor clujeni condițiile necesare împlinirii operative a proiectului lor editori-al. A fost pusă la dispoziție precedenta ediție, inițiată în 1962 de G. Pienescu (volumele I-XII), continuată de Victor și Mariana Iova (volumele XIII-XVIII), dar rămasă neterminată. Obligația noului editor nu se putea rezuma la o simplă reeditare (după cum îl cunoaștem, Ilie Rad ar fi refuzat un asemenea demers ), ci implica mai multe operații majore de pregătire a textelor pentru publicare. Este vorba, înainte de toate, de confruntarea lor cu manuscrisele ori cu edițiile prin-ceps, pentru eliminarea omisiunilor operate de vechii editori. Apoi, era necesară acomodarea textelor la normele ortografice actuale și eliminarea greșelilor de tipar. Cum formatul volumelor în noua serie diferă de cel al ediției anterioare, trebuiau operate modificări și în structurarea acestora, pentru a le spori capacitatea

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunţă cu tristeţe încetarea din viaţă a scriitorului Iuliu Pârvu.Iuliu Pârvu (12 septembrie 1940, comuna Gârbău, jud. Cluj – 4 martie 2018, Cluj-Napoca). Absolvent al Liceului „George Bariţiu” şi al Facultăţii de Filologie, UBB, Cluj (1965). Critic şi istoric literar, profesor de limba şi literatura română. Debut abso-lut: Steaua, 1982/ nr. 1 (ianuarie), critică literară.Distincţii: Premiul anului 2003 pentru Învăţământ Preuniversitar, acordat de Prefectura Judeţului Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj, însoţit de Diploma de Onoare, din partea Prefecturii – „Pentru întreaga activitate dedicată promovării celor mai înalte standarde de profesionalism în învăţământul clu- jean”. 2005 – Titlul Cetăţean de Onoare al localităţii Gârbău. 2006 – Diplomă de Excelenţă, acordată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.Volume: 1998: Bariţiştii – Zări întrerupte (Antologie de scriitori clujeni); 2002: Studii şi cronici literare; 2002: Lucian Blaga – Poezii esenţiale; 2005: Jurnalul stări- lor lirice; 2007: Jurnalul stărilor reflexive (cugetări); 2007: Gârbău – Un tezaur de istorie românească (monografie); 2008: Jurnalul stărilor narative (proză scurtă); 2010: Jurnalul stărilor de călătorie I (proză de călătorie); 2010: Aşadar (cugetări); 2011: Aicea, printre ardeleni (critică literară); 2012: Din cântările unui om de rând; 2013: Jurnalul stărilor de călătorie II; 2014: Trei ani din viaţa de zi cu zi a unui bărbat ca lumea (roman mozaic); 2015: Galaxia aforismelor; 2016: Cu aleasă consideraţie (critică literară).

Publicăm aici ultimul articol, din păcate postum, al colaboratorului revistei, profesorul Iuliu Pârvu.

16

ST

EAUA

4/2

018

de cuprindere. Un merit deosebit al noilor editori este respectul pentru munca înaintașilor. Niciun accent polemic, decât înțelegere pentru tot ce-au întreprins și lauda cuvenită. Prefețele lor, notele, observațiile au fost reproduse întocmai.

Cu volumele VII-VIII ale noii ediții, se încheie, de fapt, retipărirea celor 18 volume din vechea serie de Opere apărută între anii 1962-2002. Cele care urmează vor veni în completare, pentru a încunu-na un demers editorial absolut excepțional. Avem încredere în priceperea și responsabilitatea profe-sorului Ilie Rad că-l va duce la capăt. Deocamdată, să remarcăm ceea ce a finalizat.

În volumul VII, sunt adunate între aceleași coperte romanul Licean... odinioară (1939) și trilogia Vremuri şi oameni, scrisă în anii 1942-1943. Le apropie filonul memorialistic, deși au fost inspirate de realități la distanță în timp una de alta. Licean...odinioară, roman de mici dimensiuni, este o narațiune mai bine cunos-cută, pentru că a fost reeditată de câteva ori. Ion Buzași, unul dintre editori, o socotește „cea mai frumoasă scri-ere despre școlile Blajului”. Caracterul evocator, ardoa-rea trăirii în spirit național, înainte și după izbucnirea Primului Război Mondial, sunt cuceritoare. Romanele din trilogia Vremuri şi oameni n-au prea intrat în conștiința publică. Nota lor memorialistică este mult mai pregnantă. Se știe că Ion Agârbiceanu, ca preot în Orlat, aproape de Sibiu, a trăit nemijlocit experi-ența războiului. Mai întâi a așteptat cu nerăbdare, iar apoi a întâmpinat cu entuziasm și multă încredere intrarea armatei române în Ardeal, ca apoi, odată cu retragerea, să cunoască o lungă și dramatică pribe-gie cu întreaga familie. Cronica acestor vremuri este prezentată în romanele Acasă și Pe drumuri, mult timp interzise publicării din motive politice. Romanul Lume nouă este o continuare a acestei cronici, evocând realități ale vieții sociale și politice românești din peri-oada interbelică. În ediția precedentă, cele trei întinse narațiuni au apărut separat. De această dată, Ilie Rad le adună într-un singur volum, sugerând, astfel, mai bine coerența trilogiei. Cititorii pot descoperi nu neapărat o narațiune cu virtuți epice deosebite, cât un document excepțional de istorie trăită. Cum dimen-siunea politică a realităților consemnate nu putea fi mascată, aceste narațiuni au trecut cu greu prin sita ideologică a regimurilor de dictatură. Vechii editori s-au văzut obligați să accepte eliminări de termeni, chiar amputări de pasaje, ca să le poată publica. Prin prezenta ediție, textul fiecărui roman este reprodus în forma originară, ceea ce sporește însemnătatea prezentei ediții și în perspectivă istoric-literară.

În volumul VIII, sunt cuprinse cinci romane: Vâltoarea; Prăpastia; Sfântul; Frământări; Prăbu- şirea, scrise, în această ordine, între anii 1940-1943.

În precedenta ediție, sub îngrijirea Marianei Iova și a lui Victor Iova, au fost publicate separat, într-o altă ordine. Inițiativa lui Ilie Rad de-a le aduna într-un singur volum, masiv, are, înainte de toate, o motivație tematică. Autorul și-a gândit romanele ca părți într-o vastă cronică transilvană din perioada interbelică. Ion Agârbiceanu, în ton cu alți intelectuali ardeleni ai vremii, a denunțat dezmățul politicianist și degrada-rea morală care au urmat înfăptuirii Marii Uniri. Faptul e dovedit și de bogata sa activitate publicistică. În esență, aceste romane sunt expresia sentimentului de dezamăgire al unui scriitor pentru care moralitatea este mai presus de toate. Prin asta se leagă tematic unul de celălalt, încât li se motivează vecinătatea. Volumul este întregit cu câteva referințe critice la aceste romane și un glosar cu termenii locali folosiți de autor. Remarcabile sunt, de asemenea, ilustrațiile, reproducând fotografii din anii senectuții ale marelui prozator, portrete în creion, decorații, coperte de cărți.

Pe pagina de titlu se face specificația că cele două volume apar cu prilejul Centenarului Marii Uniri. Nu e vorba de o simplă coincidență cronologi-că. Romanele pe care le cuprind, prin faptele narate, prin personajele lor, prin atmosferă, se constituie într-o veritabilă cronică a mărețului eveniment istoric pe care îl sărbătorim în acest an. Străduința editorilor trebuie lăudată și din această perspectivă.

17

ST

EAUA

4/2

018

centenarul Marii Uniri

Universitatea (III)Petru Poantă

În studenţia mea (1965-1970), ideile lui D. Popovici erau încă active în Facultatea de Filologie. Cursurile

despre iluminism, romantism (pașoptism) și chiar despre Eminescu (problema titanismului) reiterau nu doar concepţia, ci și sclipitoarele sale interpretări. De fapt, în intervalul clujean (1936-1952), el își pune la punct proiectul unei istorii a literaturii române, raportîndu-se polemic la Istoria... lui Călinescu. Chiar cursul Poezia lui Mihai Eminescu pornește de la critica radicală a celebrei cărţi a lui Călinescu despre poetul naţional, denunţînd relativismul și subiectivitatea călinesciană. În deceniile următoa-re, călinescienii habotnici, în frunte cu Al. Piru, vor reuși să minimalizeze aproape integral inovatoarele contribuţii ale lui D. Popovici la înţelegerea literaturii române, a mentalităţilor și originalităţii ei în contex-tul celei europene. Sub titlul Studii literare, Ioana Em. Petrescu, fiica profesorului, va reedita opera în șase volume (1972-1989), dar, întinsă pe o asemenea durată, restituirea va interesa tot mai puţin.

Ion Breazu devine și el profesor în cele din urmă și se afirmă în ceea ce se va numi mai tîrziu geografia literară cu studiile despre literatura și cultura transil-văneană. E totuși un tradiţionalist, cu toate că scrie admirativ despre Lucian Blaga. E interesant că dintre ardeleni cel mai subtil și mai expresiv comentator de literatură, Ion Chinezu, rămîne în afara mediului universitar, făcînd, în schimb, cea mai bună revistă literară din Ardeal, care este Gând românesc. La ea voi reveni, însă trebuie iarăși să precizez că, în mozaicul Clujului, mă interesează cu precădere secvenţele și personajele care dau culoare și prin care încerc resta-urarea unei atmosfere a epocii. În cazul universităţii, urmăresc, astfel, nu istoria pozitivistă a ei, ci înţelege-rea unui fenomen care ţine parcă de sfera senzaţio-nalului eroic. Într-un interval concentrat, apar aici, ca într-o utopie luminoasă, numeroase figuri exemplare, idei fecunde, fapte memorabile. Pînă acum am insis-tat asupra Facultăţii de Litere, dar, în toate celelalte, marii oameni constituie regula și nu excepţia. La sfîrșitul anilor 60, începe reeditarea unor cărţi ale lor. Atunci l-am descoperit pe Sextil Pușcariu cu memori-alistica sa din Călare pe două veacuri, sau pe Nicolae

Bănescu, rigurosul portretist academic din Chipuri din istoria Bizanţului, o carte pe care, din cînd în cînd, o recitesc cu încîntare. Profesor de bizantinologie la Cluj din 1919 pînă în 1937 și trăind aproape un secol (1878-1971), se numără printre istoricii europeni care reabilitează imaginea Bizanţului, identificînd în cultu-ra și civilizaţia acestuia urmele moștenirii romane. Însă primul supravieţuitor al acestei lumi elitiste pe care l-am văzut în carne și oase a fost Eugeniu Sperantia. La librăria Universităţii, i se lansa volumul Versuri (1966), recent apărut, și în mulţimea aceea pestriţă mi s-a părut o subtilă și discretă disonanţă. Era un domn de „rasă” veche, cu patina altor vremuri, într-un costum de stofă bună, poate ușor fanată, și cu părul complet alb, bogat, ca un fel de coamă leonină. Dar semnul imediat al distincţiei îl constituia papionul, unul azuriu cu picăţele albe, care-i dădea elegantei vetusteţi o indicibilă melancolie. Era o apariţie de album iruptă brusc într-o altă realitate. I-am văzut ulterior și pe D. D. Roșca și Liviu Rusu, însă ei îmi păreau mai reali. Se adaptaseră în mare măsură. Prin 1965 am ascultat o conferinţă a lui Liviu Rusu despre Titu Maiorescu, el fiind prima voce autorizată care face posibilă reintro-ducerea în circulaţie a lui Maiorescu. La Facultatea de Filologie am frecventat un curs special al lui de literatură universală comparată, însă nu aceasta era specialitatea lui. În interbelic este profesor de estetică și critică literară și, prin viziunea sa asupra literaturii, se desprinde de curentul predominant clasicizant și istorist al contemporanilor săi clujeni. Mai întâi se dedică însă psihologiei, fiind o vreme asistent, iar din 1928 își urmează vocaţia de estetician. În 1935, își ia un doctorat la Sorbona, Franţa, cu Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică. În 1937, publică Estetica poeziei lirice, care este o aplicare, o verificare a teoriei creaţiei, cu tipologia sa tripartită, din teza de doctorat, prin genurile literare, cu insis-tenţă asupra poeziei. Despre noutatea ideilor de aici (depsihologizarea înţelegerii creaţiei și preeminenţa formelor în organizarea sensului, valorizarea incon-știentului, redefinirea frumosului artistic în relaţia cu viziunea ca sens al existenţei etc.) și despre rolul catalizator în cîmpul literar am scris în Cercul literar de

18

ST

EAUA

4/2

018

la Sibiu. Aici voi mai spune doar că în al doilea profe-sorat (1961-1971) își ocultează și estetica, și poetica, ele rămînînd simplu capitol de istorie literară. Nu-i mai puţin adevărat că bucureștenii (cei care fac cano-nul!) îl ignoră. Călinescu nici măcar nu îl pomenește în Istoria... sa, asta, probabil, și pentru teoria genurilor literare a lui Liviu Rusu care o contestă pe aceea a lui B. Croce, al cărui discipol este, în unele privinţe, G. Călinescu. Eseul... esteticianului a avut succes în critica occidentală, în schimb. Dar, de altminteri, Călinescu îi ignoră ori minimalizează și pe ceilalţi clujeni. Pe Gh. Bogdan-Duică, după recunoașterea convenţională a calităţii lui de arhivar, îl ridiculizează pentru două erori de informaţie. Însă o opacitate bizară dovedește la Existenţa tragică a lui D. D. Roșca și, în genere, la personalitatea acestuia.

La fel ca Liviu Rusu, D. D. Roșca se remarcă iniţial în mediul universitar din capitala Franţei. Mai întîi studiază filosofia la Viena, apoi la Paris, unde, sub îndrumarea celebrului Émile Brehier, își ia doctoratul cu teza Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi artei. Din 1923 este conferenţiar și din 1938, profesor la Cluj. Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică apare în 1934 și este o medi-taţie originală, pornind de la autenticitatea trăirii, asupra existenţei văzută în ambivalenţa ei raţională și iraţională. Nu e aici numai o modalitate nouă, eseistică, de a filosofa, ci și o sincronizare, poate chiar anticipativă, cu ideile existenţialismului european. Cu impact imediat și racordată la o problematică sesizantă a timpului rămîne ideea salvării omului din absurdul existenţei, din condiţia sa tragică, prin culti-varea valorilor spiritului. Ca valori „inutile” sînt opuse utilitarismului, respectiv valorilor materiale. Într-o asemenea perspectivă, eseul Mitul utilului. Linii de orientare în cultura românească (1933) este un fel de manifest într-o societate în care intelectualii, în ciuda unei efervescenţe spirituale reale, au sentimentul marginalizării. Existenţa tragică va fi reeditată în 1968, deodată cu afirmarea primei promoţii echinoxiste, și va fi pentru generaţia mea un catalizator esenţial în asumarea eroică a existenţei, punînd valorile spiritu-lui mai presus de cele materiale.

Spre deosebire de D. D. Roșca, fostului său coleg de studii de la Viena, Lucian Blaga, îi trebuie 15 ani de așteptare ca să ajungă la Universitate. Strania aven-tură începe în 1923 cînd se înscrie la „examenul de docenţă” pentru un post la catedra de estetică al cărei titular era Ioan Paul. Cum am spus deja, Blaga deveni-se o vedetă a lumii literare și se părea că are și susţi-nerea lui Sextil Pușcariu. E respins, însă, căci se opune Gh. Bogdan-Duică, după cum vor adeveri mai tîrziu S. Pușcariu și Ion Breazu. În 1930 se ivește iarăși ocazia, dar Blaga nu mai candidează, așteptîndu-se să fie

invitat. Surpriza e că la catedra vacantă de estetică va fi numit tocmai Bogdan-Duică. În anul următor, 1931, acesta publică în ziarul local Naţiunea un serial de arti-cole în care „desfiinţează” cărţile lui Blaga Fenomenul originar și Daimonion. În volumul amintit, Mircea Curticeanu reconstituie dosarul antipatiei reciproce și aparent fără motiv dintre cei doi, însă respingerea lui Blaga nu cred că se trage exclusiv din acest conflict. El, modernistul, nu corespunde de fapt exigenţelor clasicizante ale școlii clujene. Un argument e că, după moartea lui Bogdan-Duică, bătrînii filologi îi oferă catedra lui Octavian Goga. Într-o scrisoare către Ion Breazu, Blaga intuiește corect realitatea: „Dragă Breazu, va să zică sămănătorismul de la Universitatea de la Cluj ţine cu orice preţ să-și prelungească agonia! Fericiţi cei ce de treizeci de ani încoace nu încasează decît onoruri! Încotro mă mișc, tot de ei dau”. Abia în 1937 se scoate postul la concurs, dar apare concurent și Liviu Rusu, deja conferenţiar la catedra de estetică. Între timp se duce în presă o amplă campanie de susţinere a lui Blaga, astfel că Universitatea decide în cele din urmă înfiinţarea unei catedre de filosofia culturii, urmînd ca L. Rusu să rămînă la cea de estetică. În 1938, Blaga este numit profesor fără concurs, însă după ce fusese primit în Academie. Cazul Blaga nu afectează însă imaginea de ansamblu a Universităţii. În fond, după eșecul din 1923, poetul merge în diplo-maţie, iar cariera universitară devine pentru el mai curînd o chestiune de orgoliu. Pe de altă parte, faptul că la un moment dat îi este preferat O. Goga ar putea fi și un indiciu al desincronizării filologilor clujeni, dar în conștiinţa acestora Goga mai reprezenta încă simbolul pur al ideii naţionale. Era unul dintre părinţii fondatori și nu un rentier al Unirii. De altfel, nici nu va ajunge propriu-zis profesor. A fost mai mult un soi de virtualitate, din care va ieși onorabil printr-o demisie foarte concretă. Din păcate, destinul univer-sitar al lui Blaga este scurt și întrerupt samavolnic. Filosoful apucă totuși să contribuie la formarea primei generaţii consistente de scriitori ardeleni pe care o dă Universitatea și care constituie Cercul literar de la Sibiu. Acești tineri (Radu Stanca, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș etc.) nu vor fi în creaţiile lor niște blagieni, însă Blaga reprezintă pentru ei un model de creaţie majoră. Despre relaţia lui cu cerchiștii am scris în eseul deja amintit. La sfîr-șitul anilor 40, începuseră să se cristalizeze ideile unei posibile școli de filosofie, în orizontul căreia se afirmă tinerii Grigore Popa, primul monograf român al lui S. Kierkegaard, și Petre Hossu, dar a căror carieră a fost dată peste cap de regimul comunist.

(din Petru Poantă, Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, 2013)

19

ST

EAUA

4/2

018

dorian

I-am spus să se linişteascăşi şi-a căutat liniştea în miezul celor mai mari zgomotede care toţi s-au ascuns în casele în caredacă baţi la uşă, baţi în timpane surde, şichiar dacă m-a ascultat, vorbele mele au devenitdopuri de plută la sticlele aruncate în mare pentruo salvare ce nu se va arăta niciodată, aşacum la capătul unei linii de tren călătorul rătăcitse îndreaptă spre casa pe care a abandonat-o, loc în care n-ar fi vrut să ajungă dar a ajunsşi nu înţelege de ce este acoloşi nu în altă parte.

I-am spus şi alte lucruri de care să ţină contatunci cînd nu voi putea fi cu el, darel n-a luat în seamă mai nimic, fericit fiind căa rămas singur şi cu singurătatea a făcut tot ce i-atrecut prin cap; nici nu vă puteţi închipuicîte trăsnăi a făcut pe care apoi a încercatsă mi le ascundă pînă în cea mai secretăcelulă a fiinţei mele, de unde acumîncearcă să iasă prin memoria de careeu nu am ţinut cont,par toate din altă lume, iar lumea aceea pare a fi a lui,iar el necunoscutul de care încerc cu greu să mă apropii.

Cînd s-a născut, mama lui s-a uitat în ochii meişi-a văzut cerul negru cu mii de găuri ca o scoarţămîncată de molii, prin ele se vedea dincolo,iar de dincolo, el se făcea nevăzutpînă în scîncetul meu prin care-i şopteamsă se liniştească, în timp ce lamele unui foarfecel-a despărţit pentru totdeauna de lumina de dincolo,aşa cum fac moaşele cînd aruncă apa care seface sînge peste cearşaful de sub carevor răsări flori prin care el va fugicît mai departe de mine –

se învîrteau stelele ca nişte morişti de hîrtieşi nu ştia căreia să-i ia numele, sforile lui urcau

pînă sub ochii lui Dumnezeu zmeul de pînzăcare strălucea ca o oglindă în bătaia soarelui,se roteau fără încetare, în ochii lui începea să seaşeze cerul cu adevărat, să se îndepărteze pînă dincolounde cînd va ajunge va privi aicica într-o altă lume, pe care n-a înţeles-odar a iubit-o ca pe o jucărie de care s-a despărţit cu greu,mii, sunt mii de stele în ochii lui, am încercat să-i acopăr cu palmele, dar palmeleerau transparente, ca de sticlă, prin carerazele soarelui se înmulţeau şi-l orbeaupînă ce vedea negru, ca o sită ciuruităprin care Dumnezeu cernea binele de rău, aşacum fac căutătorii de aur pe malurile rîurilorprin care spinările peştilor par comori ce le scapă din mînă,iar ţipătul lui pare a fi unul de bucurie,în timp ce spaima de lumea în care a intrati se potrivea mai bine în spasmelepe care le făcea inima gata să-i iasă din piept,în timp ce buzele sărutau pentru prima datăsfîrcul unei ţîţe pe care îl va murseca pînă la epuizare,şi s-a liniştit pentru o bucată de timp,ruptă ca dintr-o pîine caldă de mîini flămînde cîntînd rupe cîmpul în felii şi împarte-ţi mamă sînii la cei mai flămînzi copii,strîngînd aerul ca pe o bijuterie regăsităla gîtul celei care-i cînta – copilăria ca un rug de floare mai vine cîteodată şi mă doare –

apoi a adormit ostenit ca la început de drum,s-a trezit în noua lui placentă, pe ai cărei pereţi vedea cerulcoborît pe pămînt,la răsărit o icoană la care s-a închinat nouă luni de zilefără încetare, cu flori de mătase în jur, cu un chip pe care-l ştia foarte bine, înălţîndu-se ca atunci cîndi-a dat drumul să plece de dincolo pentru aici, cuo ramă roasă de cari, purtată din casă în casă

/poezie

Gellu Dorian

20

ST

EAUA

4/2

018

de mîinile pe care le va săruta în curînd,pe alt perete o lampă în care pîlpîia o limbă de foccare lumina casa, pe alt perete o fereastră plină de floriprin care întunericul de afară se chinuia săintre înăuntru, pe după perdelele de după carepîndeau ursitoarele, iar tămîia din căţuia plină cu jaralunga ochii adînci ai nimicului din care puteau venitoate relele, solomoane, solomoane apără şi alungă ochii urîtului din ochii copilului, ascunde durerile, fă-le nevăzute, să fie sănătos şi frumos,pe alt perete, în spatele lui, o scoarţă roasă de molii,în care nu mai străluceau stelele, ci mici scînteisub care dormea mucegaiul, susun tavan verde, de scîndură, ca spicele, sprijinit de o grindă pe care stăteauascunse în cutii toate amintirile celor pe care urmasă-i cunoască nu peste mult timp, el devenind unadintre ele, la care toţi vor ţine foarte mult, dar elhabar n-avea ce sunt alea, aşa cum nu ştia cine

sunt ceilalţi doi copii care încercau să-i scoatăochii din dragoste, de bucurie că au o păpuşă viecu care se vor putea juca, ea îi era cunoscută, îl ţinea în braţe, îi cînta, îl alinta, el, cine e el,de ce se uită cu îngrijorare la el, de ce nu spunenimic, ce bea şi nu-i dă şi lui,cine e el, cine,o să-i spun mai tîrziu şi atunci îi va devenicel mai drag om de pe pămînt, la fel de bunca Dumnezeu.

Cerul se făcuse una cu pămîntul, negrul înlocuise albastrul, jos se rostogoleau stelele prin ierburi,sus, se cernea ţărîna şi păpădia plutea peste mîlul etern,doar mierea semăna cu laptele ce curgea din steledirect în sîngele lui,i-am spus să stea liniştit şi să crească pestebraţele care făceau totul să pară curat, deşialbia de rufe nu oglindea ziua de mîine,iar jocul pisicilor nu se termina decît în somnulîn care se torceau fuioare de viseîmpletite în mii de pînze ca nişte nori bucălaţica fumul din ţigara celui care cădea ostenitpeste noaptea din care ieşea puternicpentru încă o zi.

21

ST

EAUA

4/2

018

Poezia noastrã cea de toate zilele

Maria Fărîmă

Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic și istoric literar, Constantin Cubleșan propune

un nou volum de critică literară în care efortul hermeneutic se apleacă asupra cărților de poezie apărute sau reeditate în anii 2015 și 2016. Poezia de toate zilele, publicată la Editura Limes, Cluj, 2017, cuprinde cincizeci de comentarii critice. Tactul critic și rigoarea metodologică iau în stăpânire autori aparținând diferitelor paradigme și stiluri literare. Astfel, de la poeți recunoscuți de canon până la poeți în plină afirmare, diversitatea viziu-nilor estetice converg către același scop – revalori-zarea poeziei. De aici și semnificația titlului – care trimite la Rugăciunea domnească – ca expresie a unei dimensiuni sacrale specifică actului poetic. Titlul reiterează necesitatea acestei forme de spiri-tualitate, întrucât poezia este o modalitate de a gândi și a recompune lumea, oferindu-i un sens și devenind capabilă de mărturie.

Comentariile critice și analiza aplicată asupra textelor sunt însoțite și de elemente de istorie literară, care contextualizează experiențele lirice ale scriitorilor. Un astfel de exemplu se regăsește în configurarea biografiei intelectuale a Ninei Cassian, reactualizând importanța autoarei pentru generația sa. Simțul critic antrenat de-a lungul anilor prin multiple lecturi îi permite autorului să-și asume acest proiect enciclopedic, întrucât diversitatea poeticilor își revendică instrumente și metode diferite de lucru. Astfel, C. Cubleșan surprinde specificitatea fiecărui autor, având în spate o cunoaștere solidă a tradiției poeziei româ-nești. Ochiul critic se focalizează, în special, pe aspecte revelatorii ale textelor, punând în lumină reperele esențiale operei unui poet sau altul. Demersul interpretativ este susținut inițial și de un scurt istoric al volumelor precedente ale autorilor, în care sunt trasate direcțiile simptomatice ale poeticii unui scriitor, alături de variații, unde este cazul.

Un asemenea demers critic, pe de o parte, pune în valoare autorii proeminenți ai ultimilor ani, iar pe de altă parte, reconfirmă și reafirmă importanța

reeditărilor unor poeți deja dispăruți, însă care persistă în conștiința literară.

