23 12-50-375 pedologie generala an ii demeter

1

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

TRAIAN DEMETER

PEDOLOGIE GENERALA

Bucuresti

2009

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Acest material este destinat uzului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă, fiind interzise copierea, multiplicarea în orice format şi comercializarea. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro

2

CUPRINS

TEMA 1 - NOTIUNI INTRODUCTIVE

TEMA 2 – COMPONENTII SOLULUI

TEMA 3 – PARTEA SOLIDA. COMPONENTUL MINERAL

TEMA 4 – PARTEA SOLIDA. COMPONENTULORGANIC

TEMA 5 – PARTEA LICHIDA

TEMA 6 – PARTEA GAZOASA

TEMA 7 – ORGANIZAREA INTERNA A SOLULUI

TEMA 8 – FACTORII PEDOGENETICI

TEMA 9 – PROCESELE PEDOGENETICE

TEMA 10 – CLASIFICAREA SOLURILOR

TEMA 11 – LEGILE RASPANDIRII SOLURILOR



3

Conţinut:

1. Noţiuni introductive

Obiective:

Intelegerea definitiei solului

Cunoasterea domeniului pedologiei si a interrelatiilor cu alte

stiinte

Cunoasterea evolutiei Pedologiei ca stiinta

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Denumirea de Pedologie provine din limba greacă, de la pedon =

sol, ogor, suport şi logos = vorbire (ştiinţă), altfel spus Ştiinţa solului.

Pedologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul solului.

Ştiinţa solului analizează următoarele aspecte legate de sol:

Constituenţii

Organizarea şi relaţiile dintre constituenţi

Originea şi evoluţia solului

Dinamica actuală a proceselor din sol în raport cu factorii de

mediu

Proprietăţile şi funcţiile solului

Utilizarea solurilor

TEMA 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE



4

Pedologia are un caracter complex generat de complexitatea

formării solului şi este în acelaşi timp o ştiinţă de graniţă

(interdisciplinară):

Pedogeografia sau Geografia solurilor reprezintă o ramură a

Pedologiei dar şi a Geografiei.

Geografia solurilor reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studierea

caracteristicilor, genezei şi distribuţiei solurilor, cât şi cu relaţiile

solului cu factorii de mediu şi cu protecţia acestuia.

Importanţa celor două ştiinţe a crescut şi mai mult în ultimul

timp, datorită presiunii umane crescânde şi utilizării neraţionale a

resurselor de sol.

În acest sens, actualmente omenirea se află în faţa următoarei

provocări: “Cum să asigure necesarul de alimente, fără a se distruge

resursele de sol”.



5

SCURT ISTORIC

Primele idei referitoare la sol au apărut la vechii greci, Aristotel

considerându-l unul dintre cele 4 elemente componente ale

Universului, alături de aer, apă şi foc. El dădea şi unele însuşiri ale

pământului spunând că poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu

sau uşor, tare sau moale.

De asemenea, Teofrast (371-286 î.Hr.) îl numeşte edafos pentru a

putea fi deosebit de Pământ ca planetă.

Informaţii despre anumite însuşiri ale solului avem şi de la romanii

Cato, Varro, Columella şi Plinius.

În perioada Evului Mediu, singurele referiri la sol se găsesc în

scrierile arabe.

Precursorii Pedologiei ca ştiinţă au fost F.A. Fallou şi F.V.

Richthofen, primul propunând şi denumirea de pedologie.

Întemeietorul pedologiei ca ştiinţă este rusul V.V. Dokuceaev,

care în anul 1883 a publicat lucrarea “Cernoziomul rusesc”, în care

pune bazele pedologiei.

Un moment important îl reprezintă anul 1924 în care este

întemeiată Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului.

Contribuţii importante în dezvoltarea pedologiei au avut şi au

FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie) cu

sediul la Roma şi ISRIC ( Centrul internaţional de informare şi referinţe

despre sol) cu sediul la Wageningen în Olanda.

În Romănia, primele informaţii despre sol apar în lucrările lui Ion

Ionescu de la Brad şi Matei Drăghiceanu.

Un rol important l-a jucat înfiinţarea în anul 1906 a Secţiei

agrogeologice în cadrul Institutului Geologic, condusă de către

Gheorghe Munteanu Murgoci (1872-1925) fondatorul pedologiei

româneşti.

Actul de naştere al pedologiei în România a fost în anul 1911,

când Gheorghe Munteanu Murgoci împreună cu colaboratorii săi Emil

Protopopescu Pache şi Petre Enculescu publică o hartă şi o

caracterizare a solurilor zonale din România.

Un alt moment important îl constituie anul 1970 când ia fiinţă

Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti.



6

DEFINIŢIA SOLULUI

Solul reprezintă în primul rand mediul de dezvoltare al plantelor

şi resursa de bază pentru viaţa animalelor şi oamenilor.

Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp de la uscatul

ferm pentru omul primitive, la support pentru plante odată cu apariţia

agriculturii.

Şcoala agrogeologică considera solul ca fiind numai produsul de

alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei.

Şcoala agronomică şi cea agrochimică considerau că solul este

numai un mediu poros care asigură apa aerul şi elementele nutritive

necesare plantelor.

În anul 1883, V.V. Dokuceaev introduce conceptual de corp

natural în legătură cu solul, care s-a format în timp sub acţiunea

factorilor pedogenetici, este diferenţiat în orizonturi, se află în stare

afânată, cu adâncime variabilă şi care diferă de roca de dedesubt prin

aspect, compoziţie şi proprietăţi.

Concepţia sistemică consideră că :



7

Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat,

constituenţii aflându-se într-o strânsă interdependenţă atât pe

verticală cât şi pe orizontală

Natural – format sub influenţa factorilor naturali

Complex – produs al interacţiunii a 7 factori

Polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze

Deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o

continuă transformare

Polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple

Solul reprezintă un sistem natural complex, polidispers, eterogen

şi poros, situat la suprafaţa scoarţei terestre, rezultat prin

interacţiunea acesteia cu aerul, apa şi organismele vii.



8

Polidispers – deoarece faza lui solidă se află în diferite grade de

diapersie:

dispersii moleculare sau ionice (sărurile)

dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii)

dispersii grosiere sau suspensii (praful, nisipul)

Eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă,

gazoasă)

Denumirea de sol provine din limba latină de la solum = suport,

bază, ceea ce indică rolul de suport pentru organismele vii şi spaţiu de

interferenţă a lumii organice cu cea minerală.

În limba ebraică solul este numit adâmah, de aici provenind şi

numele primului om Adam, care conform Bibliei a fost plămădit din lut.

În limba japoneză, pictograma pentru sol are forma unei plante

înrădăcinate.

Profil de sol



9

Întrebări de autoevaluare:

Care este definitia Pedologiei?

Cum este definit solul?

Cum au evoluat conceptiile referitoare la sol?

Tema de control (referat):

“Evolutia cunostintelor despre sol si a Pedologiei ca stiinta”.

Bibliografie:

Demeter T., 2009, Pedologie generala, Editura Credis,

Bucuresti.



10

Conţinut:

2. Componenţii solului

Obiective:

Intelegerea modului de alcatuire a solului

Cunoasterea componentilor solului

2. COMPONENŢII SOLULUI

Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia

minerală, materia organică, apă şi aer.

Faza solidă deţine 50% din volumul solului, 39% componentul

mineral şi 11% componentul organic.

COMPONENTII SOLULUI

FAZA SOLIDA

FAZA LICHIDA SI GAZOASA

TEMA 2

COMPONENŢII SOLULUI



11

Faza lichidă împreună cu cea gazoasă deţin la rândul lor 50% din

volumul solului, între 15-35% fiecare, în funcţie de umiditatea solului.

PARTEA SOLIDĂ

Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună

deţin 50% din volumul solului.

Componentul mineral este dominant în cea mai mare parte a

solurilor, cu excepţia celor organice.

FAZA SOLIDA

COMPONENTUL MINERAL

COMPONENTUL ORGANIC

39%

11%



FAZA SOLIDACOMPONENTUL LICHID

COMPONENTUL GAZOS

15%

35%


FAZA SOLIDA

COMPONENTUL GAZOS

COMPONENTUL LICHID

15%

35%



12


Care sunt fazele din care este alcatuit un sol?

Care sunt constituentii din care este alcatuit solul?

Care este proportia intr-un sol a diferitilor constituenti?


“Analizati modul de alcatuire a solului”

Bibliografie:


Bucuresti.



13

Conţinut:

3.1. Rocile parentale

3.2. Agenţi şi procese

3.3. Alcătuire

3.4. Scoarţele de alterare

Obiective:

Cunoasterea tipurilor de roci parentale si a proprietatilor

acestora

Intelegerea modului in care rezulta componentul mineral al

solului

Cunoasterea constituentilor care alcatuiesc componentul

mineral

Intelegerea scoartelor de alterare ca prima etapa in formarea

solului

3.1. ROCILE PARENTALE

Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama

cărora s-au format solurile, numite roci parentale.

Rocile influenţează procesele de alterare prin structura

petrografică (dezagregarea) şi compoziţia mineralogică (alterarea

chimică).

Rocile se clasifică după modul de formare în:

Magmatice

Metamorfice

Sedimentare

TEMA 3

PARTEA SOLIDA

COMPONENTUL MINERAL



14

Rocile magmatice

Provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la

suprafaţă, fie prin cristalizare (răcire lentă), fie prin vitrificare (răcire

rapidă în contact cu apa, gheaţa, roci umede şi reci).

Cele formate prin cristalizare sunt: granit, granodiorit, sienit,

gabbrou, diorite, andezit, basalt, riolit, dacit, trahit. Prin vitrificare se

formează sticla vulcanică.

Mai pot exista şi roci piroclastice, tufurile vulcanice formate din

aglomerate vulcanice rezultate în urma exploziei vulcanice.

Rocile magmatice constituie roci parentale numai în regiunile

vulcanice.

Rocile metamorfice

Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală

completă la temperaturi de peste 2000 C.

Tipuri:

Şisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi

carbonatice, marmură (poate fi şi neşistoasă).

Rocile sedimentare

După origine se clasifică în:

Detritice – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea

rocilor magmatice, metamorfice, sedimentare.

Organogene (biogene) – formate de către organismele vegetale şi

animale: cărbunii de pământ, calcarele organogene.

De precipitare chimică – formate prin psubstanţelor solubilizate

în apă: carbonaţii, sulfaţii, halogenurile.

Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:

Roci epiclastice



15

rudite (> 2 mm): mobile (pietriă, grohotiş), cimentate

(conglomerate, brecii)

arenite (0,2-2 mm): mobile (nisipuri), cimentate (gresii)

siltite (<0,2 mm): mobile (praf), cimentate (loess)

Roci argiloase – formate predominant din minerale argiloase:

argile, şisturi argiloase, mâluri argiloase

Roci carbonatice – alcătuite dominant din carbonaţi: calcare,

dolomite

Roci argilo-carbonatice: marne

Roci halogenurice: halit, silvină

Roci sulfatice: gips, anhidrit

Roci silicioase – formate predominant din cuarţ, calcedonie sau

opal: diatomite, jaspuri

Roci allitice şi ferallitice: alcătuite dominant din oxizi sau

hidroxizi de fier şi aluminiu: laterite, bauxite

Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea

rocilor după conţinutul în silice:

Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite,

gnaise, micaşisturi, filite

Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri,

bazalt, amfibolite, şisturi verzi, marne

Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit,

sienit, andezit, trahit, rocile argiloase

Roci ultrabazice – conţin multă olivină sau carbonaţi: peridotit,

calcar, marmoră, dolomite

3.2. AGENŢI ŞI PROCESE

Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea

componentului mineral sunt apa, aerul şi vieţuitoarele.

Procesele prin intermediul cărora se formează componentul

mineral sunt alterarea fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.



16

DEZAGREGAREA

Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt

fragmentate în părţi mai mici, fără a fi afectată compoziţia

mineralogică a acestora.

Tipuri de dezagregare:

Datorită variaţiilor de temperatură (termică)

Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care

amplitudinea termică diurnă este mare (temperatura rocii ajunge ziua

la 550 C şi coboară noaptea la 00 C).

În România ea se produce până la 30 cm adâncime în regiunea

carpatică, unde determină apariţia câmpurilor de blocuri sau pietre.

Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei,

partea exterioară a rocii se dilată mai mult decât miezul ceea ce

crează tensiuni care conduc la apariţia fisurilor (fig.).

Mecanismul dezagregarii termice

Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară a rocii

se contractă mai mult decât miezul. Aceste tensiuni repetate conduc

la sfărâmarea rocii în fragmente mai mici care vor fi supuse aceluiaşi

proces (fig.).



17

Categorii de fragmente de roca dupa dimensiuni

Cauze: reaua conductibilitate calorică a rocilor, conductibilitatea

calorică, coeficientul de dilatare volumetrică, căldura specifică şi

culoarea diferită a mineralelor.

În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai multe minerale

cu atât dezagregarea va fi mai rapidă.

Dezagregare intensa in zona montana inalta



18

Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)

Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului

de îngheţ al apei (00 C) în regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau

în cea temperată iarna.

Mecanismul de producere este următorul: apa pătrunde în fisurile

preexistente ale rocilor şi la producerea temperaturilor negative

îngheaţă mărindu-şi volumul (9%) şi exercitând presiuni laterale (2000-

6000 kg/cm2) asupra pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor

(fig.).

Modul de manifestare a gelivatiei

Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului

şi de natura rocilor, cele compacte fiind mai mult afectate decât cele

afânate.

Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm

adâncime, determinând apariţia câmpurilor de blocuri (fig.).



19

Datorită precipitării sărurilor din soluţii

Se produce în regiunile aride acolo unde există săruri în soluţie

care pătrund în fisurile existente în roci şi datorită pierderii apei prin

evaporare precipită sub formă de cristale care presează asupra

pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor.

Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)

Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse este mai redusă

ca intensitate comparative cu celelalte tipuri de dezagregare.

Se datorează acţiunii rădăcinilor plantelor lemnoase dezvoltate

în regiuni cu relief fragmentat şi cu versanţi înclinaţi. Astfel, plantele

îşi înfig rădăcinile în orice mică fisură pe care apoi o lărgesc datorită



20

creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime (30-100 kg/cm2) şi sfarmă

roca, efectul producându-se pe adâncimi mai mari decât în celelalte

cazuri (fig.).

Dezagregarea biomecanica

Animalele şi omul exercită o influenţă indirectă, uşurând

pătrunderea aerului şi apei prin intermediul galeriilor, carierelor,

exploatărilor miniere.

Dezagregarea biomecanică prin faptul că uşurează pătrunderea

aerului şi apei amplifică acţiunea celorlalte tipuri.

Plantele exploateaza cea mai mica fisura din roca



21

Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor

Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi

rostogolire fragmentele de rocă, în special în cursul lor superior unde

viteza de scurgere este mare.

Actiunea apelor curgatoare

Zăpezile îşi manifestă influenţa în regiunile montane, unde în

timpul avalanşelor sunt desprinse şi apoi mărunţite prin izbire, frecare

şi rostogolire blocuri de rocă.

Actiunea zapezii



22

Gheţarii în timpul deplasării lor pe valea glaciară, desprind şi

mărunţesc în timpul transportului rocile, pe care le depun sub formă

de formaţiuni morenaice.

Actiunea ghetarilor

Datorită acţiunii vântului

Este frecventă în regiunile aride şi montane cu covor vegetal

sărac, acolo unde vântul desprinde prin coraziune fragmente de rocă şi

apoi le mărunţeşte în timpul transportului (târâre, rostogolire, izbire).

De asemenea, vântul transportă şi fragmente de rocă rezultate

prin alte tipuri de dezagregare, pe care le sfarmă.

Procesul de coraziune



23

Datorită forţei gravitaţionale

Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi,

acolo unde, fragmentele de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei

şi în timpul rostogolirii se sfarmă (frecare, izbire).

Consecinţele dezagregării

Cea mai importantă este aceea că pregăteşte şi intensifică

alterarea chimică prin mărirea suprafeţei de contact a fragmentelor de

rocă cu agenţii alterării apa şi aerul.

Materialul mineral rezultat în urma dezagregării reprezintă un

strat afânat şi permeabil (strat de dezagregare) care reprezintă prima

fază a formării solurilor.

ALTERAREA CHIMICĂ

Procese influenţate de apă

Hidratarea

Reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa

este atrasă la suprafaţa particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua

cristalină a acestora.

Hidratarea fizică implică atragerea moleculelor de apă la

suprafaţa particulelor rezultate prin dezagregare. Apa îmbracă aceste

particule sub forma unui strat foarte subţire numit film sau peliculă de

apă adsorbită şi este denumită apă legată fizic sau apă peliculară.

Hidratarea fizică reprezintă cea mai slabă reacţie între apă şi

particulele minerale şi nu implică schimbarea compoziţiei chimice a

acestora.

Hidratarea chimică implică pătrunderea apei în reţeaua cristalină

a mineralelor şi implicit schimbarea compoziţiei chimice a acestora.

Exemplu: anhidrit (mineral anhidru, CaSO4) + 2H2O = gips (mineral

hidratat, CaSO4 . 2H2O)



24

Din cauză că apa pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului

rămâne în stare moleculară (H2O), ea poate fi pierdută prin evaporare

trecându-se din nou la anhidrit. Acest proces contrar celui de hidratare

se numeşte deshidratare. Hidratarea este specifică regiunilor umede

iar deshidratarea celor uscate, în regiunile cu sezoane umede şi

uscate desfăşurându-se alternativ.

Dizolvarea

Reprezintă procesul de dispersare a materiei minerale în apă,

până la nivel molecular sau ionic.

Soluţia minerală care rezultă în urma dizolvării este alcătuită din

solvent (lichidul în care s-a produs dizolvarea, apă) şi solvat (substanţa

dizolvată).

După viteza cu care se dizolvă (solubilizează) mineralele pot fi:

uşor solubile: sarea gemă, silvina

moderat solubile: gipsul, carbonatul de calciu

greu solubile: cuarţul

insolubile: caolinul

Totuşi viteza de solubilizare mai depinde şi de alţi factori:

temperatura, pH-ul şi compoziţia apei (solventului). La temperatură

ridicată se solubilizează mai repede clorurile, silicaţii şi oxizii, iar la

scăderea acesteia carbonaţii. pH-ul influenţează dizolvarea cuarţului

care creşte cu scăderea pH-ului. Când apa conţine bioxid de

carbon, carbonatul de calciu (calcit) trece în bicarbonat de calciu uşor

solubil, iar prin pierderea apei revine la starea iniţială (formarea

speleotemelor).

Dizolvarea influenţează alterarea rocilor cu ciment calcaros,

levigarea carbonaţilor, aprovizionarea plantelor cu ememente

nutritive, levigarea sărurilor solubile în pânza freatică.

Hidroliza

Reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită

înlocuirii cationilor proprii cu ioni de hidrogen. Totodată, din punctual

de vedere al efectului produs, hidroliza reprezintă procesul chimic de



25

descompunere a unor săruri în acidul şi baza din care sau format

(procesul contrar neutralizarea).

În cazul silicaţilor nu rezultă însă acid şi bază, ci silice, apă şi

bază, deoarece acidul silicic este foarte instabil şi se descompune

imediat. Există cazuri în care rezultă minerale argiloase de tipul

caolinitului (la mice feldspatul potasic) silice şi apă.

Procesul are ca primă etapă debazificarea, adică scoaterea

bazelor din mineral, urmată de silicifiere, adică descompunerea

acidului silicic în silice şi apă, în climatul cald şi umed procesul fiind

simultan. Poate exista şi un process contrar acestuia de neoformare

de minerale când se formează mineralele argiloase.

Intensitatea de manifestare a hidrolizei este influenţată de

gradul de mărunţire a particulelor, pH, temperatura apei, debitul apei

care se infiltrează, gradul de instabilitate al mineralelor.

Hidroliza cea mai puternică are loc cu cât particulele sunt mai mici,

pH-ul mai acid, temperatura şi debitul apei mai ridicate şi mineralele

mai instabile.

Procese influenţate de aer

Oxidarea şi reducerea

Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi

mangan în stare bivalentă. Oxidarea reprezintă practice procesul de

imbogăţire în oxigen fie direct fie prin intermediul apei mai ales când

este încărcată cu bioxid de carbon.

Cei mai des întâlniţi sunt oxidul feric (hematitul Fe2 O3) de

culoare roşie 1-6% din masa solului, la laterite până la 20-80% şi

hidroxidul de fier de culoare gălbuie rezultat din combinarea oxidului

feric cu apa. Apar de asemenea, oxidul manganic şi hidroxidul de

mangan de culoare brună-negricioasă. Oxidări suferă şi compuşii cu

sulf.

În regiunile aride, oxizii de fier şi mangan sunt depuşi la

suprafaţă formând “patina deşertului”. Oxidările sunt intense în

solurile aerisite.

Reducerea reprezintă procesul contrar oxidării prin care au loc

pierderi de oxigen în condiţii de anaerobioză sub acţiunea

microorganismelor (bacterii anaerobe).



26

Practic este vorba despre apariţia oxizilor feroşi şi manganoşi

(FeO, MnO, solubili) prin reducerea oxizilor ferici şi manganici

(insolubili).

Acţiune reducătoare au bacteriile anaerobe care au nevoie de

oxigen, acidul carbonic, hidrogenul şi hidrogenul sulfurat.

Deoarece regimul aerohidric al solului fluctuează pe parcursul

unui an, oxidarea şi redicerea se produc alternativ procesul fiind numit

oxido-reducere.

Fierul feros (FeO) are culoare verzui-albăstrui-vineţii, iar oxizii

manganoşi şi sulfura feroasă (FeS) culori negricioase.

În cazul manifestării procesului de oxido-reducere solurile capătă

un aspect marmorat.

Acest tip de procese au un rol foarte important în solubilizarea

transportul şi depunerea în sol a fierului şi manganului.

Carbonatarea

Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin

depunerea celor existenţi în souţie, fie prin formarea lor.

