2. Despre Sfânta Treime: temeiuri biblice și contribuții

patristice la definirea dogmei

Este adevărul de temelie al învățăturii creștine, proprie creștinismului.

Constă în afirmarea credinței că Dumnezeu este Unul în Ființă și întreit în Persoane:

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Fiecare dintre cele trei Persoane ale Sf. Treimi este Dumnezeu

adevărat: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, având întreaga Ființă

dumnezeiască, fiecare întreagă și deodată și atributele dumnezeiești, fără amestecare sau

contopire, confundare.

Învățătura despre Sf. Treime s-a descoperit treptat, în decursul mai multor veacuri, în

forme diferite:

1. Ca preînchipuire în unele religii păgâne: în hinduism exista credința în trei zeități,

Brahma, Vișnu, Șiva, numită Trimurti; în China exista zeitatea Tao, producătoare de dualitate

și trinitate; în Egipt – zeii Osiris, Isis și Horus; în parsism – 3 zei: Timpul nefăcut, Ormurz –

zeul binelui și Ahriman – zeul răului.

2. Nedeplin înVechiul Testament, prin Revelația supranaturală:

Fac. 1, 1: „La început a făcut Dumnezeu ...”, aici Dumnezeu, în ebraică Elohim, este la

plural, ceea ce indică o pluralitate de Persoane în Dumnezeu;

Fc. 3, 22: „Și a zis Dumnezeu: Să facem ...”;

Fc. 11, 7: „Veniți să Ne pogorâm ...”;

Fc. 18, 3: „Doamne, de am aflat har înainteaTa ...” – teofania de la stejarul Mamvri.

Deși sunt trei persoane, Avraam se adresează ca unuia singur, la singular: „Doamne”;

Isaia 61, 1: „Duhul Domnului peste Mine că Domnul M-a uns ...”;

Isaia 6, 3: cântarea serafimică „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!”;

Ps. 2, 7: Iisus este Fiul lui Dumnezeu: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”;

Is. 11, 2 – Duhul Sfânt este „Duhul lui Dumnezeu, Duhul Înțelepciunii ...”.

3. Clar și deplin în Noul Testament, prin Mântuitorul Hristos:

Mt. 28, 19: botezul – „Mergând, învățăți toate neamurile, botezându-le în numele

Tatălui, al Fiului și al Sf. Duh”;

Mt. 17 – schimbarea la Față;

II Cor. 13, 13: binecuvântarea apostolică – „Harul Domnului nostru Iisus Hristos,

dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți”.

Unitatea ființială și deosebirea Persoanelor în Sf. Treime există din veșnicie: In. 1, 1-

14: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul ...”.

Dogma Sf. Treimi rămâne o taină a învățăturii creștine, întemeiată pe revelația

supranaturală și poate fi însușită numai prin credință.

Formulare dogmei Sf. Treimi și precizarea terminologiei trinitare

Dogma Sf. Treimi a fost formulată la sinoadele I și II ecumenice, unde s-a formulat și

simbolul de credință.

Sinodul I de la Niceea, 325, combătând pe Arie care nega dumnezeirea Fiului și

egalitatea Lui cu Tatăl, învață că Fiul este Dumnezeu adevărat, născut din veci din Ființa

Tatălui, egal și deoființă cu Tatăl, având aceleași însușiri și lucrări ca și Tatăl. (art. 1-7).

Sinodul II de la Constantinopol, 381, a combătut pe Macedonie care nega dumnezeirea

Duhului Sfânt (numindu-L mai mic decât Fiul și subordonat Tatălui), și a stabilit învățătura

despre dumnezeirea Duhului Sfânt, deoființimea și egalitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul. Duhul

Sfânt purcede de la Tatăl, adică își are ființa din veci din Tatăl prin purcedere, are aceleași

însușiri și lucrări ca și Tatăl și Fiul și I se cuvine aceeași închinare șio adorare ca și Tatălui și

Fiului.

Sf. Părinți au avut o contribuție importantă la formularea dogmei Sf. Treimi: Sf.

Atanasie cel Mare a luptat pentru introducerea termenului „deoființă” pentru a apăra

dumnezeirea și egalitatea absolută a Persoanelor treimice în lucrarea „Contra arienilor”. Alți

Sf. Păr. care au contribuit la precizarea învățăturii despre Sf. Treime: sf. Vasile cel Mare - în

l. „Contra lui Eunomiu”, „Despre Duhul Sfânt”; sf. Grigorie de Nyssa, în l. „Cinci cuvântări

teologice”, Didim cel Orb – „Despre Sf. Treime”.

Formularea dogmei Sf. Treimi e legată și de precizarea terminologiei trinitare. Pentru

exprimarea dogmei s-au folosit termeni luați din filozofia greacă sau latină: unitate, treime,

ființă, esență, natură, fire, substanță, ipostas, persoană. La început au fost controverse în

Biserică în privința sensului pe care îl exprimau acești termeni. Mai târziu s-a stabilit sensul

general acceptat de Biserică: - termenii ousia, fisis, esență – se referă la Ființa divină; - iar

termenii ipostas, persoană – se referă la Persoanele Sf. Treimi.

Sf. Vasile cel Mare a stabilit care este deosebirea între ființă și ipostas: „Ființa,

(ousia, esența) este fondul naturii comune a mai multor indivizi din aceeași specie – ex.:

omenitate, dumnezeire -, iar ipostasul este individul subsistent concret – ex: Petru, Pavel, etc.

Termenii care se referă la Treime sunt ipostas, subzistență, persoană. Pentru că

ipostasul este termenul comun pentru toate existențele individuale concrete, raționale și

neraționale (ex. regnul animal), s-a folosit termenul persoană pentru ipostasele raționale,

spirituale. Boetius, sec. VI, a definit persoana ca fiind subzistența individuală a unei naturi

raționale. Acești termeni se aplică la Dumnezeu numai prin asemănare, prin comparație cu

noi, întrucât numai în acest mod se poate exprima despre Dumnezeu.

Fiecare Ipostas divin posedă Ființa divină întreagă și deodată: Tatăl prin nenaștere,

Fiul prin naștere, Duhul Sfânt prin purcedere. Acestea sunt însușirile, proprietățile personale

ale fiecărei Persoane divine.

Fiecărei Persoane dumnezeiești I se atribuie câte o lucrare externă, în afara Ființei, în

lume: Tatălui de Creator, Fiului de Mântuitor și Duhului Sfânt de Sfințitor, desăvârșitor al

lumii, deși rămân nedespărțite una de alta.

Raportul dintre Persoanele Sf. Treimi se exprimă prin perihoreză = împreună

existență, coexistență, înconjurare, întrepătrundere reciprocă, desemnează modul de existență

a Persoanelor divine în Ființa divină și prin termenul de apropriere prin care se atribuie unei

Persoane divine o însușire, lucrare externă care aparține real și deplin și celorlalte două

Persoane.