Dincolo de specificitatea și insolitul fiecărei poetici, se remarcă predilecția pentru tendințe estetice, teme și stiluri comune. Astfel, ochiul critic va distinge între o poezie reflexivă ocultată de metaforic, al cărei obiect de analiză îl reprezin-tă rostul existenței, și o poezie directă, limpede, nemediată de simboluri și semne absconse. Sunt analizate formulările avangardiste sau onirice, sau, dimpotrivă, sintaxa cotidianului aparent banal. Distanțarea de concret se manifestă prin apropierea de o temporalitatea ireală pe care o întâlnim, de exemplu, la Mircea Ivănescu. Se explorează, de asemenea, zbuciumul politicii contemporane reflectat în versuri, spiritul pole-mic și contestatar, eul angajat. Accentele paro-dice, satirice și ironice coexistă cu un univers intelectualizat, dublat de contemplarea pură. De la poezia cu formă fixă se va trece la bizare-riile postmodernității, iar unui lexic arhaic i se va opune expresia și expresivitatea nonconformis-tă, în care limbajul poate avea rol exorcizator. Se vor marca și tonalitățile elegiace, melancolice, singurătatea și însingurarea, neliniștea și moar-tea. Unele poeme își expun dionisiacul dragostei însoțită de voluptăți și senzualitate, pe când altele deplâng iubirile neîmplinite.

Proiectul critic este util, fiindcă oferă un segment important din fenomenul literar contemporan. Rezervele noastre apar doar cu privire la neomo-genitatea care i s-ar putea imputa autorului prin-tr-o selecție prea vastă a volumelor din punct de vedere cronologic și al paradigmei literare în care se situează. În pofida acestui fapt, Poezia de toate zilele radiografiază accentele și mutațiile poetice și reprezintă, în ultimă instanță, o pledoarie pentru poezie în general.

Constantin Cubleșan, Poezia de toate zilele, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2017

22

ST

EAUA

4/2

018

Nicolae

Bot

evocare

„Persistența mentalității arhaice în gesturile și cuvintele adânc semnifi-cative pentru existența umană își așteaptă încă explicațiile. Caracterul conservator al sărbătorii, valoarea sacramentală a actelor și a textelor, ca una ce impune respectarea lor neschimbată pentru obținerea eficienței scontate, nu pot explica singure durata lor și în condițiile potrivnice create de creștinism. [...] Nici durata, la noi, a culturii de tip folcloric vreme atât de îndelungată și chiar coexistența ei alături de cultura gramatica-lizată atât de viguros răspândită în zilele noastre nu este o explicație suficientă. Dăinuirea acestei culturi cu semnificații atât de bogate poate fi căutată cu folos în marea ei vechime, în cultivarea ei de o populație veche și statornică de agricultori și de păstori, înzestrată cu harul frumo-sului, cu înțelepciune și cumpătare, cu credința nestrămutată în puterea omului de a pătrunde tainele adânci ale lumii și de a le domina prin gest și cuvânt. Străină oricărei închistări și receptivă la înnoirile firești izvorâte din etapele istorice parcurse, înnoiri pe care le-a topit în vechile tipare, cultura noastră populară a conservat forme arhetipale din stratul culturii populare a antichității care a constituit temelia culturii clasice. Studierea ei din această perspectivă ar putea duce la constatări revelatoare.”

Nicolae Bot (6 dec. 1929, Luminiș/ Săcătură, jud. Sălaj – 25 febr. 2008, Cluj-Napoca) a făcut studii de filologie la Universitatea clujea-nă (absolvite în 1954). A fost asistent universitar (până în 1961), apoi lector (1961-1992), la Facultatea de Litere a aceleiași universități. A fost lector de limba și literatura română la Universitatea din Belgrad (1964-1965). A predat cursuri de etnologie, etnografie, folclor literar (la Facultățile de Filologie și Istorie) – și a organizat și coordonat practica de teren a studenților etnologi. După 1990, s-a implicat în înființarea și organizarea secției de Etnologie (studii de licență) de la Facultatea de Litere.A publicat studii în reviste de specialitate („Contribuții la «Cântecul Zorilor»”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 1961-1964, Cluj, 1966, pp. 463-487; „Buhașul – obicei și cântec ceremonial de înmormântare”, în Folclor literar, Timișoara, 1968, vol. II, pp. 193-220; „Şezătoarea în zona Năsăudului”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 1965-1967, Cluj, 1968, pp. 306-346; „Dreptul cutumiar și folclorul obiceiurilor”, în Anuarul de Folclor, I, 1980, pp. 93-104; „Rituri funerare: vechime și semnificație”, în Anuarul de Folclor, III-IV, 1983, pp. 36-59; „Doina, poezie a destinului”, în Anuarul de Folclor, V-VII, 1987, pp. 29-59 etc.); o parte din acestea au fost reunite în volumul postum Studii de etnologie (Cluj-Napoca, Casa Cărții de Ştiință, 2008; ediție de Ioana Bot și Ileana Benga), care, în concepția autorului, trebuia să fie urmat de un volum consacrat integral studiilor sale despre obiceiuri funebre. A editat un volum de Studii de folclor ale lui B. P. Hasdeu (Cluj-Napoca, Dacia, 1979; cu o prefață de O. Bârlea) și o antologie de Cântece ale cununii (București, Minerva, 1989).

participă cu texte:

• Ion Taloș • Dumitru Rusan • Cornel Cotuțiu • Eleonora Sava

• Achim Stoian • Alexander Baumgarten • Iulia Hossu

• Ileana Benga • Sorin Sabău

23

ST

EAUA

4/2

018

Un prietenIon Taloș

Cele mai multe prietenii se leagă în perioada anilor de liceu și a celor de facultate. Multe se

și încheie odată cu sfârșitul acestor perioade sau rămân mai mult o frumoasă amintire. N-a fost și cazul prieteniei care m-a legat de Nicolae Bot timp de 60 de ani! Aceasta a început în anul 1948, când eram elevi, el în ultimul, eu în primul an, la Şcoala Pedagogică de Băieți din Cluj. Şcoala era prevăzută cu internat, cantină, terenuri de sport și de recrea-ție, așa încât viața noastră se desfășura acolo zi și noapte: dimineața aveam cursuri, după-masa ne făceam, în același spațiu, temele pentru a doua zi. Așa s-a făcut că Nicolae Bot venea în clasa noastră, ajutându-ne la rezolvarea temelor. Mintea lui scli-pitoare a stârnit de pe atunci admirația noastră a tuturora.

A fost cea mai frumoasă și mai de durată priete-nie pe care am avut-o. Nicolae era totdeauna înain-tea mea: a absolvit școala și a intrat la Facultatea de filologie, iar când am terminat eu școala am mers pe urmele lui, la facultatea pe care el tocmai o absolvise. Mai mult, în timpul studiilor am avut bucuria de a-l avea asistent, iar la absolvire am fost repartizat ca cercetător ajutor la colectivul de folclor al Institutului de Lingvistică al Filialei Academiei. Așa am ajuns colegi în aceeași speciali-tate: el la universitate, eu la institutul de cercetări.

Până la dureroasa despărțire din anul 2008, fiecare dintre noi a dat multe dovezi de prietenie față de celălalt. Mă rezum la două exemple. Primul: spre surprinderea maestrului meu, Ion Mușlea, am descoperit în chiar satul nașterii mele, Prodănești/Sălaj, colinda meșterului Manole, necunoscută în studiile de specialitate. Mi-am extins cercetările în unele localități din Bihor, Alba, Năsăud. Nicolae a făcut aceeași descoperire în ținutul Lăpușului. Era lucrul cel mai firesc să-și publice descoperirea, dar el, în generozitatea demonstrată de atâtea ori, a preferat să-mi ofere materialul cules, pentru a-l alătura celui de care dispuneam, în vederea elaborării unei teze de doctorat. Câți ar fi procedat astfel? Nu am cuvinte care să exprime frumusețea gestului lui.

Al doilea exemplu: la sfârșitul anilor 1970, Secția de Etnografie și Folclor a Filialei Academiei Române

din Cluj, pe care o conduceam, încerca zadarnic să obțină aprobarea forurilor competente pentru a relua publicarea Anuarului Arhivei de Folclor, sistat în 1945. Nicolae a intervenit la rectorul de atunci al Universității „Babeș-Bolyai”, Ion Vlad, prezentân-du-i necesitatea reluării valoroasei tradiții de la Cluj și, împreună, au găsit soluția. Publicația a fost reluată sub titlul Anuarul de Folclor, titlu care nu putea fi incriminat ideologic, dar sugera legătura cu vechea publicație.

Ca om de știință, Nicolae Bot a abordat cele mai importante domenii ale folclorului nostru: istoria folcloristicii, riturile funerare, doina, colin-dele, publicând lucrări științifice de mare valoare și a făcut cunoscut folclorul nostru în Germania Federală. A alcătuit o arhivă, pusă acum la dispo-ziția cercetării la Biblioteca Județeană „Octavian Goga”, acesta fiind cel mai bogat fond personal din folcloristica noastră, comparabil cu cele ale lui B. P. Hasdeu, N. Densușianu, Ion Mușlea. Fondul își așteaptă omul care să-l valorifice.

Revin însă la prietenia noastră. Am avut amân-doi aceiași prieteni și aceleași modele în specialita-te: pe Ion Mușlea, Ovidiu Bîrlea, Valer Butură, fapt care a demonstrat, de asemenea, trăinicia relației dintre noi. Prietenia noastră s-a extins asupra fami-liilor. Destinul ne-a ținut aproape chiar și topogra-fic: el și-a construit o casă la marginea de răsărit al Cimitirului Central, eu am cumpărat un imobil pe latura de apus a acestuia, încât ne puteam vizita traversând grădina cimitirului. În memorabilul an 1968, cele două familii au făcut împreună un concediu de neuitat, călătorind cu automobilul de la Cluj la Vama Veche, cu întoarcere pe la bisericile și mănăstirile moldovenești, prilej de înaltă eleva-ție spirituală și patriotică.

Multe prietenii au o durată scurtă și se sfârșesc cu supărări, mustrări sau cu întreruperea oricăror legături. A noastră a durat, cum spuneam, din 1948 până în 2008, fără cea mai mică supărare. Şi îndrăz-nesc să spun că ea nu e întreruptă nici astăzi; sunt sigur că, acolo unde se află, Nicolae își amintește de prietenii lui de o viață.

Am admirat la Nicolae Bot faptul că totdeauna era înaintea multora cu informația de specialitate,

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

24

ST

EAUA

4/2

018

că stabilea înaintea altora conexiuni între feno-mene folclorice ori sociale, că totdeauna știa mai multe decât ceilalți. Am învățat foarte multe lucruri de la el.

Comemorarea unui deceniu de la plecarea lui Nicolae Bot dintre cei vii îmi readuce în memorie episodul din Sfânta Evanghelie, când Mântuitorul Nostru Isus Christos a fost întrebat de un fariseu: „care este marea poruncă din lege?”. Isus i-a dat următorul răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufle-tul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De

aceste două porunci atârnă toată legea și profe-ții” (Matei 22:37-40). Nu stă în puterea noastră să știm cât de mult l-a iubit cineva pe Dumnezeu, dar putem vedea cât și-a iubit aproapele. Nicolae Bot a fost înzestrat cu o mare dragoste pentru oameni. Devotamentul lui nu se limita la propria familie sau la prieteni. El se manifesta față de mulți alții. Avea bucuria de a sprijini pe toți cei care îi cereau ajutorul. Şi cine avea mai mare nevoie de ajutor decât tinerele generații de studenți și cercetători? Aceștia îi păstrează o candelă permanent aprinsă în sufletele lor.

Köln, februarie 2018

Profesorul meuDumitru Rusan

Diploma mea de studii de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj, la Facultatea de Filologie,

obținută în sesiunea Iunie 1971, poartă semnătura decanului Nicolae Bot. Așa l-am cunoscut. M-am întors în orașul natal și am fost repartizat în comuna tatălui meu, Fundu Moldovei, satul Botuș. Făceam naveta o dată pe săptămână, locuiam la niște veri și, pentru că Dimitrie Gusti a făcut a patra campanie monografică pe acolo, am început să fac cercetări etnografice. Am avut un colectiv foarte bun, în care s-a remarcat familia Lucău-Dănilă (Filon și Elena).

Ca să nu putrezească locul sub noi, am început să facem o revistă școlărească al cărei supliment literar se numea Bucovina – act de mare curaj pe atunci. Am dat de veste la prietenii din București că vreau să cumpăr Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, iar în primăvara lui 1972 am primit vești că au găsit-o. Prețul însă, 1500 lei, reprezenta salariul meu pe două luni! Ştiind că profesorul Nicolae Bot nu o are, i-am dat un telefon și mi-a spus că o va cumpăra el. Aveam drum până la Cluj și i-am dus-o. Locuia pe malul Someșului, pe strada Dragalina, la numărul 8. Atunci am stat de vorbă 3-4 ore și am discutat despre cercetarea etnografică pe care o făceam, despre magie-vrăjitorie, despre casă și relațiile de familie. Mi-a povestit că își face casă și i-am răspuns cu un vers dintr-o poezie de Reiner Maria Rilke: „Cine astăzi n-are casă, nu-și mai face...”, în

traducerea lui Lucian Blaga. Această poezie, „Zi de toamnă”, în varianta lui Al. Philippide, la același vers dă echivalentul „De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi...”. I-am povestit și eu că locuința mea părintească îi revine surorii mele, care este mezină, că și eu mi-aș dori o casă, i-am împărtășit planurile mele, dar i-am spus că ar fi nevoie de un arhitect ca să ducă ideile până la capăt. M-am trezit că în toamna anului 1973, un arhitect, nu-i dau numele, vecin cu profesorul Nicolae Bot, a venit, a studiat terenul, a stat de vorbă cu mine o jumătate de zi și am discutat despre cum ar fi trebuit să arate casa mea. Iată ce suflet mare avea profesorul Nicolae Bot, încât, la o simplă rugăminte a vecinului său de la Cluj, am primit arhitectul care urma să-mi facă planul casei. În vara lui 1974 am primit proiectul, în 1975 am început construcția – am finalizat beciul și fundația, dar în toamna lui 1975 am primit ordin de sistare a construcției. Era anul în care tovarășii comuniști au pornit un scandal despre „vilele de la Piatra Neamț”. În următorul an, 1976, s-a dat o lege care prevedea că o persoană fizică nu mai putea să dețină două construcții.

Cercetările noastre din comuna Fundu Moldovei au mers însă mai departe, și în anul 1974 am ajuns să organizăm prima manifestare științifică – o sesiune de comunicări și referate –, ajutați și de faptul că directoarea școlii, doamna Elena Lucău Dănilă, ajunsese între timp primarul comunei.

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

25

ST

EAUA

4/2

018

Manifestarea a avut loc în decembrie și am invitat mai mulți cercetători din domeniul etnografiei și folclorului: profesorul Nicolae Bot de la Cluj, Nico- lae Dunăre de la Institutul de Dialectologie și Etnologie din București, precum și mulți participanți din regiune, de la muzeele din zonă. L-am invitat pe domnul profesor și la ediția a V-a a evenimentului, care a avut loc în mai 1978, însă nu a putut veni. Atunci a fost manifestarea la care am sărbătorit 50 de ani de cercetări făcute de echipele studențești. În anul 2000 aveam să public, împreună cu un coau-tor, cartea Fundu Moldovei – O aşezare din ținutul Câmpulungului bucovinean. Studiu monografic.

Eram de fiecare dată bucuros să-l reîntâlnesc pe profesorul Nicolae Bot la diverse manifestări științi-fice, prezent mai ales la cele organizate de Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca. Nu pot uita, de aseme-nea, scrisorile și felicitările primite de la el de Paști și de Crăciun, redactate cu o caligrafie impecabilă.

Într-un studiu despre Bocet, profesorul Nicolae Bot afirma: „De altfel, respectul este, se pare, o formă de apărare împotriva morților, o îmbunare a lor: cu cât regretul este mai mare, cu atât mai împăcat pleacă pribeagul, cu atât va fi mai liniștit în lumea de dincolo”.

Să fie înconjurat de lumină!

Doar două episoadeCornel Cotuțiu

Mă aflam la vârsta când junele imberb are noro-cul unui șirag de revelații.

Una dintre ele s-a întâmplat în clasa a X-a, când la liceul meu a poposit un stol de studenți de la Filologia clujeană. Se hotărâse ca o grupă de viitori dascăli să-și facă practica pedagogică într-o școală din mediu rural. Convenea Becleanul, deoarece în 1960 încă era centru de raion, iar localitatea e situată pe un principal nod de cale ferată și la o încrucișare de drumuri naționale.

În zilele acelea aveam să cunosc un DOMN: Nicolae Bot; conducea faptele la clasă ale învăță-ceilor întru viitoarea lor profesie. Încă din prima lor ședere, am fost „pârât” că mă pregătesc pentru Filologie, că, la orele de română, eu sunt așa și pe dincolo, că am… îndrăzneli literare proprii. Devenisem un răsfățat. Şi n-a fost zi să nu ajung sub aripa domnului Bot.

Avea o privire care degaja o tihnitoare blândețe părintească. Şi simțeam că îmi vorbește atent să o facă pe măsura înțelegerii mele; la rându-mi, trăiam ce nu mi se mai întâmplase: nevoia de a comunica elevat unui om matur.

Într-o după-amiază a convocat cercul nostru de literatură. Împreună cu dl. Ion Şeuleanu – celălalt universitar care însoțise studenții – am fost inițiați în tehnica de culegere a creației folclorice. Ei înșiși au avut câteva incursiuni în satele din jur. La una dintre ele, dl. Bot m-a luat și pe mine și atunci am simțit parcă altfel doina, jocul și povestea. (Nu-l uit

pe moș Alexa, care ne-a vorbit despre „bărbatul care și-a căutat orânda”.)

Nu m-a uitat apoi. Devenit student, domnia sa m-a învrednicit în câteva rânduri cu fulgurații de dialog afectuos. Devenise decanul Filologiei de la Institutul Pedagogic de trei ani din Cluj, ceea ce, nu peste multă vreme, avea să fie norocul meu.

În plină sesiune de iarnă (1965), un grup de cinci studenți de la Filologia clujeană au fost exmatri-culați „definitiv din centrul universitar Cluj” (eram patru din anul II și unul din anul V).

Decanul de atunci (mi-e silă să-i scriu numele) – nu întâmplător numit, ulterior, „Micul Stalin al filologilor” – auzise de un minor incident la căminul studențesc de pe Avram Iancu. Fusese o hârjoană între doi colegi. A cerut declarații de la martorii de atunci. Nu știu de ce, directorul căminului mi-a cerut și mie, încât am scris ceva despre… ce aflasem. Ei bine, peste câteva zile am fost chemați la decanat și, pur și simplu, ni s-a comunicat că suntem exma-triculați din facultate. Nu cercetări prealabile, nu dialog, nu explicații din partea lui pentru această sentință neașteptată. Când am ieșit din cabinet, prima reacție a fost să chicotim, apoi ne-a invadat consternarea. Degeaba memorii la rectorat sau la Ministerul de resort. Stupoarea, în întregul mediu studențesc, se datora și faptului că, în acest act de un abuz mârșav, cei doi „zglobii” au fost tratați la decanat doar cu „o dojană constructivă”.

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

26

ST

EAUA

4/2

018

O paranteză: Nu știu dacă paranoia e vindecabilă, dar aveam să trăiesc un gheizer de stupefacție când această „formă de viață” (mă refer la fostul decan), peste ani, a ținut să fie președinte al comisiei mele de inspecție pentru acordarea gradului didactic I. În final, după ce directorul meu transpira, îngrijorat, că, după atâtea laude, bag de seamă, voi fi detașat la facultate, „prezidentul” (ah, Caragiale!), cu o clipă înainte de a demara mașina spre Cluj, mi-a strecurat prin geamul portierei o carte care tocmai îi apăru-se. Descopeream, cu silă, următoarea dedicație pe foaia de titlu: „Lui Cornel Cotuțiu, față de care port o vină pe care eu însumi nu mi-o pot ierta”. Norocul lui că nu mai puteam opri mașina… Mda!...

Cel care avea să-mi „repare” traseul tinereții clu- jene a fost domnul Nicolae Bot. Dintre cei cinci exma-triculați, trei eram prieteni (și așa am rămas până astăzi). Pe hartă, alcătuim un fel de triunghi: Radu Ulmeanu (Satu Mare), Cornel Cotuțiu (Beclean), Dumitru Rusan (Câmpulung Moldovenesc). După două luni, doi dintre noi am căzut în „grațiile” ar- matei: bucovineanul și someșanul.

Episodul al doilea, legat de domnul Nicolae Bot, se întâmplă în 1966. Urma să fiu lăsat la vatră

dintr-o unitate militară din Iași, în luna decembrie. Beneficiind, în august, de o permisie militară, am ținut-o întins până la Cluj, să-l caut pe dl. Bot. Ne-am întâlnit, ne știa, desigur, povestea și a hotărât că, într-adevăr, exmatricularea din anul precedent a fost de un abuz fără precedent, inclu-siv pentru faptul că decanul luase o hotărâre care ar fi intrat în competența rectorului: să fii dat afară definitiv din centrul universitar Cluj. A acceptat imediat doleanța mea – cu un fel de îngrijorare și speranță paternă – și mi-a eliberat un act pe care l-am alăturat cererii mele către Marele Stat Major al Armatei a II-a, de la București, pentru a fi elibe-rat din armată mai repede, de așa natură încât, din octombrie, să pot redeveni student, acum la Institutul Pedagogic, în anul al II-lea (cu examene-le de diferență necesare).

Aici aveam să-mi închei prima tranșă a studiilor mele profesionale, beneficiind de o salbă formi-dabilă de universitari: alături de dl. Bot, domnii V. Fanache, Mircea Tomuș, D. D. Drașoveanu, Teodor Boșca, Virgiliu Florea ș.a.

Beclean, februarie 2018

Schimbarea paradigmei de cercetare în etnologieEleonora Sava

L-am cunoscut pe profesorul Nicolae Bot atât ca studentă, cât și în calitate de continuatoare a sa

la catedră. În ambele ipostaze am avut parte de empatia, toleranța, blândețea și umorul cald, care-i erau caracteristice.

La cursurile lui mergeam de drag: ne stimula atmosfera prietenoasă pe care o instaura, iar fiecare întâlnire era o bucurie. Această atmosferă era perma-nent dublată de o excepțională rigoare științifică. Notam nu doar fiecare cuvânt, ci și fiecare respirație, atât ni se păreau de fascinante prelegerile sale.

În 1990, profesorul Nicolae Bot a fondat specia-lizarea Etnologie (licență) la Universitatea „Babeș-Bolyai”, care a funcționat ca specializare secundară pentru studenții Facultății de Litere timp de 18 ani, până în 2008, când secția a fost mutată în cadrul

Facultății de Istorie și Filosofie. La începutul anilor 1990, această linie de studiu a existat ca opțiune B și pentru studenții de la Istorie.

În anul 2000, odată cu retragerea de la catedră, am preluat cursurile sale, care, pe parcursul anilor, și-au modificat denumirile și conținuturile. În aceas-tă nouă ipostază, am înțeles că Nicolae Bot a schim-bat fața etnologiei la Universitatea clujeană. El este cel care făcut posibilă tranziția de la cercetarea de factură clasică, pozitivistă, de secol XIX și XX, spre cercetarea modernă, de secol XXI. Am documentat această schimbare de paradigmă printr-un proiect de recitire a fișelor din Arhiva Cercului de Folclor de la Facultatea de Litere, arhivă la care profesorul Bot a avut o contribuție majoră, atât sub aspectul cantității informațiilor etnografice și folclorice, dar

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

27

ST

EAUA

4/2

018

mai ales în privința reconfigurării metodologice și modernizării cercetării etnologice.

Cercetător de teren prin vocație, Nicolae Bot a publicat relativ puține texte teoretice. Unul dintre acestea, „Baba Ruța și povestea ei sau despre autenticitatea documentului etnologic” (Nicolae Bot, „Baba Ruța și povestea ei sau despre autenticitatea documentului etnologic”, în Otilia Hedeșan, Folclorul. Ce facem cu el?, Timișoara, Ed. Universității de Vest, 2001, pp. 143-146), formu-lează o critică a metodologiei clasice și susține perspectiva interpretativă. Etnologul de teren nu mai este văzut ca o instanță exterioară și pasivă, care înregistrează fapte obiective, preexistente, ci apare ca participant activ la producerea docu-mentului etnografic. Obiectivitatea însăși – atât a „datelor”, cât și a cercetătorului – este subminată prin ideea interacțiunii cercetător-interlocutor.

Textul argumentează, de asemenea, valoarea povestirilor vieții, văzute atât ca metodă de cerceta-re, cât și ca document etnologic. Susținând impor-tanța narațiunilor personale, autorul se delimi-tează și de primatul esteticului, principiu de bază al perspectivei pozitiviste. Deși povestiri ale vieții mai fuseseră consemnate, acestea erau situate pe o poziție de inferioritate față de speciile narative tradiționale (basmul, legenda etc.), a căror valoare estetică era considerată comparabilă cu cea a lite-raturii scrise, pentru că, din unghiul pozitivismului, folclorul era situat în trena literaturii.

Tot aici, Nicolae Bot realizează, în premieră în bibliografia românească, o critică a arhivelor-depo-zit, care nu fac altceva decât să multiplice scheme

preexistente, și a sistemului canonic de grupare a informațiilor folclorice, în funcție de criteriul tematico-tipologic.

În practica cercetării de teren, așa cum relevă fișele din arhivă, o parte dintre schimbările meto-dologice expuse în acest text teoretic din 2001 sunt anunțate încă din deceniul șapte al secolului trecut, însă devin evidente pe parcursul anilor. Analiza fondului arhivistic din anii 1990 arată cum temele clasice ale etnologiei sunt remodelate în cheie subiectivă, interlocutorul fiind solicitat să relateze experiențe personale. Interesul cercetătorului se deplasează de la tematica riturilor și ceremoniilor spre cea a vieții cotidiene, a gesturilor mărunte (mâncatul, ustensilele de bucătărie, spălatul vaselor etc.). O altă prioritate o reprezintă încercarea de a documenta faptele sociale și culturale în dinamica lor. Alte fișe consemnează povestitul oral contem-poran, relevând faptul că subiectele din experiența personală au, în prezent, o pondere mai mare decât cea deținută de speciile tradiționale ale genului epic. În plus, cercetătorul oferă interlocutorilor mai multă libertate de exprimare: chestionarele sunt înlocuite de interviuri sau conversații pe teme generice, ca amintirile din război.

Cercetarea Arhivei Cercului de Folclor de la Facultatea de Litere m-a ajutat să înțeleg, peste ani, de ce, în vremea studenției, prelegerile profesoru-lui Nicolae Bot ni se păreau dense, de ce notam nu doar fiecare cuvânt, ci și fiecare respirație. Pentru că erau altfel decât ne învățase folcloristica clasică: erau pline de viață trăită, erau pline de sens.

Cluj-Napoca, februarie 2018

S-ar putea să fi fost cândva Achim Stoian

Fiind profesor de limba și literatura română, ai nevoie de istorioare la care să apelezi pentru a

capta atenția, a genera o discuție, a ilustra o idee, a exemplifica, a modela, a crea valori. O povestioară simplă, precum cea de mai jos, se poate reciti mereu, depășind adeseori realitatea obiectivă a faptului, asociind sensuri noi, nebănuite mie ab initio.

