1975 Turneul internaţional feminin de şah

-

Timişoara.Sub privirile

campioanei mondiale,

Nona Gaprindaşvili.

1975

TurneulInternaţional

feminin de şah,Timişoara.

"DecanulFacultăţii

de Medicină,prof. dr.

Pius

Brânzeu,ne felicităla sfârşitulturneului“.

1975

1976, Sinaia Semnăturile participantelor laturneul internaţional de la Sinaia, 24.vi-8.vii.1976

1977

1978

1978

1978

xii.1981

Finala campionatului naţional, Herculane.

"Una din ultimele finale. Jucam cu Dana Nuţu

şi probabil gândeam că îmi ajunge.

Atunci am simţit că nu mai trebuie să joc, cu toate că în continuare am plecat în Grecia, la Atena, la Cupa campioanelor Europene şi am luat locul 2!!"

1983, Atena

1986 Împreună cu echipa R.A.T.B.

1987

xii.1987 În Germania, 24-31.xii.1987, în calitate de antrenoare a Mădălinei

Stroe,la Campionatul european de junioare.

"În timpul liber,lucram pentru nepoţi..."

xii.1987 "La sfârşitul turneului, am participat la un concurs de blitz, în echipe de câte 2 persoane.

S-a terminat pe la 4 dimineaţa şi am luat locul I, spre bucuria partenerului."

"Ultimul an la echipa I.T.B.

Eram prea multe pentru două locuri...Eu am plecat la o echipă din Timişoara, Rodica Reicher

la Mediaş, iar Mădălina Stroe în... Franţa!"

1988

1990 O interesantă carte poştală!

Festivitatea de închidere a turneului -

RATB: Adrian

Teodorescu, Margareta Teodorescu, Dir. Neghirlă, Lelia

Savin, Alexandru

Sterian. În plan secund: Daniel Savin, Dir. Rebegeanu, Cristina Calotescu, Gh. Candea, Aldea

(preşedintele secţiei Sport), Cristian Ionescu, o doamnă de la "Sportul pentru toţi"

27.xi.2004

27.xi.2004

La festivitatea de închiderea turneului –

RATB,împreună cu Cristina Calotescuşi dir. general Neghirlă

(sus)

27.xi.2004

Margareta Teodorescu,după

festivitatea de închidere aturneului de la

RATB,împreună cu fiica sa, Carmen… şi soţul, Adrian

Teodorescu

2004 Margareta Teodorescuîn timpul unui interviu

cu ziaristul Tiberiu Stama

2010

INTERVIUL LUNII

Interviu cu Marea Maestră

Margareta Teodorescu, membră de onoare a F. R. Şah

Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, aprilie 2008

©

Federaţia Română de Şah

cu acordul F. R. Şah

V-aţi remarcat întâia dată la Campionatul şcolar al Capitalei, ceea ce v-a dus la un baraj de calificare cu campioana sindicatelor, Eugenia Popa. A fost prima dvs. adversară redutabilă ? Cum v-a marcat întâlnirea cu ea ?

Fiind desemnată prima în campionatele şcolare din Bucureşti în anul 1949, am fost programată să joc un meci de două partide cu reprezentanta sindicatelor, Eugenia Popa (soţia reputatului maestru Toma Popa), socotită cea mai bună jucătoare a ţării. Când am intrat în sala de joc, adversara mea, văzând o elevă mică de statură, cu codiţe, m-a întrebat mirată: „Câţi ani ai, fetiţo ? Şi de unde ştii şah ?”

M-am fâstâcit şi am răspuns naiv: „Ştiu de la tata”

„Şi tatăl tău joacă şah ?”

„Acasă cu prietenii” Toată lumea a râs îngăduitor.Am jucat cele două partide una după alta şi după ce am câştigat prima partidă cu „atac la rege”, m-am calificat

mai departe fiind mai tânără ! Pe o ploaie torenţială, cu ghiozdanul pe cap, am ajuns acasă fericită ! I-am spus tatei: „Să ştii că nu a fost frumos din partea adversarei mele că m-a desconsiderat; în timp ce juca cu mine, scria ceva pe o hârtie alături”. Tata a râs şi el îngăduitor, explicându-mi că de fapt Eugenia Popa nota partida jucată.

Acesta a fost primul contact oficial în şah al elevei Margareta Andreescu ! În 1949 am luat parte la întâiul Campionat naţional postbelic, jucat la Bucureşti. M-am clasat pe locul 3, după Lidia Haberman-Giuroiu

şi Iolanda Szathmary, obţinând cat. II.

