Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”

Învăţătura despre Sfânta Treime în opera

Sfântului Vasile cel Mare

Lucrare de atestat

Coordonator:

Păvăleanu Vasile Canditat:

Filip Lucian

Manastirea Neamt

2009

1

A r g u m e n t

„Anul comemorativ-omagial al Sf. Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni deschide noi posibilităţi de aprofundare a învăţăturii creştine şi de intensificare a vieţii spirituale în Biserica lui Hristos. Sfântul Vasile cel Mare rămâne până astăzi un apărător al dreptei credinţe în Sfânta Treime, un dascăl al vieţii liturgice, al vieţii de familie, al vieţii monahale şi al lucrării filantropice a Bisericii, precum şi un teolog al înţelepciunii divine exprimată în Scripturi şi făpturi.” † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Anul omagial 2009 privind viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, precum şi celorlalţi părinţi capadocieni este un bun prilej de a elogia şi noi, la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”de la Mănăstirea Neamţ prin temele de atestat rolul şi rolul acestor Sfinţi Părinţi la înţelegerea şi aprofundarea învăţăturii Bisericii Ortodoxe.

Mi-am argumentat această temă de atestat prin cuvintele pline de înţelepciune ale Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române deoarece ele surprind magistral şi complet rolul şi locul personalităţii uriaşe a Sfântului Vasile cel Mare în Teologia şi Spiritualitatea Ortodoxă.

Bazat pe scrierile dumnezeiescului Părinte Vasile, dar şi pe scrierile Teologiei sistematice referitoare la această temă, voi prezenta lucrarea – Învăţătura despre Sfânta Treime în opera Sfântului Vasile cel Mare. Lucrarea va începe cu referiri generale la dogma Sfintei Treimi apoi voi prezenta disputele trinitare din timpul Sfântului Vasile cel Mare. Capitolul următor îl voi dedica învăţăturii Sfântului Părinte referitoare la dogma Sfintei Treimi, precum şi contribuţia sa la stabilirea terminologiei trinitare. Ultimul capitol al lucrării va conţine concluzii referitoare la rolul Sfântului Vasile cel Mare în apărarea şi promovarea dreptei credinţe despre Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane.

Numit de Teologie ca fiind Împăratul cuvintelor duhovniceşti, Sfântul Vasile cel Mare este contemporanul nostru prin mesajul profund şi actual, prin scrierile, viaţa şi făptuirile sale. De aceea nutresc că această lucrare mă va ajuta ca prin rugăciunile lui să mă învrednicesc să devin şi eu trăitor şi împlinitor al învăţăturilor sale luminate de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.

Se cuvine să adresez cele mai sincere şi respectuoase mulţumiri celor ce m-au sprijinit şi îndrumat în elaborarea acestei lucrări, în chip deosebit Prea Cucernicului Părinte Profesor Vasile Păvăleanu, precum şi celorlalţi distinşi

2

profesori care au pus trainice cărămizi la zidirea mea ca viitor teolog şi cu vrerea lui Dumnezeu, slujitor Bisericii.

Tuturor, un gând pios de statornică preţuire şi vie recunoştinţă.

Capitolul I

1. Dogma Sfintei Treimi-prezentare generală

Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învăţătura creştină, datorită

faptului că are implicaţii asupra întregului sistem creştin, ca modalitate de gândire

şi de trăire.1 Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a

credinţei, anume că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane: Tatăl, Fiul

şi Duhul Sfânt.2 Această dogmă, care este întâlnită numai în Biserica creştină şi

care este străină celorlalte religii şi sisteme religioase şi filosofice, este o taină

care nu poate fi înţeleasă deplin de mintea omenească. De aceea ea nu s-a

descoperit deodată în istoria mântuirii, ci treptat, etapizat, în mod neclar, aluziv şi

incomplet. S-a făcut aşa în funcţie de creşterea spirituală şi morală a oamenilor,

care numai printr-o relaţie de iubire, de comuniune cu Dumnezeu, ce presupune o

viaţă curată din punct de vedere spiritual şi moral devin deschişi şi sensibili la

prezenţa lui Dumnezeu.

Aşadar, în perioada Vechiului Testament, după căderea oamenilor în păcat

ce a avut ca efect întunecarea raţiunii şi rătăcirea de la adevărul credinţei, Sfânta

Treime S-a descoperit în chip voalat, adumbrit. Se accentuează mai mult

Persoana Tatălui, ca Unicul Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul întregului

univers. Asta nu înseamnă că celelalte două Persoane nu existau, căci Ele sunt

amintite în cărţile revelate ale Vechiului Testament ca fiind prezente la lucrarea

de creare, de proniere, de mântuire a lumii, iar din multe texte vetero-

testamentare reiese clar caracterul de Persoane distincte, dar din motive

pedagogice, pentru a se evita căderea în politeism a poporului ales, către care s-a

făcut Revelaţia, Acestea din urmă au stat „ascunse”. În sensul acesta, Sfântul 1 Credinţa Ortodoxă, Ed Trinitas, Iaşi, 2005, p. 53.2 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru

seminariile teologice, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1991, p. 114.

3

Grigorie de Nazianz, în Cuvântarea a V-a teologică, justifică revelaţia treptată a

învăţăturii despre Sfânta Treime: „Vechiul Testament Îl predica deschis pe Tatăl,

iar pe Fiul mai puţin clar. Noul Testament ni L-a arătat pe Fiul şi ne-a făcut să

străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne

mai evidentă arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire clară a Fiului

până ce nu era mărturisită deschis dumnezeirea Tatălui. Şi câtă vreme

dumnezeirea Fiului încă nu era admisă, nu se putea primi în mod mai îndrăzneţ –

ca să spun aşa – povara Duhului Sfânt ”3. Aşadar, pentru Ortodoxie Sfânta

Treime este taina primă şi ultimă a unităţii în diversitate şi a comuniunii în

libertate.4

Revelarea Sfintei Treimi s-a făcut în mod deplin, clar şi nuanţat, în Noul

Testament. Dacă în perioada Vechiului Testament Dumnezeu se descoperea

poporului ales prin gura profeţilor, în Noul Testament El Însuşi vine la noi, în

Persoana Fiului Său, Care devine om pentru a noastră mântuire, îşi împropriază

firea noastră şi devine asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, care eram

neputincioşi să ne ridice la Tatăl Său. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne

descoperă adevărul despre Sfânta Treime. Acest lucru, şi anume venirea lui Mesia

pe pământ, a fost anunţat de profeţii Vechiului Testament, prin care s-a făcut

pregătirea aperceptivă pentru primirea Mântuitorului la „plinirea vremii” (Gal. 4,

4). Prin întrupare, Dumnezeu vine în „maximă apropiere faţă de noi pentru vecii

vecilor”5, iar profetul Baruh s-a spăimântat cu duhul când i s-a descoperit că

Dumnezeu „pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38).

Toată această pregătire a umanităţii în vederea primirii Fiului lui

Dumnezeu pe pământ a fost o lucrare a întregii Treimi, o lucrare a Tatălui, prin

Fiul şi Cuvântul Său, în Duhul Sfânt. Părintele Stăniloae a spus că „subiectul

Revelaţiei dumnezeieşti este Fiul”6, căci Lui îi revine rolul revelării lui 3 Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, Cuvântări, traducere din limba greacă, note introductive şi

comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, p. 148.4 † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumuseţea iubirii faţă de Sfânta Treime, în vol.

Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 24.5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Ed. Omniscop,

Craiova, 1993, p. 97.6 Ibidem, p. 82.