O traversare cu bacul la Turbuța-Sălaj

Fiind într-o tabără de culegere a folclorului, stabili-tă la Jibou, am ajuns și în Turbuța, un sat necolec-

tivizat de dincolo de Someș, în care se ajunge numai cu bacul (o barcă legată de un cablu fixat peste râu). Într-o zi, rămânând mai mult în sat, domnul Bot,

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

28

ST

EAUA

4/2

018

colegul meu, L. M. (azi profesor universitar) împreună cu mine am sosit pe întuneric la bac. Acolo, am urcat pe bâjbâite ținându-ne de mâini, am căutat un loc potrivit pentru kilogramele bune ale magnetofonu-lui Grundig și am început să folosim prăjinile pentru a ne împinge. Fără vreo pregătire, am făcut fiecare ce credeam de cuviință. Deplasarea – greoaie, mișcarea apei – continuă, vizibilitatea – foarte redusă au dila-tat timpul trecerii. A urmat imaginea cablului inter-mediar atârnând direct în apă, fără a fi tensionat. Am presupus, logic, că s-a desprins și că plutim liber pe Someș, m-am impacientat, iar domnul Bot a glumit, sugerând ideea unei plimbări mai lungi. M-am simțit victima strigoilor care umpleau istoriile locului.

Din fericire, era doar orientarea greșită a bărcii, împinsă repetat de noi direct în amonte și constant readusă în poziția inițială de curentul apei, într-o pendulare total neproductivă.

Înțelegând situația, am pornit în direcția potri-vită și am ajuns pe malul celălalt, unde ne așteptau navetiștii din sat, dornici să ajungă acasă după o zi foarte lungă, amuzați de nepriceperea noastră, discreți în manifestare, dar conștienți că au nevoie de acea unică barcă.

La Jibou, colegele ne așteptau îngrijorate. Am avut ce povesti și râde.

„Valorificarea didactică”

Întâmplarea am folosit-o pentru:…Exemplificarea situațiilor de un comic destul

de crud, generate de probleme reale de vedere (doi dintre cei trei purtau ochelari), bazate pe o ignoranță contextuală explicabilă.

…Adecvarea intelectualilor la realitățile imedia-te. Simțul de orientare și abilitățile lor de navigare pot fi realmente reduse, dar puterea de adaptare la situații noi și umorul pot oferi soluții.

…Reevaluarea istoriilor cu strigoi, motivarea psihologică a credințelor prin confruntarea cu situ-ații-limită. Exponenții răului parcă s-au insinuat în viața noastră și ne-au pus într-o situație limită.

…Explicarea diferențelor dintre straniu și fantastic prin prezentarea proiecției iluzorii și apoi a vieții obișnuite.

…Evocarea unei realități istorice: Someșul delimita un spațiu în care statul comunist avea un impact mai mic față de satul necolectivizat, însă era mereu urmărit și suspectat. În Turbuța, oamenii își croiseră o existență complicată, bazată pe soli-daritate și discreție absolute, cu troc, cu înțelegeri matrimoniale, cu animale ascunse în pădure, cu tăceri legate de mijloacele de trai – un caz de supra-viețuire, care, mutatis mutandis, semăna izbitor cu

spațiul mai liber al facultății, cu lecturi, discuții, cu provocări intelectuale și sentimentale, cu prietenii (în mod ironic se respecta și traversarea Someșul spre facultate), cu pete de culoare în lumea foarte gri (privită de azi) din anii ’80.

Evocare

Învățăturile domnului profesor Nicolae Bot (înțelese acum 30 de ani sau limpezite în timp)

sunt: încrederea în calitatea umană – oferindu-ne ocazia creșterii personale, apelul la surse prime – recomandându-ne lecturile esențiale și, la nevoie, dându-ne cărțile care nu se găseau, valorizarea cunoașterii directe – organizarea taberelor care ne-au purtat (între 1982-1986) prin localități din județele Arad, Gorj, Maramureș, Mureș, Sălaj, Suceava, Timiș. Lor li se adaugă o unică putere a domnului profesor de a construi istorii adevărate. Astfel, pornind de la un eveniment banal, ne plimba prin folclor, prin lecturi, valoriza biografii din familia tradițională, din viața cercetătorilor, din Clujul universitar, creiona istorii despre politica reală, despre funcționarea cenzurii și autocenzurii, metamorfozând datele unei memorii extraordinar de cuprinzătoare, cultura orală și știința într-o poveste unică, nerepetată, fascinantă pentru noi.

Dincolo de toate, am învățat să fiu firesc și, dacă se poate, generos.

Fie ca această evocare să traverseze cu un bac modest Fluviul timpului.

Sibiu, februarie 2018

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

volumul postum Studii de etnologie, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2008,

ediție de Ioana Bot şi Ileana Benga

29

ST

EAUA

4/2

018

„Măi copile”Alexander Baumgarten

De la profesorul Nicolae Bot am moștenit albine. De fapt, l-am întâlnit școlindu-mă pe lângă

fiica lui și apoi așa, din vorbă în vorbă, am ajuns să îl cunosc. Aveam încă vârsta celui care caută să îi surprindă cât de mult poate pe cei din jur cu câte o nouă decizie radicală a vieții sale. Citisem recent anecdota lui Olimpiodoros despre Platon pe buzele căruia se spune că albinele au lăsat miere la moarte, apoi un foarte adânc pasaj din Hugo din Saint Victor care spunea că mierea este mai bună în faguri (ce lecție fantastică, în fond, pentru cultu-ra modernă, obișnuită să resimtă autenticul numai în ipostaza spontană și antiinstituțională!). Citisem aceste lucruri și mă hotărâsem cu toată puterea sufletului meu să cresc albine, convins că voi găsi la ele paradisul. Ajunsesem deja la două familii și la un număr consistent de cuvinte noi în vocabu-larul meu (căptar nu vine deloc din maghiară, ci e una dintre cele mai fericite moșteniri latine ale unui verb foarte filosofic, capto, exprimând recep-tacolul însuși, echivalentul chorei aceluiași Platon). Cu asemenea avânturi și dulci relaxări, izolat de obligațiile zilnice prin plasa transparentă a măștii de apicultor, petreceam zile calme și speculati-ve între ele. A, să nu uit: într-o seară, stăteam pe terasă și le urmăream cum se întorc spre căptare dinspre pădurea în spatele căreia apunea soarele, și le puteam vedea distinct cum coboară chiar pe rază, într-un zbor pendular la dreapta și la stânga, pe grupuri. Curat corpus dionisiacum, m-am gândit.

Așa l-am cunoscut pe Nicolae Bot, povestindu-i eu asemenea lucruri. Nu știu cât îmi asculta el mie neroziile, dar știu că i-am devenit destul de repede discipol. Pentru că, dându-mi mie albinele lui în ultimul an al vieții sale, m-a purtat cu el prin grădi-na de la Dragu, unde și le ținea, și l-am ajutat să le împacheteze pe iarnă, iarna să le hrănim cu turte, primăvara cu sirop, iar târziu, cam spre vremea margaretelor, să le ducem la mine, la Sântioana. Şi le-am dus, cu Andrei Bereschi și cu Mihai Maga, cu un tractor condus de domnul Blăjan – mic, puter-nic și amabil. Profesorul Bot era mereu stânjenitor de politicos cu noi: ne spunea fiecăruia din noi trei numai „domnule profesor”, orice ar fi avut să ne spună, calm, măsurat și cu cuvinte foarte puține.

Așa mă ținea de câte ori am venit, până în vară, la ele. Eu îl întrebam: că de ce așa, că de ce nu altfel, că cum, că ce, el îmi tot arăta că podișorul se pune la loc tot așa cum l-am luat și nu invers, că să am răbdare, să iau ceara de pe ramă înainte să închid, și tot așa. Domnule profesor, domnule profesor, până l-am enervat cu nu știu ce într-o zi și s-a scăpat către mine cu un „măi copile!”. Dar a revenit imediat la formula lui obișnuită, de la fraza următoare.

S-a stins în același an. Ultima clipă pe care am petrecut-o împreună a fost pe lângă un roi. Eram doar noi doi, la Sântioana, lângă o salcie. Era primul roi din viața mea. L-am prins cu sacul. Am adus amândoi scara, eu speram să se urce el. Mi-a spus că amețește și m-a rugat să urc eu. Eram foarte speriat, dar am reușit să fac ce îmi spunea el. Am luat o parte din roi, poate că și una din mătci, căci restul au venit după mine într-o agitație uriașă. Am făcut drumul până la căptar de mai multe ori, închis în masca mea ca într-un tanc. Apoi, el a mers lângă căptar, și-a scos cu reverență basca și își ținea bastonul îndreptat spre urdiniș, arătându-le ultimelor rătăcite din familie unde să intre. Şi ele intrau. Dragul de el, m-am cutremurat ca în fața unui vrăjitor. Nu văzusem niciodată pe fața unui om un zâmbet mai liniștit. Ştiam din altă parte că este posibil să nu îl mai văd. Am ieșit apoi cu trabantul dintre dealuri, pe drum de pământ, și seara l-am condus la trenul de Cluj.

Sântioana, martie 2018

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

antologia Cântecele cununii, editată de Nicolae Bot, Bucureşti,

Minerva, 1989

30

ST

EAUA

4/2

018

Înrudirile de suflet Iulia Hossu

L-am întâlnit pentru prima oară în sala „Mihai Eminescu” a Facultății de Litere din Cluj, în anul

1998. Eram 50 de studenți în anul I la secția de Etnologie, așteptându-l pe profesorul Bot. Mare parte dintre colegii mei erau „filologi prin vocație”, cum îi numeam eu – și-au dorit să intre la Litere și dacă nu au reușit din prima, au mai încercat o dată, de două ori, până au avut succes. Nu era cazul meu. Am ajuns la acea secție datorită muncii de documentare a mamei mele, care, pusă în situația de a căuta o alternativă la preferința mea, respectiv Antropologie, a găsit că ar fi fost cea mai apropiată specializare ce exista la acea oră în UBB (abia mulți ani mai târziu Sociologia va iniția această secție). Așadar, era o întâmplare că începusem acea faculta-te și era departe de mine gândul de a-mi face cuno-scută prezența. Tot ce-mi doream era să fiu lăsată în pace și nimeni să nu-mi rostească numele. Profesorul Bot a intrat în sală și a început să ne predea primul curs de Introducere în cultura populară. Țin minte și acum că m-a fascinat modul elegant și discret prin care putea să domine o sală atât de mare. Deși era deja pensionar, și în iarna acelui an împlinea 69 de ani, postura dânsului era impecabilă, era dotat cu o memorie remarcabilă, cu o blândețe nemaiîntâlnită. Era unul dintre profesorii care nu făceau catalogul cu prezența la curs. Abia mai târziu am înțeles din ce motiv – nu avea pentru ce. Rar se întâmpla ca cineva să lipsească. Să-mi fie cu iertare, erau puțini profe-sorii despre care puteam spune asta. După pauză, atunci când a revenit în sală, a aruncat o privire prin-tre rânduri și a întrebat cu o voce hotărâtă – ceea ce în gândul meu nu putea să însemne decât ceva rău – dacă există printre noi cineva cu numele de Iulia Hossu. La auzul numelui, m-am făcut mai mică decât aș fi putut fi, iar stomacul mi s-a strâns. Ce putea dori acest profesor cu mine? A întrebat și a doua oară până să apuc eu să ridic timid o mână. Colegii mi-au aruncat priviri iscoditoare și mi s-a făcut teamă de ce ar fi putut să se întâmple: să mă ridice în picioare, să-mi pună cine știe ce întrebări?!... Uitându-se mai bine printre rânduri pentru a mă putea repera, mi-a spus doar să merg după curs să schimbăm câteva vorbe. Nu-mi amintesc cum a trecut ora de curs și ce gânduri mi-am mai putut face. Ştiu doar că, atunci

când, după curs, m-am apropiat de dânsul, mi-a zâmbit cald și m-a întrebat dacă eu sunt …„nepoata lui Ionucu”. Acesta era apelativul în sat al bunicului meu patern. Brusc m-am relaxat. Mi-am dat seama că cel mai probabil dânsul este profesorul de la facultate despre care atât bunicul, cât și o mătușă de-a tatălui meu îmi vorbiseră, și care se trage din același loc cu ei. Nu am avut niciodată o memorie bună a numelor, și oricum nu mi se părea important să rețin, deci nu reținusem. Am mai schimbat câteva vorbe despre bunicul meu și m-a întrebat: „De ce sunteți așa timidă?”. Nu am avut curajul să-i spun atunci că, mai mult ca sigur, faptul că mă reperase dânsul îi va face pe toți colegii mei să se întrebe de unde mă cunoaște și altele asemenea. Mi-a fost jenă, m-am gândit că acum orice notă voi lua la materia dânsului va fi suspect. Mi-a dat nota maximă la examenul final și mi-a transmis prin mătușa că „am meritat-o”. Mereu m-am gândit la acest gest al dâns-ului ca la o dovadă-n plus despre cât de bun cuno-scător de oameni era – știa că mă voi întreba asta și a dorit să mă ajute să-mi alung gândul cel rău. Nu mă întrebați de ce aveam asemenea gânduri, e o pove-ste mult prea lungă. Esențial însă rămâne faptul că, dacă l-aș fi cunoscut în profunzime la acea dată, aș fi știut că nu este cazul să-mi fac asemenea probleme. Profesorul Bot era un om și un profesor pentru care cuvântul corectitudine avea însemnătate.

Şi acum țin minte replica dânsului când mi-am susținut prima lucrare de seminar ce avea ca temă Moşii de Florii, practică încă întâlnită în județul Sălaj, în satele de pe malul Someșului. M-a ascultat cu răbdare când i-am vorbit despre toate genezele și interpretările posibile ale obiceiului, afișând gestul său tipic de ascultare, pe care toți care l-au cunoscut îl știu: mâna dusă la față, sprijinind bărbia. Apoi, la final, și-a înclinat capul într-o parte, și mi-a spus: „Bună lucrare, domnișoara Hossu. Aș avea o întrebare, totuși: astăzi, ce anume se întâm-plă în Sâmbăta de Florii în satul Răstoci din Sălaj?”. Atunci, profesorul Bot mi-a prilejuit prima și cea mai importantă lecție despre cercetarea de teren. Ca cercetător, ai datoria să descrii ceea ce observi că se petrece acolo. Abia mai încolo, după multă muncă și lectură, ai putea să treci și la interpretări.

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

31

ST

EAUA

4/2

018

Am crezut mereu, în anii ce-au urmat întâlni-rii noastre, fără să chestionez în profunzime, că domnul Bot a fost înrudit cu familia mea dinspre tată. Bunicul și cu dânsul s-au ținut neamuri până la moarte. Proveneau din sate învecinate, își „țineau neamul” așa cum fac sălăjenii. Zilele acestea l-am întrebat pentru prima dată pe tatăl meu detalii exacte despre această înrudire. Familia și înrudirea sunt temele mele principale de studiu, și poate de aceea simțeam nevoia să le știu. Tata a început astfel: „Domnul Bot era văr cu mătușa Soruca” (mătușa despre care vă vorbeam anterior). „Mătușa Soruca era fiica surorii bunicii mele din partea mamei” (mai simplu, vară primară cu bunica maternă a subsemnatei), „ce era din Săcătură” (satul Luminiș pentru necunoscători). Aici, din dorința de a stabili mai rapid ordinea, l-am oprit și l-am între- bat: „Şi totuși, atunci, domnul Bot era neam cu noi?”. Tata îmi răspunde: „Da, el cu tata așa se țineau”. Nu pot să nu remarc: „Minunată lecție de înrudire prin afinitate!”. Mai mult ca sigur, dacă merg după

manual și definiții, acesta nu e considerat un caz de înrudire. Însă cred că, sufletește, pot alege să îl rememorez ca atare. Dacă mi s-ar propune să aleg un singur om dintre cei pe care i-am întâlnit pe tot parcursul formării mele ca specialist în antropolo-gie cu al cărui suflet să fiu înrudită, l-aș alege pe dânsul.

Domnul Bot a fost alături de noi la înmor- mântarea bunicului. Cred că dânsul și bunicul patern mi-au dat primele lecții despre ceea ce însemna cândva datoria de a-ți conduce neamurile pe ultimul drum sau de a le pomeni după moarte. Regret până astăzi că nu am ajuns să-l conduc pe ultimul drum. Îmi rămâne însă posibilitatea de a-l pomeni.

Poate întâlnirea mea cu domnul Bot a fost o întâmplare. Dacă exista la acea vreme o secție de Antropologie în UBB, nici nu s-ar fi petrecut. Dar ea n-a existat și acesta s-a dovedit norocul meu. Simt cu tot sufletul că întâlnirile pe care le avem pe parcursul vieții ne creează și ne definesc conturul spre ceea ce trebuia să devenim.

Un mentorIleana Benga

Pentru Ileana Benga, etnolog, antropolog, fost viitor arheolog, toate drumurile profesionale

umblate astăzi și bătute vreme de decenii își au începătura într-o zi de miercuri, întâia după Duminica Pescuirii Minunate, în anul 1992, când, dimineața înainte de amiază, în pauza primului curs de istoria României, ținut de profesorul Ioan Glodariu (arheologul din istoria mea), în sala Vasile Bogrea intră un alt profesor, iar în viața mea, un mentor. Venisem pentru prima oară la școală cu tot sacul de îndoieli privitoare la viitoarea mea profesie, judecând după materia studiată pentru admitere și după orar, programă, colegi și păreri împărtășite cu aceștia; gândul că nu mă aseamăn lor prea tare – gând tipic de boboc – era deja dublat de căutarea salvatoare a drumului meu; și chiar atunci, în primele ore, am rostit înăuntrul meu că ceea ce m-ar ridica de sub puzderia inutil de zdrobitoare de cifre din „meniul” istoriografic servit la Facultatea de Istorie ar fi complementarea cu înțelegerea vieților oamenilor înşişi: felurile lor de a trăi, de a viețui, în vreme ce undeva, cineva

înregistrează cu acribie datele cu care ulterior sunt chinuiți studenții, de toate vârstele, în Istorie. Pare incredibil și neverosimil să spun „am știut eu...”. Dar așa a fost: eu, în primul rând pe stânga în sala Bogrea (doar atunci) încercând să rezolv cimilitura despre locu-mi în cariera mea (de pietre, de construcție), și răspunsul imediat dat de „viață”: intrarea profesorului Nicolae Bot în sală.

Întruparea prestanței, a rigorii, a calmului, a înțelepciunii: a pășit în sala Bogrea cu pasul lui ferm și egal, călcătura exemplară prin lume, singura pe care i-am cunoscut-o eu; a început să vorbească: blând, noi fiind 70 de suflete, dar toți auzind ce a spus; a zâmbit tot timpul; în anii care au urmat, am aflat că zâmbetul – așa l-am numit eu – era consti-tutiv chipului său, urmându-și credincios stăpânul în toate adâncimile lumii și în toate profunzimile spiritului. Pentru privilegiații, mulți, care au ajuns și în casa familiei lui, eu între aceștia, e limpede că zâmbetul constitutiv ori înțelepciunea anatomic desenată pe fața omului sunt exprimarea fenotipică a unei uniuni genetice. Şi câtă siguranță, bucurie și

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

32

ST

EAUA

4/2

018

neîndoială dăruiesc acestea primitorilor, între care sunt și eu! Toți oamenii care l-au întânit știu despre ce vorbesc: dar nu e numai fascinația pe care o recunoaștem toți; pentru că tot ceea ce spunea și făcea – aceasta este mărturia mea – era plin de responsabilitate până în ultimele consecințe. Din octombrie 1992 până în februarie 2008, absolut fiecare gest intelectual făcut înspre învățăcelul Ileana a fost încărcat cu responsabilitate asuma-tă plenar; și la fel îl cunosc și în relația cu ceilalți oameni, aproximativ coetanei cu mine. Şi au fost multe aceste gesturi și fapte. Şi într-un fel măiastru, această responsabilitate nu s-a epuizat nici acum.

Nouă ne-a spus, în acel început, că avem posi-bilitatea de a opta pentru o specializare secundară în Etnologie, cu acte de studii și diplomă în toată regula, la Facultatea de Litere; nu mai țin minte, din păcate, vorbele precise cu care ne-a descris impor-tanța etnologiei pentru studentul în Istorie, dar știu că mie mi-au deslușit exact răspunsul pe care îl așteptam. Ne-a indicat pașii pentru înscriere și cred că i-am urmat în zbor în aceeași zi. Fermecați dintru început am fost doi, cei care ne-am înscris la Specializarea Secundară în Etnologie, speciali-zare B oferită studenților la Litere de la Română A, și unica specializare secundară oferită celor de la Istorie. Anul I Etnologie 1992 avea opt studenți filo-logi și doi studenți istorici: eu și Felix Marcu, astăzi directorul Muzeului de Istorie al Transilvaniei. Vara trecută, la întâlnirea de 20 de ani de la absolvire, Felix a rostit, interesându-se de arhiva domnului profesor: „L-am iubit pe domnul Bot!”. Foarte mulți oameni l-au iubit pe domnul Bot, că nu aveau înco-tro, lăsați limpezi și curați ca pruncii la întâlnirea cu domnia sa. Fermecate dintru început, dar înscrise ulterior, au fost și Laura Troșan, astăzi cercetă-tor la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, și Irina Ghinescu, astăzi cercetător la Muzeul de Istorie. Toți am absolvit secția de Etnologie, în 1996, cu un an înaintea absolvirii celei principale, Istoria; de menționat, poate, că toți patru eram specializați, la Istorie, în perioada veche.

Îmi va lua o viață să dau mărturie pentru discipolatul meu pe lângă domnul Bot; îi datorez începutul, dar și conținutul, și, nu în ultimul rând, ne-sfârșitul aplecării mele profesionale depline asupra etnologiei, în exact forma (deși acest lucru îl înțeleg abia acum) dorită de el, văzută de el, vizionar, de la începutul „colaborării” noastre întru formarea mea. Vedea plină de noimă și de putințe asocierea dintre etnologie și arheologie. În primii mei ani de studenție, era co-organizator al unor minunate conferințe de etno-arheologie, dimpre-ună cu preistoricianul Gheorghe Lazarovici, la care

ne ducea pe toți, după cum ne ducea și la Zilele Academice Clujene la Institutul de Folclor. E drept că nu am devenit arheolog al pământului, dar sunt arheolog al timpului, chiar dacă săpăturile ce le conduc sunt mărunte și poate neînsemnate.

Ceea ce nu aveam cum să știu în vremea în care îmi căutam cu destulă înfrigurare drumul, găsindu-l în etnologia domnului Bot (în anul I semnul de egalitate era deplin!), este că acel drum, instituțional vorbind, era rodul începăturii fundamentale a domnului profesor: secția însăși, întreaga secție, nu doar putința celor de la Istorie de a opta pentru ea, era creația domnului Bot. Această istorie trebuie scrisă, fiind de maximă importanță intelectuală nu doar pentru istoriile noastre personale, ci și pentru istoria academică a universității noastre. Existase un curs fundamental de Folclor, de decenii; el a continuat să fie oferit celor de la Litere chiar după înființarea Secției de Etnologie, în 1990. Ce este extraordinar, după mine, este că el a gândit dintru început secția ca interdisciplinară, însurățind tradiționala etnologie de sorginte filologică și demersul de istorie cultu-rală. Mărturiile primilor studenți ai secției, astăzi eminenți oameni de cultură ai centrului academic clujean, se cuvin adunate buchet și așezate lângă temelia disciplinară pusă de Nicolae Bot etnologiei universitare. Pentru Ela Cosma, cercetător de prim rang la Institutul de Istorie al Academiei Române, diploma în etnologie a însemnat destule sacrificii, căci era studentă la Istorie din 1987 atunci când se înființa etnologia: din 1990 până la absolvirea ei în 1992, a dat examene suplimentare, făcând multe cursuri suplimentare, astfel încât să ajungă la 10, câte două pe an, câte avea Specializarea B Etnologie și pe vremea studenției mele acolo. Studenții începători în 1989 la Istorie fac și ei același lucru, astfel încât anul de debut al secți-ei, 1990, înseamnă demararea în forță nu doar a generației de boboci, ci a unei veritabile generații princeps de vârste și maturități distincte: astfel avem astăzi pe Eugenia Bîrlea, Tudor Sălăgean, Constantin Bărbulescu ș.a.m.d., ca să vorbesc doar de istoricii dublați de etnologi: un istoric eminent al perioadei moderne, întâiul de la noi preocupat de soldații țărani din Primul Război Mondial, un director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei și un coordonator al secției de Etnologie a UBB. Câștigul instituțional este imens, cel academic, covârșitor, iar cel personal, al nostru al fiecăruia, luminător și sprijinitor până la capătul nostru și dincolo de el. Această istorie se scrie acum.

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

33

ST

EAUA

4/2

018

EvocareSorin Sabău

„Dragă Sorine, Mă iartă pentru această formu-lă de adresare, spre ea mă trage sufletul.

Îți mulțumesc mult pentru Zarandul I...” Cu aceste rânduri își începea distinsul profesor Nicolae Bot, în urmă cu 18 ani, scrisoarea de mulțumire pentru primirea numărului I din revista de etnologie Zarandul, editată de Complexul Muzeal Arad. M-au bucurat foarte mult, la acea dată, cuvintele de mai sus, pentru că și eu simțeam că domnul Nicolae Bot era unul dintre profesorii mei de suflet. (Cred că la fel a fost pentru toți studenții domniei sale.) Anul acesta s-au împlinit zece ani de la trecerea sa la cele veșnice și, rememorându-i amintirea, am simțit nevoia să recitesc această scrisoare, să răsfo-iesc cursurile de etnologie ținute de domnia sa la Facultatea de Litere din Cluj, să mă uit peste volu-mul Nicolae Bot. Studii de etnologie (îngrijit de Ioana Bot și Ileana Benga, apărut la Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca în anul 2008), să scot din plicurile învechite de ani pozele făcute în cadrul celor două practici de cercetare etnologică de la Sebiș (jude-țul Bistrița-Năsăud, în anul 1992) și Budești (jude-țul Maramureș, 1993) la care am participat alături de iubitul nostru profesor. Şi amintirile au început să curgă.

Astfel, mi-a venit în minte prima săptămână de studenție (eram proaspăt student, în anul 1991, la Facultatea de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj) când într-una din pauzele orelor de Istoria Veche a României, a venit profesorul Nicolae Bot pentru a ne invita la cursurile noii specializări de Etnologie, din cadrul Facultății de Litere. Exista posibilitatea ca pe lângă istorie să studiem și etno-logia, aceasta din urmă fiind de asemenea recu-noscută ca specializare la terminarea facultății. Am ales fără să ezit și am fost fascinat de la primele ore de cursul Introducere în cultura populară, ținut de domnul profesor Bot. Pe lângă multitudinea de informații și modul în care erau sistematizate, mate-ria predată era înțesată cu povestiri din bogata sa experiență de teren și cu glume din lumea satelor pe care le-a colindat cu pasul. Dar cursurile nu se rezumau doar la transmiterea de informații din domeniul etnologiei, ci învățam, efectiv, cum trebuie să ne comportăm pe teren, cum trebuie

abordați posibilii informatori, cum să evităm situ-ații conflictuale și multe alte lucruri utile în munca de cercetare, și toate acestea le aflam din exemple concrete din experiența domnului profesor. Nu cred că am lipsit de la vreo oră de curs. Nu am lipsit nici la cursurile de Etnologie generală și Obiceiuri de înmormântare, pe care le-am urmat în anul II.

