GEOMETRIA FRACTALICĂ ȘI CORPUL UMAN

GEOMETRIA FRACTALICĂ

„În Natură nu există linii drepte”

Geometria este o evaluare matematică a modului în care „părți diferite ale unui lucru se

potrivesc în relație unele cu altele”. Până în 1975, singura geometrie care putea fi studiată era cea

euclidiană, rezumată în vechiul text grecesc de treisprezece volume, Elementele lui Euclid, scris

în jurul anului 300 î. Ch. Pentru persoanele cu vedere în spațiu, geometria euclidiană este ușor de

înțeles, pentru că se ocupă de structuri cum sunt cuburile, sferele și conurile, care pot să fie

cartografiate pe hârtie.

Însă geometria euclidiană nu se aplică în natură. De exemplu, nu poți cartografia un

copac, un nor sau un munte, folosind formulele matematice ale acestei geometrii. În Natură cele

mai multe structuri organice și anorganice prezintă tipare neregulate și care par haotice. Aceste

imagini naturale pot fi create numai folosind o matematică descoperită recent, numită geometria

fractalică. Matematicianul francez Benoit Mandelbrot a inițiat domeniul matematicii și

geometriei fractalice în 1975. Ca și fizica cuantică, geometria fractalică (fracțională) ne obligă să

luăm în considerare aceste tipare neregulate, într-o lume mai ciudată, cu forme curbe și obiecte

cu mai mult de trei dimensiuni.

Matematica fractalilor este uimitor de simplă, pentru că e nevoie de o singură ecuație,

folosind doar înmulțirea și adunarea simplă. Apoi, aceeași ecuație este reprezentată la infinit. De

exemplu, „setul Mandelbrot” se bazează pe o formulă simplă, în care un număr este luat și

înmulțit cu el însuși, apoi adunat cu numărul inițial. Rezultatul acelei ecuații este folosit apoi ca

punct de pornire pentru următoarea ecuație ș.a.m.d. Problema este că, deși fiecare ecuație

urmează aceeași formulă, aceste ecuații trebuie repetate de milioane de ori, pentru a putea

vizualiza efectiv un tipar fractalic. Munca manuală și timpul de care e nevoie pentru a face

milioane de ecuații i-a împiedicat pe matematicienii dinainte să recunoască valoarea geometirei

fractalice, însă, odată cu apariția calculatoarelor puternice, Mandelbrot a putut să definească

această nouă matematică.

Un lucru inerent în geometria fractalilor este crearea unor tipare „similare cu sine”, care

se repetă la nesfârșit și sunt cuibărite unul în altul. În mare, ne putem face o idee despre formele

repetitive, dacă ne gândim la binecunoscutele păpuși rusești „Matrioșka”. Fiecare structură mai

mică este o miniatură, însă nu neapărat o versiune exactă a formei mai mari. Geometria fractalică

subliniază relația dintre tipare într-o structură întreagă și tiparele văzute ca părți ale unei

structuri. De exemplu, tiparul ramurilor de pe o creangă seamănă cu tiparul crengilor care

formează un trunchi. Tiparul unui fluviu arată ca și tiparul afluenților săi mai mici. În plămânii

omului, tiparul fractalic al ramificației de-a lungul bronchiilor se repetă în bronhiole, la

dimensiuni mai mici. Arterele și venele, precum și sistemul nervos periferic, prezintă și ele tipare

similare.

Oare imaginile repetitive, observate în natură, sunt simple coincidențe? Cred că răspunsul

este cu siguranță „nu”. Ca să explic de ce geometria fractalică definește structura vieții, am să

revin la două idei.

În primul rând, după cum am subliniat de mai multe ori, istoria evoluției este istoria

înălțării către o conștiență mai vastă. În al doilea rând, studiind membrana, noi am definit

complexul de proteine receptoare-efectoare ca fiind unitatea fundamentală de conștiență /

inteligență. Ca urmare, cu cât un organsim are mai multe proteine receptoare-efectoare

(măslinele din modelul cu sandvișul de pâine cu unt), cu atât poate să fie mai conștient și cu atât

se află mai sus pe scara evoluției.

Cu toate acestea, există restricții fizice în ce privește mărirea numărului de proteine

receptoare-efectoare, care pot fi asamblate pe membrana celulei. Grosimea membranei celulare

este de șapte-opt nanometri – diametrul stratului dublu de fosfolipide. Diametrul mediu al

proteinelor receptoare-efectoare „de conștiență” este aproximativ același cu cel al fosfolipidelor

în care sunt încastrate. Deoarece grosimea membranei este definită atât de strict, nu putem să

înghesuim pe ea foarte multe proteine receptoare-efectoare, pe care să le îngrămădim una peste

alta. Nu avem decât un strat de grosimea unei proteine. Ca urmare, singura opțiune pentru a mări

numărul de proteine de conștiență este prin mărirea suprafeței membranei.