Moto:

„Chiar şi în bucuria împlinirilor

se ivesc motive de durere”

(Seneca)

În fişa dvs. din „Şahul de la A la Z”, regretatul Constantin

Ştefaniu

menţionează că aţi început prin a evolua în competiţii masculine. Aţi întâlnit ceva nume sonore în acel context ?

În 1950 am jucat la un campionat masculin oarecare, unde cu jucători de cat. II am realizat 11 puncte din 11 posibile. Nu îmi amintesc niciun nume, dar la acea vreme era o noutate participarea feminină la un turneu masculin. Aşa am obţinut cat.I.

În Revista de Şah din 1949 se menţiona: „O lipsă în calea făuririi sportului de massă

este absenţa elementului feminin”. Aţi simţit în acea perioadă o încurajare deosebită acordată şahistelor ?

În perioada de după război s-au făcut multe eforturi pentru promovarea elementului feminin în şah, fapt care m-

a ajutat mult şi pe mine. De exemplu, dacă atunci directoarea liceului meu nu ar fi avut o sarcină trasată să caute o elevă care ştie şah, probabil că nici prin gând nu mi-ar fi trecut să joc undeva.

Câteva cuvinte despre victoria în Campionatul Confederaţiei Generale a Muncii din 1952 şi despre coechipierii dvs. de la Progresul ?

În 1952 a avut loc la Iaşi campionatul inter-asociaţii. Făceam parte din echipa Progresul, unde jucau Tudor Flondor, H. Kapuscinski

şi Lidia Giuroiu. Eu am câştigat cu un procentaj de 93%.O amintire pioasă îi păstrez lui Flondor, care juca excepţional, era un om modest, plin de demnitate. Moartea

lui fulgerătoare, survenită prin electrocutare în timpul unei demonstraţii inginereşti, m-a impresionat profund.

Ce amintire păstraţi despre prima campioană a României (1936), Rodica Luţia-Manolescu

?Pe doamna Manolescu, fosta campioană naţională din 1936, am cunoscut-o jucând cu ea prin finalele ţării sau

pe echipe. Era o fire ponderată, mereu zâmbitoare şi elegantă. Cu nonşalanţa maliţioasă specifică tineretului de oricând, fetele de atunci o priveau cu oarecare reticenţă, considerând că poate i-a sosit ora retragerii din activitatea competiţională. A fost însă o persoană longevivă, trăind până în urmă cu nu mult timp !

În articolul dvs. „Mai multă atenţie şahului feminin”

(Revista de Şah nr.2/1957) pledaţi pentru antrenori competenţi în această latură a sportului minţii. Care dintre tehnicienii cu care v-aţi pregătit au corespuns acestui deziderat ?

Prin viaţa mea îndelungată în şah au trecut mulţi antrenori. Primul a fost Traian Ichim, pentru care am avut o stimă deosebită, admirând la el calmul şi înţelegerea, Menas

Borel, de la care am învăţat finalurile

de turn, Petrică

Seimeanu

cu care am perfectat schematic toate finalurile

de pioni. Federaţia de Şah a avut şi antrenori care au încercat să aducă un plus de ştiinţă tuturor, în funcţie de an sau turnee, de exemplu Sergiu

Samarian (figură care a avut luminile şi umbrele sale). Închei cu Mircea Pavlov, care mă delectează şi acum cu analize plăcute, pe înţelesul tuturor.

Care au fost auspiciile sub care a apărut fenomenalul rezultat de la Olimpiada Emmen

1957?

Ce aport a avut antrenorul Ivan Halic

la acest succes ?Olimpiada de la Emmen

(Olanda) a fost într-adevăr un fenomen propice exploziei de rezultate feminine la noi

în ţară. Acolo am plecat două jucătoare –

Maria Albuleţ şi cu mine –

fiind însoţite de trei conducători, fiecare cu atribuţiile sale: Ivan Halic, Constantin

Ungureanu

şi Francisc Hartman. Halic, antrenorul nostru, ne-a fost foarte ataşat, iar analizele întreruptelor i-au scos peri albi. În timpul unei întrerupte, chiar a fost surprins de un fotoreporter în timp ce…

îşi mânca cravata !Acolo am obţinut locul I-II, la egalitate cu reprezentatele Uniunii Sovietice. Sistemul de departajare ne-a

acordat medalia de argint. Eu am primit un premiu special (o cupă), conferit de Prinţul Consort al Olandei pentru cel mai bun rezultat pe masa II.