Domnul profesor ne-a insuflat dragostea față de cultura populară și respectul față de oamenii cu care intram în contact. Acest lucru l-a făcut discret, dar cu stăruință de părinte iubitor. Cele două practici studențești la care am participat alături de dânsul au însemnat foarte mult pentru cercetările de teren pe care urma să le desfășor mai târziu. Îmi aduc și acum aminte cum, în localitatea Sebiș din județul Bistrița-Năsăud, ne-a invitat pe toți studen-ții participanți la practică în livada bătrânului Cilian Dumitru (fost vânător), pentru a vedea, la modul concret, cum se face o culegere de informații etno-logice. Domnul profesor conducea dialogul cu mult tact, reușind foarte ușor să câștige încrederea partenerului de discuție și să obțină o mulțime de informații utile. Atunci, de la domnul profesor Nicolae Bot, am învățat regulile stricte ale muncii de teren: discreția, răbdarea, modestia, respec-tarea cuvântului dat și punctualitatea, oferirea (dacă este nevoie) a ajutorului fizic sau sufletesc oamenilor cu care intri în contact, măsura, buna cuviință, respectul față de oamenii satului etc. Îmi mai amintesc încă ceva ce ne repeta mereu: „Întrebarea etnologului este De ce?”. Şi acum, la mai bine de douăzeci și cinci de ani, când mă aflu pe teren mă folosesc de „învățăturile” domnului profesor. Datorită lor, nu numai că am cunoscut oameni extraordinari, dar am reușit să mi-i și apro-pii sufletește.

Metoda pedagogică a domnului profesor Bot și-a pus amprenta pe generațiile de studenți pe care i-a avut. Domnia sa a pus câte o „pecete” pe fiecare student de al său. În timp, diferite generații de studenți s-au răspândit prin țară sau prin stră-inătate, dar atunci când se întâlnesc se recunosc după marca profesorului lor de suflet. Așa am înce-put și eu, în urmă cu 18 ani, o frumoasă prietenie cu domnul Dumitru Rusan (pe atunci muzeograf

EVO

CA

RE N

ICO

LAE

BO

T

34

ST

EAUA

4/2

018

la Câmpulung Moldovenesc). Ne-am cunoscut la un simpozion la București (în anul 2000), eu tânăr muzeograf la Arad, dumnealui cu o vechime de câteva zeci de ani. Nu a contat diferența de vârstă, ci faptul că amândoi l-am avut dascăl pe domnul Nicolae Bot.

Mă bucur de a fi avut șansa să îl am profesor pe domnul Nicolae Bot. A fost nu numai un izvor

nesecat de informații etnologice, dar și un fel de „profesor – părinte”, implicat și sufletește în educa-rea și formarea tinerelor generații de studenți. Acum, la zece ani de când „s-a călătorit la ceruri”, un pios omagiu și un gând de recunoștință dragului profesor Nicolae Bot.

Complexul Muzeal Arad, martie 2018

L-am întâlnit prima dată pe Nicolae Mareș în iarna lui 1976.Eu eram editor, iar el diplomat însărcinat cu afaceri culturale la Varșovia. M-a însoțit la câteva întâlniri cu confrați polonezi, am văzut împreună spectacole de teatru, expoziții. Era tânăr, dezinvolt, de o politețe și o disponibilitate care dovedeau nu doar o generozitate înnăscută, ci și comportamentul de om al locului. Nicolae Mareș era, în Polonia, la el acasă. Nu calitatea oficială era cea care îi deschidea ușile, ci excelenta cunoaștere a limbii și a culturii poloneze, conștiința asumată a rostului său de intermediar onest și avizat. O postură deloc comodă, întrucât, mai ales în vremurile acelea, poziția sa nu era aproape niciodată egală cu cea a unui decident. Doar intuiția, gustul, respectul valorii, precum și capacitatea de a cumpăni și a folosi oportunitățile puteau transforma o profesiune în vocație. Iar Nicolae Mareș era hărăzit cu toate aceste daruri.M-am convins de acest lucru pe parcursul celor cinci ani în care, grație unei colaborări exemplare, am reușit să publicăm împreună, la Dacia, două cărți: în 1977, Bucuria scrierii (1977), prima tălmăcire în românește a poeziei Wislawei Szymborska, viitoarea laureată Nobel, și, în 1981, masiva antologie Poezia poloneză contemporană, pe care am avut onoarea să o prefațez. Nu e lipsit de interes să amintesc că în sumarul celei din urmă figurau, alături de toți marii poeți polonezi ai momentu-lui, și zece poezii ale lui Czeslaw Milosz, autorul Gândirii captive. Nu am socotit câți ani a petrecut Nicolae Mareș în Polonia. Cert este că, indiferent unde l-au dus obligațiile de diplomat de carieră, el a rămas profund atașat de această țară și de cultura ei, pe care le cunoștea mai bine decât mulți alți români. Cum singur mărturisește, a avut mereu în minte exemplul deschiderii culturale și a trudei unui mare înaintaș: Lucian Blaga. Şi pentru a încheia schițarea foarte sumară a unui profil extrem de complex (diplomat, traducător, memorialist, istoric al culturii, poet), voi aminti că tot lui N. Mareș i se datorează mult din ceea ce compatrioții noștri au putut afla despre viața și apostolatul fostului cardinal, Karol Wojtyla, marele papă Ioan Paul al II-lea, pe care Mareș îl cunoștea din perioada cracoviană. O biografie amănunțită și traducerea principale-lor sale cărți, a poeziei și a teatrului Sfântului Părinte stau mărturie. E un teritoriu unde nu mai e vorba despre abilitățile diplomatului, ci despre alegerile omului de cultură. Acestea par a fi prevalat în tot ceea ce a făcut.La optzeci de ani, Nicolae Mareș înfățișează contemporanilor imaginea unui destin uman și cultural pe deplin conturat, împlinit.

Nicolae Mareș 80text de Vasile Igna

35

ST

EAUA

4/2

018

cronica literară

Un cronicar la Snagov

Ion Pop

Din 1974 până astăzi, Dan Cristea s-a manifestat drept unul dintre cei mai fideli practicanţi ai cronicii literare, propunând o nouă ipostază a ceea ce Perpessicus numise cândva, cu modestie, postura de „grefier în tinda unei magis-traturi”. Mai toate cărţile publi-

cate de el sunt culegeri de glose la actualitatea literară imediată, atente la vitrina cu noutăţi și, în consecinţă, urmând linia zigzagată a apariţiilor editoriale, cu gradul de aleatoriu implicit și cu o largă desfășurare a evantaiului tematico-stilistic, deschise, firește, deopotrivă către poezie, proză, eseistică și istorie literară. Nu face altfel nici în cea mai recentă carte a sa, Cronicile de la Snagov, puse de către locuitorul de pe malul lacului cunoscut sub titlul inspirat de „orele” lui Odobescu, fiind atras şi de „fondul de tipar și de cărturărie, dar și de spirit eseistic odobescian”. Digresiunile așa de caracteristice înaintaşului nu-i sunt totuși foarte caracteristice, glosatorul rămânând în genere foarte atent la obiectul pe care-l are în vedere, fără prea multe ramificaţii, asocieri, descoperiri de veci-nătăţi atrase de jocul ideilor. Se vede totuși că are predilecţie pentru textele evocatoare, de biografii ale scriitorilor, și pentru sintezele cuprinzătoare, care-i permit dublarea vocilor auctoriale cu opinia personală, după prelungite și agreabile întârzieri printre faptele de viaţă și literatură înregistrate într-o carte sau alta. Citește cu plăcere, de pildă, o culegere de amintiri despre Eminescu, reliefând reperele semnificative și elementele mai puţin „oficializate” ale evocării, notând, de exemplu, imaginea unui „Eminescu ludic și destul de slobod la gură” și semnalând, ori de câte ori se ivește prile-jul, urmele biografiei reale în straturile ficţionale ale operei. Tot așa, când comentează compendiul de istorie literară al lui Nicolae Manolescu, reţine în primă instanţă confesiunile autorului privitoare

la modul propriu de abordare a scrisului românesc, „faptul că se implică autobiografic”, sublinind accentele personale în opţiunile și opiniile expri-mate faţă de cutare și cutare scriitor. Agreează și aici notele de noutate, surprinderea unor „întâietăţi” în cronologia dezvoltării uni gen – „întâiul poet”, „întâiul nostru critic profesionist în sens modern”, dar și „întâiul text pornografic din literatura română”, identificat în poezia „Antropomorfism” de Eminescu, calificată destul de impropriu astfel de istoricul literar și pusă alături de Povestea poveştilor a lui Creangă, care, e, totuşi, mult mai mult decât i-ar spune eticheta acum atribuită... Cronicarul se simte în largul lui şi când străbate amintirile despre Caragiale, căutând din nou inserţia datului de viaţă atestat documentar în ficţiune. Lucrurile nu stau altfel când citește romanul Solenoid de Mircea Cărărescu, unde trasfigurarea fabuloasă a faptu-lui de viaţă are loc pe spaţii ample și cu o bogă-ţie a limbajului care uimeşte mereu, un „aparat stilistic... care funcţionează impecabil”, „în ciuda inegalităţilor, redundanţelor, a descripţiilor baroce nesfârşite, a multor capitole parazitare” (personal, aş zice că aceste „excese” fac parte, nu tocmai inutil, din însăși structura viziunii prozatorului și sunt conștientizate ca atare, în chip programatic!). Cu atât mai mult asemenea raportări dintre viaţă și scris sunt gustate la un Livius Ciocârlie, la care se scot în evidenţă fragmentele de „autoportret intelectual și spiritual”, într-o proză confesivă jucat-minimalizatoare, în timp ce, la Alexandru Sincu, romanul e văzut ca „autobiografie intelectuală deghizată”; sau, când se scrie despre un jurnal al Monicăi Lovinescu, unde se pune accentul pe „omenescul pur și simplu”, cu mărturii personale în sprijin. S-ar putea cita și paginile dedicate Anilor tinereţii a Gabrielei Adameșteanu ori spaţiul larg pentru refacerea unei umanităţi diversificate oferit de masiva cercetare a lui Mircea Mihăieș despre Ulise al lui Joyce, la care se oprește stăruitor, intere-sat tocmai de varietatea evenimentelor biografice și fictive ce populează celebrul roman, puse mereu în ecuaţie. „Curiozităţi, ciudăţenii” ori „delicii” sunt izolate pentru a fi degustate în comun cu cititorul de azi în cartea lui Mircea Anghelescu despre călă-tori și călătorii în literatura română...

De-a lungul anilor, Dan Cristea a scris mult și despre poezie, iar paginile de acum acordă şi ele destul loc liricii actuale, de vârste foarte diferite. De la Ion Horea, bunăoară, la Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Dan, Aurel Pantea, Ioan

36

ST

EAUA

4/2

018

CRO

NIC

A L

ITER

AR

Ă Moldovan ori mai tinerele Ofelia Prodan, Andreea Hedeș ori Linda Maria Baros. Firul lecturii dezvăluie de la o vreme trasee cumva stabilizate, dominând de departe criteriul tematic, fie la nivelul reflecţiei generale, fie concretizat în reţele ale imaginaru-lui. E o critică în mare măsură a conţinuturilor, a mesajelor – o fomulare, din glosele la Vasile Dan numește „teme și motive abordate constant de poet” (aici, metaforele văzului, revelaţiei sau contemplaţiei), tematica iponderabilităţii; în alt loc, „nebunia, marginalitatea, capacitatea de a vedea nevăzutul” (la Liviu Ioan Stoiciu, la care notează „umanitatea” vocii, tandreţea apropierii de lucruri); sunt numite „temele și simbolurile predi-lecte (lumina și apoteoza luminii, extazul și elanul regenerării, apetitul perntru virtualităţi nelimita-te)” la Gabriel Chifu; şi tot aici, „metafore ce se vor dovedi fundamentale pentru imaginarul alegoric al volumelor de poeme”; la Mircea Cărtărescu-poetul, îl „derutează” conţinutul destul de compo-zit, antrenând atenţia cititorului în direcţii diferite și contradictorii”, dar aplaudă „limbajul de uimitoa-re bogăţie terminologică”, nu fără a nota un exces care „derutează” din nou, ca și „interferenţele de imaginar și realism cotidian, de serios și neserios, de conversaţie și invenţie, de ironie și dramatism, de personal și pură fabulaţie”. Multe secvenţe de poezie, de exemplu, din „Totul”, „poem foarte lung și ceţos”, i se par diluate. Comentariile pătrund mai puţin în zona „artei combinatorii” a textelor, preferîndu-se judecăţile de ordin general, sintetic. Cronicarul manifestă în chip explicit rezerve faţă de analizele mai mult sau mai puţin „sofisticate” ori situate sub accent teoretic. Formula lui Gellu Naum, ironică, după care „teoria omoară omenia”, e oferită, de exemplu, drept argument la lectura unui studiu critic al Gabrielei Gheorghișor despre Cristian Popescu, altminteri apreciată. Altundeva, nu-i place „excesul folosirii etichetelor”, bunăoară a celei de „postmodernism”... Un anume impre-sionism al lecturii pare a fi opţiunea cronicarului, care-și desfășoară de obicei interpretările pornind de la câte un poem liminar sau privilegiindu-l pe unul de încheiere, în care caută să descifreze, ca în eșantioane reprezentative, ceva din structura vizi-onară și stilistică a întregului (vezi glosele la Ioan Es. Pop, dar și multe altele). Este căutată de obicei câte „o piesă de bază”, adesea „artă poetică” (precum la Ana Blandiana), citatele sunt numeroase, chemate în sprijinul câte unei idei de bază, ordonatoare. În general, Dan Cristea preferă arhitecturile textu-ale bine articulate, coerente, nu salută discursul alcătuit din „consemnări” greu de structurat (ca în unele poeme ale lui Aurel Pantea), aprobă

însă consemnarea de stări și impresii din versu-rile lui Ioan Moldovan aproximând „mainimicul”, întâmpină pozitiv „beţia preciziei” la Eugen Suciu, vorbește la superlativ, de altfel deplin îndreptăţit, despre scrisul lui Ion Mureşan, ca despre al unui „mare poet al viziunilor fantastice”, aproape totul se arată superlativ în recentul volum de versuri al Martei Petreu, la care „tema comună... ar fi ruptura de sine, înstrăinarea de sine..., instalarea negati-vului în existenţă”. Mai în grabă, scrie despre Dan Sociu, din care citează texte destul de fade, despre Linda Maria Baros, așijderea, nu-i plac diluarea și notele de emfază la Ion Cocora sau discursivitatea din versurile Andreei Hedeș, „cu puţină invenţie verbală”... Aprecierile critice alternează uneori între pozitiv şi negativ ori măcar dubitativ în aceeași frază, evitându-se verdictele tăioase și reducti-ve, dar adesea criticul nu ezită să-şi spună franc părerea negativă, printre notele bune date unor fragmente de poem. Cronicile de la Snagov pot da, astfel, seamă despre scrisul unui cititor echilibrat în judecăţile de valoare, evitând acrobaţiile stilis-tice, ca unul care s-a exersat îndelung pe căile mai sigure de pe pământul ferm al raţiunii cumpănite, fără excese de implicare emoţională.

Cu ce se hrãneºte o gaurãVictor Cubleşan

Dacă ar fi să iau în considera-re chiar și numai numărul de romane pe această temă citite în ultimele luni și tot ar trebui să accept că o nouă temă îşi croieşte cale printre favoritele zilei. Corupţia, desigur, care pare să devină nu doar o temă literară prizată, ci în primul rînd o obsesie naţională. Iar în

această atmosferă saturată de poziţionări anti-co-rupţie, literatura este din nou tribună și oglindă a unei societăţi românești care caută cu disperare să se vindece prin spovedanii, delaţiuni, povești și snoave rostite apăsat în spaţiul public. Așa cum se întîmplă de fiecare dată cînd patima și sentimen-tul presiunii timpului concură, rezultatele nu sînt neapărat spectaculoase din punctul de vedere

37

ST

EAUA

4/2

018

CRO

NIC

A L

ITER

AR

Ăal calităţii, compensînd însă prin vînă, hotărîre și determinare. Dintre romanele care conturea-ză această nouă tendinţă se detașează pentru moment Dama de cupă a lui Iulian Ciocan.

Autorul basarabean, care reușise în precedente-le Înainte să moară Brejnev (2007) și Iar dimineaţa vor veni ruşii (2015) două dintre cele mai solide și bine scrise romane românești de după 1989, nu se mai ridică aici la același nivel, dar se menţine oricum deasupra unor volume cam superficiale și în general simpliste, în primul rînd prin capa-citatea de a rămîne (auto)ironic și arta povestirii. Povestea pe care o pune în pagină romanul său este simplă și, rezumată, puerilă într-o doză destul de mare. O groapă apare în cartierul de lux al Chișinăului și începe să crească, înghiţind casă după casă, întreg orașul scufundat în corupţie și amoralitate. Iar într-un final decupat parcă din- tr-un film horror american, groapa apare și în alt oraș, teribila plagă purificatoare înmulţindu-se, instopa-bilă. Iulian Ciocan, ca un bun teoretician și critic, sesizează dimensiunea ușor ridicolă, ușor puerilă a subiectului și recurge la antidotul oricărui scriitor respectabil trecut prin postmodernism: o pune în abis. Fix la jumătatea romanului întîlnim povestea „prozatorului minimalist Iulian Iordăchescu“ aflat în plin deșert al inspiraţiei. Descoperind groapa în expansiune, acesta are o revelaţie și decide să scrie un roman în care groapa „nu e o groapă oarecare“, ci „în locul în care apare se adună tot răul tranziţiei moldovenești“. Iordăchescu, entuziasmat, poves-tește despre proiectul său unei serii de confraţi care îl întîmpină cu destulă răceală, atrăgîndu-i atenţia că e un subiect comercial, pueril și care suportă multe îmbunătăţiri. Acest episod inserat de către Iulian Ciocan, oricît de evident plasat în faţa ochilor cititorilor, cu oricîte semne de atenţi-onare asupra intenţiei abia disimulate, reușește să ridice romanul, să-l facă oarecum mai bun. Este acea privire complice pe care scriitorul o aruncă cititorului spunîndu-i parcă: deh, eu știu prea bine care sînt problemele acestui roman, dar știu foarte exact ce fac, iar acum și tu știi că eu ştiu, deci hai să ne amuzăm împreună.

Iar amuzamentul nu lipsește. În afară de poves-tea lui Nistor Polobok, șeful urbanismului din primăria Chișinăului, romanul include o serie de scurte povești întretăiate ale unei galerii destul de largi de personaje, toate centrate în jurul fatalei gropi în expansiune. Inevitabil e un peisaj de poli-ticieni de diferite anverguri şi ranguri, de afacerişti, ziarişti şi slujbaşi. Iulian Ciocan vrea să exploreze mocirla corupţiei şi o face prea puţin voalat, prin caractere şablon, caricaturale, şarjate. Fineţea pe

care o avea în romanele anterioare în construcţii psihologice delicat surprinse şi elaborat balan-sate lipseşte aici în bună măsură. Pînă şi numele personajelor sînt alese după asociaţii simple, nepretenţioase. Devine evident că Iulian Ciocan realizează că volumul e unul al tuşelor groase şi că întreaga miză se mută înspre ironie şi apostro-fare. Dama de cupă este genul de roman care nu are cum să reziste peste cîteva decade, dar care se citește pe moment cu multă ușurinţă și plăcere.

Ceea ce rămîne din lectură este senzaţia de mozaic. Aici autorul basarabean a avut întotdeau-na o tehnică impecabilă, știind să construiască imagini largi, panoramice, credibile. Dama de cupă este un portret al societăţii de azi, amorală, corup-tă, murdară, o societate în care nu mai există indi-vizi nevinovaţi, ci doar grade diferite de vinovăţie. Desigur, întreţesînd povești, Iulian Ciocan are unele mai reușite și altele ușor de uitat. Cîteodată ajunge să-și conducă textul în zone care seamănă izbitor cu proza satirică de duzină pe care o întîlnești la cenaclurile literare ale pensionarilor din învăţămîn-tul gimnazial, cîteodată reușește episoade care se pot decupa în mici bijuterii narative. Ansamblul e însă mult prea inegal, favorizînd lectura focusată pe puncte de interes.

Din păcate, poate cea mai slabă poveste din roman este tocmai cea care susţine osatura prin-cipală, Nistor Polobok fiind un personaj puţin credibil, cu reacţii implauzibile și vădit direcţionate din exterior, o caricatură deloc memorabilă a func-ţionarului public român. Poate că, de fapt, Iulian Ciocan nu înţelege psihologia mitei, a corupţiei, recursul la șabloane fiind singura modalitate prin care poate surmonta această lipsă de empatie tocmai cu subiectul principal al propriului roman. Trăim într-o lume în care corupţia nu este doar zeflemea literară, și tocmai de aceea este surprin-zător că prozatorul nu încearcă măcar să-i înţelea-gă resorturile. Un arhitect șef corupt nu are brusc revelaţii mistice în urma cărora să alerge după iertarea femeilor faţă de care consideră că a greşit. Unde recuperează puternic Iulian Ciocan este în zona psihologiei gri, cea a personajelor care doar au reveleţia propriei mizerii produse și a lumii profund tarate în care trăiesc. Prozatorul are darul de coagula din gesturi mărunte notate fulgurant psihologii complexe. Încă o dată, se dovedeşte un foarte abil confecţionator de personaje secundare şi un excelent cunoscător al atmosferei de bloc comunist-comunistoidal.

La fel ca și în precedentele romane, cele mai vii și memorabile scene sînt cele în care Iulian Ciocan redă atmosfera grupărilor literare chișinăuene. Din

38

ST

EAUA

4/2

018

CRO

NIC

A L

ITER

AR

Ă tușe scurte de penel, fără, aparent, angajament, prozatorul construiește personaje și episoade credibile și relevante. Cu un gust acrișor-dulceag. Pe de altă parte, în momentul în care contextul devine politic, prozatorul pare să se arunce auto-mat într-o șarjă care dezangajează cititorul, scoţîn-du-l din rama literaturii înspre cea a gazetăriei angajate.

Ar fi nedrept să se înţeleagă faptul că Dama de cupă este un roman slab. Dar Iulian Ciocan a ridicat foarte sus ștacheta cu precedentele sale volume, fiind, sînt convins, în topul celor mai buni cinci prozatori ai momentului. Din acest motiv, prezentul roman vine mai mult ca o jucărioară de vacanţă a autorului, pus oarecum între parantezele unei preocupări care a trebuit să-și găsească un debușeu. Romanul se citește ușor și oferă suficient amuzament, așa cum remarcam și mai sus, dar nu reușește să fie memorabil sau, mai mult, semnifi-cativ. Din acest punct de vedere, rămîne o uşoară lectură de după-amiază în așteptarea următorului roman.

Istoria literarã de la Herder la Rousseau

Alex Ciorogar

În extrema noastră contem-poraneitate, studiile literare românești au reușit să se alieze curentelor de cercetare occi-dentale, dovedind că discursul literar autohton are șanse reale de a se integra, în mod profitabil și, de ce nu, onorabil, în circuitul cultural mondial. Puțin defazat se arată, în acest sens, efortul lui

Radu Pavel Gheo (Străin în țară străină. Literatura română şi granița identitară în proza Hertei Müller şi a lui Andrei Codrescu, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2017) care își propune nu deschiderea unor figuri locale către angrenajele planetarismu-lui, ci, din contră, indigenizarea unor prozatori cu reflexe identitare sau, mai exact, recuperarea unor nume deja renumite pe meleagurile străinătății

alienante și reintegrarea lor în perimetrul retro-ge-nerativ al literaturii române.

Proiectul se salvează, totuși, prin aceea că face corp comun cu lucrările „tradiției” noastre demito-logizante inaugurată de Mircea Martin și prelun-gită apoi de Eugen Negrici ori Ion Simuț. Plecând, așadar, de la problematizarea conceptului de isto-rie literară, autorul ajunge să interogheze însăși înțelegerea ideii de identitate națională, depistând nu mai puțin de patru criterii de constituire a litera-turii naționale: lingvistic, etnic, teritorial și cultural (dacă primele două fac parte din modelul herde-rian al națiunii, cele din urmă aparțin modelului rousseuist). Folosind criteriile enumerate, autorul investighează modul în care majoritatea istoriilor și a dicționarelor literare românești definiseră (atât înainte de 1989, cât și după schimbarea de regim) noțiunea de literatură națională sau, inversând argumentul, felul în care anumite principii cu încăr-cătură ideologică fuseseră utilizate în procesele de construcție a tipologiilor național/iste.

Ceea ce înseamnă că, în funcție de criteriul ales, se poate vorbi nu de una, ci de mai multe litera-turi naționale. De unde miza cercetării părea a fi relativ minoră, ambițiile autorului se adeveresc, în fapt, a fi de-a dreptul paradigmatice. Şi asta pentru că, în ultimul capitol, Radu Pavel Gheo ajunge să contureze un nou model de istorie literară. Pentru a-l parafraza pe Latour, aș spune că, în subtextul analizelor sale, autorul își propune să demon-streze că literatura română a fost dintotdeauna transnațională sau că aceasta nu fusese niciodată (doar) națională. Paradoxal e însă faptul că, așa cum freudienii văd peste tot complexe oedipiene ori așa cum marxiștii identifică pretutindeni lupta de clasă, și Gheo ajunge să scoată la iveală – fie că e vorba de motive, referințe ori aluzii culturale – exact ceea ce și-a propus: românitatea textelor celor doi autori. Şi asta deoarece, oricât de mult s-ar fi străduit s-o relativizeze, însăși ideea de nați-une rămâne cea care-i dirijează close-reading-ul. Astfel, într-un soi de comparatism vicios al influ-ențelor, ipotezele lucrării sale sunt confirmate numai pentru că – împotriva deschiderilor pe care le operează – adevăratul obiect al investigației sale rămâne „vechea” cultură națională.