4

Dumnezeu în Treime oamenilor. Fiul şi Logosul Tatălui, Care este pururi în

„sânul” Sfintei Treimi descoperă continuu comuniunea iubitoare şi unificatoare

dintre Persoanele divine, prin Duhul Sfânt. Astfel spus, Iisus Hristos, Cuvântul

veşnic al Tatălui se descoperă pe Sine descoperind totdeauna Prea Sfânta

Treime.7 De aceea „întruparea lui Hristos este în acelaşi timp revelarea Treimii,

întrucât Logosul nu se revelează ca o Persoană singură, ci ca o Persoană divină

în relaţie cu celelalte două Persoane divine: în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul”8.

Dar să prezentăm mai întâi sistematic prezenţa Sfintei Treimi în Vechiul şi Noul

Testament.

I.1. Prezenţa Sfintei Treimi în Vechiul Testament.

Este bine ştiut că Vechiul Testament, prin învăţătura sa, a pregătit de-a

lungul istoriei dogma trinitară care a fost descoperită complet în Noul Testament.

Iar Sfântul Apostol Pavel, în acest sens, ne spune că Vechiul Testament este

«umbra celor viitoare» (Coloseni 2, 17) şi «pedagog spre Hristos» (Galateni 3,

24).

Prin lumina Sfinţilor Părinţi putem să arătăm câteva texte care conţin urme

ale dogmei Sfintei Treimi, uneori vorbind de cel puţin două sau trei persoane,

alteori doar de una. Astfel, in Vechiul Testament avem:

a. Încă de la începutul Sfintei Scripturi, Moise – autorul primelor cărţi

ale Vechiului Testament – istorisind creaţia, o redă sub forma unui dialog. După

unii Sfinţi Părinţi, acest dialog are loc între Dumnezeu şi Cuvântul Său, pentru că

totul s-a făcut prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Facere 1, 1-25).9

b. Apoi, Moise, istoriseşte puţin diferit crearea omului faţă de crearea

celorlalte fiinţe şi lucruri. Modul de vorbire a Creatorului se schimbă, El nu mai

zice ca până acum «Să fie ...», ci foloseşte pluralul «Să facem ...», care implică

7 Hr. Andruţos, Simbolica, traducere de profesor Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 126.

8 Dr. Dan-Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii treimice, în Ortodoxia, anul XXXIV (1982), nr. 4, p. 591.

9 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 115.

5

cel puţin un sfătuitor «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră»

(Facere 1, 26). Aceste texte scot în evidenţă folosirea pluralului «Noi» şi ne duce

cu gândul la o sfătuire intratrinitară, între persoanele egale ale Sfintei Treimi, şi

nu un dialog dintre Dumnezeu şi creaturile Sale.

1. texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis

numărul de trei Persoane

a. Teofania de la Stejarul Mamvri: arătarea celor trei bărbaţi lui Avraam,

cărora li se închină; le oferă ospitalitate şi-i invită la masă: «Şi Domnul S-a arătat

iarăşi lui Avraam ... . Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei oameni

stăteau înaintea lui. Apoi a zis: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe

robul Tău!» (Facere 18, 1-3).10

Este limpede că Avraam li se adresează la plural celor trei bărbaţi când

vrea să li se aducă apă pentru spălarea picioarelor: «Îngăduiţi să Vă aduc puţină

apă ...» (v.4), iar când le oferă ospitalitate, se adresează la singular: «Doamne, de

am aflat har înaintea Ta ...» (Facere 18, 3). Deci, lui Avraam numai Dumnezeu i

s-a putut arăta prin acest grup, pentru că numai El este în Trinitate şi, în acelaşi

timp, în unitate.11

b. Cântarea serafimică. Capitolul al şaselea al cărţii profetului Isaia ne

istoriseşte viziunea pe care a avut-o acesta, în care Domnul Savaot i se arăta

şezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi care zburau în jurul Lui, strigând:

«Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui»

(Isaia 6, 3).12 Întreitul «Sfânt, Sfânt, Sfânt» indică un Dumnezeu întreit în

persoane, iar «Domnul Savaot» desemnează unitatea fiinţială a lui Dumnezeu,

deci Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul şi Sfânt este Duhul lui Dumnezeu.

c. Tot în capitolul al şaselea, după atingerea cărbunelui de buze, Domnul a

zis: «Pe cine voi trimite şi cine se va duce pentru Noi» (Isaia 6, 8), de unde

10 Ibidem.11 Ibidem.12 Ibidem.

6

vedem destul de limpede, prin folosirea pluralului «Noi», că Domnul vorbeşte

aici de o pluralitate de persoane în Dumnezeu care au aceeaşi natură cu El, şi

anume de Sfânta Treime.13

I.1. Prezenţa Sfintei Treimi în Noul Testament.

Dogma Sfintei Treimi este o dogmă proprie creştinismului; prin ea ne

deosebim categoric de păgânism şi de iudaism. Ea reprezintă adevărul prefigurat

în Vechiul Testament şi descoperit clar şi complet în Noul Testament de însuşi

Fiul lui Dumnezeu întrupat, care e culmea şi încheierea Revelaţiei14. Observăm că

monoteismul din Vechiul Testament este afirmat şi dezvoltat în Noul Testament

prin persoana Fiului Său. Iisus Hristos nu este un trimis sau un profet, ci este

însuşi Dumnezeu care a intrat în istorie întrupându-Se. În Noul Testament

Dumnezeu se revelează ca Tatăl ce are un Fiu prin naştere şi un Duh Sfânt prin

purcedere. Textele scripturistice pot fi grupate în trei categorii:

a) Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanelor

Textul clasic: «Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh» (Matei 28, 19).

Aici sunt amintite cele trei Persoane treimice şi într-o anumită ordine. Prin

folosirea expresiei «în numele» sunt puse în realitatea adevărului Persoanele

Sfintei Treimi, pentru că ea se foloseşte numai pentru persoane15.

La Bunavestire, arhanghelul Gavril spune Sfinei Marii: «Duhul Sfânt

se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea şi

sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 35) –

este arătată prezenţa celor trei Persoane ale Sfintei Treimi care “participă la

taina întrupării Fiului care se face om”16. Iar prin adevărul revelat în acest text

13 Ibidem.14 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBM al BOR, Bucureşti,

1996, p. 195. 15 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 116.16 † Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iisus Hristos – Chipul Dumnezeului Celui nevăzut

arătat în Duhul Sfânt, în «Teologie şi Viaţă», LXXVII, (2001), nr. 1-7, p. 25.

7

că “Omul” care se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu, adică Unul din

Treime.17

Teofania de la Botezul Domnului: «Iar botezându-Se Iisus, când

ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut

pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând:

Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit» (Matei 3, 16-17). Aici se

descoperă clar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, care întăreşte prin

glasul Său din cer - «Acesta este Fiul Meu cel iubit,...»; Duhul Sfânt se pogoară

peste Iisus în chip de porumbel; Fiul, deşi fără de păcat, primeşte botezul de la

Ioan.18

La Schimbarea la Faţă, în prezenţa lui Petru, Iacov şi Ioan, Iisus vorbind cu

Moise şi Ilie, «iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând:

Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L»

(Matei 17, 5). De asemeni şi aici este arătată întreaga Sfântă Treime: nor luminos

– semn al prezenţei Duhului Sfânt, glasul – prezenţa Tatălui, şi Hristos – Cel care

a pnevmatizat trupul cel înviat, trecând prin uşile încuiate.19

Binecuvântarea apostolică: «Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi

dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu

toţi» (II Corinteni 13, 13). Aici cele trei Persoane ale Sfintei Treimi apar

distincte, nu numai cu numele, dar şi după lucrările lor specifice: Tatăl este

izvorul dragostei şi a harului pe care o recâştigă Fiul şi pe care ne-o împărtăşeşte

Duhul Sfânt prin Biserică.20

b) Texte în care ni se vorbeşte separat numai despre o Persoană a

Sfintei Treimi

În continuare vom prezenta câteva texte unde ni se vorbeşte direct, fie

despre Persoana Tatălui, a Fiului sau cea a Duhului Sfânt.