Succesul aşa de mare şi de neaşteptat a atras multă lume la întoarcerea noastră pe aeroport. La coborârea din avion, căutându-mi cu privirea fetiţa de 2 ani, am început să plâng de emoţie. Un fotoreporter a strigat: „Vă rugăm să vă reţineţi din plâns câteva secunde, altfel vă stricaţi fotografia !”

Un reuşit colaj din Revista de Şah (1958), vă prezintă alături de Maria Albuleţ-Pogorevici

în momentul obţinerii concomitente a titlului de maestră a sportului. A existat o anumită sincronie între personalităţile dvs. ?

Nu ne-am întâlnit prea des, dar am corespondat din când în când. Din întâmplare sau nu, ultimele ei cuvinte scrise înainte de moarte au fost către mine.

De la prima medalie naţională (argint în 1949) şi până la primul titlu (1959, după barajul cu Rodica Reicher) s-au scurs 10 ani. A fost deceniul necesar pentru a face nu doar un salt calitativ, ci şi unul emotiv-

competiţional (spre a vă impune în faţa lui Giuroiu

şi Albuleţ ) ?În toţi aceşti zece ani nu pot să realizez acum de ce eram pe locul 2 sau 3 în confruntările avute. În ciuda

timidităţii mele aparente, am fost o jucătoare de atac. La vremea aceea ştiam mai puţină teorie şi mă remarcam prin ceva sclipiri ale talentului. Contează mult şi starea de spirit: îmi amintesc de o jucătoare, Cecilia Manoliu, care era prezentă în unele finale pe la coada clasamentului. Venea la mine şi îmi spunea categoric: „mâine te bat”

şi chiar mă bătea ! Aşa pierdeam câteodată primul loc în finală. Ce am făcut ? La un cantonament de lot am cerut să joc câteva partide cu şahista respectivă. Am jucat şi am câştigat toate partidele. De atunci nu m-a mai influenţat negativ !

În faţa Alexandrei

Nicolau, aţi câştigat Cupa 8 martie 1959, începând astfel un lung şir de dispute sportive cu fosta noastră multiplă campioană. Ce amintire le păstraţi ?

Despre confruntările cu Katy Nicolau nu pot scrie decât că la masa de joc ne băteam ca nişte duşmani înverşunaţi (ea câştigând majoritatea campionatelor), iar după partide eram prietene adevărate. A fost o excelentă parteneră şi o nepreţuită colegă de echipă, fiindu-mi un suport moral permanent.

Am avut unele momente mai grele în viaţă, dar m-am bucurat de mult sprijin din partea familiei Nicolau. Domnule Profesor Nicolau, de acolo unde sunteţi primiţi omagiul şi recunoştinţa mea !

Consideraţi câştigarea turneului zonal de la Lodz

din 1963 drept cel mai mare succes individual al prodigioasei dvs. cariere ? In urma acestuia, v-aţi calificat la Turneul candidatelor de la Suhumi; ce credeţi că v-a lipsit pentru o mai bună clasare aici (locul 13) ?

Am câştigat turneul zonal de la Lodz

în anul 1963 jucând într-adevăr bine. Antrenor a fost Victor Ciocâltea. Dar în continuare la Suhumi (Georgia) nu mi-am regăsit aplombul. Pierdeam partide câştigate şi nu dormeam confortabil, dar nu vreau să-mi găsesc scuze.

Menţionez că am mai fost foarte aproape de o calificare la Turneul candidatelor în 1969, când am condus până spre final în zonalul de la Veseli nad

Moravou

(Cehoslovacia).

Ce sentimente păstraţi de la Olimpiada din Medellin

(Columbia) 1974, în care echipa feminină a României (condusă de Samarian) a fost deposedată abuziv de titlul mondial, fiind pusă să joace contra URSS un baraj (în care aţi fost ţinută pe tuşă) ?

Finalul Olimpiadei de la Medellin

a venit ca un duş

rece.Presa a comentat pe larg nedreptatea comisă împotriva României, deci ce pot face altceva decât să-mi

explic revolta tardivă ?Sigur că la aceasta se adaugă nemulţumirea de a nu fi fost folosită în baraj (deşi avusesem 2,5 puncte

din 3), dar vinovată nu era înlocuitoarea mea, Gertrude

Baumstark, o coechipieră tăcută, modestă şi cu mult bun simţ.

În 1974 la Braşov

aţi fost martoră la debutul internaţional al Maiei

Ciburdanidze, victorioasă de o manieră categorică. Aţi întrevăzut de atunci imensele ei posibilităţi ?

Maia Ciburdanidze nu ne-a lăsat să respirăm la Braşov. Juca formidabil şi toată lumea i-a recunoscut talentul. Pe mine m-a bătut rău chiar în momentul când am crezut că partida e remiză.

În afară de Maia Ciburdanidze, ce alte campioane mondiale aţi întâlnit la masa de joc ? Ce şahiste din actuala elită vă plac în mod deosebit ca stil de joc ?

Am jucat de 3 sau 4 ori cu Nona Gaprindaşvili, o figură destul de liniştită (ca atare m-au surprins recentele ei ieşiri politice), dar ce jucătoare de excepţie ! Am câştigat la ea o singură partidă, la un meci pe care l-am avut în Georgia; mica mea combinaţie a fost publicată peste tot.

Dintre „bătrânele”

campioane mondiale, am întâlnit-o demult pe Olga

Rubţova.Actualmente,

Judit

Polgar

este un fenomen de admirat şi ţin să amintesc că am jucat…

cu mama ei, o şahistă mediocră,

dar cu mare voinţă !În perimetrul românesc remarc pe Corina Peptan

şi pe membrele familiei Foişor.Nu ştiu însă de ce nu se mai fac rezultate ca pe vremuri la Olimpiade, dar probabil că lipsesc coeziunea

şi amiciţia.

La care dintre succesele carierei dvs. ţineţi mai mult ?N-aş vrea să fac o enumerare statistică pentru tot ce am jucat. Am fost campioană naţională de 4 ori (ultima

dată în 1974, după barajul câştigat la Suzana Makai

înaintea Olimpiadei) şi am pierdut trei baraje. Am jucat cele mai multe campionate naţionale până în 1978, clasându-mă în general pe primele locuri, iar la turneele pe echipe am avut mereu rezultate de peste 50%.

Pe plan internaţional îmi amintesc cu plăcere de anul 1968, când m-am clasat pe locul 2 în RDG la Zinnowitz (după Ivanka), de locurile 3 ocupate la Belgrad în 1969 (după Gaprindaşvili

şi Lazarevic) şi în 1970 (după aceeaşi Nona şi Katy).

În Olanda (unde am luat parte şi la turnee închise masculine), am fost pe podium în 1972 la marele turneu feminin de la Wijk-aan-Zee, după Zatulovskaia

şi Lazarevic.Pe undeva, toate succesele carierei mele se leagă de fluidul spiritual primit perpetuu din partea neuitatului

meu tată. Iată de ce după 1976, când l-am pierdut, rezultatele n-au mai fost aceleaşi…

Şi totuşi în 1978 aţi obţinut medalia de bronz la CN Mediaş, la o vârstă (46 ani) la care azi nu prea se mai urcă pe podiumurile concursurilor feminine; în 1979 aţi câştigat turneul de la Herculane, iar după 1980 aţi mai obţinut rezultate bune în cadrul echipei ITB. Care au fost secretele acestei longevităţi competiţionale ?

Din ultima perioadă a carierei aş mai adăuga turneul de la Bydgoszcz

(Polonia), unde m-am clasat imediat după elita şahului sovietic (Gurieli, Ioseliani) şi Lemaciko, precum şi turneul de la Sofia din 1980, unde m-am situat pe locul 2 după Zaiţeva.

Dar cel din urmă turneu puternic a fost în 1983, când am participat în Atena la tradiţionalul turneu de acolo. Era luna decembrie şi s-a întâmplat să fie vreme frumoasă (23 de grade) în ziua de Crăciun! Umblam ziua întreagă cu Rodica Reicher să privim şi să admirăm totul. Ajungeam la ora 16 obosită, dar încântată de ce văzusem. Apoi, fără nici o pregătire prealabilă a rundelor, am terminat pe locul 2! Cântecul lebedei…

Longevitatea mea şahistă nu are altă explicaţie decât liniştea şi mai ales iubirea pe care le-am simţit în jurul meu. Soţul meu, şahist amator, a fost cel care m-a susţinut mereu. El trebuia să muncească cu adevărat pentru întreţinerea familiei. Recunosc că era un critic foarte aspru la analiza partidelor: mă certa pentru toate erorile. Şi erau destule !

