MARIN SORESCU ŞI FABULOSUL FOLCLORIC.

ALTE DIMENSIUNI LIRICE

Creaţiile populare îmbogăţesc succesiv marile culturi1. Se ştie că la baza unor capodopere

universale se află, preluate şi prelucrate, elemente arhetipale. Un exemplu: Faust de Goethe, cu rădăcini

atât de adânci în legendele europene. Alecsandri cultivase basmul popular în creaţii de factură romantică.

Eminescu nu ar fi putut plăsmui Povestea magului călător şi stele, Călin Nebunul, Strigoii, Revedere, Ce

te legeni, Luceafărul, dacă nu ar fi fost fascinat de frumuseţea basmului şi cântecului popular. Nunta

Zamfirei (1889), poem de George Coşbuc, ne trimite tot la o tradiţie rurală cu rădăcini tot în basm.

Orientarea scriitorilor către creaţiile populare are loc, deci, în cadrul fiecărei culturi, cu noi

deschideri în universalitate. Sadoveanu (cu Baltagul, Hanu-Ancuţei, Dumbrava minunată), Şt. O. Iosif

cu poemele sale de tip folcloric (Gruia, Novăceştii, Somnul lui Corbea etc.), O. Goga (La groapa lui

Laie), L. Blaga (Meşterul Manole), B. Ştefănescu-Delavrancea, Gala Galaction şi alţi contemporani,

pornind de la alte surse, din aceeaşi arie, dădeau o nouă dimensiune literaturii noastre naţionale.

Generaţiei interbelice, în acest cadru, îi succed: Ştefan Augustin Doinaş (cu Baladele sale) şi Marin

Sorescu, autorul celebrelor poeme din volumele (I–VI) La Lilieci – o epopee a satului românesc, diferită

prin autenticitate şi substanţă mitică multiseculară. Alte exemple ne pot sta mereu la îndemână.

Tradiţia, se ştie, este o componentă a mai multor culturi. Nu putem vorbi de evoluţia şi

îmbogăţirea unor valori naţionale, dacă, în procesul creaţiei, nu preluăm elemente specifice, de durată, din

tot ceea ce se poate numi esenţă îndătinată. Conceptul de „tradiţie“ se bazează, deci, pe existenţa unor

elemente arhetipale ce formează suportul oricărei culturi. Ele se află încorporate într-o desfăşurare lentă şi

continuă.

1 Am folosit în acest sens următoarea bibliografie: Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc (I,II), Editura Minerva,

Bucureşti, 1981, 1983; Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Editura Compania, Bucureşti, 2004;

Petru Ursache, Eseuri etnologice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Ernest Bernea, Cadre ale gândirii

populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985; George Sorescu: Marin Sorescu în scrisori de

familie. Altar cu parabole, Editura Alutus, Slatina, 2001; Marin Sorescu, versuri inedite, ediţie de George Sorescu,

Editura Alma, Craiova, 2002 (din această carte postumă cităm următoarele titluri rezonant folclorice: Rondel dintr-

un basm, Nu-mă-uita, Rondelul cucului, Este ceasul ielelor, Dorul, Floarea iubirii, Doină, Tudor-Tudorel, Cântecul

săracului şi Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea); Ivan Evseev, Simboluri folclorice, Editura Facla, Timişoara, 1987

(conform acestui studiu, am identificat în poezia soresciană o serie – selectivă, totuşi – de simboluri folclorice: ochii,

frumosul, sânii, mărul, buzele, gura, corpul, Eros – zeu şi demon, dragostea-boală, Thanatos, focul dragostei, stihia

acvatică, fântâna, pădurea, câmpia între natură şi cultură, codrul – templu al iubirii, primăvara, vara, toamna,

martorii: soarele, luna şi stelele, dragostea – forţă creatoare în Univers, lacrimile şi ploaia, teiul, dorul, vântul, cucul,

calul, drumul dorului, munţii, văile, apele despărţitoare, femeia – iubită, lumină şi astru, simboluri zoomorfe:

pasărea-suflet, puica, turtureaua, privighetoarea, mierliţa, simboluri minerale şi vegetale, femeia-floare, floarea-

soarelui, trandafirul, busuiocul, bradul – simbol al tinereţii masculine, mitul zburătorului, dragostea şi ficatul,

sărutul, îmbrăţişarea, legănatul, limbajul cadourilor, cămaşa iubitului, nunta, toiagul, cununa, colacul, recipientele,

lada de zestre, dansul, vânătoarea rituală, cucerirea cetăţii, muncile agricole).