Să revenim la modelul nostru cu sandvișul membrană. Mai multe măsline înseamnă o

conștiență mai bună – cu cât mai multe măsline putem să punem în sandviș, cu atât sandvișul va

fi mai deștept. Cine are o capacitate de inteligență mai mare- o felie de pâine de secară cu

semințe sau o bucată mai mare de pâine de aluat dospit? Răspunsul este simplu: cu cât e mai

mare suprafața pâinii, cu atât e mai mare numărul de măsline care pot fi puse pe sandviș. În

analogie cu conștiența biologică, cu cât suprafața membranei este mai mare, cu atât celula poate

să aibă mai multe „măsline” proteine. Atunci evoluția – lărgirea conștienței – poate fi definită în

mod fizic prin mărirea suprafeței membranei.

Studiile matematice au descoperit că geometria fractalică este cel mai bun mod de a mări

zona de suprafață (membrana) într-un spațiu tridimensional (celula). Ca urmare, soluția devine o

chestiune de geometrie fractalică. Modelele repetitive în Natură sunt o necesitate a evoluției

fractalice, nu o coincidență.

Ideea mea este că nu trebuie să rămânem prinși în detaliile matematice ale modelării. Și

în Natură și în evoluție există tipare fractalice repetitive. Imaginile de tipare fractalice generate

pe calculator, extrem de frumoase, ar trebui să ne facă să ne amintim că, în ciuda angoasei și

aparentului haos din lume, în Natură există ordine și nimic nu e cu adevărat nou sub soare.

Tiparele fractalice repetitiveale evoluției ne permit să prezicem că oamenii vor găsi o cale de a-și

extinde conștiința, pentru a mai urca o treaptă pe scara evoluției. Lumea incitantă și ezoterică a

geometriei fractalice oferă un model matematic, care sugerează că natura „arbitrară, lipsită de

plan și întâmplătoare” despre care scria Mayr este un concept demodat. De fapt, cred că e o idee

care nu îi servește omenirii și ar trebui să urmeze cât mai curând posibil drumul teoriei care

susține că Pământul se află în centrul Universului, existentă dinainte de Copernicus.

Când înțelegem că în Natură și în evoluție există tipare repetitive, viața celor din jur

devine încă și mai plină de învățăminte. De miliarde de ani, sistemele celulare vii pun în aplicare

un plan foarte eficient, care le permitelor și celorlalte ființe din biosferă să supraviețuiască.

Imaginați-vă o populație de miliarde de indivizi care trăiesc sub un singur acoperiș, într-o stare

de fericire continuă. O astfel de comunitate există – ea se numește corpul omenesc sănătos. În

mod clar, comunitățile celulare funcționează mai bine decât comunitățile omenești – în corpul

nostru nu există lăsate pe dinafară sau fără casă. Asta, desigur, în afară de cazurile în care

comunitatea noastră celulară este într-o stare de profundă dizarmonie, astfel încât unele celule se

retrag din cooperarea cu comunitatea. Cancerul reprezintă, în primul rând, celule fără casă și fără

loc de muncă, ce trăiesc pe seama celorlalte celule din comunitate.

Dacă oamenii ar copia stilul de viață al comunității celulelor sănătoase, celulele societății

noastre și planeta ar fi mai pașnice și ar sprijini mai mult viața. Crearea unei astfel de comunități

pașnice este o provocare, pentru că fiecare persoană percepe lumea în alt fel. Astfel că, pe

această planetă există, de fapt, șase miliarde de versiuni omenești de realiate - și fiecare își

percepe adevărul propriu. Iar odată cu creșterea populației, aceste versiuni încep să se ciocnească

unele de altele.

Se știe că celulele s-au confruntat și ele cu o provocare similară în evoluția lor timpurie.

Astfel, la scurt timp după ce s-a format Pământul, au evoluat rapid organismele unicelulare. În

următoarele trei miliarde și jumătate de ani au apărut pe planetă mii de soiuri de bacterii

unicelulare, alge, mucegaiuri și protozoare, fiecare cu niveluri diferite de conștiență. Probabil că,

la fel ca și noi, acele organisme unicelulare au început să se înmulțească - aparent fără nici un

control -, astfel că și-au suprapopulat mediul. Au început să se ciocnească unele de altele și să se

întrebe: „O să fie destul și pentru mine?” Trebuie că a fost un moment absolut înspăimântător! În

această situație de înghesuială impusă, dar și din cauza schimbărilor de mediu, au început să

caute un răspuns eficient la constrângerile impuse asupra lor. Aceste constrângeri au adus o eră

nouă și uluitoare în evoluție, în care organismele unicelulare s-au alăturat și au format comunități

pluricelulare-altruiste. Rezultatul final au fost oamenii, în vârful sau aproape de vârful scării

evoluției.

În mod asemănător, este foarte posibil ca stresul generat de populația umană în creștere

va fi cel care ne va împinge pe o altă treaptă a evoluției. Este foarte posibil să ne unim sub forma

unei comunități globale. Membrii acelei comunități luminate vor recunoaște că suntem făcuți

după chipul mediului nostru, și că suntem Divini și că trebuie să funcționăm, însă nu în genul

„supraviețuiește cel mai adaptat”, ci într-un fel care să îi sprijine pe toți și tot ce se află pe

această planetă.

Bibliografie: Bruce H. Lipton – Biologia credinței, p. 259 – 264, Editura For You,

București, 2008