2 Benjamin Franklin

Structurile diplomatice americane au apărut înainte de proclamarea independenţei ţării din 4 iulie 1776. Pe data de 29 noiembrie 1775 a fost organizat aşa-numitul Comitet pentru corespondenţa secretă cu liderii politici din străinătate. Primul oficial american cu rang de diplomat, după cum consideră cercetătorul Alexander Dekonde, a fost Bedjamin Franklin, în ale cărui mîini era concentrată toată activitatea acestui comitet. Scopurile şi sarcinile de eliberare, pe care le soluţionaAmerica în timpul Războiului de Independenţă, au adus în prim-planul politicii mondiale diplomaţi de mare calibru. Primul în categoria respectivă, desigur, se înscrie B. Franklin. Atunci, cînd T. Jefferson (de asemenea, un diplomat distins, mai tîrziu secretar de stat şi preşedinte al SUA) l-a înlocuit pe Franklin în funcţia de ambasador la Paris, ministrul francez de externe l-a întrebat: Daca îl înlocuieste pe doctorul Franklin ?, la care Jefferson i-a răspuns ca pe el nu-l poate înlocui nimeni, si ca el est doar succesorul său. Semnarea tratatelor franco-americane a constituit o mare realizare pentru tînăra diplomaţie americană, şi personal pentru Bendjamin Franklin. Acest eveniment a creat premise pentru stabilirea bunelor relaţii cu ambasadorii din mai multe ţări, acreditaţi pe lîngă Curtea Regală de la Paris, contribuind totodată la atragerea opiniei publice eupopene de partea Statelor Unite ale Americii. Necesitatea tratativelor depacede la Paris(1782) cu privire la reglementarea problemei americane a impus Congresul SUA să acorde împuterniciri tuturor celor cinci participanţi:VOL. VII-VIII Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova 7 J.Adam,J.Dzhey, G. Lawrence,B. Franklin şiT.Jefferson. Pe 30 noiembrie 1782, fără implicarea Franţei,Anglia şi Statele Unite aleAmericii au semnat un acord preliminar, al cărui text a fost anterior coordonat de către părţi. Înainte de semnarea acestui document, B. Franklin (SUA), pentru a lăsa impresia de respectare a instrucţiunilor Congresului, l-a informat pe Charles Vergain (Franţa) cu privire la apropiatele evenimente, iar a doua zi, i-a trimis o copie a acordului, acest gest, fiind doar unul de curtuazie. Declaraţia de Independenţă, adoptată de Congres pe 10 iulie 1776, a constituit, în mare parte, o declaraţie de politică externă, fără de care americanilor le venea greu să se bazeze pe ajutorul ţărilor din Europa. Condiţiile pe care politicienii americani contau să primească acest ajutor au fost specificate în “Planul tratatelor”, aprobat de Congres pe 17 septembrie 1776. “Planul tratatelor” reprezenta un model de tratat de prietenie şi comerţ, care nu conţinea propuneri cu privire la încheierea unor alianţe militare. Pentru America, după cum, ulterior, remarca unul dintre autorii “Planului”, a fost important să rămînă neutră în toate războaiele din Europa, şi să nu devină o “jucărie” în mîinile politicienilor din cabinetele europene. Adoptarea „Planului tratatelor” a condus implicit spre adoptarea de către Congres a unei hotărîri de a trimite o misiune diplomatică în Franţa, din care să facă parteBendjamin Franklin, Dean S. şi A. Lee [3]. Scopul misiunii – negocierea şi semnarea unui tratat de prietenie şi comerţ. Franklin, care sebucura deomarepopularitate întrepoliticieniifrancezi, a insistat asupra recunoaşterii oficiale a SUA şi asupra acordării unui ajutor mai consistent din partea Franţei

4 Rel. dipl. Anglo-Americane

Semnarea Tratatului de pace între SUA şi Marea Britanie a avut loc pe data de 3 septembrie 1783 la Paris în apartamentul lui Mr. Hartley. Pe 14 ianuarie 1784 Tratatul a fost ratificat de către Congresul SUA, iar după schimbul instrumentelor de ratificare din 12 mai, el a intrat în vigoare. Tratatul de la Paris, care a fost rezultatul unor negocieri îndelungate şi dificile, a fost încheiat în condiţii destul de favorabile pentru Statele Unite ale Americii.

