2-1-3_iliescu

8/7/2019 2-1-3_iliescu

http://slidepdf.com/reader/full/2-1-3iliescu 1/86

DOCTRINE POLITICE COMPARATE

– suport de curs pentru Masterat –

ediţia 2006-2007

Prof. Dr. Adrian-Paul Iliescu

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Filosofie

8/7/2019 2-1-3_iliescu


8/7/2019 2-1-3_iliescu


3

1. VALORI POLITICE CONTEMPORANE

Disputele dintre doctrinele politice contemporane încep chiar de la modul în care sunt

percepute principalele valori politice relevante pentru viaţa oamenilor şi pentru dezvoltarea

societăţii.

Libertatea

8/7/2019 2-1-3_iliescu


4

Conceptul de libertate este înţeles şi teoretizat în feluri foarte diferite, de către diversele

doctrine poltiice moderne.

Pe de o parte, se poate spune că a fi liber înseamnă a nu fi supus unor constrîngeri din

partea altor oameni, a instituţiilor etc. (libertate negativă ). În acest caz, libertatea

înseamnă absenţa constrîngerilor (arbitrare) sau a interdicţiilor (nelegitime) provenite

de la alţi oameni sau alte instituţii. Pe de altă parte, se poate spune că a fi liber

înseamnă a putea acţiona autonom pentru realizarea propriilor scopuri, pentru a te

dezvolta sau afirma (libertate pozitivă ). În acest al doilea caz, libertatea apare ca o

capacitate, ca o putere constructivă sau ca o posibilitate concretă de a face ceva, f ăr ă a

depinde de hotărîrile altora. T. H. Green spune, spre exemplu, că „idealul adevăratei

libertăţi este puterea maximă, acordată în mod egal tuturor membrilor societăţii umane,

pentru a se realiza cît mai bine”.

Din alt punct de vedere, se poate vorbi de libertate individuală sau colectivă. Oamenii pot

să caute libertatea ca grup (aşa cum se întîmplă cînd un grup etnic luptă pentru eliberarea

de sub dominaţia altui grup, sau o naţiune pentru apărarea independenţei sale) sau ca

persoane private

Liberalismul exaltă importanţa libertăţii. Pentru multe concepţii liberale, «libertatea

este totul»; nici un fel de alte valori sau considerente nu sunt admise, dacă ele presupun o

amendare a libertăţii, căci libertatea este considerată condiţia necesar ă pentru a profita de

orice alte valori sau aranjamente sociale. Libertatea are prioritate absolută, deci, faţă de orice

alte opţiuni umane.

Cu toate acestea, au existat şi gînditori liberali care admiteau că pot exista situaţii încare priorităţile umane pot fi diferite:

„Este adevărat că a oferi unor oameni în zdrenţe, analfabeţi, nehr ăniţi sau slăbiţi de

boală drepturi politice sau garanţii împotriva ingerinţei statului în viaţa lor privată

înseamnă a-ţi bate joc de ei. Înainte de a înţelege semnificaţia unei sporiri a

propriei libertăţi şi de a se bucura de folosirea ei aceşti oameni au nevoie de

îngrijiri medicale şi de educaţie. Ce este libertatea pentru cei care nu pot face uz deea? Ce valorează ea f ăr ă acele condiţii indispensabile uzului ei? Trebuie început cu

8/7/2019 2-1-3_iliescu


5

începutul /.../ libertatea individuală nu este o necesitate primar ă pentru orice om”

(Isaiah Berlin)

ideea lui Berlin nu pledează, de fapt, în favoarea concluziei că există două categorii de

oameni (cei pentru care libertatea este o necesitate primă şi cei pentru care ea nu este o

necesitate primă), ci mai curând evidenţiază faptul că importanţa libertăţii în ansamblul

valorilor unei persoane depinde în mod decisiv de situaţia acesteia, care poate face ca

una sau alta dintre valori (libertatea sau securitatea, autonomia sau solidaritatea) să

primeze; cu alte cuvinte, locul ocupat de libertate în scara de valori a cuiva este relativ

la particularităţile situaţiei respective

În ciuda unor recunoaşteri de acest tip a relativităţii libertăţii, de regulă liberalismul refuză

să discute despre necesitatea şi posibilitatea de a pune libertatea pe planul al doilea, despre

prioritatea altor valori. El priveşte libertatea drept condiţia sine qua non, de care depinde

orice altă valoare sau realizare omenească.

Liberalismul apreciază constrîngerilor exercitate de alţi oameni (deci lipsa de libertate

negativă) drept cel mai grav obstacol în calea succesului unei persoane. A nu fi supus

constrîngerilor altora apare drept cel mai important lucru în viaţa unui om. Aşadar,

liberalismul optează în primul rînd (şi, de obicei, exclusiv) pentru ideea de libertate

negativă

Pentru liberali, «libertatea» înseamnă independenţă individuală, independenţă faţă de alţi

oameni, faţă de instituţii sau stat, înseamnă a avea un spaţiu de acţiune propriu, în care nu

depinzi de nimeni şi deci în care nu poţi fi constrîns. Pentru asigurarea libertăţii,

liberalismul consider ă că trebuie respectate principii fundamentale de tipul celor schiţate

de J.S.Mill:

„De îndată ce o parte din conduita cuiva prejudiciază interesele altora, societatea are

autoritatea de a se pronunţa asupra ei, r ămînînd să se discute dacă prin intervenţia

societăţii va fi sau nu promovat binele general. O asemenea discuţie nu-şi are însă

locul atunci cînd conduita unei persoane nu afectează interesele nici unei alte

persoane, ci doar pe ale ei sau nu le afectează cu necesitate, dacă persoanele în cauză

nu o doresc (presupunînd că este vorba de persoane mature, avînd nivelul intelectual

8/7/2019 2-1-3_iliescu


6

obişnuit). În toate cazurile de acest fel, trebuie să existe o deplină libertate, juridică

şi socială, de a acţiona şi de a suporta consecinţele” (Mill)

Formularea sintetică a acestui principiu - cel mai important dintre toate cele pe care se

bazează liberalismul - este următoarea: «fiecare individ are deplina libertate de a face

tot ceea ce doreşte, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalţi». Aplicarea sa

conduce la o maximizare a libertăţii individuale, în limitele, însă, în care nu sînt

vătămate interesele altora; de aici şi numele de «principiu al maximei libertăţi

compatibile cu libertatea celorlalţi» sau «principiu al maximei libertăţi egale».

Principiul maximei libert ăţ i egale compatibile cu libertatea celorlal ţ i şi al minimiz ă rii

intervenţ iei publice în sfera individual presupune astfel că «fiecare individ trebuie să

posede deplina libertate de a face tot ceea ce doreşte, în măsura în care el nu dăunează

cu nimic celorlalţi» şi că «societatea şi statul au dreptul de a interveni în sfera

individuală doar atunci cînd acţiunile cuiva lezează interesele legitime (drepturile) altor

oameni». Aceste principii ar aduce, crede Mill, maxim de beneficii societăţii:

„Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu, în

felul tău propriu, atîta timp cît nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau să-i

împiedici să şi-l dobîndească. Fiecare este adevăratul paznic al propriei sănătăţi,

fie ea trupească, mintală sau sufletească. Omenirea are mai mult de cîştigat lăsînd

pe fiecare să tr ăiască aşa cum crede el că e mai bine decît silind pe fiecare să

tr ăiască aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi bine” (Mill).

Liberalismul încearcă să distingă între cazurile în care o părere sau o conduită cade în sfera de

libertate individuală justificată, şi cazurile în care părerea sau conduita cuiva lezează sau

ameninţă să lezeze pe alţii (intrînd deci în sfera de intervenţie legitimă a societăţii):

„Am vorbit pînă aici de motivele care fac imperios necesar ă libertatea fiinţei umane

de a-şi forma opinii şi de a le exprima f ăr ă nici o rezervă, precum şi de urmările

păgubitoare [...] atunci cînd această libertate nu este acordată [...] Nimeni nu

pretinde că acţiunile ar trebui să fie la fel de neîngr ădite ca şi opiniile. Dimpotrivă,

chiar şi opiniile îşi pierd imunitatea atunci cînd împrejur ările în care sunt exprimate

sunt de aşa natur ă încît fac din exprimarea lor o instigare efectivă la comiterea unor fapte reprobabile. Opinia că negustorii de grîne sunt cei care îi înfometează pe săraci

8/7/2019 2-1-3_iliescu


7

sau că proprietatea privată este un furt se cuvine să nu fie stingherită atunci cînd

circulă doar prinpresă, însă ea poate atrage după sine, pe drept cuvînt, o pedeapsă

atunci cînd este exprimată oral în faţa unei mulţimi întărîtate adunate în jurul casei

unui negustor de grîne sau cînd ea este înscrisă pe o pancartă agitată în văzul

aceleiaşi mulţimi.” (Mill Despre libertate, p. 73).

în schimb, conservatorismul are o atitudine critică faţă de cultul libert ăţ ii.

Conservatorii nu sunt adversari ai libertăţii, dar ei resping absolutizarea acesteia,

transformarea ei într-o calitate magică , transformare ce face să se escamoteze faptul că

oamenii nu aspir ă doar la libertate. Edmund Burke, fondatorul conservatorismului

teoretic, sublinia că libertatea nu trebuie privită în izolare, ca şi cum ar fi singurul lucru

necesar individului, ci în legătura ei cu alte lucruri importante, chiar vitale, pe plan

social: buna guvernare, for ţa publică necesar ă asigur ării securităţii cetăţeanului, pacea

şi ordinea publică, siguranţa proprietăţii, bunele moravuri etc. „Toate acestea sunt şi ele

(în felul lor) lucruri bune; iar f ăr ă ele libertatea nu este, atît timp cît durează, o

binefacere şi nici nu are şanse să se menţină mult timp. Efectul libertăţii asupra

indivizilor este că ei pot face ce le place: trebuie însă să vedem ce le va place să facă,

înainte de a risca felicitări ce s-ar putea repede transforma în plîngeri” (E. Burke). Cu

alte cuvinte, Burke atrage atenţia că libertatea trebuie judecată după efectele la care

conduce, după rezultatele sociale pe care le produce. Se înţelege, deci, că libertatea

poate fi folosită de oameni bine sau r ău, constructiv sau distructiv, iar atitudinea

noastr ă faţă de libertate trebuie să fie dictată tocmai de aceste variante conturate prin

intermediul consecinţelor la care se ajunge. Unii gînditori cu înclinaţii conservatoare au

dedus, plecînd de aici, că despre libertate în sine nu se poate afirma nimic, ea nefiind

(luată ca atare) nici ceva bun nici ceva r ău. Libertatea poate deveni un lucru pozitiv sau

unul negativ, îndată ce apar consecinţele ei (pozitive sau negative).

“Întrebarea dacă libertatea este un lucru bun sau unul r ău apare ca iraţională, la fel

ca întrebarea dacă focul este ceva bun sau ceva r ău. Ea este atît bună cît şi rea,

conform cu timpul, locul şi împrejur ările” (James Fitzjames Stephen, Liberty,

Equality, Fraternity, Elder & Co., 1874, p. 53).

Intenţia unor astfel de observaţii nu este aceea de a nega libertatea, ci de a respinge doar «entuziasmul pentru libertate», adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a

8/7/2019 2-1-3_iliescu


8

oricărei «eliber ări», indiferent de consecinţele ei. În locul acestei atitudini,

conservatorismul propune o abordare pragmatică a chestiunii libertăţii (judecate prin

prisma efectelor ei):

„oamenii înzestraţi cu darul folosirii limbajului patetic n-ar trebui să glorifice

cuvîntul libertate aşa cum o fac, ci ar trebui să se întrebe, pe cît posibil, înainte de

a cădea în extaz faţă de orice caz de libertate, cine este acela ce primeşte libertatea

şi ce este el liber să facă, precum şi de ce constrîngeri anume este el eliberat?” (J.

F. Stephen, p. 191).

A aborda libertatea în aceşti termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă a cădea în extrema

opusă, şi a glorifica (în locul libertăţii) autoritatea sau constrîngerea. Se subliniază că şi în

raport cu aceste elemente sociale trebuie ridicate aceleaşi întrebări precaute: cei care au

înclinaţii opuse faţă de suporterii libertăţii

„trebuie să-şi pună întrebările opuse înainte de a glorifica actele puterii: cine este

acela care e împuternicit şi ce anume este el împuternicit să facă, precum şi prin ce

mijloace? Sau, dacă cuvintele alese pentru a fi elogiate sunt «ordine» şi «societate»,

ar fi bine să se întrebe ce ordine şi ce fel de societate este aceea la care se refer ă

elogiile?” (J. F. Stephen, idem)

Dincolo de aceste cazuri extreme, conservatorii propun recunoaşterea faptului că o

societate are nevoie atît de ordine cît şi de autoritate, disciplină, supunere, de exercitarea

for ţei şi a constrîngerii. Constrîngerea are şi ea rolul ei în ţesătura fenomenelor sociale;

morala, şi multe dintre schimbările politice progresiste au fost şi sunt rezultatul

constrîngerii, nu al libertăţii. Bunăoar ă, fenomene ca Reforma sau chiar Revoluţiafranceză „au fost impuse de o minoritate redusă numeric prin for ţa aplicată asupra

conduitei unei majorităţi ignorante sau doar par ţial informate şi în cea mai mare parte

indiferente” (J. F. Stephen, idem, p. 21).

Cum societatea are nevoie şi de libertate dar şi de constrîngere, problema supremă a

politicii este tocmai aceea a determinării limitelor autorităţii şi a limitelor libertăţii.

Conservatorii îşi prezintă doctrina ca pe o încercare moderată de împăcare între cele două

cerinţe:

8/7/2019 2-1-3_iliescu


9

„O asemenea doctrină gravitează, prin însăşi natura ei, în jurul unui punct median

sau a unui punct aproape de mijloc. Ea presupune, într-adevăr, că un anumit grad de

libertate este esenţial pentru orice guvernămînt bun; dar ea deduce că această

libertate trebuie împletită cu guvernarea, armonizată cu formele şi regulile ei, şi

subordonată scopului ei” (E. Burke).

Conservatorii nu cred că limitele libertăţii şi autorităţii pot fi stabilite pe baza unor principii

abstracte. Referindu-se la binecunoscutul principiu propus de Mill (vezi capitolul despre

liberalism, 6), Stephen afirma:

„Eu nu cred că starea cunoaşterii noastre este de aşa natur ă încît să ne permită să

enunţăm «un principiu foarte simplu ca fiind întru totul îndreptăţit să guverneze pe

de-a întregul raporturile bazate pe constrîngere şi control». Trebuie să procedăm

într-un mod mult mai precaut, limitîndu-ne la acele remarci pe care ni le sugerează

experienţa cu privire la avantajele şi dezavantajele constrîngerii şi libertăţii” (J. F.

Stephen, op. cit. , p. 53).

Libertatea nu este, în această viziune, lucrul primordial în politică. Nu pentru că ea nu ar fi

importantă, ci pentru că atingerea ei depinde de anumite precondiţii. Stephen susţine

„că puterea precede libertăţii – că libertatea, prin însăşi natura lucrurilor, depinde

de putere; şi că numai sub protecţia unei guvernări puternice, bine organizate şi

inteligente poate exista libertate” (idem, p. 184).

Aşadar, conservatorismul consider ă că, înainte de a se pune problema libertăţii,

trebuie pusă problema autorităţii. Prima preocupare socială este constituirea uneiautorităţi legitime, şi numai după ce această problemă este soluţionată, se poate

pune problema libertăţii. De asemenea, trebuie pusă mai întâi problema

constrângerilor (necesare, legitime) şi abia apoi aceea a libertăţii.

aceste nuanţări şi atitudini critice faţă de libertate nu trebuie să ducă la concluzia greşită că

doctrina conservatoare nu apreciază libertatea; dimpotrivă, conservatorismul este mai

aproape de liberalism, decît de gîndirea de stânga, în aprecierea libert ăţ ii ca fiind maiimportant ă decît egalitatea.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


10

Concepţiile de stânga au exaltat şi ele libertatea, dar de pe alte poziţii, cu alt sens şi în

alte scopuri. Stânga politică priveşte societatea ca fiind asimetric organizată, astfel că anumite

minorităţi (elite economice sau politice) deţin maximum de resurse şi de influenţă, bucurîndu-

se de putere şi libertate de acţiune, în timp ce majoritatea (şi grupurile marginale,

defavorizate), fiind lipsite de resurse şi de influenţă, nu au nici putere, nici libertate autentică.

Stânga refuză să reducă libertatea la libertate negativă, apreciind că «adevărata» libertate este

cea pozitivă: omul cu adevărat liber nu este pur şi simplu cel ale cărui drepturi şi libertăţi

politice sunt respectate, ci cel care are posibilitatea de «a fi propriul său stăpîn», de «a-şi

conduce singur drumul în viaţă», şi, în ultimă instanţă, de a-şi satisface interesele legitime.

Gîndirea modernă de stânga a pledat pentru un tip mai generos de libertate: libertatea pozitivă,

constînd în existenţa condiţiilor necesare pentru atingerea scopurilor individuale, pentru

realizarea umană. T. H. Green afirma în acest sens că

„idealul adevăratei libertăţi este puterea maximă, acordată în mod egal tuturor

membrilor societăţii umane, pentru a se realiza cît mai bine” (apud Berlin, op. cit., p.

217 - vezi şi Norman Barry, op. cit., p. 67).

Dacă a garanta libertatea negativă presupune doar a feri individul de constrîngeri arbitrare

(a elimina din calea sa obstacolele şi restricţiile nejustificate), asigurarea libertăţii pozitive

presupune o intervenţie mult mai amplă a statului sau societăţii în viaţa individuală,

intervenţie menită să pună la dispoziţia fiecărui om „puterea sau capacitatea pozitivă de a

face ceva ce merită f ăcut sau de care merită să te bucuri” (idem, p. 67).

De asemenea, stânga denunţă posibilităţile de manipulare a opiniei publice pe care le au

elitele politice şi economice. Libertatea autentică presupune nu doar dreptul de a alege, cişi capacitatea de a face alegeri nedominate de alţii (mai dotaţi cu resurse, mai puternici,

mai influenţi) precum şi alegeri nemanipulate de alţii.

“Dacă este adevărat că alegerile libere sunt profund deosebite de cele regizate, nu

trebuie totuşi să uităm că alegerile, chiar libere, nu exprimă neapărat «voinţa

poporului». Să presupunem că o marcă de pastă de dinţi este anunţată printr-opublicitate zgomotoasă; în cazul în care majoritatea oamenilor ar cumpăra această

8/7/2019 2-1-3_iliescu


11

pastă, ar fi zadarnic să se afirme că consumatorii au «ales-o» nesiliţi de nimeni.

Tot ce s-ar putea spune în acest caz este că publicitatea a avut un rol hotărîtor în a

convinge milioane de persoane de adevărul reclamei ei. Într-o societate alienată,

oamenii votează într-un mod destul de asemănător cu cel în care îşi cumpăr ă

produsele. Ei îşi pleacă urechea la trîmbiţele propagandei, şi acest zgomot are

asupra lor un efect mai mare decît realitatea faptelor” (Erich Fromm, op. cit., p.

184-185).

Majoritatea gînditorilor liberali condamnă ideea de libertate pozitivă drept nerealistă şi

chiar absurdă: nerealistă, în măsura în care ea pretinde statului o contribuţie excesivă,

imposibil de asigurat practic, la succesul acţiunilor fiecărei persoane; absurdă, în măsura

în care ea confundă lipsa de libertate cu lipsa resurselor. Autori ca Berlin (op. cit., p. 204)

sau Barry (An Introduction..., op. cit., p. 207) sugerează că a te plînge de lipsă de libertate

atunci cînd nu ai capacitatea practică de a realiza ceva (din lipsă de resurse) este identic cu

a te plînge de lipsă de libertate atunci cînd nu ai aripi (ca să zbori), ceea ce pare absurd.

Liberalii radicali insistă că libertatea este o chestiune de cadru legal (a fi liber înseamnă a

avea anumite drepturi şi libertăţi garantate legal), şi nu o chestiune de resurse: cine se

bucur ă de cadrul legal necesar libertăţii este liber , iar dacă nu-şi poate atinge scopurile din

lipsă de resurse, acest lucru este, eventual, regretabil dar pur accidental (din punctul de

vedere al libertăţii). Statul are datoria de a ne garanta libertatea, dar nicidecum pe aceea de

a ne pune la dispoziţie resursele necesare atingerii scopurilor noastre. Mai mult, asigurarea

libertăţii este o chestiune de interes public, pe când găsirea resurselor este o chestiune

absolut privată (fiecare trebuie să şi-o rezolve singur).

Gîndirea de stânga (ce cuprinde nu numai doctrinele social-democrate, socialiste, laburiste

ci şi pe cele ale liberalismului de stânga, extrem de r ăspândit, mai ales în SUA, dar şi în

Europa occidentală: Germania, Marea Britanie etc), în schimb, vede în aceste

raţionamente simple sofisme. Lipsa de resurse este relativă (ea depinde de felul cum sunt

mobilizate şi folosite resursele existente): dacă societatea ar recurge la alte aranjamente

(spre exemplu, la redistribuirea veniturilor în favoarea celor săraci), problema lipsei de

resurse s-ar putea rezolva.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


12

Argumentul «absurdităţii» libertăţii pozitive este sofistic şi deoarece el ascunde

diferenţa dintre o imposibilitate fizică sau naturală şi o imposibilitate care decurge din

natura aranjamentelor sociale existente (menţinute şi apărate de cei interesaţi): este

absurd să se identifice lipsa de aripi (care este naturală) cu lipsa de libertate, dar nu este

deloc absurd să se afirme că lipsa recompensei pentru merit conduce la o lipsă de

libertate (pentru cei merituoşi, dar lipsiţi de resurse, care, drept urmare, nu se pot

realiza).

Insistenţa gîndirii liberale radicale de a identifica libertatea cu libertatea negativă crează

impresia că simpla absenţă a constrîngerilor arbitrare directe face din orice persoană un

om liber. Mulţi critici ai societăţii moderne au argumentat că nu este aşa. Oamenii pot fi

privaţi par ţial de libertate prin constrîngeri indirecte.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


13

Concepţia lui Sen despre libertate

Una dintre cele mai importante teorii contemporane (de stânga) despre libertate

apar ţine lui Amartyia Sen, economist şi laureat al premiului Nobel pentru economie.

Sen respinge ruptura pe care o face liberalismul radical între libertate şi resurse,

subliniind că între cele două există o strânsă legătur ă:

„noi avem în general motive excelente pentru care dorim un venit sau o avuţie mai mare. Şi

asta nu pentru că venitul şi bogăţia sunt cerute numai din dorinţa de a le avea, ci pentru că,

în mod caracteristic, ele reprezintă admirabile mijloace de interes general pentru a avea

mai multă libertate şi a tr ăi tipul de viaţă pe care avem motive să o preţuim. Utilitatea

avuţiei constă în lucrurile pe care ne permite să le facem – libertăţile fundamentale pe care

ne ajută să le obţinem.” (Amartyia Sen Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, 2004,

p. 30)

libertatea nu este pusă în pericol doar de existenţa anumitor constrângeri directe

(interdicţii, abuzuri, violenţe etc) ci şi de absenţa unor oportunităţi:

„Lipsa libertăţii poate apărea fie prin procese inadecvate (cum ar fi încălcarea

drepturilor de vot sau a altor drepturi politice sau civile), fie prin oportunităţi

inadecvate pe care unii oameni le au [. . . ] (inclusiv absenţa unor astfel de oportunităţi

elementare, cum ar fi capacitatea de a evita mortalitatea prematur ă, suferinţa sau

înfometarea involuntar ă)” – op.cit., p. 34

aşadar, săr ăcia acută, dependenţa acută, analfabetismul, şomajul etc. nu trebuie privitedoar ca simple situaţii de lipsă de resurse, de penurie, ci şi ca o privare de capacit ăţ ile

fundamentale ale unei persoane (op.cit., p. 38), ca fenomene de lipsă de libertate

Sen pleacă de la constatarea că fiecare individ are o multitudine de funcţ iuni, de la

cele mai elementare, fixate biologic (a se hr ăni) la cele mai evoluate, constituite

social (a se afirma, a fi recunoscut ca, a participa, a se bucura de respect, a se realiza

etc.) – op.cit., p. 104; însăşi alegerea este o funcţiune importantă: „«alegerea» însine poate fi privită ca o funcţiune valoroasă, şi deţinerea lui x, atunci când nu există

8/7/2019 2-1-3_iliescu


14

nici o altă alternativă, se poate distinge de alegerea lui x, atunci când există

alternative importante. A ţine post nu înseamnă acelaşi lucru cu a fi obligat să te

înfometezi” (op.cit., p. 106)

funcţiunile umane se grupează în capacit ăţ i, care sunt „combinaţii alternative ale

funcţiunilor care pot fi atinse de respectiva persoană” (op.cit., p. 104). Exemplul dat

de Sen pentru a distinge între funcţiuni şi capacităţi este următorul:

„De exemplu, un om bogat care ţine post are aceeaşi realizare a funcţiunii în

ceea ce priveşte mâncatul sau hrana, ca şi o persoană care este for ţată să se

înfometeze, dar prima dintre ele are un «set bazat pe capacităţi» diferite de al

celeilalte (prima poate alege să mănânce bine şi să fie bine hr ănită într-o

manier ă în care cea de-a doua nu poate)” –op.cit., p. 104

[Sen defineşte „setul bazat pe capacităţi” ca „vectori alternativi

de funcţiuni din care o persoană poate alege” – op.cit., p. 105]

se pot formula exemple simple care să ilustreze concepţia lui Sen: o persoană care din

banii luaţi pe perioada de concediu nu poate decât să se întreţină (satisf ăcându-şi

nevoile zilnice de hrană, căldur ă etc) are un set sărac de capacităţi; în schimb, o

persoană care poate din banii de concediu să îşi satisfacă aceste nevoi, dar şi să

călătorească - să facă turism - are un set mai bogat; şi mai bogat este setul de

capacităţi dacă, din banii obţinuţi, persoana poate şi să îşi cumpere obiectele dorite sau

să economisească bani pentru a-şi cumpăra o casă etc; există şi cazuri mai dramatice, în

care persoanele renunţă la tratamente medicale pentru a-şi putea cumpăra hrana zilnică

sau pentru a acoperi cheltuielile de studii ale copiilor etc. Faptul că o persoană cu mai

multe capacităţi (cu un set mai bogat de capacităţi) este mai liber ă se verifică prin aceea

că ea nu trebuie să renunţe la unele din obiectivele sale pentru altele: de exemplu,persoanele cu venituri mici trebuie să renunţe la călătorii pentru a-şi putea face

cheltuielile zilnice; alţii renunţă la cumpărarea unor obiecte necesare pentru a putea

face unele călătorii, sau invers, şamd. Cu cât resursele sunt mai mari, cu atât e nevoie

de mai puţine renunţări, reţineri etc., deci există mai multă libertate.

liberalii radicali vor contesta validitatea acestui argument, susţinând că toţi oamenii

sunt obligaţi să renunţe la unele preferinţe în favoarea altora (nimeni nu poate aveatotul deodată, sunt totdeauna necesare renunţări la ceva pentru altceva, se plătesc

8/7/2019 2-1-3_iliescu


8/7/2019 2-1-3_iliescu


16

adevărat ale noastre ci ne sunt sugerate din afar ă” (Erich Fromm, Texte alese, Ed.