Carbonaţii se formează în prezenţa acidului carbonic prin

combinarea acestuia cu un hidroxid (NaOH+H2CO3= Na2CO3+H2O) .

Cei mai mulţi dintre carbonaţi sunt îndepărtaţi din soluri pentru că

sunt mai uşor solubili cu excepţia celor de calciu şi magneziu. Chiar şi

aceştia din urmă, prin recombinare cu acid carbonic se transformă în

bicarbonaţi uşor solubili procesul fiind denumit decarbonatare

(CaCO3+ H2CO3=Ca(HCO3)2.

În regiunile în care alternează sezoanele umed şi uscat,

carbonaţii de la baza profilului de sol sunt readuşi spre suprafaţă,

procesul numindu-se recarbonatare care conduce la apariţia crustelor

de săruri (sărături, cruste de deşert).

Procese influenţate de vieţuitoare

Alterarea biologică (alterarea biochimică)

În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi

microorganismele influenţează şi alterarea chimică a acestora,

process numit alterare biologică.



27

Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele

rezultate din activitatea sau descompunerea lor.

Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag

substanţele necesare sau secretă substanţe acide care conduc la

alterarea acestora, creând condiţiile pentru instalarea plantelor

superioare.

Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci

anumite substanţe sau produc acizi organici, toate acestea conducând

la alterarea rocilor şi mineralelor.

Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate

prin descompunerea organismelor vii determinând alterarea chimică,

în special oxidarea şi carbonatarea.

Alterare chimica

3.3. ALCĂTUIREA COMPONENTULUI MINERAL

Componentul mineral este alcătuit din: fragmente de rocă şi

minerale primare rezultate în urma dezagregării rocilor scoarţei

minerale secundare care reprezintă în cea mai mare parte minerale

nou formate în sol

Raportul între cele două categorii de minerale variază foarte mult

în funcţie de vârsta solului şi de viteza de transformare a mineralelor

primare, care este dependentă de climă şi natura rocii.



28

MINERALELE PRIMARE

Sunt cele provenite din rocile magmatice şi reprezintă în general

silicaţi, în proporţie de 90%. Caracteristica principală a silicaţilor este

dată de prezenţa grupării SiO4 cu configuraţie tetraedrică (fig.).

Cei mai importanţi silicaţi sunt olivina, granatul, epidotul,

turmalina, piroxenii, amfibolii, talcul, micele, cloritul, feldspaţii.

Ponderea mineralelor primare este următoarea:

cuarţ 12%

feldspaţi 59,5%

piroxeni şi amfiboli 16,8%

mică 3,8%

alte minerale 7,9%

PONDEREA MINERALELOR PRIMARE

CUART

FELDSPATIPIROXENI / AMFIBOLI

MICA

ALTE MINERALE



29

Feldspaţii reprezintă aluminosilicaţi de K, Na, Ca şi sunt cei mai

răspândiţi în rocile primare. Pot fi potasici (ortoclazi) cum este ortoza

sau calcosodici (plagioclazi) cum sunt albitul şi anortitul. Alterarea

feldspaţilor este unul dintre principalele procese care conduc la

formarea solurilor.

Piroxenii şi amfibolii au calitatea că se alterează foarte uşor, cel

mai răspândit piroxen fiind augitul, iar cel mai răspândit amfibol,

hornblende.

Mica poate fi albă (muscovit) sau neagră (biotit) şi este des

prezentă în soluri datorită rezistenţei reduse la alterare (mai ales

biotitul).

Cuarţul reprezintă bioxidul de siliciu care nu este silicat, este

foarte rezistent la alterare şi apare în fracţiunile nisipoasă şi prăfoasă

a solurilor.

MINERALELE SECUNDARE

Se formează fie prin alterarea mineralelor primare, fie prin

recombinarea în sol a anumitor substanţe.

Principalele minerale secundare sunt:

mineralele argiloase

allofanele

oxizii şi hidroxizii

sărurile

Mineralele argiloase reprezintă coloizi cu dimensiuni foarte mici

<0,002 mm, au capacitate mare de a reţine şi elibera apa şi ionii

schimbabili. De asemenea, sunt plastice şi multe au capacitate de

contractare şi gonflare la variaţiile de umiditate. Au un rol important

alături de humus, în formarea structurii solului şi în ceea ce priveşte

capacitatea acestuia de a reţine apa şi nutrienţii. Se formează prin

hidroliză.

Principalele grupe:



30

caolinitul (fig.), haloisitul – nu gonflează, reţin şi eliberează puţini

ioni

illitul, vermiculitul, montmorillonitul – gonflează şi au capacitate

mare de reţinere şi eliberare, care cresc de la primul la ultimul.

montmorillonitul, beidelitul şi nontronitul formează grupa

mineralelor numite smectite, care gonflează cel mai puternic.

cloritul – nu gonflează, nu reţine şi nu eliberează ioni.

Exploatare de caolin

Allofanele reprezintă materiale amorfe constituite din amestecuri

de geluri de silice şi hidroxizi de aluminiu. Denumirea provine de la

grecescul allofane = care apare altfel. Apar în solurile vulcanice având

un aspect sticlos şi sporesc capacitatea de schimb cationic,

adezivitatea şi gonflarea.

Oxizii şi hidroxizii se formează prin reacţii de oxidare, reducere şi

hidratare:

Bioxidul de siliciu hidratat (silicea) – este reprezentată prin opal

şi calcedonie.

Oxizii şi hidroxizii de mangan – piroluzitul, hausmanitul (oxizi),

manganitul, psilomelanul (hidroxizi), au culoare neagră.

Oxizii şi hidroxizii de fier – hematit, magnetit, goethit (oxizi),

lepidocrocit, limonit (hidroxizi), au culoare gălbui-roşcată.

Oxizii şi hidroxizii de aluminiu – diasporul, boehmitul, gibbsitul.



31

Sărurile apar în regiuni mai secetoase în special carbonaţii de

calciu şi magneziu. Clorurile şi sulfaţii care sunt uşor solubili apar

numai în condiţii locale în soluri halomorfe. În solurile cu exces de

umiditate pot apărea pirita şi vivianitul.

Principalele grupe sunt:

Carbonaţi – calcit, dolomit

Sulfaţi – gips (Ca), ternardit, mirabilit (Na), epsomit (Mg)

Cloruri – halit (Na)

Sulfuri – pirita (Fe)

Fosfaţi apatit (Ca), vivianit (Fe)

3.4. SCOARTELE DE ALTERARE

CARACTERISTICI GENERALE

Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă

de apă şi gaze, care se dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului

prin procese de dezagregare şi/sau alterare.

Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca

parentală nedegradată şi care poate include în partea ei superioară şi

învelişul de sol.



32

Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, scoarţa de alterare

şi implicit învelişul de sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are

grosimi variabile, de la câteva zeci de metri, până la câţiva centimetri,

în funcţie de natura rocii, condiţia climatică, panta suprafeţei de relief

şi mai ales vechimea suprafeţei de relief.

Pe suprafeţele orizontale (din zonele de platouri şi câmpie),

scoarţele de alterare sunt mai groase în condiţii climatice similare,

decât pe pantele versanţilor.

CONSTITUENŢII SCOARŢEI DE ALTERARE

Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de

alterare sunt reprezentate de produsele dezagregării şi alterării rocilor

parentale.

Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi

minerale numite claste (epiclaste).

Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile

bolovanilor, la zecimi de milimetru.

Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau

primari, deoarece provin direct din masa rocii parentale, natura lor

depinzând exclusiv de cea a rocii.

Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al

maturităţii (vechimii) scoarţei de alterare. Unii dintre constituenţii

reziduali (fragmente de cuarţ, muscovit, rutil, zircon) pot fi stabile

chimic rezistând un timp nedefinit. Alţii (cei care conţin feldspaţi,

sticle vulcanice, olivine) sunt instabili şi tind să dispară prin alterare.

Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare fie a

fragmentelor reziduale, fie direct a rocii parentale, sunt denumiţi

constituenţi secundari. Aceştia se împart fie după structură, fie după

solubilitate.

După structura internă pot fi amorfi şi cristalini. Constituenţii

secundari amorfi se mai numesc şi constituenţi coloidali, deoarece

sunt hidroxizi cu grade diferite de hidratare.

După natura nucleului aceşti coloizi au diferite denumiri :

coloizi silicoşi- au nucleu de SiO2*nH

2O şi sunt numiţi gel de

silice (când sunt bogaţi în apă), sau opal (când conţin apă mai

puţină)



33

coloizi montmorillonitici- au ca nucleu montmorillonitul şi sunt

denumiţi hidromontmorillonite

coloizi caolinitici- au nucleu de caolinit şi sunt numiţi procaolin

sau hidrocaolin

coloizi aluminoşi- au ca nucleu diasporul (oxid de aluminiu) şi

sunt denumiţi sporogelit

coloizi ferici- au ca nucleu hidroxidul de fier şi sunt numiţi gel

limonitic

coloizi manganici- au ca nucleu piroluzitul şi sunt numiţi wad

Scoarţa de alterare primară şi cea secundară

Materialul scoarţei de alterare rămâne pe locul de formare, în

contact direct cu roca parentală, caz în care scoarţa de alterare este

considerată primară sau autohtonă (mai este denumit şi eluviu).

Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe

verticală în funcţie de dimensiuni şi densităţi. Din acest motiv, eluviile

apar de obicei pe suprafeţe unde acţiunea de transport a apei este

redusă sau nulă.

Produsul de alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor

procese de deplasare fie gravitaţionale fie datorate eroziunii,

provocată de scurgerea de suprafaţă, şiroire sau torenţialitate.

Prin astfel de procese, se constituie diferite depozite

sedimentare numite depozite deluviale, coluviale, proluviale, aluviale,

morenaice, care nu mai sunt scoarţe de alterare propriu-zise, deoarece

fundamentul lor nu mai este roca parentală.

Dacă procesul de dezagregare şi alterare continuă şi pe aceste

depozite transportate, se formează o scoarţă de alterare secundară

sau alohtonă. În acest caz, depozitul transportat devine material

parental pentru scoarţa de alterare secundară (alohtonă).

DIRECŢII DE EVOLUŢIE

Scoarţa de alterare se află într-o continuă transformare şi atunci

când pe ea se instalează vegetaţia ăncepe şi formarea solului, care

ulterior se dezvoltă în profunzime pe seama scoarţei de alterare,

accelerând evoluţia acesteia.



34

Direcţiile majore de evoluţie a unei scoarţe de alterare sunt

exprimate de modalităţile de alterare ale rocilor silicatice, allitizarea

şi siallitizarea.

Allitizarea – denumirea provine de la simbolul chimic al

aluminiului şi de la lithos-piatră.

Această direcţie de evoluţie este o consecinţă a alterării

silicaţilor prin hidroliză totală, proces în care toate elementele

chimice, inclusiv siliciul, trec în hidroxizi.

Allitizarea se produce în condiţii de climă caldă şi umedă, în timp

îndelungat, fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale umede (în

apa caldă silicea este solubilă).

Allitizarea este cunoscută şi sub denumirea de lateritizare (în

latină later-cărămidă) datorită produsului de alterare roşu care rezultă

şi care prin uscare se întăreşte şi capătă aspectul unei cărămizi.

Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie îndeplinite două

condiţii:

existenţa unui climat cald şi umed

existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi

(feldspaţi, mice), alături de minerale femice (biotit, piroxeni,

olivine, amfiboli)

În lipsa mineralelor femice, allitizarea generează o scoarţă de

alterare exclusiv aluminoasă (bauxită pură) de culoare albă.

Siallitizarea – denumirea provine de la simbolurile chimice ale

siliciului şi aluminiului şi de la lithos-piatră.

Are loc prin alterarea silicaţilor în urma unei hidrolize parţiale cu

formare de minerale argiloase.

Cauza principală a hidrolizei parţiale este temperatura relativ

scăzută a apei, motiv pentru care siallitizarea se produce în regiunile

cu climă temperată moderată.

În funcţie de natura materialului argilos siallitizarea poate

apărea sub două aspecte:

Monosiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a

mineralelor argiloase bistratificate (caolinit). Se formează o

scoarţă de alterare alcătuită aproape exclusiv din caolin pur

format din Al2O

3, SiO

2 şi H

2O.



35

Bisiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a mineralelor

argiloase tristratificate (illit, smectit). Spre deosebire de

monosiallitizare, procesul de alterare nu este însoţit de levigarea

totală a bazelor.

Cele două direcţii de evoluţie ale scoarţei de alterare nu sunt

întotdeauna distincte, existând situaţia în care caolinul coexistă cu

hidroxizii de fier şi aluminiu, numită monosiallitizare

deghizată(alumino-siallitizare).

TIPURI DE SCOARŢĂ DE ALTERARE ŞI RĂSPÎNDIREA LOR PE GLOB

Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia

mineralogică şi cea chimică, principalele tipuri fiind următoarele:



36

Litogen sau detritic-grosier– caracterizat prin predominarea

fragmentelor de rocă şi a mineralelor primare, reprezintă primul stadiu

şi are o grosime foarte redusă. Poate prezenta subtipurile silicato-

litogen şi carbonato-litogen.

Aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase

de tip cloritic, a aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă.

Siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase

tristratificate şi poate prezenta subtipurile siallitic propriu-zis,

carbonato-siallitic şi halosiallitic.

Allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului de

allitizare (ferallitizare), dar pot apărea şi minerale argiloase caolinitice

(bistratificate).

De tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic

(ferallitic) şi pot rezulta şi prin alterarea calcarelor impure, caz în care

sunt cunoscute sub denumirea de terra rossa sau terra fusca. Prezintă

subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic.

Există la nivelul globului o zonalitate evidentă în ceea ce

priveşte răspândirea scoarţelor de alterare.

Tipul litogen apare în condiţii climatice care împiedică alterarea,

zona de tundră, zonele deşertice, pe versanţi puternic înclinaţi, pe roci

compacte indiferent de climă.

Tipul siallitic caracterizează zona temperată (partea umedă cu

păduri de foioase), subtipul carbonato-siallitic partea semiumedă de

stepă şi silvostepă, iar subtipul halo-siallitic partea aridă unde au loc

acumulări de săruri solubile.

Tipul allitic (ferallitic) este răspândit în zona ecuatorială şi

tropicală.

Tipul de tranziţie caracterizează zona mediteraneană.

Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona

climatică :

în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m

în zona temperată ajunge mai ales în arealele umede la câţiva

metri

în zona aridă foarte redusă, sub 1 m

în zona caldă şi umedă foarte mare, frecvent peste 10m



37

în zona caldă şi umedă, scoarţa de alterare prezintă o zonalitate

pe verticală, observându-se câteva strate dispuse de sus în jos

după cum urmează :

orizontul superior bogat în cuarţ rezidual şi silice secundară

orizontul median bogat în oxizi şi hidroxizi de Al, Fe şi Mn

orizontul inferior (denumit şi orizontul pestriţ) cu pete roşii-gălbui

şi brune, bogat în minerale argiloase

orizontul bazal dezvoltat chiar pe roca parentală şi cu o culoare

deschisă datorată unui stadiu incipient de alterare a rocii


Ce sunt rocile parentale?

Care sunt agentii care determina alterarea rocilor?

Ce este dezagregarea?

Care sunt tipurile de dezagregare?

Ce este alterarea chimica?

Care sunt procesele de alterare influentate de apa?

Care sunt procesele de alterare influentate de aer?

Ce este scoarta de alterare?

Care sunt tipurile de scoarta de alterare si raspandirea

lor?


“Prezentati aspectele legate de dezagregarea rocilor intr-un

anumit areal, in urma unei iesiri in teren”

Bibliografie:


Bucuresti.



38

Conţinut:

4.1. Alcătuirea componentului organic

4.2. Sursele materiei organice

4.3. Procese de transformare a resturilor organice

4.4. Substanţele humice

4.5. Tipuri de humus

Obiective:

Cunoasterea alcatuirii componentului organic al solului si a

surselor acestuia

Intelegerea proceselor de transformare a resturilor organice

Cunoasterea substantelor humice si a tipurilor de humus

Intelegerea rolului si importantei materiei organice din sol

4.1. ALCATUIREA COMPONENTULUI ORGANIC

Componentul organic este constituit din totalitatea substanţelor

organice din sol, inclusive organismele vii.

Componentul organic nu are legătură cu roca parentală şi apare

în sol după instalarea vegetaţiei şi animalelor.

Componentul organic cuprinde:

Resturi organice în curs de transformare

Resturi organice transformate – substanţe humice

Resturi organice netransformate – litiera

Organismele vii – plante, animale, microorganisme

TEMA 4

PARTEA SOLIDA

COMPONENTUL ORGANIC



39

Resturile organice conţin apă, hidraţi de carbon (celuloză),

lignină, compuşi cu azot, substanţe tanante, uleiuri, elemente minerale

provenite din cenuşă.

Radacina de porumb

4.2. SURSELE MATERIEI ORGANICE

Sursele materiei organice din sol sunt reprezentate prin plante,

animale şi microorganisme.

VEGETATIA

Plantele contribuie la formarea materiei organice din sol prin

intermediul rădăcinilor şi prin resturile pe care le lasă anual la

suprafaţa solului.

Principalele formaţiuni vegetale deţin următoarea biomasă

totală:

Tundra 5 t/ha/an

Taigaua 100-300 t/ha/an

Silvostepa 400 t/ha/an



40

Stepa 10-25 t/ha/an

Tufărişuri de semideşert 4,3 t/ha/an

Savana 26,8 t/ha/an

Pădurea subtropicală 410 t/ha/an

Pădurea tropicală umedă 500 t/ha/an

De asemenea, principalele formaţiuni vegetale lasă anual

următoarea canitate de resturi:

Tundra 1 t/ha/an

Taigaua 3,5-5,5 t/ha/an

Silvostepa 6,2 t/ha/an

Stepa 4,2-11,2 t/ha/an

Tufărişuri de semideşert 1,2 t/ha/an

Savana 7,2 t/ha/an

Pădurea subtropicală 21 t/ha/an

Pădurea tropicală umedă 25 t/ha/an

FAUNA

Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric,

putând servi conform unor cercetări din domeniul biologiei solului, ca

indicator de diagnostic al formării acestuia.

Fauna din sol are un rol important în accelerarea proceselor de

humificare şi mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea

solurilor, influenţând totodată permeabilitatea şi aerarea solului (

descompunerea litierei se produce de 2 ori mai rapid în prezenţa

animalelor; Chiriţă C.D., 1974 ).

În general, fauna solului include animalele care îşi au mediul de

viaţă în sol integral sau parţial ( larvele ).

Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii

ecologice diferite, putând ajunge la 500 milioane ( Bachelier, 1971 ) în

cazul protozoarelor.

Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt

utilizate o serie de criterii, care i-au în calcul dimensiunile corpului,

adaptarea la condiţiile edafice, regimul de hrană.



41

După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în ( Van

der Drift, 1951; Dunger, 1964; Brauns şi Bachelier, 1971, Prevost, 1990

):

microfauna - <0,2 mm, protozoare, nematode, rizopode, care

trăiesc în mediul lichid din interiorul agregatelor structurale.

mezofauna - 0,2-8 mm, colembole, acarieni, enchitreide,

miriapode mici, insecte mici şi larvele lor, care trăiesc în porii din

interiorul şi dintre agregatele structurale.

macrofauna - 8-80 mm, lumbricide ( râme, viermi ), moluşte,

isopode, miriapode, arachnide, insecte superioare ( furnici,

termite ).

megafauna - > 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere,

insecte mari ( scorpioni ), şerpi, crabi, broaşte ţestoase,

rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi.

În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol,

distingem (Ghiliarov, 1965 ):

organisme geobionte - acele animale pentru care solul reprezintă

mediul de viaţă permanent: lumbricide, enchitreide, acarieni,

collembole, miriapode.

organisme geophile - reprezintă animalele care îşi petrec în sol

numai o parte a vieţii: stadiile larvare.

organisme geoxene - reprezentate prin animale aflate în sol

pentru iernare, adăpost sau refugiu temporar.

După regimul hranei pot fi separate următoarele grupe de

animale ( Chiriţă, 1974 ):

fitofage - se hrănesc cu părţile plantelor aflate în sol.

zoofage - se hrănesc cu alte animale

necrofage - se hrănesc cu corpurile animalelor moarte

micofage - se hrănesc cu hife de ciuperci

saprofage - se hrănesc cu resturi vegetale aflate în

descompunere

scatofage ( coprofage ) - se hrănesc cu excremente de animale



42

Se constată de asemenea, adaptarea faunei din sol la condiţiile

diferite de umiditate ( Varga, 1956 ):

organisme higrobionte - se dezvoltă în apa capilară şi cea legată

organisme higrofile - apar în condiţii de umiditate ridicată

organisme mezofile - se dezvoltă în condiţii de umiditate normală

organisme xerofile - preferă solurile uscate

În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie de

proprietăţile acestora, observându-se ca şi în cazul

microorganismelor, o microzonalitate.

Mai mult decât atât, unele animale din sol sunt deosebit de

pretenţioase la factorii ecologici, constituind chiar caracter de

diagnostic pentru unele tipuri de sol şi de orizonturi de sol.

În general, fauna solului se grupează în comunităţile care

populează asociaţiile de plante mici hiperedaphon ), comunităţile de

pe suprafaţa solului (epiedaphon), cele care populează litiera şi

orizontul humifer (hemiedaphon ) şi cele din orizonturile minerale (

euedaphon; Chiriţă, 1974 ).

Fauna in sol



43

MICROORGANISMELE

Categorii de microorganisme:

Alge

Bacterii

Ciuperci

Actinomicete

Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele

verzi şi diatomeele. Acestea reprezintă microorganisme adaptate la

condiţii ecologice foarte variate, ceea ce determină o largă răspândire

a lor în soluri. îndeplinesc roluri importante în procesul de fotosinteză

şi în fixarea azotului.

Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (

miliarde/1g sol ) şi se împart în general, în două grupe:

autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi

bioxidul de carbon din aer şi energia prin oxidarea substanţelor

anorganice.

heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi

bioxidul de carbon şi energia prin oxidarea substanţelor organice.

Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt

specifice în general, solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o

reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul de

fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.

Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între

bacterii şi ciuperci, fiind foarte prezente în solurile cu reacţie

neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o capacitate mai mare

decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice

rezistente ( lignine, celuloza ).

Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se

dezvoltă în soluri cu reacţie acidă, formate în general sub pădure,

având de asemenea un rol important în transformarea resturilor

vegetale.

Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt

specifice fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se



44

constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora,

determinată bioclimatic.

Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare

a distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile

fizicochimice ale orizonturilor de sol. Multe microorganisme sunt

corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea

tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi

sulfului.

4.3. PROCESE DE TRANSFORMARE A RESTURILOR ORGANICE

Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub

acţiunea microorganismelor, prin procese de descompunere şi

humificare.

Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi

mai simpli, la început tot de natură organică, iar apoi de natură

minerală.

În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape:

hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.



45

Schema simplificata a transformarii resturilor organice

Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor

organice complexe, cunoscute sub denumirea de humus.

Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau

aflată în diferite stadii de transformare şi care este alcătuită din acizii

humici.

Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare

de descompunere a resturilor organice rezultate prin oxidarea

biochimică. În continuare, produsele macromoleculare (polifenoli,

aminoacizi) proveniţi prin degradarea ligninei, substanţelor proteice,

tananţilor, sau celulozei suferă reacţii de condensare şi polimerizare

cu formare de chinone. În etapa următoare au loc noi condensări ale

polifenolilor şi chinonelor cu aminoacizii, rezultând compuşi

macromoleculari cu un număr mare de nuclee aromatice şi îmbogăţiţi

în carbon şi azot, numiţi acizi humici.



46

4.4. SUBSTANŢELE HUMICE

Sunt reprezentate în sol prin acizi organici denumiţi humici care

constituie totalitatea acizilor care alcătuiesc humusul şi care se

impart în acizi huminici, acizi fulvici şi humine.

Acizii huminici reprezintă compuşi macromoleculari ciclici, de

culoare închisă şi cu un grad ridicat de polimerizare, care apar în

cantităţi mari la solurile de stepă. Au greutate moleculară mare, sunt

insolubili în apă, dar solubili în soluţii alcaline diluate. În contact cu

acizii minerali (clorhidric, sulfuric) precipită, în combinaţie cu amoniul

sau sodiul formează săruri (humaţi) uşor solubile, iar cu Ca, Mg, Fe, Al,

săruri greu solubile.

Conţin 52-68% carbon, 3-6% hidrogen, 31-39% oxigen, 2-8% azot

şi au capacitate mare de schimb cationic (300-600 me/100 g).

Acizii fulvici sunt solubili în apă şi se formează în solurile

forestiere cu umiditate multă. Au greutate moleculară mică, au

caracter acid, culoare gălbuie la brună-gălbuie, sunt solubili în acizi.

Conţin 40-52% carbon, 42-48% oxigen, 4-6% hidrogen, 2-6% azot. Au

capacitate mai mică de schimb cationic (300-350 me), iar cu metalele

formează săruri solubile în apă.

Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului şi

deseori sunt majoritare. Formează cu mineralele argiloase şi hidroxizii

de fier şi aluminiu compuşi foarte stabili cu influenţă asupra structurii

solului.

Pentru caracterizarea humusului se folosesc doi indicatori:

raportul carbon-azot şi raportul acizi huminici-acizi fulvici.

Raportul C/N oferă astfel informaţii despre stadiul transformării

resturilor vegetale, tipul de humus, ponderea acizilor huminici şi

fulvici, conţinutul în azot al solului.

Raportul AH/AF

Este influenţat de condiţiile bioclimatice în care evoluează solul,

în stepă/silvostepă predominând acizii huminici, raportul având valori

de 1,5-2,5. În stepele uscate, valoarea raportului scade la 1,5-1,7.

În regiunile aride sau în pădurile temperate, valoarea raportului

scade la <1.



47

4.5. TIPURI DE HUMUS

Mullul este reprezentat prin materie organică bine humificată,

transformată în întregime în acizi humici de către bacterii, intim

amestecată cu partea minerală. Se formează în soluri bine aerisite cu

activitate microbiologică activă, raportul C/N = 10, cel mai fertil tip de

humus.

Poate exista mull calcic şi mull forestier, primul reprezentând cel

mai fertil tip, are culoare închisă fiind alcătuit mai ales din acizi

huminici şi este saturat cu calciu. Cel de-al doilea apare în cazul

solurilor sărace în calciu de sub vegetaţie forestieră, este mai deschis



48

la culoare şi este alcătuit mai ales din acizi fulvici. Poate exista şi

mull hidromorf.

Moderul este un humus intermediar între mull şi mor, este

alcătuit din materie organică humificată dar şi din resturi organice în

curs de transformare sau netransformate. Apare sub pădurile de

răşinoase sau pajişti, în condiţii de aerisire mai slabă, de climat mai

răcoros şi mai umed şi cu o activitate microbiologică mai slabă.

Raportul C/N este de 15-25 iar cel AH/AF <1. Moderul poate fi forestier,

de pajişte, calcic sau hidromorf.

Morul sau humusul brut reprezintă materie organică slab

transformată, neamestecată cu partea minerală, cu un procent scăzut

de acizi humici. Se formează sub acţiunea ciupercilor, în etajul

molidului şi cel subalpin şi alpin cu condiţii nefavorabile humificării:

activitate microbiologică redusă, temperature scăzute, aciditate

ridicată. Este acid şi cu un conţinut scăzut de azot, raportul C/N = 30-

40.

Turba sau anmoorul este constituită din resturi organice care au

evoluat în regim de exces de apă.

Turba poate fi oligotrofă, formată într-un mediu saturat cu apă

lipsită de săruri, sub vegetaţie de muşchi (sphagnum), care este acidă

şi săracă în substanţe minerale sau eutrofă, formată într-un mediu

saturat cu apă bogată în săruri sub vegetaţie de rogoz, sau muşchi

(Hypnum), are reacţie neutră şi este bogată în elemente minerale.

Un tip aparte de humus este cel care apare la solurile halomorfe

de tipul soloneţului denumit humus alcalin.



49


Care este alcatuirea componentului organic al solului?

Care sunt sursele materiei organice din sol?

Care sunt procesele de transformare a materiei

organice?

Care sunt substantele humice?

Care sunt tipurile de humus?

Ce reprezinta raportul C/N si AH/AF?


“Rolul si importanta humusului in sol”

Bibliografie:


Bucuresti.



50

Conţinut:

5.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol

5.2. Formele de apă din sol

5.3. Bilanţul apei din sol

5.4. Regimul hidric al solului

5.5. Indici hidrofizici

Obiective:

Intelegerea modului in care fortele actioneaza asupra apei din

sol

Cunoasterea formelor de apa din sol

Intelegerea bilantului apei din sol

Cunoasterea tipurilor de regim hidric al solului

Intelegerea importantei practice a indicilor hidrofizici

5.1. FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA APEI DIN SOL

Apa reprezintă componentul de bază al materiei organice vii,

influenţează creşterea plantelor, dezagregarea, alterarea chimică,

formarea componentului mineral şi organic şi repartiţia lor pe profilul

de sol.

Forţele care acţionează asupra apei sunt urmatoarele:

Gravitaţională

TEMA 5

PARTEA LICHIDA



51

Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când

solul este saturat cu apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează

de sus în jos prin porii necapilari determinând umezirea în adâncime a

solului.

Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa gravitaţională scade la

rândul ei şi deplasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se

produce şi o deplasare laterală a apei, prin sol.

Forţele capilare

Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu

este supusă forţei gravitaţionale şi este reţinută în sol.

Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este invers

proporţională cu diametrul porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se

mişcă mai lent, în toate direcţiile, în general dinspre porii mai mari

spre cei mai mici.

Forţa de adsorbţie

Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi

este de natură electrostatică (diferenţă de sarcini electrice între apă

şi particulele de sol), apa îmbrăcând particulele sub formă de pelicule.

Aceste forţe sunt foarte mari (10 000 atm.) şi sub inflenţa lor apa

se mişcă foarte lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri

sau trece sub formă de vapori. Fixarea apei este însoţită de degajare

de căldură numită căldură de umectare.

Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă

Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de

apă sunt supuşi la tensiuni determinate de temperatură şi umiditate,

direct proporţional cu acestea, datorită variaţiilor pe parcursul anului.

Diferenţa de tensiune crează forţele care determină deplasarea

vaporilor de apă din locurile cu presiune mare spre cele cu presiune

mică.

Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor



52

Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20

atm., prin care apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa

este consumată, este atrasă şi se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la

distanţă mai mare.

Forţele osmotice

Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile,

datorită presiunii osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă.

Cu cât cantitatea de săruri este mai mare cu atât presiunea osmotică

este mai mare.

Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a apei,

care nu mai poate fi preluată de rădăcini, fiind depăşită forţa de

sucţiune a acestora, apărând seceta fiziologică.

Forţele hidrostatice

Acţionează numai când solul este saturat şi are şi un strat de

apă deasupra (bălteşte apa la suprafaţă). Forţele sunt determinate de

greutatea stratului de apă de la suprafaţă, care impune deplasarea

apei spre adâncime.

5.2. FORMELE DE APĂ DIN SOL

APA SUB FORMĂ DE VAPORI

Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă

sau prin pătrunderea în sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de

apă.

Deşi se găseşte în sol în cantitate mică 0,001%, constituie

singura sursă de apă când solul este uscat (există doar apă legată).

Roua internă a solului reprezintă fenomenul de condensare a

vaporilor de apă datorită răcirii orizonturilor superioare în timpul

nopţii.



53

Roua interna a solului

APA LEGATĂ CHIMIC

Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de

constituţie este reprezentată prin ionii H+ OH- (mice, hidromice,

hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă moleculele de apă care intră

în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO4 x 2H2O). Intră în

alcătuirea componentului solid şi este complet imobilă (inaccesibilă

plantelor).

APA LEGATĂ FIZIC

De higroscopicitate (puternic legată)

Reprezintă pelicule de apă reţinute la suprafaţa particulelor de

sol datorită forţelor de adsorbţie (10 000-50 atm.). Nu poate fi folosită

de către plante şi nu se deplasează în sol.

Peliculară (slab legată)

Este reţinută cu forţe de 50-15 atm., se poate deplasa lent

dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri şi poate fi folosită

într-o oarecare măsură de către plante.

APA LIBERĂ



54

Capilară

Este cea reţinută în sol în porii capilari datorită forţelor capilare

15-1/3 atm. Poate fi sprijinită şi suspendată (fig.).

Cea sprijinită apare la solurile cu nivel freatic ridicat, unde apa

capilară provine din pânza freatică şi se sprijină pe aceasta.

Cea suspendată apare la solurile cu nivel freatic la adâncime

mare şi provine din precipitaţii.

Gravitaţională

Este cea care se deplasează liber în sol sub influenţa gravitaţiei.

Nu este reţinută în sol, scurgându-se în adâncime şi formând apa

freatică (freas=puţ, în greacă).

Apa freatică poate urca prin capilaritate, iar porţiunea pe care o

influenţează se numeşte franjă capilară.

Apa freatică se poate găsi în sol la adâncime critică, subcritică

sau acritică.



55



56

5.3. BILANŢUL APEI ÎN SOL

Este dat de raportul între cantitatea de apă care intră în sol şi

cea care se pierde din sol. Apa care intră în sol provine din precipitaţii,

vaporii de apă din atmosferă, pânza freatică, scurgerea de suprafaţă

(solurile situate în microdepresiuni), irigaţii. Pierderea apei se

realizează prin evaporare şi transpiraţie, sau prin drenare în pânza

freatică, scurgere laterală (soluri pe versanţi).

5.4. REGIMUL HIDRIC

Pergelic

Este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în

perioada caldă a anului partea superioară a solului se dezgheaţă şi

deasupra stratului îngheţat se formează apă stagnantă care se

consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul este permanent

umed (fig.).



57

Tipuri de regim hidric al solului

Percolativ

Este caracteristic climatelor umede (păduri de câmpie, deal,

podiş şi munte). ETP<P, Iar 35-45, profilul de sol este umezit de sus

până jos cel puţin o dată pe an.

Periodic percolativ – este caracteristic solurilor de silvostepă, ETP=P,

Iar 26-35, profilul de sol este umezit de sus până jos numai în anii

ploioşi.

Nepercolativ

Este caracteristic solurilor de stepă, ETP>P, Iar <26, solul nu este

umezit niciodată de sus până jos (100-200 cm ad.)



58

Exsudativ

Este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze

freatice aflate la adâncimi critice. Solul pierde prin evaporare mai

multă apă decât primeşte datorită ridicării nivelului freatic prin

capilaritate care alimentează în permanenţă solul, care este tot timpul

supraumezit de jos în sus.

Stagnant

Este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe

plane, microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa

stagnează în sol uneori chiar de la suprafaţă, solul prezentând exces

de apă.

De irigaţie

Apare la solurile irigate, unde se produce o umezire mai profundă

şi repetată a solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural.

Numai în apropierea orezăriilor solurile pot să-şi schimbe regimul

hidric într-unul de tip exsudativ.

5.5. INDICI HIDROFIZICI

Reprezintă indicii care definesc mobilitatea şi accesibilitatea

apei din sol.



59

Capacitatea totală de apă (CT)

Reprezintă cantitatea maximă de apă din sol, atunci când toţi

porii sunt umpluţi. Situaţiile cu soluri aflate la capacitate totală sunt

rare (ploi abundente, exces de umiditate, irigaţii masive) şi atunci

plantele suferă din lipsă de aer.

Capacitatea de apă în camp (CC)

Reprezintă cantitatea de apă care rămâne în sol mai mult timp

după o ploaie şi este condiţia optimă de umiditate a unui sol.

Coeficientul de ofilire (CO)

Reprezintă cantitatea minimă de apă de la care plantele se

ofilesc.

Capacitatea de apă utilă (CU)



60

Reprezintă apa existentă în sol între capacitatea de câmp şi

coeficientul de ofilire, aceasta fiind practic preluată de către plante.

Coeficientul de higroscopicitate (CH)

Reprezintă umiditatea la care ajunge un sol uscat la aer sau pe

care o absoarbe un sol uscat într-o atmosferă saturată cu vapori de

apă. Serveşte mai mult la caracterizarea generală a solurilor, la

calcularea coeficientului de ofilire şi a echivalentului umidităţii.

Permeabilitatea pentru apă

Proprietatea solurilor de a lăsa apa să treacă prin ele se numeşte

permeabilitate. Ea depinde în mod direct de porozitate care la rândul

ei este influenţată de textură, structură, gradul de afânare sau tasare.

Permeabilitate ridicată au solurile nisipoase, structurate,

afânate.


Care sunt fortele care actioneaza asupra apei din sol?

Care sunt formele de apa din sol?

Ce reprezinta bilantul apei din sol?

Care sunt tipurile de regim hidric al solului?

Care sunt indicii hidrofizici care caracterizeaza solul?


“Realizarea unui experiment vizand permeabilitatea unor probe

de sol”

Bibliografie:


Bucuresti.



61

Conţinut:

6.1. Alcatuirea partii gazoase

6.2. Insusirile solului pentru aer

6.3. Proprietatile termice ale solurilor

6.4. Regimul termic al solului

Obiective:

Cunoasterea alcatuirii aerului din sol

Intelegerea insusirilor solului pentru aer

Intelegerea proprietatilor termice ale solurilor

Cunoasterea tipurilor de regim termic al solului

6.1. ALCATUIREA PARTII GAZOASE

Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine

între 15-35% din volumul solului în funcţie de umiditatea acestuia.

TEMA 6

PARTEA GAZOASA

SOL SATURAT

15 %

35%50%

PARTE SOLIDA

AER

APA

SOL USCAT

15 %

35%

50%

PARTE SOLIDA

AER

APA



62

În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este

excesul de umiditate, pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie

rămâne în spaţiile foarte mici din sol sau în cele captive.

Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru

dezvoltarea organismelor din sol.

Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:

Liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă

în sol şi se schimbă cu cel atmosferic, fiind starea care

influenţează cel mai mult solul

Captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se

schimbă, are influenţă neânsemnată

Adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale

Dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează

aeraţia

COMPOZIŢIA AERULUI

Aerul din sol provine din cel atmosferic, dar prezintă unele

diferenţieri deoarece, spre deosebire de cel atmosferic a cărui

compoziţie este stabilă, aerul din sol are o compoziţie care variază.

Aerul atmosferic conţine 78,08% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon,

0,03% bioxid de carbon.

COMPOZITIA AERULUI ATMOSFERIC

AZOT

OXIGEN

ARGON CO2



63

Aerul din sol conţine între 75,5-80% azot, 10-20% oxigen, 0,2-

3,5% bioxid de carbon. Mai conţine hidrogen sulfurat, metan şi este

mai bogat în vapori de apă şi amoniac decât cel atmosferic.

Variaţii mai mari se înregistrează în cazul oxigenului şi bioxidului

de carbon, legat de activitatea vieţuitoarelor din sol sau de regimul

umidităţii.

Astfel, solurile cu conţinut mai mare de oxigen şi mai mic de

bioxid de carbon sunt cele cu cantităţi reduse de substanţe organice,

activitate microbiologică redusă, uşoare-mijlocii, structurate, afânate,

cu umiditate normală.

Solurile cu conţinut redus de oxigen şi conţinut ridicat de bioxid

de carbon sunt cele bogate în substanţe organice, cu activitate

microbiologică intensă, argiloase, nestructurate, îndesate, prea

umede.

În solurile foarte bogate în substanţe organice şi cu exces de

umiditate apar şi gaze toxice pentru plante precum hidrogenul sulfurat

şi metanul.

INFLUENŢA AERULUI ÎN SOL



64

6.2. INSUSIRILE SOLULUI PENTRU AER

Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a

permite mişcarea aerului.

Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul de structurare,

textură şi gradul de tasare.

Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu

textură grosieră şi poroase.

Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer

corespunzătoare capacităţii pentru apă în câmp.

Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare

unui conţinut de aer de 10%.

Deficitul de aeraţie reprezintă procentul din excesul de umiditate

care trece peste limita de aeraţie (7% aer = 3% deficit de aeraţie sau

exces de umiditate).

Regimul de aer al solului este supus variaţiilor diurne, sezoniere

şi anuale şi poate fi bun, deficitar şi excesiv.

Alături de apă, aerul determină regimul aero-hidric al solului care

reprezintă un indicator foarte important asupra condiţiilor pe care

solul le oferă vieţuitoarelor.

6.3. PROPRIETATILE TERMICE ALE SOLURILOR

Sunt influenţate foarte mult de regimul aero-hidric al solului şi

cele mai importante sunt: capacitatea de absorbţie, căldura specifică,

conductivitatea termică.

Capacitate de absorbţie

Numai 33% din radiaţia solară participă la încălzirea solului (40%

se pierde în spaţiu, 17% este absorbită de către atmosferă, 10% este

reflectată de sol).

Capacitatea de absorbţie reprezintă însuşirea solului de a reţine

radiaţia solară şi reprezintă diferenţa dintre radiaţia totală ajunsă pe

sol şi radiaţia reflectată de sol (albedou).



65

Capacitatea de absorbţie a solului este influenţată de culoare,

expoziţie, pantă, acoperirea cu vegetaţie, acoperirea cu zăpadă,

anotimp (solurile arate).

Căldura specifică

Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica

temperatura 1 cm3 de sol cu 1 grad (cal/ cm3).

Este o rezultantă a căldurii specifice a componenţilor solului, solurile

umede încălzindu-se şi răcindu-se mai greu decât cele uscate. De

asemenea, solurile nisipoase se încălzesc mai uşor decât cele

argiloase.

Conductivitatea termică

Reprezintă capacitatea solului de a conduce căldură şi este o

rezultantă a conductivităţii termice a componenţilor solului.

Constituenţii minerali au o conductivitate termică de 100 ori mai mare

ca a aerului şi de 28 de ori mai mare ca a apei.

6.4. REGIMUL TERMIC AL SOLULUI

Reprezintă ansamblul fenomenelor de pătrundere a căldurii în

sol, de mişcare a ei şi de consum.

Acesta determină dinamica proceselor de solificare şi

influenţează organismele vii din sol.

Influenţează dizolvarea/precipitarea substanţelor, activitatea

microorganismelor şi faunei, fotosinteza.

Este influenţat de caracteristicile climatice, ale reliefului,

regimul aero-hidric al solului, gradul de acoperire cu vegetaţie.

Regimul termic al solului poate fi diurn, lunar, sezonier, anual şi

multianual.

Clasificarea regimului termic (V.N. Dimo, 1972):

Pergleic – temperaturi medii anuale negative ale profilului de sol



66

Cu durată îndelungată de îngheţ – temperaturi medii anuale

pozitive ale

profilului de sol, adâncimea pătrunderii temperaturilor negative

>100cm, durata îngheţului >5 luni

Cu îngheţ sezonier - temperaturi medii anuale pozitive ale

profilului de

sol, durata îngheţului <5luni

Fără îngheţ – nu se înregistrează îngheţ în sol


Care este compozitia aerului din sol?

Care sunt insusirile solului pentru aer?

Care sunt propietatile termice ale solurilor?

Care sunt tipurile de regim termic al solului?


“Caracterizarea regimului termic al solurilor pe unitati fizico-

geografice din Romania”

Bibliografie:


Bucuresti.



67

Conţinut:

7.1. Organizarea interna a solului

Obiective:

Intelegerea modului de organizare a solului

Intelegerea modului de formare a solului

Cunoasterea notiunilor de profil de sol si orizont de sol

7.1. ORGANIZAREA INTERNĂ A SOLULUI

PROFILUL DE SOL

Procesul de formare a solurilor este unul îndelungat şi extrem de

complex, solul nefiind altceva decât expresia sintetică a interacţiunii

factorilor naturali.

