1. Despre viaţa şi opera lui Mircea Eliade

Exilul reprezintă o realitate foarte veche, fără să fie prioritară doar în

literatură. Ca să putem aduce în discuţie termenul de ,,exil”, trebuie să discutăm mai

întâi despre discriminări de un fel sau altul, ca şi despre regimuri mai mult sau mai

puţin autoritare. În acest caz, dictaturile sunt terenul cel mai propice, exilaţii fiind

intotdeauna indezirabili pentru oficialităţile din ţara lor.

În ceea ce priveşte cultura românească, exilul oamenilor de cultură români

începe în perioada 1945-1949, o dată cu prigoana regimului comunist, aflat în faza sa

stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta trecut burghezo-moșieresc. Cei mai mulți

oameni de cultură care au părăsit România prin exil au aparținut lumii literelor, unde

cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar, nelăsând o altă posibilitate

celor ce doreau să își exprime crezurile artistice și sociale clar și la lumina zilei.

Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbește despre exil. În

primul rând, nu există o echivalență de sens între emigrare și exil, emigrarea purtând

în primul rând o conotație economic-financiară, exilul având în schimb valențe de

ordin politic, ideologic și liberă exprimare.  Cauzele exilului nu fac referire la nicio

componentă material-economică, ci țin de discriminare, urmărire, amenințări şi chiar

închisoare.

La polul opus celor ce au ales exilul sau autoexilul se află reprezentanții

disidenței românești, adică oamenii de cultură care au ales să rămână în țară, s-au

supus, au protestat în tăcere şi au scris literatură de sertar precum: jurnale, memorii,

biografii, creații în proză sau versuri. De multe ori, disidenții români au practicat

un exil interior, ce a razbătut în scrierile lor printr-o revendicare a dreptului individual

şi prin interpretări religioase proprii. Conștiința și spiritul erau în acest caz exilate în

trup.

Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură

română de abia în 1996, când în România apare alternanța la guvernare. Deși încheiat

istoric, efectele exilului românesc ca fenomen nu încetează încă a își produce efectele

pentru cultura română contemporană.

1

Unul dintre cei mai importanţi autori ai exilului a fost Mircea Eliade, care

reprezintă pentru spiritualitatea românească una dintre cele mai remarcabile figuri,

având o vastă creaţie, atât în ceea ce priveşte lucrările ştiinţifice, cât şi pe tărâmul

beletristicii.

S-a născut la 9 martie 1907, ca al doilea fiu al căpitanului Gheorghe

Ieremia, care îşi schimbă numele în Eliade, din admiraţie pentru Ion Heliade-

Radulescu. Putem afirma că numele i-a fost oarecum predestinat lui Mircea Eliade,

acesta ajungând un veritabil savant.

Opera sa creată de-a lungul a şase decenii, cuprinde nuvele, romane, piese

de teatru, literatură memorialistica, lucrări de indianistică, mitologie, folclor,

etnografie, sociologie, antropologie sau studii de istorie a religiilor. Lucrările

ştiintifice reprezintă o latură importanta a operei eliadiene, impresionând mai ales prin

varietatea problemelor abordate şi prin rigurozitatea cu care le-a tratat. Ca istoric al

religiilor, Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale experienţei

umane a sacrului, din preistorie şi până în prezent.

Copilăria şi-a petrecut-o în Râmnicul Sărat, Cernavodă şi Bucureşti,

localităţi în care tatăl său era mutat cu garnizoana. După absolvirea şcolii primare este

admis la liceul ,,Spiru Haret”, unde la sfârşitul primului an este ameninţat cu

repetenţia, din pricina corigenţelor la limba română, franceză şi germană şi este salvat

de profesorul de ştiinţele naturii, care îl considera cel mai bun elev al clasei.

Cu toate că în timpul liceului şcoala nu era prea importantă pentru el,

Mircea Eliade, un spirit independent şi nonconformist, studiază intens după un

program riguros de lucru, în care timpul de lucru era limitat la numai patru ore, citind

din domenii vaste cum ar fi: literatura română şi universală, chimie, fizică, ştiinţele

naturii, orientalistică sau istoria religiilor. Tot în acest timp, începe să înveţe sanscrita

şi persana, publică articole ştiinţifice, traduce din reviste germane, franceze sau

italiene şi lucrează la Romanul adolescentului miop.