17 Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1984, p. 67.18 Ibidem, p. 64.19 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 116.20 Ibidem., p. 117.

8

1. Persoana Tatălui – Noul Testament conţine nenumărate texte în

care este luată separat Persoana Tatălui, atribuindu-I-se lucrări dumnezeieşti şi

evidenţiind proprietatea personală de a fi nenăscut. Dintre acestea amintim doar

câteva: «Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce

ne vom îmbrăca?... Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele»

(Matei 6, 31-32); «Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău» (Matei 6, 9);21

2. Persoana Fiului – Însă plecând numai de la pronunţarea

cuvântului “Fiu”, vedem că El este o Persoană distinctă de Tatăl, care este născut

din veci din Tatăl şi posedă aceeaşi fiinţă, aceleaşi lucrări şi aceleaşi atribute ca şi

Tatăl. Acestea putem vedea şi din conţinutul unor texte cum ar fi: «... Acesta este

Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit» (Matei 3, 17), fiind unul dintre cele

mai puternice argumente folosite împotriva ereticilor, că Iisus Cel care se

botează este Fiul Său, pe Care trebuie să-L recunoaştem ca Dumnezeu-Fiu.22

3. Persoana Sfântului Duh – În iconomia Sfintei Treimi, Iisus

Hristos primeşte trup (σάρξ) din sânul Sfintei Fecioare Maria prin lucrarea

Duhului Sfânt: «... îngerul i-a zis (Fecioarei Maria): Duhul Sfânt Se va pogorâ

peste tine...» (Luca 1, 35); care este o persoană reală, purcede din veci din Tatăl,

fiind distinctă de persoana Tatălui şi cea a Fiului, şi care e trimis în lume: «Dar

Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă

va învăţa toate şi vă va aduce aminte ...» (Ioan 14, 26)23

c) Găsim în Noul Testament şi texte în care este mărturisită unitatea de

fiinţă, voinţă, lucrări şi atribute a Persoanelor Sfintei Treimi, prin care ne

este arătată consubstanţialitatea, deofiinţimea şi egalitatea Lor. De asemeni ne

este arătat că nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu care are o singură

fiinţă, o singură voinţă şi o singură lucrare – este Dumnezeu-Treime. Astfel de

21 Ibidem.22 Ibidem.23 Ibidem.

9

texte sunt: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem» (Ioan 10, 30), „Tatăl este întru

Mine şi Eu în Tatăl ” (Ioan 10, 38).24

C a p i t ol u l I I

Disputele trinitare din timpul Sfântului Vasile cel Mare

În lume au existat şi există multe religii care se deosebesc între ele, fie

după numele pe care-l poartă, fie după învăţătura fiecăreia. Aceste religii au în

centrul lor credinţa într-o divinitate căreia i-a atribuit diverse nume şi

personificări, invocând-o ca Iahve – Domnul Savaot (iudaism), ca Alah

(islamism), ca zeitate întreită: Osiris, Isis, Horus (religia egiptenilor), ca

divinitate compusă: Brahma, Vishnu şi Shiva (religia indienilor), etc. Astfel,

putem spune că atât credinţa într-un singur Dumnezeu cât şi credinţa în mai

multe divinităţi era cunoscută oamenilor. După cum am văzut că Vechiul

Testament cuprinde, în linii generale, adevărul despre Sfânta Treime care este

descoperit în chip lămurit în Noul Testament, în care Dumnezeu se revelează, în

mod clar, ca unul în Fiinţă şi întreit în Persoane. Această învăţătură despre

Divinitate este specifică numai creştinismului25.

Încă din primele veacuri ale creştinismului, acest adevăr nou de credinţă a

dat naştere la diferite dispute teologice. Părinţii Bisericii acestor veacuri au

folosit diferite simboluri şi analogii pentru a reda cât mai bine această învăţătură.

Însă, pe măsura încercării exprimării acestui adevăr, s-au lovit de lipsa termenilor

teologici care să exprime în profunzime taina Sfintei Treimi şi au fost nevoiţi să

împrumute unii termeni din filozofia păgână, greacă sau latină, dar precizându-le

sensul lor creştin. Astfel, observăm că Sinodul întrunit la Antiohia (269)

subliniază imprecizia sensului termenilor. Datorită acestui fapt, vedem că

24 Ibidem.25 Protos. Dometie Manolache – Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei Treimi, în Ortodoxia, XXXIV

(1974), nr. 2, p.263.

10

filozofia păgână a căutat să-şi croiască noi drumuri, pentru a lovi în faţa

creştinismului. Aceasta s-a făcut prin intermediul unor creştini care au căutat să

interpreteze, după înţelegerea lor, textele Sfintei Scripturi, şi s-au ridicat

vehement atunci când era folosită expresia: „Hristos Fiul lui Dumnezeu” ori

numirile de „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” cu care se deosebeau Persoanele Sfintei

Treimi26, dând naştere la controverse teologice. O dificultate în acest sens a

apărut în exprimarea sensului termenului „fiinţă” (όυσία). În gândirea oamenilor

din veacurile respective nu era clar delimitat înţelesul acestei noţiuni, întrucât

uneori era folosit cu sensul de fiinţă individuală, iar alteori cu sensul de fiinţă

comună27. De aici s-a ajuns la posibilitatea confundării fiinţei cu ipostasul28.

O altă dificultate în exprimarea adevărului de credinţă a constituit-o şi

trecerea lentă de la concepţia monoteistă a fiinţei lui Dumnezeu, prezentată în

Vechiul Testament, care insista asupra unităţii dumnezeirii, la o interpretare

trinitară a persoanelor dumnezeieşti. Astfel, vedem chiar, şi printre scriitorii

bisericeşti ai primelor secole creştine, ezitări în această privinţă, cum ar fi:

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful (†163), Clement Alexandrinul (†211). Dar,

indiferent de această situaţie, este adevărat că, încă de foarte timpuriu sau chiar

din secolul al II-lea, exista învăţătura de credinţă în Dumnezeu unul în fiinţă şi

întreit în persoane, aşa cum ne este prezentată în simbolurile de credinţă (Teofil

al Antiohiei)29. Au existat şi alţi creştini care au încercat să cuprindă cu gândirea

omenească taina Sfintei Treimi şi să explice cu logica omenească unitatea Fiinţei

divine şi trinitatea Persoanelor, ajungând, în cele din urmă, să susţină o învăţătură

greşită, abătându-se astfel de la învăţăturile Sfintei Scripturi şi a Simbolului de

Credinţă. În acest fel, monarhianiştii, încercând să combată pe Ebion (care

susţinea multitudinea eonilor), şi dualismul lui Marcion, mărturiseau o învăţătură

că Dumnezeu e unul, negând trinitatea persoanelor în Sfânta Treime. Totodată,

26 Iconom Petre Vintilescu – Cultul şi Ereziile, Piteşti, 1926, p.39.27 Conform sensului ambiguu pe care l-a dat Aristotel (sec IV a. Hr.), fiul medicului de curte al lui Filip

al Macedoniei şi elev al lui Platon.28 Pr. Prof. D. Stăniloae – Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel Mare, în

«Ortodoxia», XXXI (1979), nr.1, p. 53.29 Pr. Prof. Dr. Ion Bria – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, 1991, nr. 3, p. 14.