Politică, 1983, p. 302).

Controlul informaţiei şi al mass-mediei moderne face bunăoar ă posibil manipularea pe

scar ă largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte şi accentuarea altora, prin

prezentarea selectivă şi tendenţioasă a informaţiei, prin şocuri emoţionale (imagini

şocante) folosite cu abilitate pentru a stîrni anumite resentimente etc. (vezi şi Fromm, op.

cit., p. 184-185, 456-457). Mulţi observatori consider ă că pericolul manipul ă rii (posibile

odată cu dezvoltarea spectaculoasă a telecomunicaţiilor dar şi cu concentrarea controlului

asupra informaţiei la nivelul unor mari trusturi mass-media) este unul dintre cele mai

grave fenomene ale lumii contemporane. Ca atare, problema libertăţii nu este rezolvată şi

închisă, prin simpla garantare a libertăţii negative: asigurarea condiţiilor-cadru pentru

manifestarea liber ă a personalităţii r ămîne o mare sarcină a oricărei societăţi.

Egalitatea

Asupra unora dintre chestiunile privind egalitatea dintre oameni, diversele concepţii modernecad relativ uşor de acord.

În lumea modernă, majoritatea teoriilor laice aprobă f ăr ă rezerve ideea egalităţii

juridice (în faţa legii), care spune că toţi oamenii trebuie trataţi egal de lege şi de

justiţie: nu trebuie să existe nimeni şi nimic «deasupra legii» (exceptat de la respectarea

legii) şi nici nu trebuie să fie nimeni tratat mai prost decît alţii în această privinţă. De

asemenea, se cade de acord asupra egalităţii politice (drept egal la vot, conform ecuaţiei

«un om-un vot», drept egal la libera exprimare a opiniilor politice, la participare

politică, şi, în general, în sfera majorităţii drepturilor omului) – cu excepţia unor viziuni

fundamentaliste, fondate mai ales pe un tip de intoleranţă religioasă. Asupra egalităţii

civile (cetăţeneşti), adică a egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, ca şi asupra

celei morale, privind drepturile şi obligaţiile morale egale, se întruneşte de regulă

consensul.

În schimb, în ceea ce priveşte egalitatea economică şi socială, opiniile moderne r ămîn

8/7/2019 2-1-3_iliescu


17

împăr ţite. Dezbaterile în acest sens au fost declanşate de Revoluţia Franceză, după care

gîndirea de stânga a afirmat că «starea oamenilor simpli» (situaţia lor economică şi

socială) nu s-a îmbunătăţit cu nimic, şi deci egalitatea de fapt între cetăţeni nu s-a

realizat; în schimb, gîndirea de dreapta, mai ales cea liberală, a afirmat că egalitatea

economică şi socială nu a fost un ţel al revoluţiei, că ea nu se poate şi nici nu ar trebui

realizată programatic, printr-o politică de stat (vezi în acest sens De Jouvenel, op. cit.,

p. 372-374 şi De Tocqueville, Dreptul la muncă , socialismul şi revoluţ ia, în antologia

Fundamentele gîndirii politice moderne, Polirom, 1999).

În apărarea poziţiei sale, gândirea de stânga s-a bazat pe argumente diverse. Unul dintre

acestea este că egalitatea juridică şi politică r ămîne formal ă şi superficială, dacă nu este

cuplată cu una economică şi socială: dificultăţile economice (săr ăcia, lipsa de resurse,

modul de viaţă propriu celui care trebuie să trudească pentru a-şi cîştiga minimul

necesar traiului) şi cele sociale (poziţia inferioar ă, dependentă sau marginală) anulează

valoarea celorlalte forme de egalitate – din poziţia sa defavorizată şi adesea mizer ă,

omul simplu nu poate beneficia de avantajele vieţii civilizate (cultur ă, satisfacţie

existenţială, reuşită personală), şi adesea nici de egalitatea juridică sau politică anunţată

formal (căci a beneficia de acestea presupune resurse de timp, bani şi informaţie, pe

care acesta nu le posedă: avocaţii trebuie plătiţi, acţiunile judecătoreşti necesită plata

unor taxe, informaţia strict necesar ă participării politice costă etc.). Chiar dacă

exercitarea drepturilor de care beneficiază acesta (în virtutea egalităţii juridice şi

politice) este ca atare gratuită, exercitarea presupune nişte costuri de oportunitate

(beneficii la care renunţă pentru a-şi putea exercita aceste drepturi, pierderi datorate

lucrurilor la care renunţă pentru a putea să profite de egalităţile respective) pe care

adesea omul sărac nu-şi poate permite să le plătească, în timp ce membrii maifavorizaţi ai comunităţii pot.

Un alt argument pentru egalitate economică este acela că doar inegalităţile bazate pe

merit sunt justificate, în timp ce alte inegalităţi sunt nedrepte. Cu alte cuvinte, gîndirea

de stânga nu repudiază orice inegalitate: ea poate admite venituri propor ţionale cu

meritele sau efortul depus, deci venituri inegale justificabile raţional, nu însă şi

inegalităţi întîmplătoare (provenite din moşteniri sau accidente ale funcţionării pieţeilibere), deci greu de justificat raţional în raport cu individul în cauză.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


18

În sfîr şit, se susţine adesea că este normal şi drept ca toţi oamenii să pornească în viaţă

cu o egalitate a şanselor , ceea ce nu se întîmplă (în viziunea stângii politice) dacă

există mari inegalităţi economice şi sociale. Egalitatea şanselor nu poate rezulta doar

din egalitatea drepturilor juridice şi politice principiale; ea trebuie să aibă şi un

fundament în sfera resurselor economice. Acest lucru a fost implicit recunoscut de

mult, şi de cele mai diverse orientări de gîndire, în domeniul intelectual, odată cu

admiterea necesităţii accesului la educaţie al tuturor oamenilor, indiferent de veniturile

lor (aşa se explică gratuităţile, bursele şi ajutoarele acordate pentru elevi şi studenţi

pretutindeni). Este însă greu de pretins că numai în acest domeniu este necesar ă o

intervenţie publică pentru garantarea egalităţii şanselor; gîndirea de stânga susţine că

un sprijin similar este necesar şi în sfera ocupării for ţei de muncă, a asistenţei medicale

etc. Ce fel de egalitate de şanse poate exista pentru un şomer, un bolnav incapabil de a

îşi plăti tratamentele etc. ?

în lucrarea sa Dezvoltarea ca libertate (citată mai sus, vezi capitolul despre libertate),

Amartyia Sen susţine că problema inegalităţii este mult mai gravă decât ar putea indica

simpla inegalitate de venituri; inegalitatea de venituri conduce la o inegalitate de

capacităţi, iar aceasta periclitează chiar drepturile şi libertăţile umane:

„Problema inegalităţii capătă de fapt dimensiuni mult mai mari pe măsur ă ce

atenţia este schimbată de la inegalitatea veniturilor către inegalitatea

distribuţ iei libert ăţ ilor fundamentale şi a capacit ăţ ilor . Şi acest lucru se

întâmplă în principal datorită posibilităţii unei «cuplări» a inegalităţii

veniturilor, pe de o parte, cu avantajele inegale apărute în momentul convertiriiveniturilor în capacităţi, pe de altă parte. Cea din urmă situaţie are tendinţa de a

intensifica problema inegalităţii reflectată deja prin inegalitatea veniturilor. De

exemplu, o persoană care are un handicap sau care este bolnavă ori bătrână are,

pe de o parte, probleme în câştigarea unui venit decent şi pe de altă parte,

întâmpină dificultăţi majore la convertirea venitului în capacităţi şi într-un trai

mulţumitor. Chiar acei factori care pot face ca o persoană să fie incapabilă să

îşi găsească o slujbă bună şi să câştige un venit bun (cum ar fi diverselehandicapuri) pot dezavantaja respectiva persoană în încercarea ei de a ajunge la

8/7/2019 2-1-3_iliescu


19

o calitate bună a vieţii chiar cu aceeaşi slujbă şi cu acelaşi venit.” (Sen, op.cit.,

p. 159).

Observaţiile lui Sen indică faptul că dezavantajele tind să se acumuleze (să se adune la un

pol, la nivelul unor grupuri sociale defavorizate), după cum şi avantajele tind să se

acumuleze (la alt pol, al persoanelor avantajate – vezi, în acest sens, Michael Walzer The

Spheres of Justice; ideile sale au fost prezentate în cursul de Etică social ă ). Acest fenomen

al acumulării ridică probleme deosebit de dificile pentru viaţa socială. Egalitatea apare, în

această lumină, nu ca expresie a unei tendinţe spre egalitarism pur, cât a uneia de prevenire

şi corectare a fenomenului acumulării.

Adversarii egalitarianismului contraargumentează folosind şi ei o varietate de idei. Se

susţine că societatea pur şi simplu nu deţine resursele necesare asigur ării egalităţii

economice (prin finanţarea specială a celor defavorizaţi), deoarece o politică menită să

realizeze această sarcină ar ajunge repede să fie confruntată cu sarcina imposibilă de a

compensa toate inegalităţile care nu provin direct şi exclusiv din anumite merite

personale (Barry, An Introduction to Modern Political Theory, Macmillan, 1995, p.

193) – or, acest lucru nu s-ar putea realiza, printre altele şi pentru motivul că în

nenumărate cazuri meritul personal şi întîmplarea (şansa nemeritată) se împletesc în

mod inextricabil (Hayek, Constituţ ia libert ăţ ii, Ed. Institutul European, 1998, p. 115-

116). De asemenea, ceea ce contează pentru societate nu este meritul ca atare

(eforturile f ăcute), ci rezultatele obţinute care deseori se datorează şi norocului sau altor

elemente «arbitrare’; ca atare, societatea nu are interesul să r ăsplătească oamenii doar

după merite (indiferent de rezultate – Hayek, idem, p. 119-120).

Un alt argument antiegalitarian este că politica egalitaristă pune statul în situaţia de a

abandona impar ţialitatea şi a se comporta discriminatoriu: ajutînd material unii oameni,

şi prelevînd, în schimb, cote din veniturile altora (ca impozite). Dispare astfel egalitatea

în faţa legii (susţin gînditori ca Hayek – op. cit., p. 109) şi este afectat principiul

supremaţiei dreptului.

În sfîr şit, poate cel mai important argument este acela că egalizarea economică asigurată de stat distruge libertatea. Pentru ca statul să poată redistribui în mod eficient

8/7/2019 2-1-3_iliescu


20

resursele, prelevînd de la cei bogaţi pentru a-i ajuta pe săraci, el trebuie înzestrat cu

multă putere de decizie şi execuţie, cu dreptul de a decide cine şi cum trebuie ajutat,

pînă la ce nivel, care sunt excepţiile de la regulă etc. Statul preia astfel funcţia divină de

Judecător absolut, capabil să decidă cea mai dreaptă dar şi cea mai bună (utilă pe plan

social) distribuţie a resurselor unei comunităţi – indivizii sunt transformaţi astfel în

piese de şah pe care statul le aşează acolo unde consider ă potrivit, iar iniţiativa

individuală este blocată (atît de lipsa de perspective, cîştigurile personale urmînd a fi

confiscate şi redistribuite de stat) cît şi de constrîngerile impuse de planul statal

prestabilit de realocare a bogăţiei în scopuri egalitare. Se susţine adesea că marile

performanţe economice şi formarea unei elite economice necesită multă libertate şi

abandonarea oricărui spirit egalitar: numai perspectiva unor cîştiguri maxime (nesupuse

uniformizării) poate motiva suficient întreprinderea economică privată desf ăşurată în

condiţii de risc, inovarea etc.

Ca atare, adversarii egalitarismului pledează pentru o înţelegere minimală a egalităţii

de şanse ca simpl ă absenţă a discrimină rilor (de rasă , sex, religie, vîrst ă ,

naţ ionalitate). Aici, interpretarea lor minimală intr ă în conflict cu ideea apărată de

stânga politică, conform căreia egalitatea de şanse implică o egalizare a posibilit ăţ ilor

practice şi a resurselor . Această dispută este analogă celei privind libertatea pozitivă şi

negativă (vezi) şi, sub diferite forme, ea este destinată să continue deoarece reflectă o

opoziţie adîncă de interese sociale.

o formă radicală de antiegalitarism este avansată de libertarieni ca Robert Nozick: În

sfera asigur ării egalităţii dintre oameni, libertarienii critică abordările obişnuite, în

care apăr ătorii egalităţii pleacă de la observaţii ca:

„într-o anumită ţar ă n% din populaţie deţine mai mult de n% din avuţie, iar ceimai săraci deţin mai puţin; [...] apoi ei încep imediat să discute cum s-ar putea

schimba situaţia. În cadrul concepţiei despre dreptate ca îndreptăţire în ceea ce

priveşte proprietăţile, nu putem decide dacă statul trebuie să facă ceva pentru a

schimba situaţia uitîndu-ne doar la un profil al distribuirii sau la fapte cum sunt

acestea. Problema depinde de felul în care s-a produs distribuirea. [...] Dacă

astfel de fapte distributive ar fi într-adevă r rezultatul unui proces legitim, atunci

ele însele ar fi legitime” (Robert Nozick Anarhie, stat şi utopie, Humanitas,1997, p. 285).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


21

Cu alte cuvinte, inegalităţile nu sunt condamnabile în sine; condamnabile sunt doar

inegalităţile determinate de incorectitudini (ilegalităţi comise în procesul de achiziţie sau

transfer al resurselor).

Analizînd argumentul uzual în favoarea egalităţii, şi anume acela că oamenii au

nevoie de, şi au dreptul la, anumite resurse de bază (un minimum de venit, de

asistenţă medicală etc.), ceea ce ar impune asigurarea acestora (în mod egal) de către

stat, Nozick ridiculizează principiul furnizării de resurse sau servicii pe baza nevoilor

existente, întrebînd: „Un gr ădinar ar trebui oare să-şi aloce serviciile pajiştilor care au

cel mai mult nevoie de el?” (op. cit., p. 287). Aici, libertarianismul pare să şteargă

orice diferenţă între oameni şi obiecte, sugerînd că oamenii nu au drepturi (la

asigurarea nevoilor de bază) după cum nici obiectele nu au asemenea drepturi.

Nozick subliniază, în plus, că asigurarea egalităţii pe baza principiului că oamenii au

dreptul la anumite resurse sau servicii de bază presupune lezarea drepturilor de

proprietate (ale acelor persoane de la care statul prelevă taxe, impozite etc., în

vederea asigur ării acestor resurse sau servicii); or, susţine el, aceasta dovedeşte că

nici un om nu poate pretinde că are dreptul la aceste resurse sau servicii de bază,

deoarece „Nimeni nu are un drept la ceva a cărui înf ăptuire presupune folosirea unor

lucruri şi activităţi la care alţi oameni au drepturi şi îndreptăţiri” (op. cit., p. 291).

În sfîr şit, Nozick susţine că adepţii egalităţii pur şi simplu nu au reuşit niciodată să

furnizeze un argument clar cu privire la pretinsa obligaţie ca societatea „să se

îngrijească de nevoile importante ale tuturor membrilor ei” (op. cit., p. 287)

Nozick respinge şi ideea egalităţii şanselor, în interpretarea dată acesteia deegalitarişti.

„În discuţiile despre egalitatea şanselor este folosit adesea modelul cursei pentru

un premiu. O cursă în care unii ar porni de mai aproape de linia de sosire decît alţii

ar fi nedreaptă [...] Dar viaţa nu este o cursă în care concur ăm toţi pentru un

premiu pe care l-a stabilit cineva; nu există o cursă unitar ă, unde cineva să ar fi

desemnat să judece cine a alergat mai repede” (op. cit., p. 288).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


22

Respingerea modelului «cursei» sau «competiţiei» conduce la respingerea ideii

necesităţii asigur ării egalităţii de şanse, cu atît mai mult cu cît această idee implică de

regulă transfer de valori sau resurse de la posesorul lor legitim (considerat «favorizat» în

cadrul inegalităţii existente) la alte persoane, care nu sunt posesori legitimi (considerate

«defavorizate» de inegalitate), în vederea garantării egalităţii de şanse. Dar, crede

Nozick,

„Nimeni nu are un drept la ceva a cărui înf ăptuire presupune folosirea unor lucruri

şi activităţi la care alţi oameni au drepturi şi îndreptăţiri” (op. cit., p. 291).

Cu alte cuvinte, nimeni nu are dreptul de a i se asigura egalitatea de şanse deoarece o

atare asigurare implică deposedarea altor oameni de ceea ce ei posedă în mod legitim.

În gândirea contemporană, egalitarismul radical are puţini adepţi. Există însă un anumit

consens asupra ideii că exacerbarea inegalităţilor economice nu poate avea consecinţe

pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei societăţi şi mai ales pentru

democraţie).

DREPTATEA SOCIALĂ

Vezi capitolul Etica aranjamentelor sociale fundamentale din cadrul cursului de Etică

economică şi social ă .

SOLIDARITATEA

Liberalismul tinde să trateze scopurile individuale drept reale şi autentice, iar scopurile

comune drept pseudo-scopuri, drept ficţiuni, folosite de autoritarismul etatist pentru

atingerea obiectivelor sale paternaliste sau de-a dreptul totalitare. De aceea,

liberalismul (mai ales în variantele sale radicale) tinde să substituie peste tot bunurile

individuale celor publice, generînd fenomenul numit «privatizarea vieţii sociale».

Dimpotrivă, gîndirea de stânga insistă că scopurile comune există, sunt importante şinu pot fi escamotate. Aceste scopuri comune sunt adevăratul rezultat ce trebuie urmărit

8/7/2019 2-1-3_iliescu


8/7/2019 2-1-3_iliescu


24

de garantare a securităţii, transformînd statul într-un «părinte», deschid calea spre

autoritarism, reduc libertatea şi transformă individul într-o fiinţă dependentă (crează o

«cultur ă a dependenţei»), inaptă de a se descurca singur ă.

SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ

Liberalismul exaltă nevoia umană de libertate. Gîndirea de stânga, deşi participă ea

însăşi la cultul libertăţii, insistă foarte mult şi asupra unei alte priorităţi, profund

diferite: nevoia de securitate economică şi socială. Gînditori liberali importanţi, ca

Hayek, deşi preocupaţi să denunţe „moda [...] de a ridica în slăvi securitatea în dauna

libertăţii”, s-au văzut totuşi ei înşişi siliţi să admită existenţa unei nevoi de securitate.

Recunoscînd această nevoie ca pe un fapt social şi psihologic incontestabil, ei au

subordonat-o însă celei de libertate; astfel, gîndirea liberală a sugerat că securitatea

trebuie asigurată (doar) ca o condiţie a libertăţii:

„nu încape îndoială că unul din ţelurile principale ale politicii publice va trebui să-l

constituie o protecţie faţă de lipsurile grave, precum şi eliminarea unora din

cauzele evitabile ale eforturilor greşit orientate şi a deziluziilor ce le însoţesc. Dacă

aceste str ădanii vrem să aibă succes şi să nu distrugă libertatea individuală, atunci

securitatea trebuie să fie oferită în afara pieţei, iar concurenţa trebuie să se

desf ăşoare f ăr ă piedici. Un anumit grad de securitate este esenţial pentru a putea

menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor sunt dispuşi să suporte riscul

presupus de libertate numai atîta timp cît acest risc nu este prea mare” (F. A.

Hayek, Drumul spre servitute, Humanitas, 1993, p. 153). În schimb, gînditori a căror inspiraţie provine din sfera tradiţiilor politice şi filozofice

conservatoare, şi care se prezintă ca liberali comunitarieni, au prezentat securitatea

socială nu ca auxiliar al libertăţii, ci ca pe o valoare autonomă, r ăspunzînd unei aspiraţii

permanente a omului. Conservatorismul a recunoscut din totdeauna că „cele mai multe

dintre fiinţele umane sunt fiinţe caracterizate de ostilitate faţă de risc” (John Gray,

Endgames, Polity Press, 1997, p. 8). Refuzul riscului este conectat şi cu alte nevoi

umane neglijate de liberalism: nevoia de stabilitate, de apartenenţă (belonging ) şi desolidaritate etc. (idem, p. 48). Dacă atitudinea de respingere a riscului este

8/7/2019 2-1-3_iliescu


25

predominantă, deci nevoia de securitate este o constantă a naturii umane, atunci piaţa

economică liber ă, care amplifică riscurile prin dinamismul ei «revoluţionar», nu mai

poate fi privită ca un simplu fenomen social «firesc» - ea apare ca factor productiv

înnoitor, dar şi ca factor destabilizator, de unde concluzia că „sarcina epocii noastre

este aceea de a reconcilia nevoia umană de securitate cu revoluţia permanentă produsă

de piaţă” (Gray, op. cit., p. 19).

Pe plan concret, asigurarea securităţii sociale presupune ca guvernarea să asigure

impozitarea progresivă (mai puţin dureroasă pentru cei avantajaţi, care nu cheltuiesc

tot ce căştigă, cum se întîmplă cu cei lipsiţi de resurse – Galbraith, Societatea perfect ă ,

p. 34, 63), stimularea dezvolt ă rii economice şi a ocupă rii for ţ ei de muncă (53),

eliminarea obsesiei pentru reducerea deficitului bugetar (50-62), afirmarea intereselor

celor dezavantajaţi (63-64) şi «spargerea» cercului vicios al puterii politice care

generează putere economică şi invers (63).

Exerciţii şi teme de analiză

Comparaţi libertatea negativă cu libertatea pozitivă.

Concepeţi situaţii plauzibile în care libertatea nu este o valoare prioritar ă.

Se poate trasa excat graniţa între conduite ce lezează pe alţii şi conduite ce nu lezează pe alţii?

Cum trebuie definit a leza?

Analizaţi cazul «negustorului de grîne» şi concepeţi exemple similare.

Se poate distinge între manipulare şi convingere? Dacă da, ce efect are distincţia asupra

argumentelor Stângii?

E corectă analogia lui Berlin între a nu avea aripi şi a nu putea realiza ceea ce doreşti în

viaţă ?

Comparaţi argumentele egalitariste cu cele antiegalitariste şi încercaţi să decideţi care anumedin ele au cîştig de cauză.

E corectă analogia lui Nozick între gr ădinar şi stat?

Este viaţa individuală o cursă/competiţie? Oferiţi argumente pro şi contra.

Ce înseamnă solidaritate?

Comparaţi raportul securitate-libertate în perspectivele liberală, conservatoare şi socialistă.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


26

2. STATUL

Analiza comparativă a diverselor concepţii moderne despre stat trebuie să urmărească o serie

de surse sau factori de diferenţiere teoretică a interpretărilor date instituţiilor statale.

Principalii factori de diferenţiere sunt următorii.

[I] idei sau ipoteze despre originea statului.

O idee larg r ăspândită în epoca modernă este că geneza statului ar fi fost legată de un acord

politic şi/sau social originar (acord explicit sau, aşa cum se consider ă mai des, tacit), f ăcutîntre oameni, care ar fi realizat avantajele organizării, ale construcţiei unor instituţii care să

reglementeze viaţa publică (mai ales în vederea asigur ării securităţii vieţii umane şi a

proprietăţii), ale existenţei unor arbitri sau judecători capabili să tranşeze chestiunile

conflictuale, sau ale unor structuri care să se ocupe de bunăstarea cetăţenilor. Alte concepţii

raportează geneza statului la cristalizarea anumitor raporturi de for ţe între grupuri de oameni,

la impunerea dominaţiei unor elite asupra majorităţii sau chiar la impunerea unor grupuri «de

pradă» ca for ţe conducătoare. În sfâr şit, concepţiile tradiţionaliste priveau statul ca pe unprodus al voinţei divine sau al unor factori «naturali» (instincte biologice de viaţă organizată

ierarhic, ale familiilor etc). Ideile despre ce anume ar trebui să facă statul (care este rolul său,

care sunt atribuţiile sale, sfera şi limitele acţiunii sale) depind în foarte mare măsur ă de

adoptarea uneia sau alteia dintre aceste supoziţii despre originea statului. De exemplu,

interpretările care leagă originea statului de un acord privind asigurarea securităţii (în spiritul

ideilor clasice ale lui Hobbes) tind să atribuie instituţiilor acestuia numai sarcini limitate

(desf ăşurarea de activităţi de justiţie, poliţie), în timp ce interpretările care atribuie statului ogeneză legată de nevoia de a asigura condiţiile necesare bunăstării cetăţenilor tind să dea

instituţiilor acestuia sarcini mult mai ample (de furnizare de bunuri şi servicii, de organizare şi

dirijare a activităţilor etc).

Cu toate acestea, este esenţial să se observe că sarcinile actuale ale statului pot fi

foarte diferite de cele «originare», în măsura în care statul contemporan r ăspunde aşteptărilor

şi exigenţelor oamenilor de azi, nu celor din trecut (observaţie f ăcută, în particular, şi de John

Gray).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


27

[II] Idei despre scopul guvernării. Unde statului i se atribuie rolul de a asigura Binele (public

şi/sau individual), în mod firesc i se acordă şi largi prerogative (necesare pentru îndeplinirea

optimă a acestui rol); aceste prerogative pot merge până la cota la care se lasă statului

libertatea de a face orice pentru asigurarea Binelui (cazul unor regimuri revoluţionare, de

diverse culori ideologice, care au atribuit organelor puterii deplina libertate de a restructura

instituţiile şi chiar de a extremina anumite grupuri de oameni considerate periculoase pentru

Binele public: dictatura iacobină din Franţa, din ultimul deceniu al secolului XVIII, sau

«dictatura proletariatului» din statele comuniste, de fapt dictatura conducerii supreme a

partidelor comuniste); în schimb, acolo unde statului i se atribuie doar rolul de a apăra

securitatea persoanei şi a proprietăţii, sau doar rolul de furniza justiţie (rol legislativ şi

judecătoresc). Interpretările sceptice cu privire la asigurarea Binelui (public şi/sau individual)

manifestă mari îndoieli cu privire la însăşi sensul ideii de Bine (se afirmă adesea că, în

virtutea diferenţelor de păreri existente între cetăţeni, pur şi simplu nu s epoate ajunge la o

idee de Bine: expresia r ămâne golaă de sens); ele resping angajarea amplă a instituţiilor de

stat în diverse întreprinderi sociale şi politice presupuse a contribui la bunăstarea oamenilor

sau la Binele public, susţinând că aceste întreprinderi sunt de fapt efectul impunerii unei idei

de Bine (sau de bunăstare) apar ţinând unei minorităţi asupra celorlalţi cetăţeni.

[III] Idei despre natura umană; aici, concepţiile se diferenţiază după cum postulează

individualismul sau, dimpotrivă, natura social ă sau comunitar ă a omului. Unele concepţii

individualiste recunosc şi existenţa elementului comunitar în viaţa oamenilor, în timp ce altele

împing individualismul la extrem, până la a pretinde că nu se poate face nici o comparaţie

între indivizi, deoarece ei au nevoi diferite, preferinţe diferite, fac alegeri diferite, dau valori

(utilităţi) diferite bunurilor etc.; individualismul extrem recurge la această teză pentru a

respinge (ca nonsensuri) conceptele de defavorizare, nedreptate socială, inechitate etc. Dacă preferinţele, nevoile, interesele sunt atât de diverse şi nu pot fi comparate, rezultă că nu pot fi

comparate nici gradele de satisfacere a lor, deci (în cele din urmă) nici starea reală a unui om

cu aceea a altui om. În acest caz, nu s-ar putea spune despre unii că sunt dezavantajaţi iar

despre alţii că sunt avantajaţi, nu s-ar putea vorbi despre inechităţi, inegalităţi, nedreptăţi. Au

existat (deşi astăzi sunt într-un declin pronunţat) şi concepţii colectiviste care negau sau

minimalizau individualitatea umană, tratând nediferenţiat, ca identice, nevoile, utilităţile,

preferinţele. Ele tind să aşeze oamenii pe exact acelaşi plan (de nevoi, interese, preferinţe) şisă-i considere subiecţi docili ai unor mari activităţi statale de satisfacere organizată a nevoilor,

8/7/2019 2-1-3_iliescu


28

de asigurare planificată a bunăstării etc. Întrebarea care apare aici este următoarea: dacă

admitem că oamenii nu sunt identici, că ei nu au exact aceleaşi nevoi, preferinţe, valori etc.,

mai putem vorbi totuşi de nevoi şi preferinţe comune, şi deci de posibilitatea compar ării

situaţiei persoanelor sub aspectul satisfacerii acestora? Sau suntem obligaţi să recurgem la un

individualism extrem, tr ăgând concluzia că situaţiile persoanelor sunt incomparabile şi deci

nimeni nu poate fi calificat (în mod obiectiv) drept avantajat sau dezavantajat?

[III] Idei despre relaţiile interumane (de competiţie, conflict de interese, de cooperare, de

solidaritate). Dacă relaţiile interumane sunt percepute ca eminamente concurenţiale sau

conflictuale, se trage concluzia că nici o persoană nu are alte obligaţii faţă de celelalte

persoane decât cele pe care şi le-a asumat explicit (contractual) – aceasta este interpretarea

spre care tind concepţiile liberale radicale, şi libertarianismul; de aici apare rolul major jucat

de contractualism în gândirea modernă. Dimpotrivă, dacă relaţiile interumane sunt percepute

ca esenţialmente cooperative, se poate trage concluzia că persoanele au anumite datorii

morale unele faţă de altele (de a se ajuta reciproc, de a colabora, de a fi solidare), iar statul

poate fi conceput şi ca instrument al acestor raporturi de ajutor reciproc.

[IV] Idei despre posibilităţile şi aria de performanţe posibile ale actului politic (ce se poate

controla, dirija, prevedea). În măsura în care se consider ă că intervenţia statală poate fi eficace

în diverse domenii (economic, social, cultural etc.), se naşte tendinţa de a atribui acestuia

sarcinile cele mai ample în direcţia rezolvării problemelor persoanelor şi grupurilor.

Dimpotrivă, dacă există scepticism faţă de eficacitatea şi eficienţa intervenţiei statale (faţă de

posibilităţile dirijării centralizate, ale instituţiilor şi birocraţiilor, ale sistemelor ierarhice etc.),

se neagă statului rolul intervenţionist, accentuându-se asupra necesităţii ca persoanele şi

asociaţiile voluntare să abordeze problemele existente (cu convingerea că ele au şanse mai

mari de succes). Astfel, se susţine adesea că birocraţiile sunt ineficiente, costisitoare,conservatoare, şi chiar ostile binelui public (în măsura în care tind să se autonomizeze şi să

funcţioneze spre propriul lor bine, nu pentru rezolvarea problemelor pe care sunt chemate să

le rezolve) – de aici decurge un scepticism generalizat faţă de stat, ca structur ă instituţională

bazată pe birocraţii, scepticism total opus optimismului nelimitat al concepţiilor etatiste (care

tindeau să atribuie statului un rol maxim în rezolvarea tuturor categoriilor de probleme şi în

promovarea celor mai diverse interese umane).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


29

[V] Idei despre natura şi limitele cunoaşterii. În măsura în care se presupune că datele

necesare înţelegerii şi rezolvării problemelor cetăţenilor pot fi colectate şi folosite corect de

instituţii publice (de tipul celor statale), se consider ă că statul poate şi trebuie să se implice în

rezolvarea acestor probleme. Dacă însă informaţiile necesare sunt dispersate, greu (sau mult

prea scump) de colectat în timp util sau sunt pur şi simplu inaccesibile (aşa cum se presupune

azi că stau lucrurile cu mare parte din informaţia economică), apare convingerea că statul nu

trebuie să se implice în rezolvarea problemelor respective deoarece nu are nici o şansă de

reuşită. La polul opus, a existat convingerea că statul are avantajul de a putea colecta în mod

optim şi «ştiinţific» informaţia necesar ă, graţie structurii sale instituţionale, a autorităţii de

care se bucur ă, a resurselor etc. Concepţiile etatiste (cum au fost, în secolul XX, atât naţional-

socialismul, cât şi comunismul) nici nu concepeau rezolvarea problemelor societăţii (atât cele

interne, cât şi cele internaţionale, economice sau morale) altfel decât prin acţiuni concertate

ale organelor de stat.

[VI] Înţelegerea distincţiei public-privat. După cum o serie întreagă de probleme şi domenii

de activitate sunt considerate a ţine de sfera publică sau de cea privată, statului i se atribuie

sau nu sarcini de rezolvat în acel domeniu sau categorie de probleme. O lungă perioadă de

timp s-a considerat că statul trebuie să se implice într-o serie de probleme personale, datorită

importanţei acestora sau a efectului pe care îl au asupra societăţii în ansamblu, asupra

conduitei altor persoane etc. Numeroase probleme considerate azi (de majoritate) de ordin

privat erau percepute ca probleme de interes public, şi statului i se atribuia sarcina de a le

rezolva. Pe măsur ă ce s-a admis că problemele în cauză trebuie să r ămână în sfera privată,

statului i s-au retras o serie întreagă de atribuţiuni.

[VII] Convingeri morale

Teoria liberală despre stat

Principiul supremaţiei absolute a libertăţii, ca şi cel al non-interferenţei în viaţa

privată, stau la baza teoriei liberale despre stat. În această concepţie, statul nu este

nimic mai mult decît apăr ătorul libertăţii cetăţenilor (şi a altor drepturi asociate

libertăţii negative), iar principiul suprem care trebuie să-i guverneze activitatea este

tocmai acela al limitării acţiunii sale la această sfer ă bine-determinată. Acest

principiu este susţinut şi de convingerea liberală că societatea este o asociere liber ă de persoane, care împuternicesc statul să le apere libertatea şi drepturile. Ca

8/7/2019 2-1-3_iliescu


30

împuternicit al cetăţenilor, statul nu trebuie să depăşească «mandatul» primit, care

(în viziunea liberală) se reduce la aceste sarcini de apărare şi supraveghere: apărarea

persoanelor împotriva violenţei nejustificate, a fraudelor şi înşelăciunilor, a

constrîngerilor abuzive (neîntemeiate pe lege), împotriva agresiunii externe.

Pe acest fundament, se constituie viziunea liberală despre rolul statului, avînd

următoarele elemente:statul nu este un îndrumă tor , nici un pă rinte, al cetăţenilor săi,

ci doar un arbitru care urmăreşte respectarea regulilor jocului; statul nu are căderea de

a-i face pe oameni fericiţi: omul modern respinge pretenţia de a fi tutelat de stat în

efortul de a îşi realiza scopul. În interpretarea unui liberal clasic, B. Constant, la

întrebarea „Care este în fond scopul tuturor eforturilor voastre, motivul trudei voastre,

obiectul speranţelor voastre? Nu este oare fericirea? Ei bine, această fericire lăsaţi-ne

să v-o dăm noi!”, omul modern r ăspunde: „Nu, domnilor, nu vă lăsăm. Oricît de

mişcătoare ar fi o grijă atît de afectuoasă, să rugăm autoritatea să r ămînă în limitele

sale. Să se mărginească la a fi dreaptă; ne îngrijim noi singuri de a fi fericiţi”

(Benjamin Constant)

ca orice arbitru, statul trebuie să-şi păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni: el nu

trebuie să încerce a-i educa, forma, influenţa sau ajuta, ci doar să-i constrîngă la

respectarea regulilor jocului social (care, de obicei, îmbracă forma unor legi juridice);

statul nu are căderea de a interveni pentru apărarea unor grupuri de oameni, pentru a le

promova interesele sau a-i asista – ci numai sarcina de a asigura apărarea legii

fiecare persoană r ămîne liber ă să urmărească propriul său Bine (propriile aspiraţii sau

interese), atîta vreme cît nu împiedică eforturile celorlalţi de a face acelaşi lucru;

Binele general (al tuturor) rezultă exclusiv din realizarea acestor forme individuale de

Bine; nu există un Bine general comun, de sine stătător şi distinct faţă de variatele

forme individuale, care să reprezinte scopul propriu (suprem) al statului şi căruia

cetăţenii să fie obligaţi a se supune; singurul scop propriu al statului este acela de aasigura cetăţenilor săi drepturile şi libertăţile necesare pentru atingerea scopurilor lor

individuale:

„nici o persoană şi nici un grup de persoane nu are dreptul să spună unei alte

fiinţe omeneşti aflate la vîrsta maturităţii să nu facă cu viaţa sa ceea ce aceasta a

decis să facă spre propriul său folos. Fiecare om este primul interesat de propriul

său bine, căci interesul pe care l-ar putea avea faţă de acest bine orice alt om -exceptînd cazurile în care e vorba de un puternic ataşament personal - este

8/7/2019 2-1-3_iliescu


31

neînsemnat în comparaţie cu cel pe care îl are cel în cauză. Interesul pe care îl

are societatea faţă de el ca persoană (lăsînd la o parte conduita lui faţă de alţii)

este par ţial şi cu totul indirect; în timp ce, cu privire la propriile simţăminte şi

propria situaţie, cel mai obişnuit bărbat, cea mai obişnuită femeie au mijloace de

cunoaştere ce depăşesc nemăsurat de mult pe cele pe care le-ar putea avea

oricine altcineva” (J. S. Mill, Despre libertate)

drept urmare, statul nu este îndreptăţit să organizeze şi coordoneze viaţa economică

sau socială, să dirijeze evoluţia socială către anumite scopuri (declarate

«superioare», «benefice» sau «progresiste') ori către o anume stare finală (de

egalitate economică, bunăoar ă, sau de «dreptate socială') proclamată drept optimă

pentru toţi cetăţenii; intervenţia sa socială trebuie să fie minimă (de aici şi ideea de

stat «minimal») şi nu maximală sau «strategică» (dedicată unor obiective

constructive ample); intervenţ ionismul (politica intervenţiilor ample ale statului în

economie şi viaţa socială) este respins de liberali pe baza principiului „Guvernarea

optimă este cea care guvernează cel mai puţin”

orice stat care îşi asumă intervenţii ample denaturează procesul economic firesc

(propriu pieţei libere) şi generează ineficienţă, risipă, inflaţie; dar efectele negative nu

se rezumă la economie – orice stat de acest fel ajunge să impună măsuri arbitrare

cetăţenilor săi, să adopte strategii dictatoriale, acumulează putere (economică şi

politică) în exces, comite tot felul de nedreptăţi; o putere statală care are pretenţia de a

coordona viaţa socială şi de a satisface nevoile imediate ale oamenilor (crede F. A.

Hayek),

„nu-şi poate asuma anticipat obligaţii, prin reguli generale şi formale, care

împiedică arbitrarul. Ea trebuie să satisfacă nevoile reale ale oamenilor pe

măsur ă ce acestea se ivesc şi să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea trebuie să ia necontenit decizii în probleme cărora nu li se pot găsi soluţii numai pe baza

unor principii formale, iar luarea acestor decizii presupune o ierarhizare a

nevoilor diferiţilor indivizi. Cînd guvernul trebuie să decidă cîţi porci urmează să

fie crescuţi sau cîte autobuze trebuie să fie puse în circulaţie, care mine de

cărbuni urmează să funcţioneze ori la ce preţuri vor fi vîndute cizmele, aceste

decizii nu pot fi deduse din principii formale sau statornicite anticipat pe

perioade îndelungate. Ele depind inevitabil de împrejur ările de moment şi, înadoptarea unor asemenea decizii, va trebui totdeauna evaluată ponderea relativă

8/7/2019 2-1-3_iliescu


32

a intereselor diverselor persoane şi grupuri. În ultimă instanţă, vederile cuiva vor

fi hotărîtoare pentru a stabili ale cui interese sînt mai importante; iar aceste

vederi trebuie să devină o parte din legea ţării, implicînd o distincţie de rang pe

care aparatul coercitiv al statului o impune oamenilor” (F. A. Hayek)

Idealul unui stat care protejează drepturile şi libertăţile oamenilor impune ca

activitatea instituţiilor statale să se limiteze la o activitate pur normativă (elaborare şi

aplicare de reguli generale) care lasă indivizilor sarcina de a acţiona spre propriul

Bine. Un asemenea stat are o activitate previzibilă, ce lasă cetăţenilor posibilitatea de

a-şi planifica propria viaţă.

„Statul ar trebui să se autolimiteze la stabilirea de reguli care să se aplice unor

tipuri generale de situaţii şi să îngăduie indivizilor libertatea, în toate

momentele şi locurile, deoarece numai indivizii implicaţi într-o situaţie

particular ă pot să o cunoască pe deplin şi să-şi adateze acţiunile la

împrejur ările concrete. Pentru a folosi în mod eficient în alcătuirea de planuri

cunoaşterea de care dispun, indivizii trebuie să fie în măsur ă să prevadă

acţiunile statale ce ar putea afecta aceste planuri. Dacă acţiunile statului

urmează însă să fie previzibile, ele trebuie să fie îndrumate de reguli fixate

independent de circumstanţele concrete, care nu pot fi prevăzute, nici luate în

consideraţie anticipat, iar efectele particulare ale unor asemenea prevederi

legale vor fi imprevizibile. Dacă, pe de altă parte, statul ar urma să dirijeze

acţiunile individului, în aşa fel încît să realizeze scopuri particulare, cursul

acţiunii lui urmează să fie decis ţinînd cont de toate imperativele momentului

şi va fi, prin urmare, imprevizibil. De aici decurge constatarea familiar ă că, pe

măsur ă ce statul «planifică» mai mult, cu atît mai dificilă devine planificarea

pe care şi-o face individul” (Hayek) statul care urmăreşte ţeluri concrete («a ajuta grupurile defavorizate», «a rezolva

probleme sociale” etc.) va ajunge deci la abuzuri sistematice:

„Dacă statul are obligaţia să prevadă felul în care acţiunile sale îi vor afecta pe

indivizi, aceasta înseamnă că nu le poate lăsa nici o opţiune celor afectaţi de ele.

Oriunde statul poate să prevadă exact efectul avut de alternativele directe ale acţiunii

sale asupra anumitor oameni, tot statul este acela care optează pentru un ţel sau altul.Dacă vrem să creăm noi posibilităţi, deschise tuturora, să oferim şanse pe care oamenii

8/7/2019 2-1-3_iliescu


33

să le poată folosi cum cred de cuviinţă, configuraţia exactă a rezultatelor obţinute nu

poate fi prezisă. Regulile generale, legile autentice, care se deosebesc de ordinele

speciale, trebuie, aşadar, să fie concepute cu gîndul de a funcţiona în împrejur ări care

nu pot fi prevăzute în detaliu şi al căror efect, prin urmare, asupra unor scopuri

particulare determinate sau a anumitor oameni, nu poate fi cunoscut anticipat. Numai

în acest sens este întru totul posibil ca legislatorul să fie impar ţial. A fi impar ţial

înseamnă să nu ai nici un r ăspuns la un anumit gen de întrebări /.../ De îndată ce

anumite efecte sînt prevăzute în momentul elabor ării legii, ea încetează să mai fie un

simplu instrument ce urmează să fie utilizat de cetăţeni şi devine, în loc de aceasta, un

instrument utilizat de legiuitor pentru a determina poporul să se îndrepte către

obiectivele fixate de stat” (Hayek)

Gîndirea liberală a elaborat o vastă serie de argumente împotriva implicării masive a

statului în economie şi în redistribuirea resurselor. O primă categorie de argumente au

caracter economic.

1. Primul argument este acela că nici un stat modern nu are suficiente resurse pentru

a satisface numeroasele deziderate economice sau sociale ale tuturor oamenilor

care ar putea dori sprijin şi ajutor. Satisfacerea acestor deziderate ar presupune să

existe „o fiinţă generoasă şi neobosită care îşi spune stat şi care să aibă pîine

pentru toate gurile, muncă pentru toate braţele, capital pentru toate întreprinderile,

credite pentru toate proiectele, balsam pentru toate r ănile, consolare pentru toate

suferinţele, sfaturi pentru toate nedumeririle, soluţii pentru toate problemele,

adevăruri pentru toate minţile, distracţii pentru toate speciile de plictis, lapte pentru

copii şi vin pentru bătrîni, care ne satisface toate necesităţile, ne prevede toatedorinţele, ne satisface întreaga curiozitate, ne corectează toate erorile, ne

amendează toate greşelile şi ne absolvă pe toţi de aici înainte de nevoia de

prevedere, prudenţă, judecată, inteligenţă, experienţă, ordine, economie, cumpătare

şi sîrguinţă.” (F. Bastiat, Statul , în Viaţ a românească , anul LXXXIX, nr. 11-12,

nov-dec 1994, p. 127) .

2. Or, insistă gînditorii liberali, statul nu are aproape niciodată resursele necesare

pentru îndeplinirea unor sarcini atît de ample. El nu poate poseda şi gesiona decîtceea ce are, iar ceea ce are provine tot de la cetăţeni; cum cetăţenii nu au niciodată

8/7/2019 2-1-3_iliescu


34

resurse atît de mari, statul nu poate satisface solicitări atît de ample: căci „ceea ce

nu s-a văzut niciodată, ceea ce niciodată nu se va vedea şi ceea ce nici nu poate fi

imaginat este ca statul să dea publicului mai mult decît a luat de la el” (idem, p.

129).

3. Chiar dacă statul dispune de resurse vaste, el nu le poate folosi efectiv pentru

satisfacerea amplelor deziderate enumerate, din mai multe motive.

4. Statul nu poate aduna şi prelucra imensa cantitate de informaţie necesar ă pentru

planificarea activităţii productive necesare constituirii unor astfel de resurse.

Practic, susţin autorii liberali, nu se poate organiza conştient, centralizat, nici

întreaga activitate economică, nici asigurarea bunăstării. Pentru o atare organizare,

ar fi necesar ă o masă aproape infinită de date privind resursele existente la un

moment dat, posibilităţile efective ale tuturor producătorilor, priorităţile indivizilor

şi ale întreprinderilor, nevoile reale de consum, reacţiile producătorilor şi ale

cumpăr ătorilor la diversele situaţii de pe piaţă etc. Această masă de date nu se

poate niciodată colecta şi utiliza în timp util; informaţiile economice sunt

dispersate în mulţimea de indivizi, de întreprinderi, de agenţi economici etc., şi ele

nu pot fi sintetizate (practic, multe dintre ele îşi pierd valabilitatea înainte de a se

putea realiza sinteza, datorită modificărilor reale ce se produc permanent).

Succesul economic şi bunăstarea, argumentează liberalii (începînd cu „fabula

albinelor” a lui Mandeville şi „mîna invizibilă” a lui Adam Smith şi terminînd cu

„ordinea spontană” a lui Hayek), apar ca rezultat final necontrolat al unui imens

număr de acţiuni individuale, dar nu ca rezultat proiectat şi urmărit intenţionat de

stat.

5. Chiar dacă statul ar putea totuşi mobiliza resursele necesare, el nu ar fi capabil să

le repartizeze în mod adecvat la nivel global. Alocarea judicioasă a resurselor ar

presupune stabilirea exactă a tuturor nevoilor şi a priorităţilor existente, lucruimposibil de realizat. Există aici o problemă de identificare a nevoii sociale

globale, care se dovedeşte de fapt insurmontabilă. Se poate determina cu exactitate

ansamblul nevoilor reale existente? Ce nevoi presante are fiecare, şi în ce măsur ă

pot fi ele măsurate? Chiar nevoile cele mai evidente pot ridica mari dificultăţi de

evaluare: spre exemplu, deşi nevoia de ajutor medical vital (indispensabil pentru

supravieţuire) este aproape unanim recunoscută în societatea modernă, se ridică

întrebarea cît poate şi trebuie să cheltuiască un stat pentru satisfacerea ei? (înmajoritatea cazurilor, viaţa oricui poate fi prelungită dacă se fac cheltuieli uriaşe

8/7/2019 2-1-3_iliescu


35

pentru aplicarea celor mai sofisticate metode de tratament sau menţinere artificială

în viaţă; a se vedea cazurile accidentaţilor, bolnavilor incurabili, handicapaţilor,

bătrînilor etc. – cît este însă necesar şi posibil să cheltuiască statul în acest scop?)

Cum resursele nu sunt niciodată infinite, apare aici o problematică extrem de

dificilă a evaluării raportului costuri (ale ajutorului medical acordat) – beneficii

(obţinute pe această cale). Cu atît mai complicate sunt întrebările inevitabile

privind priorităţile: unde trebuie dirijate prioritar resursele, care sunt cazurile cele

mai presante, la cît ajutor are dreptul fiecare individ etc. (vezi Norman Barry,

Bună starea, Editura Du Style, 1998, p. 113, 132). Îndată ce se conştientizează

existenţa şi dificultatea acestor probleme, se impune o analiză comparativă (nevoi,

priorităţi, raporturi cost-beneficiu, aspiraţii-posibilităţi) care însă va evidenţia

imediat divergenţe de păreri, opţiuni opuse, absenţa consensului şi a unei ierarhii

precise de priorităţi pe baza căreia să acţioneze statul; lipsind criteriile clare şi

univoce, orice decizie va fi subiectivă (Barry, op. cit., p. 32-33, 105, 116, 132).