În anul 1928, în timp ce se afla pentru trei luni la Roma, trimite o cerere de

bursă pentru studii de filosofie maharajahului Manindra Chandra Nandy de

Kassimbazar, cerere pentru care primeste un raspuns pozitiv, astfel după susţinerea

tezei de licenţă, în acelaşi an, pleacă în India, la Universitatea din Calcutta, unde sub

2

conducerea lui Dasgupta Surendranath - ilustru profesor al filozofiei indiene, studiază

sanscrita şi filosofia hindusă. Locuieşte o vreme în casa lui, unde o cunoaşte pe fiica

acestuia, Maitrey, de care s-a îndrăgostit.  Se poate vorbi despre o ,,experienţă a

Indiei” în viata lui Eliade, deoarece acesta traieşte aici sentimentul parcurgerii unei

experienţe existenţiale de exceptie şi conturează intrarea într-o altă vârstă artistică.

India, locul de naştere al Mahabharatei si Ramayanei, loc de meditaţie şi de

control asupra conştiinţei, lumea fabuloasa, spaţiul exotic ce conservă mituri şi

ritualuri nealterate de istorie, declanşează în sufletul tânărului adânci rezonanţe. De

fiecare dată Eliade descoperă evenimentul nou, tulburător, ce zguduie spiritul şi

conştiinţele. Deşi este fermecat de peisaje, realizând reportaje, tânărul îşi îndreaptă

privirile cercetatoare asupra umanităţii ce-l înconjoară şi se străduieşte să descifreze

arhetipul omului asiatic şi atitudinea lui în faţa marilor procese existenţiale.

Despre călătoria în ţările asiatice a lui Eliade, vorbeşte şi Cornel

Ungureanu în opera Mircea Eliade şi literatura exilului, afirmând că: ,,În India Eliade

se regaseşte într-un univers al său, într-o parte a patriei sale, altfel redimensionate”1.

Prin peregrinarea prin India, scriitorul se caută de fapt pe sine, spunând că el trăieşte

pentru propria cunoaştere. Prin cunoastere el cuprindea totul, cerceta, analiza şi căuta

răspunsuri la întrebările existenţei rămase neelucidate, dar conta în primul rând omul

şi sensul existenţei acestuia, relaţia lui cu lumea şi cu divinitatea creatoare, deoarece

numai prin descoperirea sensurilor adevărului absolut, omul se putea cunoaşte pe sine.

Eliade pleacă în India să întâlnească realul, să traiască experienţa indiană a unui tânar

însetat de viaţa. Descoperă aici pofta de viaţa, transfigurată într-o experienţă

sacramentală, descoperă importanţa simbolismului religios în culturile tradiţionale, dar

şi o civilizaţie întemeiată pe agricultură. Toate acestea îşi pun amprenta în conştiinţa

lui Eliade, iar aceste aspecte sunt surprinse în cartea menţionată anterior, a lui Cornel

Ungureanu: ,,«Ce ar fi fost viaţa mea fără experienţa Indiei?» - se întreaba într-un

moment greu (18.nov.1948) scriitorul, la începutul tinereţii.”2

Datorită credinţelor sale politice, Mircea Eliade a fost înlăturat din

activitatea social-politică a ţării sale şi chiar expulzat, izolat. Însă pentru acesta exilul

1 Cornel Ungureanu, Mircea Eliade si literatura exilului, Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, p. 37.2 Idem, p.37.

3

nu a însemnat sfârşitul, ci chiar un nou început, făcându-l să-şi accepte destinul de

român şi să spere într-o viaţă mai bună.

2. Situare contextuală

Una dintre operele de referinţă scrise de Mircea Eliade în perioada exilului

este opera literară Nouăsprezece trandafiri, caracterizată ca fiind un roman fantastic,

intelectual, dar ca şi roman mitic, inspirit din mitul lui Orfeu. Romanul se încadrează

în literatura contemporană, caracterizată prin diversificarea formulei româneşti şi

amestecul de elemente specifice mai multor genuri literare.

După menţiunile făcute de către Mircea Handoca în prefaţa romanului, la

prima editare în limba română, geneza acestei opere este una care atrage atenţia,

deoarece, în decembrie 1975, Eliade găseşte însemnări ce reprezentau subiectul

povestirii, făcute cu zece ani în urmă. Cu toate acestea, redactarea romanului va fi

amânată cu câţiva ani. Referitor la apariţia operei, autorul afirma: ,,Nu mă îndoiesc de

reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi

înţeles.”3

Operă de dimensiuni mai reduse,, Nouăsprezece trandafiri a fost

definitivată în februarie 1979 şi publicată în anul următor. Întâlnim aici temele

preferate ale prozei lui. Eliade: ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi

acte profane, literatura ca valorificare şi prelungirea creativităţii mitologice, tema

teatrului/spectacolului, camuflarea sacrului în profane sau esenţa sacrului dezvăluită

doar celui care ştie să vadă.

Prin tema principală dezvoltată în roman, acesta se alătură nuvelelor care

au ca temă teatrul şi anume: Uniforme de general, Incognito la Buchenwald şi Adio.

Astfel întălnim un personaj comun, Ieronim Thanase, conducătorul taberei de la

Bolovani, unde sunt organizate spectacole experimentale. În Nouăsprezece trandafiri,

3 Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Handoca, Editura Românul, Bucureşti, 1991, p. 5.

4

acesta scrie o Introducere la o artă a tehnicii dramatice, un fel de ,,cuvânt înainte”

pentru dramaturgia lui Anghel Dumitru Pandele. De aici reiese ideea că teatrul

înfăţişează metoda libertăţii absolute, condiţionată de cunoaşterea codului

corespunzător, atât pentru lectură, cât şi pentru spectacol. Romanul lui Eliade aduce în

prim-plan ,,problema funcţiei magice şi a artei spectacolului”4, care redevine ceea ce a

fost la începuturi.

Aşa cum evidenţia şi Mircea Handoca, în acest roman, autenticitatea

întâmplărilor este conferită de miturile şi încercările iniţiatice care se întrepătrund,

transformând opera într-una dintre cele mai veridice cărţi ale literaturii contemporane

româneşti.

3. Semnificaţia titlului

În conformitate cu scriitura modernă, titlul romanului, Nouăsprezece

trandafiri, este legat prin sugestii şi structuri simbolice de finalul operei, care este

deschis oricăror interpretari. Mircea Eliade transpune simbolul trandafirului cu sensul

său mitic, de renaştere şi îl introduce ca mesaj straniu. Astfel, trandafirul, ca şi lotusul

în Asia, devine simbolul vieţii, al inimii, al sufletului şi al iubirii. A fost asociat

labirintului pentru structura cu treizeci de petale, dar şi timpului circular.

După ce Pandele trece în spaţiul libertăţii absolute, Eusebiu Damian

primeşte periodic un buchet de nouăsprezece trandafiri roşii, veniţi din eternitate. În

final, şase dintre ei se ofilesc şi rămân treisprezece trandafiri; atât culoarea cât şi

numărul simbolizează viaţa renăscută, căci, cifră a Morţii în carţile de tarot,

treisprezece desemnează un ciclu (doisprezece), peste care se adaugă o unitate, un

început.

Reunind simbolismul renaşterii şi al iubirii, trandafirul apare situat aici în

contextul unei sugestii optimiste şi reconformate, legate de începutul unei noi ere.

Dincolo de sensul mitic, romanul Nouăsprezece trandafiri conţine şi un mesaj legat

4 Idem, p. 7.

5

strict de istoria românească a anilor 1980. Eliade sugerează aici spargerea cortinei de

fier prin artă, prin mesaje de salvare camuflate în simboluri şi parabole. Din

perspectiva lui Eliade, ieşirea din sistem cere iniţiere si imaginaţie.

Simbolul trandafirului este preluat şi în nuvela Tinereţe fără bătrâneţe,

scrisă de Eliade, unde marchează etapele pe care le străbate personajul în experienţa

de regenerare. Astfel, putem afirma că, în general, florile simbolizează

regenerarea, însă trandafirul, născut din sângele lui Adonis, exprimă şi sacrificiul,

suferinţa, renaşterea şi iubirea ca dimensiuni majore ale vieţii. Impus încă

de ritualurile misterice de la sfârsitul antichităţii, trandafirul a fost preluat în

creştinism ca efigie a iubirii şi a solidarităţii, fiind considerat imagine a sufletului şi a

lui Hristos.