11

unii dintre ei învăţau că Fiul şi Duhul Sfânt sunt nişte puteri (δυναμις) ale Tatălui,

fie atribuiau persoanelor dumnezeieşti nişte măşti (προσώπον) succesive pe care

le ia acelaşi ipostas în cursul istoriei sau în raport cu trebuinţele oamenilor30.

Aceştia au fost combătuţi de către Tertulian, Ipolit, Dionisie cel Mare ş.a., care,

la rândul lor, din dorinţa de a scoate în evidenţă realitatea Persoanelor Divine, s-

au abătut de la învăţătura Bisericii, fiind acuzaţi de subordinaţianism, deşi

intenţiile lor au fost străine de această erezie31. Dar însă erezia, de mare răsunet,

care a zguduit profund pentru prima dată întreg creştinismul, a fost cea a lui Arie

(sec. IV), preot din Alexandria, om învăţat, dar viclean. Acesta susţinea că fiinţa

lui Dumnezeu este unică şi incomunicabilă; ajunge printr-o logică omenească să

afirme că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. În felul acesta dezvoltă teoria

subordinaţianistă, susţinând că Tatăl a existat înainte de, şi fără, Fiul, spunând: „a

fost un timp când Fiul nu era”32. Arie aşeza în prim plan inferioritatea Fiului faţă

de Tatăl. Cultul, fiind centrul vieţii religioase, el era „nu numai termometrul

Ortodoxiei, ci şi al ereziei”33; în el arianismul a căutat să însămânţeze erezia lor

prin diferite formule subtile pentru a ajunge, în cele din urmă, în credinţa

generală a Bisericii34. Astfel, în acest sens, ei au luat ca punct de plecare ideea

părinţilor şi sciitorilor bisericeşti a primelor trei secole creştine în care era arătată

Slăvirea dată lui Dumnezeu prin Hristos, „Stăpânul Sufletelor noastre”, fără să

aibă în evidenţă învăţătura creştină în care Fiul este socotit ca mijlocitor între

Dumnezeu şi oameni. În felul acesta, ei au admis, ca pe o formulă ariană: „Slavă

Tatălui prin Fiul în Duhul Sfân”35, încât Arie s-a oprit asupra primei părţi a

acestei formule, demonstrând astfel, neegalitatea Persoanelor Sfintei Treimi.

Datorită opiniilor greşite ale lui Arie, s-au ridicat voci puternice, din sânul

Bisericii, ca cea a Sfântului Atanasie (†373), care au combătut arianismul şi au

30 Sf. Vasile – Epistole, 125; P.G. 32, 546-548 apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae – Fiinţa şi ipostasurile..., art. cit., p.53.

31 Iconom P.Vintilescu, op. cit., p.44.32 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria – Dogma Sfintei Treimi, art. cit., p.44.33 Iconom P. Vintilescu, op.cit., p.58.34 Ibidem, p.40.35 Ibidem, p.42.

12

susţinut cu tărie învăţătura dreaptă a Bisericii. În timpul disputelor cu arienii,

Biserica a introdus în cultul ei formula: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Duh” ca imn trinitar36, mărturisind consubstanţialitatea şi egalitatea persoanelor

Sfintei Treimi, cărora li se cuvine aceeaşi slavă. Pentru lămurirea acestor

neclarităţi şi neînţelegeri a fost convocat la Niceea în 325, în timpul împăratului

Constantin cel Mare, cel dintâi Sinod Ecumenic. Acesta formulează răspunsul

ortodox împotriva ereziei ariene, afirmând dumnezeirea Fiului prin diverse

expresii: „ Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, „născut, iar nu

făcut ” , „Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl ”. Sinodul condamnă arianismul iar

învăţătura despre dumnezeirea Fiului o sintetizează, alcătuind primele şapte

articole (sau definiţii scurte) din Simbolul de credinţă, cunoscut în istorie sub

denumirea de Simbolul niceean, fără a se ocupa cu clarificarea întregii învăţături

despre Sfânta Treime. Părinţii sinodali au cuprins în acest simbol învăţătura

despre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul fără a consemna învăţătura despre

Dumnezeu-Duhul Sfânt, ci rămânând numai la expresia „Credem şi în Duhul

Sfânt ”37. Disputa ariană nu se risipi odată cu încheierea lucrărilor acestui sinod.

Discipolii lui Arie s-au împărţit în două grupări : prima, numită a eunomienilor,

condusă de Eunomie, care susţinea că nimic nu este comun între Tatăl şi Fiul. O

lată grupare numită a homeenilor susţineau că Fiul are o esenţă asemănătoare cu

ce a Tătălui.38

Sfântul Vasile cel Mare combate ambele erezii spunând, chiar dacă sunt

două persoane la număr, totuşi nu sînt despărţite prin fire; nici cel care spune

două nu introduce înstrăinare. Un singur Dumnezeu : Tatăl; un singur

Dumnezeu: Fiul; şi nu doi Dumnezei, pentru că Fiul are identitate cu Tatăl. Nu

văd altă Dumnezeire în Tatăl şi altă Dumnezeire în Fiul; nici altă fire, firea

Tatălui şi altă fire, firea Fiului. Ca să-ţi fie clară însuşirea persoanelor, numără

36 Ibidem, p.64.37 Pr. Prof. D. Stăniloae - Sinodul II ecumenic şi Simbolul niceo-constantinopolitan în «Ortodoxia »,

XXXIII (1981), nr.3, p.367.38 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la

moartea lui Arie în Studii Teologice, nr. 1-2/1961, p. 14.

13

separat pe Tatăl şi separat pe Fiul; iar ca să nu cazi în politeism, mărturiseşte

o singură fiinţă în cei doi: în Tatăl şi în Fiul.39

Încă nu se terminaseră bine discuţiile care ţineau de natura divină a Fiului

şi în sânul creştinismului apăruse o altă erezie, dar de data aceasta extinsă la

Persoana Sfântului Duh. Macedonie, patriarhul Constantinopolului (†362), învăţa

că Duhul Sfânt este o creatură (ktisma)40 – exact ce spunea Arie despre Fiul – ,

ajungând să nege consubstanţialitatea Sa cu Tatăl şi cu Fiul.

Prima informaţie despre apariţia adversarilor Duhului Sfânt

(pnevmaomahi), ne-o dă marele apărător al ortodoxiei în lupta cu arianismul,

Sfântul Atanasie cel Mare (†373), în scrisorile sale adresate lui Serapion, din

timpul celui de-al treilea exil al său (358-362)41. Dar au existat şi alţi Părinţi ai

Bisericii cum ar fi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul

Grigore de Nazianz şi Sfântul Ambrozie al Milanului, care, prin scrierile lor au

combătut temeinic învăţătura greşită a macedonienilor, susţinând

consubstanţialitatea şi egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. În acest fel s-a ajuns

la neînţelegeri, iar pentru rezolvarea acestor probleme din Biserică a fost

convocat Sinodul al-II-lea ecumenic din 381, pe timpul împăratului Teodosie,

care trebuia să aducă pace în sânul Bisericii. Un rol deosebit de important l-a avut

Cuvântarea a-V-a a Sfântului Grigorie de Nazianz, rostită în cinstea Sfintei şi

celei de o fiinţă Treimi, în faţa Părinţilor sinodali, care, se pare că a stat la baza

hotărârilor dogmatice ale sinodului. Părinţii întruniţi au lămurit problema

dumnezeirii Sfântului Duh şi a consubstanţialităţii şi egalităţii Lui cu Tatăl şi cu

Fiul. Astfel, s-a clarificat definitiv teologia Prea Sfintei Treimi, condamnând

toate ereziile antitrinitare din secolul al-IV-lea, care e valabilă până astăzi în toate

Bisericile creştine42. Totodată s-a completat Simbolul niceean cu încă cinci

articole de credinţă a Bisericii universale. Începând cu articolul opt, sinodalii

39 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXIV-a la Hexaimeron, în colecţia PSB, traducere după Dumitru Fecioru, Editura IBM BOR, Bucureşti, 1986, p. 592.