Chiar dacă toţi oamenii ar cădea de acord asupra necesităţii ca statul să asigure

bunăstarea, obiectivul ar r ămîne inadmisibil de vag din cauza disputelor privind

scopurile amănunţite precise, valorile prioritare în diverse cazuri, din cauza

absenţei unui sistem ierarhic complet de priorităţi (F. A. Hayek, Drumul spre

servitute, Humanitas, 1993, p. 72, 94). Relativitatea şi diversitatea valorilor în

lumea modernă, individualismul, absenţa unei viziuni totalizatoare general-admise

fac extrem de dificilă sarcina statului asistenţial. Nu exisă un consens asupra

meritelor sau asupra modului optim de distribuire a resurselor care să ghideze

autorităţile, după cum nu există nici o imagine univocă asupra nevoilor (Barry, op.

cit., p. 129); drept urmare, statul care exercită totuşi funcţii asistenţiale va ajunge

să creeze (să «inventeze') un consens în aceste chestiuni; acesta nu va corespunde

însă realităţii (care este imposibil de descris sintetic): „structura reală a sistemuluinu reflectă preferinţele oamenilor” (Barry, op. cit., p. 146). Consensul inventat de

autorităţi, ierarhiile (de nevoi, priorităţi, merite) impuse de el vor fi arbitrare (la

cheremul voinţei arbitrare a guvernanţilor); el se va reduce la „impunerea unui

cadru colectiv peste un complex de preferinţe imposibil de determinat” (idem, p.

163). Or, în opinia multor liberali, acest tip de arbitrar generat de stat este mai greu

de suportat de către oameni decît cel generat spontan de piaţa liber ă (Hayek, op.

cit., p. 126).6. Un alt argument preferat de liberalism este acela că statul nu poate îndeplini o

8/7/2019 2-1-3_iliescu


36

atare funcţie globală de asistenţă datorită ineficienţei sale funciare. Se afirmă

adesea (şi se aduc numeroase exemple) că statul «este un prost administrator»,

datorită faptului că proprietatea tuturor (de stat) este de fapt «a nimănui» şi deci

administrarea ei este prost monitorizată. Drept consecinţă şi «ingineria socială»

menită să acorde asistenţă este ineficientă (Barry, op. cit., p. 139).

7. Dar, lăsînd la o parte ineficienţa generală a intervenţiei statale, liberalii au

dezvoltat mult tema ineficacităţii acţiunii sale asistenţiale, împotriva căreia se aduc

mai multe argumente.

8. Asistenţa de stat este contraproductivă . Pe termen lung, ea nu a determinat

scăderea, ci creşterea numărului de oameni dependenţi de ajutorul statului (Barry,

op. cit., p. 109). Fenomenul se explică prin mai multe cauze. Mai întîi, susţin unii

liberali, garantarea securităţii unor persoane are ca efect creşterea insecurităţii

celorlalţi oameni, prin reducerea echilibrului «natural» şi a flexibilităţii sistemului:

„Dacă le garantezi unora o por ţie fixă dintr-o plăcintă variabilă, partea destinată

restului comunităţii este menită să fluctueze în propor ţii mai mari decît întregul”

(Hayek, op. cit., p. 148; vezi şi p. 149-150). Aşadar, garantarea organizată (de stat)

a securităţii duce la amplificarea insecurităţii, ceea ce ne aduce la chestiunea

efectelor perverse.

9. Intervenţia statală produce frecvent efecte perverse, adică opuse celor urmărite.

Un exemplu clasic: vrînd să asigure locuinţe ieftine pentru săraci, statul limitează

plafonul maxim al chiriilor, ceea ce conduce la reducerea ofertei de închirieri şi

deci la agravarea crizei de locuinţe pentru săraci (Barry, op. cit., p. 109-110).

10. Caracterul contraproductiv al intervenţiei statale în sfera asistenţei sociale este

ilustrat şi de faptul că, prin logica lucrurilor, de ajutorul de stat profită mai puţin

grupul-ţintă (săracii, cei defavorizaţi) şi mai mult clasele mijlocii (care îşi pot

permite să suporte unele inconveniente asociate ajutorului respectiv): spreexemplu, concediul medical plătit de stat este favorabil mai ales persoanelor cu

poziţii relativ bune, care îşi pot permite să absenteze de la serviciu, în timp ce

grupurile cele mai defavorizate nu îşi pot permite acest «lux» (Barry, op. cit., p.

136). Redistribuirea resurselor de către stat se face deci mai ales în favoarea

claselor mijlocii, şi mult mai puţin către cei realmente dezavantajaţi (p. 147).

11. Un aspect «pervers» deosebit de însemnat al statului asistenţial este încurajarea

involuntar ă a amplificării artificiale a masei de oameni care revendică ajutor socialşi a dimensiunilor acestui ajutor. Gratuităţile au „tendinţa să încurajeze indivizii să

8/7/2019 2-1-3_iliescu


37

devină solicitanţi de ajutor social: un bun sau serviciu furnizat la preţ zero va

produce o cerere infinită” (Barry, op. cit., p. 55). Un exemplu familiar românilor

este creşterea subită a numărului de «revoluţionari» după ce acestora li s-au

acordat facilităţi şi ajutoare de stat (după 1989). Dar nu creşte doar numărul

solicitanţilor de ajutor. Creşte (artificial) şi cantitatea de ajutor vehiculată, atît ca

urmare a amplificării cererii cît şi ca urmare a unei supraoferte: „O persoană care

şi-a achitat contribuţia [pentru asistenţă medicală – nota mea, A.P.I.], are interesul

să solicite tratament «în exces», deoarece pentru ea costul marginal este zero;

desigur, medicul este încurajat şi el să procedeze în consecinţă” (Barry, op. cit., p.

146).

12. În sfîr şit, asistenţa statală presupune concentrarea la nivel central a unui vast

ansamblu de resurse, ceea ce declanşează inevitabil o luptă pentru controlul

acestora. Guvernarea devine extrem de atractivă (prin posibilităţile oferite în acest

sens) şi statul este acaparat de grupurile de «interese speciale» (interese

nelegitime vizînd controlul resurselor naţionale în profit propriu). Grupurile de

presiune au şi for ţa sau instrumentele necesare, dar şi motivaţia de a acapara statul

asistenţial, căci:

"grupurile de interese au mult de cîştigat din acţiunea lor de promovare a

obţinerii de favoruri speciale din partea statului, în vreme ce cetăţeanul

individual mediu riscă să piardă foarte puţin prin acţiunea lor. De aceea

grupurile de interese au o motivaţie mult mai palpabilă de a se organiza în

vederea realizării de cîştiguri prin tratament preferenţial din partea statului,

decît au indivizii pentru a se organiza ca să le oprească” (Karen I. Vaughn,

postfaţă la Hayek, op. cit., p. 301).

Acesta este poate cel mai grav efect pervers al ajutorului de stat: el va fi gestionat mai

puţin în folosul celor defavorizaţi şi mai mult în folosul grupurilor favorizate care pot

exercita presiunile necesare pentru a acapara resursele respective. Ca atare, statul

asistenţial nu va asigura egalitatea:

"Se ştie de cîtăva vreme că statul este un instrument pe care nu te poţi baza cînd

este vorba de promovarea egalităţii. [...] el a încurajat apariţia unui complex deinterese, fiecare încercînd să-i exploateze prevederile în beneficiul propriu mai

8/7/2019 2-1-3_iliescu


38

degrabă decît să promoveze obiectivul general al bunăstării sociale” (Barry, op.

cit., p. 135).

13. Faptul că statul asistenţial este susceptibil de a fi acaparat de grupuri speciale de

interese ne conduce către o altă categorie de argumente liberale împotriva sa: cele

inspirate de pericolul politic reprezentat de acest tip de stat.

14. Asigurarea sistematică, pe scar ă largă, a ajutorului de stat, urmărirea egalităţii

economice şi a unei bunăstări generale presupun concentrarea centralizată a

resurselor şi dirijarea lor deliberată de către stat. Aceasta înseamnă însă că statul

va cumula o putere disproproţionat de mare, provenită din controlul monopolist al

dirijării resurselor: „O autoritate care dirijează întregul sistem economic ar fi cel

mai puternic monopolist imaginabil” (Hayek, op. cit., p. 111). Dirijînd resursele,

statul asistenţial controlează şi scopurile de atins (idem, p. 109), devenind astfel

deţinătorul unei puteri arbitrare.

15. Mulţi liberali (J. S. Mill, în Despre libertate, şi Herbert Spencer, în Individul

împotriva statului) au denunţat puterea arbitrar ă acordată statului asistenţial drept

o premisă favorabilă despotismului politic. Spencer îl stigmatiza pe Bismarck

(iniţiatorul primului sistem asistenţial modern, dar şi al unui regim politic autoritar

în Germania celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX) ca pe simbolul legăturii

dintre «socialism» (adică asistenţă socială pentru cei defavorizaţi) şi despotism

politic (Individul împotriva statului, Ed. Timpul, 1996, p. 56).

16. O parte semnificativă din argumentele liberale vizează pretenţia statului asistenţial

de a asigura dreptatea socială. Conform unor liberali radicali ca Hayek, însăşi

ideea de dreptate socială este un nonsens. Rezultatele acţiunii pieţei libere nefiind

determinate deliberat, nu are sens să se vorbească aici de «drept» sau «nedrept»,

la fel cum nu are sens să se aplice aceşti termeni la climă. La anumite rezultatefinale (îmbogăţirea unora, săr ăcirea altora) contribuie multe cauze, inclusiv unele

pur accidentale (şansa sau neşansa, accidentul fericit sau nefericit) şi conjuncturale

(împrejur ări economico-sociale particulare, «jocul pieţei», fluctuaţiile

imprevizibile, contextul internaţional), pe lîngă altele ce pot fi asociate acţiunii

conştiente (merite, calităţi personale, efort depus etc.). În ansamblu însă, alocarea

finală a valorilor şi resurselor este imposibil de controlat deliberat, ceea ce face ca

ideea de «dreptate» (aplicabilă, în această interpretare, numai actelor deliberate) să fie inadecvată aici. Hayek insistă chiar că această idee este un atavism, o

8/7/2019 2-1-3_iliescu


39

reminiscenţă a epocii primitive în care prada obţinută se împăr ţea între membrii

tribului în raport cu meritele lor la dobîndirea ei. Distribuirea după merit ar fi însă

exclusă, afirmă el, într-o societate modernă, extrem de complexă, în care meritele

şi contribuţiile individuale sunt aproape imposibil de evaluat comparativ.

17. Liberali ca Bastiat au sugerat că existenţa săr ăciei este «normală», iar ajutorul dat

săracilor este un mod de a-i încuraja pe aceştia să tr ăiască «pe spinarea altora'; cum

statul nu poate da nimic unora f ăr ă a lua de la alţii, rezultă că „statul este marea

entitate fictivă prin care fiecare încearcă să tr ăiască pe socoteala celorlalţi”

(Bastiat, op. cit., p. 128). Unii liberali clasici au mers şi mai departe, afirmînd chiar

că eşecul economic (săr ăcia, marginalizarea, şomajul) sunt cauzate frecvent de

lipsurile, erorile, defectele celor în cauză şi că dreptatea cere nu eradicarea

mizeriei economice, ci existenţa ei ca efect binemeritat al „ticăloşiei” multor

oameni. Spre exemplu, Spencer, referindu-se la «oamenii de nimic» care vor să

tr ăiască «pe spinarea oamenilor de ispravă», întreabă retoric: „Este oare firesc ca

unora ca aceştia să li se hăr ăzească fericirea? nu-i poate firesc ca ei să aducă

nenorocirea asupra lor înşile? nu este vădit că trebuie să existe în mijlocul nostru o

mare cantitate de mizerie care este rezultatul normal al ticăloşiei şi că mizeria nu

se poate disocia de ticăloşie? [...] A separa durerea de ticăloşie înseamnă să lupţi

împotriva alcătuirii fireşti” (Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Ed.

Timpul, 1996, p. 35-36). Tot Spencer a sugerat că şi în societate, ca şi în natur ă,

funcţionează legea supravieţuirii celui mai puternic, ceea ce implica

«normalitatea» stării defavorizate pentru cei «slabi». Deşi punctul său extrem de

vedere nu mai este azi împărtăşit, unii liberali radicali sau libertarieni susţin încă

ideea că este profund nedrept (imoral) ca o parte din veniturile obţinute de unii

participanţi la «jocul social» să fie redistribuită în favoarea altora, care nu au nici

un merit (ci sunt doar «dezavantajaţi').18. Liberalismul susţine şi că asistenţa de stat selectivă lezează principiul

«supremaţiei dreptului». Supremaţia dreptului (faţă de voinţa arbitrar ă) presupune

ca legea să nu fie concepută părtinitor (în vederea favorizării cuiva) şi să nu vizeze

un sprijin selectiv (pe baza deciziei discutabile că anumiţ i oameni, dar nu şi alţii,

trebuie ajutaţi). Or, legiferarea ajutorului de stat privilegiază anumite categorii (ca

«dezavantajate» şi îndreptăţite la ajutor de stat) şi anumite valori sau ierarhii de

valori (pe baza cărora se face selecţia priorităţilor de asistenţă socială). De aici,autori ca Hayek trag concluzia că statul asistenţial îşi abandonează impar ţialitatea

8/7/2019 2-1-3_iliescu


40

şi pune voinţa sa «arbitrar ă» (discutabilă sub raportul îndreptăţirii) mai presus

decît legea (formală) – Hayek, op. cit., p. 91-97). Spre exemplu, el decide că banii

prelevaţi de la oameni trebuie folosiţi (între altele) pentru tratarea gratuită a unor

boli venerice (de a căror declanşare chiar bolnavii pot fi f ăcuţi r ăspunzători) sau

pentru reintegrarea socială a delicvenţilor (şi ei responsabili de situaţia marginală

în care se află) – deşi cetăţenii de la care s-au prelevat aceşti bani pot să fie

vehement împotriva acestor utilizări care li sa dau, ceea ce înseamnă că decizia

guvernanţilor este arbitrar ă (neconformă voinţei majorităţii pe care aceştia trebuie

să o reprezinte).

19. Hayek crede că inegalitatea economică produsă de respectarea principiului

supremaţiei legii este preferabilă unei egalităţi bazate pe abandonarea supremaţiei

legii (p. 96).

Libertarianismul

Libertarianismul este o formă radicală a liberalismului, dezvoltată mai intens în

ultimele decenii. Specific acestei concepţii este refuzul de a admite legitimitatea chiar şi a

unor instituţii şi aranjamente publice pe care tradiţia politică şi însăşi doctrina liberală clasică

le-a admis drept necesare. Libertarienii pun în discuţie însăşi existenţa statului (ca ansamblu

de instituţii publice), existenţa justiţiei (ca aparat «de stat), a apăr ării naţionale de tip public

('armata naţională'), a monedei naţionale, etc. Ei revendică eliminarea acestora şi, eventual,

înlocuirea lor cu instituţii de tip antreprenorial (similare întreprinderilor private care ofer ă

servicii) faţă de care fiecare cetăţean să se afle în relaţii pur contractuale. Se recomandă

privatizarea serviciilor publice rezervate, prin tradiţie, statului: asigurarea ordinii publice

(activitatea poliţiei) şi chiar asigurarea legalităţii (activitatea justiţiei). Toate aceste activităţi

ar urma deci să fie asigurate exclusiv pe baze contractuale (individul ar putea alege un

furnizor de servicii - o agenţie de protecţie privată - cu care ar contracta serviciile dorite),ceea ce, susţin libertarienii, ar evita deficienţele existente la nivelul instituţiilor publice

corespunzătoare: risipa de resurse, corupţia, ineficienţa etc. Criticii libertarianismului replică,

desigur, că asemenea deficienţe pot fi eliminate prin optimizarea instituţiilor publice existente,

f ăr ă a fi necesar ă desfiinţarea acestora şi privatizarea serviciilor publice respective. La acest

contraargument, libertarianismul semnalează că defectele instituţiilor publice sunt oarecum

fatale şi inevitabile, deoarece logica raporturilor dintre interesele individuale şi cele de grup,

dintre interesele generale (publice) şi interesele «speciale» (ale unor grupuri restrînse) face catotdeauna activitatea acestor instituţii să fie deturnată, denaturată şi acaparată de interese

8/7/2019 2-1-3_iliescu


41

speciale, aşa cum au ar ătat cercetările din sfera logicii acţiunii colective (cf. Mancur Olson

Logica acţ iunii colective sau Creşterea şi declinul naţ iunilor ). Libertarianismul se

caracterizează prin următoarele particularităţi:

Condamnarea statului (chiar şi a celui minimal , dedicat exclusiv apăr ării proprietăţii,

legii şi drepturilor individuale, tip de stat admis de liberalii clasici), pentru că recurge

la redistribuiri de resurse (preia valori de la unii cetăţeni, sub formă de taxe şi impozite,

le «varsă» în bugetul public, şi, de aici, asistă alţi cetăţeni, îi protejează, le

compensează pierderile etc.)

Interpretarea redistribuirilor ca abuzuri, ca exemple de tratare a unor indivizi (de la

care statul preia resurse) drept simple mijloace (instrumente) pentru satisfacerea

nevoilor altora (care sunt asistaţi sau protejaţi), ceea ce încalcă principiul kantian

vizînd necesitatea de a trata fiecare fiinţă umană ca scop în sine şi nu ca mijloc

În locul statului minimal, respins cu argumente care uneori se apropie de cele

anarhiste, libertarienii propun un stat ultraminimal (termenul folosit de Robert

Nozick):

„Un stat ultraminimal păstrează un monopol asupra întregii folosiri a for ţei cu

excepţia celei necesare pentru autoapărarea imediată şi, în felul acesta, exclude

revanşa privată (sau a unei organizaţii) pentru nedreptate şi cererea de

compensaţii; dar ofer ă protecţie şi asigur ă îndeplinirea serviciilor numai acelora

care cumpăr ă de la ei protecţia şi politicile de constrîngere” (Robert Nozick,

Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, 1997, p. 68)

În mod analog, justiţia ar fi înlocuită de asociaţii de protecţie specifice

Concepţia conservatoare despre stat

Ce este şi ce trebuie să fie guvernarea? La această întrebare conservatorii dau unr ăspuns diferit de cele curente (propuse de liberalism sau socialism). Guvernarea nu

8/7/2019 2-1-3_iliescu


42

trebuie să fie nici minimă intervenţie (exclusiv pentru apărarea legalităţii), nici maximă

implicare (pentru reaşezarea societăţii pe baze principiale noi). Ea nu este menită nici

doar să joace rolul unui arbitru (care nu are nici un alt scop decît aplicarea şi apărarea

unor «reguli ale jocului‘), nici să realizeze ‚dreptatea absolută» în societate. Rolul

guvernării este acela de a rezolva probleme şi de a satisface anumite nevoi imperioase

ce apar la nivel global, scop în care ea trebuie să impună oamenilor şi instituţiilor

anumite obligaţii sau constrîngeri. De aceea, ea nu se poate fundamenta doar pe

«drepturile omului», sau pe alte principii <generoase>, ci se fundamentează pe

exercitarea de constrîngeri în vederea rezolvării de probleme.

„Fundamentul guvernămîntului (îşi vor aminti desigur cei care au citit această carte)

constă în necesitatea de satisface nevoile oamenilor şi de a ne conforma datoriilor

noastre: în a asigura pe cele dintîi şi a impune pe cele din urmă” (Burke, op. cit., p.

173).

Accentul pus pe constrîngere şi exercitarea puterii distinge conservatorismul de alte

doctrine politice.

Conservatorii cred (pe linia lui Hobbes) că lupta şi conflictul (de interese) r ămîn

pretutindeni caracteristice vieţii sociale: „luptele de diferite feluri sunt inseparabile de

viaţa însăşi” (Stephen, op. cit., p. 180). Dezvoltarea democraţiei moderne nu a

modificat lucrurile: procedurile democratice (votul, spre exemplu) sunt tot confruntări

în care

“nu partea cea mai înţeleaptă cîştigă, ci cea care pentru moment demonstrează o

for ţă superioar ă. [...] Minoritatea cedează nu pentru că ar fi convinsă că greşeşte, ci

pentru că este convinsă că este în minoritate” (idem, p. 30).

În centrul vieţii politice stă realitatea puterii, şi nu cea a dreptăţii, libertăţii sau egalităţii:„puterea, indiferent în ce formă, este lucrul esenţial” (idem, p. 31). Iar puterea, indiferent de

forma îmbr ăcată, r ămîne în natura sa acelaşi lucru: „Puterea politică şi-a schimbat forma, dar

nu natura” (idem, p. 256). În contextul politicii văzute ca luptă (de interese, de aspiraţii, între

grupuri) şi ca afirmare a puterii, statul şi guvernarea nu pot fi decît instrumente de putere. Ca

atare, ele nu se pot lipsi de constrîngere. Se precizează că „statul este un instrument care nu se

poate fabrica f ăr ă fier”. Chiar şi „guvernarea parlamentar ă [adică democratică – n.n.] este pur

şi simplu o formă blîndă şi deghizată de constrîngere” (idem, p. 30).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


43

Drept urmare, conservatorismul refuză să ostracizeze constrîngerea şi for ţa, să exalte

libertatea şi reducerea constrîngerilor ca atare. El nu confundă libertatea cu

permisivitatea, şi autoritatea cu absenţa libertăţii (aşa cum tind să facă mulţi gînditori

moderni ultraliberali), şi nu identifică idealul desfiinţării constrîngerilor arbitrare cu

anomia (absenţa oricăror legi sau restricţii).

Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic, o poziţie care repudiază

utopia, ideile «generoase» dar nerealiste, «idealurile» vagi şi irealizabile etc.

Sfera exactă a acţiunii statale sau instituţionale nu poate fi determinată a priori. „La fel

ca oricare altă ştiinţă experimentală, ştiinţa de a clădi un stat, sau de a-l renova, nu este

o ştiinţă care să poată fi predată a priori” constată Burke. „Orice încercare de a fixa

limite teoretice puterii guvernării este menită să eşueze” (J. F. Stephen, idem, p.

XXXVII). Această idee a constituit un leitmotiv al gîndirii conservatoare. Burke a

insistat mult asupra ei.

“Cu privire la un subiect moral sau politic, nu se poate face, în mod raţional, nici o

afirmaţie cu caracter universal. Abstracţia metafizică pur ă nu îşi are locul aici.

Liniile moralităţii nu sunt ca liniile ideale ale matematicii.” (Fundamentele gîndirii

politice moderne, volum editat de Adrian-Paul Iliescu şi Emanuel Socaciu, Polirom,

1999, p. 168).

Sarcinile guvernării nu pot fi fixate programatic, principial, pe baza unei doctrine

universale. Într-o formulare contemporană, această idee apare astfel:

"Sfera şi limitele guvernării nu pot fi decise a priori. Timpul, locul şi

circumstanţele istorice sunt de importanţă crucială în determinarea domeniului şi

caracterului intervenţiei statului în societatea civilă” (John Gray Dincolo de

liberalism şi conservatorism, All, 1998, p. 67).

Gray argumentează în acest sens cu următoarele elemente: chiar sarcinile recunoscute de

adepţii statului minimal (protecţia drepturilor şi libertăţilor) se schimbă permanent, deoarece

drepturile şi libertăţile oamenilor, precum şi înţelegerea acestora, evoluează permanent;

sarcina «minimală» de asigurare a păcii sociale (un bun public fundamental) poate presupune

ca guvernul să sprijine grupurile sociale prin furnizarea de resurse f ăr ă de care ele nu pot

8/7/2019 2-1-3_iliescu


44

supravieţui normal şi în absenţa cărora conflictul, dezordinea sau lezarea drepturilor (a

proprietăţii) devin inevitabile (op. cit., p. 68-70). Căci

"urmărirea păcii implică guvernul în furnizarea de bunuri care depăşesc pe acelea

pe care menţinerea legii şi ordinii le presupun [...] preocuparea guvernării pentru o

societate civilă lipsită de conflicte distructive ar trebui să conducă la o preocupare

pentru distribuţia bogăţiei (şi nu numai pentru producerea eficientă a acesteia) din

moment ce aşa cum ştim prea bine din experienţa americană - o societate cu o

categorie săracă de declasaţi nu poate fi raţional considerată stabilă, atunci cînd

resentimentele celor care nu au nimic sunt expuse exploatării de către mişcări

radicale” (op. cit., p. 80-81).

Este rolul înţelepciunii politice (de care ar trebui să dea dovadă orice guvernare) acela

de a identifica domeniile şi limitele în care se impune o intervenţie redistributivă sau

alte acţiuni de garantare a libertăţii pozitive (a posibilităţii de dezvoltare, afirmare,

promovare a tuturor grupurilor sociale).

Conservatorismul nu pune la baza viziunii sale despre societate problema dreptăţii

sociale, nici nu face (cum fac socialiştii) din «cauza săracului» principala sa

preocupare. Cu toate acestea, conservatori ca Hegel, sesizează problema să r ă ciei

degradante sau dezumanizante ca pe o problemă socială serioasă.