Ceea ce nu exclude ingeniozitatea de care dă dovadă atunci când formulează sintagma „apar-tenenței prin respingere”, sintetizând ansamblul oximoronic al strategiilor prin care autoarea de limbă germană refuză cristalizarea oricăror relații între identitatea sa personală și cea soci-ală. Cercetătorul stabilește, fără doar și poate, că literatura Hertei Müller nu se dezvoltă decât

39

ST

EAUA

4/2

018

CRO

NIC

A L

ITER

AR

Ăîn urma unor crize existențiale și că distanțarea joacă rolul, deloc surprinzător, de fidel catalizator al „întoarcerii acasă” (reveniri, bineînțeles, imagi-nare, spre deosebire de concretețea călătoriilor codresciene). Dincolo de sublinierea „ambivalenței constitutive” (termen preluat de la Sanda Cordoș), autorul procedează și la cartografierea geografiilor conturate de așa-numita „dublă privire a străinului” ce face pandant cu viziunea lingvistică la rându-i îndoită. De remarcat, în această privință, observa-ția conform căreia construcția narativă reprezintă o problemă de montaj sau de reprezentare a sensi-bilului. În ciuda desuetudinii lor, Gheo semnează, totuși, câteva dintre cele mai captivante pagini de critică tematistă ale ultimului deceniu românesc.

Acolo unde Herta Müller refuză orice identitate, Andrei Codrescu adoptă un alai întreg de identități alternative. Dacă în capitolul dedicate autoarei de limbă germană Gheo își dăduse măsura talentu-lui critic, aș spune că finețea cu care recompune migrațiile lui Codrescu nu sugerează altceva decât faptul că radiografierea acestor circumvoluțiuni ar putea constitui materia primă pentru un viitor roman desprins din sfera life-wrinting-ului, à la David Lodge. Mai curajos din punct de vedere

critic se dovedește în părțile de final, acolo unde își probează abilitățile de sistematizator: disoluția frontierelor cultural-politice, transculturalismul și rescrierea ideologică a canonului literar sunt doar câteva dintre principalele cauze ce au condus – ne asigură Gheo – la posibilitatea reconsiderării unor „autori de interval”, precum Müller și Codrescu, la fel cum factorii culturali gravitaționali, existența superpoziției și a granițelor fluide reprezintă nu doar elementele ce au favorizat elaborarea unei imagini coerente privind interstițiile globale ale literaturii naționale, ci și câteva dintre invențiile sale conceptuale.

Deși studiul rămâne în mare parte redundant în formulări, sunt absolut convins că, de aici încolo, orice cercetare asupra literaturii „române” va apărea pur și simplu incompletă dacă nu va reuși să integreze în ansamblul demonstrațiilor sale proteismul și fluiditatea noilor construcții identi-tar-naționale de care dă seama Gheo aici (veritabi-le prolegomene ale unui viitor proiect civic-rousse-uist), cu atât mai mult cu cât spețele discutate apar simptomatice nu doar pentru situația autohtonă, ci, mai curând, pentru statutul istoriei literare în epoca globalizării digitale.

40

ST

EAUA

4/2

018

190. Cal de povară, huțul nordic, folosit cu ziua, închiriat demult, după anotimpuri și competiții,

asta sunt, la marginea stavei, în pădure, așteptând întâlnirea cu iarna, cu lupii, hienele și urșii, că nu rămâne nici urma, poate doar pontajul uitat din nu știu care calendar sătesc de pe-aici. Mișcarea neîn-treruptă a capului oferă vederii voastre o bucată din căpăstrul care m-a legat demult de ieslea lumii, trecute, de surogatul falansterian. Radu Matei Ardelean, geamănul lui Titus și al unui cal de pământ și zăpadă. Contenind mișcarea, Frâncu și Mânzu întind grumajii puternici deasupra gâtului și capului meu, din ce în ce mai subțire și lung, o urmă de creion chimic, cum stabilise demult bibli-otecarul Ștefan, pentru Titus. Aproape, Mircea, Maria, Alexandra și Ilinca trebăluiesc manual și electronic la coperțile acestei cărți, parc-ar vrea să învelească lumea dragomirilor, nord-vestică, s-o ferească de chupacabre și de vremurile din ce în ce mai rele care se abat asupra ei.

200. Viața bate filmul doar când este vorba de un roman reușit. Suntem în promițătoarea epocă din jurul lui 1968 și eu, acum cincizeci de ani, la întrecere cu Puiu A., bunul meu coleg și prieten, tocmai terminasem de citit cărțile micuței noas-tre biblioteci de pe malurile Bistrei și ale Sălăuței, aproape de cochetul Herculaneum autohton. Drept pentru care rectorul de atunci, admirabilul profesor Alexandru B., după examinările stricte și grele, ne-a dat amândurora bursa cea mare, să ne meargă vestea și să ne cumpărăm alte cărți, lună de lună, că librăriile erau pline și ne așteptau. Scrisesem câteva caiete cu poezii, cu stiloul și cu mașina Olivetti, un roman de dragoste și cătănie și mai multe proze scurte, tipuri din viața noastră socială, cum s-ar zice, cu eroi destul de apucați, dar legați de cărările autohtone. Venise vremea unei reviste, pentru lumea noastră, dintre cimiti-rul verde și pârâul limpede și curat. În vremurile

acelea țințirimul era neîngrădit și studenții filologi, istorici, geografi și matematicieni intrau direct din bibliotecă în apă sau, puțini fiind, se pierdeau în catacombele și verdeața invadatoare. Astăzi știu că înmormântările se făceau în alte părți ale urbei, în Herculaneum și pur și simplu mă oprisem cu lectura și închipuirea în zona tinereții fără bătrâ-nețe și a vieții fără de moarte.

Revista studențească, tipărită la o editură de stat, cu coperți colorate și mate, a apărut cu greu, după multe verificări și aprobări, avea ca redac-tor șef un istoric renumit, profesorul Ovidiu C., iar Titus, tatăl meu, făcea parte din colectivul de redacție. O anexez, căci face parte din dosarul epic al romanelor tatălui meu, din viața lui, am putea spune, depinde, oricum, de ce înțelegeți voi, adevărați cititori, prin viață și prin creație literară și cum numărați neliniștile, suferințele, eseurile, ideile și soluțiile estetice ale unui scriitor, perso-najele și naratorii acestuia, lumile complementare ale ficțiunii, cum acreditați jocurile secundarului, ,,cum storci o rufă” și înregistrezi ochii ațintiți, ,,inegali, grozav de triști”... Pe coperta unui număr de revistă din 1969 el primește ca premiu pentru creație literară și rezultate la învățătură zece cărți, îl recunoști și le poți număra, dacă ai ochi buni. De-a lungul anilor în revistă au publicat mai mulți poeți, prozatori și cercetători tineri, astăzi cunos-cuți cititorilor informați. Reproduc doar câteva din însemnările grave de atunci, câte au ajuns în albumul meu, din dosarul său epic, al unui om sub vremuri de tot felul. Ele lămuresc, într-un fel, de ce uneori părea căzut din lună în mijlocul dimineților noastre fierbinți și grăbite și de ce și-a înghețat scrisul pentru cei din afara cercului familial și cultural restrâns, l-a băgat într-o peșteră, cum v-am explicat, în Cuarț fumuriu. – Adesea ni se întâmplă numai ceea ce merităm și ceea ce trebuie să ni se întâmple, revenea tata, de parcă voia să ne facă în ciudă, insistând asupra unor necazuri, suferințe și nedreptăți ale familiei noastre, puse iute de Lucian și Mihai pe seama conducătorilor, a lui Radu Matei și a ticăloșirii semenilor.

O nuvelă, proza de debut a tatălui meu, cu un subiect distribuit între Mihai Eminescu și Mircea Eliade, a ajuns în locul și la omul nepotrivit. Care, cu stiloul său, cu litere mari, a scris mult în partea dreaptă a fiecărei pagini, față și verso și le-a arătat și altora dintre cei la care poposise pentru aprobări mapa cu manuscrisele primului număr al revistei mult așteptate, să înțeleagă și ei cam cum gândește și cu ce se ocupă tineretul studios, mai preocu-pat de rândunici și sfinți, de cai și muzica rock, a beatnicilor, de valea plângerii și moarte decât de

Viaþa bate filmul

IOAN DERSIDAN‚

41

ST

EAUA

4/2

018

tractoare și construirea socialismului la orașe și sate. – ,,Dezghețul ideologic” vine greu, Titus, și la unii vine degeaba, așa că eu l-am sărit pe cel cu stiloul și cizmele băgate în nuvela ta, dacă tot era înghețat, mi-a spus scrâșnit redactorul șef. N-a fost ușor, dar asta e. Aș vrea să mergem în vară la săpă-turi, toți șase, la Medieșul Aurit și Tersida, lângă Herculaneum, să prindem împreună momentul în care omul ajunge pe lună, a adăugat istoricul, bombănind peste miriște, că nu puteai fi sigur că se răstește la pământ sau la cer și tu ai rămas cu calul și câinele tău. Poate ajungem toți la peștera și stava ta, a voastră, cum zici și-mi arăți chiraleisa și cărțile din capelă. Când, peste mulți ani, o să-mi dăruiești romanele despre oamenii acestor locuri, să-ți amintești de ce am tipărit nuvela ta de debut cu litere mari și negre, îngroșate, ca de doliu. Că unii nu s-or dezgheța nici atunci, fii sigur, ori vor trece direct în încălzirea globală, c-așa-i politrucul, când se înverzește. Sper să mai apucăm să râdem împreună și să numărăm steagurile combatanților, începând cu școala de fete, că tot îți place ție opera dinastiei caragialiene. Ce zici? Până atunci ar fi bine să uiți și să arunci în foc ce ți-a scris pe capăt de rânduri mai marele politic local, crezându-se la un cenaclu în doi, în care tu ar trebui doar să asculți... Ușor de spus, dar mai greu de suportat, constata Titus, căci la noi țurțurii-s groși, cimitirele pline și peșterile multe, neexplorate și primăvara-i scurtă. Până să sortească focului paginile împricinate, buclucașe, Titus a reținut inepțiile, recomandările și însemnările ,,cu stiloul” din marginea nuvelei sale bătute la mașina de scris Olivetti, le știa pe de rost, la nouăsprezece ani, că tocmai votase, prima oară în viață, câteva voise să le treacă pe buletinul de vot, dar l-a oprit Ioana, că se grăbeau, aveau tren și ăsta circula regulat.

Atunci, tocmai atunci, am mai spus asta, în Cimitirul din Nord-Vest, l-a cuprins frica și am descris-o ca pe o explozie, un fir electric, de la doză la duză, un fitil prelung, de care nu scapi, oricât te-ai adăposti pe traseu, trebuie să le întâmpini pregătit, nu contează că ești legat în serie, în para-lel, în stea sau trifazic... Așa a intrat imaginarul Radu Matei Ardelean, naratorul închipuit, în viața și scrisul tatălui nostru și în lumea noastră, treptat, din frică și spaime repetate, din evazionism, fugă, singurătate și disidență, între același și diferit, iden-titar și simbolic, reprezentat și clasificat, dublat, cu lămuritori și lămuriri de zi și de noapte, după tăceri și suferință, homo homini lupus, după inso-lența instituită și abuzurile numeroase ale puterii și indiferența celorlalți, până-n zilele noastre. Când Titus, nemaiputând suporta, că i-au murit

cei dragi și apropiați, a convocat, ajutat de prietenii săi americani și chinezi, cu ordinea de zi stabilită clar, prima tornadă socio-literară la noi, îndelung pregătită, de neoprit, cu suferințe și nemulțumiri adunate, o revoluție în direct, pagină de roman și răzmeriță, cu persoane și personaje, narațiune și dosar epic, după mai multe decenii, pacturi, pariuri, întreceri și meciuri pierdute din oficiu, la masa verde, cu pipele, fumurile și fusurile aferente. Căci alegoria și morala unei vieți și a unei proze durează și, începute devreme, pot cauza și naște legende și alte dureri, neputințe și complicații. Cele mai multe s-au iscat la întâlnirile numeroase dintre Titus, Lucian și geamănul recent, mediteraneanul, ori dintre Titus și alți apropiați ai săi și ,,anarhe-tipul” Radu Matei, straniul infatigabil și ubicuu, ori, cine mai știe, chipul cioplit, dublura, inspirația intrusului, ultima soluție. Că altfel totul părea în ordine, avea începătură, doar Frâncu era în acei ani, vă reamintesc, cel mai neliniștit cal rămas în viață, din valea Ierului, a Bistrei, Barcăului, Bogăi și Sălăuței, din patrulaterul aurului, dragi cititori.

Prin ezitările acestea ale lui Titus și hudele lor, dus-întors, ca metodă de lucru și prilej de reflecție, au pătruns mai târziu numeroase îndoieli, suspi-ciuni, legende și nemulțumiri văzute și nevăzute ale apropiaților și neamurilor noastre legate de Radu Matei Ardelean al imaginarului și de făcutele și nefăcutele sale, din ce în ce mai multe și mai dese. În condițile unor ,,manipulări ideologice” de tot felul și ale ,,sărăcirii fantasmatice a umanității” (Corin Braga), Titus înțelegea treptat, după cărți și experiențe de tot felul, că ,,omul literar este o sumă alcătuită din meditație și exprimare, din gândire și vis” (Gaston Bachelard) și că proporția potrivită dintre narațiune și dosarul epic se realizează cu greutate. La un moment dat începuseră să-l grăias-că pe tata, pe uliță, mai mulți străini și ziariști tineri, se înțelegea limpede, erau acreditați, căutându-l de fapt pe elitistul Radu Matei, o închipuire, care închisese prăvălia și dădea în primire în altă parte, era plecat oricum, spre decepția admiratorilor

prozã

42

ST

EAUA

4/2

018

săi, veniți de departe, cu multe întrebări, lozinci, reclame și camere de luat vederi și chipuri și de făcut clipuri. Ca din întâmplare, între ei și Titus au apărut atunci Frâncu, Mânzu, Slinki și Rami, împingându-i către mașini și gară, că trenurile mai circulau, cam pe alese, dar umblau, nu le-a vândut pe toate imaginarul nostru mediteranean, de care se-mpiedică toți, știutori și neștiutori, până-n zilele noastre.

Pe aici au intrat, v-am mai spus, că-s bătrân, din vremea Bastiliei și a lui Tudor Vladimirescu, emanații și emanați, vorbe și comunicări de tot felul, enumerări, glumițe și basne, veacul înaintează, ne dezvăluie Radu Matei Ardelean, parcă mi-ar lămuri alegoria și mitul, tradiția după Gilbert Durand și Gaston Bachelard, lumea din valea Ierului, perso-najele, gândurile și neamurile, istoria și ,,gramatica civilizațiilor”, cum am învățat de la Fernand Braudel și FranÇois Furet, că statele se tot reformează, au agenții de informare, paralele și meridiane, chupa-cabre, grauri migratori și triunghiuri isoscele, izuri politice și ideologice, care au sucit nasul și mintea câtorva generații, discipline civice și sociale algo-ritmice, povățuitoare și descriptive și umanisme împrumutate, redescoperite și reîncălzite, pentru uzul publiciștilor și activiștilor notorii, aserviți, limitați și delimitați, al mercenarilor nesfârșiți (lăncierii prezentului ,,infam”), că nu se mai gată și-i vedeți zilnic cum se bagă în seamă, aflați mereu de partea cea aducătoare de răsplată a jertfei lor patriotice, a revoluției și a reacțiunii, a istoriei, culturii și presei, a vremurilor ticăloase, satanice, carnavalești, față de pățiții cu învățătură de minte și carte de muncă, proștii cu salarii și pensii ale contributivității și cu serviciu zilnic, de dimineața până seara și a doua zi la fel, în același loc, autiști, calculatoriști, meseriașii scrisului și ai domeniilor economice, productive, care își cinstesc munca și breasla și cărora le sună ceasul, dimineața și seara, câte una linguriță, să se trateze, să-i întremeze... Mda...

– Nu-ți ajungeau monologicul, dialogicul și trialogicul, narațiunea și dosarele epice, tornada, chiraleisa și secerișul, ori Frâncu și Slinki, insista Mihai, l-ai inventat treptat pe Radu Matei Ardelean, meridionalul tău geamăn și cult, o nălucă, să-ți spună cum stăm cu peșterile, stava, cuarțul, ener-getismul și radioactivitatea, Ierul și Ganoșea, să-ți dea el, ambasadorul tău cosmic, alteritatea, ca celălalt, ora exactă a lumii noastre social-politice și culturale, noi, verii tăi, nu mai suntem buni. Ce se întâmplă pe distanța dintre gemeni și verișori și instituțiile statului modern nu ne spui însă, dar vedem cu toții, ziua și noaptea, trădările și

utopiile, semnele rele și mesajele grave, pentru noi și neamurile noastre. Cine suntem noi, Titus, dragomirii, petrenii și poienarii și cine vorbește din tine, când și cum? Ce-ți tălmăcește nefrate-le, nu ne spui? De ce taci? – Mihai, fă o pauză și întreabă-l câteodată pe Eugen-Emil, tatăl tău, pățit și el, cu urme, cum stăm cu radumateii imaginaru-lui nostru asaltat, fără scăpare, încărcat de valori complementare amestecate, bune și nebune, de ideologii și achiziții politice autohtone și străine, că s-ar cruci și C. G. Jung și Gaston Bachelard de depozitul postmodern controlat și purecat, filmat și decupat, cum a ajuns individul, cu gândurile, speranțele, sentimentele și visele sale, cu viața sa de zi și de noapte, la întâlnirea cu ceilalți, cu istoria și mitul și cu instituțiile statului nostru îndelung reformat. – Ești cam abstract pentru mine, vere Titus, dar aș vrea și eu, ca Lucian, să-l văd măcar o dată la față, coborât pe pământ, până-n glezne, pe închipuitul tău, extraterestru sau demon, nefrate, cum o fi, adu-l la o petrecere cu fetele de la noi, cu stăvarii, la tăiatul porcilor și arsura mânjilor, însemnarea, ori la o întrecere cu caii, la arenă. Ce crezi? Cum au venit până și Eduard și Nina, fără suceli și complicații, numai călare sau cu trenul, fără alte motoare și fără să scandalizeze lumea că ne-au găsit schimbați, prin basme, păduri, peșteri și mine, că suntem altfel, jucăuși și ficționari, protejați de geografie și meteorologie și boicotați de istorie, ca badea Gheorghe, Găciță de aur și Dâguțu, voi ați spus-o.

Când ești treaz, cu privirea pierdută, cu pixul în mână și pixelii în dreapta și în somn, când visezi și buigui, Radu Matei intră în lumea noastră, cu scule cu tot și-ți măsoară gândurile și frica, tu ești breșa, ziceau verii lui Titus, fiecare în felul lui, el îți face tomografia și-o transferă centrului lor, în stare de funcționare, că nu vom ști niciodată la ce aparate sofisticate suntem conectați, înregistrați și dirijați, cine ne dă ora exactă și când este într-ade-văr bună dimineața, dragi concetățeni, europe-nilor. – Am impresia că tot ce nu știți, din cauza minții și simțurilor voastre adormite, le împin-geți, le îngrămădiți spre ,,nefratele” Radu Matei, ,,comunicatorul” modern programat și vândut, ori spre fanteziile și nocturnele lui Titus, ieșite din suferință și spaimă, intervenea câteodată Eugen-Emil, parcă n-ați vedea cu ochii voștri tunelul cu chupacabre și grauri bezmetici, exersând zborul în triunghi isoscel, pentru alte și alte generații, pentru meridianul european și capetele retezate ale lui Cristian Pancotan, cel cu marchiza betonată. Cine v-a pus să credeți în vorbe și să vă lăudați că vânturați idei, frământați și coaceți pe vatră pâine

43

ST

EAUA

4/2

018

de secară și duceți un gând până la capăt? Stop! Pe ce lume trăiți, dragomirilor?

Imaginea asta cu spaimele ancestrale, parc-ar exploda zilnic carbidul la mina Tersida și Băița, de ne pocnesc și ne țiuie urechile, o am de la Dolărița și Găciță de aur, când îmi explicau, la două guri și patru mâini, în Ganoșe, ce-a pățit Cijdalăul, în fața dromaderilor nordici, a celor cu capetele retezate tunate pe capotă și rezervoare. Erau și unii de-ai lui Laurențiu Tegzeș, Valeru Țirică și Samuilă Ariston, cu chimirul și cuțitele la vedere, deasupra buricului umflat, cu pliuri. Se opriseră la homari și heringi lângă cimitir și s-au supărat rău că le-a dat paguri proaspeți, pescuiți la Ier, de Andrei, în zona vechii peșteri. Așa că, ajutat de Ținghilinghi și de Pinti, abecistul le-a oprit bateriile mașinilor și când le-a dat drumul, la reîncărcare, i-a scuturat bine, de stăteau întinși în drum, predați, ca viermii de mătase zăcând peste frunzele de dud în sala de clasă și dâra era verde, unsuroasă, tot ce-a mai rămas pe pământ, sub ochii noștri, din ei, restu-rile, gogoși galbene-maronii, ca după oi și capre, au fost predate toamna târziu, când încep școlile, Inspectoratului sanitar veterinar, să facă ce știe cu ele și să le scoată din inventar, că s-au anunțat deja alte caravane. – Era ca atunci, amintește-ți, Titus, când totul băltea, sconcșii puturoși stăteau pe garduri și strigau lozinci, stava fusese atacată și cuiburile rândunicilor sparte, graurii zburau în triunghi isoscel și piscăiau în cei mai înalți arbori și tu, pățit cu tornadele și utopiile tale, ai chemat, înfrigurat, împreună cu Lucian, chiraleisa copilă-riei, ați aprins lumânarea și aerul ardea în cercuri concentrice, din ce în ce mai subțiri, îndesate și lungi, între Ier și Ganoșe, parcă dăduseră cu biciul deodată încrezătorul sublim Don Quijote și gene-ralul Camillus, cel drept, cuprinși în ,,vedenia” lui Salvador Dali, înșurubând catastrofa în pământ și munte, înspre peșteri, cu chupacabre, nefrați și lăcuste cu tot, de vă pomenesc și-acum petrenii și poienarii, cum vă scoborați amândoi, din duzi și din cireși, îmbrăcați în clorofilă, pășind spre linia orizontului, înspre pădurea Durduiu, cu Frâncu, Mânzu, Negru și Curtu, alături de cai și de câini, în marele vostru răzbel.

Hai libi, urletul lui Titus, potcoavele lui Frâncu și terenul de sport, pădurea Durduiu și enunțul continuu, basorelieful vieții și al luptei, flora și fauna din jurul Sabinei, al lui Victor și Petruța cel bătrân, cu biciul și răsteul său la subsuoară, păreau un aliment hrănitor pentru acest eterist misterios, mereu la regim, uns cu toate alifiile masonilor și ale ierburilor autohtone și distins de toate centrele de cercetare a imaginarului și a vieții noastre sociale,

că lumea citea în dumnezei și scria în draci, așa că gemenii și verii de sânge, prin naștere, s-au retras treptat, lingându-și rănile și plângându-și soarta, prostia și neputința, urmărind dealurile și văile din lingvistica din ce în ce mai insinuantă, dirijată și tehnică a ocupantului recent, extraterestrul fabu-los adus de comunicatori clandestini în familia noastră, cum izbucnea pe neașteptate Mihai, la întrunirile din ce în ce mai rare ale neamurilor de-aproape, ale puținilor dragomiri rămași în arenă.

– Știm că lumea asta nu-i doar comunicare, inspirație și fantezie, ci mai ales viață și tradiție, familie, obiceiuri și mentalități. Lasă-l cel puțin să joace o partidă cu mine, că de vorbe-s sătul, zicea uneori Lucian, până la capăt, el cu negrele și eu cu caii și ofițerii cei albi, să vadă și el cum este la noi, cum stăm, dar Titus nu s-a învoit nicicum sau n-a putut, ori n-a știut să facă demarcația, să-i așeze față către față, în scaunele mari și grele din bibli-otecă, om și spectru, ori prototip, o configurație, oricum am lua-o. – Nu puneți în capul și în spina-rea lui Radu Matei mai mult decât poate duce, i-ar fi zis atunci tata lui Lucian, care aranja grăbit piesele pe tabla de șah. Iar tu Radu Matei, despărți-tule, astâmpără-te, suntem neamuri și-ți știu neos-toirile, nu neg, dar gemeni n-am fost și nu vom fi niciodată. Ți-am bifat, știi bine, discriminările și exemplele fanteziei tale străvechi, mediteraneene, cu privire la narațiune și dosar epic, ori legate de istorie, indici, iconi, metaforă, alegorie și simbol și ,,orfanul cosmic”, sau ,,misterele memoriei” și seva vieții, cuprinse în povestea unui prinț cu coif de lemn, în căutarea chiraleisei copilăriei și a sâmburelui de grâu curat. Mă gândesc uneori intens unde ai putea fi în momentul acela numai al meu și ce obrăzar îți vei pune, de frate sau de nefrate, vei vorbi, vei scrie sau vei sta drept, încremenit și lung, cu buzele strânse și privirea focusată asupra imaginii răscumpărătoare, oare? Și încă nu știu și n-am ajuns să spun dacă și cât ar fi fost de bine să nu te fi cunoscut niciodată și să-mi plâng singur

prozã

44

ST

EAUA

4/2

018

îndepărtările, neînțelegerile și durerile. Cu toate că mi-ai asistat spaimele descreșterilor istorice și ești conectat la răul veacului, nu ai oferit încă soluții viabile pentru îmblânzirea lui în partea aceasta de lume. Că ți-am văzut indiferența și graba cu care mi-ai tratat oștirea, regele, ofițerii și caii lor pe tabla de șah a istoriei, în toate războaiele. Oricum, din himerele mele, narațiunile tale și realismele lui Lucian am construit o masă zdravănă, cu trei picioare, la care ne-am așezat adesea, ca să pricepem lumea, așteptând încă oamenii ei, că de tălhari, sicofanți și mincinoși suntem sătui. Din coada asta de pește și din delimitările lingvistice aprige ale lui Radu Matei, parcă s-ar fi predat la un moment dat comunicatorilor politici, ideologici și sociali din ce în ce mai agresivi, bastarzi ai văduvei cu mâinile-n șolduri și discursu-n poală, ai auto-cratei Violette și-ai celui care scria decizional ,,cu stiloul”, pe marginea prozei de debut, nu i-au scos cum ar fi vrut nici Ioana, nici Maria, ori Ilinca, nici Mircea, ori Alexandra, nici atunci, nici mai târziu. Nici Nina, Gavrilova, cu soțul său, Eduard.

– Ce frig, Doamne, câtă spaimă și câte învăluituri, exclama repliat mediteraneanul, din gaura limbajului său, fără nici un ghivint, vere Titus, aflam apoi, hă, hăă, letopiseț, belituri, holtei, mare hătalmă, zavistie și zurbalâc, stabilopozi ,,grei” și ,,gol istoric”, de parcă noi n-am fi știut și n-am fi văzut că el face parte din sistem, e băgat de mult în trinom și fuge de oameni și de luptă, îndeamnă lumea la teorii, elucubrații și analize, când țara

arde și planeta fumegă, se perpelește. El găsea mereu explicații și vorbe potrivite pentru largi clase și pături sociale, fiind un mesager al acestora, un agent al schimbării, un lămuritor și un toboșar al timpurilor noi, strigă Mihai, lasă-ne, ajunge, tu nu vezi nici drumul către Cornițel și Marca, valea Ierului, ori curbura apeductelor Vezuviului și a Calderei americane, cum ai putea documenta despre crestele cerești și legendele zeiești, despre firmament și divinitate, despre extratereștri și îngerul divin, ori despre anarhetipuri și junglă. Incertitudinile și utopiile noastre sfârșesc mereu într-un orizont al mitului și al capetelor retezate, iar tu nu le vezi, n-ai ochi și nici suflet pentru ele. – Hai, povestește, cu fratele tău Titus, vărul nostru, în viața asta, de toate zilele și cu trecutul fabulos, cum știi, când lămpașele întoarse fumegau puternic, despre răscoală și răsteie, serenade, tornadă și chiraleisă, despre zborul apăsător al graurilor în triunghi isoscel și despre rândunicile oropsite de pe greabănul lui Frâncu, în căutarea cuibului și a puilor, vă ascultăm, chemați-ne, ca altădată, dacă trăiți, în bibliotecă, Lucian, la Angheț, la crucile de grâu curat, la sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Pavel și la Ier, în zona scufundată a peșterii și a minei, cu Andrei, economistul și interul stângaci al echipei noastre, în căutarea pagurilor și a cuarțului fumuriu și radioactiv, ca apa Bogăi, dimineața, pe răcoare.