Partea superioară a litosferei, a fost supusă, în fazele iniţiale de

formare, acţiunii agenţilor externi ( procese de îngheţ-dezgheţ,

precipitaţiile atmosferice, vântul ) care au determinat mai întâi,

fisurarea rocilor şi apoi dezagregarea acestora (fig.). Concomitent, are

loc şi transformarea chimică a materialelor rezultate prin dezagregare,

datorată proceselor de oxido-reducere, dizolvare, hidratare, hidroliza şi

carbonatare.

Efectul este reprezentat prin apariţia la suprafaţa litosferei a

unui strat afânat, cu proprietăţi noi - permeabilitatea pentru apă şi aer,

capacitatea de a reţine apa - denumită scoarţă de alterare.

TEMA 7

ORGANIZAREA INTERNA A

SOLULUI



68

Precizăm, că în acel moment, nu putea fi vorba despre sol,

datorită absenţei unei componente esenţiale, cea organică. De altfel

procesul de formare al solului nu poate începe şi nu poate avea loc

decât în prezenţa organismelor vegetale şi animale cât şi a

microorganismelor.

Procesul de formare a solurilor



69

Licheni

În acest mod, s-au diferenţiat o serie de strate naturale cu

caracteristici morfologice şi analitice proprii, denumite orizonturi de

sol (fig.).

Orizonturile de sol

Profilul de sol nu reprezintă altceva decât succesiunea

orizonturilor de sol de la suprafaţă până la roca parentală (fig.).

El se identifică practic cu o secţiune verticală realizată într-un

sol şi reprezintă unitatea naturală de studiu în domeniul pedologiei.

Apariţia şi existenţa profilului de sol, este condiţionată de

manifestarea unor procese specifice de formare a solurilor, denumite

procese pedogenetice.



70

Profilul de sol

Orizonturile de sol pot avea anumite caracteristici definitorii

pentru o clasă sau un tip de sol şi în acest caz sunt considerate

orizonturi de diagnostic.

Orizontul de diagnostic reprezintă orice orizont de sol care

constituie un criteriu pentru definirea unităţilor taxonomice din

sistemul de clasificare a solurilor.

Orizontul de diagnostic este caracterizat atât prin însuşiri

exprimate cantitativ ( grosime, conţinut de argilă, conţinut de materie

organică ), cât şi prin procesele pedogenetice care au contribuit la

formarea lui.

Totodată, din punct de vedere al alcătuirii lor, orizonturile de sol

se diferenţiază în:

organice

minerale



71

Orizonturi organice

Orizonturi minerale

Orizont organic este considerat orizontul format deasupra solului

mineral, prin acumularea resturilor organice aflate în diferite stadii de

descompunere.

Orizont mineral este considerat acel orizont de sol, care conţine

cel mult 35% materie organică ( dacă partea minerală are > 60% argilă

) sau cel mult 20% materie organică ( dacă solul este sărac în argilă ).



72

Orizonturile de sol se notează de regulă cu literele mari ale

alfabetului A, B, C, E, G, O, R, T, W.

Notaţia nu respectă o singură regulă, astfel unele sunt notate

după poziţia lor în profilul de sol (A, B, C), altele cu iniţiala procesului

care le generează E (eluvial), G (gleic), R (rocă dură), O (organic), T

(turbos). De asemenea, unele orizonturi se notează cu asocieri de

litere mici, salic (sa), nitric (na), vertic (y).

Orizonturile de tranziţie reprezintă orizonturi de sol care

realizează trecerea între două orizonturi diferite, având proprietăţile

ambelor orizonturi, fără ca vreunele să fie dominante.

Se notează prin alăturarea simbolurilor celor două orizonturi, AC,

AB, EB, BC, AR, primul trecându-se simbolul orizontului ale cărui

caractere sunt mai evidente.

Orizonturile de asociere reprezintă orizonturi de sol formate prin

asocierea a două sau mai multe procese pedogenetice.

Se notează prin alăturarea simbolurilor orizonturilor de sol: Ay,

Btna, Csc, Eaw.

TRECEREA ÎNTRE ORIZONTURILE DE SOL

Delimitarea orizonturilor pedogenetice se realizează în profilul de

sol, ţinând seama de criteriile referitoare la forma şi claritatea trecerii

între acestea.

Din punct de vedere al criteriului formei, trecerea între

orizonturile de sol poate fi:

dreaptă (fig.)

ondulată - lăţimea ondulaţiei mai mare decât adâncimea acesteia

neregulată - lăţimea ondulaţiei mai mică decât adâncimea

acesteia

glosică ( în limbi ) - adâncimea pătrunderilor mai mare de 3-5 cm,

având lăţimi de peste 1 - 1,5 cm

întreruptă - orizont de trecere discontinuu



73

Trecere dreapta

Trecere ondulata



74

Trecere neregulata

Trecere glosica



75

Trecere intrerupta

În condiţiile prezenţei unei treceri în limbi între două orizonturi

de sol, i se atribuie solului respectiv caracterul glosic, iar orizontul de

tranziţie se notează spre exemplu: E + B.

Din punct de vedere al criteriului clarităţii, trecerea între

orizonturile de sol, în funcţie de distanţa pe care se realizează, poate

fi:

difuză > 10 cm

treptată - 6 -10 cm

clară - 2 - 5 cm

netă - < 2 cm



76


Care este compozitia aerului din sol?

Care sunt insusirile solului pentru aer?

Care sunt propietatile termice ale solurilor?

Care sunt tipurile de regim termic al solului?


“Caracterizarea regimului termic al solurilor pe unitati fizico-

geografice din Romania”

Bibliografie:


Bucuresti.



77

Conţinut:

8.1. Clima

8.2. Vegetatia, fauna si microorganismele

8.3. Relieful

8.4. Roca

8.5. Apa freatica si stagnanta

8.6. Timpul

8.7. Influenta antropica

Obiective:

Cunoasterea factorilor care determina formarea solurilor

Intelegerea modului in care factorii pedogenetici actioneaza in

procesul de pedogeneza

8.1. CLIMA

La nivelul României, diferenţele de temperatură în sens

latitudinal şi longitudinal sunt minime – 3o

C ; 1o

C.

Diferenţierea temperaturii medii anuale este însă mult mai mare

altitudinal :

Câmpie, deal, podiş – 8-110

C

Munte – 8 - -20

C (00

C la aprox. 2000m).

Amplitudinea termică anuală depăşeşte 21 C (26 C în centrul

Câmpiei Române), cu exceptia regiunii montane.

TEMA 8

FACTORII PEDOGENETICI



78

Precipitaţiile atmosferice prezintă aceeaşi gradare altitudinală :

Zona montană înaltă – 1200-1400 mm

Zona montană mijlocie şi inferioară – 700-1200 mm

Regiunea deluroasă şi Câmpia de Vest – 600-700 mm

Regiunea de podiş şi de câmpie – 500-600 mm

Sudul şi estul Câmpiei Române, sudul şi sud-estul Podişului

Moldovei, Dobrogea central-sudică – 400-500 mm

Litoralul, delta, bălţile Dunării – 350-400 mm

Influenţa climei în procesul de formare a solurilor se manifestă

încă din fazele iniţiale ale acestuia, dezagregarea şi alterarea rocilor.

În procesele de alterare, esenţiale sunt trei elemente :

temperatura, precipitaţiile, vântul.

Dezagregarea este intensă în regiunea montană înaltă, datorită

frecvenţei mari a proceselor de îngheţ-dezgheţ pe de o parte şi

diferenţelor termice zi/noapte, pe de altă parte (fig.).

Dezagregarea rocilor

Vântul influenţează dezagregarea rocilor prin procesele de

coraziune şi deflaţie (fig.). Coraziunea este frecventă în regiunea

montană iar deflaţia afectează zonele cu nisipuri.



79

Procesul de deflatie

Alterarea chimică a rocilor şi mineralelor depinde în mod direct

de temperatură şi umiditate, în sensul că este cu atât mai intensă cu

cât temperatura şi umiditatea sunt mai ridicate (fig.).

Alterarea chimica a rocilor

Alterarea cea mai intensă se produce în arealul pădurilor de

foioase, cu temperaturi nu prea scăzute şi umiditate suficientă.

Alterarea mai redusă din regiunea de stepă se datorează

umidităţii insuficiente, în timp ce în regiunea montană, cauza o

constituie temperatura scăzută.

Urmarea manifestării proceselor de alterare este apariţia

principalilor constituenţi minerali ai solului : nisip, praf, argilă, oxizi,

săruri.



80

Clima influenţează de asemenea, procesul esenţial al solificării,

descompunerea şi formarea materiei organice, bioacumularea şi

circuitul substanţelor nutritive.

Descompunerea materiei organice se realizează rapid în stepă,

mai puţin rapid sub

pădurea de foioase şi lent sub pădurea de conifere şi pajiştile alpine.

Bioacumularea este intensă în stepă, reducându-se sub pădurea

de foioase (climatul mai umed favorizând levigarea substanţelor

rezultate în urma descompunerii materiei organice).

În zona montană înaltă substanţele organice rămân blocate în

materia organică

nedescompusă (litiera).

Circuitul substanţelor nutritive

Stepă – substanţele preluate de plante din sol se reîntorc prin

resturile organice care se descompun rapid. De asemenea,

insuficienţa precipitaţiilor determină un regim hidric nepercolativ, care

nu permite levigarea substanţelor nutritive şi bazelor de schimb.

Pădure de foioase – debazificarea este slabă cu toate că

levigarea este intensă, factorul

compensator reprezentându-l circuitul biologic activ.

Pădure de conifere, pajişti alpine – debazificarea este accentuată

datorită levigării foarte

intense şi circuitului biologic lent datorat blocării substanţelor

organice în litieră.

Clima, prin intermediul precipitaţiilor joacă un rol important în

manifestarea proceselor de eluviere-iluviere.

În stepă, cantitatea redusă de precipitaţii nu permite decât

levigarea slabă a sărurilor şi a carbonaţilor. Totodată, în arealele cu

apă freatică aproape de suprafaţa solului, se produce salinizarea

solurilor, datorită predominării curenţilor ascendenţi.

În pădurile de foioase din zona de deal-podiş , procesele de

eluviere-iluviere ale argilei şi oxizilor sunt intense datorită existenţei

unui regim hidric percolativ.

În zona montană eluvierea este activă, în special în ceea ce

priveşte humusul şi oxizii, clima rece şi umedă favorizând destrucţia

mineralelor argiloase.



81

Clima influenţează solificarea şi indirect, condiţionând tipurile de

formaţiuni vegetale prin caracteristicile climatice zonale.

Se remarcă în acest sens o evidentă corelaţie între zonele de

climă, vegetaţie şi sol.

Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de

dezagregare, determină prin acţiunea de deflaţie şi transport,

decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În ambele cazuri, se

poate vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză fiind

mult încetinit sau chiar întrerupt şi reluat apoi datorită aportului nou

de material.

În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai

redusă în procesul de formare şi evoluţie a solurilor.

Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de

dezagregare, determină prin acţiunea de deflaţie şi transport,

decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În ambele cazuri, se

poate vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză fiind

mult încetinit sau chiar întrerupt şi reluat apoi datorită aportului nou

de material.

În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai

redusă în procesul de formare şi evoluţie a solurilor.

8.2. VEGETAŢIA, FAUNA ŞI MICROORGANISMELE

VEGETAŢIA

Factorul biologic este strâns legat de cel climatic, de multe ori

fiind utilizată formularea « factorul bioclimatic ».

La nivelul României se constată un evident paralelism, observat

de către Gheorghe Munteanu Murgoci (1911), între zonele de climă,

vegetaţie şi sol, aşa numita zonalitate bio-pedo-climatică.

În general, în România există 3 zone de vegetaţie : stepa,

forestieră, alpină.

Stepa – KS, CZ

Silvostepă – FZ

Pădurea de cvercinee – FZ, EL, LV



82

Pădurea de amestec stejar/fag – EL, LV, DC

Pădurea de fag sau amestec fag/răşinoase – EC, DC

Pădurea de conifere – DC, EP, PD

Zona subalpină – PD

Zona alpina – HS

Antestepă – zonă continuă cu caracter de tranziţie între stepă şi

pădurile umede, care în trecut a constituit teritoriul de înaintare şi

retragere a pădurii în funcţie de schimbarea condiţiilor climatice.

Silvostepă – zonă de tranziţie între stepă şi pădure, constituită

din alternanţe de vegetaţie de stepă şi de pădure, datorate schimbării

condiţiilor de relief sau litologie.

Vegetaţia, fauna şi microorganismele influenţează solurile în

special, prin distribuţia spaţială, cantitatea, calitatea şi modul de

transformare a resturilor organice depuse anual la suprafaţa sau în

interiorul solurilor.

Tundra



83

Taiga

Padure de foioase



84

Silvostepa

Stepa

Desert



85

Padure ecuatoriala

Vegetatie mediteraneeana (garriga)

Vegetaţia erbacee – în acest caz, principala sursă de resturi

organice o constituie rădăcinile.

Partea aeriană este de cele mai multe ori îndepărtată de către

om, animale, vânt sau se mineralizează rapid. Rădăcinile sunt

distribuite în profunzime (>1m), dar cea mai mare parte este

concentrată în primii 40-50 cm.

Cantitatea de resturi organice care ajunge anual în sol depinde

de condiţiile naturale şi de compoziţia pajiştilor:

plante erbacee anuale 7-30 t/ha pe 1m adâncime



86

plante erbacee perene 3-5 t/ha pe 1m adâncime

microorganisme 1 t/ha pe 1m adâncime

animale < 1 t/ha pe 1m adâncime

În consecinţă, se formează un orizont superior bogat în humus şi

azot, profund (60-80 cm).

Scăderea conţinutului de humus este foarte lentă în primii 40-50

cm (înrădăcinarea maximă) şi lentă spre bază.

Rezervele de humus:

soluri de stepă – moderate 130-180 t/ha SB, 170-300 t/ha CZ

soluri de pajişti alpine – mare datorită mineralizării reduse

Raportul C/N creşte ca valoare de la solurile de stepă spre cele

de pajişti alpine, el indicând gradul de transformare a materiei

organice (valori mici=transformare ridicată).

Vegetaţia lemnoasă – sursa principală de resturi organice o

reprezintă frunzele, în timp ce rădăcinile lemnoase fine deţin doar

10%. Cantitatea de litieră lăsată anual la suprafaţa solului variază

între 4-6 t/ha.

Ca urmare, se formează un orizont superior foarte bogat în

humus, dar scurt (10-20 cm), după care conţinutul de humus scade

brusc pe profil.

Caracteristica solurilor dezvoltate sub pădure este concentrarea

materiei organice în primii 20 cm ai solului şi prezenţa nesemnificativă

în restul profilului.

Rezervele de humus ale solurilor forestiere diferă în funcţie de:

cantitatea anuală de resturi organice

natura resturilor organice

condiţiile climatice în care se produce transformarea

gradul de participare al vegetaţiei erbacee din parterul pădurilor

În cazul solurilor din silvostepă, curba humusului exprimă

caractere specifice ambelor formaţiuni vegetale, datorită alternanţei

acestora în decursul timpului şi prezenţei în parterul pădurii a unui

bogat înveliş erbaceu.



87

Solurile dezvoltate sub păduri de foioase, care au un covor

erbaceu slab dezvoltat, prezintă o curbă a humusului specifică

solurilor de sub pădure, cu concentrare maximă în primii 20 cm.

Solurile dezvoltate sub păduri de amestec sau răşinoase,

prezintă o puternică acumulare de humus în partea superioară care se

menţine şi în profunzime. Acest lucru se datorează cantităţii mari de

resturi organice şi transformării lente a acestora de către ciuperci.

Raportul C/N variază de la 12-15 sub pădurea de foioase, la 15-20

sub pădurea de conifere.

Vegetaţia lemnoasă influenţează evoluţia solurilor în direcţia

bioacumulării sau podzolirii. Specii precum molidul, pinul, ericaceele,

muşchii favorizează podzolirea datorită acidităţii. Foioasele

favorizează în general bioacumularea ca şi speciile calcifile.

Vegetaţia influenţează pedogeneza şi prin faptul că atenuează

intensitatea eroziunii.

FAUNA

Acţiunea animalelor asupra solului are drept consecinţă afânarea

acestuia, amestecarea orizonturilor de sol, apariţia unor cavităţi,

cuiburi sau canale, crearea unei structuri specifice zoomorfe

(coprolite).

Fauna acţionează şi asupra materiei organice din sol:

sursă de resturi organice

mărunţirea resturilor organice

amestecarea cu partea minerală

transformarea resturilor organice

Fauna joacă un rol important în geneza şi evoluţia unor anumite

tipuri de sol, solurile de stepă sunt caracterizate prin existenţa

crotovinelor, rozotoarele determinând o carbonatare secundară prin

aducerea materialului loessoid la suprafaţă.

Prezenţa crotovinelor (fig.) în profilul solurilor de sub pădure

reprezintă un indiciu că solul respectiv a trecut printr-un stadiu de sol

de stepă.



88

Râmele şi viermii de pământ generează excremente bogate în N

şi Ca, iar canalele pe care le crează îmbunătăţesc regimul aerohidric

al solului.

Din motivele de mai sus s-a introdus la nivel de subtip caracterul

vermic.

Crotovine

MICROORGANISMELE

În sol există mai multe categorii de microorganisme, care pot fi

grupate astfel:

alge

bacterii

actinomicete

ciuperci

Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele

verzi şi diatomeele.

Acestea reprezintă microorganisme adaptate la condiţii

ecologice foarte variate, ceea ce determină o largă răspândire a lor în

soluri.



89

Îndeplinesc roluri importante în procesul de fotosinteză şi în

fixarea azotului.

Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (

miliarde/1g sol ) şi se împart în general, în două grupe:

autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi

bioxidul de carbon din aer şi energia prin oxidarea substanţelor

anorganice.

heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-

şi bioxidul de carbon şi energia prin oxidarea substanţelor

organice.

Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt

specifice în general, solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o

reacţie slab acidă/slab alcalină.

Au un rol important în procesul de fotosinteză şi în transformarea

resturilor vegetale.

Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între

bacterii şi ciuperci, fiind foarte prezente în solurile cu reacţie

neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o capacitate mai mare

decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice

rezistente ( lignine, celuloză ).

Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se

dezvoltă în soluri cu reacţie acidă, formate în general sub padure,

având de asemenea un rol important în transformarea resturilor

vegetale.

Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt

specifice fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se

constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora,

determinată bioclimatic.

Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare

a distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile

fizicochimice ale orizonturilor de sol.

Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor

neoformaţii, care îşi datorează originea tocmai activităţii acestora:

neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului.



90

8.3. RELIEFUL

Caracteristicile reliefului României reprezintă una din

principalele cauze ale varietăţii învelişului de sol, datorită etajării.

În situaţia în care la nivelul României ar fi existat numai relief de

câmpie, ar fi funcţionat zonalitatea latitudinală, cele 4-5 grade de

latitudine (în interiorul zonei temperate) nepermiţând diversificarea

învelişului de sol.

Relieful variat al României intervine în formarea solurilor direct,

dar şi indirect, determinând etajarea şi modificarea condiţiilor de

climă, vegetaţie, rocă, vârstă.

INFLUENŢA DIRECTĂ

Aceasta se manifestă mai ales în regiunile accidentate, prin

intermediul pantei şi a expoziţiei.

Panta influenţează procesul de eroziune şi prin acesta grosimea

solurilor, textura acestora (sortarea materialului pe versant) şi gradul

lui de evoluţie (fig.).

Litosoluri pe versanti



91

Spre exemplu, în Munţii Bucegi, procesul de podzolire este pe

versanţii înclinaţi mult încetinit, în timp ce în zonele ce cumpene sau

de platformă este foarte activ (fig.).

Influenta pantei

Expunerea versanţilor exercită o influenţă importantă în special

în regiunile climatice de tranziţie (fig.).

Influenta expunerii versantilor

Exemplu: în Masivul Nord Dobrogean, pe expoziţiile sudice

solurile cenuşii urcă până la 250-280 m altitudine, iar pe cele nordice

până la 80-100 m, locul lor fiind luat de solurile brune argiloiluviale sau

brune luvice.



92

În aceleaşi condiţii de vegetaţie, pe versanţii umbriţi şi reci,

levigarea, acidifierea şi podzolirea sunt mai accentuate, diferenţa de

altitudine între limitele unităţilor de sol fiind de 100-150 m.

Prezintă importanţă şi expunerea versanţilor la vânturile

dominante, solurile de pe versanţii adăpostiţi (Bărăgan, C. Jijiei – faţă

de vânturile de nord-est) fiind mai levigate de carbonaţi, mai bine

aprovizionate cu apă şi mai fertile. În general, solurile de pe versanţii

adăpostiţi sunt mai evoluate decât cele de pe versanţii expuşi acţiunii

vântului.

Microrelieful are o influenţă însemnată mai ales în regiunile de

câmpie, determinând în principal o redistribuire a apei care ajunge la

suprafaţa solului. Din acest motiv, în microdepresiuni (crovuri, padine,

văi slab schiţate) se formează soluri specifice unor zone mai umede

decât cea în cauză (fig.).

Influenta microreliefului

Exemplu : în zona solului brun roşcat, în microdepresiuni apar

soluri pseudogleice, iar în Bărăgan în zona cernoziomului, în

microdepresiuni apar cernoziomuri cambice.

De asemenea, microrelieful de dune impune existenţa unor soluri

mai slab evoluate pe coame şi mai evoluate pe pantele adăpostite şi în

interdune.



93

În cazul microreliefului de alunecări apar atât procese de

reîntinerire a solurilor (râpa de desprindere), cât şi diferite faze de

hidromorfism între valurile de alunecare.

Pe terenurile cultivate, relieful prin intermediul pantei determină

declanşarea eroziunii accelerate şi influenţează grosimea solurilor cât

şi textura acestora.

