Eseu Eseu Eseu Eseu DupDupDupDupăăăă melci melci melci melci

Prof. Viorel DobreProf. Viorel DobreProf. Viorel DobreProf. Viorel Dobre Pagina Pagina Pagina Pagina IIII

După melci de Ion Barbu�

Poezia "După melci", publicată în 1921, face parte din ciclul

poemelor iniŃiatice, în care procesele de cunoaştere tind să redobândească valoarea actelor primordiale, când incantaŃiile magice aveau putere creatoare.

Printr-o privire de ansamblu, se remarcă mai multe secvenŃe tematice în structura poeziei: imaginea unei comunităŃi arhaice, în care copilul, prin tipologia celui ales, repetă procese de cunoaştere fundamentale; nivelul mitic, al realităŃii primordiale, atemporale, în care se pătrunde prin invocaŃie magică; dezlănŃuirea puterilor primordiale, pe care ucenicul vrăjitor nu le mai poate stăpâni;

eşecul repetării invocaŃiei magice pentru ameliorarea răului comis printr-un proces inadecvat de cunoaştere.

Poemul începe cu o confesiune marcată de inocenŃa copilului de odinioară: ,,eram mult mai prost pe atunci ...’’. Poemul ne încântă mai departe şi ne anunŃă că inocentul copil merge în pădure. În acest cadru natural el dă peste un melc cu care vrea să se joace. Încearcă descântecul binecunoscut de copii pentru a-l scoate din găoace: ,,Melc, melc,/ Corobelc,/ Ghem vărgat/ Şi ferecat;/ Lasă noaptea din găoace,/ Melc nătâng, şi fă-te-ncoace.’’

ProiecŃia în spaŃiul magic este susŃinută prin forma baladescă a discursului poetic. Mai întâi apare copilul năzdrăvan, care iese în lume, prin selecŃie succesivă, aparent mai puŃin înzestrat de natură: "Dintr-atâŃia fraŃi mai mari:/ Unii morŃi/ AlŃii plugari;/ Dintr-atâŃia fraŃi mai mici:/ Prunci de treabă,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu. răsad mai rău/ Mai năuc, mai nătărău/ Dintr-atâŃia (prin ce har?)/ Mă brodisem şui, hoinar." Ieşirea din rând, din matcă arată nevoia de compensare a fiinŃei, de împlinire, prin cunoaştere adâncă, prin intrare în orizontul nevăzut al lumii, în vremurile mitice, ale creaŃiei primordiale.

Reconstituirea hărŃii mitologice determină o adevărată aventură, în care copilul, lipsit de capacitatea de înŃelegere transcendentă, ratează cu uşurinŃă, prin predestinare: "Eram mult mai prost pe-atunci...". Melcul apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetală perfectă, de a o transforma după dorinŃa copilului. O voce tainică, încântătoare, ademeneşte "melcul blând", situat on

mormântul "de foi ude,/ Prin lăstari şi vrejuri crude", pe care omul vine "să-l dezgroape", adică, prin vocaŃie demiurgică, să trezească spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul se joacă, fără a-şi da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viaŃă, încercândă descopere, prin dezghiocarea lui, întregul Univers: ‘’-Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vărgat/ Şi ferecat;/ Lasă noaptea din găoace/ Melc nătâng, şi fă-te-ncoace." Copilul joacă aici rolul unui ucenic vrăjitor care dezlănruie forŃele negative ale adâncurilor, fără posibilitatea de a le mai opri.

Eseu Eseu Eseu Eseu DupDupDupDupăăăă melci melci melci melci

Prof. Viorel DobreProf. Viorel DobreProf. Viorel DobreProf. Viorel Dobre Pagina Pagina Pagina Pagina IIIIIIII

Melcul, ieşit din cochilie la auzul descântecului, este surprins de ger şi de cumplita vânzoleală a firii şi degeră. Degringolada elementelor naturii este stârnită de tulburarea ordinii magice: "Toată noaptea viscoli.../ încă bine n-ajunsesem/ Că porni, duium, să vie/ O viforniră târzie/ De Păresimi.". Retragerea din faŃa avalanşei hibernale este benefică pentru copil: "Şi trudit,/ Lângă vatră prigonit/ Privegheam prelung tăciunii". Viul, om sau melc, este incapabil să reziste furiilor naturii, într-un moment în care puterile magice au

scăpat din stăpânirea omului: "Melcul, prost, încetinel?/ Tremură-n ghioacă, varga." Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totală: el este prins, în "zale reci", de o "nuia", iar "o frunză moartă" îi Ńine loc de mormânt. Un tablou al unei morŃi cotidiene, fără putere de resurecŃie. Copilul, tulburător al liniştii de la începuturi, este incapabil să resusciteze melcul, să-i dea din nou viaŃă: "- Melc, melc, ce-ai făcut/ Din somn cum te-ai desfăcut?/ Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută... Ea glumea!" în postura unui demiurg spontan, improvizat, copilul încearcă în zadar să redea viaŃa fragilei fiinŃe: puterea supremă, de naştere şi de viaŃă eternă, aparŃine demiurgilor autentici,

nu înşelători sau improvizaŃi. Un fenomen atât de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinŃe cu o putere magică redusă, instinctivă. De aceea, carcasa materială a melcului se sfărâmă cu zgomot: "Două coarne de argint,/ Răsucit să fărâmară."

Amintirea acestei încercări, de a dezlănŃui magicul, divinul, sălăşluieşte de acum numai în memorie: melcul este luat şi conservat în podul casei, iar timpul se aşterne asupra faptelor tragice, situate treptat într-un trecut îndepărtat: "- Iarna coarnele se frâng,/ Melc nătâng,/ Melc nătâng!"

Epitetul de "nătâng" poate fi extins, prin extrapolare, asupra întregii lumi biologice, incapabilă de a redobândi nemurirea iniŃială. Prin urmare, în poemul "După melci" asistăm la o reiterare, în forma ludică, a mitului nemuririi, al lui Ghilgameş, din epopeea akkadiano-sumeriană.

În poemul ,,După melci’’ joaca nevinovată a unui copil, care din păcate are efecte tragice, devine pentru el o experienŃă de cunoaştere, o iniŃiere. Evenimentul tragic ete plin de onvăŃăminte

pentru copil, îl pregăteşte pe acesta pentru viitor. �

cÜÉyA i|ÉÜxÄ WÉuÜxcÜÉyA i|ÉÜxÄ WÉuÜxcÜÉyA i|ÉÜxÄ WÉuÜxcÜÉyA i|ÉÜxÄ WÉuÜxAAAA�

