NICOLAE C. PAULESCU

FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ Vol. I

Instincte sociale

Patimi şi conflicte

Remedii morale

Fundaţia Anastasia

2

Coperta şi viziunea grafică Doina DUMITRESCU

3

NICOLAE C. PAULESCU

FIZIOLOGIE FILOSOFICA

vol. 1

Instincte sociale

Patimi şi conflicte

Remedii morale

Anastasia pentru ediţia de faţă

4

Text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comentarii de Răzvan

CODRESCU

Acest text reproduce originalul:

N.C. Paulescu — Fiziologie filosofică, I, Instincte sociale. Patimi şi conflicte.

Remedii morale, Bucureşti, 1910.

5

INTRODUCERE

Nicolae C. Paulescu este aproape necunoscut generaţiilor mai tinere. Cei ce

nu-i ignoră numele abia ele ştiu despre el, de obicei din surse viciate, că a fost

descoperitorul nedreptăţit al insulinei, dar că, ..ideologic", era un ..reacţionar". Cu

rare excepţii, puţinii care-i cunosc opera mai îndeaproape, mijlocit sau nemijlocit,

sunt înclinaţi spre parţialism: pe unii îi interesează numai savantul, pe alţii numai

creştinul militant. Acest soi de reducţionism nu este însă decât expresia unei

profunde neînţelegeri. Ipostazele sunt, în realitate, inseparabile, iar mesajul esenţial

al vieţii şi operei sale stă tocmai în reliefarea unităţii dintre natural şi supranatural,

cu toate consecinţele ei teoretice şi practice. „Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm,

într-o lecţie anterioară: Cred în Dumnezeu.. Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să

adaug: Şi în Iisus Christos»", spune el în Concluzia cărţii de faţă. Sau în altă parte:

„A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit

înţelepte - iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este

Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate deci mulţumi să zică: Credo in Demn. El

trebuie să afirme: Scio Demn esse" (Traite de Physiologie medicale, III, p. 916).

Nichifor Crainic, în paginile pe care i le dedică (incluse şi-n volumul Ortodoxie şi

etnocraţie din 1937), surprinde pertinent esenţa concepţiei paulesciene: „Naturalul

şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura,

ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul este

revelaţia aceluiaşi Dumnezeu". Acesta este şi temeiul, deopotrivă ştiinţific şi

religios, al ..naţionalismului" pe care savantul şi 1-a asumat în mod consecvent:

„Ce e naţionalis-

6

mul în lumina concepţiei lui Paulescu? Naţionalismul e un instinct natural (...), e

«iubirea naturală care-i leagă între dânşii pe membrii unei naţii». (...) Baza

naţionalismului e familia, iar suprema lui formă naturală e neamul. (...) Bestial nu e

naţionalistul încadrat în iubirea socială a neamului său; bestia! devine cel care, rupt

din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sângeroase [a se

vedea, în cartea de faţă, lungul expozeu al lui N.C. Paulescu despre „bestialităţile"

Revoluţiei franceze - n. n.] împotriva familiei şi a neamului'", în fond - împotriva

ordinii fireşti a lumii lui Dumnezeu.

Prin ediţia de faţă ne-am propus să facem un prim pas spre reintegrarea lui N.C.

Paulescu în conştiinţa publică românească, precum şi spre mai dreapta lui

înţelegere. Nu ne putem permite să ne ignorăm sau să ne mistificăm la nesfârşit

valorile, chiar dacă ele nu sunt pe placul unora. Iar N.C. Paulescu, dincolo de ceea

ce ne apare astăzi perimat în opera lui, constituie o valoare de excepţie a culturii

noastre în general, dar şi a culturii ştiinţifice europene. Chiar dacă Premiul Nobel

nu i-a fost acordat (cum nu i-a fost acordat mai târziu nici lui Mircea Eliacle),

uriaşa lui statură ştiinţifică n-a fost pusă niciodată la îndoială. Şi chiar dacă mulţi

nu i-au agreat ideile sau atitudinile, probitatea lui morală n-a putut fi niciodată

serios contestată. Dintre contemporanii săi, poate numai N. Iorga s-a mai bucurat

de o atât de largă preţuire în exterior. Îşi poate permite cultura românească luxul de

a ţine în umbră o personalita-

Informaţii şi precizări suplimentare asupra acestui aspect (astăzi „indezirabil") al

operei lui N.C. Paulescu pot fi găsite şi în Notele şi comentariile noastre de la finele

prezentului volum. Anticipând, vom spune aici doar că unele dintre aceste

probleme sunt încă de actualitate (chiar dacă mentalitatea stângistă caută să le

eludeze), pe când altele ţin de contextul epocii respective şi trebuie judecate în

sistemul lor de referinţă.