4. Relaţiile spaţio – temporale

Romanul Nouăsprezece trandafiri este alcatuit din 25 de capitole

numerotate cu cifre arabe, fără titluri. Acesta pare să aibă o acţiune desfăşurată

cronologic, în jurul anilor 1965, cu unele ieşiri din timpul concret. Locul ales de

Mircea Eliade drept cadru pentru aceste întâmplări fantastice este Bucureştiul, un

teritoriu mitic, încărcat de mister, în care se consumă întâmplări bizare. Acţiunea

romanului se petrece în era comunistă, când graniţele erau închise, iar artiştii nu

puteau să participe la viaţa culturală internaţională. 

Ca în toate scrierile fantastice eliadeşti şi aici acşiunea este incitantă,

construită pe o tema realistă într-un prim nivel de receptare. Universul totalitar este

doar fundalul, unul vag conturat, dar din care nu lipsesc datele concrete ale ultimului

deceniu de dictatură comunistă: o elită constituită din artişti, anchetatori de securitate

preocupaţi de doctrine metafizice ori activişti disperaţi care participă la un experiment

teatral, ascunzând fiecare dorinţe secrete, în actul lor de iniţiere.

Povestea este scrisă la persoana I de către un personaj pe nume Eusebiu

Damian, care este secretarul unui prestigios scriitor al anilor ‘60  şi anume Dumitru

6

Anghel Palade (A.D.P.). Într-una din zile când se afla la muncă la casa scriitorului de

pe strada Fântânelor, A.D.P. este vizitat de un fecior pe nume Laurian şi logodnica sa

Niculina. Acesta îi mărturiseşte că s-a născut în urmă cu 28 de ani şi că este fructul

iubirii dintre scriitor şi una din actriţele teatrului de la Sibiu, ce în urmă cu 28 de ani

avea rolul lui Euridice. Femeia însă a murit, la fel ca şi Euridice din mitul original. Tot

ceea ce doreşte Laurian este binecuvântarea tatălui său pentru căsătoria sa cu Niculina,

ce trebuie să aibă loc în ziua următoare: ,,Evident, este numai o formalitate. Nu vă

cerem nimic. Şi nu vom spune la nimeni. Iar dacă nu vă place de noi, nu vom mai veni

a doua oară...”5

Punctul central al romanului îl constituie cadrul de stimulare a unei acţiuni

create pe alternanţa dintre anunţarea şi amânarea mesajului ascuns într-un subiect

complicat de planuri secundare, de personaje numeroase, dar abia schiţate şi de un

nivel mitic bine definit. Timpul propriu-zis al istoriei se individualizează prin

simboluri ale haosului subliniate mai ales prin sensul subiectului, creat pe tema

regăsirii dintre tată şi fiu. Amănuntele se dilată alegoric prin interpretările numeroase

ale personajelor.

5 Idem, p. 16.

7

5. Acţiunea

Acţiunea este o noţiune supraordonată, un set de situaţii, evenimente şi

întâmplari ierarhizate prin unitate si semnificaţie şi desfăşurate intr-o anumită ordine.

Aceasta poate fi construită pe unul sau mai multe planuri, principale si secundare, date

de conflictele identificate, fie exterioare, relaţiile cu alte personaje, fie interioare si

anume zbuciumul din sufletul personajului.

Acţiunea poate fi alcătuită din mai multe micronaraţiuni prin înlănţuire

(cronologică), inserţie, includere şi subordonare a diverselor episoade, alternanţă şi

dezvoltări paralele, lineară ( înfăţişând un singur personaj) sau pe planuri paralele de

importanţă relativ egală.

În opera Nouăsprezece trandafiri, actiunea este condensată într-un spaţiu

restrâns şi dezvoltă de fapt un subiect a cărui rezolvare este o revelaţie, ceea ce face ca

el să capete sens simbolic, iar romanul sa fie o parabola. Respectiv, subiectul se ţese în

jurul creaţiei lui Pandele, o tragedie care transpune coborârea lui Orfeu în infern. Prin

aceasta, scriitorul descoperă că destinul orfic se aseamănă cu cel al lui Iisus, iar

revelaţia lui are loc în noaptea în care îşi concepe fiul, care este tocmai timpul naşterii

Mântuitorului. În acea noapte este cuprins de o sete devorâtoare şi totodată de groaza

că nu-şi va potoli niciodată această sete. Are viziunea unei fete blonde (Euridice), care

îl îndeamnă la tăcere, apoi Pandele uită pentru mulţi ani acest episod. Duce o viaţă

monotonă, fără revelaţii şi fără curiozitate, până în momentul în care îşi reaminteşte de

setea cumplită şi mai ales de frica ce a însoţit-o. Aici simbolul defineşte condiţia de

însetat a lui Pandele, adică fixarea sa în istorie şi în suferinţă.

Cand îşi fac apariţia Laurian şi Niculina, fiinţe victorioase, după cum o

indică şi numele lor, Pandele intră într-un ritual de anamneză. Ei îl pun în legătură cu

Ieronim Thanase, iar scriitorul găseşte drumul spre eternitate, trăind experienţa

spectacolului ca pe un exercitiu de recuperare a evenimentelor uitate.

8

Reducând toate dimensiunile timpului la clipa prezentă, spectacolul

cuprinde esenţa lumii sau, cum spune un personaj, adevărul total, adică ceea ce ne este

dat să cunoaştem numai după moarte. Pandele scrie o piesă de teatru care începe cu

sfarşitul, din acest motiv piesa sa începe prin replici inteligibile, prin dialoguri

extravagante şi artificiale, care se amestecă până ce devin un psalm ciudat şi armonios

ce anuntă Creaţia şi victoria Demiurgului.

6. Subiectul şi liniile conflictuale

Romanul Nouăsprezece trandafiri cuprinde 25 de capitole organizate pe

două planuri narative: unul simbolic, mitic, parabolic şi altul realist între care

personajele pendulează permanent. Tema romanului o constituie evadarea unui om

obişnuit (profan) într-o dimensiune sacră a timpului. Această evadare îi va reda

condiţia mitică de creator.

Incipitul romanului este de tipul ex abrupto: scriitorul Anghel Dumitru

Pandele este vizitat, într-o zi, la locuinţa sa din strada Fântânelor, de către un tânăr

necunoscut. Acesta din urmă îi mărturiseşte că se numeşte Laurian Serdaru şi că se

născuse cu 28 de ani în urmă ca fiu al unei actriţe. Abia de curând aflase că adevărătul

său tată era Anghel Dumitru Pandele (care trăise o noapte de iubire cu mama lui

Laurian, în preajma Crăciunului anului 1938).

Scriitorul participa atunci la Sibiu, la repetiţiile piesei sale, Orfeu şi

Euridice, lucrare în care actriţa juca rolul lui Euridice; ulterior, femeia murise (ca şi

personajul din mit). Acum, fiul venise să ceară binecuvântarea tatălui, întrucât a doua

zi urma să se cunune cu o anume Niculina. Ca şi el, fata absolvise Conservatorul, dar

nici unul dintre tineri nu-şi realizează menirea ca muzician: Laurian devenise

instructor de înot, iar Niculina dădea meditaţii de franceză şi latină.

Se conturează astfel substratul mitic al romanului, în fiecare dintre cele trei

personaje fiind ascuns un Orfeu care şi-a uitat, temporar, menirea. În această lumină,

vizita lui Laurian şi spectacolul improvizat pe care el şi Niculina (venită ulterior) îl

9

susţin, au un alt scop: să-i redea scriitorului virtuţile orfice, prin anamneză. Chiar de a

doua zi (dupa ce ,,nunta” anunţată nu a avut loc) Pandele dispare, împreună cu cei doi

tineri.

Chemat de maestrul sau, Eusebiu Damian va ajunge cu o maşina trimisă

chiar de Pandele, în ,,Tabără”, undeva în munţi. Aici aveau loc, seară de seară,

spectacole neobişnuite, pe teme istorice sau filozofice. Unul dintre acestea, jucat într-o

clădire bizară, ruinată şi pe jumătate arsă, îl impresionează pe Damian, care lesină.