Există, uneori, riscul repetării aceloraşi esenţe, chiar în aşa-zisul proces de înnoire. Vocaţiile, în

acest caz, nu sunt autentice. Nu totdeauna tradiţiile unui popor consolidează virtuţile unei creaţii în

ipostaza lor opoziţională. Or, se ştie, la nivelul fiecărei culturi, împletirile şi opoziţiile cunosc diverse

metamorfoze în spaţii de evoluţie şi de stagnare. Dispariţia unor tradiţii poate duce la dispariţia unei

culturi, uneori, la dispariţia unui întreg popor. Componentele tradiţiei, în noile culturi, nu presupun însă

întoarceri, ci puncte de reper spre noi evoluţii, spre noi valori.

În spaţiul poeziei noastre culte, în primul rând, trebuie să ţinem seama de creaţiile specifice

clasicismului folcloric, penetrabil şi penetrant. Cântecul popular, cu dimensiunile lui, proverbul, snoava,

legenda, basmul sunt creaţii vechi, încorporând de-a lungul secolelor experienţe de viaţă, spiritul unui

popor. Literatura noastră populară echivalează, deci, cu o tradiţie perpetuă, developată mi(ic în timp.

Nucleic, ea oferă elemente viabile pentru opere ieşite din comun, nu rareori pentru capodopere.

Problema raportului dintre creaţia populară şi literatura cultă şi-o puseseră scriitorii paşoptişti

(Heliade, Russo, Alecsandri) şi postpaşoptişti (Odobescu, Hasdeu, Eminescu, Creangă, Caragiale şi alţii).

Procesul continuităţii şi înnoirii poeziei după 1900, în ţara noastră, cunoaşte noi forme de evoluţie. Cine

poate nega unele creaţii cu motiv folcloric, aparţinând unor scriitori din deceniile următoare: Arghezi,

Galaction, Delavrancea, Mircea Eliade, V. Voiculescu? Pe de o parte, stăruie principiile esteticii

junimiste, de esenţă clasică, principii nuanţate până la formula altor antinomii, pe de alta simţim încă

timbrul unui tradiţionalism tematic şi prozodic.

Un vânt de primenire se simte peste diversele structuri lirice, îndeosebi cu ecouri vizibile la

sămănătorişti. Ori de câte ori s-a încercat o abandonare voită, fie ea şi de scurtă durată, a unui echilibru,

bazat pe valorile clasice, în ciuda unor inovaţii de circumstanţă, poezia a eşuat, şi nu numai poezia. I se

refuza poeziei experimentul clasic şi i se atenua fiorul arhetipal, condiţia de bază a trăirii artistice într-un

alt context creator.

Prima jumătate de secol (1900-1950) oferă totuşi cititorilor o varietate de structuri lirice, în mare

măsură valoroase, datorate raportului credibil dintre tradiţie şi inovaţie. Aceleaşi întrebări pot fi puse şi în

legătură cu poezia deceniilor următoare. Lanţul continuităţii nu pare să fi fost întrerupt. „Reţetele“

ulterioare, impuse, câteva decenii, în umbra unor ideologii, în ţara noastră vor vitregi însă arta în

resorturile ei durabile.

Conştiinţa cititorilor se află uneori în derută: să preferăm încă mai vechile stiluri poetice? Să ne

arătăm entuziasmaţi de noile tehnici ale versului liber ? Să ne grăbim încet! Poezia autentică, un paradox,

se intuieşte înainte de orice act exegetic. Faptul că o exegeză lasă loc altor explorări, în acest caz, nu

trebuie decât să ne bucure. Versul, în propria-i substanţă, poate fi o componentă a unei imaginare trăiri.