40 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, art. cit., p.45.41Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul al-II-lea ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la

întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr.3, p.285. 42 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p.319.

14

subliniază dumnezeirea Duhului Sfânt numindu-L „Domnul” , „De viaţă

făcătorul Care de la Tatăl purcede”  „ Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este

închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci ” 43. Din aceste expresii, observăm

că Sfinţii Părinţi au recurs la denumiri şi expresii din Sfânta Scriptură şi care se

găseau şi în practica liturgică pentru a exprima cât mai bine învăţătura Ortodoxă

a Bisericii.44

Paradoxal, luptele Bisericii cu antitrinitarii a avut şi un rol pozitiv;

îmbogăţirea cultului cu rugăciuni, rituri dar şi cu diferite imnuri ale Bisericii care

accentuau triumful învăţăturii Ortodoxe în faţa ereticilor. În acest timp, în slujba

de seară a Bisericii, este introdus imnul „Lumină lină” în care „Lăudăm pe

Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”. Apoi au fost introduse şi alte rugăciuni ca

„Prea Sfântă Treime” şi alte cântări ca „Doamne milueşte”, cântat de trei ori,

prin care se evidenţia credinţa şi învăţătura în Sfânta Treime. Alături de acestea

stau şi mărturisirile de credinţă ale martirilor, care şi-au jertfit viaţa, mărturisind

credinţa lor în Sfânta Treime.

43 Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993, ed. a doua, p. 25.44 Diac. Ioan Ică Jr, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al Primelor Secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008,

p. 205.

15

C a p i t o l u l III

Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfânta Treime

Elucidarea şi fixarea învăţăturii trinitare a Divinităţii a constituit un triumf

al teologiei Părinţilor capadocieni, un loc de frunte între aceştia, în acest sens,

avându-l Sfântul Vasile cel Mare (330-379), care pune baza terminologiei

trinitare prin stabilirea înţelesurilor termenilor ousia şi ipostas. Cunoscut ca mare

organizator şi liturghist, el a scris Împotriva lui Eunomius (trei cărţi) şi Despre

Duhul Sfânt, contribuind astfel la popularizarea termenilor trinitari prin textele de

cult45. El recunoaşte importanţa dogmatică a imnelor şi textelor liturgice,

subliniind faptul că, între formele de exprimare a credinţei, cea mai vie şi mai

autentică este doxologia46 tradiţională: „Mărire Tatălui şi Fiului, împreună cu

Duhul Sfânt ”. După moartea Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile este cel

mai autorizat apărător al Sfintei Treimi prin lămurirea termenilor homousios şi

ousia.

Împotriva lui Eunomie, care învăţa că „Fiul este făptura Celui nenăscut,

iar Paracletul sau Duhul este făptura Celui Unul-Născut ” 47, datorită faptului că

este născut, nu este Dumnezeu în mod strict, fiindcă naşterea se aplică numai

existenţelor materiale create (Arie era de aceeaşi părere), Sfântul Vasile susţinea

deschis că Fiul e născut veşnic şi are o naştere eternă. El spunea: „Precum Fiul

este pus al doilea după Tatăl in ceea ce priveşte ordinea, pentru că este din

Acela..., nu este, însă, al doilea după fire, pentru că, în amândoi dumnezeirea e

una..., tot aşa Duhul Sfânt, deşi e pus, în ceea ce priveşte ordinea, după Fiul, nu

este însă de o fire străină” (faţă de Tatăl şi de Fiul)48, „Noi trebuie să mărturisim

45 Pr. Prof. Dr. Ion Bria – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 3, p.18. 46 Sf. Vasile – Comentar la Psalmi, CXIV (trad. De Olimp N. Căciulă), Bucureşti, 1939, p.299, apud

Diac. Asist. Ion Bria – Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 1-2, p.76. 47 Ibidem, Contra lui Eunomiu, II, 32, 33, P. G. XXIX, col. 648; apud Pr. Prof. Ioan Rămureanu –

Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381)-1600 de ani de la întrunirea lui , în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr. 3, p.289.

48 Ibidem, col.656.A.; Pr. I. Rămureanu, art. cit., p.289.

16

că Tatăl este Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt, Dumnezeu ” 49, iar Sfântul

Duh este „deofiinţă cu Dumnezeu”50.

Sfântul Vasile înţelegea, prin folosirea termenului fiinţă, „ceea ce e comun

în Sfânta Treime” iar prin ipostas, „modul de subsistenţă concretă a unei fiinţe

”51, care mai înseamnă şi persoană, ajungând să afirme că „unde e persoană e şi

comuniune între persoane, că nu există persoană în afară de comuniune” 52.

Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte pe Dumnezeu ca o Treime de

Persoane unite nu numai două câte două, ci pe fiecare cu celelalte două; deci

unite toate trei nu numai prin fiinţă ci şi prin însuşirile lor caracteristice. El apără

„atât unitatea cât şi trinitatea lui Dumnezeu”, susţinând că Tatăl, Fiul şi Duhul

Sfânt au aceeaşi fire şi o singură dumnezeire53 şi totodată învăţând că fiinţa lui

Dumnezeu nu poate fi cunoscută, pentru că nu putem limita Nemărginirea în

limitele cunoaşterii noastre. Noi putem cunoaşte Persoana lui Dumnezeu, fără a

cunoaşte fiinţa. Pentru că în toate lucrările (energiile) se arată Persoana care

lucrează. Despre aceste energii, mai târziu, Sfântul Grigorie de Palama († 1359)

a dezvoltat o adevărată învăţătură teologică pe această temă.

Sfântul Vasile prezintă pe Dumnezeu ca o Treime de Persoane unite nu

numai două câte două, ci pentru fiecare cu celelalte două, aşadar ca pe un întreg

treimic de ipostasuri, unite toate trei nu numai prin fiinţă, ci şi prin însuşirile Lor

specifice. Deşi cele trei persoane deşi sunt deosebiţi nu împart unitatea fiinţei.

Părintele Stăniloae afirmă că: „Un Dumnezeu care nu este părţime, fiime, şi

sfinţenie neconfundate între le, nu este Dumnezeu adevărat.”54 Dumnezeul

credinţei noastre este diferenţiat în Trei Persoane şi prin aceasta există o relaţie

conştientă între Ele, fără a suprima unitatea lor. Cuvintele Sfântului Vasile ne

confirmă pe deplin acest lucru: „ …fiinţa şi Ipostasul se deosebesc aşa cum se

deosebeşte comunul de fiecare în parte ca de exemplu firea umană în general de 49 Sf. Vasile, Epistola VIII, 2, P.G. XXXII, col.248, apud I. Rămureanu, art. cit., p.289.50 Ibidem, VIII, 3. col. 249, I. Rămureanu, art. cit., p.289. 51 Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., p.60.52 Ibidem, p.59.53 Ibidem, p.64.54 Pr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, în volumul omagial Studia Basiliana,

Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 68.