7

te ca a lui? Noi credem că nu, atâta vreme cât n-a consimţit să se sinucidă prin

„uitare"...''"

Cartea pe care o reedităm aici - Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii

morale (1910) - reflectă foarte bine diversitatea şi unitatea preocupărilor lui N.C.

Paulescu. În aceste trei Lecţii ţinute la Facultatea ele Medicină din Bucureşti***

se simte deopotrivă savantul creştin (capabil să depăşească falsul conflict dintre

religie şi ştiinţă), pedagogul (ce ştie să armonizeze exemplar obiectivele

informative cu cele formative, de la o neostentativă înălţime morală şi profesională)

şi misionarul (mărturisitor şi slujitor plin de râvnă atât al lui Dumnezeu, cât şi al

intereselor neamului său). Profesorul se mişcă pe un larg spaţiu ştiinţific şi cultural,

de la biologie şi medicină, trecând prin psihologie, sociologie, istorie, politică sau

drept, până la filosofie şi religie. Studenţii trebuie să-1 fi urmărit fascinaţi, prin

raportare la monotonia cursurilor curente ele specialitate. „Ca profesor, Paulescu

era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem ele impresionante.

Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie (...) atunci când, în faţa unei studenţimi

atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el

credea cu o convingere neclintită?", scria Aurel Abramovici în necrologul pe care i

1-a închinat.

" N-am vrea să se înţeleagă de aici că interesul acestei „restituiri" ar fi doar unul

„arheologic". Cititorul atent va descoperi în scrisul lui N.C. Paulescu destule

elemente de actualitate, chiar dacă handicapate uneori de o retorică mai desuetă.

Avem de-a face cu o radiografie riguroasă a fenomenului uman de pretutindeni şi

dintotdeauna, privit mai ales în dimensiunea lui socială. * Contextul trebuie reţinut,

căci prin el se explică atât unele trăsături ele oralitate ale expunerii, cât şi nota de

didacticism care o însoţeşte. **** A se vedea, mai departe. Reperele bio-bibliografice

(anul 1931

8

După ce, într-o lecţie anterioară, se referise mai ales la „instinctele individuale",

profesorul îşi propune acum să trateze problema „instinctelor sociale", atât la

oameni, cât şi la animale. Prima parte a cărţii este şi cea mai „aridă". în maniera

ştiinţei descriptiviste a secolului al XlX-lea, savantul aglomerează nenumărate

fapte zoologice, constatând universalitatea acestor instincte în natura vie, căreia şi

omul i se conformează în principiu, la nivel biologic. „Concluzia generală care se

desprinde din studiul instinctelor sociale - afirmă autorul în finalul acestei prime

părţi -este că legea supremă care conduce societăţile, la oameni şi la animale, este

IUBIREA" (sublinierile îi aparţin).

În partea a doua autorul începe prin a vorbi despre conflicte; pe cele rezultate

„din exerciţiul normal al instinctelor" le găseşte fireşti, ca forme de reglaj ale

naturii vii (dar nu în sensul darwinist, pe care îl combate aici şi aiurea). Cu adevărat

îngrijorătoare sunt însă cele rezultate „din trebuinţe instinctive anormale (alterate,

deviate), cu alte cuvinte, din patimi sau vicii'", care sunt apanajul exclusiv al

omului: „... în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la

legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile

legi, stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui (...) Şi în loc de a se înălţa până

la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea, devenită unică ţintă a

activităţii sale. Or patima nu e altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii ce re-

zultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate... De aici înainte va fi vorba

exclusiv despre om. După ce patimile sunt împărţite la rândul lor în „individuale" şi

„sociale" (existând o corespondenţă între instincte şi patimile rezultate din ele),

autorul îşi concentrează atenţia asupra patimilor şi conflictelor sociale, urmărite,

diacronic şi sincronic, în diverse tipuri de societăţi omeneşti. Apoi ridică problema

„profilaxiei şi terapiei morale" a patimilor, pe ca-

9

re o va dezvolta în partea a treia, cu referire exclusivă la cele sociale („de

proprietate" - cupiditatea sau avariţia —şi ..de dominaţie şi subordonare" - tirania

sau despotismul). în finalul părţii a doua se vorbeşte despre rolul pe care medicul îl

poate avea în combaterea patimilor (mai ales a celor individuale). „Din nefericire,

puţini sunt astăzi medicii capabili să îndeplinească această funcţie socială; cei mai

mulţi, împotmoliţi în mocirla materialismului, ignorând instinctele şi patimile sau

alteori fiind pătimaşi ei înşişi, nu se preocupă decât de latura comercială a profesiei

medicale. Sper că studenţii în medicină - cărora autorul mărturiseşte a li se adresa

cu precădere - sunt conştienţi de sublimitatea rolului ce le va reveni şi că vor ţine la

onoarea de a-şi înnobila meseria, ridicând-o la rangul de sa-cerdoţiic (subl.n.).