Privit în unitatea întregii structuri, el nu trebuie să se clatine.

Istoricii şi criticii literari, până în prezent, cunosc puţine date privind preocupările lui Marin Sorescu

pentru folclor. În primul rând, menţionăm faptul că Ştefan I. Sorescu, tatăl, era un ţăran cu numeroase lecturi, cu o

vocaţie înnăscută pentru poezie, versifică în metru popular.

Preocupările lui Marin Sorescu, în domeniul culegerii şi valorificării unor motive populare,

datează încă din perioada studiilor gimnaziale (v. perioada studiilor gimnaziale din Murgaşi-Dolj, 1948,

când, în primul său caiet de versuri – clasice şi personale – inserase câteva proverbe şi snoave, anecdote

cu note ironice). Ulterior, în perioada studiilor liceale (Predeal 1950-1954), Marin Sorescu se arată, de

asemenea, preocupat de creaţiile populare. Prezentăm, în acest sens, câteva spicuiri din corespondenţa lui

cu George Sorescu (profesor în aceşti ani Ia Liceul Traian din Drobeta Turnu-Severin). În primul rând,

câteva impresii asupra unor versuri patriotice, în metru popular, aparţinând lui Ştefan I. Sorescu:

„Căutând printre hârtii, am găsit în pod două manuscrise de-ale lui tata. Sunt scrise cu cerneală roşie şi, în

multe locuri, scrisul nu se mai înţelege. Ia ascultă:

«Frunzuliţă trei smicele, / Eu, de jalea ţării mele / Aş vrea-n codru să trăiesc, / În ţară să

haiducesc, / La văduve să dau bani, / Să crească copii-orfani», «Frunză verde nucă seacă, Săracă, ţară,

săracă, / Mulţi duşmani în tine calcă, / Să te supuie te-ncearcă“ etc., „Ştefan Sorescu, soldat, noiembrie 9,

1917“ (M.S. către G.S, 12.01.1953). „M-a bucurat mult vestea ta în legătură cu folclorul... Folclorul

Olteniei este foarte bogat şi nici nu prea a fost cercetat. O culegere ar fi binevenită“; „am (şi eu) un număr

destul de mare de asemenea cântece, dintre care unele le socot destul de preţioase. Iată ceva despre dor:

Câtă boală-i pe sub soare / Nu-i ca dorul arzătoare“ (M.S. către G.S., 13.03.1954.)

Aceeaşi pasiune pentru creaţiile populare poate fi întâlnită şi în perioada studiilor universitare

(1955-1950). Într-o scrisoare trimisă la 22.02.1957 din Iaşi (lui G.S.), îi cere restituirea celor două caiete

cu poezii populare, culese din zona Sibiului, în 1955: „Trimite-mi tu, dacă vrei, cele două caiete cu

cântece populare“. Aceeaşi rugăminte revine în scrisoarea din 6.10.1957, expediată tot din Iaşi: „De

asemenea, trimite-mi cele două caiete cu poezii – cântece populare. Îmi trebuie neapărat“. Nu poate fi

ignorată scrisoarea lui G.S., din 17.01.1958, prin care îi solicită lui M.S. alte cântece populare, culese de

el din diferite zone ale ţării: „Când vii, pe 23, ia cu tine şi cântecele populare. Am şi eu câteva. Unele din

ele, de mare valoare. Poate completăm aici un volum“. Printre cântecele populare culese de G.S. se afla şi

varianta baladei Ghiţă Cătănuţă. În entuziasmul acelor ani, cei doi fraţi credeau că pot prelungi fiorul

romantic al precursorilor.

În 1957, G.S. scrisese un studiu, I. G. Bibicescu, un folclorist uitat, M.S., la 4.06.1962, îi cere

acest studiu, să meargă cu el la Bistriţeanu: „Să mergem cu el la Bistriţeanu, care răspunde de asemenea

probleme“ (în cadrul Institutului de Folclor). „Cât priveşte lucrarea mea de folclor, îi scria G.S. lui M.S.,

la 8.06.1962, am socotit s-o las până la toamnă, după ce voi citi prima parte la Sesiune. Pe Bistriţeanu îl

cunosc personal...“. Marin Sorescu: „Am trecut pe la Institutul de Folclor şi acolo mi-a spus că ţi-a trimis

manuscrisul să faci nişte modificări...“ (15.01.1964). Vezi şi scrisoarea lui M.S, către G.S. din 22.03.