INFLUENŢA INDIRECTĂ

Aceasta se manifestă prin modificarea elementelor peisajului

geografic, în special a climei şi vegetaţiei.

Astfel legea generală a distribuţiei solurilor României este cea a

zonalităţii orizontal-altitudinale. Dacă în câmpiile şi podişurile din

exteriorul Carpaţilor şi în Podişul Transilvaniei zonele de sol se succed

orizontal, în Carpaţi se constată etajarea acestora. De asemenea,

zonele de sol din exteriorul Carpaţilor au o orientare asemănătoare cu

cea a lanţului carpatic.

8.4. ROCA

În general, se consideră că rolul rocii în procesul de pedogeneză

este mai slab comparativ cu cel al climei şi vegetaţiei. În acest sens,

întemeietorul pedologiei moderne Dokuceaev V.V. a enunţat un

principiu care susţine că pe roci diferite în aceleaşi condiţii de climă şi

vegetaţie se formează acelaşi tip de sol şi pe aceaşi rocă în condiţii de

vegetaţie şi climă diferite se formează soluri diferite. Totuşi, roca

reprezintă materia de bază a solificării din care provine partea

minerală a solului care deţine aproximativ 80-90% din masa acestuia.

SCOARTELE DE ALTERARE

În România sunt prezente cele 2 mari categorii de scoarţe de

alterare, respectiv reziduală şi acumulativă.

Scoarţa de alterare reziduală ocupă aproape integral regiunea

muntoasă a ţării şi prezintă următoarele tipuri:



94

Litogen

Este caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a

mineralelor primare şi este specifică etajului montan alpin, pe roci

consolidate-compacte. Apare şi pe alte tipuri de roci în areale

montane cu pante accentuate şi intense procese de eroziune.

Carbonato-litogen pe calcar

Forma tipică este carbonato-litogen care însă nu există în

România şi de aceea a fost individualizat tipul menţionat mai sus care

în primele faze conţine şi carbonat de calciu. Se formează atât în

regiuni umede cât şi uscate : Dobrogea, M. Apuseni, sudul Carpaţilor

Meridionali, Carpaţii Orientali.

Siallitic

Caracterizat prin formarea de minerale argiloase, alături de

fragmente de rocă şi minerale primare, ocupă întreaga regiune

forestieră montană. Apare pe roci variate în regiunea montană şi în

Dobrogea nordică şi centrală.

Siallito-feritic

Este puţin prezentă deoarece apariţia sa este legată de condiţii

bioclimatice anterioare celor actuale sau de condiţii locale. Apare pe

areale restrânse în M. Apuseni, zona Huedin-Cluj, Dobrogea sudică,

regiunea montană vulcanică din nord-vest. Ea s-a format fie în condiţii

climatice anterioare mai calde şi mai umede, fie prin alterarea

calcarelor sau a rocilor eruptive (scoarţe roşii).

Scoarţa de alterare acumulativă acoperă în cea mai mare parte

regiunile de câmpie, deluroase şi de podiş şi prezintă următoarele

tipuri:

Argilo-siallitic



95

Este alcătuită din depozite variate care conţin minerale

argiloase, la care se adaugă minerale primare şi ocupă cea mai mare

parte a arealului forestier. Poate fi separat un areal estic cu argilizare

slab-moderată şi unul vestic sud-vestic cu argilizare moderată-intensă.

Masa minerală nu conţine carbonaţi.

Carbonato-siallitic

Alcătuit din depozite variate şi conţine minerale argiloase şi

carbonaţi şi apare în regiunea de stepă din Dobrogea, sudul şi estul

Munteniei, sudul Moldovei şi vestul Banatului. În arealul solurilor brune

roşcate şi în sud-vestul Dobrogei apare o neoformare mai intensă de

argilă şi o slabă feritizare datorate influenţelor mediteraneene, în timp

ce în silvostepă apare o scoarţă de alterare de tranziţie, argilo-

siallitică în partea superioară şi carbonato-siallitică în cea inferioară.

Halosiallitic

Reprezintă depozite variate îmbogăţite în săruri solubile şi ocupă

areale restrânse în zona de extindere a scoarţei de alterare de tip

carbonato-siallitic.

INFLUENTA ROCILOR CONSOLIDATE-COMPACTE

Apare în regiunea montană şi de dealuri înalte. Existenţa acestui

tip de roci parentale determină pe de o parte caracterul scheletic al

solurilor, profunzimea redusă, iar pe de alta, în funcţie de alcătuirea

lor mineralogică şi proprietăţile chimice, imprimă un anumit caracter

procesului de solificare (fig.).



96

Roci consolidate-compacte

Solurile formate pe roci sedimentare compacte au proprietăţi

asemănătoare cu cele ale scoarţei de alterare, în timp ce în cazul

rocilor eruptive şi metamorfice formate în condiţii deosebite de cele

din scoarţa de alterare, procesele de transformare vor fi intense, iar

solurile vor păstra mai puţine caractere.

În general, rocile hiperacide şi acide determină apariţia solurilor

cu procese de podzolire, cu mult schelet şi puţin profunde.

Rocile intermediare şi cele bazice determină formarea unor soluri

profunde, cu puţin schelet, bogate în argilă şi baze, rezistente la

podzolire.

Rocile ultrabazice determină apariţia unor soluri specifice de

tipul rendzinelor, bogate în humus calcic, de culoare închisă şi

saturate în baze.

Rocile sedimentare de precipitaţie impun apariţia anumitor

soluri, de tipul rendzinei sau solului roşu.

INFLUENTA ROCILOR AFANATE

Apare în regiunile de câmpie şi podiş în care sunt predominante

(fig.).



97

Roci afanate

Aceste roci sunt alcătuite din materiale care au trecut anterior

printr-un ciclu de dezagregare şi alterare chimică şi în cazul lor,

importantă este granulometria şi conţinutul în carbonat de calciu.

Pe depozitele nisipoase care sunt foarte permeabile şi sărace în

elemente minerale, se formează soluri mai levigate, mai acide şi mai

sărace în humus şi elemente nutritive (C. Tecuciului, NE C. Române).

Dimpotrivă, pe depozitele argiloase apar soluri greu permeabile,

bogate în elemente minerale, mai puţin levigate, mai bogate în humus

şi elemente nutritive, de multe ori cu procese de hidromorfism. Pe

depozitele foarte argiloase se formează vertisolurile (C. Piteştiului,

Oltenia, piemonturile din Banat şi Crişana).

Pe argilele cu carbonaţi şi pe marne apar pseudorendzinele în

Pod. Transilvaniei, Pod. Getic, Subcarpaţi.

Rocile salifere impun formarea solonceacurilor sau soloneţurilor,

în Pod. Transilvaniei, C. Moldovei, Dep. Elanului.



98

Pe de altă parte, larga prezenţă a loessului şi depozitelor

loessoide în regiunile de câmpie şi podiş au favorizat desfăşurarea

clară a zonalităţii orizontale.

O situaţie aparte apare în cazul existenţei unor strate alternante,

cu proprietăţi diferite, foarte importantă fiind înclinarea acestora faţă

de suprafaţa terenului (fig.).

Dacă stratele sunt orizontale sau au o înclinare slabă, sunt

prinse în procesul de solificare mai multe strate cu însuşiri diferite pe

care le vor imprima şi solului, caz frecvent întâlnit în Pod. Bârladului.

Dacă înclinarea stratelor este mare atunci prezintă importanţă

grosimea lor. Astfel, dacă ele sunt subţiri se va forma un singur sol pe

un material eterogen, în schimb, dacă sunt late vom avea de-a face cu

fâşii de soluri variate formate pe depozite diferite. Acolo unde

înclinarea este mare, se va forma tot un singur sol pe un depozit

deluvial rezultat prin amestecarea stratelor.

Dacă există şi iviri de rocă dură, depozitul deluvial va conţine şi

schelet şi în general partea superioară a versantului prezintă material

mai grosier, iar cea inferioară material mai fin, grosimea depozitului

deluvial crescând spre baza versantului



99

8.5. APA FREATICĂ ŞI STAGNANTĂ

Influenţa pedogenetică a apei se referă la solurile cu drenaj

natural deficitar, care sunt supraumezite.

APA FREATICA

În primul rând, existenţa unui strat acvifer situat la adâncime

mică, influenţează baza profilului de sol determinând apariţia

orizontului gleic (sub 2m) sau a unuia gleizat (2-5m).

De asemenea, excesul de apă de natură freatică determină

evoluţia solurilor în direcţia turbificării şi modifică intensitatea

eluvierii, permiţând chiar formarea unor orizonturi de acumulare a

sărurilor.

Influenţa apei freatice depinde de zona climatică, adâncimea la

care se găseşte şi gradul ei de mineralizare.

În regiunile mai uscate ale României, se formează lăcoviştile şi

solurile halomorfe, sau soluri din gama cernoziomurilor gleizate (fig.).

În regiunile umede se formează soluri turboase, soluri gleice, sau

soluri din gama argiluvisolurilor gleizate.



100

Condiţii pentru influenţa apei freatice în formarea solurilor apar

în teritoriile slab fragmentate cu drenaj deficitar : C. Română de est,

vestul şi nordul C. Tisei, depresiunile intramontane, terasele inferioare

ale râurilor, lunca şi delta Dunării (fig.).

Conditii pentru exces de umiditate freatic

Exces de umiditate



101

Lunca Dunarii

În regiunea de deal-podiş pseudogleizarea (stagnogleizarea) nu

apare doar la solurile formate pe depozite grosiere sau pe versanţi

puternic înclinaţi, intensitatea ei fiind cu atât mai mare cu cât solul

este mai argilos, orizontul Bt mai puternic diferenţiat textural şi

relieful mai orizontal.

În regiunea montană, cu substrate permeabile şi pante

accentuate, pseudogleizarea (stagnogleizarea) lipseşte sau este foarte

slabă.

Solurile pseudogleice (stagnogleice) sau pseudogleizate

(stagnogleizate) sunt foarte extinse în câmpiile piemontane din sud şi

vest, Pod. Sucevei, Pod. Transilvaniei, depresiunile submontane şi

intramontane, pe terasele râurilor din zona umedă.

APA STAGNANTA

Provine din precipitaţii şi din scurgeri de suprafaţă şi se

acumulează datorită unui drenaj extern slab şi a unei permeabilităţi

reduse a materialului parental. Efectul îl reprezintă pseudogleizarea

(stagnogleizarea) a cărei intensitate depinde de durata de stagnare a

apei în sol, determinată de condiţiile climatice, textura materialului

parental, adâncimea şi permeabilitatea orizontului cel mai argilos,

forma de relief.



102

În regiunea de stepă pseudogleizarea (stagnogleizarea) nu se

manifestă nici măcar în microdepresiuni.

În regiunea forestieră de câmpie, arealul solului brun roşcat,

pseudogleizarea (stagnogleizarea) apare numai la solurile formate pe

depozite argiloase şi pe relief orizontal (C. Piteştiului).

Conditii pentru exces de umiditate stagnant

8.6. TIMPUL

Ca factor pedogenetic, timpul reprezintă durata de manifestare a

pedogenezei, referindu-se practic la vârsta solurilor, care se corelează

cu vârsta teritoriului în care acestea s-au format.

În general, vârsta solurilor creşte de la câmpie spre munte,

solurile cele mai tinere fiind cele din lunci şi zone de divagare (fig.).



103

Aluviosol – lunca Dunarii

O corelare între vârsta reliefului şi cea a solurilor se poate

realiza numai atunci când nu au avut loc modificări climatice sau

aporturi de noi materiale, cazuri foarte rare.

Distingem după vârstă trei grupe mari de soluri:

actuale

moştenite sau transmise

fosile

Solurile actuale reprezintă soluri a căror geneză este

determinată de condiţiile climatice actuale şi sunt ulterioare ultimei

glaciaţiuni. Aici pot fi încadrate solurile neevoluate de luncă,

litosolurile, regosolurile şi cele mai multe dintre solurile zonale şi

intrazonale din România. Ele au un ciclu scurt de evoluţie şi sunt

monofazice (fig.).



104

Podzol – Muntii Bucegi

Solurile actuale pot fi îngropate, atunci când sunt acoperite cu

un material din care s-a format alt sol.

Solurile moştenite reprezintă soluri vechi a căror geneză a fost

determinată de condiţii bioclimatice anterioare celor actuale şi care

mai sunt utilizate de vegetaţie. Pot fi monofazice precum solurile brun

roşcate (fig.), sau polifazice precum solurile roşii din M. Bantului şi

Apuseni.

Soluri mostenite



105

Acestea din urmă, îşi păstrează caracterele numai pe arealele cu

calcare aproape de suprafaţă, în celelalte cazuri, partea superioară a

profilului a fost transformată conform condiţiilor actuale, caracterele

moştenite păstrându-se numai în partea inferioară.

De asemenea, unele soluri profunde din piemonturi şi platforme

prezintă un suborizont B de culoare închisă care indică evoluţia lor din

vertisoluri.

În Dobrogea de sud, apar cernoziomuri (karasulukurile) care

prezintă în partea inferioară culori roşii moştenite de la solurile

villafranchiene, partea superioară fiind închisă la culoare.

Solurile fosile reprezintă soluri vechi formate în condiţii climatice

anterioare celor actuale şi care nu mai sunt utilizate de către

vegetaţie.

Acestea pot fi îngropate, exhumate sau conservate (mumificate),

ultimele negăsindu-se pe teritoriul României. Solurile îngropate pot fi

compuse şi complexe (fig.).

Sol ingropat

În primul caz materialul acoperitor se află într-un nou ciclu

evolutiv dar recent, motiv pentru care nu a fost afectat şi vechiul sol.



106

În cel de-al doilea caz materialul acoperitor este vechi, motiv

pentru care procesele pedogenetice actuale afectează şi vechiul sol.

Solurile fosile apar în România în regiunile de câmpie şi de podiş

acoperite cu loess şi depozite loessoide (fig.).

Soluri fosile – valea Prahovei

În acest sens, au fost separate în estul Dobrogei de sud şi în

faleza Mării Negre patru benzi de soluri fosile alcătuite din

cernoziomuri (corespunzătoare fazelor uscate) şi soluri brun roşcate

(corespunzătoare fazelor umede cu influenţe mediteraneene).

Secţiuni asemănătoare, dar fără cernoziomuri apar şi în

Dobrogea de nord, C. Română şi C. Tisei.

8.7. INFLUENTA ANTROPICA

Influenţa omului asupra evoluţiei solului poate fi sintetizată

astfel:

înlocuirea vegetaţiei naturale cu pajişti sau perdele de protecţie



107

înlocuirea vegetaţiei naturale cu culturi agricole şi executarea

lucrărilor agrotehnice

introducerea în sol a îngrăşămintelor, amendamentelor şi

pesticidelor

lucrări de desecare, drenaj şi irigare (fig.)

Canal de irigatie

Indiguire



108

lucrări de modelare-nivelare

excavarea şi acoperirea solului (fig.)

Excavare in cariera

Acoperirea solului cu pavele de andezit

În România, primele două categorii de activităţi realizează

impactul cel mai mare.

Defrişarea pădurii şi instalarea pajiştii determină:



109

înţelenirea solului

intensificarea bioacumulării

dispariţia orizontului organic (soluri brune acide din M. Cibinului)

orizont A mai bune structurat, mai gros şi mai afânat

orizontul B devine mai afânat

umezire mai uniformă a profilului

scăderea conţinutului de humus dar creşterea calităţii lui

creşterea pH-ului şi V(gradul de saturatie in baze)

Realizarea perdelelor de protecţie în locul vegetaţiei erbacee

(cernoziom Mărculeşti, 41 de ani de la instalare) determină scăderea

adâncimii carbonaţilor şi a efervescenţei 23-48 cm, concreţiunile apar

mai jos şi sunt mai mari, scade pH-ul, colorit general mai închis,

structură în A mai bine formată, uşoară migrare a argilei.

Luarea în cultură a solului produce modificări mai însemnate la

solurile de sub pădure decât la cele din stepă. Spre exemplu, solurile

brun roşcate încep să evolueze spre cernoziomuri argiloiluviale.

Un alt efect al defrişării îl reprezintă intensificarea eroziunii, dar

şi înmlăştinirea solurilor cu exces de umiditate (Dep. Baia Mare).

Defrişarea pădurii de la Spătaru din lunca Călmăţuiului, ar

determina salinizarea lăcoviştilor.

Prin desecare, solurile hidromorfe tind să evolueze către solul

zonal (lăcoviştile din C. Banatului s-au transformat în cernoziomuri).

Pot apărea însă şi procese inverse de înmlăştinire şi salinizare (C.

Tisei, lunca şi delta Dunării).

Prin acoperire solurile sunt scoase din circuitul agricol (fig.), în

timp ce prin excavare, învelişul de sol este complet distrus (fig.).



110

Scoaterea solului din circuitul agricol prin acoperirea cu deseuri

menajere

Distrugerea solului prin excavare

Omul intervine şi în mod pozitiv de obicei prin măsuri de

combatere a degradării solurilor şi nu de prevenire, măsuri prin care

stopează procesul de degradare (fig.).



111

Culturi in benzi pentru prevenirea eroziunii


Care este influenta climei in formarea solului?

Cum actioneaza vegetatia, fauna si animalele in

procesul de pedogeneza?

Care este influenta reliefului in pedogeneza?

Cum influenteaza roca formarea solului?

Care este rolul apei freatice si stagnante in pedogeneza?

Cum influenteaza timpul formarea solului?

Care este influenta omului in pedogeneza?


“Prezentarea caracteristicilor factorilor pedogenetici dintr-un

anumit areal din Romania”

Bibliografie:


Bucuresti.



112

Conţinut:

9.1. Generalitati

9.2. Procese pedogenetice de transformare

9.3. Procese pedogenetice de translocare

9.4. Procese pedogenetice de aport si transport

9.5. Procese pedogenetice de uniformizare

9.6. Procese pedogenetice antropice (antropopedogenetice)

Obiective:

Intelegerea procesului de pedogeneza

Cunoasterea tipurilor de procese pedogenetice

Intelegerea modului de manifestare a fiecarui tip de process

9.1. GENERALITATI

Pedogeneza, în sensul procesului de formare a solului, reprezintă

totalitatea fenomenelor fizice, chimice şi biologice care se manifestă

în pătura superficială a litosferei şi care determină transformări şi

deplasări de substanţe şi importante schimburi de energie şi materie.

Astfel, în sol se produc în permanenţă transformări şi translocări

ale constituenţilor, structurări şi reorganizări ale acestora şi pierderi

sau aporturi de constituenţi.

Toate aceste procese se desfăşoară sub influenţa puternică a

factorilor de mediu.

Energia necesară manifestării acestor procese este solară,

sintetizată în biomasa din sol, gravitaţională ( deplasarea apei în sol )

şi chimică ( datorată reacţiilor de oxidare ).

TEMA 9

PROCESELE PEDOGENETICE



113

Procesul de formare al solului este îndelungat şi are ca punct

iniţial roca sau materialul parental şi ca punct final stadiul de echilibru

( climax ) între condiţiile de mediu, procesele pedogenetice şi aspectul

profilului de sol.

În acest fel, diferitele tipuri de sol, se află în multiple stadii

evolutive, între punctul iniţial şi cel final al pedogenezei.

Procesele pedogenetice pot fi clasificate după cum urmează:

de transformare

de translocare

de uniformizare (haploidizare)

de aport şi transport

antropice

9.2. PROCESE PEDOGENETICE DE TRANSFORMARE

Acest tip de procese,determină modificări pe loc ( "in situ" ) care

afectează atât componentul mineral cât şi pe cel organic.

A L T E R A R E A

Procesul de alterare poate fi analizat sub două aspecte, primul

aflat în strânsă legatură cu fazele iniţiale ale formării solului şi anume

apariţia scoarţei de alterare, iar cel de-al doilea, legat de manifestarea

directă în profilul de sol şi condiţionarea apariţiei unor orizonturi

specifice.

În prima situaţie, alterarea se desfăşoară pe două direcţii,

dezagregarea şi alterarea chimică.

Dezagregarea determină fărâmiţarea rocilor sub acţiunea

agenţilor externi, fără a fi schimbată compoziţia chimică a acestora

(fig.).



114

Dezagregarea

Alterarea chimică determină printr-o gamă largă de procese -

hidratarea, hidroliza, dizolvarea, carbonatarea, oxido-reducerea -

transformarea chimică a produselor rezultate în urma dezagregării.

Alterarea chimica

Manifestarea celor două procese conduce la apariţia scoarţei de

alterare.

În cea de-a doua situaţie este vorba despre procesele de alterare

care impun apariţia unui orizont specific, B cambic ( Bv ) căruia îi sunt

caracteristice o uşoară îmbogăţire în argilă şi o culoare gălbuie.



115

Tot în acest context, trebuie adăugată şi alterarea care se

desfăşoară în arealele cu roci vulcanice, unde există minerale fără

organizare cristalină ( allofane ) şi care impun caractere specifice

orizontului B cambic (fig.).

Alterarea pe roci vulcanice (andezite)

B I O A C U M U L A R E A

Reprezintă un proces esenţial al formării solurilor, având de

asemenea, un caracter general, în sensul că se manifestă la toate

solurile.

Bioacumularea constă în acumularea în sol şi la suprafaţa

acestuia, de substanţe organice, îndeosebi sub formă de humus.

Acest proces depinde în primul rând de factorul biologic, prin

care înţelegem cantitatea şi calitatea resturilor vegetale lăsate anual

de către plante şi activitatea animalelor şi microorganismelor din sol.

În funcţie de regimul termic şi aerohidric al solului, procesul de

bioacumulare poate evolua în trei direcţii:

mineralizare

humificare

turbificare

În condiţiile unui climat cald şi umed, resturile organice sunt

intens transformate având însă loc şi o puternică mineralizare a

acestora, fapt pentru care, în sol nu se acumulează humus, dar se



116

produce o circulaţie activă a substanţelor minerale, în sistemul sol-

plantă (fig.).