Partea a treia este cea mai interesantă. în căutarea unor „remedii ale

patimilor sociale", profesorul iscodeşte „scrierile marilor filosofi" (arătând şi

originile ideologice ale Revoluţiei franceze - cel mai mare cutremur social cunoscut

până la acea dată - ale cărei orori le zugrăveşte cu numeroase citate din Les origines

de la France contemporaine de H. Taine), apoi „principalele legislaţii civile" (cu

insistenţă asupra Codului roman, pe care-1 socoate „abominabil", mirându-se că

lumea tinde să-1 admire „ca pe un monument al înţelepciunii omeneşti") şi, în cele

din urmă,

„principalele legislaţii religioase". Totul culminează cu examinarea moralei

creştine (din perspectiva problematicii abordate aici), pe care o găseşte a fi singura

cu adevărat lucidă şi eficientă în privinţa „celor două patimi sociale, de proprietate

şi de dominaţie". Iubirea, pe care o aflase ca „lege supremă a naturii vii", se

regăseşte la temelia învăţăturii lui Iisus Hristos. Iubirea este legea creaţiei, pentru

că însuşi Creatorul este iubire (I Ioan, 4. 8 si urm.). Esenţa morală a creştinismului

este formulată astfel: …..Dumnezeu

10

vrea ca recunoştinţa pe care I-o datorăm s-o manifestăm faţă de semenii noştri,

adică să iubim pe orice om ca şi când ar fi Dumnezeul" (afirmaţie întemeiată pe

Matei, 25, 31-40). Întrucât nu poate fi decât divină, această morală este şi singura

cu adevărat... ştiinţifică. În răspărul pozitivismelor contemporane, „ştiinţa" se

smereşte, cu N.C. Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fără să înceteze de a fi „şti-

inţă". Iată marea lecţie a cărţii de faţă, pe care micile neajunsuri n-o pot întuneca!"

Răzvan CODRESCU

* Problematica volumului din 1910 va fi reluată şi adâncită într-o carte

ulterioară. Cele patru patimi şi remediile lor (1921). La alte „legislaţii religioase"

se va referi în volumul Spitalul, Coranul, Talmudul, Cabalul, Francmasoneria

(1913). Pentru o imagine de ansamblu asupra operei lui X.C. Paulescu (ca şi pentru

unele referinţe critice), a se vedea, în continuare, Reperele bio-bibliografice, dar şi

Nota asupra ediţiei.

11

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

1869- În ziua de 30 octombrie se naşte la Bucureşti, în Calea Moşilor nr. 69,

Nicolae C. Paulescu, fiul comerciantului Costache Paulescu (de 41 de ani) şi al

soţiei sale, Maria (de 24 de ani, n. Dancovici). Este primul dintre cei patru copii ai

soţilor Paulescu (vor urma, în ordine: Constantin, Elena şi Constanţa). Familia

tatălui se numise iniţial Pavel, apoi devenise Pavelescu, iar în cele din urmă

Paulescu (savantul era văr bun cu poetul şi epigramistul Cincinat Pavelescu).

1880. Nicolae C. Paulescu termină clasele elementare (urmate la „Şcoala

primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben") şi se înscrie la gimnaziul „Minai

Bravul", pe care-1 va absolvi în 1888. Elev eminent, este atras atât de arte (poezie,

muzică), cât şi de ştiinţe (mai ales cele naturale).

1888-1891. Imediat după trecerea bacalaureatului pleacă Ia Paris, unde urmează

în mod strălucit cursurile Facultăţii de Medicină. La încheierea lor, devine, prin

concurs, extern al spitalului parizian Hotel-Dieu, avându-1 ca şef de serviciu pe

Etienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al

epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator

apropiat.

1892-1899- Rămâne în Franţa, unde se desăvârşeşte profesional şi intră în

cercurile înalte ale ştiinţei europene. Din 1894 devine intern la Spitalul Notre-

Dame du Perpetuel-Secours (unde medic-şef fusese numit de curând acelaşi

Lancereaux). Mai ales anul 1897 este deosebit de fructuos pentru tânărul savant:

devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la Notre-Dame du Perpetuel-

Secours, secretar de redacţie la -Journal de Medecine Interne.