1965 – un îndemn de a scrie, printre altele, articole „despre poezia populară“2.

În scrisoarea din 17.08.1973, G.S. îl felicita pe M.S. pentru apariţia primului volum din grupajul

La Lilieci, poeme cu substanţă rustică (populară): „Marine, te felicităm şi-ţi dorim o a doua ediţie

îmbogăţită cu acest prim volum“. Marin Sorescu făcea dovada certă că se întorsese „la matcă“,

„întoarcerea la mituri“ cum va preciza mai târziu Eugen Simion. Cele şase volume din acest ciclu,

elaborate răbduriu şi publicate în răstimpuri (1973-1998), se constituie într-o autentică epopee a

universului nostru rural, românesc. Începutul elaborării primului volum – o reală deschidere către alte

valori, nebănuite de exegeţi. Să înclinăm spre un alt paradox: volumele în cauză sfidează literatura cultă,

depăşind totodată multe creaţii cu motive de sorginte folclorică? (Despre împrejurările care au stimulat

impulsul3 lui M.S. pentru culegerea datelor şi prelucrarea lor, în volumele: La Lilieci, v. datele noastre

din volumul Marin Sorescu în scrisori de familie, Târgu-Jiu, Editura Spicon, 1999; ediţia a II-a, Editura

Alutus, 2001).

Pasiunea pentru fabulosul folcloric va stăpâni însă pe Marin Sorescu toată viaţa. Perioada de după

absolvirea studiilor universitare (1955-1960) va cunoaşte alte dimensiuni. Cele şase volume La Lilieci o

dovedesc din plin. Preocupat de existenţa multiseculară a satului românesc, de credinţele, obiceiurile,

limba şi comportamentul oamenilor simpli, el merge direct la surse, stând de vorbă cu bătrânii, cu

generaţiile mijlocii, notând şi cerând mereu explicaţii. Romanticii paşoptişti îşi aveau metodele lor (de

culegere şi prelucrare). În scrisoarea sa din 23.08.1973, trimisă Nicolinei Sorescu (mama poetului), din

Berlin, el cerea câteva date despre „Joimărica“: „Dragă mamă, am citit într-o carte de folclor despre

Joimărica. Ce ştii despre ea? Când e obiceiul la noi în sat, (în Joia Mare, probabil?) Ce se face atunci ?

Cum îşi închipuiau oamenii că arată Joimăricile: ca nişte femei, ca nişte vrăjitoare? Scrie-mi amănunţit

despre asta, îmi trebuie pentru o poezie (eventual o întâmplare cu cineva care a văzut joimărica)“. Alte

dovezi privind preocupările lui pentru cunoaşterea acestui univers spiritual mai pot fi aduse; dovezi

numeroase şi relevante. Ele pot face obiectul unui volum aparte (Culegeri, note şi exegeze).

Din cele prezentate, exceptând multitudinea elementelor folclorice din grupajul La Lilieci câteva

concluzii se impun:

1. Marin Sorescu, în această direcţie, este un autentic succesor al marilor clasici – culegători şi

valorificatori ai creaţiilor populare4.

2. Această pasiune îşi avea rădăcini în structura psihică a familiei şi ea începea să se concretizeze

încă de timpuriu (din perioada studiilor gimnaziale).

2 Ulterior, G.S. îi va comunica lui M.S. că, printre altele, posedă o inedită a lui Iosif Vulcan, scrisoare datată „31 dec. 1882“.