Lipsind astfel la partea cea mai importantă, Damian rămane în planul profan, în timp

ce Maestrul (Pandele), care vazuse totul, îşi recapăta darul de dramaturg. Întregul

decor, mulţimea înspăimântatoare a actorilor şi miile de voci care se aud, creează un

tablou fantastic.

Pe de altă parte, scaunele goale care sunt ocupate de spectatori, la un

spectacol regizat de un anume Thanase, sugerează că oamenii sunt muritori. Ideile

filozofice, relatarea unor evenimente istorice şi referirile la Hegel, dau fantasticului

eliadesc un caracter erudit.

Trăind în Tabără, Pandele scrie, într-o febră neîntreruptă, sute de pagini de

teatru; tot atunci, îşi aminteşte ceea ce se petrecuse în 1938, de Crăciun, când el trăise

o noapte de vis alături de artista care juca rolul lui Euridice; Orfeu renăscuse, menirea

lui de creator fusese salvată.

După o lungă călătorie în India, Eusebiu Damian se întoarce în Tabără.

Aici, în timpul unei excursii, cu sania, în padurile de lângă Sibiu, secretarul traieşte o

iesire din timpul real: ,,vede” casa pădurarului (în care îşi petrecuse Pandele noaptea

cu aproape 30 de ani în urmă) şi codrul care o înconjura (toate disparute). După multe

ore, este găsit aproape degerat, de localnici, în timp ce zăcea abandonat la marginea

şoselei. Despre Pandele şi despre ceilalţi nu se mai aude nimic, de parcă i-ar fi înghiţit

pământul. Securitatea anchetează cazul, pune întrebări lui Damian şi altora, dar până

la urmă răspâdeşte zvonul că marele scriitor este amnezic şi se află internat într-o

clinică, explicaţie care permite retipărirea şi difuzarea operei lui. Maestrul continuă a-i

expedia periodic mesaje lui Damian, care constau într-un buchet de 19 trandafiri roşii,

însoţit de acelaşi bileţel pe care scria: „As always, A.D.P. Remember, Niculina-

10

Laurian”.6 Realitatea este mereu confuză, personajele par a trece prin diverse vârste

(în doar cateva minute), totul este secret şi pecetluit parcă pentru vecie. Aceasta este o

altă trăsătură a fantasticului eliadesc.

Deznodământul reia sensurile acestei revelaţii pe care se întemeiază

experienţa lui Pandele şi conferă credibilitate poveştii într-un registru verosimil. La

putin timp dupa dispariţie, Damian întalneşte un student care îi face o mărturisire

stranie: ,,Bagă mâna în buzunar şi scoase o foaie de caiet. Trebuie să traduc şi să

explic un text. Doar câteva propoziţii. Dar cum sa le explic? Libertatea absolută, asta

să zicem, înteleg. Dar mai departe? Nous sommes condamns la libert! Ce vrea să

spună asta?”7 Dacă până atunci Eusebiu se gândise că Pandele, Niculina şi Laurian s-

ar fi putut rătăci în timp, prin întâlnirea cu acest mesager, care i se adresează în

exclusivitate, el înţelege că au reuşit să se elibereze de timpul istoric şi că acest lucru

este nu numai posibil, dar este un dat al fiinţei, o condamnare, în termeni sartrerieni.

Pentru oricine altcineva mesajul reprezintă un simplu subiect de examen, dar Eusebiu

ştie că îi este adresat, pentru că studentul face aluzie la formula de desparţire folosită

de Pandele şi are o atitudine complice.

7. Personajele

Personajul este o fiinţă ficţională, existentă numai în textul narativ, în

proză, în poemul epic şi în dramaturgie. Acesta este integrat în naraţiune prin

intermediul limbajului, iar caracterizarea, ce are ca support textul literar, este dată de

totalitatea însuşirilor fizice, psihice şi morale manifestate prin limbaj, idei, acţiuni sau

relaţiile interumane. În funcţie de rolul pe care un personaj îl are în naraţiune se pot

identifica personaje principale, personaje secundare, personaje episodice, personaje

colective sau personaje absente.