17

omul cutare sau cutare. De aceea mărturisim o singură fiinţă în dumnezeire, ca

să nu se introducă o diferenţă în raţiunea existenţei. Ipostasul este deosebit

pentru Fiecare, ca să păstrăm neconfundat înţelesul Tatălui, al Fiului şi al

Sfântului Duh.”55 Gândirea Sfântului Vasile respinge îndepărtarea Fiului şi a

Duhului Sfânt din sânul dumnezeirii pe motiv că ar fi creaturi, dar şi reducerea

celor trei Persoane la nişte simple ipostaze, roluri, pe acelaşi motiv al menţinerii

unităţii tripersonale a lui Dumnezeu, arătând că nenăscutul şi născutul nu

reprezintă două însuşiri contradictorii ale fiinţei dumnezeieşti, ci două moduri

personale de posedare a ei: modul patern şi modul filial, singurele care fac

posibilă iubirea curată şi supremă în Dumnezeu, dată fiind plenitudinea fiecăruia

din aceste moduri întrucât Tatăl Se dăruieşte întreg Fiului, căci nu are mai mulţi

fii şi Fiul primeşte pe Tatăl întreg, întrucât nu sunt mai multe Persoane Care să Se

nască din Tatăl.

Fiul este tot aşa de simplu după fiinţă, ca şi Tatăl. Fiul nu face fiinţa Tatălui

compusă, căci o primeşte întreagă. Tatăl şi Fiul nu fac compusă fiinţa

dumnezeiască, deoarece nu o împart între Ei, ci Tatăl o dăruieşte întreagă şi Fiul

o primeşte întreagă. Dumnezeirea este aşa de simplă că se poate spune că ea n-are

nici formă, pentru că nu are nici o mărginire. Pentru a ilustra proprietatea Fiului

de a nu fi asemenea cu Tatăl după formă, ci după fiinţa însăşi, cea fără formă

citez pe Sfântul Vasile cel Mare care spune:«Eu chiar în aceasta (în simplitate)

văd asemănarea. Pentru că precum Tatăl este liber de orice compoziţie, aşa şi

Fiul este cu desăvârşire simplu şi necompus şi asemănarea nu este contemplată

după identitatea formei, ci după fiinţa însăşi. Căci cei îmbrăcaţi într-o formă au

asemănarea după identitatea formei. Dar firea fără chip şi formă trebuie să aibă

asemănarea în fiinţa însăşi. Adică Tatăl şi Fiul au nu numai o asemănare după

chip, după formă, ci au aceeaşi fiinţă. Hristos este egal nu numai în mărimea

55 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 236, Către Amfilohie, Episcopul de Iconium, în PSB, vol XII, traducere , introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1988, p. 492.

18

puterii cu Tatăl, ci în identitatea puterii. „Hristos, zice, este puterea şi

înţelepciunea lui Dumnezeu56»

Această simplitate o au fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi, individual

fiind chipul al Celeilalte, sau, al Celorlalte, arătând-O, sau arătându-Le deplin în

Sine. Fiul nu îşi are chipul Său deosebit de Tatăl, ci El este însuşi chipul Tatălui

ori putem spune că în El în putem vedea pe Tatăl. Prin aceasta El este deosebit

de Tatăl, căci El este chipul Tatălui, că Tatăl Însuşi Se vede în El, că nici El,

nici Tatăl nu-şi arată chipul propriu în mod despărţit de al Celuilalt.

Sfântul Vasile arată că toată opera lui Dumnezeu referitoare la creaţie

culminează cu desăvârşirea persoanelor, lucrare îndeplinită în Duhul, lucrare de

spiritualizare, sau de întărire a duhului din om. Aceasta arată că însuşi Dumnezeu

are caracter personal, şi Duhul face deplin clar acest caracter în Sfânta Treime,

iar lucrarea Lui în creaţie întăreşte caracterul personal în om şi în acesta

personalizează întreaga creaţie.

„Precum deci Cuvântul este Făcătorul cerurilor, aşa şi Duhul Sfânt, Care

întăreşte şi face fermă virtutea, Se dăruieşte puterilor cereşti. Şi iarăşi Iov,

zicând: „Duhul Domnului m-a făcut pe mine", nu vorbeşte despre creaţie, ci,

precum socotesc, despre desăvârşirea prin virtutea omenească.”57

În continuare vom prezenta metodic aceste concepte lumina învăţăturilor

Sfântului Vasile cel Mare.

a. Conceptul de Ipostas.

Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat, iar Duhul Sfânt

este de asemenea, Dumnezeu adevărat. Prin aceasta creştinii nu pot fi învinuiţi de

triteism deoarece noi recunoaştem un singur Dumnezeu, pe care nu-l înţelegem

56 Pr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p.90.

57 Ibidem, p. 98.

19

numeric, ci după fire, un Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane. Sabelie,

unul din contestatarii acestei dogme, nega existenţa celor trei persoane, admiţând

doar un singur ipostas. Sfântul Vasile afirmă clar exitenţa celor trei Ipostasuri,.

Sfântul Părinte spune că acei care nu admit deofiinţimea Persoanelor divine

alunecă spre politeism, iar cei care nu admit ipostasele deosebite cad în iudaism.58

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt posedă o ispostasă adevărată. Unul este dumnezeu şi

Tătaăl, şi Unul este Fiul Unul Născut şi Unul este Duhul Sfânt. Ilustrul părinte

capadocian ne mai învaţă că proprieteţile personale ale celor Trei Personane

sunt : Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt este

Purcezător, tot din veci din Tatăl. Din această perspectivă ousia şi ipostasis sunt

diferite precum “se deosebeşte generalul de particular“. Cee ce deosebeşte

generalul de particular în Sfânta Treime sunt Ipostasele care au următoarele

atribute: Tatălui îi este caracteristic atributul paternităţii; Fiului îi este specifică

înfierea, iar Sfântul Duh are ca şi specific atributul de sfinţire. Aşadar în gândirea

vasiliană Fiinţa şi Persoana se deosebesc atât de mult una de alta precum se

deosebeşte generalul de particular.

Însă credinţa într-un singur Dumnezeu trebuie pastrată mărturisind

credinţa în trei ipostasuri, transminţând ( învăţătura) despre Tatăl, Fiul şi Duhul

Sfânt, Domnul nu s-a folosit de numere. El n-a zis: (să botezaţi) în primul rând

(în numele Tatălui), în al doilea rând (în numele Fiului) şi în al treilea rând (în

numele Sfântului Duh), nici în numele a unul, doi sau trei (Dumnzei), ci ne-a

făcut credinţa care duce la mântuire folosindu-se de numele sfinte. Pentru că

credinţa este cea care ne mântuieşte, iar numărul a fost ca concept, ca semn care

ne face cunoscută totalitatea persoanelor.59

58 Mircea Florin Cricovean, Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Emia, Deva, 2004, p. 88.

59 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în PSB, vol XII, traducere , introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1988, p.59.

20

a. Conceptul de ousia

Am arătat că noi oamneii nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa sa,

ci doar din lucrările sale, ad extra. Aetius, dascălul lui eunomie afrma că după

natură Tatăl este diferit de Fiul, atribuind primului expresia „Ex On” adică de la

care, iar celui din urmă, Fiului „ Di On” adică prin care, iar Sfântului Duh „En

O”, în care. Sfântul Vasile considera că aceste expresii duc la deosebirea naturii

Persoanelor Divine, Fiul fiind socotit doar un instrument de care Tatal se

foloseşte. Iată cuvintele sfântului Părinte : „Fiul este deosebit de tatăl după fire,

pentru că instrumentul se deosebeşte de meşter iar Duhul se deosebeşte de Tatăl

şi Fiul pentru că locul şi timpul se deosebesc fiinţial de instrumente şi de cei ce le

mânuiesc”60. Împotriva lui Eunomie care susţinea că ar cunoaşte natura divină,

Sfântul Vasile îi va demonstra că fiinţa nu este identică cu nenaşterea: „Nu există

un atribut care să fie în stare să vestească şi să cuprindă toată fiinţa lui

Dumnezeu.61 Arhiepiscopul capadocian afirma în lucrarea Contra lui Eunomie că

cele Trei Tersoane sunt caracterizate prin aceleaşi lucrări, ele nelucrând niciodată

diferit una faţă de celalată. Din unitatea de acţiune trebuie să deducem o unitate

de natură. Noi oamenii nu vom putea înţelege în ce constă natura divină.