[fragment din romanul Cer aprins, orizontul]

45

ST

EAUA

4/2

018

Explorãri teoretice ale istoriei literaturii române în context

transnaþionalAndrei Zamfirescu

Romanian Literature as World Literature, volumul editat de Mircea Martin, Christian Moraru și

Andrei Terian, apare ca o nouă verigă dintr-un lanț de lucrări teoretice (German Literature as World Literature, Crime Fiction as World Literature, Danish Literature as World Literature etc.) care orbitează în jurul aceleiași tematici generale, anume a analizei unor aspecte variate ale literaturii, în acest caz române, (termen folosit aici cu un sens foarte larg) plasate în raport cu o sumedenie de factori istorici, politici și culturali transnaționali care au modelat-o de la începuturile ei.

Apărut în anul 2018 la editura Bloomsbury Academic, volumul cuprinde cincisprezece eseuri contextualizate de un mic studiu introductiv, toate scrise în limba engleză, astfel fiind asigurată deschiderea înspre dimensiunea internațională. În ansamblu, eseurile pot să pară paradoxale inițial, prin miza lor. În primul rând, prin subiectele abor-date și bagajul exegetic al fiecărui autor, ele se prezintă ca texte de specialitate, adresate întâi de toate unui public restrâns, de universitari inițiați în teoriile literare comparatiste emergente și actuale. Însă în al doilea rând, prin deschiderea internațio-nală spre care tind, textele trebuie să accepte că publicul vizat s-ar putea să fie mai puțin familiari-zat cu istoria literară și cronologică a României.

În consecință, un cititor român avizat va parcurge textele cu vaga impresie a explorării unui „mundus alter et idem”, în care autori consacrați sau aspecte de istorie sunt readuse la suprafața conștiinței precum o lecție de la gimnaziu uitată, pentru a fi apoi analizate cu rigoarea și profesio-nalismul teoretic percutant al unor experți de talie națională.

Pentru un comparatist din țări străine, dornic să se apropie de literatura română (și mai larg poate, de literatura est-europeană), precum și de modu-lațiile ei arhaice și contemporane, eseurile cuprinse în Romanian Literature as World Literature vor servi

ca o introducere excelentă într-un subiect vast și divers, și totuși familiar datorită încadrării sale în sistemele unor apreciați teoreticieni literari (Franco Moretti, Wai Chee Dimock, Pascale Casanova etc.).

Noțiunea de „World Literature”, cuprinsă și în titlul volumului, își are obârșia etimologică în terme-nul goethean Weltliteratur, însă se distanțează de sensul originar, pledând în cazul acesta pentru o re-evaluare a istoriei literare din spațiul românesc. Vorbind poate în sensul cel mai general cu putință, teza suprastructurată a eseurilor pleacă de la ideea de deconstrucție a unor interpretări critico-lite-rare precedente, multe dintre ele venite pe filiera herderiană. Perspectiva structural-monolitică și imuabilă asupra literaturii „naționale” pentru care pledează personalități clasice ale criticii literare românești, precum George Călinescu, dar și unele contemporane (Nicolae Manolescu, de exemplu), este contestată și demantelată. Pe scurt, vechile teorii de critică literară aveau tendința să fie exage-rat de „unitare” și, deci, izolaționiste într-o mare măsură, iar premisele și concluziile lor erau adesea formulate cu intenția de a valida această perspec-tivă. Aspectul lor monolitic derivă din unitatea pe care o propun între limba română (structurată la rândul ei ca fenomen independent și autohton), literatura pe care a produs-o între hotarele clar delimitate ale țării și cultura bine închegată a poporului român care i-a dat naștere.

Atât capitolul introductiv, cât și toate eseurile din Romanian Literature as World Literature vor căuta să demonstreze cel puțin indirect limitarea unei astfel de abordări și viziuni critice susceptibile de esențialism și naționalism nejustificat. Dacă se poate formula un cadru teoretic general pentru care pledează autorii, acesta poate fi rezumat în felul următor. Culturile (implicit și limbile și litera-turile aferente) nu apar și nu se dezvoltă izolat și monovalent (într-un fel de solipsism generalizat), ci prin interacțiuni constante cu alte culturi. Termenul

46

ST

EAUA

4/2

018

de „communicating vessels” utilizat de autori este cât se poate de plastic și reprezentativ. Teoriile care militează pentru unitatea „națională” a limbii și lite-raturii omit să recunoască prezența numeroaselor sincretisme și împrumuturi de la culturi învecinate (cu care au avut loc interacțiuni directe de-a lungul istoriei), precum și de la culturi îndepărtate (cu ale căror produse au intrat în contact diverși reprezen-tanți ai culturii„autohtone”).

La această contestare a analizei culturilor privite ca entități închise în sine și izolate se adaugă o a doua miză generală a volumului, care are în vizor teoriile legate de postcolonialism. Centralitatea asumată a anumitor metropole și focare culturale (Paris, Londra etc.) și, în înțeles mai larg, centrali-tatea unor culturi, limbi și literaturi „dominante” în raport cu care alte spații ajung invariabil să fie definite ca marginale, și deci inferioare, reprezintă o altă atitudine vetustă la care se caută alternative. Se postulează că în momentul în care este formulat și acceptat acest tip de ierarhizare (de unde rezultă categorizarea unor țări ca fiind din „lumea a treia” etc.), literaturile sunt la rândul lor adesea împărțite și judecate aprioric în funcție de spațiul în care au apărut. Astfel, literaturile țărilor „non-dominante” ajung să fie percepute fie ca imitații imperfecte ale tiparului dominant, fie ca exemple de exotism interesant, dar analizat cu toată condescendența cu care un spectator ar privi o curiozitate adusă de pe tărâmuri sălbatice.

Eseurile din Romanian Literature as World Literature se angajează să demonstreze, uneori indirect, că literatura „marginală” în plan mondial a României, precum și microliteraturile sale merită în egală măsură atenția criticilor și teoreticienilor care au avut tendința de a le subaprecia, subor-donându-le valoric literaturilor dominante sau pur și simplu nefiind conștienți de existența lor. Autorii (Christian Moraru, Andrei Terian, Bogdan Crețu, Caius Dobrescu, Alex Goldiș, Carmen Mușat, Mircea A. Diaconu, Imre Jozsef Balázs, Ovidiu Morar, Paul Cernat, Mihai Iovănel, Mircea Martin, Bogdan Ştefănescu, Teodora Dumitru, Doris Mironescu și Mihaela Ursa) abordează o suită de subiecte tangențiale în raport cu aceste mize generale ale volumului.

Influențele extra-românești ale cronicarilor medievali, ale unor figuri cosmopolite precum cea a lui Dimitrie Cantemir, ale „poetului (trans)națio-nal” Eminescu, sau ale poeților din generația ’80 sunt amintite și folosite ca argument, uneori tacit, pentru a demonstra maleabilitatea și tendințele de asimilare a culturii și deci și a literaturii române (urmând ca același lucru să fie enunțat și în cazul

celorlalte volume care vor trata situația literaturi-lor din alte țări). De asemenea, se atrage atenția asupra statutului microliteraturii produse în cultu-ra română, urmărindu-se cu precădere traseele literaturilor comunităților maghiare, precum și cele pe cale de dispariție (sau virtualmente extincte) ale etniilor de sorginte germanică de pe teritoriul României. Se observă în cazul relaționării literaturii României cu a Basarabiei același proces cultural de opoziție centralitate-periferie care se poate urmări la scară continentală sau mondială. Totodată, se urmărește traseul literaturii produse de emigranți de origine română (Ionescu, Eliade, Cioran), germană sau iudaică (Tristan Tzara fiind în acest caz una din personalitățile cele mai recognoscibile). Şi nu trebuie uitată contribuția traducerilor din alte limbi în română și viceversa, fenomen care reprezintă un factor de potențare a literaturii oricărei culturi.

Prin toate aceste subiecte mai restrânse sau extinse, Romanian Literature as World Literature deschide multiple paliere de investigație și promite readucerea la suprafață, în viitor, a unui tezaur (atât teoretic, cât și literar) ce încă nu a fost evaluat la justa sa valoare.

47

ST

EAUA

4/2

018

Dezbaterile lui Descartes, ediþia 21

Maria Chiorean

Adunate din volume distincte, apărute uneori la decenii distanță, Eseurile alese (editura Mica

Valahie, 2017) ale lui Ion Papuc vorbesc despre teme aparent disjuncte, de la comentarea influ-enței culturale a unor figuri precum Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica la studi-erea diacronică a receptării operei lui Eminescu și a teoriilor maioresciene. O colecție eterogenă de analize dense, dar orientate spre problematici filo-zofice și culturale ale căror linii de fugă traversează secole definite de crize și rezolvări particulare, colecție care, asemenea oricărei antologii de autor din domeniul eseisticii, riscă să rămână o simplă arhivă.

Pericolul este însă unul pur ipotetic în cazul lui Ion Papuc, iar amalgamul devine sistem ordonat, fiindcă toate textele cuprinse în volum se constru-iesc pornind de la premise filozofice asumate și argumentate constant: Platon și Descartes revin în discurs – cel puțin prin tezele lor subînțele-se – pentru a apăra pozițiile autorului în raport cu societatea deschisă a lui Karl Popper, poezia lui Rilke sau ortodoxismul românesc. Indiferent de subiectul mai mult sau mai puțin pregnant pentru prezentul scrierii, ipotezele emise sunt fără excepție înrădăcinate în raționalismul cartezian, în atracția exercitată de lumea platoniciană a Ideilor și de claritatea postulatelor din Discursul asupra metodei.

De altfel, pentru Ion Papuc, majoritatea filozofi-ilor moderne și anti-raționaliste pot fi numite, fără ezitare, concepții minore, temporare, al căror spirit de negație se supune culpabilizării în lipsa unei construcții alternative durabile. Curente precum “existențialismele, pragmatismele, structuralisme-le” aveau „pretenția de a aboli tot ceea ce fusese gândit până la ele, și poate tocmai din acest motiv s-au dovedit destul de repede într-atât de caduce.” Menționând antiteza stabilită de Paul Valéry între spaima lui Pascal (și a modernității) în fața spațiilor infinite și seninătatea cunoașterii carteziene, fas- cinată de lumea creată ex nihilo de un Dumnezeu superior Ideilor platoniciene, de liberul arbitru și

de Omul-Dumnezeu, Ion Papuc se situează în mod evident de partea lui Descartes. Iar expunerile sale, marcate în egală măsură de spiritul critic al unui filozof competent și impecabil în raționamente și de simpatie entuziastă în fața oamenilor de cultură evocați, nu cunosc tensiunea imprimată de îndoia-lă sau revoltă. Pe de o parte, fiindcă revendicarea de la zona lui Descartes impune căutarea și securi-zarea unei redute de certitudini; pe de alta, fiindcă intervențiile autorului în dezbateri culturale vechi de secole sau în probleme politice în desfășurare sunt nuanțate și punctate de concluzii greu de infirmat.

Chiar și pentru acuzatorii tradiției filozofice occi-dentale și ai conservatorismului politic centrat pe stabilitatea instituțională a societății, demersurile argumentative ale lui Ion Papuc trebuie apreciate pentru coerența lor, detașată de tentația dogma-tismului steril și dublată de recuperarea repetată, dar din unghiuri mereu noi, a traseului parcurs de un anumit concept sau de o teză discutată prin istoria ideilor. Noțiunea de mimesis, de exemplu, reprezintă pretextul unui capitol dedicat compara-ției dintre Platon și Aristotel: Ion Papuc înaintează ipoteza conform căreia simpla idee de construcție a operei de artă prin copierea unor esențe ale lumii exterioare (realitatea verosimilă, nu realitatea în ansamblul ei) – idee centrală în Poetica lui Aristotel – ar presupune existența unei supra-structuri a realității materiale, adică o lume asemănătoare cu universul Ideilor: urme de platonism în răstur-narea platonismului. O astfel de condensare a demonstrației este, desigur, reductivă, însă pune în evidență tipul de artificii speculative specifice volumului. Iar Ion Papuc va ghida discuția înspre Kant și Hegel, actualizând polemica despre mate-rie, idee și materie (sau anti-materie) artistică.

Incursiunile în sistemele marilor filozofi sunt instrumentate însă și pentru comentarea unor tendințe politice actuale, pe care eseistul le sesizează cu luciditate și plasându-se la perife-ria entuziasmului liberal și transnațional. Având drept punct de plecare o descriere a contextului

48

ST

EAUA

4/2

018

socio-politic în care apare Societatea deschisă şi duşmanii ei de Karl Popper (o teoretizare a tipului de construcție statală în care individului i se garan-tează maximul de inițiativă în fața ideologiilor și a instituțiilor) și disecând mentalitățile hrănite de spaima totalitarismului, Ion Papuc critică atacul asupra totalităților (puncte de stabilitate printre care plasează biserica sau clasa socială), pe care le consideră structuri organice. Însă până și de pe pozițiile revoluționare ale unor curente precum decolonialismul, postmodernismul sau deconstructivismul cultural de după ’90, până și din interiorul unor mari narațiuni opuse, precizia navigării printre argumente în analiza acestei antiutopii contemporane, precum și reinventarea improbabilă a lui Descartes ca autoritate supremă rămân reușite remarcabile. Ion Papuc laudă, la un moment dat, abilitatea lui André Glucksmann, autorul lucrării Descartes este Franța, de a-l implica pe filozoful de secol XVII în problematica actuală de definire a naturii umane, al cărei profil se vede mutilat de goana autodistructivă a secolului XX.

Observația se potrivește însă și în cazul Eseurilor sale. Observând mecanismele culturii, pe care o privește ca pe un organism viu și inteligibil doar prin componenta sa genetică, Ion Papuc pune implicit în lumina tăioasă a raționalismului proble-ma receptării culturale. Recuperând panoplia filozofilor europeni și punându-i în legătură când cu istoria trăită, când cu matematicile bazate pe speculație, eseurile sale studiază prin aceeași metodă relevanța Şcolii Ardelene ca eveniment literar, concepțiile teologice ale lui Newton, extremismul religios violent și valorile mișcării țărăniste. Mozaicul rezistă, ca acele (puține) clădiri în care stilurile arhitecturale s-au suprapus până ce construcția pare bătrână de ani și de artă, dar animată de legi interne indisolubile. Aici, factorul de coerență între piese este logica aspră din spatele discursului critic.

Ion Papuc, Eseuri alese, București, Editura Mica Valahie, 2017

La început lumile erau transparente

şi toate câte erautreceau dintr-o lume în alta. şi nu era măsurăa vieţii şi nici măsura rugăciunii nu era. erao singură fiinţare şi moartea nu avea niciunlăcaş fizic. iar lumina o destăinuire continuăprintre lumi.şi din toate câte au fost. ginerele morţii.păcatul s-a instaurat ca un rege al neliniştii.iar mândria a opacizat fiecare fiinţă şi adespărţit lumile. şi multe graniţe au fost puse.şi între fiinţare şi între lumi. şi piatră cu piatrăs-au văzut şi om cu om. iar cele transparentealese transparente nu au mai fost văzute.de către lumile opace.

Şi au zis că pe Tuturor al ființelor

cele trecute şi netrecute în fiinţă. să-l împartă şi să-l primenească. l-au numit numindu-l. l-au îmbrăcatîmbrăcându-l. să şi-l aproprie să-l denumeascăaşa cum ar fi şi este în mintea lor. un îndreptarsă-i dea lui Tuturor al fiinţelor cele trecuteşi netrecute în fiinţă. a fi este a nu fiulau pus pe picior de egalitate. ca pentru eiun Tuturor al minţilor.

L-au numit Dumnezeu. şi l-au numit Iubire l-au pus în şabloane. Nimicsă îşi demonstreze lor că Sunt şi Lui să-şi demon-streze lor că Estele Sunt Este. Iubire.

şi nu au ştiut vreodată că folosind cuvântuldepărtezi şi nimiceşti Cuvântul.

/poezie

Emil Iulian Sude

49

ST

EAUA

4/2

018

autoportret în oglinda convexă (26)John Updike (1932-2009) este unul dintre maeștrii prozei americane din secolul XX, reușind, de asemenea, performanța de a fi câști-gat Premiul Pulitzer pentru ficțiune de două ori. Celebru

datorită seriei Rabbit, Updike a scris peste douăzeci de romane, câteva cărți de povestiri și, în același timp, poezie. Rămasă în umbra prozei sale, poezia lui Updike prezintă însă vizibile calități, combinând precizia și observația prozastică cu retorica uneori mucalită, alteori (când nu împreună) în mod asumat metaforică. Poeziile de mai jos stau mărtu-rie pentru polivalența stilistică a acestui autor, a cărui operă poetică merită citită chiar și numai ca o curiozitate complementară față de proza sa.

Înapoi din vacanță

„Înapoi din vacanţă”, anunţă frizerul,sau poştaşul, sau fata de la farmacie, acum bronzată.Sunt toţi uimiţi să găsează lumea obişnuită încă la locul ei, absenţa lor nelăsând nicio urmă,clienţii lor abia dacă le-au dus lipsa, şiavând atât de puţini ascultători cărora să le povestească despre minuni,despre piramidele văzute, de mătăsoasele mări calde, de marimbele din timpul nopţii, de lucrurile cumpărateîn limbi străine, de cerşetori, de muşte,de luxul hotelului, de grandoarea oraşelor de marmură.Dar la Vamă, banalitatea şi-a cerut partea.Zilele cenuşii s-au închis zgomotos în jurul lor; jugul se potriveşte încă,cald ca şi cum n-ar fi scos nicio clipă. Lumea e atât de mică,spun dovezile, deşi inimile lor se vaită, „Nu chiar!”.

Pura Vida

(¡Pura vida! – expresia costaricană pentru „O. K.” sau „Grozav!”)

Aşa caniculă! Face creierul să revină la golul său elementar.Evenimentele mici, repetitive devin ştirile zilnice –Coatiul cu nas alb călcând peste ramurile subţiri şi

încovoiate ale cecropiei ca şi cum s-ar plimba pe cer,Tangara cu fund stacojiu trecând ca o scânteie în iasca de verde umed, frunzele plecate de palmierperforate ca de un Jacquard într-un cod al cariilor,şoimul negru parcurgând neantul din nou şi din nou.

Ce vrea să spună întinsa mărginire a lumii, cu dorinţăsecretul nespus, abandonând realitatea imediată?Con mucho gusto – măreţia se extinde la stele,umede şi numeroase ca larvele sub pământacolo unde furnicile, după tipare prestabilite, gonesc şi se hrănesc,iar regina, imobilizată, îşi revarsă înainte ouăleîn întuneric. Suntem departe de stejari şi de semafoare,de sălile de clasă liniştite ale Angliei şi de colinele pietruite ale Toscanei.

Căci gândirea e un ţârâit, o insectă sfârâind,ţesută de titlurile momentului şi glumele zonelor temperate,viabilă în dărâmăturile învăţăturilor noastre stricăcioase,care acoperă cu paie locurile unde grupuri omogene îşi vorbesc în semeîn mod ecosistematic. Însuşi Bunul Dumnezeuse veştejeşte la o creştere de temperatură, o scădere a acidităţii solului,o limbă nouă în opacitatea ei prefăcută.Bâzâitul uscat al creierului renaşte, un pic, când se lasă seara.

Luându-ți rămas-bun de la niște copii foarte tineri

Nu vor mai fi aceiaşi data viitoare. Enunţurileatât de drăguţe, doar puţin nepotivite, vor fi corectate.Ochii lor vor fi mai sceptici, conectaţicu mai multă siguranţă la zumzetul lumescal televiziunii, alfabetului, şi al vorbelor de stradă,cultura poluându-le albastrul pur al privirii.Te face să vezi în sfârşit valoarea acelor unchi şi mătuşi plictisitori (mirosurile lorde transpiraţie de vară şi ţigări, feţele lor

50

ST

EAUA

4/2

018

ca forme ale cerului văzute printre frunze care fac umbră)care te-au cunoscut de la început, de când aveai zero ani,gângurind nimicuri înainte ca tu să te plictiseştisau să înveţi un nume, nici măcar pe al tău, sau cumaceastă mare lume de bun-venit se transformă într-un rămas-bun.

Unelte

Spune-mi, cum reuşesc producătorii de unelte să facă profit? Eu am folosit acelaşi ciocan cu vârf spintecat timp de patruzeci de ani. Șurubelniţa prinsă de rugină mi-a alunecat o dată la tinereţe în mână, ca nou proprietar.

Uneltele aşteaptă uitate să fie folosite: cleştii,fixaţi cu gurile larg deschise ca ale unui rechin din desene; cheiacu fălcile ei pe un şurub; raboteza încă suficient de ascuţităpentru a-şi face muşcătura parfumată, ondulată; burghiultot capabil să ronţăie o gaură în pin ca gândul unui bolnav;ruleta, centimetrii ei neschimbaţi deşi am scurtat-o;şablonul pentru unghiuri, încă în stare perfectă, deşil-am depărtat; bolobocul moştenit din grămadă mizerăa tatei. Formele lor încăpăţânate umplu pivniţa,rezistând cu o cumpătare care ne jenează vieţile risipitoare.

traducere și prezentare de Alex Văsieș

51

ST

EAUA

4/2

018

stabilizator de aromă

Cartea de mijloc a unui Jedi de provincie

Ştefan Manasia

Scris și publicat după Cînd nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei, de Radu Andriescu, apare în 2017 tot la

Casa de Editură Max Blecher. Aceasta este a doua parte a unui rar întîlnit în poezia noastră work in progress, incitant și ingenios, a unei strategii auctoria-le ce frizează acurateţea experimentului știinţific (din fizica clasică sau cuantică, din biologie). E chiar mai mult decît atît: o formă eroică de a surmonta diabo-licul writer’s block. Mărturisește poetul ieșean într-un interviu acordat Andrei Rotaru, pe situl bookaholic.ro, la 10.01.2018: „În 2010 am intrat, pentru mulți ani, în blocaj total, poeticește. Nu mai ieșea nimic care să-mi placă. Prin primăvara lui 2015 am scris primul textuleț cu Ana și Mariana. Inima mi-a tresăltat. Am mai scris vreo două, iar după un timp m-am prins că de fapt nu mai reușeam să folosesc persoana întîi. Pur și simplu nu mergea. Gerul… continuă distanțarea de subiect și am dus spre extremă strategiile de defamiliarizare. Asta îmi permite să vorbesc în același timp despre fizica cuantică și despre părinții mei. Şi despre mine. E o carte pentru gurmeții poeziei. Mie mi se pare mult mai bună decât prima. La final, se întrezărea foarte timid persoana întîi. Asta pe care am terminat-o pe 31 decembrie, Jedi de provincie, pornește tot dintr-o zonă de defamiliarizare culturală (legendele și bala-dele nordice, de data asta, plus un personaj pseudo-eroic), pentru a ajunge, după trei cărți, la câteva zeci de pagini în care reușesc să recuperez persoana întîi”.

Sînt unul dintre admiratorii vechi ai liricii discur-sive, (auto)ironice, intelectuale, desentimentalizate a lui Radu Andriescu. Textele din Cînd nu mai e aer și din Gerul dintre ei ori din – abia încheiatul – Jedi de provincie le-am ascultat și comentat în două ediţii ale Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, le-am citit pe hîrtie, în reviste sau în volum, și, în fine, le-am descoperit, mai totdeauna cu încîntare, postate pe facebook (unde le-am dat inimioară sau like). Proiectul andriescian vine – după o tăcere poetică de 8 ani – să recupereze prin supraproducţie, să umileas-că benevolenţa editorului, să sintetizeze – după o lungă gestaţie – un conglomeros volatil, gelatinos,

pixelat etc., caligrafiat cu o anume detașare, cu o neutralitate în cele din urmă impură. Pentru că multe din poemele/ secvenţele celor două volume ţîșnesc din memoria autorului – coviltir pentru traume și epifanii – uneori prea brusc pentru a fi eficient deghi-zate. Iar ineficienţa ambiţiei andriesciene este, pînă la urmă, cîștigul meu de cititor. Accesul la un expe-riment paradoxal: pentru că în versurile aceluiași text se combină, nu o dată, precizia descrierii, gradul zero al emoţiei și o irepresibilă tandreţe, o nostalgie alienantă pe care credo-ul orgolios poeticesc nu le pot mutila. Dar asta nu scade cu nimic din valoarea demersului concentrat, paginat, ilustrat – pînă acum – în ambele volume editate la Max Blecher. Care îl aduc în centrul atenţiei pe unul dintre cei mai origi-nali, inteligenţi și versatili poeţi români de azi.

„Sînt pagini care trebuie înţelese și dintr-o perspec-tivă știinţifică: dispariţia absolută nu este posibilă, sau altfel spus nu murim cu adevărat niciodată”, concep-tualizează V. Leac pe contracoperta Gerului dintre ei și atinge unul dintre centrii nervoși ai cărţii. Escu și Esca, bătrînii intelectuali filmaţi în decorul minimalist al cărţii, sînt reminiscenţa vieţii care refuză să dispară, spectre și holograme, unităţi minuscule ale materiei (bosoni) sau fluxuri pîlpîind pe reţelele neuronale în forma amintirii. Amintiri deshidratate, decolorate, stimulînd scenarii cyber și/sau false amintiri, o realita-te alterată, un delir aproape thanatofil. Un cîntec alb pentru dispariţiile de neînlocuit. Într-o literatură în care e tabu să scrii despre bătrîneţe, despre degradare fizică și psihică, Radu Andriescu are puterea să miște măștile. Să acţioneze cordul și psihicul celor care au fost, să reviziteze depozitul galactic de amintiri, ca un extraterestru bonom și superevoluat dintr-una din ficţiunile lui Philip K. Dick (unde totul e un mental game, psihedelic și alienant, o realitate recognoscibi-lă și totuși de-o stranietate care te face să urli).