Acesta îi solicita lui I. G. Bibicescu, pentru revista Familia, studiul „despre poezia populară românească de dincoace de Carpaţi“. 3 Acest impuls, în urma discuţiilor dintre G.S., M.S. şi Nicolina Sorescu, naratorul de bază, de mai târziu, al unor

momente, eresuri etc. din viaţa soţului (culese şi prelucrate de M.S.). Discuţiile – în apartamentul lui G.S. din

Craiova, str. 6 Martie... 4 Viitoarele cercetări vor confirma opinia noastră. Există şi alte dovezi care nu fac obiectul lucrării de faţă.

3. O preocupare constantă, stăpânită de un impuls creator.

4. Dacă în poemele sale din anii de studii (gimnaziale şi liceale) vom întâlni scheme şi arhetipuri

clasice (iele, strigoi, zmei, Muma-Pădurii, Balauri, Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene, Ciobani, pitici şi

balauri), parţial în teatru, în volumele La Lilieci va intra în scenă întreaga colectivitate umană rurală, într-

o manieră, de ce nu, epopeică. În acest fel, conceptul de literatură cultă se clatină şi stă în cumpănă. Se

poate dovedi faptul că valorile universului rural, pioni de bază în creaţiile culte, primează; că, deseori,

asemenea valori, ajunse la un anumit grad de evoluţie (expresie, mod de prezentare) depăşesc, pe alocuri,

pot depăşi creaţiile culte, uscate, artificiale. Marin Sorescu ne va face dovada în amintitul grupaj al

volumelor La Lilieci (vol. I, 1973; vol. II, 1977; vol. III, 1980; vol. IV, 1988; vol. V, 1995; vol. VI,

1998).

În ce priveşte structura volumului de poezii şi poeme, unele cu tentă folclorică, primele de altfel în anii

lui de formare spirituală, câteva precizări sunt necesare:

1. Ele aparţin anilor de studii liceale (1950-1954) şi universitare (1955-1960). Noi prezentăm

doar câteva din perioada 1950-1956. Sunt creaţii lirice, răzleţe, trimise nouă şi însoţite de scrisori cu

preponderente motive literare; cu rugămintea de a i le publica (sub propria-i semnătură) în reviste de

profil. Unele se regăsesc în caietul Moloz de început, de Marin Sorescu, din perioada studiilor liceale, Că

ni l-a lăsat nouă (acest caiet) nu în temporară custodie, ci în posesie explicită, faptul se justifică prin

folosirea lui, în comun (a caietului), la Predeal, în primii ani de studii liceale.

2. Tânărul poet luase cu sine caietul cu versuri al lui G.S., el cuprinzând pasteluri şi un mare

poem cu motiv folcloric, Bujor şi Iuliana5 (104 strofe). În propriul său caiet – Răsare soarele (versuri),

Marin Sorescu va transcrie câteva poezii şi din caietul lui G.S.: Zori de zi (9 strofe), Primăvara (12 strofe)

şi poemul, un basm imaginat şi versificat, Bujor şi Iuliana (61 strofe), în vers clasic, el vădind înrâuriri

din Alecsandri şi Eminescu. De altfel, M.S., revăzând acest caiet cu versuri, în iulie 1977 (în arhiva

noastră), îşi va semna din nou caietul (micul volum comun), adăugând pe pagina interioară:

„Moloz de început, plus câteva poezii ale lui George, transcrise de mine, Marin Sorescu, iulie

1977“. „Să rămână la tine“ – ne preciza el.

Au existat două momente de lectură, în comun, a unor poezii aparţinând lui G.S. şi M.S.: 1949-

1953; 1958-1960. (În 1958 cei doi fraţi vor încerca, de data aceasta să publice, sub dublă semnătură, noul

volum, nu toate poeziile). Volumul nu va fi acceptat, fiindcă textele poetice nu se încadrau în ideologia

vremii (v. de asemenea, datele în cauză, în volumul lui G.S., Marin Sorescu în scrisori de familie,

Editura Spicon, Târgu-Jiu, 1999; în câteva scrisori şi note de final; v, şi ed. a II-a, Alutus, 2001).