Această taină rămâne o taină a Divinităţii. „Natura divină sub toate numirile câte

s-ar putea imagina, nu poate fi exprimată, în esenţa ei, aşa cum ar vrea-o

învăţătura noastră.”62 Sfântul Vasile este, aşadar, un apărător al

consubstanţialităţii (homousios) Persoanelor Divine, afirmând cu multă credinţă

şi convingere că Fiinţa Divină este una şi aceeaşi pentru toate Persoanele Divine.

60 Pr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomiu”, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, op.cit., p. 84.

61 Sfântul Vasile cel Mare, Adversus Eunomium, cartea I, P.G: 29, 553, apud Pr. Dr. Mircea-Florin Cricovan, op. cit. p.92.

62 Ibidem, p. 91.

21

b. Raportul dintre Ousia şi Ipostas

Sfântul Vasle cel Mare în scrierile sus amintite a evidenţiat că între ousia

şi ipostas nu există sinonimie ci antinomie. El spune că „ousia este fondul naturii

comune mai multor indivizi de aceeaşi specie, iar ipostasul este individul

subzistent concret”63 Dar, acest lucru nu este valabil când se referă la Dumnezeu,

dar nici la oameni. Fiinţa este esenţa, adică elementul comun, pe când ipostasul

reprezintă elementul propriu care diferenţiază persoanele între ele. Aşadar, Fiul

este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, dar fără a fi din aceeaşi ispostasă pentru că cele

Trei Perosane Treimice, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au ipostase proprii. Acest

adevăr a fost exprimat şi în rugăciunile de la liturghia alcătuită de el: „ ... iar

când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău, prin care veacurile

le-ai făcut. Care fiind strălucirea slavei tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând

toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui

Dumneuzeu Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat şi

cu oamenii a vieţuit.” 64 Deci Sfântul Capadocian înalţă despre particularitatea

ipostaselor fără a pivi în unitatea de esenţă nereuşind astfel să înfrângă deopotrivă

cele două mari erezii care au tulburat viaţa Bisericii din timpul său. Împotriva

arienilor Sfântul Vasile va apăra unitatea naturii divine, iar împotriva

sabelienilor, trinitatea ipostasurilor. După cum am văzut termenul de ipostas a

fost folosit de sfântul părinte şi cu timpul a fost asimilat sinonimului de persoană.

Aşadar, Sfântul Vasile ne învaţă că în Sfânta Treime sunt Trei Persoane, dar,

deşi împărţită astfel, Ea nu este divizată în natura ei. Prin această lămurile foarte

importantă Arhiepiscopul capadocian va face un mare serviciu părinţilor de la

Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, care s-au ocupat de problema hristologică,

statornicind formual dogmatică prin care se recunoştea şi se mărturisea că Iisus

Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.65

63 Ibidem, p.92.64 Liturghier, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2008, p. 234.65 Pr. Prof. D. Stăniloae, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime…, p. 72.

22

c. Pnevmatologia la Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile va continua să lupte împotriva celor care socoteau Duhul Sfânt

creatură continuând astfel linia ortodoxă a Sfântului Atanasie cel Mare care în

scrisorile sale către Serapion va apăra Dumnezeirea Duhului Sfânt66.

Lucrarea de căpătâi pe care Sfântul Vasile o consacră apărării celei de-a treia

persoană treimică este tratatul Despre Duhul Sfânt67, aceasta temă va fi abordată

de Sfântul Părinte şi în alte lucrări: Contra lui Eunomie, cartea a treia intitulată

Despre Sfântul Duh; epistola Despre credinţa în Duhul, scrisă la cererea unei

comunităţi monahale; epistola Către presbiterienii din Tars scrisă în primii ani ai

episcopatului său68. În toate aceste lucrărî Sfântul Vasile arată că Sfântul Duh nu

este o creatură ci este Dumnezeu adevărat. El se bazează pe argumente

scripturistice de netăgăduit precum şi pe învăţătura stabilită la sinoadele

ecumenice anterioare, deci pe tradiţia ortodoxă69 fapt care ne arată că Sfântul

Vasile nu este un inovator în credinţă ci un păstrător al moştenirii primite de la

Sfinţii Părinţi. Tratatul despre Duhul Sfânt a fost scris la rugămintea ucenicului şi

pritenului său Amfilohie. Scrierea a fost terminată în anul 375 şi are treizeici de

capitole, în care autorul răspunde într-un fel la acuzele ce se aduc în legătură cu

formulele doxologice folosite de Sfântul Vasile. Pnevmatomahii considerau că

prin acestea Sfântul Vasile aduce înovaţii în credinţă. De fapt era vorba de

formula doxologică „Slavă Tatălui cu Fiului şi cu Duhul Sfânt”70. Această

formulă, afirmă teologul rus Boris Bobrinskoy că este identică cu prima formulă

tradiţională Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi este capabilă a arăta

egalitatea de cinstire a Ipostaselor divine şi a identităţii de natură; prima formulă

66 Mircea Florin Cricovean, op. cit. p. 10767 Pr. Ioan Chirvasie, Învătătura despre Sfântul duh la Sfântul Vasile cel Mare, în Studii Teologice nr. 7-

8 / 1958, p. 475. 68 Ibidem.69 Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Aspectul Pnevmatic al eclesiologiei şi importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile

cel Mare, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979, p. 91.70 Pr. Prof. Constantin Corniţescu, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Duhul Sfânt, Ortodoxia,

anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979, p. 111.

23

arată ceea ce este în noi iar cealaltă arată comuniunea şi cinstirea Sa împreună cu

Dumnezeu71.

În partea a treia a scrierii sus amintite, Sfântul părinte vrea să demonstreze

divinitatea Sfântului Duh şi egalitatea cu celelalte două persoane treimice. Este

interesant că Sfântul Vasile nu-i atribuie Sfântului Duh niciodată apelativul de

Dumnezeu. Asta nu înseamnă că se îndoieşte de acest adevăr, dar nu o face din

motive de iconomie pentru a nu supăra pe adversar şi a-i determina să respingă

orice dialog. Îm acelaşi timp cu o logică inegalabilă îi lasă pe adversarii Duhului

Sfânt să deducă şi să mărturisească deplina dumnezeire a celei de a treia persoane

a Sfintei Treimi72.

Aşadar contribuţia Sfântului Vasile la formularea dogmei despre Sfântul Duh

constă în stabilirea unei comuniuni nedespărţite între Duhul şi celelate persoane

Treimice, o uniune veşnică datorită comunităţii substanţei. Duhul Sfânt este deci

unul din Ipostasurile Sfintei Treimi, fiecare fiind inic, Unul câte Unul. De aceea

putem să mărturisim particularitatea Persoanelor fărăa afecta unitatea substanţei

deoarece nu sunt trei Ipostasuri, principii, ci un singur principiu căci trebuie

păstrat specificul fiecărei Persoane. Este, aşadar o singură substanţă şi trei

Ipostasuri. Acest lucru se relevă în modul cel mai concret în lucrarea

Dumnezeuirii faţă de lume căci Tatăl a creat-o, Fiul a mântuit-o, iar Duhul Sfânt

o sfinţeşte. Dar lucrarea Duhului Sfânt nu este niciodata separată ce a celorlalte

Două Persoane ale Sfintei Treimi.73

* * *

Sfântul Vasile a păstorit şi a activat într-o perioadă dificilă a istoriei

Bisericii, în sec al IV-lea, înfruntând persoane, evenimente şi probleme de o

delicată complexitate, care au tulburat foarte mult viaţa Bisericii lui Hristos cea

una şi nedespărţită. Credinţa sa profundă, care a făcut din teologie ştiinţa

71 Pr.Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2005, p.218.72 Ibidem, p. 11273 Pr. Ioan Chirvasie, op. cit, p 478.