Odată cu recenta închidere definitivă a sălii RATB (ITB), s-a pus punct unui lung şi strălucit capitol din istoria şahului românesc. Dincolo de rezultate, ce a avut special atmosfera de la ITB şi ce personalităţi şi-au pus amprenta (umană chiar mai mult decât sportivă) asupra ei ?

De necrezut cum un club cu atâta tradiţie dispare ! Sala din Lipscani a constituit cea mai caldă locaţie şahistă. Mă leagă foarte multe amintiri plăcute de acolo. Făceam antrenamente, jucam amical, comentam. Ambianţă profund şahistă !

Acolo au jucat majoritatea şahiştilor renumiţi. Preşedintele Asociaţiei sportive, dl. Nicolae Aldea, precum şi cei din conducerea întreprinderii, ne-au ajutat mult. Amintesc pe dl. Alexandru

Sterian, care după ce a fost unul dintre jucătorii de început ai secţiei, s-a numărat printre conducătorii secţiei de şah. Printre cei care au avut grijă de sală au fost d-nii Drăgan, Sassu

şi (foarte activ în ultima vreme) Gheorghe Candea.

Acolo am devenit antrenoare, iar după 1987 am „colaborat”

cu mulţi copii şi tineri talentaţi. Mihail Marin (Bobo) a fost primul meu elev, cuminte şi sârguincios.

Cu mine au crescut la sala de antrenament Romeo Milu, Daniel Savin, Andrei

Istrăţescu, Dragoş

Dumitrache.

Poate că unii dintre ei m-au uitat, dar eu nu !

La bătrâneţe trăieşti din amintiri, iar clubul din Lipscani a fost ceva de suflet, adevăr marcat

şi prin instituirea în 2004 a Trofeului care îmi poartă numele (câştigat de tânăra Natalia

Hryhorenko).Aş vrea să mai amintesc una dintre realizările mele ca antrenoare la clubul din Lipscani: Radu Murgescu,

micuţul care a venit să înveţe şah la mine în 1989. S-a dovedit un elev sârguincios, a şi jucat luând categoria I, dar obţinând o bursă de studii a plecat în Ohio, unde s-a specializat în matematică. A luat cu el caietele şi tot ce a învăţat cu mine în materie de şah. La unul dintre primele turnee jucate în S.U.A., a ieşit pe locul 4-5, după care mi-a trimis o scrisoare, iar când am deschis plicul au căzut din el 124 dolari în bancnote mici ! Am citit în scrisoare, plângând: „Este un premiu ce aparţine antrenoarei mele !” Acum păstrăm legătura prin internet, iar când vine prin ţară primul drum îl face la mine. Sunt mândră cu un astfel de elev dotat cu un caracter deosebit !

Dincolo de şah, care au fost preocupările dvs. majore?Oh, ce întrebare! Am avut multe preocupări în afara serviciului, dar principala a fost şi este familia mea.

Un emoţionant articol al dvs. din Almanahul Planeta Şah 1988, intitulat „Mare maestră

şi bunică”, punea problema de principiu a predării ştafetei şahiste (sau, în sens mai larg, a unei vocaţii), în familie. În ce măsură credeţi că este realmente posibilă?

Au fost încercări de a-mi învăţa urmaşii să joace şah. Mai întâi pe fiica mea, Carmen, pe care am trimis-o când era mică la Palatul Pionierilor, la profesorul de acolo, Traian Ichim. Acesta a luat-o în braţe şi câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji; a fost foarte emoţionat că, iată, fosta lui elevă îşi trimite fata la el.

Mai târziu cei doi nepoţi ai mei au jucat, o vreme. Cel mic, Cătălin, ceva mai mult (fiind apreciat şi de dl. Ghiţescu), dar s-a lăsat când nu a putut avansa spre rezultate mai deosebite.

Şahul cere o dedicare totală! Cătălin,nepotul

Margaretei

Teodorescu,a câştigat

primul

său

turneucu 9 puncte

din 9 posibileşi

a luat

categoria

a II-a, 1.iv.1998

Carmen Teodorescu,fiica Margaretei Teodorescu,a moştenit pasiunea mamei pentru şah.Semifinala de junioare, Arad, 1971