6 Idem, p. 183.7 Idem, p. 191.

11

Personajele romanului Nouăsprezece trandafiri, scris de Eliade,

întruchipează oameni obişnuiţi, antieroi în tradiţia romanului modern. Ceea ce îi

scoate din banalitate este un accident, o pătrundere întâmplătoare sub incidenţa

sacralităţii. De pildă, Pandele este amnezic, adică şi-a pierdut funcţiile transcendentale

şi sensul său de fiinţă iniţiată, dar prin revelaţia din noaptea de Crăciun se înscrie în

galeria arhetipurilor. Pandele poartă în sine o experienţă neobişnuită, dar ale cărei

sensuri au ramas camuflate dintr-un omenesc sentiment de frică; apariţia misterioasă a

fiului reprezintă un semn, anume al întoarcerii la întalnirea cu Euridice, adică în

momentul în care i-a fost deschis drumul spre infern, spre o altă devenire. Fiul devine

astfel calea, în sens biblic, reînvierea prin moarte. Iniţial, Pandele refuză chemarea

Euridicei, adică moartea prin refacerea unităţii primordiale; el descoperă evadarea prin

compunerea triadei desăvarşite (Tatal, Fiul şi Sophia), deoarece şi-a înlocuit moartea

personală printr-un proces de amnezie-anamneza. Ridicându-se deasupra paradoxului

esenţial (moarte-nunta), el întelege că fiinţa este condamnată la libertate absolută,

numai că trebuie să-şi aleagă drumul spre ea încă din timpul vieţii.

Mircea Eliade aduce, de regulă, tipologii simbolice, între acestea

înscriindu-se personajele-mesageri. Laurian şi Niculina sunt purtătorii unor informaţii

prin care poate fi pus în funcţiune motorul lumii. Ieronim Thanase este iniţiatul, un fel

de personaj-reper în scrierile lui Eliade, care aici este destinat să ducă Europei mesajul

despre teroarea comunistă. El face un film (Copiii nimănui), care pare o poveste

inofensivă, dar în care introduce aspecte ale mizeriei existenţiale. Filmul, devenind o

satiră a comunismului, este premiat în străinatate. Eusebiu Damian este un înlocuitor,

un păstrător al mesajului. Episodic întâlnim ca „personaje” pe Mihail Sebastian şi pe

Camil Petrescu. Împreună cu ei, Pandele discută despre teatru şi posibilitatea de a

reinterpreta miturile clasice (teatrul de idei, intelectualizat).

12

8. Discursul narativ

Naraţiunea nu este numai un text, ci şi un act de limbaj, un discurs

echivalent în teoria literaturii cu mesajul din procesul de comunicare. Receptarea unei

opera presupune totdeauna şi o uzanţă a lecturii, deoarece universul lingvistic nu este

mereu transparent, naraţiunea fiind generată după norme şi legi. Discursul este

construit din componente operaţionale precum: timpul, aspectul, perspectiva şi

punctul de vedere.

În mod firesc, în romanele şi nuvelele lui Mircea Eliade se revarsă

varietatea de subiecte insolite, de la problemele de orientalistică la Eros, moarte,

modă, viaţă sexuală, mitologie, totul bazat pe o trăire autentică. Autorul pledează

pentru o literatură a autenticităţii, generată de experienţa trăită, pentru o literatură

scrisă într-un stil direct, neînflorit, amintind oarecum atitudinile estetice ale lui Camil

Petrescu. Aşadar, în literatura română, Eliade are meritul de a fi creatorul romanului

exotic, fiind, de asemenea şi cel mai reprezentativ autor de literatură fantastică.

Vorbind despre fantastic scriitorul mărturiseşte: ,,Un roman nu se poate baza nici pe

atmosferă, nici pe tehnică. În primul rând e nevoie de o acţiune fantastică, de

intervenţie a unor agenţi extra - umani ca să transforme un episod într-un destin şi o

stare într-un delir”.8

În prima fază a fantasticului este studiat modul în care spiritul raţionalist

primeşte anormalul, miraculosul sau fantasmele colective, iar în a doua fază,

fantasticul reprezintă rupturi în planul temporal şi posibilitatea omului de a intra, cu

ajutorul unor ritualuri, în contact cu alte lumi şi să cunoască anumite experienţe. Prin

anii ‘30, Mircea Eliade avea nişte concepte despre literatura fantastică mai puţin

originale, deoarece punea accentul pe experienţa folclorică şi introducea apoi practica

magică (indică sau autohtonă, în sfera fantastică). El considera că omul poartă în sine

o intuiţie a lumii, a esenţialului realităţii.