24

mântuirii şi a vieţii veşnice, echilibrul, răbdarea şi tactul său au soluţionat

favorabil multe din dificultăţile întâmpinate şi au continuat să facă din Biserică o

lume plină de har divin şi de prospeţime duhovnicească, care iată durează de

peste două milenii. Formulele sale teologice au lămurit şi luminat viaţa Bisericii.

Sfântul Vasile capătă un relief deosebit prin activitatea sa misionară, apărând

Ortodoxia faţă de eretici, gândind credinţa şi să o exprime în formule care au

rămas normative pentru Biserică. Gândirea teologică a sfântului părinte

capadocian nu este sistematică deoarce nu şi-a scris operele sale dogmatice după

un plan prestabilit, ci determinat de raţiuni misionare şi apologetice. În tema

studiată am observat acurateţea gândirii luminate de credinţă a sfântului

capadocian prin care a reuşit să desluşească pe înţelesul tuturor dogma Sfintei

Treimi. Combătând ereticii vremii dumenzeiescul Vasile afirmă că noi cunoaştem

pe Dumnezeu din energiile şi lucrările Sale, dar nu ne putem apropia de Însăşi

fiinţa Lui.

În domeniul triadologiei Sfântul Vasile s-a pronunţat clar potrivit liniei

ortodoxe a Bisericii. Deopotrivă el a adus contribuţii mari la înţelegerea

raportului dintre ousia şi ipostasis. Termenul de ipostasis a avut în antichitate mai

multe sensuri de la substanţă până la realitate individuală, ca în secolul IV să

primească şi înţelesul de persoană. Sfântul Vasile a observat foarte atent “triada

atotstăpânitoare a lui Plotin sau expresia „prima ousie” a lui Aristotel. Luminat

de Duhul Sfânt el a conceput deofiinţimea treimică în sens de unitate numerică şi

de egalitate ontologică. Formula consacrată de Teologia Sistematică „O singură

fiinţă în trei Ipostasui” aparţie aşadar Sfântului Vasiel cel Mare. Cât priveşte

Pnevmatologia Sfântului Vasile este cea mai originară şi mai adâncă din toată

patrisica Ortodoxă. Sfântul Duh îndumnezeieşte pe creştini, El este izvorul

sfinţeniei, prin El ne întoarcem la frumuseţea cea dintâi.

Prezenta temă mi-a confirmat pe deplin că Sfântul Vasile este într-adevăr

mare. Este mare prin strădaniile sale pentru propovăduirea şi apărarea dreptei

credinţe: este mare prin Teologia profundă trăită şi simţită în viaţa liturgică a

25

Bisericii. Sfântul Vasile a transformat Teologia în ştiinţa despre mântuirea

sufletului şi dobândirea vieţii veşnice.

Cuvintele noastre de ar fi rostite în cele mai rostite şi slefuite în cel mai

măiestrit grai 74nu ar putea reda în întregime uriaşa personalitate a Sfântului

Vasile. De aceea, în încheiere apelăm la cuvintele unui alt mare teolog

capadocian Sfântul Grigorie Teologul, care afirma despre sfântul Vasile:

„frumuseţea lui este virtutea, măreţia sa este teologia, mersul său este mişcarea

neîncetată care duce până la Dumnezeu, prin ascensiuni, puterea lui este

semănarea şi răspândirea Cuvântului.”

B i b l i o g r a f i e:

74 Sf. Grigorie Teologul „Necrolog în cinstea Marelui Vasile, episcop al Cezareei Capadociei, apud Pr. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Vasile cel mare, profil istoric şi spiritual, în vol. Studia Basiliana, op. cit. p. 40.

26

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995 ;

2. Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005;

3. Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993;

4. Liturghier, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2008;

5. Dogmatica Ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, Ed. IBM al

BOR, Bucureşti, 1991;

6. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, Cuvântări, traducere din

limba greacă, note introductive şi comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea,

Ed. Herald, Bucureşti, 2004;

7. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea I, în colecţia PSB, traducere

după Dumitru Fecioru, Editura IBM BOR, Bucureşti, 1986.

8. Idem, Scrieri, partea a II-a, Asceticele , colecţia Părinţi şi scriitori

Bisericeşti, vol. XVIII, traducere , introducere, note şi indici de Prof.

Iorgu D Ivan, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1989.

9. Idem, Scrieri, partea a III-a, Despre Duhul Sfânt Epistole, în

colecţia PSB, vol. XII, traducere , introducere, note şi indici de Pr. Prof.

Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. IBM al

BOR, Bucureşti, 1988.

L u c r ă r i, s t u d i i:

10.† Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iisus Hristos – Chipul

Dumnezeului Celui nevăzut arătat în Duhul Sfânt, în «Teologie şi Viaţă»,

LXXVII, (2001);

11.† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumuseţea iubirii

faţă de Sfânta Treime, în vol. Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iaşi,

2007;

12.Andruţos, Hr., Simbolica, traducere de profesor Iustin Moisescu, Ed.

Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955;

27

13. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Preasfintei Treimi, Ed. IBM al

BOR, Bucureşti, 2005;

14. Bria Asist. Diac. Ion, Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în

Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 1-2;

15. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice,

XLIII (1991), nr. 3;

16. Idem, Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, 1991, nr. 3;

17. Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Aspectul Pnevmatic al eclesiologiei şi

importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile cel Mare, în Ortodoxia, anul

XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979;

18. Chirvasie, Pr. Ioan, Învăţătura despre Sfântul duh la Sfântul Vasile cel

Mare, în Studii Teologice nr. 7-8 / 1958;

19. Ciobotea, Dr. Dan-Ilie, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul

tainic şi irezistibil al iubirii treimice, în Ortodoxia, anul XXXIV (1982),

nr. 4;

20. Coman, Pr. Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, profil

istoric şi spiritual, în vol. Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare,

închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009;

21. Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare

despre Duhul Sfânt, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie

1979;

22. Cricovean, Mircea Florin, Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile

cel Mare, Ed. Emia, Deva, 2004;

23. Ică, Diac. Ioan Jr, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al Primelor

Secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008;

24. Manolache, Protos. Dometie – Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei

Treimi, în Ortodoxia, XXXIV (1974), nr. 2;

25. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR,

Bucureşti, 1984;

28

26. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului

de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie în Studii Teologice, nr.

1-2/1961;

27. Idem, Sinodul al-II-lea ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de

ani de la întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr.3;

28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.

I, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1996;

29. Idem, Sinodul II ecumenic şi Simbolul niceo- constantinopolitan în

«Ortodoxia », XXXIII (1981), nr.3;

30. Idem, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Sibiu, 1995;

31. Idem, Fiinţa şi Ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel

Mare, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare,

închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009;

32. Idem, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel

Mare, „Împotriva lui Eunomiu”, în volumul omagial Studia Basiliana,

Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti,

2009;

33. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Ed. Omniscop,

Craiova, 1993;

34. Idem, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel

Mare, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr.1;

35. Vintilescu, Iconom Petre – Cultul şi Ereziile, Piteşti, 1926;

29