12

Acum îşi începe, în limba franceză, bogata activitate publicistică, în 1899 devine şi

doctor în Ştiinţe Naturale (între timp mai obţinuse certificate de studii superioare în

Chimia Biologică şi în Fiziologia Generală). În Franţa i se vor decerna titluri şi

distincţii universitare sau academice şi, după întoarcerea în România, sperându-se

multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante

cercetări alături ele reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), în scopul de a

izola produsul activ, al secreţiei interne a pancreasului".

1900. Se reîntoarce în ţară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de

Medicină clin Bucureşti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră

la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite

cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar

pedagog naţional.

1903. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traite de Medecine, I, Nosologie,

940 p. (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii,

chiar dacă n-a putut fi definitivat).

1904. Despre stil în fiziologie (în revista «Spitalul») pare să fie prima sa scriere

publicată în limba română. Tot acum îşi începe, în «Convorbiri literare» şi

«Spitalul», polemica ştiinţifică de lungă durată cu N. Leon şi D. Voinov,

susţinându-şi, cu argumente solide, poziţia antidarwinistă. Devine, mai târziu decât

s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de fiziologie la Facultatea de Medicină din

Bucureşti.

1905. Ţine cele trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie'', „Materialismul",

„Suflet şi Dumnezeu”) care vor alcătui lucrarea Noţiunile de ..suflet" şi

„Dumnezeii" în fiziologic.

1906. Apare Lancereaux et Paulesco, Traite de Medecine, II, Pathologie de

l'appareil nerveux et de l’appareil cutane, 1052 p.

13

1908. Stârneşte o vâlvă internaţională prin lucrarea sa L'Hypophyse du Cerveau.

Physiologie. Rechercbes experimentales, Ed. Vigot, Paris, 146 p.

1909. în aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta, N.C. Paulescu se

deplasează în Germania, la Wies-baden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o

boală pe care specialiştii germani n-o putuseră diagnostica. N.C. Paulescu va reuşi

să-i pună diagnosticul corect şi să o vindece în scurtă vreme, coordonându-i din

ţară tratamentul.

1910. Apare cartea pe care o reedităm aici: Instincte sociale. Patimi şi conflicte.

Remedii morale (a se vedea amănunte în Nota asupra ediţiei de faţă). Este un an

trist pentru savant, care-şi pierde mai întîi tatăl, apoi şi cumnatul (maiorul

Angelescu, de doar 47 de ani, soţul surorii sale Elena). Propria-i sănătate este clin

ce în ce mai şubredă. Decide să se mute clin str. Armenească în casa în care-şi va

petrece restul vieţii. Cităm clin monografia (în manuscris) alcătuită de C.

Angelescu: „în 1910, după o serioasă afecţiune ce-1 imobilizase în pat mai multe

luni, se mută împreună cu sora sa, rămasă de curând văduvă cu patru copii, în casa

moştenită de ei de la Petre Dancovici - unchi din partea mamei - situată pe una din

micile străzi ale capitalei, purtînd numele lui Radu Calomfirescu. Clădirea era

cunoscută în Bucureşti sub denumirea de «casa cu geamuri bombate», din cauza

ferestrelor ei cu geamuri convexe, constituind şi astăzi una clin curiozităţile

oraşului. Liniştea cartierului era desăvârşită".

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traite de Medecine, III, Pathologie de

l'appareil respiratoire et de l'appareil digestif 1200 p.(Lancereaux decedase deja în

1910).

1913. „Paulescu simte din ce în ce mai imperios nevoia de a se odihni măcar o

parte a anului. El cumpără o vilă izolată, pe faleza sudică a Mării Negre, în

regiunea «viilor vechi« ale portului Constanţa. În faţa vilei, în josul falezei,

14

o mică plajă scăldată de valurile mării (...) Clădirea este înconjurată de o mică vie,

ele arbori fructiferi şi ele numeroase straturi de flori (...) în acest pitoresc şi liniştit

colţ al ţării îşi va petrece de-acum încolo Paulescu cele două luni ele vacanţă

universitară" (C. Angelescu, lucr. cit.). La Bucureşti îi apare surprinzătorul volum

Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. De-acum înainte, el este

privit şi ca unul dintre corifeii naţionalismului creştin românesc (din păcate, în nota

prea radical antisemită pe care o promovau în acei ani mai ales A.C. Cuza şi N.

Iorga).

19l6. Anul intrării României în prima conflagraţie mondială îl găseşte pe N.C.