Mineralizarea

Pe de alta parte, în conditii climatice cu umiditate redusa ( în

special regiunea de stepa-silvostepa ) procesele de humificare sunt

dominante, comparativ cu cele de mineralizare, ceea ce determina o

intensa acumulare a humusului în sol (fig.).



117

Humificarea

În regiunile reci, cu precadere în arealele cu exces de umiditate,

transformarea resturilor organice este foarte lenta, acestea

acumulându-se în sol sub forma de turba ( resturi vegetale aflate în

diferite stadii de descompunere ) datorita procesului de turbificare

(fig.).



118

Turbificarea

Ca urmare a manifestării acestor trei procese, caracterele

morfologice ale orizonturilor de sol, formate prin bioacumulare vor fi

diferite.

În situaţia în care rezultă materie organică bine humificată şi

intim amestecată cu partea minerală a solului, se formează un orizont

de tip A (molic, umbric, ocric).

Atunci când, materia organică este slab humificată, în sensul că

resturile vegetale se găsesc în diferite stadii de descompunere, se

formează orizonturile organice O ( de litieră, de fermentaţie, de

humificare ) şi cel turbos, T ( fibric, hemic, sapric ), acesta din urmă, în

prezenţa excesului de umiditate care impune ca proces dominant

turbificarea.

GLEIZAREA ŞI STAGNOGLEIZAREA

Reprezintă procese pedogenetice similare, care se manifestă

numai în condiţiile existenţei în sol a excesului de umiditate. Acesta

poate fi de natură freatică, provenind dintr-o pânză freatică aflată

aproape de suprafaţă ( ad. < 2 m ) sau de natură pluvială.



119

Procesele care au loc sub influenţa excesului de umiditate

provenit din pânza freatică, poartă denumirea de procese de gleizare

şi afectează în special, partea inferioară a profilului de sol (fig.).

Excesul de umiditate de natură pluvială afectează mai ales,

partea superioară a profilului de sol şi se datorează acumulării şi

stagnării apei provenite din precipitaţii, în zonele cu relief plan sau

depresionare, cu precipitaţii ridicate şi în condiţiile existenţei unui

orizont de sol impermeabil (fig.).



120

Excesul de umiditate de natură pluvială se mai poate manifesta

la poalele şi în partea inferioară a versanţilor din regiunea de deal-

podiş.

Aceste procese sunt cunoscute sub denumirea de procese de

stagnogleizare, termenul provenind de la « stagnare » şi arată că

excesul de umiditate nu îşi are originea în pânza freatică.

Cele două procese ale căror esenţă este dată de prezenţa unor

active reacţii de oxido-reducere, imprimă orizonturilor de sol caractere

morfologice specifice. În general, elementele chimice care suferă

intense oxidări şi reduceri sunt fierul şi manganul.

În acest sens, se formează orizonturile gleice ( G ) si

stagnogleice ( W ) caracterizate printr-un aspect marmorat,

distrugerea structurii şi implicit, creşterea masivităţii şi compactităţii

(fig.).



121

Orizont gleic (G)

Orizont gleic (Go, Gr)



122

Orizont stagnogleic (W)

9.3. PROCESE PEDOGENETICE DE TRANSLOCARE

Acest tip de procese implică deplasarea unor compuşi pe

verticală, în interiorul solului, fapt care determină diferenţierea

profilului de sol.

ELUVIEREA ŞI ILUVIEREA

Eluvierea reprezintă procesul de deplasare pe verticală, în

profilul de sol, a constituenţilor prin intermediul apei.

Constituenţii care pot fi deplasaţi sunt în general sărurile, argila,

oxizii şi silicea.

În funcţie de modul specific în care se realizează această

deplasare, eluvierea poate fi fizico-chimică (levigare) şi mecanică

(migrare).

Levigarea se referă la săruri şi presupune deplasarea acestora în

soluţie, în timp ce migrarea implică deplasarea în suspensie, fără

schimbarea compoziţiei chimice şi se referă la substanţele coloidale

(argilă, oxizi, humus, silice).

Sărurile cu diferite grade de solubilitate, sunt levigate spre baza

profilului de sol, cele greu solubile (în special carbonatul de calciu)

menţinându-se în profilul solurilor specifice stepei şi silvostepei fig.).



123

Migrarea este un proces specific coloizilor solului, care sunt

deplasati descendent, în suspensie, sub forma de particule foarte fine,

pâna la diferite adâncimi în profilul de sol.

Pentru a se produce migrarea, trebuie sa se îndeplineasca o

conditie esentiala si anume, îndepartarea sarurilor, deoarece, prezenta

acestora, prin efectul lor coagulant, impiedica dispersarea coloizilor si

trecerea lor în suspensie.

Acest tip de eluviere este specific zonelor mai umede, cum ar fi

cele subcarpatice si carpatice.

Efectul manifestarii proceselor de eluviere îl constituie aparitia

unui orizont saracit în constituenti, cu caractere morfologice proprii,

denumit eluvial si notat cu E ( luvic, albic, spodic ).

În acelasi timp, constituentii eluviati din partea superioara a

profilului de sol, se acumuleaza ( sunt iluviati ) în partea sa

intermediara sau inferioara.



124

Practic, procesul de iluviere reprezinta acumularea

constituentilor eluviati din partea superioara a profilului de sol, în

partea sa intermediara sau inferioara, într-un orizont B( argiloiluvial,

spodic ) sau ( carbonatoiluvial ), pe care le îmbogatesc, dupa caz, în

carbonat de calciu, argila (fig.), humus (fig.) sau sescvioxizi (fig.).



125

Podzolire



126

Ferallitizare



127

SALINIZAREA ŞI ALCALIZAREA

Procesul de salinizare are ca efect îmbogăţirea profilului de sol

în săruri solubile (în special cloruri şi sulfaţi), iar cel de alcalizare,

îmbogăţirea complexului coloidal al solului, în sodiu adsorbit.

Salinizarea se produce în condiţiile existenţei unei pânze freatice

mineralizate, situată la adâncime mică şi a unui drenaj defectuos al

solului, sau în prezenţa unui material parental salifer. În aceste

situaţii, sărurile urcă prin capilaritate şi îmbogăţesc orizonturile

superioare ale solului determinând formarea orizonturilor salic (sa) şi

salinizat (sc) în funcţie de intensitatea de manifestare a procesului

(fig.).



128

Salinizare

Alcalizarea se produce în condiţii asemănătoare salinizării,

numai că de această dată, se constată pătrunderea în cantitate mare

a ionilor de sodiu în complexul coloidal al solului şi apariţia

orizonturilor natric (na) şi alcalizat (ac). Acest tip de procese se

asociază frecvent celor de gleizare.

9.4. PROCESE PEDOGENETICE DE APORT SI TRANSPORT

Acest tip de procese implică încetinirea pedogenezei şi

menţinerea solurilor în stadii incipiente de evoluţie. Sunt considerate

ca făcând parte din această categorie următoarele procese:

sedimentarea

denudaţia

solifluxiunea

Sedimentarea implică un aport de material depus la suprafaţa

solului care este preluat în procesul de solificare. Acest proces este

specific luncilor (datorită aluvionării), zonei de la baza versanţilor

(datorită eroziunii), zonelor vulcanice (datorită depunerii cenuşii

vulcanice) şi celor aride (datorită depunerii prafului, fig.).



129

Depunerea aluviunilor in lunci Depunerea cenusii vulcanice

Depunerea prafului in desert

În urma aportului continuu de material, pedogeneza este

întreruptă, solurile menţinându-se într-un stadiu incipient de evoluţie,

cazul solurilor aluviale, solurilor acoperite sau psamosolurilor.

Procesul natural de denudare, specific regiunilor montane şi

deluroase are ca efect întinerirea permanentă a solurilor prin



130

echilibrarea raportului existent între rata denudării şi cea a solificării

(fig.).

Denudarea

În această situaţie, solurile se află într-un stadiu incipient de

evoluţie, cazul regosolurilor, litosolurilor şi al unor cambisoluri.

Procesele de solifluxiune precum şi alte procese de alunecare,

specifice solurilor formate în zone de pantă, determină perturbări ale

procesului de pedogeneză şi implicit încetinirea acestuia (fig.).

Solifluxiunea



131

9.5. PROCESE PEDOGENETICE DE UNIFORMIZARE

Acest tip de procese sunt contrare celor de diferenţiere,

generând omogenizarea profilului de sol.

P R O C E S E L E V E R T I C E

Sunt specifice solurilor sau orizonturilor de sol cu conţinut

ridicat de argilă ( > 3O % ) gonflantă (smectit). Manifestarea acestui

tip de procese imprimă solului caractere morfologice particulare, atât

în stare umedă, cât şi în stare uscată, determinate de proprietatea

unor anumite varietăţi de argilă de a-şi mări volumul în stare umedă şi

de a se contracta în stare uscată.

Astfel, în timpul perioadelor uscate, argila se contractă,

formându-se crăpături largi ( >1 cm lăţime ) care fragmentează masa

solului în agregate cu dimensiuni mari, având muchii şi colţuri ascuţite

(fig.).

Contractia argilei

Dimpotrivă, în perioadele mai umede, argila gonflează, ceea ce

face ca agregatele de sol să preseze unele asupra celorlalte, să

alunece, să se întoarcă sau să se răstoarne, lustruindu-şi în acest mod

suprefeţele şi determinând apariţia feţelor de alunecare oblice ( 10-600



132

înclinare ). Datorită acestor presiuni, existente în masa solului şi a

deplasării agregatelor de sol, la suprafaţa acestuia apar mici

denivelări, care reprezintă microforme de relief specifice denumite

"gâlgăi" sau "coşcove" (fig.).

Galgai

Din punct de vedere morfologic, se separă pe adâncimea de

manifestare a acestor procese, orizontul vertic notat cu y, asociat

orizonturilor A,B sau C.

Efectele manifestarii proceselor vertice



133

P R O C E S E L E V E R M I C E

Denumirea provine din limba latină, de la vermus=vierme şi se

datorează activităţii faunei din sol. În acest sens, animalele din sol,

prin galeriile pe care le sapă determină deplasarea materialelor în sol,

ceea ce implică amestecarea orizonturilor de sol şi atenuarea clarităţii

limitelor dintre acestea.

În acest mod, diferenţierile între orizonturile de sol se

estompează, profilul tinzând să se uniformizeze. Acest tip de proces

este frecvent în orizonturile superioare ale solurilor din regiunea de

stepă şi silvostepă.

Trăsăturile specifice pe care activitatea faunei le imprimă solului

(neoformaţii biogene) determină apariţia aşa numitului "caracter

vermic", considerat ca fiind prezent în situaţia în care, cel puţin 50%

din volumul orizontului A şi cel puţin 25% din volumul orizontului

subiacent, prezintă aceste trăsături specific (fig).

Crotovine



134

P R O C E S E L E C R I O G E N I C E

Sunt specifice zonelor de tundră şi se manifestă prin îngheţ-

dezgheţ repetat, în cazul solurilor saturate cu apă şi care prezintă un

orizont permanent îngheţat (permafrost).

Datorită forţelor mecanice care acţionează , în sol apar

caractere specifice de genul movilelor, cercurilor cu pietre,

poligoanelor, a căror apariţie se datorează crăpării solului şi structurii

lamelare, datorată formării lentilelor de gheaţă fig.).

Soluri poligonale



135

Cercuri de pietre

9.6. PROCESE PEDOGENETICE ANTROPICE

Acţiunea omului asupra învelişului de sol a început odată cu

apariţia agriculturii şi s-a

intensificat în timp, pe măsură ce aceasta s-a dezvoltat.

Pe anumite suprafeţe, intervenţia antropică este atât de

puternică, încât conduce la

apariţia unor orizonturi pedogenetice sau chiar soluri care nu apar în

condiţii naturale.

Aceste procese sunt încă insuficient studiate şi conform WRB-SR

1994 (World Reference Base for Soil Resources) sunt reprezentate prin

următoarele activităţi:

Lucrarea adâncă a solului

Se referă la la prelucrarea mecanică a solului pe o perioadă

îndelungată şi afectează o grosime mai mare a solului decât arătura

normală, determinând amestecarea orizonturilor, distrugerea

structurii, compactarea, reducerea permeabilităţii.

În aceste condiţii se formează orizontul hortic (fig.).



136

Orizont hortic

Fertilizarea intensă

Se referă la aplicarea continuă pe sol de fertilizanţi fără material

mineral (gunoi de grajd, compost, deşeuri menajere). Se formează

orizontul plaggen (fig.).

Orizont plaggen

Adaosuri de materiale străine

Se referă la aplicarea continuă pe sol a unor materiale silicatice

cu conţinut ridicat de substanţe minerale (nisip, material pământos,



137

îngrăşăminte). Se formează orizontul terric.

Adaosuri de sedimente prin apa de irigaţie

Se referă la suprafeţele irigate frecvent şi unde apa de irigaţie

conţine cantităţi mari de suspensii minerale, săruri solubile sau

materie organică, care se depun deasupra orizontului de suprafaţă sau

în interiorul lui. Se formează orizontul iragric.

Cultivarea submersă

Se referă la orezării, unde datorită tehnologiei specifice de

cultivare (apă în exces), orizontul de suprafaţă se destructurează,

devine greu permeabil în condiţiile predominării ferolizei. Se formează

un orizont specific denumit antracvic (fig.).

Orizont antracvic



138


Ce este pedogeneza?

Care sunt principalele categorii de procese

pedogenetice?

Care sunt procesele de transformare?

Care sunt procesele de translocare?

Cum se manifesta procesele de aport si transport?

Care sunt procesele de uniformizare?

Ce intelegeti prin procese pedogenetice antropice?


“Procese pedogenetice din zona calda (rece)”

Bibliografie:


Bucuresti.



139

Conţinut:

10.1. Sisteme de clasificare la nivel mondial

10.2. Clasificarea solurilor Romaniei

Obiective:

Cunoasterea sistemelor de clasificare la nivel mondial

Intelegerea criteriilor care stau la baza sistemelor de clasificare

Cunoasterea sistemelor de clasificare utilizate in Romania

10.1. SISTEME DE CLASIFICARE LA NIVEL MONDIAL

La nivel mondial sunt utilizate mai multe clasificări ale solurilor,

dintre care vom prezenta pe cele mai importante, în funcţie de aria lor

de folosire. Practic, clasificarea solurilor are ca scop gruparea

acestora în clase, după criteriul similitudinii proprietăţilor.

Primele clasificări ale solurilor au fost alcătuite în secolul al XIX-

lea, în Germania şi se bazau în principal, pe o singură proprietate sau

particularitate a solului, plecând de la concepţia eronată că acesta

reprezintă o rocă sau un simplu material rezultat prin alterarea rocii. În

acest sens cităm clasificarea fizică a lui Thaer A., clasificarea

petrografică a lui Fallou F. A., cea chimică a lui Knop, sau cea

geologică a lui Richthofen.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX apare în

Rusia clasificarea naturalistă (Dokuceaev V.V.), care considera solul

corp natural dinamic, aflat în strânsă interacţiune cu mediul.

TEMA 10

CLASIFICAREA SOLURILOR



140

În ultimele decenii ale secolului XX, s-a dezvoltat un nou sistem

de clasificare a solurilor, bazat pe proprietăţile acestora, pe cât posibil

măsurabile, elaborat de americani şi preluat cu unele ajustări şi de

F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie).

CLASIFICAREA RUSĂ

Clasificarea rusă, care la avut ca principal promotor pe

Dokuceaev V.V., este o clasificare naturalistă bazată pe triada, factori

de mediu-procese pedogenetice-proprietăţile solurilor. Mai este

cunoscută şi sub denumirea de clasificarea genetico-geografică,

deoarece ţine cont de caracterul procesului de formare a solului şi

prezintă ca principală unitate taxonomică, tipul genetic de sol.

Această clasificare, completată de Sibirţev, grupează tipurile

genetice de sol, în număr de 13, în trei clase principale, zonale,

intrazonale şi azonale:

Soluri zonale: lateritice, loessice eoliene, castanii, cernoziomice,

cenuşii de pădure, podzolice, de tundră.

Soluri intrazonale: soloneţuri, de mlaştină, humicocarbonatice.

Soluri azonale: scheletice, aluviale, de luncă.

Conform acestei clasificări, solurile zonale s-au format sub

influenţa condiţiilor generale de solificare, în special a factorilor

bioclimatici, ocupând spaţii foarte întinse în regiunile de şes.

Solurile intrazonale ocupă suprafeţe restrânse în interiorul

spaţiilor specifice solurilor zonale şi formarea lor este condiţionată de

factori locali.

Solurile azonale erau considerate a fi acelea care nu prezentau

diferenţieri ale orizonturilor de sol, dar în prezent această clasificare

nu se mai aplică, considerându-se că toate solurile sunt influenţate

mai mult sau mai puţin de condiţiile de formare specifice zonei în care

se dezvoltă.

Clasificarea rusă reuşeşte să surprindă legăturile strânse între

tipurile genetice de sol şi condiţiile de formare, furnizând de asemenea

nomenclatorului internaţional denumiri de soluri, precum cernoziom,

podzol, solonceac, soloneţ.



141

CLASIFICAREA AMERICANĂ

Clasificarea americană este o clasificare genetică bazată pe

proprietăţile solului şi a fost elaborată în anul 1975 sub denumirea de

“Soil Taxonomy”. Această clasificare foloseşte 6 unităţi taxonomice

(ordin, subordin, grupă mare, subgrupă, familie, serie), încadrarea

solurilor într-una din aceste unităţi taxonomice realizându-se pe baza

orizonturilor de diagnostic şi a caracterelor diagnostice.

La nivel superior au fost stabilite 11 ordine de sol, după cum

urmează:

Entisol – soluri puţin evoluate fără orizonturi diagnostice

Vertisol – soluri cu argilă gonflantă, în care masa de sol a suferit

procese de vertisolaj

Inceptisol – soluri tinere având orizont cambic

Aridisol – soluri din climat arid

Mollisol – soluri cu orizont molic

Spodosol – soluri cu orizont spodic

Gelisol – soluri cu permafrost

Ultisol – soluri cu orizont Bt (Bargilic) foarte alterat şi debazificat

Oxisol – soluri cu orizont oxic

Histosol – soluri organice sau turboase

Andisol – soluri dezvoltate pe roci vulcanice

Sistemul Român de Clasificare a Solurilor a preluat din

clasificarea americană noţiunile de orizont şi caracter diagnostic,

precum şi o serie de denumiri ale solurilor (vertisol, molisol, spodosol,

histosol).



142

Entisol Vertisol

Inceptisol Aridisol



143

Gelisol Histosol

Andisol Oxisol



144

Spodosol Ultisol

Molisol



145

BAZA MONDIALA DE REFERINTA PENTRU RESURSELE DE SOL

Sub coordonarea F.A.O. (Food and Alimentation Organisation) şi

U.N.E.S.C.O., în perioada 1961-1981 a fost elaborată Harta solurilor

lumii, scara 1 : 5 000 000, folosindu-se pentru prima dată o legendă

unică pentru toate continentele.

În anul 1988 s-a publicat sub aceeaşi coordonare Legenda

revizuită a Hărţii solurilor lumii, iar în anul 1993 a fost publicată Harta

resurselor de sol ale lumii, scara 1 :25 000 000.

De asemenea, în anul 1998 Societatea Internaţională pentru

Ştiinţa Solului a publicat Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele

de Sol (World Reference Base of Soil Resources) în care au fost

separate la nivel de glob, 30 de grupe de sol de referinţă, pe care le

prezentăm în continuare pe scurt.

Soluri minerale condiţionate de climate tropicale şi subtropicale

umede

Feralsolurile – FR

Denumirea provine din limba latină de la ferrum şi aluminium.

Reprezintă solurile cel mai intens alterate de pe Glob şi pot atinge

grosimi de zeci de metri. Prezintă orizont B feralic (oxic) alcătuit din

oxizi de fier şi aluminiu hidrataţi, argilă caolinitică şi cuarţ. Deţin o

suprafaţă de 7,4% (fig. 1), în special în nordul Americii de Sud şi

centrul Africii. Profilul de sol este de tipul A-B-C, are între 8-10 m

grosime, potenţialul de fertilitate este redus şi sunt folosite silvic

(pădure tropicală).

Plintosolurile – PT

Sunt soluri care conţin peste 25% din volum plintit (amestec de

fier, argilă caolinitică şi cuarţ), într-un strat de cel puţin 15 cm grosime

în primii 50 cm ai solului. Denumirea provine din limba greacă, de la

plinthos=cărămidă. Plintitul are culoare cenuşie-albăstruie cu pete

roşii, brune şi ocru şi este puternic întărit. În stare umedă poate fi

tăiat cu un instrument metalic, dar în stare uscată se întăreşte

ireversibil formând cuirase feruginoase. Ocupă o suprafaţă de 0,4% în



146

regiunile cu relief vălurit din zona tropicală, în zone joase sau platouri

(Brazilia, Congo, India, Australia, Spania). Plintosolurile sunt soluri

feralitice afectate de hidromorfism (exces de umiditate) şi au o

fertilitate foarte redusă datorită micşorării volumului edafic, excesului

de umiditate şi compactităţii.

Acrisolurile – AC

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Bt cu capacitate

redusă de schimb cationic şi grad de saturaţie în baze <50%.

Denumirea provine din limba latină de la acris=foarte acid şi deţin 6%

la nivel mondial. Formula profilului de sol este A-E-Bt-C, orizontul E nu

prezintă nici trecere bruscă nici glosică, orizontul Bt este de culoare

brun-roşcată sau roşie, iar argila nu este distribuită uniform pe profil

ca la nitisoluri. Apar în regiunea tropicală/subtropicală umedă sub

vegetaţie arborescentă. Sunt sărace în materie organică şi nutrienţi

având o fertilitate slabă pentru culturi agricole, dar bună pentru

vegetaţia naturală. Deoarece dau două recolte pe an sunt totuşi

folosite în sistemul de agricultură itinerantă.