Radu Andriescu, Gerul dintre ei, Bistriţa, Casa de Editură Max Blecher, 2017

52

ST

EAUA

4/2

018

Þiganiada într-o versiune modernizatã

Ion Buzaşi

„Habent sua fata libelli”. La puține cărți din litera-tura română se potrivește atât de bine adagiul

gramaticului latin Terentianus Maurus (sec. III î. e. n.). „Cărțile își au destinul lor”, și nu neapărat în condi-ționalitatea sugerată: depinde de felul cum sunt primite de cititori, căci opera lui Ion Budai Deleanu a avut un destin mai vitreg – nu numai lipsa de recep-tivitate a cititorilor. Rămasă în manuscris timp de aproape opt decenii, versiunea întâi era terminată în jurul anului 1800 și a fost publicată într-o revistă obscură din Moldova, Buciumul românesc, editată de Teodor Codrescu, și vor trece alte decenii până când în 1925 se va tipări prima ediție de către istoricul literar G. Cardaș. N-a însemnat însă și receptarea ei și integrarea în literatura română la valoarea ei literară, pentru că era privită ca o curiozitate, ca o bizarerie literară. După alte decenii au apărut câteva ediții științifice, care au impulsionat studii aplicate asupra epopeii lui Ion Budai-Deleanu, datorate îndeosebi unor filologi: J. Byck, Florea Fugariu, George Chivu și Eugen Pavel, Ioan Chindriș, dar Țiganiada conti-nua să fie o operă accesibilă unui cerc restrâns de specialiști, cunoscători ai limbii române vechi, care se puteau dedulci cu savoarea lingvistică a acestei scrieri. Pentru cei neinițiați în chestiuni filologice Țiganiada era o piesă din „muzeul literaturii române”.

De aceea mi s-a părut absolut judicioasă propu-nerea profesorului Ion Vlad ca studiul literaturii române în liceu să înceapă de la literatura contem-porană spre literatura veche, de la Marin Preda și Augustin Buzura la Ion Budai-Deleanu și Dimitrie Cantemir. În manualul de liceu după care am studi-at în anii 1950-1960, dincolo de un comentariu preponderent sociologic, rețineam doar „comedia” defilării cetelor de țigani prin fața lui Vodă-Vlad care le „dete slobozie, arme ș-olaturi de moșie”.

Greutatea receptării contemporane a Țigani- adei constă mai ales în „veșmântul lexical greoi” și pe alocuri stângaci. Pentru accesibilizarea ei s-au propus mai multe modalități. Un iubitor al literaturii tinerilor și un sprijinitor de talente tinere, regretatul Tudor Opriș, propunea lectura integrală și răbdă-toare: „Singura soluție de a salva una din marile

capodopere ale literaturii române este parcurgerea integrală cu atenție şi răbdare (subl. n.), radiografie-rea ei cu ochi modern, cu antenele receptării întinse pentru a surprinde extraordinara modernitate a acestei epopei care sub veșmântul lexical încă greoi și pe alocuri stângaci, dar clocotind de seve, ascun-de idei, observații, intuiții, frumuseți literare, surpri-ze lingvistice care merită din plin zăbava cititorului de azi”. Era, în fond, un îndemn la lectură cu făgădu-ința unor delicii pentru cititorul ce va birui lectura integrală, dar nu pomenea de intervenția în text. S-a încercat și această modalitate, mai întâi printr-un text prescurtat, alternând cu rezumate succinte, cu renunțarea la heteronimele de la subsolul operei (în fond alte nume ale lui Ion Budai-Deleanu), așa cum procedează câteva ediții populare din perioada interbelică; s-a încercat cu oarecare succes în stimu-larea lecturii Țiganiadei povestirea ei „à la manière de”, așa cum face Traian Ştef în ediția publicată la editura Paralela 45, în 2010.

O noutate absolută între edițiile Țiganiadei o reprezintă versiunea modernizată, realizată de teologul și scriitorul Cristian Bădiliță. Pentru înțe-legerea demersului său editorial, e bine să prezen-tăm pe scurt introducerea acestei ediții, intitulată semnificativ „Țiganiada versus Țiganiada”. Autorul acestei versiuni modernizate este, o spune deschis, un admirator al acestei capodopere, al acestui unicat al literaturii noastre (Tudor Vianu spunea: „Au fost scrise o singură dată în lume Țigania- da lui Ion Budai-Deleanu și «Luceafărul» lui Mihai Eminescu”), al Şcolii Ardelene și al lui Ion Budai Deleanu:„De-ar fi să aleg, din întreaga zestre a lite-raturii române, o singură carte, reprezentativă și superlativă, aceea ar fi poema eroi-comică a teolo-gului greco-catolic Ion Budai-Deleanu… aparținând grupării providențiale de figuri greco-catolice de la Blaj cunoscută sub numele de «Şcoala Ardeleană»”. Ion Budai Deleanu este „genialul poet școlit la Blaj și la Viena, aparține unei Biserici care a redeșteptat instinctul național și demnitatea etnică a românilor din Transilvania, reamintindu-le, pentru prima dată, după un mileniu și jumătate originea romană” (p. 6, 7).

53

ST

EAUA

4/2

018

Şi în interpretarea Țiganiadei ca și în prezentarea Şcolii Ardelene s-a accentuat mai ales influența idei-lor iluministe, a raționalismului francez, neglijân-du-se sau trecând sub tăcere dimensiunea creștină a acestora: „Da, Ion Budai-Deleanu aparține mișcării iluministe, dar esența gândirii și creației sale nu e nici raționalismul autonom (denunțat viguros chiar în Țiganiada), nici «ideologia de la 1789» (denunța-tă, și ea la fel de viguros), cu atât mai puțin demo-cratismul în versiune comunistă” (p. 6, 7).

Autorul Țiganiadei este omul epocii sale, racordat la evenimentele filozofice, sociale și politice la care a fost contemporan: pe plan politic, Revoluția franceză din 1789, al cărei produs filozofic este raționalismul ce devine ideologia predominantă în a doua jumăta-te a secolului al XVIII-lea; pe plan religios, ca urmare a raționalismului francez, autoritatea papalității se fragilizează, tipul ideal de conducător fiind „monarhul luminat” după conceptul lui Voltaire, iar la „nivel local”, secolul al XVIII-lea înregistrează două răscoale: una religioasă, la 1760, împotriva Bisericii Greco-Catolice, și alta socială, în 1784, condusă de Horia, Cloșca și Crișan – și în strânsă legătură cu aceasta din urmă, redactarea unui memoriu, în prelungirea cunoscu-telor și energicelor memorii redactate de Inochentie Micu-Klein, Supplex Libellus Valahorum din 1792.

Noutatea ediției lui Cristian Bădiliță constă în „rescrierea integrală a Țiganiadei pe limba cititorilor

din secolul XXI”. (p. 12) Versiunea sa modernizată și-a propus să confere textului claritate, fluiditate și eleganță stilistică, să „limpezească această capo-doperă a literaturii române”, a „tradus” termenii ce au devenit neinteligibili pentru cititorul actual „apucând voroava” (luând cuvântul), „price” (motiv de ceartă), „fermecătură” (vrăjitorie), modernizarea topicii și a unor locuțiuni și expresii, străduindu-se să păstreze un echilibru între savoarea limbii lui Ion Budai-Deleanu și stilul versiunii sale. Dacă până aici filologii rigoriști nu prea au motiv să „cârteas-că”, pentru a folosi un cuvânt familiar autorului Țiganiadei, cred că vor obiecta la înlăturarea „hete-ronimelor”, a acelor nume de o savuroasă varietate onomastică, din notele de la subsol ale Țiganiadei, care îi conferă individualitate compozițională.

Dar trebuie să recunoaștem că acest demers editorial a fost făcut cu maximă admirație pentru autorul ei și, așa cum spune, spre „binele Țiganiadei”, pentru că nu înlocuiește versiunea originală, ci „facili-tează drumul către ea cititorilor nespecialiști în limba română veche.” Are un netăgăduit rost pedagogic: introducerea propune o altă viziune a Şcolii Ardelene, a lui Ion Budai Deleanu și, implicit, a Țiganiadei, iar prin notele erudite de la subsol, o noutate – notele teologice. Cu aceste calități, ediția e menită să deschi-dă pofta de lectură a acestei „capodopere”, care a avut destinul cel mai vitreg din literatura română.

54

ST

EAUA

4/2

018

foto

: Ily

a Ya

kove

r/ U

nspl

ash

pagina liceenilor

LogodneIulia Iacob

Clasa a XII-a CLiceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Cluj-NapocaProfesor coordonator: Viorelia Sabău

Știu cine sunt în ocazionalele momente în care regăsesc o pereche de pantofi cu poza mea de la terminarea liceului lipită de talpă.

Pentru o secundă sau două, cât îmi leg șiretul, poza rămâne la câțiva centimetri de piciorul meu, mânjită de noroi și înfățișându-mă în osten- tativa prospețime a tinereții. Apoi mă ridic din poziția ghemuită, poza realunecă sub talpă și îmi spun pantofiiăștiachiarmăjeneazăui-tastamereu și caut o bancă liberă pe care să mă descalț. Îi las sub ea, binedispusă de gândul că vreun nevoiaș îi va înfia. Îmi continui drumul, desculță sau în șosete, sau cu inele pe degete, depinde de zi. Nu i-am lăsat de două ori sub aceeași bancă. Pantofii mă găsesc după luni sau ani întregi, sau jumătăți de luni sau ani – știu că odată nu i-am mai văzut vreme de patru ani. Îi lăsasem în fața spitalului de maternitate, și apoi s-au întors. Erau lângă niște tarabe din târgul de ceai din Marrakech. I-am lăsat peste tot prin lume, metrouri din București, pe malul Senei, într-o grădină botanică din Barcelona, mereu sub bancă, dar am mai spus asta. Și ei o simt, sunt niște pantofi cu o memorie fără pereche, menținută de un orgoliu rănit. Poza nu s-a dezlipit nicicum, dar asta e de înțeles, ei mă țin sub talpă, eu îi țin sub talpă. Îi port dintr-o oare-care melancolie compătimitoare și maternă, dar adevărul e că acum port 38 și nu e vina nimănui. Ar fi absurd să aștept de la o pereche de pantofi să înțeleagă chestiuni sufletești, Doamne, iartă-mă, așa că le ofer câte o plimbare. Nu e puțin lucru că ei țin să-mi reamintească cine e cel mai aproape de pământ și se dezleagă.

Poza. Ziceam de ostentativa prospețime a tinereții. Adevărul e că tânără m-am simțit, dar nu m-am simțit nicicând nouă. Știam că exist de 17 ani la finalul liceului, dar știam că nu sunt nouă aici. Aveam părul creț și ochii îndreptați undeva lângă obiectiv, că pe atunci se purta să fii visător, acum e ceva gratuit care nu impresionează pe nimeni. Chestiile alea, privirile pierdute în orizonturi topite în alte orizonturi și pielea ca hârtia și părul care face ce vrea, că e păr de artist, deși tu nu ești artist. Dar mi se pare că am mai spus toate astea, de parcă le scriu chiar pe poză.

55

ST

EAUA

4/2

018

Cu cât continui să-mi regăsesc pantofii, niște oxforzi vișinii din ceva care obișnuia să fie catifea și acum e doar vișiniu, cu atât mi se pare mai inutilă memoria. Și nici măcar nu știi dacă îți amintești ceva sau e vorba doar de o dublare subțire, velină a ceva-ului.

Și nici măcar nu au șireturi, ci panglici. Tot vișinii, de două degete. Ale mele, că am croșetat mult și s-au subțiat. Acum aberez. Am degete subțiri, de culoarea untului și, mai presus de orice, am degete bătrâne, fiindcă doar în jurul ochilor și în degete am timp să îmbătrânesc.

Restaurantul ăsta se numește Origami și e gol în fiecare miercuri. Aici vin doar eu și muncitorii de peste drum. Nu știu care e scopul zilei libere de miercuri, dar mi se pare trist că obișnuințele noastre sunt doar obișnuințe. Și miercurea nu e nimeni. Și muncitorii nu simt nevoia să fie aici miercurea. Fiindcă sunt acasă și mănâncă acasă și se scobesc în dinți acasă și nu există nimic rațional care să îi impulsioneze să facă lucrurile astea aici. Miercurea. Din punctul ăsta de vedere, Origami e ca o căsnicie la temperatura camerei pentru ei.

Ultima dată, mi-am lăsat pantofii sub banca din fața băncii mele. Și chiar e banca mea, poartă numele meu, doar că nu îi sunt proprietară. Nu știu exact cum se înfiin-țează o bancă și cum se botează o bancă, dar asta a apărut când aveam douăzeci și trei de ani și o facultate digerată, deci eu am fost prima și dețin tot ce îmi poartă numele. Din punctul ăsta de vedere, preferam Heidi sau Laura sau chiar Merci, dar deocamda-tă sunt Bărănescu Anca și am nevoie de plasturi, fiindcă mă jenează pantofii.

Sunt pe acoperișul casei lui Feri și m-au găsit. El nu știe nimic de ei, din câte mi-a spus, deși s-a exprimat puțin diferit cinedracu’aruncăașacevapeacoperișulmeu/amba-lajelelemaiînțelegcăpoate/lescapărândunelelecândîșifaccuibul/darchiarpapuciiăștiaje-goșicumnaibaauajunsaici, așa că i-am zis

Poate i-a aruncat cineva din avion,dar apoi am văzut ce pantofi ține în mână și i-am zisTrebuie să mă apuc de fumat pe balconul tău, du-mă acolofiindcă știam că el acolo fumează, pentru că îi place în mod special să se așeze pe

și în locuri nepotrivite pentru așezat, cum ar fi antena de Digi de pe acoperiș, și Feri m-a dus să văd acoperișul, nervos, probabil că de asta era să-mi aprindă țigara cu un pix. Dar nici eu nu mă concentrez la ce fac când sunt nervoasă, mă urc în autobuzuri întâmplătoare și înrămez lumea într-un singur cadru pe care mi se pare că îl văd până aud ULTIMA STAȚIE (n-am înțeles niciodată de ce toți șoferii o strigă pe același ton, de parcă sunt scoși din sărite de faptul că tu aici cobori, fiindcă aici locuiești, oricum nu e cazul meu, cum am spus, eu sunt doar supărată și neatentă) – dar asta a cauzat și evenimente cel puțin simpatice în viața mea, cum ar fi faptul că am ajuns în peri-ferie și am descoperit Origami, un bar de striptease (evident că nu e un restaurant, doar eu și muncitorii suntem acolo, dar nu te cunoșteam îndeajuns de bine la început și mi-a fost oarecum rușine să o spun).

Oricum, am fumat prima mea țigară, dar nu și ultima pe acoperișul ăla și mă gândeam să îi spun lui Feri că pantofii îmi aparțin și că nu fuseseră aruncați din avion, deși n-aveam cum să știu asta; dar apoi l-am văzut întorcând perechea de pantofi pe toate părțile, de parcă ar fi căutat un detaliu care să le indice proprietarul, iar eu mi-am amintit că pantofii chiar au un detaliu care să le indice proprietarul, doar că poza nu mai era acolo.

Și m-am gândit la ce înseamnă să ai o obișnuință, și m-am gândit că asta nu implică neapărat atașament, și m-am gândit că ceva nu trebuie să implice atașament ca să îți frângă inima (iar lipsa pozei mi-a frânt inima), și m-am gândit și că, după atâția ani, pantofii au avut revelația adevăratei răzbunări – să îmi frângă o obișnuință, da, mi-au călcat obișnuința în picioare, dar

din ziua aceea, n-am mai judecat obișnuința muncitorilor de a absenta miercurea, și atunci miercurea dansam și mă dezbrăcam doar pentru barman, fiindcă doar noi doi mai mergeam la lucru miercurea.

56

ST

EAUA

4/2

018

Unicorni în captivitateAdrian Emil Rus

Dintr-o discuție a unor personaje despre tapise-riile medievale cu unicorni de la Muzeul Cluny

din Paris: „Una anume înfățișează unicornul în capti-vitate. În mijlocul unei grădini, într-o împrejmu- ire minusculă. Pare că nu știe ce să facă... Pentru privitor, unicornul e falnic, strălucitor, puternic. Dacă ar vrea, ar putea sfărâma cu ușurință gardul fragil care-l ține izolat. Nu poți să nu te întrebi de ce nu o face. Oare nu vrea? Sau nu poate? Sau nu știe cum?” (p. 151)

Aceste întrebări, retorice în economia scenei din care sunt desprinse, devin în ansamblul Nautilus-ului (Humanitas, 2017), noul roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, întrebările cheie nu atât ale unei încercări direcționate spre posibilitatea unei înțelegeri, cât ale unei formulări a acestei incer-titudini a unicornului captiv în ceea ce este mai ales o carte despre singurătatea individului. Într-o narațiune care mizează pe o anumită complexitate structurală, impunând cititorului diferite perspec-tive și jonglând cu o serie de planuri și dimensiuni temporale care ajung să se întrepătrundă într-o geometrie a cercurilor și a spiralelor, personajele par a-și găsi cu adevărat locul doar în interiorul unor împrejmuiri.

Simplificată, narațiunea se construiește ca o încercare a unui personaj, Luna, de-a recupera și de-a înțelege timpul petrecut alături de Marc. Această reactualizare a unor instantanee din interiorul unei povești de iubire depășește însă, printr-o structură intercalată, barierele propriilor actanți, lărgindu-se și cuprinzând alte spațiali-tăți și temporalități, conectând prezentul lumii contemporane al celor două personaje de trecu-tul istoric al unei regine din secolul al XIV-lea și al unui arhiduce austriac, două secole mai târziu. Astfel, un accident sau un act sinucigaș în stația de metrou de la Pont Marie, atmosfera sumbră a unui sat medieval bântuit de ciumă, rugăciunea unui comandant în fața unui câmp însângerat din Flandra, hoinăririle unor îndrăgostiți pe străzile, prin muzeele și galeriile Parisului, o regină renas-centistă cu pielea de sidef plăsmuită de mâinile unui bătrân evreu bântuit de umbrele morților din tinerețe, vocea unei tinere mame care-i citește copilului autist și desenele acestuia cu cercuri

neregulate răsfirate pe podeaua unui apartament parizian devin scurtcircuitele unui timp care nu mai e caracterizat prin liniaritate, ci printr-o atem-poralitate care dizolvă într-o masă neuniformă existențele fiecăruia. Personajele Ioanei Bâldea Constantinescu se definesc astfel printr-o fragi-litate ontologică, o continuă senzație de ruptură față de propria persoană și parcă cuprinse de o teamă patologică față de viața însăși, și rămânând, în pofida oricărei încercări de-a trăi, mereu închise în propriile cercuri, chiar dacă pentru un timp par a se fi eliberat.

Această încercare a recenzentului de a-i oferi potențialului cititor unele repere de conținut nu face însă decât să stârpească din ambiguitatea perspectivei și a cadrului cu care romanul debu-tează și continuă o bună parte, și care constituie, în pofida unor posibile obiecții din partea unor cititori nu foarte răbdători, accentul cel mai frapant al stilisticii autoarei. Ceea ce devine însă o îndrăz-neală binevenită la început, în încercarea de a da cursivitate și o anumită comprehensiune la nivel general scriiturii, pierde treptat din forța sa de sugestie.

În pofida acestei note, totuși mai degrabă observabilă unui cititor sensibil, romanul nu trebu-ie privit cu reticență, ci dimpotrivă, cu o deschidere spre ceea ce încearcă să fie și nu de puține ori chiar reușește. Amintind prin cadrul ficțional trasat de lumile lui Umberto Eco, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu reușește mult mai bine de această dată la nivelul stilisticii și al îmbinărilor narative să închege într-o narațiune curajoasă structural înclinația acesteia spre locurile și personajele cu iz de mister. Cu un patetism în general binevenit, și care tinde să-i lipsească scriitorului italian, Nautilus rămâne în esență și în pofida complexității sale un roman al senzorialității.

Ioana Bâldea Constantinescu, Nautilus, București, Humanitas, 2017

57

ST

EAUA

4/2

018

Moralitatea românilorTitu Popescu

Profesorul clujean Vistian Goia se află la vîrsta înțe-leaptă cînd frumusețea amintirilor livrești se înso-

țește cu trezirea atitudinilor intelectuale consecutive. Așa s-a născut cartea sa recentă, Românii şi moralita-tea lor, apărută la Editura Cartea Românească, în anul 2017. Ea pune accent, încă din titlu, pe dezbaterea moralității românilor, ceea ce poate forma subiectul unei cărți aparte, fiindcă sunt foarte multe de spus pe această temă, mai ales dacă venim cu comentarii-le și observațiile pînă în zilele noastre.

După cum suntem avertizați încă de la început, tocmai pe actualitatea imediată cade accentul: cartea „se înscrie în preocupările românilor din anii postrevoluționari, pe care-i parcurgem cu prea multe nemulțumiri și cu prea puține împliniri”, de unde decurge firesc întrebarea: „mai sunt românii – așa cum s-a afirmat – inteligenți, omenoși, generoși, harnici, curajoși, credincioși, sufletiști și încrezători în idealul lor și în ziua de mîine?”. Pentru aceasta, eseu-rile din volum intenționează „să-l apropie pe vorbi-torul limbii române de valorile morale ale neamului din care face parte”. El pune în fața contemporanilor „oglinda” moralității noastre din trecut, pentru a avea un termen de comparație imediat și eficient.

Profesorul începe prin a defini omenia, prin care „se înțelege purtarea blîndă și respectuoasă, cinstire și prețuire pentru ființa care ți-a călcat pragul. A ști ce-i omenia înseamnă a cunoaște bunele moravuri, a ști ce-i buna-cuviință”. Sunt aduse dovezi de omenie din scrierile lui Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, de unde se vede că omenia „constituie, pentru român, condi-ția supremă a încrederii în partenerul căruia i se confesează”.

„Inteligența versus prostia românilor” îi dă prilej autorului să gloseze pe marginea prostiei care-i caracterizează pe unii oameni instruiți de la noi, fiindcă și ei pot greși, dar prostirea oamenilor inteligenți poate veni din raportarea lor la timpul cînd au trăit și cînd au fost amăgiți (de exemplu, M. Eliade contemporan cu N. Iorga).

Scriind despre „Caracterul neamului nostru”, autorul poposește în perimetrul psihologiei naționale, pentru a discerne „caracterele” etnice și-i îndeamnă pe români să-și „prețuiască patria, să devină din nou sinceri și serioși”, neuitînd să

includă autodefinirea de laudă a lui Titulescu: „Partidul meu se numește România!”.

Seriozitatea este exemplificată prin omul serios, cel care „are și probează o pregătire temeinică într-un domeniu în care s-a afirmat”, neomițîndu-se exemplificarea istorică: „După Unirea de la 1918, Transilvania a adus în viața românească un spor de seriozitate”. Întrebîndu-se dacă singurătatea este pasiune sau refugiu, el dă un răspuns situat în circumstanțe actuale: „Consecința dureroasă este cea cunoscută inclusiv de autorități: satele româ-nilor devin pustii. Sunt locuite de bătrînii care-și așteaptă sfîrșitul. Copiii și nepoții lor au plecat fie în mediul urban de aici, fie peste graniță, unde află slujbe mai bine plătite”. În completare, vine părerea autorului privind folosirea limbajului vulgar, la diverse categorii sociale: „Politicienilor li se adaugă fotbaliștii care se apostrofează într-un limbaj vulgar, încît cu greu pot fi potoliți”. Se ajunge astfel la mitocănia conaționalilor noștri, în care se includ „elementele corupte, declasate, cu alt termen pleava socială existentă la un moment dat”.

Întrebându-se „Unde ne sunt elitele?”, Vistian Goia vede că la cîrma țării se află mediocritățile; în ceea ce privește familia modernă, autorul se ralia-ză principiului vechi și verificat că „iubirea dintre bărbat și femeie este cea mai sigură creatoare de valori pozitive”.

Alăturînd „românul contemporan” celui de altădată, se ivește o nouă întrebare. Cum s-a putut ca poporul nostru, „cu reală vocație a muncii, să devină, în scurt timp, intolerant cu semenii săi, indi-ferent la ideea polarizării energiilor și a intereselor spre un ideal comun, spre clădirea unor instituții pe temelii naționale?”. Autorul se dovedește apt să discearnă „semne de neofanariotism” la „boierii” de astăzi: „prin gîndire, prin apucături de mare lăco-mie după banul nemuncit”.

Profesorul Vistian Goia se dovedește aici un moralist de tradiție blăjeană, care îmbină erudiția cu seriozitatea, un militant al limpezirii cunoștințe-lor. Seniorul-autor dezvoltă în carte o temă pe cît de generoasă, pe atît de actuală.

Vistian Goia, Românii şi moralitatea lor, București, Editura Cartea Românească, 2017

58

ST

EAUA

4/2

018

recenzii

O incursiune fantomaticã

în Sulina Andrei Zamfirescu

Volumul de poezii Hotel Camberi al Angelei Baciu oferă cititorului oportunitatea unui itine-

rar prin meandrele trecutului și culturii eterogene a orașului-port Sulina. Atmosfera acestuia evocă o splendoare apusă și plumburie, la fel de omni-prezentă ca parfumurile și cețurile apelor care îl înconjoară.

Apărut în anul 2017 la editura Tracus Arte, volumul se relevă ca o călătorie într-o lume uitată a dihotomiilor și nostalgiilor senzoriale, catalogate cu precizia și imparțialitatea unui aparat de foto-grafiat (în spatele căruia se prea poate afla figura lui Tiberiu A., căruia îi este dedicat volumul). Stilul este lucid, aproape lipsit de metafore sau puseuri idea-liste care să caute îmbogățirea realității. Autoarea optează pentru prezentarea tranșantă a lumii expe-riențiale imediate, apropiindu-se stilistic de ceea ce Eugen Lovinescu numea „poezie de notație”.

Astfel, cu un minimal bagaj de figuri de stil auxiliare, se construiește o poezie fără emfază, dezbrăcată de ermetism, cu aspect de jurnal, în care curgerea timpului apare notată de multe ori cu precizia mecanică a unui orologiu non-linear („e 5 dimineața”, „ora 4 a devenit ora 3”, „e patru fără un sfert”, „cât să fie ceasul?”, „se lasă seara”).

De altfel, această opțiune stilistică își găsește o legitimare pseudo-narativă, cele 52 de poezii ale cărții fiind structurate ca o succesiune de relatări laconice. Amenințată de prezența copleșitoare a viermilor atotputernici din cimitirul Sulinei, vocea autoarei obține un răgaz, promițându-le acestora că va păstra și transmite poveștile celor aflați deja în morminte.

Amalgamul dintre biografiile acestora și cele din prezent ale localnicilor este dublat de cel al dimensiunii olfactive. Lavandă, bergamote, flori de frangipani, săpunul de casă cu leșie, toate sunt amestecate cu miasmele maritime („mirosul de pește”, „și iar miroase a pește”, „duhnea a (…) pește

împuțit”), iar exotismul toposului este mereu întreținut de o serie de regionalisme.

Silueta decrepită a hotelului Camberi pare să fi fost aleasă în mod special pentru a servi ca frontis-piciu și spațiu central al cărții. Fiind punctul cel mai înalt al Sulinei, în logica traseului poetic, clădirea aflată în ruină este transfigurată într-un punct optim de observare, un turn de veghe care lărgește circumferința viziunii poetice până în punctul în care toate poveștile celor vii și celor morți ai orașu-lui pot fi consemnate.