3 Rel. diplom franco-americane

Pentru SUA, o însemnătate esenţială aveau relaţiile cu Franţa şi Spania, fiind principalii rivali aiAngliei în lupta pentru domeniile coloniale. Deosebit de importantă era poziţia Franţei, care nu a putut ierta britanicilor înfrîngerea sa în războiul “de Şapte ani“, ce i-a lipsit pe francezi de posesiunile lor din America. Vom remarca un fel de paradox al diplomaţiei americane: ea funcţiona (desigur, cu un anumit grad de spontaneitate), pînă la crearea de către Congresul Continental (29 noiembrie 1775) a Comitetului pentru corespondenţa secretă. După negocieri îndelungate, în august 1775, ministrul afacerilor externe al Franţei, contele Charles Vergain, l-a trimis în America pe reprezentantul său neoficial Ashor de Bonvulyuar. Schimbul de opinii, care a avut loc, i-a convins pe americani de poziţia binevoitoare a Franţei, precum şi de necesitatea de a dezvolta în continuare relaţii bilaterale avantajoase. Pe 12 martie 1776, contele Vergain, a prezentat regelui un memoriu privitor la treburile interne şi externe ale Americii. El propunea a contribui pe toate căile la aprofundarea conflictului anglo-american, care urma să conducă la slăbirea puterii Angliei şi, în acest sens, Franţa şi Spania ar fi obţinut o pauză considerabilă pentru pregătirea de război. Pentru atingerea obiectivului propus, presupunea Vergain, era necesar a acorda rebelilor americani ajutoare clandestine, în bani şi arme. Guvernele Franţei şi Spaniei, în scopul ajutorării americanilor, au alocat unmilion de livre [2]. În martie 1776, Congresul a hotărît să trimită agentul său diplomatic la Paris. Ales în această funcţie, Silas Dean a devenit primul reprezentant diplomatic american în străinătate, care reuşeşte, prin intermediul unui birou de afaceri fictiv, să furnizeze regulat armament către America. Declaraţia de Independenţă, adoptată de Congres pe 10 iulie 1776, a constituit, în mare parte, o declaraţie de politică externă, fără de care americanilor le venea greu să se bazeze pe ajutorul ţărilor din Europa. Condiţiile pe care politicienii americani contau să primească acest ajutor au fost specificate în “Planul tratatelor”, aprobat de Congres pe 17 septembrie 1776. “Planul tratatelor” reprezenta un model de tratat de prietenie şi comerţ, care nu conţinea propuneri cu privire la încheierea unor alianţe militare. Pentru America, după cum, ulterior, remarca unul dintre autorii “Planului”, a fost important să rămînă neutră în toate războaiele din Europa, şi să nu devină o “jucărie” în mîinile politicienilor din cabinetele europene. Adoptarea „Planului tratatelor” a condus implicit spre adoptarea de către Congres a unei hotărîri de a trimite o misiune diplomatică în Franţa, din care să facă parteBendjamin Franklin, Dean S. şi A. Lee [3]. Scopul misiunii – negocierea şi semnarea unui tratat de prietenie şi comerţ. Franklin, care sebucura deomarepopularitate întrepoliticieniifrancezi, a insistat asupra recunoaşterii oficiale a SUA şi asupra acordării unui ajutor mai consistent din partea Franţei. Între timp, ministrul francez al afacerilor externe a prezentat consiliului regal o notă, în care se propunea să fie recunoscute Statele Unite aleAmericii, să se facă o alianţă cu această ţară, apoi, împreună cu Spania să declare războiAngliei. Moţiunea a fost adoptată în unanimitate. Relaţiile franco-britanice s-au deteriorat şi mai mult, conflictul limitîndu-se însă, doar la schimbul energic de note diplomatice.