8 Aurel Sasu, Mariana Vartig, Romanul românesc în interviuri, o istorie autobiografica, antologie, sinteze bibliografice si indice de Aurel Sasu si Mariana Vartig, vol. I, partea a II-a, Minerva, Bucureşti, 1965, apud Eugen Simion, Mircea Eliade - Spirit al amplitudinii, Demiurg, Bucureşti, p. 104.

13

Datorită structurii labirintice şi a bogăţiei sale simbolice, romanul

Nouăsprezece trandafiri, scris de Eliade oferă practic nenumărate posibilităţi de

interpretare. Naraţiunea la persoana I evoluează de la simpla relatare la nivelul mitic,

prin procedeul mitologizării faptului banal. Romanul se caracterizează prin

ambiguitatea naraţiunii, interferenţa planurilor şi lipsa rupturii de nivel.

Universul înfăţişat de autor prezintă, ca şi în nuvela La Ţigănci, două feţe

ale realităţii: una vizibilă, concretă, logică (pe care o cunoaşte toată lumea) şi una

ascunsă, ilogică, neştiută, descoperită doar fragmentar de către personaje. Aceste două

faţete ale realităţii alcătuiesc planurile romanului. În această operă, libertatea este

văzută ca o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte

sau prin evadarea din timpul profan graţie catarsisului oferit de spectacolul teatral sau

de meditaţii.

9.Concluzie

Dincolo de polemicile menţionate sau chiar de atracţia pe care această

ramură a literaturii române o exercită azi asupra criticilor, datorită bogăţiei de material

literar şi publicistic încă necercetat în totalitate, trebuie spus că puţine nume de succes

s-au detaşat din rândul autorilor din exil. Dacă facem abstracţie de cei puţini, care au

ştiut să-şi scoată opera de sub incidenţă autohtonismului (Mircea Eliade, Emil Cioran,

Eugen Ionescu) dându-i o semnificaţie universală, marea masă a autorilor din exil

scriu o literatură adesea ideologizantă, prea legată de realitatea istorică pe care o

trăiesc şi prea marcată de sentimentul frustrant al pierderii ţării pentru a avea vreo

valoare artistică însemnată. Autorii de talent au găsit o modalitate de a-şi continua

traiectoria ascendentă pe care o începuseră în ţară, începând să scrie într-una sau mai

multe limbi străine, reuşind să-şi formeze un segment important de public, în ciuda

diferenţelor de cultură. Ceilalţi, mai numeroşi, nu s-au putut desprinde niciodată cu

adevărat de România, transformându-şi lamentările într-o literatură mediocră, sau

reunindu-se în jurul câtorva publicaţii de factură naţionalistă.

14

Prin operele sale, Mircea Eliade dă o sanşă omului lovit de istorie, aceea de

a-şi reface unitatea interioară, prin redescoperirea miturilor. El consideră că există o

comunicare a lucrurilor în univers, iar omul are datoria să o descopere, sa continue să

traiască în ritmurile cosmosului. Gasim astfel un scriitor care notează totul cu cruzime,

care are un respect mistic pentru adevăr, pentru care lectura devine viciu fundamental,

iar scrisul o forţă a existenţei sale. Pentru el, viaţa înseamnă ambiţie, putere de muncă,

abnegaţie intelectuală, ea este un scenariu ce vorbeşte despre o lume în care există

probe, ritualuri, semne ce vin de pretutindeni şi ce trebuie descifrate.

15

Bibliografie

1. Culianu, Ioan, Petru, Mircea Eliade, Ediţia a III-a revăzută şi

adăugită, Traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, cu o scrisoare de la

Mircea Eliade şi o postfaţă de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2004.

2. Eugen Simion, Mircea Eliade - Spirit al amplitudinii, Demiurg,

Bucureşti, [f.a].

3. Handoca, Mircea, Mircea Eliade – pagini regăsite, Editura Lider,

Bucureşti, 2008.

4. Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, Ediţie îngrijită şi prefaţată

de Mircea Handoca, Editura Românul, Bucureşti, 1991.

5. Ungureanu, Cornel, Mircea Eliade si literatura exilului, Viitorul

Românesc, Bucureşti, 1995.

16