Alisolurile – AL

Sunt soluri cu orizont Bt şi se deosebesc de luvisoluri, acrisoluri

şi lixisoluri printr-o capacitate mai mare de schimb cationic, grad de

saturaţie în baze <50% şi un conţinut mai ridicat de aluminiu

schimbabil. Denumirea provine din latină de la aluminium şi deţin 0,7%

în zona temperată dar şi în zona tropicală umedă în asociaţie cu

acrisolurile. Au o fertlitate bună pentru vegetaţia naturală şi redusă

pentru culturi.

Nitisolurile – NT

Denumirea provine din limba latină de la nitidus=strălucitor,

deoarece prezintă un orizont Bt cu agregate cu feţe lucioase,

poliedrice. Nu prezintă orizont E, iar limita între A şi B este difuză,

conţinutul de argilă nu descreşte de la maximul înregistrat cu >20% în

primii 150 cm. Deţin 1,9% în climatul tropical cu două anotimpuri

(umed/uscat), pe relieful mai înalt, pe roci bazice/intermediare. Profilul



147

este de tipul A-AB-Bt-C şi are o culoare roşie. Sunt solurile cele mai

fertile din zona tropicală, fiind larg utilizate în agricultură.

Lixisolurile – LX

Se deosebesc de acrisoluri printr-un grad de saturaţie în baze

>50% în orizontul Bt. Ele realizează tranziţia între acrisoluri şi solurile

din regiuni mai aride, apărând în climatul tropical subumed (păduri

xerofile, savane, fig. 2). Au probleme de utilizare asemănătoare

acrisolurilor cu excepţia amendării calcaroase.

Soluri minerale condiţionate de climate aride/semiaride

Calcisolurile – CL

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Cca şi a unui

orizont A sărac în humus. Denumirea provine din latină de la calcium şi

deţin 7,5% în regiunile aride şi semiaride (mai ales) din climatul

temperat şi subtropical (fig. 3). Au o fertilitate foarte redusă datorită

deficitului de umiditate şi sunt folosite ca păşuni.

Gipsisolurile – GY

Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont cu acumulare de

gips situat la mică adâncime şi un orizont A sărac în materie organică.

Se aseamănă cu calcisolurile, deţin 1,1% în regiuni foarte aride din

Algeria, Tunisia, Siria, Irak, Spania, statul american Texas, Mexic,

sudul Australiei, Namibia. Au fertilitate foarte redusă datorită

deficitului de umiditate şi nu pot fi irigate datorită dizolvării gipsului.

Solonceacurile – SC

Prezintă în partea superioară (primii 20-30 cm) o puternică

acumulare de săruri uşor solubile. Au o formulă de tip A-C şi deţin 2%

în arealele joase, slab drenate din zona aridă/semiaridă, uneori şi

semiumedă. Denumirea provine din rusă de la sol=sare şi sunt practic

inutilizabile datorită costurilor mari ale măsurilor ameliorative.

Soloneţurile – SN



148

Prezintă un orizont B natric cu saturaţie ridicată în Na schimbabil

şi o formulă de tipul A-Btna-C sau A-E-Btna-C. Deţin 0,7% în aceleaşi

areale cu solonceacurile. Au o fertilitate foarte redusă şi sunt folosite

ca pajişti.

Durisolurile – DR

Sunt caracterizate prin prezenţa la mică adâncime (primii 100

cm) a duripanului (strat întărit cu silice secundară) sau a nodulelor

întărite. Apar în climatul mediteraneean sau în cele aride/semiaride.

Formula profilului este A ocric-duripan (30cm-4m grosime) şi au

culoare roşie. Au fertilitate redusă fiind folosite ca păşuni, iar în regim

irigat pot fi cultivate.

Soluri minerale condiţionate de climatul temperat de tip stepic

Kastanoziomurile – KS

Reprezintă soluri cu acumulare de humus relativ redusă formate

în stepa mai uscată. Formula profilului de sol este Am-AC-Cca şi deţin

3,2% la tranziţia dintre deşerturi şi stepă (fig. 4). Acumularea de

humus şi spălarea sărurilor sunt reduse datorită cantităţii mici de

precipitaţii, fiind carbonatice de la suprafaţă. Denumirea provine din

latină de la castaneo=castană. Sunt folosite ca păşuni şi se cultivă

numai în regim irigat.

Cernoziomurile – CH

Reprezintă soluri cu acumulare mare de humus, formate în stepă

şi silvostepă. Prezintă orizont A molic şi un orizont Cca situat la mai

puţin de 125 cm adâncime şi deţin 2,2% în stepele Europei, Asiei şi

Americii de Nord (fig. 5). Formula profilului Am-AC-Cca, Am-Bv-Cca,

Am-Bt-Cca. Au potenţial de fertilitate foarte bun şi sunt folosite pentru

culturi, necesitând irigaţii.

Faeoziomurile – PH



149

Prezintă orizont Am-Bt-C (sau Cca la peste 125cm adâncime) iar

denumirea provine din greacă de la phaios=întunecat. Deţin 1% în

preeria nord americană, Argentina, Uruguay, China de Nord-Est,

Europa Centrală (câmpiile dunărene, fig. 4). Au o fertilitate chiar mai

bună ca a cernoziomurilor datorită reacţiei uşor acide şi umidităţii mai

mari, fiind folosite pentru culturi agricole.

Soluri minerale condiţionate de climate temperate umede şi

subumede

Luvisolurile – LV

Prezintă orizont Bt cu grad de saturaţie în baze >50% şi o formulă

a profilului de sol de tipul O-Ao-Bt-C sau O-Ao-E-Bt-C. Deţin 4,5% în

zona pădurilor de foioase din Europa, Asia şi America de Nord (fig. 5).

Fertilitatea este moderată sau redusă fiind folosite pentru cartof,

porumb, viţă de vie sau plantaţii de măslini.

Planosolurile – PL

Se caracterizează prin formarea unui exces temporar de

umiditate în partea superioară a profilului, datorită prezenţei unui

orizont Bt. Trecerea între orizonturile E şi Bt se realizează brusc, iar

formula profilului de sol este O-A-Ew-Btw-C. Deţin 1,1% în climatul

temperat continental şi cel tropical cu două anotimpuri, pe suprafeţe

plane sau depresionare, denumirea provine din latină de la

planus=plat, orizontal. Potenţial de fertilitate este slab, utilizarea

principală fiind cea pastorală sau silvică.

Albeluvisolurile – AB

Realizează tranziţia între luvisoluri şi podzoluri şi deţin 1,9% în

climatul temperat răcoros, în special sub pădure. Prezintă orizont E

albic care trece în orizontul Bt sub formă de limbi (caracter glosic),

formula profilului de sol fiind O-A-Ea-Bt-C. Prezintă exces de umiditate

şi au fertilitate scăzută pentru agricultură fiind folosite ca păduri şi

pajişti.



150

Podzolurile – PZ

Sunt soluri care prezintă orizont spodic (Bs, Bhs) şi deţin o

suprafaţă de 3,6%. Apar în special în emisfera nordică, la sudul zonei

de tundră din Europa, Asia şi America de Nord, sub păduri de conifere

(fig. 5). Pot apărea şi în climatul tropical umed şi temperat atlantic.

Formula profilului de sol este de tip O-A-E-Bhs-C(R) sau O-A-Bs-C(R).

Denumirea provine din limba rusă de la pod=sub şi zola=cenuşă.

Grosimea solului este redusă în zona nordică şi montană (<1m) şi mare

în cea tropicală (2-3m). Au un potenţial redus de fertilitate şi sunt

utilizate silvic sau pastoral.

Umbrisolurile – UB

Reprezintă soluri cu orizont B cambic şi orizont A umbric închis,

bogat în materie organică, V<50% şi reacţie acidă. Denumirea provine

din latină de la umbra=închis. Apar în NV Europei, faţada atlantică a

Europei, Islanda, insulele Britanice şi zonele montane înalte din

Europa, Asia, America de Sud, Australia şi America de Nord. Profilul

este de tip A-Bv-C. Sunt utilizate predominant ca pajişti şi silvic.

Soluri minerale condiţionate de climatul arctic

Criosolurile – CR

Reprezintă soluri care prezintă un strat permanent îngheţat în

primii 100 de cm. Ocupă suprafeţe întinse în Alaska, nordul Canadei, al

Europei şi Rusiei, Groenlanda, Antarctica şi zonele montane cele mai

înalte. Predomină procesele criogenice : îngheţ-dezgheţ, crioturbaţii,

sortarea criogenică, crăpături termale şi segregarea de gheaţă. Sunt

utilizate ca pajişti dar şi silvic şi mai rar agricol.

Soluri minerale condiţionate de vârsta limitată

Cambisolurile – CM

Sunt soluri moderat dezvoltate brune sau roşii, care au faţă de

materialul parental modificări de culoare, structură şi textură,



151

prezentând orizont B cambic. Ocupă 6,2% cele mai răspândite din

lume, în climatul temperat şi subpolar, dar şi în cel tropical/subtropical

în teritorii fragmentate şi accidentate, pe pante. Evolutiv reprezintă

tranziţia între leptosoluri/regosoluri şi luvisoluri/podzoluri (clima

temperată) sau lixisoluri/feralsoluri (climă caldă şi umedă). Profil de tip

A-Bv-C, iar denumirea provine din italiană de la cambiare=schimbare.

Cele acide au fertilitate scăzută fiind folosite silvic, iar cele saturate

în baze sunt mai bune fiind folosite ca pajişti sau livezi.

Soluri minerale condiţionate de roca parentală

Arenosolurile – AR

Denumirea provine din latină de la arena=nisip şi reprezintă

soluri nisipoase pe cel puţin 100 cm adâncime, care de obicei prezintă

doar un orizont A ocric. Ocupă o suprafaţă de 2% în regiunile aride şi

chiar semiaride. Au fertilitate extrem de scăzută fiind folosite ca

pajişti sau silvic şi putând fi cultivate numai în regim irigat.

Vertisolurile – VR

Denumirea provine din latină de la vertere=a se învârti, a se

întoarce şi apar pe depozite argiloase gonflante. Nu sunt diferenţiate

datorită omogenizăriilor prin procese vertice, prezentând orizont vertic

între 25-100 cm adâncime. Ocupă o suprafaţă de 2,5% în Australia,

India, Sudan, Maroc. Poartă denumirea de regur (India), tirs (N Africii),

smolniţă (Iugoslavia), slitoziom (Rusia). Apar pe terenuri plane în

climat tropical/subtropical şi mai rar în cel temperat cu un sezon umed

şi unul uscat. Profilul este de tip Ay-ACy-C sau Ay-By-C. Au proprietăţi

fizice nefavorabile, dar cu toate acestea sunt cele mai fertile din zona

caldă. Sunt cultivate pe scară largă, mai ales în condiţii de irigaţie

(bumbac, grâu, trestie de zahăr, sorg, porumb), dar se lucrează greu şi

cu consumuri mari.

Andosolurile – AN

Denumirea provine din japoneză de la an=închis şi do=sol şi sunt

formate pe cenuşi sau roci vulcanice. Ocupă 1,2% în regiunile cu



152

activitate vulcanică şi au profil de tipul A-Bv-C (R). Sunt în general

fertile pentru pădure şi pajişti, iar în zona caldă sunt cultivate cu bune

rezultate (cafea, cauciuc, banane, citrice, viţă de vie).

Soluri minerale condiţionate de relief

Leptosolurile – LP

Denumirea provine din greacă de la leptos=subţire şi sunt

caracterizate prin apariţia rocii dure, compacte în primii 30 cm (A-R).

Ocupă 16,9% în regiunile montane, pe versanţi cu pantă accentuată

sau culmi înguste, cu eroziune activă, cât şi în pustiuri. Au un potenţial

de fertilitate redus datorită volumului edafic scăzut. Sunt folosite

predominant ca pajişti şi evoluează spre alte soluri în funcţie de pantă,

natura rocii şi condiţiile climatice.

Regosolurile – RS

Denumirea provine din greacă de la rhegos=înveliş şi reprezintă

soluri neevoluate dezvoltate pe sedimente neconsolidate (cu excepţia

aluviunilor), având profil de tip A-C. Ocupă 6,7% din suprafasţa globului

mai ales în regiunile arctice (tundră) şi tropicale/subtropicale aride.

Pedogeneza este lentă datorită temperaturii scăzute, aridităţii şi

eroziunii pe pante. Au fertilitate redusă fiind folosite ca pajişti.

Fluvisolurile – FL

Reprezintă soluri în curs de formare caracteristice zonelor de

luncă, teraselor joase, deltelor şi ariilor de divagare şi sunt dezvoltate

pe sedimente aluviale recente. Denumirea provine din latină de la

fluvius=fluviu şi prezintă un orizont A urmat de aluviuni. Ocupă 2,4%,

sunt frecvent gleizate şi sunt relativ fertile fiind folosite complex, atât

ca păşuni şi pajişti, dar şi pentru culturi sau zăvoaie.

Gleisolurile – GL

Denumirea provine din rusă de la gley=masă de sol (sunt masive)

şi se formează în condiţiile excesului de apă freatică. Prezintă orizont



153

gleic în primii 50 cm şi au profil de tipul A-AG-G, A-BG-G, A-AG-CcaG.

Ocupă 4,6% în regiunile mlăştinoase din zona tropicală şi temperată

nordică. Sunt folosite îndeosebi ca pajişti şi silvic. Pot fi cultivate

numai în condiţiile executării unor lucrări de drenaj.

Soluri minerale condiţionate de activitatea umană

Antrosolurile – AT

Denumirea provine din franceză de la anthropo=referitor la om şi

ocupă circa 2 milioane de hectare. Se referă la soluri care prezintă

modificări importante ale orizonturilor sau stării originare. Pe o

grosime de cel puţin 50 cm solurile sunt fie desfundate, fie îmbogăţite

în fosfor datorită fertilizării, fie se acumulează sedimente în urma

irigaţiei, fie sunt acoperite cu gunoaie orăşeneşti, deşeuri de mine,

diferite umpluturi.

Soluri organice

Histosolurile – HS

Denumirea provine din greacă de la histos=ţesut şi reprezintă

soluri organice saturate cu apă perioade lungi ale anului. Prezintă la

suprafaţă un orizont gros (>40-60 cm)de materie organică aflată în

diferite stadii de descompunere. Ocupă 1,8% în zonele cu turbării din

zona subpolară şi tropicală umedă (Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia

Amazonului). Pot fi cultivate numai în condiţii foarte stricte deoarece

sunt afectate de subsidenţă, pot lua foc, iar dacă sunt drenate prea

mult, materia organică se usucă şi poate fi spulberată.

10.2. CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI

Clasificarea solurilor utilizată în România este o clasificare

combinată, morfo-genetică, care se bazează atât pe proprietăţile

solurilor (caracterele morfologice definite prin orizonturi de

diagnostic), cât şi pe procesele pedogenetice caracteristice şi factorii



154

de formare. Sistemul român de clasificare a fost elaborat de “Institutul

de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie” şi publicat în anul 1980,

gruparea solurilor realizându-se în funcţie de procesul pedogenetic

caracteristic şi orizontul de diagnostic (tabel).

Această clasificare se bazează pe 7 unităţi taxonomice, 3 de

nivel superior şi 4 de nivel inferior.

Unităţi taxonomice de nivel superior:

Clasa de sol

Tipul de sol

Subtipul de sol

Unităţi taxonomice de nivel inferior:

Varietatea de sol

Familia de sol

Specia de sol

Varianta de sol

CLASA DE SOL ORIZONT DIAGNOSTIC TIPURI DE SOL

Molisoluri Orizont A molic şi

orizont subiacent cu

culori de orizont molic,

cel puţin în partea

superioară

- sol bălan

- cernoziom

- cernoziom cambic

- cernoziom argiloiluvial

- sol cernoziomoid

- sol cenuşiu

- rendzină

- pseudorendzină

Argiluvisoluri Orizont B argiloiluvial

(fără a se îndeplini

condiţia de la clasa

anterioară)

- sol brun-roşcat

- sol brun argiloiluvial

- sol brun-roşcat luvic

- sol brun luvic

- luvisol albic

- planosol



155

Cambisoluri Orizont B cambic (fără a

se îndeplini condiţia de

la clasele 1,5,6,7)

- sol brun eu-mezobazic

- sol roşu (terra rossa)

- sol brun acid

Spodosoluri Orizont B spodic - sol brun feriiluvial

- podzol

Umbrisoluri Orizont A umbric şi

orizont subiacent cu

culori de orizont umbric,

cel puţin în partea

superioară

- sol negru acid

- andosol

- sol humicosilicatic

Soluri

hidromorfe

Orizont gleic (G) sau

pseudogleic (W)

- lăcovişte

- sol gleic

- sol negru

clinohidromorf

(sol negru de fâneaţă)

- sol pseudogleic

Soluri

halomorfe

Orizont salic (sa) sau

natric (na)

- solonceac

- soloneţ

Vertisoluri Orizont vertic (y) de la

suprafaţă

- vertisol

Soluri

neevoluate,

trunchiate sau

desfundate

Orizont A (în general

slab format) urmat de

materielul parental, sau

profil intens trunchiat

ori deranjat prin

desfundare

- litosol

- regosol

- psamosol

- protosol aluvial

- sol aluvial

- erodisol

- coluvisol

- sol desfundat

- protosol antropic

Soluri

organice

(histosoluri)

Orizont T având cel

puţin 50 cm grosime

- sol turbos



156

Nivel superior

Clasa de soluri

Reprezintă totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit

stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol dat de prezenţa unui

anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, considerate

elemente diagnostice, în taxonomia românească existând 12 clase de

sol.

Tipul de sol

Reprezintă o grupă de soluri asemănătoare separate în cadrul

unei clase de soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific de

manifestare a uneia sau mai multor dintre următoarele elemente

diagnostice : orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu

alte orizonturi, trecerea de la sau la orizontul diagnostic specific,

proprietăţile acvice, salsodice. În Sistemul Român de Taxonomie a

solurilor există 32 de tipuri de sol, care sunt prezentate mai jos (tabel).

CLASA DE SOL

Simbol

Denumire

ORIZONTUL SAU

PROPRIETĂŢILE

DIAGNOSTICE

TIPURI

GENETICE DE

SOL

Simbol

Denumire

PRO

PROTISOLURI

Orizont A sau orizont O

(<20cm), urmate de rocă (Rn

sau Rp). Nu prezintă orizont

Cca.

LS

Litosol

RS

Regosol

PS

Psamosol

AS

Aluviosol

ET

Entiantrosol



157

CER

CERNISOLURI

Orizont Amolic (Am), urmat

de orizont intermediar (AC,

AR, Bv, Bt) având în partea

superioară culori cu valori şi

crome <3,5 la umed, sau

orizont Amolic forestalic

(Amf) urmat de orizont AC,

Bv (indiferent de culori) şi de

orizont Cca aflat în primii 60-

80cm.

KS

Kastanoziom

CZ

Cernoziom

FZ

Feoziom

RZ

Rendzină

UMB

UMBRISOLURI

Orizont Aumbric (Au) urmat

de orizont intermediar (AC,

AR, Bv) având în partea

superioară culori cu valori şi

crome <3,5 la umed.

NS

Nigrosol

HS

Humosiosol

CAM

CAMBISOLURI

Orizont B cambic (Bv) având

culori cu valori şi crome >3,5

la umed începând din partea

superioară. Nu prezintă

orizont Cca în primii 80cm.

EC

Eutricambosol

DC

Districambosol

LUV

LUVISOLURI

Orizont Bargic (Bt) având

culori cu valori şi crome >3,5

la umed începând din partea

superioară. Nu se include

solurile cu orizont Bargic

nitric (Btna).

EL

Preluvosol

LV

Luvosol

PL

Planosol

AL

Alosol

SPO

SPODISOLURI

Orizont spodic (Bhs, Bs) sau

orizont criptospodic (Bcp).

EP

Prepodzol

PD

Podzol

CP

Criptopodzol



158

PEL

PELISOLURI

Orizont pelic sau orizont

vertic începând din primii

20cm, sau imediat sub Ap.

PE

Pelosol

VS

Vertosol

AND

ANDISOLURI

Orizont andic în profil, în

lipsa orizontului spodic

AN

Andosol

HID

HIDRISOLURI

Proprietăţi gleice (Gr) sau

stagnice intense (W) care în

cep în primii 50cm, sau

orizont Alimnic (Al) sau

orizont histic (T) submers

SG

Stagnosol

GS

Gleiosol

LM

Limnosol

SAL

SALSODISOLURI

Orizont salic (sa) sau natric

(na) situat în partea

superioară a solului (în primii

50cm) sau orizont Btna.

SC

Solonceac

SN

Soloneţ

HIS

HISTISOLURI

Orizont folic (O) sau turbos

(T) situat în partea

superioară a unui sol de

peste 50cm grosime, sau

numai de 20cm dacă este

situat pe orizontul R.

TB

Histosol

FB

Foliosol

ANT

ANTRISOLURI

Orizont antropedogenetic

sau lipsa orizontului A şi E

îndepărtate prin eroziune

accelerată sau decopertare

antropică

ER

Erodosol

AT

Antrosol

Subtipul de sol



159

Diferenţiază solurile din cadrul aceluiaşi tip, în funcţie de

prezenţa sau absenţa unor orizonturi de tranziţie între două tipuri :

albic (ab) - sol având orizont eluvial albic (Ea) de minimum 10cm.

