18. Liturghie şi filantropie. Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică

Creştinismul nu este o religie teoretică şi abstractă, ci un mod de viaţă desăvârşit de comuniune, având la bază „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5,6) manifestată în fapte concrete de slujire. După modelul Mântuitorului Hristos, Sfinţii Apostoli, pe lângă activitatea de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu şi de slujire liturgică, şi-au concretizat credinţa în fapte de viaţă şi comuniune cu ceilalţi. În acest fel, Biserica a dezvoltat de-a lungul secolelor cele două dimensiuni fundamentale ale vieţuirii creştine: participarea credincioşilor la cultul divin şi misiunea filantropică de slujire a aproapelui. Prin aceste două realităţi duhovniceşti Dumnezeu susţine viaţa Bisericii şi lucrează tainic în lume mântuirea oamenilor.

În Ortodoxie prin Sfânta Liturghie se realizează suprema comuniune a omului cu Dumnezeu, care se extinde şi se împlineşte în slujirea aproapelui prin fapte concrete, lucrare numită „Liturghia fratelui” sau „Liturghia de după Liturghie”. Credinţa adevărată nu desparte niciodată în comunitatea creştină viaţa contemplativă de rugăciune, prin care se manifestă iubirea faţă de Dumnezeu, de viaţa activă de filantropie, prin care se arată iubirea faţă de semeni. Modelul biblic în acest sens este cel al surorilor lui Lazăr din Betania, Maria şi Marta, care au împlinit cele două aspecte ale vieţii înaintea Mântuitorului (Luca 10,38-42).

Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă a Bisericii, care marchează prezenţa reală a slavei lui Dumnezeu pe pământ, încât cei care participă la săvârşirea ei se fac părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu încă de aici. Prin momentele şi rânduiala ei, Sfânta Liturghie simbolizează şi actualizează sacramental întreaga viaţă a Mântuitorului Hristos pe pământ şi opera Sa de mântuire, la care participă astfel toţi credincioşii prin implicarea activă în desfăşurarea slujbei. Participarea deplină şi eficientă a credincioşilor la Sfânta Liturghie se realizează într-un gând şi într-un cuget prin conştientizarea tainei, implicarea activă în rugăciunile, cântările şi momentele slujbei, primirea cuvântului lui Dumnezeu, contemplarea icoanelor şi, mai ales, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Sfânta Liturghie a fost instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de taină, când a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”; apoi a luat paharul cu vin, a mulţumit şi le-a dat ucenicilor zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,26-28). Prin această taină, numită Euharistie, adică mulţumire, recunoştinţă, săvârşită la Sfânta Liturghie, credincioşii participă real la moartea şi învierea Domnului, devenind şi ei împreună cu Hristos jertfă iubitoare pentru Dumnezeu. De aceea, Liturghia este expresia deplinei comuniuni a omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întreolaltă, având garanţia învierii şi a vieţii veşnice în Hristos.

Jertfa euharistică realizează comuniunea cu Hristos şi cu sfinţii a tuturor credincioşilor care participă activ la lucrarea mântuirii lui Dumnezeu, iar această comuniune trebuie continuată şi după săvârşirea Liturghiei în toate momentele şi manifestările vieţii. Astfel, jertfa euharistică din Biserică, fără să-şi schimbe esenţa, devine iubire jertfelnică faţă de aproapele în viaţa socială, ca extindere a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Această deschidere a omului faţă de aproapele său este efectul lucrării Duhului Sfânt în Biserică prin taina Euharistiei, făcându-l disponibil relaţiei de iubire cu ceilalţi, ca un alt aspect al legăturii cu Dumnezeu. Iubirea jertfelnică a creştinilor în viaţa socială îşi are izvorul în iubirea faţă de toţi oamenii arătată de Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa pe cruce. Această atitudine, numită filantropie, adică iubire de oameni, este determinată de faptul că fiecare persoană umană poartă în sine chipul lui Dumnezeu, fapt care o cheamă spre comuniune supremă de iubire.

Datorită acestui fapt, creştinii transmit lumii Împărăţia iubirii lui Dumnezeu, trecând de la preamărirea lui Dumnezeu în jertfa euharistică, la grija faţă de aproapele aflat în nevoi şi necazuri prin iubirea jertfelnică. Cele două dimensiuni ale vieţii creştine sunt în strânsă legătură şi complementare, încât nu pot exista separat cu valoare mântuitoare în viaţa Bisericii. Prin ajutorul acordat aproapelui, creştinii renunţă la egoismul sinelui şi la confortul personal, arătând lumii marea iubire mântuitoare a lui Dumnezeu, după îndemnul Mântuitorului Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16). Această formă de manifestare a credinţei reprezintă concretizarea lucrării practice a Bisericii în viaţa oamenilor, vestind iubirea lui Hristos acolo unde omul suferă şi aşteaptă cuvântul plin de compasiune al Evangheliei.