"Hegel s-a dovedit perfect conştient de inconvenientele unei societăţi liberale ce

aruncă o parte din membrii săi în săr ăcie, f ăcîndu-i să-şi piardă sentimentul

dreptului de a tr ăi demn pe baza propriei lor munci, în timp ce producţia şibogăţiile ei se concentrează într-un număr mic de mîini: «Dacă o mare masă de

oameni coboar ă sub un minim de subzistenţă ce apare de la sine drept necesar unui

membru al societăţii, dacă ea îşi pierde astfel sentimentul dreptului la legitimitate,

şi acela al onoarei de a exista prin propria activitate şi propria muncă, asistăm la

formarea unei plebe şi odată cu ea la o şi mai mare uşurinţă de a concentra în

puţine mîini bogăţii dispropor ţionate» (Filozofia dreptului, $ 244)[...]Statului îi

revine sarcina de a rezolva această situaţie inadmisibilă” (Y.Guchet,J.M.Demaldent)

8/7/2019 2-1-3_iliescu


45

Concepţiile Stângii despre stat

Spre deosebire de concepţiile socialiste clasice, social-democraţia contemporană are

tr ăsăturile distinctive:

abandonează egalitarismul economic absolut: „Societatea perfectă nu trebuie să fie

preocupată de o repartizare egală a cîştigurilor” (J. K. Galbraith Societatea perfect ă ,

Eurosong & Book, 1997, p. 32), ea nu mai „urmăreşte o distribuire egală a veniturilor”

(ibidem, 58 – unde nu sunt date alte precizări, pagina indicată este din volumul lui

Galbraith citat mai sus)

accentul cade pe crearea de oportunităţi (şanse de dezvoltare, manifestare etc.), căci

acestea asigur ă pacea socială (“Atîta timp cît există oportunităţi există şi linişte socială”-

29), nu pe egalitatea economică pur ă;

respinge dirijismul economic global, planificarea de tip comunist:“este total lipsit de sens

ca asigurarea bunurilor de larg consum şi a serviciilor, această operaţiune deosebit de

complexă, să fie în vreun fel preluată de către stat” (22)

ca atare, admite că doctrina socialistă clasică s-a pr ăbuşit: „principala pledoarie pentru

socialism s-a destr ămat” (24)

Abandonează spiritul doctrinar: „într-o societate sănătoasă şi raţională, strategia şi

acţiunea nu se subordonează doctrinei” (27)

epoca noastr ă este caracterizată ca una pragmatică: „nu parcurgem o er ă a doctrinei ci o

er ă a judecăţii practice” (26); ideologia nu trebuie „să triumfe asupra raţiunii” (75)

se admite că nu există reguli universal valabile, fixe, detectabile a priori (33) şi deci că nu

se poate fixa dogmatic nici un raport de redistribuire a resurselor: „nu pot exista reguli

fixe şi nici un raport între ceea ce primesc cei bogaţi şi ceea ce primesc cei săraci” (61) dar critica spiritului doctrinar nu se îndreaptă doar spre «soluţiile magice» ale

socialismului doctrinar, ci şi spre tendinţa de a le înlocui pe acestea cu «soluţii magice»

opuse, promovate de liberalismul doctrinar:

“privatizarea nu este cu nimic mai bună ca orientare modelatoare a activităţilor

publice decît socialismul. În ambele cazuri, regula de bază a doctrinei este de a te

împiedica să gîndeşti. Într-o societate bună există un principiu dominant legat deastfel de probleme: decizia trebuie luată în raport cu caracteristicile economice şi

8/7/2019 2-1-3_iliescu


46

sociale ale cazului în speţă” (26)

vizează îmbinarea pragmatică a intervenţiei oportune a statului în economie şi societate cu

dezvoltarea spontană pe baza liberei iniţiative

Dar menţine multe aspecte ale criticii sociale tradiţionale pentru stânga politică:

critică săr ăcia ca pe un mare pericol social: săr ăcia desfiinţează libertăţile umane (“nimic

nu neagă atît de clar libertăţile individuale ca lipsa de bani” - 13), duce la conflict social

(soluţia este „de a pune capăt săr ăciei, cea care [...] duce la dezordine socială” (30)

critică acea inegalitate economică care este inechitabilă, nejustificată (“o mare parte din

venituri şi bogăţie vin f ăr ă aproape nici o justificare în plan social, f ăr ă nici un serviciu

sau aproape nici unul adus economiei” - 59) şi are efecte sociale nefuncţionale sau nefaste

(59,61); social-democraţia r ămîne deci ataşată idealului meritocratic

critică discrepanţa dintre interesul total pentru bunuri private şi dezinteresul pentru bunuri

publice: se face totul pentru ridicarea standardelor de viaţă privată dar „standardul de viaţă

publică - şcolile, parcurile, bibliotecile, modul de aplicare al legilor, transportul public şi

multe altele - nu capătă acelaşi sprijin” (90), ceea ce conduce la paradoxul «bunăstare

personală şi săr ăcie publică» (90)

critică discrepanţa dintre interesul acordat aspectelor militare şi dezinteresul pentru alte

aspecte publice, influenţa excesive a armatei (91), faptul că armata nu se subordonează

interesului public ci propriilor ei interese (93)

critică imperfecţiunile democraţiei contemporane, datorate inegalităţii economice şi

politice excesive, care fac competiţia politică inegală (123) şi permit controlul unei elite

asupra vieţii sociale: „banii, opiniile şi activismul politic sunt astăzi controlate în mare

parte de cei bogaţi, de către cei foarte bogaţi şi de interese economice” (125); se ajungeastfel la „o democraţie a celor bogaţi” (16)

critică dominaţia banului (plutocraţ ia), faptul că puterea r ămîne a capitalului (23), faptul

că puterea economică r ămîne concentrată la un pol şi se transformă în avantaje economice

(“Puterea – influenţa – serveşte acumulării de cîştiguri” -63), faptul că statul serveşte

interese de grup (aici se revine la acuzaţiile marxiste clasice – 22), că interesele de grup (şi

ostilitatea lor faţă de anumite politici publice) se deghizează în critici «tehnice» ale

birocraţiei de stat (99), că cei privilegiaţi îşi maschează şi promovează interesele subforma unor doctrine economice «respectabile» (14)

8/7/2019 2-1-3_iliescu


47

Idealul social al stângii r ămîne cel al accesului fiecărui om la o «existenţă mulţumitoare»

(28) care să asigure „deplina satisfacţie de a tr ăi” (67); aici se critică, în continuarea

tradiţiei stângii, ceea ce se consider ă a fi „cea mai brutală formă de discriminare: unii

profită, în mod firesc, de toate satisfacţiile oferite de viaţă, iar alţii, cei mai mulţi, nu au

parte de nici una” (69)

Pledează pentru satisfacerea intereselor legitime ale grupurilor defavorizate, realizarea

dreptăţii sociale

În vederea atingerii acestui ideal, se cere reducerea deliberată a costurilor pe care le

implică economia liber ă de piaţă: aceasta îmbogăţeşte pe mulţi oameni, ale căror iniţiative

sunt de altfel global benefice, dar generează uneori şi efecte distructive pentru economie

(33)

Din acest imperativ, ca şi din idealul propus, decurge că piaţa liber ă nu este un mecanism

economic suficient, că performanţa economică implică intervenţie guvernamentală (25,

26), că această intervenţie este vitală mai ales pentru cei lipsiţi de resurse (17)

În acest context, Galbraith acuză ipocrizia punctelor de vedere anti-etatiste care prezintă

orice instituţie de stat drept birocratică (95), prezintă dificultăţile funcţionale ale acestor

instituţii drept insurmontabile şi orice pledoarie în favoarea statului demodată (42),

respinge orice ajutor de stat pentru cei defavorizaţi drept neraţional, neeconomic etc.

DAR beneficiază de sprijinul de stat (prin intermediul bugetului militar, al asigur ărilor

sociale de stat, al ajutorului financiar acordat băncilor în dificultate etc.- 17)

DECI guvernul este prezentat drept o necesitate socială şi un bun social cînd apăr ă

interesele deţinătorilor de resurse şi drept un adversar al binelui public cînd apăr ă

interesele celor lipsiţi de resurse (17)

Scopurile guvernării în viziunea stângii contemporane

Social-democraţia, aşa cum o prezintă Galbraith, atribuie guvernării funcţii ca (72):

- De protecţie ecologică

- De protecţie a celor vulnerabili (defavorizaţi)

- De protecţia consumatorului (pe care piaţa n-o asigur ă automat)

- De combatere a unor tendinţe auto-distructive ce apar la nivelul funcţiilor utile ale

sistemului economic şi social

În contrast cu liberalismul, social-democraţi ca Anthony Giddens atribuie statului numeroase

8/7/2019 2-1-3_iliescu


48

sarcini:

„- a oferi mijloace de reprezentare diferitelor grupuri de interese;

- a realiza un forum pentru pentru reconcilierea pretenţiilor concurente ale acestor

grupuri de interese;

- a crea şi proteja o sfer ă publică deschisă, în care poate fi întreţinută dezbaterea

neîngr ădită a problemelor politice;

- a oferi o diversitate de bunuri publice, inclusiv forme de securitate colectivă şi

asistenţă;

- a reglementa pieţele în interes public şi a promova competiţia de piaţă acolo unde

există ameninţarea monopolului;

- a promova dezvoltarea activă a capitalului uman prin intermediul rolului central pe

care îl are în sistemul de învăţămînt;

- a susţine un sistem eficient de justiţie;

- a avea un rol economic direct, ca prim patron, în intervenţia macro- şi

microeconomică, şi de asemenea pentru a furniza infrastructura;

- avînd un scop civilizator, controversat, guvernul reflectă larg normele şi valorile

păstrate, dar poate ajuta şi la formarea lor, prin sistemul de învăţămînt şi altele;

- a promova alianţele regionale şi transnaţionale şi a materializa idealurile globale”

(Anthony Giddens, A treia cale, Polirom, 2001, p. 62-63).

Gândirea de stânga, conservatorismul şi pragmatismul politic: argumente pentru

amplificarea rolului statului

În timp ce doctrinele libertariene văd o catastrof ă în amplificarea rolului statului, doctrinele destânga (şi cele cu o orientare mai pragmatică) relevă faptul că nu orice intervenţie statală este

distructivă. Se dă ca exemplu iniţiativa «etatistă» Tennessee Valley Authority, din SUA, care,

departe de a reprezenta o «catastrof ă», aşa cum susţineau adepţii minimizării atribuţiilor

statului, a fost în fond un mare succes (vezi, în acest sens, Henry Steele Commager Spiritul

american, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 345-348).

În unele cazuri, concepţii politice foarte diferite, aşa cum sunt cele ale stângii, celeconservatoare şi unele luări de poziţie pragmatiste, pledează (cu argumente mai mult sau mai

8/7/2019 2-1-3_iliescu


49

puţin diferite) împotriva gândirii liberale radicale şi a celei libertariene, pentru o amplificare a

implicării statului în viaţa publică şi în rezolvarea problemelor semnificative pe plan naţional.

Unul dintre argumentele comune este acela că apărarea democraţiei presupune soluţionarea

problemelor sociale grave (de tipul şomajului, crizelor alimentare acute, săr ăciei acute,

dezordinilor grave, lipsei de securitate), probleme care, în absenţa unei rezolvări

satisf ăcătoare, pot împinge grupuri mari de oameni la acţiuni periculoase pentru regimul

democratic. Mişcările totalitare au profitat totdeauna de existenţa unor asemenea probleme şi

au putut să se instaleze la putere tocmai în acest context de profundă nemulţumire socială. F.

D. Roosevelt prezenta astfel, în 1938, «lecţia» dată de fenomenele sociale acute (generate de

problemele grave nesoluţionate):

„Democraţia a dispărut pentru multe alte naţiuni mari, nu pentru că oamenii acestor

naţiuni nu iubeau democraţia, ci pentru că nu mai puteau suporta şomajul, nesiguranţa

zilei de mâine, vederea copiilor înfometaţi, faptul că erau cu totul neajutoraţi în faţa

confuziei şi a slăbiciunii unui guvern f ăr ă conducător. Au preferat, aşadar, în disperare

de cauză, să-şi sacrifice libertatea, nădăjduind că vor avea, în sfâr şit, ceva de mâncare.

Noi, în America, ştim că propriile noastre instituţii democratice pot fi menţinute şi că

li se poate asigura funcţionarea. Însă, dacă dorim să le păstr ăm, trebuie. . . să dovedim

că activităţile practice ale guvernului democratic sunt tot atât de importante ca datoria

sa de a asigura securitatea naţiunii” (F. D. Roosevelt, Fireside Chat , fragment, apud

H. S. Commager Spiritul american, p. 344).

Şi unii autori contemporani insistă asupra rolului democraţiei în rezolvarea unor probleme

acute. Amartyia Sen (premiul Nobel pentru economie), bunăoar ă, atrage atenţia că în nici o

ţar ă democratică nu s-a produs vreodată o criză alimentar ă gravă de tipul celor care s-auprodus în diverse state totalitare sau autoritare (URSS, China, unele state africane, ş. a.) – cf.

Amartyia Sen, Dezvoltarea ca libertate:

„Crizele alimentare [. . . ] nu s-au materializat niciodată în într-o ţar ă independentă,

care organizează periodic alegeri, care are partide de opoziţie ce formulează critici şi

care permite ziarelor să relateze în mod liber şi să pună la îndoială înţelepciunea

politicilor guvernamentale f ăr ă o cenzur ă excesivă” (Amartyia Sen Dezvoltarea calibertate, Editura Economică, 2004, p. 199).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


50

Este uşor de înţeles de ce. Democraţia previne unilateralismul, dictatul politic

fundamentat ideologic sau bazat pe interese unilaterale, ignorarea problemelor acute sau grave

ale unor grupuri sociale (care, reprezentate fiind, măcar în dezbaterea publică, dacă nu în

modelarea politicilor, pot să tragă semnalul de alarmă la timp, inclusiv cu privire la criza

alimentar ă), etc. Prin dezbaterea publică, prin criticile aduse guvernării, prin libertatea de

exprimare, democraţia poate aduce în prim plan dificultăţile existente înainte ca acestea să

devină fatale.

Contrar doctrinelor liberale radicale, care cred că implicarea statului trebuie

minimizată şi redusă la sarcini «de rutină», exclusiv de supraveghere şi protecţie (justiţie,

poliţie, apărare naţională), ideile de tipul celor citate sugerează că statul trebuie să

demonstreze iniţiativă şi imaginaţie în abordarea tuturor problemelor grave ale societăţii, să se

implice şi nu să se sustragă faţă de problemele existente.

Autori ca John Gray subliniază că statul nu poate evita să r ăspundă aşteptărilor unor

mase mari de cetăţeni, care, în contemporaneitate, solicită guvernării să se implice în

soluţionarea problemelor serioase curente. Aici este inclusă presupoziţia că rolul statului nu

este fixat apriori, o dată pentru totdeauna (idee conservatoare, prezentă încă la Edmund

Burke), şi că amploarea sa nu poate să nu depindă de nevoile, interesele şi solicitările

cetăţenilor: în spirit democratic, atribuţiile statului trebuie să r ăspundă cerinţelor celor care au

mandatat pentru guvernare o echipă sau alta.


Este corectă analogia stat-arbitru? Dar analogia stat-paznic al drepturilor şi libertăţilor

individuale?

Poate fi statul neutru faţă de diversele grupuri sociale?

Ce înseamnă guvernare minimală?

Comparaţi, pe puncte distincte, guvernarea minimală cu cea maximală.

Depăşirea nivelului minim al guvernării duce automat la abuzuri ale statului faţă de cetăţean?Distingeţi explicit între principii formale şi scopuri materiale ale acţiunii statului.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


51

Analizaţi separat fiecare argument liberal contra intervenţiei statale şi apreciaţi care dintre ele

este convingător/neconvingător.

Distingeţi explicit, pe puncte, între liberalism şi libertarianism.

Faceţi o comparaţie sintetică între viziunile liberală, conservatoare şi de stânga despre stat

Se pot fixa graniţe a priori (date definitiv) pentru acţiunea de stat?

Statul neutru poate servi ca forum de afirmare a diverselor interese sociale legitime?

Este legitimă limitarea drastică a atribuţiilor şi rolurilor statului, în condiţiile în care

majoritatea cetăţenilor solicită implicarea sa în rezolvarea probelemelor sociale grave?

8/7/2019 2-1-3_iliescu


52

3. PIAŢA LIBER Ă

În percepţia liberală, Binele tuturor oamenilor se realizează cel mai repede şi cel mai sigur

prin libertatea de iniţiativă. De aceea, liberalismul consider ă că fundamentul vieţii economice

şi sociale moderne este piaţ a liber ă , adică o sfer ă de activitate în care statul nu se implică

(decît pentru a verifica respectarea unor reguli ale jocului) şi în care libera iniţiativă privată

dinamizează întreaga mulţime de acţiuni omeneşti. O asemenea piaţă satisface principiul

laissez faire («lăsaţi oamenii să facă ce vor») apărat de liberalism. Acest principiu nu promite

o libertate arbitrar ă: „Nu ne acuzaţi deci atunci cînd spunem laissez faire; căci noi nu vrem să

spunem: «lăsaţi oamenii să facă ce vor, chiar atunci cînd fac ceva r ău».”(Bastiat) Ideea de

laissez faire este, prin urmare, aceea de a da oamenilor deplina libertate dar numai în limitele

legii.

Conform acestei idei, principalele caracteristici ale pieţei libere sunt:

Existenţa concurenţei: insuficienţa resurselor, incompatibilitatea scopurilor urmărite de

indivizi, conflictele de interese conduc la permanenta competiţie între participanţii la

«jocul» pieţei libere

Existenţa unor mecanisme obiective de evaluare a situaţiilor şi de coordonare a eforturilor

în direcţia optimă (a satisfacerii nevoilor şi a eficienţei maxime); preţurile sunt partea

centrală a acestui mecanism:

„din cauză că nu pot fi cunoscute niciodată pe deplin sau corelate şi difuzate destulde rapid de către un centru unic toate detaliile schimbărilor care survin în mod

constant în cererea şi oferta de bunuri, este necesar un aparat de înregistrare care să

facă în mod automat suma efectelor relevante ale tuturor acţiunilor individuale şi

ale cărui indicaţii să constituie totodată rezultanta şi călăuza tuturor deciziilor

individuale. Mecanismul preţurilor, în cadrul regimului bazat pe concurenţă, are

tocmai acest rol şi nici un alt sistem nu are măcar perspectiva de a îndeplini

aceeaşi funcţie. Mecanismul preţurilor îngăduie întreprinzătorilor să-şi coordonezeacţiunile între ei prin urmărirea mişcărilor unui număr relativ restrîns de preţuri, tot

8/7/2019 2-1-3_iliescu


53

aşa cum inginerul urmăreşte acele indicatoare pe cîteva cadrane.” (Hayek)

Alocarea optimă a resurselor prin folosirea eficientă a mecanismului preţurilor, într-o

manier ă spontană, ca şi cum o «mînă invizibilă» (Adam Smith) ar repartiza cît se poate de

bine resursele:

„În mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi

nici nu ştie cu cît contribuie el la această promovare. Atunci cînd prefer ă să

sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea str ăină, el urmăreşte numai propria lui

siguranţă; iar îndrumînd acea activitate în aşa fel încît să producă cea mai mare

valoare posibilă, el este condus de o mînă invizibilă ca să promoveze un scop ce

nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează

interesul societăţii mai eficient decît atunci cînd intenţionează să-l promoveze.”

(Adam Smith)

Excluderea planificării: piaţa liber ă nu poate fi «combinată» cu planificarea economică

(recomandată de socialişti); această imposibilitate reprezintă (în viziune liberală) un lucru

extrem de pozitiv, deoarece planificarea ajunge în mod fatal la imixtiunea arbitrar ă a

puterii politice în viaţa cetăţenilor:

„Dacă planificatorul decide că este nevoie de mai puţini arhitecţi sau

ceasornicari şi că nevoile pot fi acoperite de cei dispuşi să r ămînă în meserie cu

o remuneraţie mai redusă, atunci salariul «echitabil» va fi mai redus. Luînd

decizii asupra importanţei relative a diferitelor scopuri ale acţiunilor umane,

planificatorul hotăr ăşte totodată care este importanţa relativă a diferitelor

grupuri şi persoane. Iar cum nu se poate presupune că el va trata oamenii doar ca pe nişte mijloace, el trebuie să ţină seama de aceste efecte şi să echilibreze

conştient ponderea diferitelor scopuri pe fondul efectelor deciziei sale. Aceasta

înseamnă că el va structura direct viaţa diver şilor oameni” (Hayek).

Prin eliminarea planificării, piaţa dă o garanţie de păstrare a libertăţii individuale.

Realizarea unor «opţiuni» obiective, funcţie de interesele oamenilor dar şi de posibilităţileefective de a le satisface; în absenţa pieţei, rolul de a face aceste opţiuni (uneori dureroase:

8/7/2019 2-1-3_iliescu


54

sacrificii, reduceri de resurse, disponibilizări etc.) revine puterii politice, care însă nu

poate îndeplini această sarcină decît impunînd anumite valori sau sisteme de valori care nu

coincid neapărat cu preferinţele axiologice ale cetăţenilor:

„Pentru a oferi un r ăspuns, cînd avem de ales între salarii mai mari pentru

infirmiere şi medici şi servicii medicale mai extinse pentru bolnavi, între mai mult

lapte pentru copii şi salarii mai bune pentru muncitorii agricoli sau între locuri de

muncă pentru şomeri şi salarii mai bune pentru cei care sînt deja angajaţi, este

necesar, nici mai mult nici mai puţin, decît de un sistem complet de valori în care

fiecare nevoie a fiecărei persoane sau a fiecărui grup să aibă un loc definit”

(Hayek).

Un atare sistem echivalează însă cu o ierarhizare (de valori, scopuri, priorităţi) impusă de

stat indivizilor, şi deci cu abolirea libertăţii individuale

Maximizarea şanselor de afirmare individuală a tuturor persoanelor (în cadrul competiţiei

deschise reprezentate de piaţă):

„Orice individ, atît timp cît nu încalcă legile dreptăţii, este lăsat cu desăvîr şire liber

să-şi vadă de interese în chip propriu şi să-şi pună atît activitatea, cît şi capitalul în

concurenţă cu activitatea şi capitalul altor indivizi sau al altor grupuri de oameni.

Suveranul este complet eliberat de o îndatorire care îl expune totdeauna la

nenumărate înşelăciuni ori de cîte ori încearcă să o îndeplinească şi pentru buna

îndeplinire a căreia nici înţelepciunea oamenilor, nici ştiinţa nu pot fi cîndva

suficiente: de acea îndatorire de a supraveghea activitatea particularilor şi de a o

îndruma spre îndeletniciri cît mai potrivite cu interesul societăţii.” (Adam Smith)

Liberalii resping vehement planificarea economică. Liberalismul respinge categoric

înclinaţia socialiştilor, şi, în general, a regimurilor politice «revoluţionare», spre o

reproiectare globală a ordinii sociale, a aranjamentelor economice şi politice de bază, a

instituţiilor fundamentale. Unul dintre întemeietorii liberalismului, Adam Smith, critica

după cum urmează pe «omul sistemului» (adică pe cel ce militează pentru aplicarea unor

proiecte abstracte în viaţa socială):

8/7/2019 2-1-3_iliescu


55

"El pare să-şi închipuie că poate să-i ordoneze pe diver şii membri ai unei mari

societăţi cu aceeaşi uşurinţă cu care mîna omului poate să dispună piesele pe o tablă

de şah. El nu ţine cont de faptul că mutarea pieselor pe tabla de şah nu are altă sursă

decît maişcarea pe care le-o imprimă mîna; pe marea tablă de şah a societăţii

omeneşti însă fiecare piesă are propria ei sursă de mişcare, cît se poate de diferită de

cea la care ar putea recurge legiuitorii. Dacă aceste două surse sînt puse de acord şi

imprimă o mişcare în aceeaşi direcţie, jocul societăţii omeneşti va decurge lin şi

armonios, fiind probabil ca el să se desf ăşoare în mod fericit şi să fie încununat de

succes. Dacă ele nu sînt în acord şi imprimă mişcări în direcţii diferite, atunci jocul

va avea o desf ăşurare jalnică, societatea trebuind să se afle tot timpul într-o stare de

mare dezordine.” (Adam Smith)

Alţi gînditori liberali au localizat pericolele proiectării deliberate (a vieţii economice,

deci pericolele planificării) în sfera autoritarismului sau totalitarismului. Instanţa care

proiectează (planifică) va ajunge inevitabil să dicteze cetăţenilor:

„Autoritatea ce dirijează întreaga activitate economică ar îndruma viaţa noastr ă nu

numai în acea parte a vieţii noastre care este legată de lucruri inferioare; ea ar

dirija alocarea resurselor limitate disponibile pentru atingerea tuturor ţelurilor

noastre. Iar oricine dirijează utilizarea resurselor ce permit atingerea scopurilor

noastre va trebui, prin urmare, să decidă ce scopuri vor fi atinse şi ce scopuri vor fi

sacrificate. Acesta este, în realitate, punctul crucial al problemei. dirijarea

economiei nu se rezumă doar la îndrumarea unui sector al vieţii umane ce poate fi

separat de rest; ea înseamnă dirijarea mijloacelor necesare pentru atingerea tuturor

scopurilor noastre. Oricine deci ar dirija toate mijloacele trebuie totodată să

stabilească scopurile care vor beneficia de mijloace ce vor servi la atingerea lor,care valori sînt mai bine cotate şi care mai puţin; pe scurt, ce se cuvine să creadă

oamenii şi pentru ce trebuie să se str ăduiască. Planificarea centralizată înseamnă că

problema economică urmează să fie rezolvată de comunitate, nu de individ; aşadar,

comunitatea, mai bine zis reprezentanţii ei, trebuie să decidă asupra importanţei

relative a diferitelor nevoi. Aşa-zisa libertate economică pe care ne-o promit

adepţii planificării nu înseamnă altceva decît că urmează să fim scutiţi de truda de

a rezolva propriile noastre probleme economice şi că opţiunile spinoase pe care eale implică vor fi f ăcute de alţii în locul nostru. Întrucît, în condiţiile moderne,

8/7/2019 2-1-3_iliescu


56

depindem în aproape toate acţiunile noastre de mijloacele furnizate de semenii

noştri, planificarea economică ar antrena dirijarea celei mai mari păr ţi a vieţii

noastre. Cu greu ar mai r ămîne vreun aspect, de la nevoile noastre primare pînă la

relaţiile cu familia şi prietenii noştri, de la natura muncii noastre şi pînă la folosirea

timpului liber, în care planificatorul să nu-şi exercite «controlul conştient».”