Două impulsuri lirice, din familie: unul, din partea poemelor de pe front ale lui Ştefan l. Sorescu,

5 De precizat: Basmul lui G.S. (Bujor şi Iulina), bine structurat, cu înrâuriri din clasici (Eminescu şi Coşbuc), nu depăşeşte

valoric basmul lui M.S., basm cu dublă intrigă, cu imaginaţie nuanţată, unitar în concepţie (nota edit., G.S.).

altul din lectura poemelor lui George Sorescu, creaţii pe care, ulterior, M.S. le depăşea prin geniul său

înnăscut. Au existat asemenea impulsuri şi deci o tradiţie literară în familie? Prezentăm aici două mărturii:

l. Dedicaţia lui M.S, către G.S., din mai 1965, pe fila interioară a volumului său, Poeme: „Un

omagiu Fratelui meu, George Sorescu, ale cărui poezii m-au determinat să scriu, pentru a continua tradiţia

familiei… Marin Sorescu, mai 1965“.

2. „Ştefan I. Sorescu deschide seria poeţilor din familia noastră“, va preciza M.S., „pentru că şi el

scria poezii…“. „Fratele mai mare, Nicolae..., a scris şi el... şi era socotit poet (...), George, fratele meu, care

este profesor la Universitate, a fost, într-un fel, şi mentorul meu şcolit, caietele lui de versuri erau citite

acasă, în familie, iar eu am fost mentorul lui Ion, fratele mai mic, care şi el a scris şi publicat câteva volume

de versuri. Iată, deci, că literatura şi, în special, poezia, se găseau în familie, în casa noastră“. (v. Gabriela

Rusu-Păsărin, Interviu cu Marin Sorescu, în vol. Portrete în oglinzi paralele, Editura Horion, Râmnicu-

Vâlcea, 1997, pp. 12-43).

În cadrul întregii sale opere (poezie, roman, eseu, studii şi articole, teatru), Marin Sorescu nu se

va depărta niciodată de unele componente ale creaţiilor populare – de la basmul imaginat, bazat pe

arhetipuri, la proverb, cântec şi bocet, de la reliefarea unor credinţe şi obiceiuri străvechi, la actul scenic şi

expresia mistică, mereu colorată în piesele sale de teatru şi, mai ales, în captivantele poeme din epopeea

sa, La Lilieci.

Prezentăm, în cazul de faţă, câteva poezii şi poeme cu motiv folcloric, din acest Moloz de început,

cum el însuşi, cu vizibilă modestie, ţine să precizeze pe coperta interioară a caietului său cu versuri din

perioadele amintite, (caiet cuprinzând, cum am precizat, şi câteva poezii de G.S., transcrise de el la Predeal, în

anii 1950-1952). Alte poezii, semnate tot de M., câteva, cu aceleaşi înrâuriri din literatura populară, se adaugă,

vădind o mai vizibilă maturitate prozodică şi limpezime de stil.

Caietul cuprinde: O zi de vară, Primăvara (2 poezii cu acelaşi titlu), Treieriş, Ţăranii, Numai prin

muncă, Răsare soarele, S-au adunat bătrâni la sfat, La secerat, Nou an şcolar, E iarnă, La margine de drum,

Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea (117 + 12 strofe), Sat natal, Expatriatul, Prolog, Barbă-Cot, O noapte la

arie, O stâncă, Expatriatul, varianta a II-a etc. (Caietul este intitulat Răsare soarele şi e semnat Marin Şt.

Sorescu. Reintitulat, am spus acest lucru, „Moloz de început, plus câteva poezii ale lui George, transcrise de

mine, Marin Sorescu, iulie 1977“).

Cronologic, aceste poezii şi poeme cu motiv folcloric oferă următoarea schemă: Bunicul (18

strofe – 1950), A fost odată (Prolog la Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea, 12 strofe), Ion Ciobanul şi

Ileana Torcătoarea (basm original, versificat, 177 strofe, în catrene) (1951), Barbă-Cot (52 strofe, catren,

plus grupuri de 9-12-14-16 versuri), precedat de un prolog (trei catrene) şi datat „28 decembrie 1950-

1951, Bulzeşti“: basm versificat, cu înrâuriri din proza lui Ion Creangă (triade tipologice, formule de

adresare).