Angela Baciu, Hotel Camberi, București, Editura Tracus Arte, 2017

Cãutând tãrâmul fãgãduinþei

Ana Darie

Cel mai recent volum de versuri semnat de Horia Gârbea, Poeme cu înger, a apărut în 2018 la

editura Neuma. Culegerile de poezie publicate în ultimul deceniu, Pantera sus, pe clavecin, Trecutul e o sărbătoare și Celălalt țărm, i-au configurat poetului un profil stilistic propriu, remarcându-se printre altele preponderența parabolei, o sensibilitate mai degrabă voalată în epic decât afirmată prin eul liric și umorul sub forma căruia viziunea poetică se reli-efează. Poeziile cuprinse în această culegere dove-desc nevoia unei reîntoarceri asupra marilor proble-me care îl frământă constant pe poet, bunăoară existența și relația dintre cotidian și transcendent, articulate însă de această dată dintr-o perspectivă devoalată, ca și cum acestea ar fi izbucnit dintr-oda-tă din adâncul subconștient, dând naștere astfel unei serii de întrebări, ezitări și spaime, ce caracteri-zează în permanență dialogul cu lumea și cu sinele. Întâlnim aici o intimitate accentuată în raportarea poetică față de un univers imaginat ca situație oniri-că și construit pe baza contrastelor lumină-întuneric, concret-abstract, angelic-diabolic, în care planează incertitudinea și tăcerea abisală a necunoscutului.

Aplecarea către sfera metafizicului se resimte în primă instanță prin incapacitatea de a o sesiza empi-ric („de ce îngerul meu/ e nevăzut/ de ce nu stă lângă

59

ST

EAUA

4/2

018

mine”), ce explică rătăcirile într-o lume a frigului și pustietății, în care singurul reper cunoscut cu certitu-dine se dovedește a fi însăși absența. Şi cu toate aces-tea, paradoxul nu lipsește din poezia lui Gârbea, căci, așa cum lumina rațiunii poate fi mai înspăimântătoa-re decât întunericul miraculosului, așa și credința se poate consolida tocmai prin nereceptivitate și accep-tarea insesizabilului („n-am știut dacă îngerul meu/ n-a vrut să-mi răspundă/ sau tocmai mi-a răspuns”). Revelația se produce în urma sublimării legăturilor cu o realitate materială desacralizată şi din dorința de regresiune la origini și la interior, ceea ce va conduce la o negare categorică a subiectului egocentrist în virtutea neantizării eului și împăcarea cu absența.

Ideile sunt redate în forme variate, pornind de la registrul miniatural, în care se simte şi un iz de tandre-țe, la imagini sumbre ce descriu catedrale bântuite de spectre și sunete grave de orgă. Vom regăsi de asemenea mai multe ipostazieri ale îngerului: ridicat într-o regiune siderală, prezentat prin delicatețea ochilor unui îndrăgostit, proiectat în spațiul inocen-ței copilărești sau, dimpotrivă, înfățișând moartea, schițat în nuanțe aspre, fantomatice și imposibil de cuprins prin optica umană. Ultimele două poeme, „În așteptare” și „În grădină”, alături de capitolul intitulat „Spovedanii”, nu numai că se diferențiază de restul la nivel formal prin utilizarea majusculei tradiționale, ci mai ales se poziționează strategic în încheierea volu-mului, înglobând principalele linii tematice atinse și constatările finale, eul liric preluând sugestiv funcția de profet, gropar, respectiv preot.

Horia Gârbea, Poeme cu înger, Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2018

Despre singurãtate

ºi viciile aferenteAnda Duman

Poetul si prozatorul Mircea Aanei, publicat pentru prima dată în 1994 cu volumul de poezii Liturghia

pădurii, continuă să suspende universul liric în favoarea direcției romanești, aflându-se acum la apariția celui de-al patrulea roman al său, Paharul singurătății (București, Editura Eikon, 2017).

Mircea Aanei propune cititorului jocul dintre lumi și voci, joc care se construiește aici sub forma unei tranziții realitate-ficțiune-metaficțiune, ba chiar a simbiozei dintre dimensiuni, căci personajele capătă o oarecare realitate ontologică (atât cât se poate în interiorul narațiunii), ocupând gălăgios locuința scriitorului și încercând să-și dovedească utilitatea în economia viitorului roman. În acest regim dat, al discursului de tip meta, ni se înfățișează într-o mani-eră ludică, după logica unei ierarhii inversate, actul de a scrie ca ferment al poveștii ce va urma, unde personajul nu mai e doar actant, ci „reactant”, iar adevărul e o imagine spartă și apoi sudată de parti-cipanți. Transgresarea frontierelor, pe care o exploa-tase cu mult înainte Mircea Cărtărescu în Levantul, de exemplu, e revalorificată de Mircea Aanei pe fondul socio-politic românesc al unui spațiu rural decăzut, fragmentat, unde sistemul educațional e dominat de interese personale și interese de partid, la trecerea dintre comunism și democrație.

Problematicile în jurul cărora va orbita romanul sunt, desigur, solitudinea – fie ea și în dragoste, ori în mijlocul oamenilor – și alcoolul, care în loc să amor-țească sentimentul de izolare, adâncește prăpastia dintre personaje, a căror incomunicabilitate s-ar putea traduce succint prin reflecția unuia dintre ele: „eram mai singur decât puiul de cuc părăsit de mama lui în inima pădurii” (p. 96). Cea care câștigă literalmente statutul de protagonistă (reușește să alerge cel mai repede și să ajungă prima la ușa autorului) este Anda Cojocaru, o învățătoare pensionată, în vârstă de 59 de ani, a cărei pseudobiografie va constitui materialul romanului: istoricul violent al unor mariaje nefericite. Fie că e vorba de hazard, ori de deciziile îndoielnice luate de Anda Cojocaru, mărturisirile ei își rezervă o anumită amărăciune, fără să cadă în sentimentalis-mul banal ce amenința relatarea și fără a deveni un soi de manifest nereușit. Bărbații din viața ei se includ intruziv în text, ca reacție la relatarea Andei, ceea ce îl determină pe prozator să-și adapteze scriitura în funcție de construcția fiecăruia, dar păstrând urme ale stilului său mucalit și ale oralității specifice.

În ciuda oscilației vocilor narative, povestirea nu își pierde câtuși de puțin coerența, cu toate că pe alocuri i s-ar putea reproșa autorului o ușoară artificialitate în încropirea dialogului. De altfel, firul narativ rămâne destul de predictibil, cu anumite direcții care meritau mai mult explorate, ceea ce însă nu face lectura mai puțin plăcută sau lipsită de profunzime, căci Mircea Aanei construiește prin grila unui ochi sensibil și pătrunzător.

Mircea Aanei, Paharul singurătății, București, Editura Eikon, 2017

RECE

NZI

I

60

ST

EAUA

4/2

018

Luminosul dor lusitan al lui Valeriu Turea

Virgil Mihaiu

Apreciata traducătoare de literatură luso-brazi-liană Micaela Ghițescu și-a donat propria biblio-

tecă de specialitate, acumulată de-a lungul vieții, Centrului Cultural Casa do Brasil și Bibliotecii de Studii Latino-Americane din Cluj. Spre a celebra un gest atât de nobil, cele două instituții (patronate de principala universitate clujeană) au organizat serata intitulată Inaugurarea Fondului de Carte „Micaela Ghițescu” în contextul diplomației culturale româno--luso-braziliene. Au rostit emoționante cuvântări diplomații-literatori Mihai Zamfir (ex-ambasador al României în Portugalia și Brazilia) și Valeriu Turea (ex-ambasador al Rep. Moldova în Portugalia), precum și rectorul UBB, acad. Ioan-Aurel Pop.

Cu aceeași ocazie a fost vernisată expoziția de fotografii artistice realizate de dl. Valeriu Turea − o reconfortantă prezență, chiar în zilele când se împlinea un secol de la (re)unirea Basarabiei cu România. Diplomat de certă vocație, cu care colabo-rasem exemplar pe perioada cât misiunile noastre în Portugalia coinciseseră în mod fericit, dânsul și-a sintetizat demersul vizual prin semnificativul titlu Portugalia − țara dorului răsare. Aluzie la saudade, echivalentul lusitan al vocabulei noastre dor. Ambele cuvinte sunt considerate − în tradiția portugheză și, respectiv, română − a fi intraductibile. Şi totuși, ele acoperă conținuturi sufletești quasi-identice, ates-tând profunde similitudini între „latinii Orientului” (cum își numise Mircea Eliade compatrioții) și ramura vestică, luso-braziliană, a latinității.

Imaginile captate de dl. Turea alcătuiesc un portret policrom, caleidoscopic, al unei țări ce a reușit să-și mențină de-a lungul istoriei, într-un mod quasi-misterios, fascinanta specificitate. Dar artistul fotograf știe să evite capcanele redundanței, atât la nivel peisagistic (pe un tărâm unde aproape totul e de o fotogenie sufocantă), cât și în privința aspecte-lor grandioase, derivate din spiritul descoperitorilor (os descubridores) portughezi. Lucrările etalate la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj (director: Tudor Sălăgean) − la fel ca și colecția de azulejos, adusă din Portugalia de Lucian Blaga, expusă tot aci anul trecut − certifică tocmai înrudirile de

sensibilitate, inefabile, dintre cele două extreme de latinitate. Cu atât mai mult cu cât însuși talentul vizual al lui Valeriu Turea ilustrează impresionanata exuberanță artistică specifică provinciei basara-bene (zonă unde amprenta romană e consfințită simbolic de persistența Valului lui Traian).

Mărturiile lusitane ale lui Valeriu Turea sunt filtrate printr-o personalitate solară, în deplin acord cu luminozitatea acelui tărâm. Oferta coloristică a naturii e preluată cu aviditate de camera fotografică. Seninătatea, humorul, jovialitatea cu care autorul privește lumea se reflectă, cu deplină naturalețe, în imaginile pe care ni le propune. De exemplu: o proce-siune populară, unde unui asin încăpățânat i se dă să bea țuică, spre a binevoi să deblocheze avansarea cortegiului − o scenă demnă de humorul lui Creangă. Un alt instantaneu memorabil are și el o istorie de culise: apreciatul compozitor Eugen Doga, deși vizita- se nenumărate țări, nu ajunsese niciodată la vreun țărm de ocean. Gentil ca întotdeauna, ambasadorul Turea îl duce să vadă Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al Europei. Ajuns la malul de unde porniseră cândva ambarcațiunile spre necunoscuta Brazilie, oaspetele cedează primului impuls și intră îmbrăcat în valurile Atlanticului. Imagine emblematică pentru modul cum noi, latinii Orientului, fraternizăm sincer cu ambientul rudelor noastre din îndepărtatul Occident.

Nu pot trece cu vederea alte calități majore ale artei lui Valeriu Turea: rafinatul simț al detalii-lor, delicatețea aluziilor, capacitatea de a revela conținuturi lirice latente. Pe scurt − o poesie a imaginilor ce-l încântă pe privitor, stimulându-i și flatându-i totodată inteligența. Sunt convins că, plecând de la asemenea premise, diplomatul va ști să-și dubleze în continuare activitatea profesională și prin aceea artistică. De altfel, începând cu soția Larisa și continuând cu cei trei fii ai lor, clanul Turea se manifestă plenar în domeniul artelor.

Din perspectiva artistului basarabean, saudade/ dor exprimă mai curând inconturnabila tristețe că asemenea frumuseți − cum sunt cele ale Portugaliei și ale spațiului nostru natal − pot exista, pentru fieca-re dintre noi, doar până când moartea ne va despărți.

FOTO

GR

AFI

E

61

ST

EAUA

4/2

018

Christian Dior – succesul unui compozitor ratat

Cristina Pascu

Muzeul de Arte Decorative din Paris a găzduit, în perioada 5 iulie 2017-7 ianuarie 2018, o

fascinanată expoziție dedicată personalității și creației lui Christian Dior, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la debutul faimoasei case de modă care-i poartă numele. Ca vizitator al expoziției, am abor-dat această experiență nu doar prin prisma unui eveniment dedicat industriei de lux, ci și prin cea a unei incursiuni într-o lume nemărginită, într-un spațiu care îmi părea că instaurează sensuri către trecut, prezent și viitor, care revelează, surprinde, îi bucură atât pe neofiți, cât și pe profesioniști. Impresionantă prin exponate numeroase, meticu-los pregătite (peste 300 de rochii), cu o literatură explicativă aferentă bogată, cu o spațializare și dispunere absolut spectaculoase (în mod special încăperea în stil Versailles), ce redau etapele de creație și sursele de inspirație ale marelui creator, expoziția a devoalat, în fapt, mai mult decât obiec-te și informații, o stare sufletească, o emoție, un tempo.

Un tempo în care s-a desfășurat o viață de aur (,,Dior, al cărui nume magic e un amestec de Dumnezeu și aur!”, spunea Cocteau – în original „Dieu et or”), cu o cadență incandescentă pe care nimeni nu o bănuia. Cele patru litere au început să fie universal recunoscute odată cu luna februarie, în 1947, când în capitala Franței avea loc revoluția modei. În 1946, Dior avea 41 de ani și era un gale-rist ratat. În anul următor, lumea întreagă îi rostea numele.

Christian Dior, couturierul de vis

Acest „împărat al modei”, fără diplomă, provenea dintr-o familie de industriași normanzi care

doreau să-și vadă fiul politician. Astfel, la dorința mamei, în 1923, Christian Dior a început studiile la École des Sciences Politiques pentru a urma o cari-eră diplomatică, dar, neregăsindu-se, a renunțat trei ani mai târziu.

Fervent amator de antichități și obiecte de artă, colecționar și decorator pasionat de secolul al

XVIII-lea, Dior „gravitează” în jurul sferelor artistice. Printre prietenii săi apropiați erau Pablo Picasso, Salvador Dali, Bernard Buffet, Alberto Giacometti, Jean Cocteau, Max Ernst, Man Ray. Prin urmare, crearea unei galerii de artă împreună cu prietenul său, Jacques Bonjean, a fost evoluția logică în cari-era sa.

Criza anilor ’29-’30 a determinat moartea mamei sale, falimentarea afacerilor tatălui său și închiderea galeriei sale în 1934. Ca soluție de rezervă, Christian Dior a început să creeze costume pentru teatru și cinema. Şansa lui extra-odinară a fost când, în 1938, a devenit angajatul marelui couturier Robert Piguet. Chiar creatorul mărturisea că „Robert Piguet m-a învăţat virtuţile simplităţii, din care trebuie să izvorască adevărata eleganţă”.

Cu sprijinul antreprenorului Marcel Boussac, Dior îi propune Franței ruinate de după al Doilea Război Mondial, raționalizate și neliniștite, corse-te tip guêpiere, fuste-corole până la jumătatea gambei, decolteuri Pompadour, luxul cel mai

Foto

grafi

e di

n ex

pozi

țieM

OD

Ă

62

ST

EAUA

4/2

018

insolent. Practic, el găsește în modă o cale de restaurație, de întoarcere către trecut, tradiție și patrimoniu. Şi dincolo de rochiile sale, el a pus bazele comerțului de lux, așa cum îl cunoaștem azi.

Christian Dior, compozitorul cu visuri

La optsprezece ani, acesta a început să aprofun-deze compoziția muzicală, în paralel cu studiile

de diplomație, pe care le urma de dragul părin-ților. Curând a făcut o pasiune pentru muzica lui Satie, Stravinski și a grupului Celor Şase (Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger, Germaine Tailleferre, Darius Milhaud și Francis Poulenc). Mai mult, Dior a început să organizeze serate insolite în apartamentul familial. Așezați pe jos, în semiobscuritate, invitații cântau muzici contem-porane. Acolo l-a întânit și pe compozitorul Henri Sauguet, care tocmai scrisese câteva piese pentru pian, denumite Françaises. Acest lucru l-a inspirat

pe Dior, care a compus și el o piesă cu același titlu. Astfel, fiecare interpreta pe rând propriile Françaises.

Îndrăzneala, gustul pentru miraculos, iubirea pentru sublim i-au fost insuflate de Cocteau, Diaghilev, Satie. Dar supremul titlu de glorie al lui Dior este acela de a fi pus la îndemâna omului de pe stradă o frumusețe pe care acesta ar fi perceput-o mai puțin într-o artă ermetică precum cea a unei Goncharova, a unui Picasso sau Stravinski.

Vestea morții sale (în anul 1957) a provocat stupoare și emoție în lumea întreagă: Dior a luptat timp de patruzeci de ani pentru o reușită de zece ani și a plecat fulgerător.

Personaj croit din stofă imperială, Dior a schim-bat epoca prin genialitatea sa, lăsând în urma lui mai mult decât o marcă; a lăsat un tezaur de emoții, visuri și opere vestimentare, țesute cu aurul talentului său.

MO

DĂ

63

ST

EAUA

4/2

018

Neastâmpãratul jazz cubanez (I)Virgil Mihaiu

Începând de pe la mijlocul secolului trecut, contribuția Americii Latine la istoria jazzului a

crescut exponențial. Decisivă în acest sens rămâne „conexiunea cubaneză”. Evident, apropierea geografică dintre patria jazzului și cea mai mare insulă a Caraibelor a facilitat influențările reciproce. Primii muzicieni din Cuba adoptați de elita jazzului american fură Machito/ voce & maracas și Mario Bauzá/ trompetă. Însă momentul-simbol al jonc- țiunii cu așa-numitul CuBop (termen ce definea jazzul afro-cuban al primului lustru de după 1945) s-a petrecut în 29 septembrie 1947. Atunci avu loc, la Carnegie Hall din New York, concertul orchestrei conduse de Dizzy Gillespie. La sugestia lui Bauzá, expansivul promotor al bebop-ului l-a prezentat publicului pe percuționistul cubanez Chano Pozo. Astfel, big band-ul lui Gillespie devenea primul ansamblu american ce includea conga în instru-mentație. Anul 1948 consolidă colaborarea dintre Gillespie’s Big Band și Chano, prin turnee de-a lungul și de-a latul Europei și Statelor Unite. Deși întreruptă tragic la 2 decembrie − când percuțio-nistul, care încă nu împlinise 34 de ani, fu împușcat de un traficant de droguri în cartierul newyorkez Harlem − tumultuoasa conlucrare Gillespie/ Pozo deveni un model și o sursă de inspirație pentru evoluția ulterioară a muzicii de jazz.

Literatorul și muzicologul Alejo Carpentier scri-sese deja în 1945 un amplu studiu dedicat muzicii cubaneze, tradus în România sub titlul Muzică şi ritmuri cubaneze (ed. Muzicală, București, 1984). De acolo aflăm că arhetipul ritmic predominant în Insulă fusese danzón-ul (o variațiune a contradan-sului), căruia spre anul 1920 i-a urmat son-ul: „Între secolul XVI și secolul XVII, cuvântul son se referea la forme neprecise de muzică populară dansabilă. Se petrecea același fenomen ca și în cazul rumbei, căreia nici acum cei care o cultivă nu-i pot defini cu exactitate sorgintea. În son intră totul: toate ritmurile constitutive ale muzicii cubaneze, pe deasupra și ritmurile negroide care se potrivesc cu melodia, definind mai curând o anume atmosferă decât un gen. Dar trebuie avut în vedere că în Cuba nu există o rumbă, ci diferite rumbe. Pentru toboșari, pentru cei inițiați, nu este același lucru un yambú cu un guanguancó, cu o columbia, cu un

papalote. Cert este că rumba este o «atmosferă». Dacă un mulatru, cu puțin dar coregrafic, începe să-și miște șoldurile, toți cei prezenți vor produ-ce ritmurile adecvate, cu mâinile, pe o ladă, pe o poartă, pe perete... Este semnificativ faptul că termenul rumba a pătruns în limbajul cubanezului ca sinonim cu tămbălău, dans licențios, chef cu femei ușoare. [...] Marele merit al son-ului constă în faptul că, oferind o mare libertate expresiei spon-tane populare, favorizează invenția ritmică. Astfel, valorile aveau să fie subîmpărțite și diversificate în interiorul măsurii, conform dorințelor, ceea ce a determinat o adevărată creație”.

Pentru istoricul jazzului Scott Yanow, antanta dintre jazzul american și cel cubanez s-a produs în anii 1940, atunci când muzicienii din patria jazzului au devenit suficient de sofisticați spre a percepe esența clave-ului: „The clave is the basis for all Cuban music. It is an off-beat two-bar rhyth-mic pattern that can be heard if one claps on the 1-2½-4 beats in the first bar and 2-3 in the second. This infectious rhythm is present (at least beneath the surface) in all Cuban music, and it is quite diffe-rent than the 4/4 swing rhythm used in most jazz.” (Yanow, Jazz on Record. The First 60 Years, Backbeat Books, San Francisco, 2003).

Scena cubaneză de jazz s-a dezvoltat fără spasme pe parcursul deceniului următor. Însă, odată cu instaurarea regimului de inspirație marxis-tă în 1959, Insula zahărului s-a închis în propriul sistem, supus cenzurii ideologice. Blocada impusă de SUA a înrăutățit și mai mult situația. Cu toate acestea, potențialul intelectual-creativ al Cubei a

Bebo & Jesus Chucho Valdes

JAZZ

CO

NTE

XT

64

ST

EAUA

4/2

018

reușit să reziste enormelor presiuni la care a fost supus în cele aproape șapte decenii de colectivism etatist. Inițial, jazzul se părea că va fi anatemizat ca muzică a imperialismului decadent, conform unor revolute rețete sovietice. Jazzmeni recunoscuți între timp la scară planetară, precum Paquito d’Ri-vera sau Arturo Sandoval, rememorează perioada când principala lor sursă de informație în domeniu era emisiunea lui Willis Connover de la Radio Vocea Americii. Inconfundabilul timbru de bas al realiza-torului, anunțând The Voice of America Jazz Hour, devenise o prezență cotidiană (mai mult sau mai puțin quasi-confidențială) în viața nenumăraților fani din țările totalitare. Însă, conform muzicolo-gului Leonardo Acosta, excelent cunoscător din interior al situației reale, „în pofida opiniilor anu- mitor funcționari, niciodată nu a existat o prohibi-ție explicită sau efectivă, cel puțin contra jazzului, deși existase contra rock-ului (în mod specific, cel anglo-saxon) și a «subspeciei» salsa.” În volumul său Otra visión de la música popular cubana (ed. Letras cubanas, 2004), Acosta afirmă: „Indubitabil, unicul teren în care a existat o continuitate neîntre-ruptă a fost cel al jazzului.”

Celia Cruz, regina neîncoronată a muzicii cubano-latine a secolului trecut, considera terme-nul salsa (altminteri, destul de concesiv-comercia-lizat), drept o titulatură generică pentru ritmurile patriei sale: mambo, chachachá, rumba, son... Realitatea e că, prin asimilarea principiilor esteti-ce ale jazzului, asemenea expresii ale creativității autohtone au fost „înnobilate”, elevate din anoni-matul tradițiilor populare, adăugând − la rândul lor − savori inedite, specifice, vocabularului în curs de mondializare al muzicii improvizatorice.

În anii 1960, deși contestat de către o parte a mass-media și, în mod paradoxal, de către vechiul sindicat al muzicienilor, jazzul cubanez a prolife-rat în concerte, cluburi de noapte și chiar, pentru întâia dată, pe înregistrări discografice. Şi totuși, în aceeași decadă s-a produs un semnificativ exod de muzicieni, atât din jazz, cât și din alte stiluri, către USA și alte țări (îi amintesc doar pe contrabasis-tul Cachao și pe pianistul Bebo Valdés, părintele faimosului Jesús Chucho Valdés). Printre formațiile din Cuba acelor ani se distingeau: big band-ul lui Leonardo Timor, cvintetul lui Frank Emilio, nonetul de jazz al lui Leopoldo Pucho Escalante și grupul lui Felipe Dulzaides, precum și Free American Jazz (!), o formație organizată de doi instrumen-tiști afroamericani originari din SUA și stabiliți pe Insulă: Eddy Torriente/ sax alto și Mario Lagarde/pian. O importanță crucială pentru conservarea tezaurului muzical autohton a avut-o înființarea

în 1964 a casei de discuri EGREM (Empresa de Grabaciones y Ediciones Musicales), un fel de Electrecord al Cubei. În pofida constrângerilor ideologice, atmosfera jazzistică și-a menținut efervescența, cam tot atâția ani cât a durat și la noi „relaxarea” dintre 1964-1971. În 1966 a apărut Orquesta Juvenil de Música Moderna, urmată în 1967 de Orquesta Cubana de Música Moderna, fondată de către Consejo Nacional de Cultura la cererea câtorva dintre liderii săi. Printre veteranii și junii reuniți în acea structură „centralizată” se aflau muzicieni ce aveau să dea consistență marii școli cubaneze de jazz post-1959 (pe care unii critici americani o denumesc the missing link in jazz histo-ry): Jesús Chucho Valdés/ pian și orgă Hammond, poliinstrumentistul Paquito d’Rivera (care debu-tase în ansamblul lui Timor la etatea de 13 ani!), trompetiștii Leonardo Timor, Luis Escalante, Arturo Sandoval, Jorge Varona și Adalberto Lara, trombo-niștii Juan Pablo Torres, Pucho Escalante, Antonio Linares, saxofoniștii Carlos Averhoff, Rolando Sánchez, Jesús Lam, Braulio Hernández, Julián Fellové, ghitariștii Carlos Emilio Morales, Sergio Vitier, basiștii Orlando Cachaito López și Carlos del Puerto, bateriștii/ percuționiștii Enrique Plá, Oscar Valdés, Bernardo García. Leonardo Acosta, el însuși saxofonist de jazz, rememorează în volumul său Cubano Be, Cubano Bop: One Hundred Years of Jazz in Cuba (Smithsonian Insitution Washington D.C., 2003, traducere în engleză a originalului apărut în spaniolă la Barranquilla/Columbia 2001) cum, în acei ani, aranjase la Havana un jam session (numit în Cuba descarga) pentru scriitorul argen-tinian Julio Cortázar. Autorul faimoasei nuvele El perseguidor (inspirată de personalitatea lui Charlie Parker și tradusă în română sub titlul Obsesia) era un declarat jazzofil, cu un entuziasm special pentru trompetă, așa încât amfitrionul său cubanez i-a facilitat mai apoi întâlnirea cu Arturo Sandoval și Jorge Varona.

Din păcate, în 13 martie 1968 societatea cubaneză avea să fie bulversată de o așa-numită „ofensivă revoluționară”, foarte asemănătoare sinistrei schimbări de direcție politică impusă la 7 iulie 1971 de Ceaușescu, după vizita sa în Orientul Extrem(ist) − Coreea de Nord și China. De la o zi la alta, practic toate spațiile în care se putea cânta și savura muzica de jazz fură închise. Deși o „lege a prohibiției” nu a fost niciodată publicată, activiș-tii oportuniști și zeloși au reușit, cu acea ocazie, să desființeze toate cabaretele (care fuseseră deja naționalizate de către stat), inclusiv aseme-nea embleme naționale precum Tropicana sau Parisién.

JAZZ

CO

NTE

XT