(Hayek)

În contrast cu perspectiva sumbr ă pe care o deschide planificarea, există alternativa

dezvolt ă rii economice şi sociale spontane. Liberali ca Hayek susţin că ordinea socială şi

economică este mult prea complexă pentru a putea fi controlată conştient; dezvoltarea optimă

se realizează în asemenea cazuri pe baza unui minim de constrîngeri globale (reguli-cadru) şi

libertate de iniţiativă, creştere spontană. Desf ăşurarea fenomenelor nu se poate aici planifica

pe baza unor comenzi, ci trebuie înţeleasă ca dezvoltare organică .

„Cu cît este mai complexă ordinea la care ţintesc oamenii, cu atît va fi mai mare

rolul jucat de circumstanţele ce determină manifestarea ei concretă, care nu pot fi

cunoscute celor a căror preocupare este să asigure formarea ordinii respective, şi

cu atît mai mult ei o vor putea controla numai pe baza regulilor, şi nu prin

comenzi. În cele mai complexe organizaţii numai putine alte lucruri decît simpla

atribuire a unor funcţii specifice anumitor oameni vor putea fi fixate pe bază de

decizii precise, în timp ce îndeplinirea acestor funcţii va fi reglementată doar pe

bază de reguli. Atunci cînd trecem de la cea mai mare organizaţie care slujeşte

unor scopuri specifice la nivelul întregii societăţi, cuprinzînd relaţii între acele

organizaţii ca şi între ele şi indivizi, precum şi relaţii între indivizi, ordinea de

ansamblu se bazează în întregime pe reguli, adică are caracter complet spontan,

nici măcar scheletul ei nemaifiind fixat prin comenzi. Situaţia constă, bineînţeles,în aceea că tocmai întrucît nu a depins de o organizaţie, ci a crescut ca ordine

spontană, structura societăţii moderne a atins un grad de complexitate ce depăşeşte

cu mult pe acela ce ar putea fi atins de prin organizare intenţionată. Nici chiar

regulile care au f ăcut posibilă dezvoltarea acestei ordini complexe nu au fost

proiectate în vedera acestui rezultat; ci acei care s-au întîmplat să adopte reguli

potrivite au dezvoltat o civilizaţie complexă care a precumpănit faţă de celelalte.

Cei care susţin că trebuie să planificăm în mod deliberat societatea modernă,deoarece ea a devenit atît de complexă, se fac aşadar vinovaţi de un paradox care

8/7/2019 2-1-3_iliescu


57

are la bază o totală neînţelegere a a acestor conexiuni. Realitatea este tocmai că

putem menţine o ordine de asemenea complexitate numai dacă o controlăm nu prin

metoda «planificării», adică prin ordine directe, ci, dimpotrivă, dacă ţintim la

formarea unei ordini spontane bazate pe reguli generale” (Hayek)

În opoziţie cu opţiunea socialistă iniţială în favoarea unei ordini centralizate

(planificarea economică sau proiectarea evoluţiilor sociale emanînd de la o singur ă

sursă), liberalii pledează pentru ordinea policentrică , cea care rezultă din acţiunea

liber ă (într-un cadru global reglementat procedural) a numeroase centre «locale» sau

«particulare» de iniţiativă.

Concepţia conservatoare despre piaţă

Concepţia conservatoare asupra pieţei este apropiată de cea liberală (în sensul că şi

conservatorii sunt adepţii pieţei libere), dar ea sufer ă anumite nuanţări ce decurg din concepţia

conservatoare asupra scopurilor guvernării, din pragmatismul şi din spiritul anti-doctrinar al

acestui mod de gîndire.

În cursul pledoariei lor împotriva reproiectării globale a societăţii, conservatorii subliniază

rolul decisiv al condiţiilor practice locale în succesul unor iniţiative politice. Condiţiile

reale, împrejur ările specifice, particularităţile locale sunt decisive:

„Împrejur ările (care pentru unii domni nu înseamnă nimic) sînt cele care dau, de

fapt, fiecărui principiu politic culoarea sa distinctivă şi efectul său aparte.

Împrejur ările sînt cele care fac dintr-un sistem civil şi politic ceva binef ăcător sauceva dăunător omenirii”

(Edmund BURKE).

Aici transpare pragmatismul caracteristic acestui curent de idei politice. Politica (aşa cum

o văd conservatorii) este o activitate practică, nu un exerciţiu al imaginaţiei creatoare sau

al aplicării de principii abstracte. Ea constă în analiza problemelor şi situaţiilor locale, în

găsirea de soluţii specifice, şi nu aplicarea unor algoritmi politici dinainte fixaţi. Ea nu este decît o activitate permanentă de rezolvare de probleme. Politica proprie

8/7/2019 2-1-3_iliescu


58

conservatorismului nu constă în nimic altceva decît în practica obişnuită, «cotidiană», a

rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, pe baza unui consens preexistent şi în

încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. Ea este, aşa cum s-a spus, o

«politică a imperfecţiunii» şi a compromisului: pleacă de la premisa că un proiect social

ideal sau perfect nu există; că ceea ce există sînt nenumăratele probleme «locale» cu care

se confruntă oamenii şi diversele lor interese, adesea incompatibile; şi că, deci, activitatea

politică nu este decît o încercare infinită de a soluţiona probleme sau dificultăţi şi de

realiza compromisuri raţionale între interese sau valori incompatibile.

Acţiunile şi ideile politice trebuie judecate prin consecinţele lor practice.

„Urmările practice ale tendinţelor politice contribuie mult la stabilirea valorii

fiecăreia dintre aceste tendinţe. Problemele politice nu vizează în primul rînd

adevărul sau falsul. Ele se raportează la bine sau r ău. Ceea ce, sub aspectul

rezultatelor, este susceptibil să producă ceva r ău este, din punct de vedere politic,

fals; ceea ce produce binele este politiceşte adevărat.” (Burke, în Fundamentele

gîndirii politice moderne, op. cit., p. 171).

Neglijarea elementelor locale, a particularităşilor unei situaţii politice, a efectelor practice

ale unor măsuri a condus - cum atestă istoria - la nenumărate erori şi eşecuri. Burke este

mereu preocupat de ideea că cele mai bune planuri politice (şi cele mai nobile intenţii) duc

adesea la consecinţe opuse celor urmărite, tocmai datorită ignor ării contextului local.

„Cîte greşeli au condus la această mulţime de împrejur ări nenorocite, şi aproape

toate izvorau din acestă singur ă sursă – pentru că se luau în seamă anumite

principii generale, f ăr ă a se da atenţie la împrejur ări, vremuri, locuri, conjuncturi şi

actori! Dacă nu acordăm atenţie, cu scrupulozitate, la toate acestea, medicamentulde azi va deveni otrava de mîine” (Burke, op. cit. , p. 177).

Din aceste motive, conservatorismul critică politica doctrinar ă (bazată pe o doctrină

«supremă», cu pretenţii de adevăr absolut, şi pe ignorarea practicii), politica unor ideologi

ce se pretind «profesorii» oamenilor:

„Asemenea profesori împing caracterul de sistem la extrem. [...] Asemeneaprofesori pretind că dispreţuiesc orice cale de mijloc, că luptă pentru perfecţiune,

8/7/2019 2-1-3_iliescu


59

şi ei se angajează să meargă pe calea cea mai simplă şi cea mai scurtă. Ei îşi

construiesc politica nu pe baza a ceea ce ar fi convenabil şi potrivit practic, ci pe

Adevăr; şi pretind să-i conducă pe oameni spre o anume fericire, prin proclamarea

drepturilor lor incontestabile” (Burke, op.cit., p. 173).

Politica de orientare conservatoare urmăreşte găsirea de soluţ ii adaptative la probleme

specifice. Aceasta poate părea un cadru prea îngust şi prea «empiric», apt să conducă la

improvizaţii (‘cîrpeli’) şi la menţinerea permanentă a unor structuri politice generale care

nu sunt optimale. Dar conservatorii consider ă că adaptarea este o condiţie sine qua non a

oricărei politici eficace: nici o soluţie economică, politică sau socială nu poate fi eficace

dacă nu este adaptată datelor particulare ale situaţiei-problemă. Deşi uneori soluţ iile

conservatoare au urmă rit şi «conservarea» unor privilegii, ele sînt adaptative nu

neapă rat pentru că ar urmă ri perpetuarea situaţ iei existente, ci pentru că urmă resc

eficacitatea practică , imposibil de atins f ă r ă o adaptare la particularit ăţ ile locale, adică

la realitatea dat ă la un moment dat.

Un conservator este, din acest punct de vedere, un om «f ăr ă principii» (adică f ăr ă idei fixe

pe care să le aplice mecanic) şi «f ăr ă convingeri» (adică f ăr ă adevăruri de care să se

ataşeze pînă la refuzul de a privi realitatea în faţă).

Drept rezultat al acestor elemente specifice, opţiunile conservatorismului sînt întotdeauna

contextuale, justificabile, relevante şi valabile exclusiv într-un context social bine

determinat. Un cunoscut exemplu, în acest sens, este oferit de atitudinea Partidului

Conservator britanic faţă de controlul de stat asupra economiei, faţă de raportul între

intervenţia de stat şi funcţionarea pieţei libere: în contextul de la 1830, atitudinea sa a fost

favorabilă menţinerii acestui control, pentru ca în contextul din 1890 ea să devină negativă. Nu este însă aici vorba de incoerenţă, aşa cum ar interpreta lucrurile un liberal

«consecvent», ci de o tendinţă deliberată de rezistenţă faţă de aplicarea nediferenţiată a

unui canon economic la modă:

„În vremea cînd moda intelectuală cerea libera iniţiativă antreprenorială, el

[politicianul conservator - n.n.] s-a concentrat asupra evidenţierii limitelor

acestei filozofii, iar astăzi, cînd moda cere controlul de stat al economiei, el seconcentrează asupra evidenţierii limitelor acestei idei. Asta înseamnă să fii un

8/7/2019 2-1-3_iliescu


60

reacţionar, adică un om înzestrat cu o capacitate şi o înclinaţie de reacţiona

împotriva anumitor idei care se întîmplă să fie în vogă la momentul respectiv”

(T.E. Utley, 1953).

Concepţiile de stânga despre piaţă

Stânga a fost mult timp ostilă pieţei (considerate «anarhice», «haotice», «sălbatice»,

dominată de întîmplarea «oarbă» şi de speculaţia «nemiloasă». Stânga contemporană a

abandonat aceste convingeri şi, o dată cu ele, idealul planificării economice globale.

Majoritatea gînditorilor de stânga acceptă azi ideea eficienţei economice superioare a

pieţei, precum şi limitele intervenţionismului statal, dar ei continuă să susţină că piaţanu este un mecanism economic perfect, că ea nu se poate totdeauna auto-regla, şi, deci,

că deseori intervenţia de stat este necesar ă pentru corijarea unor efecte nedorite

(nefavorabile mai ales anumitor grupuri) ale funcţionării pieţei libere. Stânga

semnalează că piaţa nu poate preveni toate crizele, că ea nu poate totdeauna satisface

toate nevoile sociale (mai ales nevoile de bunuri public), că ea conduce la unele

consecinţe negative periculoase (şomaj, săr ăcia unor categorii de oameni, dependenţă,

marginalizare, etc). Ca atare, stânga solicită permanentul efort social şi statal decorectare şi completare a acţiunii pieţei prin intervenţii de stat.

Iată cum descrie Galbraith nevoia unei abordări pragmatice (de combinare a pieţei

libere cu intervenţia statală) pentru eliminarea unora din efectele negative ale pieţei:

„(…) Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi socialismul

cuprinzător . Există o arie largă de activităţi economice în care piaţa este şi ar

trebui să fie neconcurenţială; la fel, există o gamă largă de activităţi ce sedezvoltă odată cu creşterea bunăstării economice, în cadrul căreia serviciile şi

funcţiile statului sunt fie necesare, fie superioare în plan social. Prin urmare

privatizarea, nu este cu nimic mai bună ca orientare modelatoare a activităţilor

publice decât socialismul. În ambele cazuri regula de bază a doctrinei este de a te

împiedica să gândeşti. Într-o societate bună există un principiu dominant legat de

astfel de probleme: decizia trebuie luată în raport de caracteristicile economice şi

sociale ale cazului în speţă. Nu parcurgem o er ă a doctrinei ci o er ă a judecăţ ii

8/7/2019 2-1-3_iliescu


61

practice. Se manifestă desigur o tendinţă pronunţată a sistemului economic şi

social actual de a se sprijini pe politica de stat şi pe nevoia de acţiune publică.

Economia de piaţă din prezent, ce furnizează într-un mod atât de competent

bunuri şi servicii de larg consum, face acest lucru în scopul reîntoarcerii într-un

termen relativ scurt a profitului.Aceasta este mă sura succesului să u. Nu se

investeşte atât de uşor, uneori nu se investeşte deloc , pe termen lung. Ş i nici nu

se investeşte în scopul prevenirii efectelor sociale adverse ale producţ iei sau ale

produselor , altfel spus , economia de piaţă nu-şi asumă responsabilitatea pentru

deteriorarea mediului înconjur ă tor. La acest lucru ne vom referi mai pe larg în

paginile urmă toare .

În ciuda constrângerilor impuse de timp firmelor particulare, se întâlnesc la tot

pasul exemple de investiţii în domeniul public . Modernul avion cu reacţie este,

în mare măsur ă, produsul cercetării din sectorul militar şi al dezvoltării acestuia .

Multe din descoperirile din domeniul medicinei au apărut în urma unor eforturi

publice de a le sprijini ; ele nu s-ar fi petecut date fiind limitele impuse de timp şi

de costuri firmelor private sau cercetătorilor independenţi .

În ultimul timp , cel mai spectaculos salt în ceea ce priveşte productivitatea l-a

cunoscut agricultura. Acest lucru a fost în mare măsur ă rezultatul participării

statului – în S. U. A., colegiile subvenţionate cu profil agricol , staţiunile

experimentale locale şi federale şi extinderea serviciilor sprijinite de stat .

În anii de după cel de-al doilea r ăzboi mondial, progresul economic al Japoniei

s-a bazat efectiv pe cercetare şi investiţii realizate cu sprijinul statului, iar acest

lucru a fost considerat absolut normal . De altfel, în toate ţările , sistemul

economic depinde de şi se dezvoltă pe baza finanţării de către stat a autostr ăzilor,

aeroporturilor, serviciilor poştale şi infrastructurii urbane de cele mai diverse şi

necesare tipuri .Iată deci ce trebuie reţinut . Într-o societate sănătoasă şi raţională , strategia şi

acţiunea nu se subordonează ideologiei , doctrinei . Acţiunea trebuie să se

bazeze pe regulile ce guvernează fiecare caz în parte . Există ceva pe deplin

satisf ăcător în exprimarea unei credinţe politice şi economice de genul: „ Sunt

absolut cu totul de partea sistemului liberei iniţ iative” sau „ Susţ in cu fermitate

rolul social al statului „ – toate acestea însă trebuie privite, repet, ca pe o

evadare din reflecţie spre retorică.” (J. K. Galbraith – „Societatea perfect ă „p.26-27 )

8/7/2019 2-1-3_iliescu


62

4. PARALELISMUL LIBERALISM–SOCIALISM

Deşi liberalismul şi socialismul sunt doctrine opuse, în mare măsur ă ostile una alteia, în

realitate variantele lor radicale sunt tipologic foarte asemănătoare şi tot mai mulţi autori

semnalează importante asemănări structurale între ele.

caracterul ideologic, doctrinar, canonic: „Liberalismul şi socialismul sunt ideologii ale

Iluminismului, una fiind imaginea inversată, în oglindă, a celeilalte” (Donald

Livingston Philosophical Melancholy and Delirium, p. 370)

caracterul universalist – utopic: liberalismul este o utopie a pieţei libere (care rezolvă

toate problemele economice şi sociale, fiind destinată să devină forma obligatorie de

organizare în toată lumea), în timp ce socialismul este o utopie a planificării economice

(care rezolvă toate problemele economice şi sociale, fiind destinată să devină forma

obligatorie de organizare în toată lumea) – cf. John Gray False Dawn, p. 3.

Liberalismul tinde să vadă piaţa ca mecanism perfect, apt, în sine, să rezolve

problemele satisfacerii nevoilor umane; dacă anumite nevoi nu sunt satisf ăcute, aceasta

s-ar datora proastei aplicări a legilor pieţei – ar proveni deci nu de la «prea multă piaţă

liber ă», ci de la «prea puţină piaţă liber ă» (tot ce merge r ău vine de la dirijismul

economic). Dimpotrivă, socialismul tindea să vadă în dirijarea economică un mecanism

perfect de asigurare a bunurilor dorite: dacă bunurile nu sunt furnizate, este pentru că

nu s-a dirijat corect activitatea economică – disfuncţionalităţile vin nu de la «prea mult

dirijism», ci de la «prea puţin dirijism» (tot ce este r ău vine de la piaţa liber ă). caracterul cvasi-religios: liberalismul este o «religie a inegalităţii» (R. H. Tawney,

apud B. Barry Bună starea, p. 133), în timp ce socialismul este o «religie a egalităţii»

unilateralitatea: liberalismul vede totul prin prisma individualistă, socialismul vede

totul prin prisma colectivistă; primul absolutizează libertatea individuală, cel de-al

doilea justiţia socială colectivă; dacă socialismul (în variantele sale cele mai influente)

pretindea subordonarea individului faţă de comunitate (faţă de «Binele» colectiv, aşa

cum era el conceput de ideologiile de stânga), liberalismul (în variantele sale radicale)tinde să privească comunitatea şi statul ca simple instrumente pentru satisfacerea

8/7/2019 2-1-3_iliescu


63

intereselor individuale (inclusiv pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale)

socialismul canonic reducea la absurd libertatea individuală, pretinzând că «adevărata»

libertate umană se realizează doar în şi prin colectivitate; în schimb, liberalismul

canonic tratează drept nonsens dreptatea socială

ambele doctrine au un caracter providenţialist (John Gray), deoarece privesc istoria ca

«mar ş triumfal» către o anumită stare ideală (pe care o descriu însă diferit) şi anunţă o

soluţie providenţială pentru societatea viitorului (liberalismul: piaţa liber ă,

globalizarea, statul minimal; socialismul: planificarea, cooperarea internaţională, statul

oamenilor muncii)

Cf. John Gray:

„Ambele [liberalismul şi socialismul – nota mea, Adrian-Paul Iliescu] sunt în

esenţă religii seculare, în care speranţele escatologice şi fanteziile creştinismului

iau o turnur ă iluministă. În ambele, istoria e înţeleasă ca progres al speciei,

propulsat de creşterea cunoaşterii şi a bogăţiei, culminînd cu o civilizaţie

universală. Fiinţele umane sunt văzute în principal în termeni economici, ca

producători sau consumatori, la nivelul cel mai adînc cu aceleaşi valori şi nevoi.

Religia de tip demodat este văzută ca periferică, destinată să dispar ă curînd, sau

să se concentreze în sfera privată, unde nu mai poate afecta politica sau produce

scînteia r ăzboiului. Crimele şi tragediile istoriei nu sunt considerate a avea

r ădăcini în natura umană: ele sunt erori, greşeli ce pot fi corecatte prin educaţie,

prin instituţii politice mai bune, prin standarde de viaţă mai înalte. Marxiştii şi

adepţii liberalismului de piaţă pot avea vederi diferite în ce priveşte cel mai bun

sistem economic, dar şi pentru unii şi pentru alţii numai interesele oculte şi

iraţionalitatea umană stau ca obstacol între omenire şi un viitor str ălucit. Ei suntpe aceeaşi poziţie, în ce priveşte acest crez iluminist primitiv. Şi unul şi celălalt

[curent – nota mea, Adrian-Paul Iliescu] au o latur ă dogmatică, misionar ă. Pentru

adepţii liberalismului de piaţă, există o singur ă modalitate de a fi modern. Toate

societăţile trebuie să adopte piaţa liber ă. Dacă credinţele lor religioase sau

modelele lor de viaţă familială fac acest lucru dificil pentru ele, cu atît mai r ău –

asta e problema lor. Dacă valorile individualiste cerute şi promovate de piaţa

liber ă aduc cu ele nivele înalte de inegalitate şi criminalitate, iar anumite păr ţi alesocietăţii ajung cu spatele la zid, e dur – dar acesta e preţul progresului. Dacă

8/7/2019 2-1-3_iliescu


64

sunt ruinate ţări întregi, cum s-a întîmplat în Rusia pe perioada terapiei de şoc

neo-liberale, [...] nu poţi face omletă f ăr ă să spargi ouăle.” (John Gray, Heresies,

pp. 86–87).

Asemănările dintre doctrinele ideologizante, liberalismul şi socialismul, sunt mai bine puse în

vedere de contrastul dintre ele şi pragmatismul conservator. Iată cîteva tr ăsături ale «crezului

conservator german», aşa cum sunt ele prezentate sintetic de Wolfgang Schaeuble, unul din

liderii CDU:

„Politicile CDU/CSU sunt, desigur, fondate pe ideea libertăţii individuale,

dar noi credem într-un individualism temperat de cultura occidentală şi de

tradiţia creştină. Suntem sceptici faţă de un individualism complet descătuşat din

cauză că suntem conştienţi de păcatele omeneşti, dar şi pentru că suntem profund

conştienţi de defectele şi aberaţiile istorice din istoria Germaniei secolului XX.

[...] Concepem politica drept un mecanism de reconciliere a conflictelor de

durată, cum sunt cele dintre libertate şi securitate. Într-adevăr, nici una nu se

susţine f ăr ă cealaltă. Securitatea este inutilă f ăr ă liberatte, dar libertatea nu are

sens f ăr ă securitate (atît naţională cît şi economică). Economia socială de piaţă

pe care continuăm s-o îmbr ăţişăm se bazează pe aceste principii. Ea vede

competiţia drept cel mai eficace mijloc de a promova creşterea economică, dar

acceptă şi intervenţia statului, cînd este necesar ă, în vederea asigur ării egalităţii

de şanse, solidarităţii sociale şi echilibrului social. Această intervenţie are şi

intenţia de a contribui la evitarea «economicizării» tuturor aspectelor vieţii

civice. Piaţa este doar un mijloc, nu un r ăspuns. Tocmai recunoscînd acest fapt,

conservatorii germani se str ăduiesc, de exemplu, să atingă un echilibru între

economie şi ecologie. Ne simţim r ăspunzători, la nivel global, pentru mediulambiant, şi de aceea nu suntem de acord cu deciziile unilaterale luate de unele

naţiuni atunci cînd asemenea decizii ignor ă nevoile restului lumii. Căci

globalizarea este atît o provocare cît şi o şansă. Pe măsur ă ce ne deschidem în

faţa curentelor globalizării, trebuie să ne şi întărim acele instituţii locale care

consolidează legăturile sociale şi identitatea, cum este familia, comunităţile

locale şi regionale, comunităţile religioase, precum şi tradiţiile de solidaritate

muncitorească voluntar ă, care au fost neglijate în ultimii ani. Acesta esteprincipiul subsidiarităţii, care sprijină, oriunde şi oricînd e posibil, plasarea

8/7/2019 2-1-3_iliescu


65

puterii de decizie la acele organisme guvernamentale care sunt cele mai

apropiate de cetăţeanul individual. [...] În esenţă, forma de guvernare la care

aspir ăm, atît în Germania cît şi în Europa, se edifică pe un simţ al discursului

moral şi al deciziei morale, şi nu pe un presupus adevăr etern al vreunui concept

politic abstract. Într-adevăr, numai un scepticism permanent faţă de panaceele

politice la modă – atît cele de gen etatist, cît şi cele de tipul fundamentalismului

pieţei – poate promova pluralismul şi toleranţa, evitînd hipertrofierea

birocratică ce slăbeşte economia noastr ă. Într-o lume care se schimbă rapid, acest

scepticism de centru este singura atitudine pe care o poate lua un partid şi guvern

responsabil din punct de vedere politic. [...] Moderaţia, toleranţa şi o capacitate

de reformare, în egală măsur ă, sunt cuvintele-cheie ale conservatorismului

german de azi.” (Wolfgang Schaeuble, în IWM Newsletter, 76, no. 2/ Spring

2002, p. 27).


Analizaţi pe rînd fiecare argument liberal în favoarea pieţei libere.

Ce pericole prezintă dirijismul economic şi planificarea ?

Se pot combina piaţa liber ă cu dirijismul economic?

Ce legătur ă există între dirijismul economic şi dictatura politică?

Succesul pieţei libere depinde sau nu de anumite circumstanţe contextuale?

Există situaţii în care dirijismul economic este preferabil acţiunii pieţei libere?

Este piaţa liber ă aptă să rezolve toate problemele economice? Dar pe cele

sociale?Ce riscuri prezintă politica de a recurge la piaţa liber ă sau la intervenţie de stat

după cum cred guvernanţii că este mai bine în contextul dat?

Comparaţi viziune despre piaţă a liberalismului, conservatorismului şi a Stângii.

Analizaţi fiecare din paralelismele liberalism-socialism. Există vreunul care nu

este plauzibil?

Ce puncte comune puteţi evidenţia între liberalism şi conservatorism?

Ce puncte comune puteţi evidenţia între conservatorism şi concepţiile de stânga?