Se aplică la Luvosoluri

alic (ai) – sol având proprietăţi alice în orizontul Bargic (Bt) pe

grosime mai mică decât cea diagnosticată pentru alosol. Se

aplică la Luvisoluri.

aluvic (al) – sol format pe materiale parentale fluvice (în lunci,

terase, zone de divagare, delte). Nu se aplică la Aluviosoluri.

andic (an)– sol cu material amorf (provenit din rocă sau material

parental), prezent cel puţin într-unul dintre orizonturi, fără a

îndeplini condiţiile pentru a fi încadrat la Andosol.

antracvic (aq) – sol având proprietăţi antracvice. Se aplică la

Antrosoluri.

amfigleic (ag) – sol stagnic (în partea superioară) şi gleic (în

partea inferioară) în acelaşi timp.

argic (ar)– sol având orizont Bargic (Bt). Nu se aplică la

Luvisoluri.

brunic (br) – Pelosol sau Vertosol având în orizontul superior

culori relativ deschise, cu crome>2.

calcaric (ka) – sol având carbonaţi de la suprafaţă sau din primii

50cm (proxicalcaric dacă apar între 0-20cm şi epicalcaric între

20-50cm).

calcic (ca) – sol având orizont Ccalcic (Cca) în primii 125cm

(primii 200cm în cazul texturilor grosiere).

cambic (cb)– sol având orizont Bcambic (Bv).Nu se aplică la

Cambisoluri.

cambiargic (cr) – sol având orizont B cu caractere cambica în

prima parte şi argice în a doua parte. Se aplică la Alosoluri.

carbonato-sodic (so) – Solonceac sau Soloneţ care conţin >10 mg

(0,33me) sodă (carbonat şi bicarbonat de sodiu) la 100g sol.

cernic (ce) – sol având orizont molic care se continuă cu culori

de orizont molic în prima parte a orizontului intermediar. Se

aplică la Gleiosol.

clinogleic (cl) – sol cu stagnogleizare (w) din primii 50cm şi

gleizare (Go) în primii 200cm.



160

cloruro-sulfatic – Solonceac tipic cu acumulare intensă de

cloruri, sulfaţi.

coluvic (co) – sol dezvoltat pe material parental fluvic coluvial

nehumifer >50cm grosime, pe versanţi sau la baza acestora. Se

aplică la Aluviosoluri.

copertic (ct) – sol (de obicei Entiantrosol) acoperit cu material de

sol humifer (de obicei Amolic) de peste 10-15cm grosime.

criostagnic (cs) – sol cu proprietâţi criostagnice. Se aplică la

soluri din zona montană înaltă (rece).

district (di) – sol având proprietăţi districe cel puţin în orizontul

superior. Nu se aplică la Cambisoluri, Umbrisoluri, Spodisoluri,

Alosoluri.

entic (en) – sol având dezvoltare extrem de slabă sau care nu

îndeplineşte integral caracterele tipului.

eutric (eu) – sol având proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de

suprafaţă, fără carbonaţi. Nu se aplică la Cernisoluri, Luvisoluri,

Salsodisoluri, Vertisoluri.

feriluvic (fe) – sol având orizont spodic feriiluvial (Bs) în care

raportul Fe/C organic este >6. Se aplică la Podzol.

garbic (ga) – Entiantrosol dezvoltat pe materiale parentale

antropogene garbice (deşeuri predominant organice).

gleic (gc) – sol având proprietăţi gleice (orizont Gr) între 50-

100cm.

glosic (gl)– sol având orizont eluvial care pătrunde sub formă de

limbi în orizontul B (E+B).

greic (gr) – sol având suborizont Ame. Se aplică la Feoziomuri şi

Cernoziomuri.

histic sau turbos (tb) – sol având orizopnt folic (O) de 20-50cm

grosime sau orizont turbos (T) de 20-50cm grosime la suprafaţă

sau în primii 50cm.

hortic (ho) – sol având orizont Ahortic >50cm. Se aplică la

antrosoluri.

kastanic (kz) – cernoziomuri calcarice avănd crome de 2 la umed

litic (ls)– sol cu rocă compactă consolidată (orizont R) continuă

în profilul de sol (epilitic între 20-50cm, mezolitic între 50-100cm,

batilitic între 100-150cm).

litoplacic (lp) – sol cu strat compact artificial deasupra (pavat,

betonat, pietruit, asfaltat) continuu. Subdiviziuni ca la litic.



161

luvic (lv) – sol cu orizont eluvial luvic (El) şi orizont Bargic (Bt)

sau argic-natric (Btna). Se aplică la Stagnosol şi Soloneţ.

mixic (mi) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale

mixice.

maronic (mr) – sol cu orizont Amolic forestalic (Amf). Se aplică la

Kastanoziomuri şi Cernoziomuri.

molic (mo)– sol având orizont Amolic. Nu se aplică la Cernisoluri.

nodulo-calcaric (nc) – Vertisol care prezintă noduli calcaroşi

diseminaţi în masa solului în primii 100cm.

pelic (pe) – sol având textură foarte fină cel puţin în primii 50cm.

Nu se aplică la Pelisoluri.

planic (pl) – sol cu schimbare texturală bruscă între orizontul

eluvial (El, Ea) şi orizontul Bargic (Bt) pe 7,5-15cm.

preluvic (el) – sol cu orizont Bargic (Bt) slab conturat şi fără

orizont eluvial. Se aplică la Alosoluri.

prespodic (ep) – sol acid (Districambosol, Nigrosol) cu orizont

Bcambic (Bv) prezentând acumulare de sescvioxizi fără a

îndeplini integral condiţiile de orizont spodic.

prundic (pr) – sol format pe pietriş fluviatil (proxiprundic pietriş

între 0-20cm, epiprundic între 20-50cm, mezoprundic între50-

100cm, batiprundic între 100-200cm).

psamic (ps) – sol având textură grosieră cel puţin în primii 50cm.

Nu se aplică la Psamosol.

reductic (re) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale

parentale antropogene reductice.

rendzinic (rz) – sol având saturaţia în baze >53% şi material

parental reprezentat prin depozit scheletic calcaros , caracterul

scheletic începând din primii 20cm. Se aplică la litosol.

rezicalcaric (rk) – sol care prezintă orizont C cu carbonaţi

reziduali începând din primii 125cm. Se aplică la Preluvosol,

Luvosol şi unele Cernisoluri.

rodic (ro) – sol cu orizont B având în partea inferioară şi cel puţin

în pete (în proporţie >50%) în partea superioară culori în nuanţe

de 5YR sau mai roşii.

roşcat (rs) – sol cu orizont Bargic (Bt) având în partea inferioară

şi cel puţin în pete (în proporţie >50%) în partea superioară culori

în nuanţe de 7,5YR.



162

rudic (ru) – Entiantrosol având material parental antropogen

scheletic de cel puţin 30cm grosime începând de la suprafaţă

sau imediat sub suprafaţă.

salinic (sc)– sol având orizont salinizat sau hiposalic (sc) în

primii 100cm sau orizont salic (sa) situat între 50-100cm.

salsodic (ss) – sol salinic şi sodic în acelaşi timp.

scheletic (qq) – sol cu caracter scheletic (>75% schelet) având

orizonturi A, E sau B excesiv scheletice (proxischeletic, schelet

între 0-20cm, epischeletic între 20-50cm, mezoscheletic între 50-

100cm, batischeletic între 100-200cm).

sodic (ac) – sol având orizont alcalizat sau hiposodic (ac) în

primii 100cm sau orizont natric (na) situat între 50-100cm.

solodic (sd) – Soloneţ cu orizont eluvial (El, Ea) cu grosime

>15cm sau Planosoluri cu orizont Bargic-hiponatric.

spodic (sp) – Erodosol cu orizont spodic sau rest de orizont

spodic la suprafaţă.

spolic (sl) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale

antropogene spolice.

stagnic (st) – sol având proprietăţi hipostagnice (w) în primii

100cm sau proprietăţi stagnice intense (orizont stagnic W) între

50-200cm. Poate fi mezostagnic dacă W apare între 50-100cm

sau proxihipostagnic, w între 0-20cm, epihipostagnic, w între 20-

50cm, mezohipostagnic, w între 50-100cm.

teric (te) – Histosol având orizont mineral >30cm grosime, situat

în primii 100cm.

tionic (to) – sol având orizont sulfuratic în primii 125cm.

tipic (ti) – sol care reprezintă conceptul central al tipului de sol şi

care nu are caractere specifice unui alt subtip.

umbric (um) – sol având orizont Aumbric (Au). Nu se aplică la

Umbrisoluri.

urbic (ur) – Entiantrosol dezvoltat pe materiale parentale

antropogene urbice.

vertic (vs) - sol având orizont vertic situat între baza orizontului A

sau E şi 100cm.

Nivel inferior

Varietatea de sol



163

Diferenţiază subtipul de sol în funcţie de caracteristicile

particulare ale solului, gradul de gleizare, stagnogleizare, salinizare,

alcalizare, adâncimea de la care apar carbonaţii (tabel 8) şi grosimea

solului până la roca compactă.

Familia de sol

Diferenţiază subtipul de sol în funcţie de natura şi granulometria

materialului parental.

Specia de sol

Este o subdiviziune a familiei de sol şi diferenţiază solurile în

funcţie de textură, conţinutul de schelet şi gradul de transformare a

materiei organice în cazul solurilor organice.

Varianta de sol

Diferenţiază solurile în funcţie de influenţa antropică asupra lor

determinată de modul de folosinţă, modificări determinate de

utilizarea în agricultură, gradul de eroziune în suprafaţă, decopertare,

colmatare sau acoperire, degradarea prin excavare sau poluare.

Exemplu de încadrare:

Clasa Tipul Subtipul Varietatea Familia Specia Varianta

Cernisoluri Cernoziom gleizat gleizat

slab

pe

loess

lutos tasat



164


Care sunt principalele sisteme de clasificare la nivel

mondial?

Care sunt criteriile care stau la baza Sistemul Roman de

Taxonomie a Solurilor 2003?

Care sunt clasele de soluri din Romania?

Care sunt tipurile de sol din Romania?


“Analizati asemanarile si deosebirile dintre diferitele sisteme

de clasificare utilizate la nivel mondial si in Romania”.

Bibliografie:


Bucuresti.



165

Conţinut:

11.1. Legea zonalitatii

11.2. Legea regionalitatii pedologice

Obiective:

Cunoasterea legilor raspandirii solurilor

Intelegerea conceptului de zonalitate

Intelegerea conceptului de regionalitata

11.1. LEGEA ZONALITATII

Termenul de zonalitate, cât şi concepţia generală privind

zonalitatea solurilor, privită ca o lege importantă a răspândirii

acestora, au fost introduse în terminologia pedologică de către

fondatorul Ştiinţei solului, V.V. Dokuceaev, în anul 1898.

În acest sens, Dokuceaev a separat pentru emisfera nordică

cinci zone:

arctică

de pădure

a cernoziomurilor

aerală

a solurilor lateritice.

TEMA 11

LEGILE RASPANDIRII

SOLURILOR



166

De asemenea, un alt reprezentant important al şcolii ruse de

pedologie, I.P. Gherasimov a separate pe Harta solurilor lumii editată

în anul 1956, cinci zone mondiale de soluri.

La nivelul României, primul care face referire la zonalitatea

solurilor legat de influenţa climatului este fondatorul şcolii româneşti

de pedologie, Gheorghe Munteanu-Murgoci, în anul 1911.

Nu în ultimul rand, în anul 1934, N.C. Cernescu publică o lucrare

având ca temă raportul între factorii climatici şi zonele de sol din

România.

În general este acceptat ideea că zona de sol reprezintă un

teritoriu extins caracterizat prin predominarea unui tip de sol. Din

acest punct de vedere, solurile pot fi clasificate în zonale, a căror

formare este influenată predominant bioclimatic şi intrazonale, care

apar în interiorul unei zone de sol, pe suprafeţe restrânse, datorită

unor condiţii locale de pantă, rocă sau drenaj.

Trebuie remarcat însă faptul că în interiorul unei zone de sol pot

apărea mai multe tipuri de sol, din cel puţin două motive. În primul

rând, pot apărea soluri intrazonale, fără însă ca acestea să fie

dominante, dar şi în cazul lor s-a demonstrat că suferă o anumită

influenţă bioclimatică, în sensul că pentru o anumită zonă de sol sunt

specifice anumite soluri intrazonale.

Spre exemplu, zonei cernoziomului îi sunt specifice ca soluri

intrazonale solonceacul şi soloneţul. În al doilea rând, pot apărea aşa

numitele “serii genetice de soluri” care reprezintă stadii diferite de

evoluţie ale solului zonal. Exemplificăm cu situaţia în care un sector

de vale segmentează zona de silvostepă. În acest caz, în sectorul de

luncă datorită vârstei tinere apar soluri neevoluate de tipul celor

aluviale, iar pe terasele inferioare cernoziomuri, care însă vor evolua

în timp spre solurile zonale reprezentate prin cernoziomurile cambice

şi argiloiluviale.

Totuşi, regula de bază este aceea că în cadrul unei zone de sol

există un sol dominant condiţionat bioclimatic.

Zonalitatea solurilor se referă practice la dispunerea succesivă

şi corelată a zonelor de climă, vegetaţie şi sol. Această modalitate de

răspândire a solurilor pe Terra poate fi orizontală sau verticală.

Zonalitatea orizontală este de cele mai multe ori latitudinală

(fâşii dispuse succesiv de la nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii.



167

Regiunile de litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi

cele din apropierea lanţurilor muntoase orientate de la nord la sud,

prezintă o zonalitate orizontală longitudinală, zonele de sol fiind

dispuse succesiv în sensul meridianelor, ca în cazul vestului Americii

de Nord şi de Sud, sau estului Chinei. Chiar şi în regiunile în care se

manifestă zonalitatea orizontală latitudinală, în apropierea oceanelor

se poate observa o arcuire spre sud a zonelor de sol (vestul Europei,

fig.).

Zonalitatea orizontala combinata

Zonalitatea orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală)

poate fi observată cel mai bine în America de Nord, unde la est de

fluvial Mississippi este latitudinală, iar la vest de acesta, până la

Munşii Stâncoşi este longitudinală (fig.).

Kastanoziomuri

Cernoziomuri

Luvisoluri

Albeluvisoluri

Podzoluri

Gleisoluri, criosoluri

Soluri intrazonale (cambisoluri, histosoluri, leptosoluri, fluvisoluri, andosoluri, solonceacuri)

LEGENDA

MA

RE

A C

ASP

ICĂ

MAREA NEAGRĂ

M A R E A M E D I T E R A N Ă

OC

EA

NU

L

AT

LA

NT

IC

MU

NŢ

II

UR

AL

Scara 1:34.000.000



168

Zonalitatea orizontala combinata

Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea de la Poli la

Ecuator a următoarelor zone de sol:

Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece)

Podzoluri sub pădurile de conifere (climat temperat rece)

Albeluvisoluri, luvisoluri şi griziomuri sub pădurile de foioase

(climat temperat)

Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat)

Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat)

Calcisoluri, gipsisoluri în zona de deşert/semideşert

Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală

Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă

Pentru exemplificare prezentăm situaţia din zona tropicală

umedă, unde solurile zonale, ferralsolurile (FR) şi acrisolurile (AC)

deţin 57%, în timp ce cele intrazonale printer care gleisolurile (GL) şi

arenosolurile (AR) 43% (fig.).

Calcisoluri

Acrisoluri

Albeluvisoluri

Podzoluri

Leptosoluri

Criosoluri, regosoluri

Soluri intrazonale (cambisoluri, histosoluri, fluvisoluri, gleisoluri, vertisoluri)

LEGENDA

Kastanoziomuri

Cernoziomuri

Luvisoluri

Scara 1:25.000.000



169

De asemenea, în zona temperată, solurile zonale, luvisolurile

(LV), podzolurile (PD), kastanoziomurile (KS), cernoziomurile (CH),

albeluvisolurile (AB) şi feoziomurile (PH) deţin 63% (fig.).

În ceea ce priveşte România, exprimarea zonalităţii orizontale

este complicată de prezenţa Mării Negre şi a lanţului muntos carpatic.

0

5

10

15

20

25

30

3531

26

97

27

PONDEREA TIPURILOR ZONALE DE SOL IN ZONA TROPICALA UMEDA

%

AC FR GL AR

0

5

10

15

20

25

30

35

40

14 1311 10 9

6

37

PONDEREA TIPURILOR ZONALE DE SOL IN ZONA TEMPERATA%

LV PD KS CH AB PH ALTELE



170

În acest sens, se observă că în partea sudică se manifestă

zonalitatea orizontală latitudinală, de la Dunăre până la Carpaţi

succedându-se:

zona cernoziomurilor (cernoziomuri în clasificarea

F.A.O./U.N.E.S.C.O.)

zona cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale (feoziomuri)

zona solurilor brun roşcate (luvisoluri)

zona solurilor brune argiloiluviale, brune luvice (luvisoluri) şi

luvisolurilor albice (albeluvisoluri)

zona solurilor brune eu-mezobazice, brune acide (cambisoluri) şi

brune luvice (luvisoluri F.A.O./U.N.E.S.C.O.), la contactul cu

muntele

Dimpotrivă, în vestul, estul şi sud-estul ţării se manifestă

zonalitatea orizontală longitudinală, pentru ca în Podişul Transilvaniei

zonele de sol să fie aproximativ concentrice.

Această situaţie se datorează în partea de sud-est influenţei Mării

Negre, iar în celelalte regiuni direcţiei lanţului carpatic. Vecinătatea

mărilor sau oceanelor sau a lanţurilor muntoase influenţează

distribuţia învelişului de sol în principal prin modificarea regimului

umidităţii (fig.).

Soluri bălane

Cernoziomuri

Cernoziomuri cambice şi argiloiluviale

Soluri cenuşii

Soluri brun-roşcate

Soluri brune luvice şi luvisoluri albice

Soluri brune eu-mezobazice, brune acide şi brune luvice

Soluri brune acide

Soluri brune feriiluviale, podzoluri şi soluri humicosilicatice

Soluri aluviale

LEGENDA

Scara 1:5.425.000



171

Zonalitatea verticală (etajarea) reprezintă legea generală a

răspândirii solurilor în regiunile muntoase. În acest sens, solurile sunt

dispuse în zone sau etaje care se succed de la poale spre vârf (fig.).

Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele de etajarea

solurilor, este asemănătoare celei orizontale, dar nu identice, cum s-ar

pute crede la prima vedere.

În general, etajele de sol sunt mai bine individualizate, iar unele

dintre ele, cum ar fi cel al solurilor brune acide de sub pădurile de fag

sau al solurilor humico-silicatice de sub pajiştile alpine nu se regăsesc

în cadrul zonalităţii orizontale.

Etajarea solurilor depinde în primul rând de situarea latitudinală

a masivului muntos şi altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul

muntos este mai înalt şi este poziţionat mai aproape de Ecuator, cu

atât vor exista mai multe etaje de sol. Altfel spus, masivele muntoase

situate în apropierea Ecuatorului şi cu altitudini care ating limita

zăpezilor permanente vor avea o etajare foarte diversificată

(Kilimandjaro, Anzii).

Practic, masivele muntoase, prin intermediul altitudinii, nu fac

altceva decât să permită constituirea unor zone de sol care, în cadrul

zonalităţii orizontale sunt situate mai la nord. Spre exemplu, în cazul

unora dintre masivele muntoase din zona caldă apare etajul

podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri de

conifere).

VEGETAŢIEETAJ SOLURI(pe granit)

Alpin

Subalpin

Montan superior

Montan inferior

Pajişti alpine

Pădure de conifere

Pădure de amestec

Pădure de amestec cu floră de mull

Pădure de foioase

Soluri humicosilicatice

Podzoluri şi soluri brune feriiluviale

Soluri brune feriiluviale

Soluri brune acide



172

Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj de sol pot

apărea soluri intrazonale condiţionate în special de pantă, litosoluri

(leptosoluri în clasificarea F.A.O./U.N.E.S.C.O.) şi rocă, rendzine

(leptosoluri) sau andosoluri (andosoluri) fără ca acestea să fie însă

dominante.

Influenţa climei, principalul factor care determină zonalitatea

solurilor pe Terra, nu poate fi observată decât pe teritorii întinse, în

timp ce pe teritorii mai restrânse, modelele spaţiale în care se

combină solurile zonale şi cele intrazonale sunt destul de diverse fiind

condiţionate de modul specific în care se desfăşoară acţiunea

conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. În aceste condiţii ar fi

eronat să considerăm că răspândirea solurilor pe Terra s-ar supune

numai legii zonalităţii şi de aceea a fost elaborate conceptual

regionalităţii pedologice

11.2. LEGEA REGIONALITATII PEDOLOGICE

Legea regionalităţii pedologice nu exclude zonalitatea solurilor

dar o nuanţează, evidenţiind variaţiile învelişului de sol în cuprinsul

unei zone de sol. Cu alte cuvinte, această lege susţine analizarea

învelişului de sol în mod unitar, ţinându-se cont atât de aspectele de

zonalitate cât şi de cele de intrazonalitate.

Spre exemplu, în zona de stepă legea zonalităţii orizontale ne

arată că solul dominant este cernoziomul, în timp ce legea

regionalităţii evidenţiază mai multe sectoare în cuprinsul acestei zone

cum ar putea fi:

un sector traversat de un râu, în care cernoziomurile sunt

asociate cu soluri intrazonale condiţionate de vârsta tânără a

luncii (soluri aluviale) sau de prezenşa excesului de umiditate

(soluri hidromorfe de tipul lăcovişte)

un alt sector în care există săruri în exces, unde cernoziomurile

sunt asociate cu soluri intrazonale halomorfe de tipul

solonceacului şi soloneţului



173

un alt sector în care există depozite nisipoase, în care

cernoziomurile sunt asociate cu soluri neevoluate de tipul

psamosolului (etc.)

După cum se poate observa din exemplul de mai sus, solul zonal

dominant este cernoziomul, dar în funcţie de unele particularităţi

locale ale factorilor de formare, modelele spaţiale în care se combină

tipurile de sol sunt diferite, apărân în cuprinsul aceleiaşi zone de sol

sectoare distincte.


Ce inseamna zonalitatea solurilor?

Cum actioneaza zonalitatea orizontala?

Cum actioneaza zonalitatea verticala?

Care este semnificatia conceptului de regionalitate

pedologica?


“Analizati modul de raspandire a solurilor in America de Sud,

Asia, Africa sau Australia”

Bibliografie:


Bucuresti.



23 12-50-375 pedologie generala an ii demeter

Documents