8/7/2019 2-1-3_iliescu


66

5. DOUĂ TIPURI DE LIBERALISM

Problema pluralismului valorilor

LIBERALISMUL are diverse variante. O distincţie extrem de interesantă din punctul de

vedere al filosofiei politice şi al teoriei valorilor este cea dintre liberalismul dogmatic (care

propune un model unic de organizare socială optimă) şi liberalismul de tip modus vivendi.

În ultimii ani, filosoful britanic John Gray a dezvoltat mai sistematic această temă.

John Gray:

„Regimurile liberale contemporane sunt roadele târzii ale unui proiect al toleranţei

apărut în Europa în secolul al XVI-lea. [...] Idealul de toleranţă pe care l-am

moştenit se află în centrul a două filozofii incompatibile. Dintr-un anumit punct de

vedere, toleranţa liberală este idealul unui consens raţional asupra celui mai bun

mod de viaţă. Pe de altă parte, ea reprezintă convingerea că oamenii pot tr ăi bine în

moduri variate. Dacă liberalismul are vreun viitor, acesta se află în renunţarea la a

mai căuta un consens raţional asupra celui mai bun mod de viaţă. [...]

Liberalismul a avut dintotdeauna două feţe. Pe de o parte, toleranţa înseamnă

năzuinţa către o formă ideală de viaţă. Pe de altă parte, înseamnă căutarea unor

termeni de conciliere între diversele moduri de viaţă. Din prima perspectivă,

instituţiile liberale sunt aplicaţii ale unor principii universale. Dina adoua, ele sunt

modalităţi de a ajunge la o coexistenţă paşnică. În primul caz, liberalismul este

reţeta pentru un regim universal. În al doilea, el constituie un proiect deconvieţuire ce poate fi aplicat în diverse regimuri.

Filosofia lui John Locke şi cea a lui Immanuel Kant exemplifică proiectul

liberal al unui regim universal, pe când filosofia lui Thomas Hobbes şi David

Hume exprimă liberalismul unei coexistenţe paşnice. Mai recent, John Rawls şi F.

A. Hayek au susţinut primul tip de filozofie liberală, în vreme ce Isaiah Berlin şi

Michael Oakeshott sunt relevanţi pentru cel de-al doilea tip. [...]

Pledoaria lui Locke în favoarea toleranţei se baza pe argumentul că ea ne ajută să găsim cel mai bun trai pentru omenire. [...] Hobbes nu ne îndreptăţeşte să

8/7/2019 2-1-3_iliescu


67

credem că el ar fi privit toleranţa ca o cale spre adevărata credinţă. Pentru el,

toleranţa era o strategie de pace. Guvernământul nu avea nimci de-a face cu

convingerea, ci trebuia să se preocupe doar de practică. În perspectiva hobbesiană,

scopul toleranţei nu este consensul, ci coexistenţa. [...]

Majoritatea gânditorilor liberali au preluat credinţa socratică, creştină şi

iluministă în armonia valorilor. Dar un ideal al armoniei nu este cel mai bun punct

de plecare în judecarea eticii sau a guvernământului. Este preferabil să începem

prin a înţelege de ce conflictul – în cetate şi în suflet – nu poate fi evitat. În forma

în care am moştenit-o, toleranţa liberală reprezintă un ideal de consens raţional.

[...] avem nevoie de un ideal bazat nu pe un consens raţional asupra celui mai bun

mod de viaţă, ci pe adevărul că oamenii vor fi întotdeauna îndreptăţiţi să tr ăiască

diferit. Modus vivendi este un astfel de ideal. [...] Modus vivendi exprimă

convingerea că există multe moduri de viaţă în care oamenii pot prospera. Printre

acestea se află unele a căror valoare nu poate fi comparată. Acolo unde asemenea

moduri de viaţă sunt concurente, nici unul dintre ele nu este cel mai bun. Oamenii

apar ţinând unor moduri diferite de viaţă nu trebuie să aibă neapărat neînţelegeri. Ei

pot fi pur şi simplu diferiţi.

Dacă ideea de toleranţă moştenită presupune că un singur mod de viaţă este

ideal pentru întreaga omenire, modus vivendi acceptă existenţa mai multor feluri

de viaţă în care oamenii pot prospera, dintre care, f ăr ă îndoială, unele nici măcar

nu au fost imaginate. Din punctul de vedere al idealului predominant de toleranţă

liberală, cel mai bun mod de viaţă poate fi de neatins, dar e acelaşi pentru toţi. Din

perspectiva unui modus vivendi, nici un fel de viaţă nu poate fi cel ami bun pentru

toată lumea. Binele omenesc este prea diversificat pentru a fi realizat într-o singur ă

viaţă. Idealul de toleranţă pe care l-am moştenit acceptă cu regret existenţa mai

multor moduri de viaţă. Dacă adoptăm însă ca ideal modus vivendi, trebuie să salutăm această diversiune.

Investigaţia etică nu produce un singur mod de viaţă sau o schemă de valori

pentru toţi, şi nici măcar pentru un singur individ. În schimb, demonstrează că

oamenii sunt îndreptăţiţi să tr ăiască în diferite feluri. Diversele moduri de viaţă

reprezintă aspecte incompatibile ale binelui omenesc. [...]

Scopul unui modus vivendi nu poate fi să aplaneze conflictul valorilor, ci să

reconcilieze, pentru o existenţă în comun, indivizi şi moduri de viaţă ce respectă valori rivale. Pentru a convieţui paşnic avem nevoie nu de valori comune, ci de

8/7/2019 2-1-3_iliescu


68

instituţii comune în care să poată coexista mai multe forme de viaţă.”

(John Gray Cele două feţ e ale liberalismului, Polirom, 2002, pp. 9-14)

Pentru tema liberalismului ca proiect universalist de viaţă, ca reţetă universală, vezi şi

Michael Oakeshott Raţ ionalismul în politică , All, 1995, pp. 30-38

Pentru tema pluralismului valorilor , vezi şi

Isaiah Berlin Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996, pp. 64-72; 252-257

John Gray Post-liberalism, Routledge, 1993, pp. 65-67; 287-294; 299-306

Pentru ideea de modus vivendi între persoane diverse, nevoia de diversitate, vezi Mill despre

limitele acţiunii societăţii asupra individului, Bine individual etc. : Despre libertate,

Humanitas, 1994, pp. 17, 20-21, 88, 94-95, 97-101, 106, 108-109, 131

6. CONSERVATORISMUL ŞI LIBERALISMUL AMERICAN

Terminologia politică americană difer ă sensibil, în unele cazuri, de cea europeană. În special,

sensul termenilor «conservatorism» şi «liberalism» nu coincide cu cel acordat în Europa

aceloraşi concepte.

Conservatorismul american se aseamănă cu cel european (mai ales cu cel britanic) în multe

privinţe (de exemplu, în tenta moralistă, în cultivarea valorilor tradiţionale, a religiei şi anormativităţii stricte, în sprijinul şi respectul acordat autorităţii, în perceperea dificultăţilor ca

stimulente pentru dezvoltare, aşa cum le vedea Burke, etc) dar nu are nuanţele paternaliste şi

etatiste pe care le are adesea conservatorismul european. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte

atitudinea faţă de stat, conservatorismul american se aseamănă cu anumite variante radicale de

liberalism european (ambele curente susţin ideea minimizării intervenţiei statale), fiind mult

mai puternic marcat de convingerile individualiste şi de realismul politic. El nu sprijină

programele sociale, asistenţa socială, discriminarea pozitivă etc. În genere, conservatorii şineoconservatorii americani sunt ataşaţi de ideea impunerii unor norme, reguli, principii, şi mai

8/7/2019 2-1-3_iliescu


69

puţin interesaţi de consensul amiabil; ei insistă mai mult asupra datoriilor, recurg mai frecvent

la sancţiuni şi sunt mai curând «hawks» («ulii», adică adepţi ai soluţiilor de for ţă, chiar

militare) şi sprijină foarte intens programele militare, decât «doves» («porumbei», adică

pacifişti sau adepţi ai soluţiilor paşnice şi cooperative, ai tratatelor şi înţelegerilor etc).

Liberalismul american are majoritatea tr ăsăturilor comune cu stânga moderată europeană, el

apropiindu-se de ceea ce în Europa se numeşte «social-democraţie» sau «socialism». Prea

puţin interesat de valorile tradiţionale, de stricteţea unei moralităţi unice, de religie, de

consolidarea autorităţii, liberalismul american insistă mai mult asupra drepturilor cetăţenilor,

asupra oportunităţilor necesare (pentru fiecare membru al societăţii), asupra necesităţii creerii

unui context favorabil (f ăr ă obstacole majore) pentru toate grupurile sociale; el sprijină

programele sociale, implicarea statului în rezolvarea unor probleme sociale,

multiculturalismul, acţiune afirmativă sau discriminarea pozitivă etc. De asemenea, liberalii

americani sunt mai favorabili strategiilor amiabile, căutării consensului şi mai puţin înclinaţi

spre impunere sau folosirea for ţ ei, mai puţin încrezători în sancţiune, pedeapsă, constrângere;

ei sunt adesea pacifişti, şi, oricum, mai curând «doves» (porumbei) decât «hawks» (ulii).

Trebuie însă precizat că liberalii americani sunt mai individualişti decât social-democraţii

europeni, şi că ei cultivă, în mai mare măsur ă, valorile liberei iniţiative, autonomiei,

independenţei decât adepţii Stângii europene.

La baza deosebirilor dintre conservatorism şi liberalism stau viziuni diferite asupra lumii şi

mai ales a naturii umane. Conservatorii, fiind preocupaţi de dihotomia Bine-R ău, au în vedere

în mod prioritar existenţa r ăului în societate (şi în firea oamenilor) şi cred că

prevenirea/pedepsirea acestuia este prima sarcină a guvernării (se poate spune că ei sunt mai

sceptici cu privire la natura umană şi deci pun în centrul politicii constrângerea, menită a

combate r ăul existent). Dimpotrivă, liberalii, fiind preocupaţi de condiţiile, contextele,situaţiile care favorizează fenomenele maligne din societate, au prioritar în vedere schimbarea

acestor condiţii şi contexte (se poate spune că ei sunt mai optimişti cu privire la natura umană,

şi sper ă ca îmbunătăţirea condiţiilor să elimine fenomenele negative). Aşadar, în timp ce

conservatorii dau prioritate instrumentelor şi stimulentelor «negative» (constrângeri,

supraveghere, pedepse), liberalii dau prioritate instrumentelor şi stimulentelor «pozitive»

(drepturi, oportunităţi, asistenţă, ajutor).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


70

Aşa cum arată George Lakoff (autorul căr ţii Moral Politics, o excelentă prezentare

comparativă a conservatorismului şi liberalismului american, prezentare pe care o vom reda

sintetic în acest subcapitol), necunoscătorii pot fi surprinşi şi chiar uluiţi de unele

particularităţi ale celor două curente politice americane, putând avea impresia incoerenţei lor.

De exemplu, conservatorii americani apăr ă valorile familiale tradiţionale dar nu sprijină

programele sociale pentru asistarea financiar ă a familiilor sărace; resping avortul, în numele

caracterului sacru al vieţii, dar susţin pedeapsa cu moartea; resping asistenţa pentru săraci, dar

susţin operele de caritate; apăr ă tradiţiile comunităţii, dar pledează împotriva implicării

acesteia în programe sociale şi în favoarea individualismului etc. (George Lakoff Moral

Politics, The Univ. of Chicago Press, 1996, p. 24-27).

La rândul lor, liberalii susţin avortul (care înseamnă lichidarea fizică a unor fiinţe care ar

deveni copii şi cetăţeni) dar susţin programele de asistenţă (medicală, educaţională) pentru

copii şi familiile cu copii – adică pledează pentru susţinerea financiar ă a drepturilor copiilor

dar aprobă lichidarea, înainte de naştere, a unor viitori copii. Ei apăr ă programele anti-SIDA

dar contribuie la facilitarea r ăspândirii SIDA prin toleranţa şi sprijinul manifestat faţă de

homosexuali. Ei pledează pentru sprijinirea celor săraci, dar prin programele guvernamentale

pe care le susţin (prin fiscalitatea înaltă etc) descurajează dezvoltarea investiţiilor, deci crearea

de locuri de muncă pentru şomeri. (op.cit., p. 26-27).

În constituirea celor două concepţii politice – susţine Lakoff – rolul esenţial este jucat de

două modele diferite ale relaţiilor interumane, mai precis de două modele ale relaţiilor ce se

pot constitui într-o familie: modelul Tat ă lui strict sever şi modelul P ă rintelui grijuliu.

„În centrul concepţiei despre lume conservatoare stă un model al Tatălui Strict Sever.

Acest model postulează familia nuclear ă tradiţională, în care tatăl are responsabilitateaprimă pentru sprijinirea şi protejarea familiei ca şi autoritatea de a stabili strategia

generală, de a fixa reguli stricte pentru conduita copiilor şi de a aplica regulile. [. . . ]

Copiii trebuie să-şi respecte şi asculte părinţii; prin acestea, ei îşi formează caracterul,

adică autodisciplina şi capacitatea de a se bizui pe ei înşişi. Dragostea şi grija sunt,

desigur, o parte vitală a vieţii de familie dar ele nu pot niciodată cântări mai greu decât

autoritatea parentală, care este ea însăşi o expresie a dragostei şi grijii – o dragoste

dur ă. Autodisciplina, capacitatea de a te bizui pe tine însuţi, şi respectul pentruautoritatea legitimă sunt lucrurile cruciale pe care trebuie să le înveţe copiii.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


71

Când copiii sunt maturi, ei se descurcă singuri şi trebuie să se bazeze pe autodisciplina

dobândită pentru a supravieţui. Capacitatea de a se bizui pe ei înşişi le confer ă

autoritate asupra propriilor destine iar părinţii nu trebuie să se amestece în viaţa lor”

(Lakoff op.cit., p. 33).

În schimb, liberalii (americani) lucrează cu un alt model de relaţii umane.

„Concepţia liberală despre lume se centrează pe un ideal foarte diferit de viaţă de

familie, pe modelul Părintelui grijuliu: dragostea, empatia, şi grija sunt primordiale

iar copiii devin responsabili, autodisciplinaţi şi capabili să se bizuie pe ei înşişi

prin faptul că sunt îngrijiţi, prin respectul şi grija faţă de celălalt manifestată atât în

familie cât şi în comunitatea lor. Sprijinul şi protecţia sunt parte a îngrijirii iar ele

necesită putere şi curaj din partea părinţilor. Supunerea copiilor izvor ăşte din

dragostea şi respectul lor pentru părinţi şi comunitate, nu din frica de pedeapsă.

Buna comunicare este crucială. Pentru ca autoritatea lor să fie legitimă, părinţii

trebuie să explice de ce deciziile lor servesc cauza protejării şi a îngrijirii.

Întrebările puse de copii sunt percepute pozitiv, pentru că ei trebuie să afle de ce

părinţii fac ceea ce fac şi pentru că ei au adesea idei bune ce trebuie luate în serios.

În ultimă instanţă, desigur că tot părinţii trebuie să decidă şi acest lucru trebuie să

fie clar. Scopul principal al îngrijirii este împlinirea şi fericirea copiilor în viaţă. O

viaţă împlinită se presupune că este, într-o măsur ă semnificativă, viaţa dedicată

îngrijirii – una dedicată familiei şi responsabilităţii faţă de comunitate. Ceea ce

copiii trebuie să înveţe în primul rând este empatia pentru alţii, capacitatea de a

îngriji şi de a menţine legăturile sociale, ceea ce nu poate fi f ăcut f ăr ă putere,

respect, autodisciplină, şi capacitatea de a se bizui pe sine însuşi, calităţi care se

nasc prin aceea că ei au fost îngrijiţi. A creşte un copil astfel încât să fie realizatpresupune de asemenea a ajuta copilul să-şi dezvolte potenţialul pentru

performanţă şi satisfacţii. Aceasta necesită respectarea valorilor copilului şi a i se

îngădui să exploreze sfera de idei şi opţiuni pe care le ofer ă lumea. Când copiii

sunt respectaţi, îngrijiţi şi se comunică cu ei de la naştere, ei intr ă treptat în relaţii

de respect mutual, comunicare şi îngrijire, pe întreaga viaţă, cu părinţii lor.”

(Lakoff, op.cit., p. 34).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


72

Lakoff conchide că, în general, valorile şi imperativele morale ce apar în cele două concepţii

sunt adesea identice, dar priorităţile ce li se dau difer ă. De exemplu, în viaţa de familie

conservatorii nu vor renunţa la îngrijirea copiilor lor, dar vor pune accentul prim pe

impunerea unor valori sau norme (deci pe obligaţiile copiilor de a le respecta), nu pe asistarea

copiilor (ajutarea, sprijinirea, încurajarea lor să facă ceea ce doresc). Nici liberalii nu vor

renunţa la încercarea de a transmite copiilor anumite valori şi obligaţii, dar vor pune accentul

prim pe încurajarea, asistarea, sprijinirea lor, nu pe sancţiuni sau impunere. Aşadar,

conservatorii dau prioritate fixării unor norme şi standarde, aplicării lor, în timp ce liberalii

dau prioritate îndrumării, sprijinirii morale şi financiare, asistării (vezi şi op.cit., p. 78). Primii

vor încerca să ajungă la cooperare familială optimă prin asigurarea respectării normelor de

către copii, pe când cei din urmă vor căuta să ajungă la respectarea normelor printr-o optimă

cooperare familială. Pentru conservatori, corectitudinea (respectarea normelor) este prioritar ă,

căci ea asigur ă calea spre bunăstare; de aceea conservatorii vor aproba cheltuieli pentru

poliţie, justiţie, penitenciare, dar nu şi pentru asistenţă socială. Dimpotrivă, pentru liberali

bunăstarea este prioritar ă, căci numai în contextul bunăstării poate fi asigurată respectarea

normelor sociale – de aceea, liberalii vor da prioritate asistenţei sociale, nu activităţilor

represive.

Conservatorii văd autoritatea socială ca pe una morală, iar autoritatea morală o percep ca pe

aceea a unui părinte ce trebuie ascultat; el impune reguli, iar ceilalţi trebuie în primul rând să

le respecte (op.cit., p. 77). Imoralitatea sau chiar simpla deviere de la standarde este maladivă

şi nu poate fi tolerată (op.cit., p. 93). Dimpotrivă, liberalii văd autoritatea socială ca pe una

care îngrijeşte, iar pe cetăţeni ca având nevoie de această grijă. În centrul relaţiei dintre

autoritate şi oameni nu stă severitatea, exigenţa, impunerea ci empatia, înţelegerea,

compasiunea (op.cit., p. 120-121).

Trebuie precizat că cele două modele se aplică, şi cu rezultate interesante, şi în sfera

politicilor externe. Conservatorii tind să vadă rolul SUA ca pe acela al unui «Părinte

autoritar» (al «familiei» internaţionale) şi să aprobe acţiunile sale punitive, chiar dincolo de

ceea ce îngăduie dreptul internaţional (căci un «tată strict sever» poate face el însuşi regulile,

nefiind chemat doar să li se supună). Liberalii, pe de altă parte, tind să vadă rolul SUA în

contextul cooper ării internaţionale, fiind mai puţin înclinaţi spre aprobarea acţiunilor punitive

şi mai mult către iniţiative diplomatice, tratate internaţionale etc.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


73

În toate aceste cazuri, se pot identifica elementele călăuzitoare ale celor două modele:

modelul Tatălui strict sever şi modelul Părintelui grijuliu. De exemplu, conform primului

dintre aceste modele, într-o familie copiii

„trebuie să înoate sau să se scufunde singuri. Ei trebuie să se descurce singuri şi să-şi

dovedească responsabilitatea şi capacitatea de a se baza pe for ţe proprii. Ei au obţinut,

prin disciplină, autoritatea asupra lor înşişi. Trebuie să ia, şi sunt competenţi să ia să

ia, propriile lor decizii. Trebuie să-şi protejeze familiile şi pe ei înşişi. Ştiu ce e bine

pentru ei mai bine decât părinţii lor, care sunt departe de ei. Nişte părinţi buni nu se

amestecă, nu intervin, în viaţa lor. Orice amestec sau intervenţie parentală stârneşte

puternice resentimente.” (Lakoff, op.cit., p. 272)

Acest tip de raporturi între părinţii şi copii, recomandat de modelul Tatălui strict sever, se

regăseşte în forme aproape identice şi în viaţa publică, în cazul raporturilor dintre autorităţi şi

cetăţeni. Lakoff descrie astfel varianta «statală» a modelului:

„Cetăţenii maturi trebuie să înoate sau să se scufunde singuri. Cetăţenii trebuie să se

descurce singuri şi trebuie să-şi dovedească responsabilitatea şi capacitatea de a se

baza pe for ţe proprii. Au devenit cap de familie, în propriile lor familii (sau în

comunităţile locale). Trebuie să ia, şi sunt competenţi să ia, propriile lor decizii.

Trebuie să-şi protejeze familiile (sau comunităţile) şi pe ei înşişi. ştiu ce este bine

pentru ei mai bine decât guvernarea, care e departe de ei. O guvernare bună nu se

amestecă şi nu intervine în viaţa lor. Orice amestec sau intervenţie guvernamentală

stârneşte puternice resentimente” (Lakoff, op.cit., p. 273).

Bineînţeles, în paralel, modelul Părintelui grijuliu (preluat din viaţa de familie) este extins laviaţa publică: pentru liberali, guvernarea trebuie să aibe grijă de cetăţeni aşa cum Părintele

grijuliu are grijă de copii. Cetăţenii nu vor ajunge la disciplină, responsabilitate, etc dacă nu

vor fi susţinuţi şi asistaţi de guvernare, la fel cum copiii nu vor ajunge la aceste calităţi dacă

nu vor fi asistaţi (cu dragoste) de către părinţi.

Exerciţii

8/7/2019 2-1-3_iliescu


74

Sunt oare valide analogiile implicate în aceste descrieri, bazate pe modelul Tatălui strict sever

şi al Părintelui grijuliu?

Ce elemente comune şi ce elemente diferite există în cele 2 cazuri între viaţa de familie

(copii) şi viaţa publică (cetăţeni)?

7. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Există unele situaţii şi valori comune atît politicii interne cît şi politicii externe, din care

decurg probleme comune celor două sfere (sfera relaţiilor dintre cetăţenii aceluiaşi stat sau

aceleiaşi naţiuni şi cea a relaţiilor dintre state, dintre naţiuni).

1. problema normelor : dacă relaţiile (între state, naţiuni, organisme

internaţionale) trebuie să se bazeze pe reguli şi norme, sau pe voinţa arbitrar ă

ori pe libertate nelimitată (ca şi în viaţa politică internă, şi în cea externă

libertatea nelimitată a unor agenţi implică anularea libertăţii altora);

imperativul domniei legii se aplică în ambele sfere (mentalităţile moderne se

opun, atât în sfera internă, cât şi în cea internaţională, ideii că ar exista agenţi,

persoane, organizaţii sau state care se află mai presus de lege)

2. problema for ţ ei: dacă relaţiile trebuie să fie guvernate de for ţ a dreptului, sau

de dreptul for ţ ei (adică de norme de drept internaţional, sau de «dreptul celui

mai puternic»); şi în viaţa internaţională, ca şi în politica internă, există

tentative de recurs nelegitim la for ţă, există agenţi interesaţi de aplicarea

dreptului «celui mai puternic», după cum există şi aspiraţia la ţinerea subcontrol a acestor tendinţe

3. problema scopului final : scopul trebuie să fie găsirea unui modus vivendi, a

unui mod de cooperare şi convieţuire paşnică, sau dominarea unor agenţi de către

alţii şi chiar anihilarea (unilaterală sau reciprocă) a agenţilor?

4. problema «regulilor jocului»: competiţiile care se nasc (pentru resurse,

avantaje sau poziţii privilegiate) trebuie şi ele să fie guvernate de reguli şi

norme (inclusiv atunci cînd îmbracă formele cele mai violente: r ăzboaiele),sau se desf ăşoar ă f ăr ă nici o regulă?

8/7/2019 2-1-3_iliescu


75

5. problema distincţiei factual-normativ: faptele (stările de fapt, stările reale)

nu trebuie confundate cu normele (stările de drept, stările ideale): dacă ceva

este (are loc, se petrece) nu înseamnă că şi trebuie să fie (trebuie să aibe loc

sau să se petreacă), iar dacă ceva nu este nu înseamnă neapărat că nu ar trebui

să fie

6. problema responsabilit ăţ ii: r ăspunderea (pentru r ăul produs, spre exemplu

în caz de r ăzboi, agresiune etc.) trebuie să cadă asupra vinovaţilor (de acest

r ău), nu asupra celor care nu sunt vinovaţi; dar este posibilă respectarea

acestui principiu (în caz de r ăzboi, bunăoar ă)?

7. problema autonomiei: agenţii (în politica internă: cetăţenii, grupurile; în

cea externă: statele, naţiunile) doresc totdeauna să se bucure de o anumită

independenţă şi autonomie; este însă posibilă atingerea acestui ideal? aspiraţiei

către libertate şi autonomie a cetăţeanului unui stat îi corespunde aspiraţia la

independenţă şi dreptul la autodeterminare proprii naţiunilor şi statelor

8. problema corel ă rii binelui individual cu cel general : în ambele sfere există

o problemă de conciliere a binelui individual (al unei persoane, pe plan intern;

al unui stat sau unei naţiuni, pe plan extern) cu binele general (al tuturor

cetăţenilor, pe plan intern; al tuturor statelor sau naţiunilor, pe plan extern);

dar este posibilă (totdeauna) această conciliere?

Ca r ăspuns la aceste probleme au apărut, de milenii, anumite principii de

politică internaţională, care au fost uneori (dar nicidecum totdeauna) respectate,

însă care au fost foarte des evocate ca argument în disputele internaţionale:

principiul bunelor tratamente aplicate celor învinşi în r ăzboi (prizonierilor),

principiul evitării vătămării (în cursul conflictului) a civililor nevinovaţi,

principiul respectării independenţei, principiul compromisului şi concilierii etc.Respectarea acestor principii (atunci cînd s-a realizat) s-a datorat nu atît existenţei

efective a unui «cod de conduită» internaţională, unor tratate sau înţelegeri

explicite, cît unor convingeri religioase (convingerii că principiile în cauză

reflectă voinţa divină, iar încălcarea lor poate atrage pedeapsa divină), unor coduri

cultural-sociale (codul de «comportare cavalerească') sau unui consens cultural

(limitat şi local).

8/7/2019 2-1-3_iliescu


76

Însă, tot de milenii, a apărut şi convingerea (amorală, cinică sau pur şi

simplu lucidă) conform căreia viaţa internaţională nu este călăuzită de principii, ci

de interese sau de for ţă ("Puterea este regina lumii", spunea Pascal) şi deci

normele sau principiile sunt irelevante. Această idee a fost încurajată de

nenumăratele cazuri în care principiile menţionate au fost încălcate, în care

practica politică a ignorat orice norme «raţionale» sau «umanitare», în care

«dreptul for ţei» s-a impus în faţa «for ţei dreptului».

Pe de altă parte, este esenţial să se observe că, pe lîngă elementele comune,

există şi deosebiri foarte mari între politica internă şi cea internaţională.

1. politica internă se derulează totdeauna într-un cadru delimitat

(comunitate, stat) în care există oricum anumite reglementări (legi, sau cel

puţin obiceiuri, tradiţii, norme larg recunoscute) precum şi o autoritate care

veghează la respectarea lor (autoritatea respectivă poate fi de diverse

tipuri, de la «Sfatul bătrînilor», în cadrul tribului, la instituţii specializate,

organisme de stat etc.); dimpotrivă, politica externă se derulează pe o

«scenă deschisă» (scena politică mondială) şi nu este monitorizată de o

autoritate (deseori lipsesc organizaţiile sau instituţiile internaţionale - tip

ONU, Uniunea Europeană, NATO - care să execute monitorizarea, iar

cînd ele există, autoritatea pe care o au este limitată sau discutabilă)

2. în politica internă, agenţii sunt mult mai interdependenţi şi mai solidari

decît în cea externă, fiind de regulă legaţi prin tradiţii istorice şi experienţe

comune, probleme şi interese comune, o cultur ă comună şi o limbă

comună etc.; posibilităţile şi necesitatea unui consens şi a unui modus

vivendi sunt deci mult mai mari în politica internă decît în cea externă,aplicabilitatea practică a unor reglementări (norme) este mult mai mare, şi

aşa mai departe

3. interacţiunea intensă şi complexă dintre agenţi

pe plan intern, interdependenţa strînsă, fac mult mai acută nevoia de

consens, compromis, conciliere, în timp ce interacţiunea mai redusă şi

interdependenţa mult mai slabă dintre agenţi pe plan extern (mai ales în

lumea anterioar ă epocii globalizării) face ca disensiunile, starea de conflict

8/7/2019 2-1-3_iliescu


77

sau indiferenţa reciprocă să poată dura mult mai mult în viaţa

internaţională şi să îmbrace forme mai radicale

Normativismul, raţionalismul, idealismul

Concepţiile optimiste asupra relaţiilor internaţionale au primit denumiri

diverse, după cum se urmărea evidenţierea uneia sau alteia dintre tr ăsăturile lor

caracteristice.

Ele se numesc normativiste, în special pentru că afirmă încrederea în

posibilitatea fondării raporturilor internaţionale pe norme (fixate explicit în tratate

bilaterale sau multilaterale, sau, în cel mai r ău caz, recunoscute implicit, prin

tradiţie); în multe cazuri, aceste concepţii prezintă evenimentele politice în

termeni ce sugerează că respectarea normelor este regula, în timp ce încălcările

normelor (scrise sau nescrise) privind raporturile dintre naţiuni sau state nu sunt

decît excepţii sau accidente condamnabile. Normativiştii prezintă pacea şi

cooperarea drept normale, în timp ce conflictele, agresiunea etc. apar drept

exemple a ceea ce n-ar fi trebuit să se întîmple.

Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste, în mai multe sensuri.Mai întîi, în sensul că privesc omul în general, precum şi omul politic în special,

ca pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii

şi calcule raţionale; o fiinţă capabilă de autocontrol, de angajare în acorduri şi de

respectare a acestora. În al doilea rînd, ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la

premisa posibilităţii aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze

morale (adică în conformitate cu anumite principii morale universale) şi de la

premisa că toate problemele politicii externe au soluţii raţionale. De aceea,aspectele negative ale vieţii internaţionale (conflicte, tensiuni, nedreptăţi) sunt de

8/7/2019 2-1-3_iliescu


78

obicei prezentate drept rezultat al unor calcule greşite (spre exemplu, privind

şansele de a cîştiga un conflict), al unor derapaje (mai mult sau mai puţin

contingente) de la abordarea raţională a raporturilor între state, al pasivităţii, al

lipsei de educaţie socială sau atitudine civică etc.

În al treilea rînd, concepţiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind să

încurajeze o viziune ideală asupra oamenilor, naţiunilor şi statelor. Este vorba

despre o viziune pozitivă, ce accentuează educabilitatea omului, posibilitatea

eliminării violenţei şi agresivităţii, progresul civilizaţiei, dezvoltarea cooper ării

benefice dintre popoare, posibilitatea comunicării şi înţelegerii dintre acestea,

compatibilităţile şi interesele reciproce etc.

Indiferent însă cum numim aceste teorii, ele au în comun cam aceleaşi

principii fundamentale, de sorginte iluministă, raţionalistă, kantiană.

(i) principii privind natura umană: omul este fiinţă raţională, educabilă,

capabilă de progres; el nu este dominat în mod fatal de sentimente negative

(egoism orb, instinct agresiv, ur ă, dorinţa de dominaţie), ci este apt de

atitudini pozitive, cooperante, de prietenie, simpatie, spirit de solidaritate.

(ii) principii privind statele şi naţiunile: toate statele sunt capabile de

progres, de cooperare paşnică pe baze normate, de conducere şi conduită

democratică, de respectarea angajamentelor, de realizarea unor

compromisuri reciproc avantajoase, de consens etc; natura relaţiilor dintre

ele nu este conflictul, ci cooperarea, statele fiind apte de a-şi subordona

posibile interese naţionale speciale ('egoiste') scopurilor benefice generalepe plan internaţional.

(iii) principii privind valorile: ceea ce uneşte naţiunile este mai important decît ceea ce le

desparte; binele comun poate şi trebuie pus deasupra binelui «îngust», propriu unei

singure naţiuni; cooperarea este preferabilă conflictului; pacea este un obiectiv suprem,

soluţiile paşnice sunt de regulă preferabile celor militare; relaţiile internaţionale pot şi

trebuie să fie aşezate pe baze legale şi pe baze morale (în acord cu anumite principiiraţionale şi umanitare universale); raţiunea poate şi trebuie să prevaleze ('raţionale» fiind

8/7/2019 2-1-3_iliescu


79

considerate soluţiile bazate pe valori comune, pe un bine comun, pace, evitarea

conflictelor şi daunelor, pe compromis, avantaj reciproc, negociere, reglementări

consensuale); independenţa naţională este sacr ă, ea este totdeauna preferabilă inegalităţii

şi subordonării; egalitatea internaţională (între naţiuni sau state) este sacr ă; drepturile

colective (la autodeterminare, spre exemplu) sunt sacre; există o dreptate internaţională,

ale cărei elemente componente pot fi identificate şi recunoscute de toţi participanţii la

jocul politic internaţional; politica este organizare raţională, bazată pe calcul lucid şi

respectarea valorilor sau normelor, nu pe supremaţia intereselor imediate; sunt posibile

aranjamente internaţionale (sisteme de securitate internaţională, de cooperare) mutual

profitabile, paşnice, eficace (implementabile), aşa cum sunt posibile aranjamente politice

raţionale şi pe plan intern; prevenirea violenţei (agresiunii, r ăzboiului) este prioritar ă

totdeauna sau aproape totdeauna; optimism: există progres, există soluţii la probleme şi

dificultăţi, există posibilităţi de compromis; r ăzboiul poate fi definitiv eliminat de pe glob

(ar putea chiar exista un conflict ultim decisiv, care elimină pentru totdeauna sursele de

agresiune şi violenţă, un «r ăzboi care pune capăt r ăzboaielor'); sursele de conflict nu sunt

sădite în natura umană sau în firea popoarelor, ci în elemente contingente (conducători

incompetenţi, iraţionali sau agresivi, accidente istorice etc), şi ca atare ele pot fi eliminate

treptat pe cale raţională (educaţie socială, negociere, alianţe ale for ţelor interesate de

menţinerea păcii etc.).

În practica politică, susţinătorii acestor principii militează pentru dezvoltarea organismelor

internaţionale, a sistemului de tratate şi de garantare a securităţii colective, pentru dezvoltarea

legislaţiei internaţionale şi a mecanismelor de implementare a ei, pentru mecanisme paşnice de

soluţionare a conflictelor, pentru cooperare şi educaţie internaţionalistă, etc. În general, idealismul

politic tinde să promoveze în sfera relaţiilor internaţionale aranjamente politice similare celor din

politica internă a unui stat: elaborarea unei legislaţii adecvate, consolidarea unei autorităţi politiceneutre care să vegheze la respectarea acesteia, controlul asupra violenţei (reducerea acesteia la

violenţa legitimă, adică aprobată de legislaţia şi autorităţile internaţionale), reducerea dezordinii şi a

conflictualităţii, întărirea solidarităţii şi a cooper ării etc.

Este foarte greu de evaluat în ce măsur ă aceste premise optimiste au contribuit la îmbunătăţirea

climatului internaţional. Adepţii idealismului sau normativismului susţin că această contribuţie a fost

deosebit de importantă, în schimb criticii lor pretind că un asemenea optimism nu a f ăcut decît să falsifice realitatea politică şi să creeze aşteptări sau speranţe nerealiste.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


80

Realismul politic

Realismul politic este principalul adversar al idealismului, raţionalismului şi

internaţionalismului politic normativist. În opoziţie cu teoriile amintite mai sus,

realismul politic pleacă de la o viziune mai puţin optimistă despre om şi relaţiile

interumane. El continuă nu tradiţia raţionalistă kantiană, ci pe cea pesimistă

hobbesiană de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor sociale.

Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o fiinţă egoistă, condusă de

propriile interese, de voinţa de putere şi dominaţie, de obsesia pentru cîştig şi

succes în competiţiile vieţii. Relaţiile sociale sunt văzute ca relaţii predominant

concurenţiale, desf ăşurate în cadrul unor activităţi tip «joc cu sumă nulă» (în care

nu există remiză: tot ceea ce unul cîştigă, altul pierde). În acest context, fiecare

dintre agenţi este definit de încercarea de a cîştiga în dauna celorlalţi. Politica, în

ansamblu, apare ca luptă pentru putere şi dominaţie, ca activitate concurenţială şi

nu cooperativă, guvernată de interese şi ambiţii, nu de idealuri nobile sau norme

morale. Acţiunea politică a statelor sau naţiunilor este descrisă, în mod analog, ca

acţiune impulsionată de interese «egoiste» şi voinţa de dominaţie, desf ăşurată în

cadrul unor definitorii raporturi de for ţă. Realismul politic a primit un sprijin

teoretic consistent de la teorii cum este cea a lui Carl Schmitt, ce pun distincţia

«prieten-duşman» în centrul politicii. Conform acestor teorii, acţiunea politică nu

poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor şi reglementărilor

(internaţionale), din două motive: întîi, pentru că statele îşi decid atitudinea

politică pe baza distincţiei «duşman-prieten», şi nu a normelor dreptuluiinternaţional, astfel că ele îşi sprijină prietenii (aliaţii) şi cînd sunt încălcate aceste

norme, după cum combat statele (percepute drept) inamice chiar dacă acestea sunt

apărate de normele respective; al doilea, pentru că suverane, în relaţiile

internaţionale, sunt doar acele state ce pot «decide asupra excepţiilor», adică pot

hotărî cînd se poate face excepţie de la normele recunoscute de drept internaţional

(privilegiu ce revine de obicei marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominaţia

internaţională revine marilor puteri, şi nu dreptului internaţional, tratatelor sauinstituţiilor internaţionale.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


81

În directă opoziţie cu idealismul, realismul politic ader ă la principii ca:

(i) principii privind natura umană : omul este fiinţă egocentristă, care,

indiferent cît de mult ar progresa, r ămîne dominată de setea de putere şi

nevoia de a domina; sentimentele negative (egoism, instinct agresiv,

teamă, resentiment, veleităţi) nu pot fi eliminate din viaţa sa, şi ele îi

marchează permanent conduita; atitudinile «pozitive», cooperante, bazate

pe un «spirit de solidaritate» şi simpatie, sunt periferice, trecătoare,

nesigure – ele nu pot constitui baza aranjamentelor şi a ordinii politice

(interne sau internaţionale).

(ii) principii privind statele şi naţ iunile: nu toate statele au atins sau ating

acelaşi nivel de progres şi dezvoltare, acelaşi nivel de organizare,

conducere şi conduită democratică, deci nu toate statele sunt apte de

respectarea angajamentelor, de a coopera paşnic pe baze normate, de

realizarea unor compromisuri reciproc avantajoase, de consens etc;

relaţiile dintre state r ămîn marcate preponderent, decisiv, de concurenţa

dintre ele, de o luptă pentru putere şi dominaţie, de conflict; cooperarea,

deşi posibilă în anumite contexte, nu este elementul pe care să se poată

fundamenta securitatea naţională sau internaţională, statele fiind inapte de

a-şi subordona interesele naţionale ('egoiste') unor scopuri «benefice»

generale pe plan internaţional; asemenea scopuri sunt mai curînd himerice,

diferenţele de interese şi perspective dintre naţiuni şi state fiind mult prea

mari; există o diferenţă imensă între scena politică internă (unde există

guvernare centrală, autoritate legitimă, legislaţie articulată, recunoscută şiimplementată, solidaritate, interese comune importante) şi unde, deci, este

posibilă guvernarea de tip democratic (pe baza voinţei liber exprimate a

agenţilor) şi scena internaţională, unde toate elementele enumerate mai sus

lipsesc sau sunt minimale, neefective, şi deci nu se pune problema unei

«democraţii» (a unei guvernări unitare, bazate pe voinţa egală a agenţilor,

deci a statelor sau naţiunilor); scena politică internaţională este (spre

deosebire de cea internă) preponderent anarhică, haotică, conflictuală, şiaici succesul depinde în principal de for ţa economică, politică sau militar ă.

8/7/2019 2-1-3_iliescu


82

Problemele internaţionale sunt deosebit de importante, de presante dar

„rezolvarea lor nu corespunde principiilor democratice” (Ralf Dahrendorf).

(iii) principii privind valorile: ceea ce desparte naţiunile este adesea mai important decît ceea

ce le uneşte; «binele comun» este relativ, incert şi temporar, adesea chiar himeric, de

aceea el nu poate prevala asupra binelui «naţional», sau asupra intereselor proprii

fiecărei naţiuni; cooperarea este uneori preferabilă conflictului, dar adesea conflictul este

inevitabil şi decisiv – capacitatea de a cîştiga conflictele este deci factorul primordial al

dezvoltării naţionale şi garanţia securităţii naţionale; nici un stat nu se poate baza pe

încrederea în bunacredinţă, spiritul paşnic, prietenia altor state, ci trebuie să se bazeze pe

propria for ţă de apărare sau dominaţie; pacea nu este un obiectiv suprem, deoarece

interesul naţional impune adesea soluţii nepaşnice, de for ţă, la problemele naţionale sau

internaţionale; relaţiile internaţionale nu vor putea fi niciodată aşezate exclusiv pe baze

legale şi pe baze morale, căci raporturile de for ţă (militar ă, economică, politică) vor

decide totdeauna în cele mai importante chestiuni; «raţiunea» nu poate deci să prevaleze

totdeauna sau sistematic, valorile «comune», «binele comun» sunt de multe ori

inexistente sau insuficiente, pacea, evitarea conflictelor şi daunelor, compromisul,

avantajul reciproc, negocierea, reglementările consensuale fiind deseori impracticabile;

independenţa naţională nu este sacr ă, şi nu este totdeauna preferabilă inegalităţii şi

subordonării: multe state au prosperat mai mult în perioada în care au fost colonii sau au

fost subordonate altor puteri (puteri de regulă mai dezvoltate economic, politic, cultural),

decît în perioada de independenţă şi suveranitate; nu totdeauna autonomia politică şi

economică duce la rezultate bune (Africa ofer ă multe exemple de mizerie postcolonială

mai accentuată decît în perioada dominaţiei marilor puteri); tratatele internaţionale nu

asigur ă totdeauna pacea, uneori marile puteri sunt mai eficiente - prin acţiunea lor

civilizatoare şi de control politic-militar - în asigurarea păcii, în diminuareaconflictualităţii, decît orice sisteme de securitate colectivă; egalitatea internaţională (între

naţiuni sau state) nu este sacr ă, ci, dimpotrivă, este de regulă irealizabilă – există

totdeauna mari diferenţe de putere şi civilizaţie între state; drepturile colective nu sunt

totdeauna justificate sau realizabile practic; nu există o dreptate internaţională, ale cărei

elemente componente să poată fi identificate şi recunoscute de toţi participanţii la jocul

politic internaţional – dreptatea este cel mai des un aranjament (benefic, optim) dictat

însă de marile puteri sau de raporturile de for ţă, deci de realitatea politică efectivă, nu deiluzii sau speranţe pioase; politica este organizare raţională, bazată pe calcul lucid, dar

8/7/2019 2-1-3_iliescu


83

raţionalitatea înseamnă evaluare «la rece» a intereselor naţionale, a incompatibilităţilor de

interese între state, a pericolelor politice, a costurilor şi beneficiilor, a resurselor şi

raporturilor de for ţe, chiar a sacrificiilor necesare – căci viaţa politică nu se poate baza pe

norme morale şi idealuri «creştineşti'; aranjamentele internaţionale (sisteme de securitate

internaţională, de cooperare, tratate etc.) au o eficacitate limitată, nu prezintă garanţii,

deci fiecare stat trebuie să-şi bazeze strategiile politice pe for ţa proprie, care primează

faţă de orice reglementări sau norme, după cum şi în relaţiile politice interne primează

for ţa faţă de norme; prevenirea violenţei (agresiunii, r ăzboiului) nu este prioritar ă,

dimpotrivă violenţa este adesea singura soluţie utilă pentru rezolvarea problemelor şi

satisfacerea intereselor de stat; pesimism: progresul este relativ şi inegal, el nu garantează

eliminarea r ăului şi a pericolelor, nu asigur ă soluţii paşnice la probleme şi crize, nu

furnizează totdeauna posibilităţi de compromis - există o natur ă umană eternă, marcată de

R ău, de instincte violente, care nu poate fi schimbată; există o competiţie eternă a

voinţelor şi a for ţelor, care face conflictele inevitabile; r ăzboiul nu poate fi deci eliminat

definitiv de pe glob - ideea unui conflict ultim decisiv, care elimină pentru totdeauna

sursele de agresiune şi violenţă, a unui «r ăzboi care pune capăt r ăzboaielor» este o iluzie

periculoasă, o absurditate; sursele de conflict sunt sădite în natura umană şi în firea

popoarelor, în penuria de resurse, diferenţa de interese şi poziţii, elemente care nu sunt

contingente, ci perene; nu există deci posibilitatea realistă ca ele să fie eliminate treptat

pe cale raţională (legiferare, înţelegeri, acorduri, educaţie socială, negociere, alianţe ale

for ţelor interesate de menţinerea păcii etc.); legislaţia internaţională nu dirijează şi nu

controlează raporturile de for ţe, conduita statelor, ci este expresia acestora – ea poate fi

modificată (conform intereselor statelor puternice) sau ignorată, dacă interesele naţionale

o cer.

Realismul politic a jucat şi joacă un rol important în modelarea politiciiinternaţionale, dar consecinţele sale nu sunt apreciate totdeauna pozitiv. În timp ce

adepţii săi îl elogiază ca pe o teorie inspirată de «simţul realităţii», pragmatism,

luciditate, adversarii îl taxează drept viziune «cinică», «amorală», care justifică

agresiunea, abuzurile, militarismul, «dreptul for ţei» în locul «for ţei dreptului».

8/7/2019 2-1-3_iliescu


84

BIBLIOGRAFIE

Antologii şi manuale

Jerry Z. Muller (editor) Conservatism, Princeton University Press, 1997

Cristian Preda (editor), Liberalismul , Humanitas, 2003

Alin Teodorescu (editor), Mari gînditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea,

Minerva, colecţia BPT, 1989

Adrian-Paul Iliescu, Mihail-Radu Solcan (editori), Limitele puterii, Editura All, 1994

Alina Mungiu-Pippidi (editor), Doctrine politice, Polirom, 1998

Adrian-Paul Iliescu, Emanuel M. Socaciu (editori), Fundamentele gîndirii politice

moderne, Editura Polirom, 1999

POLIS, vol.5, nr. 3/1998 (Conservatorismul occidental )

POLIS, vol.6, nr. 2/1999 (Filozofia politică a lui F. A. Hayek )

T.Ball, R. Dagger (editori), Ideologii politice şi idealul democratic, Polirom, 2000

Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (ed) Manual de ştiinţă politică , Polirom,

2005

Texte clasice (sec. XVIII-XIX)

Edmund Burke Reflecţ ii asupra revoluţ iei din Franţ a, Nemira, 2000

Immanuel Kant Scrieri moral-politice, Ed. Ştiinţifică, 1991

Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul (ed) Filosofia practică a lui Kant , Polirom, 2000

Benjamin Constant Despre libertate, la antici şi moderni, Institutul european, 1996

Alexis de Tocqueville Vechiul regim şi revoluţ ia, Nemira, 2000

J.S. Mill Despre libertate, Humanitas, 1994

Herbert Spencer Individul împotriva statului, Timpul, 1996

Texte contemporane (sec. XX-XXI)

F.A. Hayek Constituţ ia libert ăţ ii, Institutul european, 1998

F.A. Hayek Drumul spre servitute, Humanitas, 1993

Adrian-Paul Iliescu (ed) Filosofia social ă a lui F. A. Hayek , Polirom, 2001

Karl R. Popper Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, 1992Karl R. Popper Mizeria istoricismului, All, 1996

8/7/2019 2-1-3_iliescu


85

Michael Oakeshott Raţ ionalismul în politică , All, 1995

Ludwig von Mises Capitalismul şi duşmanii să i, Nemira, 1998

Erich Fromm Texte alese, Ed. Politică, 1983

Isaiah Berlin Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996

John Rawls A Theory of Justice, Harvard U. P., 1971, sau Oxford U. P., 1972

John Rawls Political Liberalism, Columbia U. P., 1993

Ronald Dworkin Drepturile la modul serios, Arc, 1998

Robert Nozick Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, 1997

Jan Narveson The Libertarian Idea, Temple University Press, 1988

Michael J. Sandel Liberalism and the Limits of Justice, Cambridge U. P., 1982

Michael Walzer The Spheres of Justice, Blackwell, 1995

Alasdair MacIntyre Tratat de moral ă (După virtute), Humanitas, 1998

Henry Steele Commager Spiritul american, Editura Enciclopedică, 1998

John Gray Dincolo de liberalism şi conservatorism, All, 1998

John Gray Cele două feţ e ale liberalismului, Polirom, 2002

Amitai Etzioni Societatea monocromă , Polirom, 2002

George Lakoff Moral Politics, The Univ. of Chicago Press, 1996

Walter Block Pledoarii imposibile, Nemira, 1998

Amartya Sen Dezvoltarea ca libertate, Editura economică, 2004

George Crowder Anarhismul , Antet, 1997

Patrick Dunleavy, Brendan O'Leary Teoriile statului, Epigraf, 2002

Michael Friedman Capitalism şi libertate, Ed. Enciclopedică, 1995

Philippe van Parijs Real Freedom for All , Clarendon Press, 1995

Philip Pettit Republicanism, Clarendon Press, 1997

Anthony Giddens A treia cale, Polirom, 2001

Anthony Giddens A treia cale şi criticii ei, Polirom, 2001Norman Barry Bună starea, Du Style, 1998

Bernard Crick Socialismul , Du Style, 1998

Norberto Bobbio Liberalism şi democraţ ie, Nemira, 1998

Norberto Bobbio Dreapta şi stânga, Humanitas, 1999

Martin Wight Politica de putere, Arc, 1998

Robert W. McElroy Moralitatea în politica externă americană , Paideia, f.a.

Zbigniew Brzezinski Marea tabl ă de şah, Univers enciclopedic, 2000Ernest Gellner Condiţ iile libert ăţ ii, Polirom, 1998

8/7/2019 2-1-3_iliescu


86

Hedley Bull Societatea anarhică , Ştiinţa, 1998

Barry Buzan Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000

John A. Hallowell Temeiul moral al democraţ iei, Paideia, f.a

David Held Democraţ ie şi ordine gobal ă , Univers, 2000

Jeffrey Isaac Democraţ ia în vremuri întunecate, Polirom, 2000

Zygmunt Bauman Globalizarea şi efectele ei sociale, Antet, f.a.

Pierre Bourdieu Contraofensive, Meridiane, 1999

2-1-3_iliescu

Documents