Paulescu în plină activitate ştiinţifică. Este anul în care obţine, în diabetul

experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas.

Ajunsese foarte aproape ele tratamentul diabetului, dar evenimentele erau

neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul ele

locotenent-colonel; tocmai lui i se rechiziţionează calul şi trăsura în noiembrie,

trupele germane ocupau Bucureştiul. „Ani rămas pe loc - mărturiseşte el într-un

Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultăţii ele Medicină - pentru că şeful

meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat ele starea sănătăţii mele, mi-a dat un

asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autorităţilor" (este

vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să

părăsească Bucureştiul, strămutându-se la Iaşi). încă de la începutul lui august, silit

să se deplaseze pe jos la distanţe considerabile, începuse să urineze sânge.

Hematuria s-a agravat treptat şi nu se va mai vindeca de ea niciodată. în aceşti ani

ai războiului - pe fondul întreruperii activităţilor sale obişnuite - scrie o piesă ele

teatru, Irina, împărăteasa Bizanţului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului

(nici ca atare, nici în scontata versiune versificată

15

de Cincinat Pavelescu). Se spune că Cincinat Pavelescu ar fi responsabil de

rătăcirea manuscrisului.

1919. Îi apare volumul I (448 p.) din Traite de Physiologie medicale (tipărit în

ţară).

1920. În volumul II (732 p.) din Traite de Physiologie medicale (difuzat în

străinătate ele Editura Vigot din Paris) apar inserate, pentru prima oară, efectele

antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.

1921. Apar volumul III (930 p.) din Traite de Physiologie medicale şi Cele patru

patimi şi remediile lor (în carte se află inclusă şi o patetică „Scrisoare către

Ovrei”). Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din

Paris, cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă ele insulina). În august,

în „Archives Internatio-nales de Physiologie” (de la Liege), publică primul

memoriu exhaustiv despre descoperirea pancreinei.

1922. Ministerul Industriei şi Comerţului clin România îi eliberează (la 10

aprilie) Brevetul de descoperire a pancreinei (intitulat „Pancreina şi procedura

fabricaţiei sale'O- În februarie 1922, la 7-8 luni de la apariţia lucrărilor lui N.C.

Paulescu în presa ştiinţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători

canadieni, F. C. Banting şi C. FI. Best, lucrând în laboratorul ele fiziologie al

profesorului MacLeod ele la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele

lor în aceeaşi direcţie.

1923- În lunile mai şi august, în Archives Internationales de Physiologie, apar

alte două memorii ale lui N.C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă

acordat canadienilor Banting şi Maeleod! Protestele lui N.C. Paulescu către forurile

internaţicnale se dovedesc zadarnice, ca şi atitudinea favorabilă lui a unor

personalităţi ştiinţifice izolate. În conştiinţa noastră, el rămâne însă adevăratul

descoperitor al insulinei (amănunte pot li găsite, ele pildă, în C. Angelescu. Laura

Sigartău Petrina, Nicolae C

16

Paulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, sau în I. Pavel, The

priority of N.C. Paulescu in the discovery of insulin, Editura Academiei, Bucureşti,

1976).

1924-1930. Apare la Bucureşti, în trei părţi inegale, Biserica şi Sinagoga faţă de

pacificarea omenirii (I şi II -1924; III - 1925). Publică o serie de broşuri şi articole

anti-evreieşti şi anti-masonice. Despre broşura intitulată Complot jidano-

francmasonic împotriva neamului românesc (prima din seria menţionată), dr. V.

Trifu, colaborator şi ulterior editor al lui N.C. Paulescu, scria douăzeci de ani mai

târziu, în prefaţa ediţiei sale: „Broşura era vândută cu 5 lei de librăria Stănciulescu

din Bulevardul Elisabeta. În curând această librărie, prea românească, a fost

nimicită de răzbunarea masonică" (subl. aut.)... În atmosfera epocii respective,

este cert că lucrurile sunau altfel decât acum... Deşi îmbătrânit, bolnav şi acrit de

nedreptăţile ce i se făcuseră, îşi continuă cu aceeaşi dăruire activitatea ştiinţifică. în

afara unor articole de răsunet publicate în «Journal d'Urologie' de la Paris (în

colaborare cu Gh. Mârza şi V. Trifu), se ambiţionează să continue de unul singur

ceea ce începuse, pe vremuri, alături de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari

dificultăţi, la imprimeria Şcolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traite de

Medecine, IV, Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et genital, 6l6 p.

Volumul V (dedicat sistemului mezodermic: aparatul sangvino-limfatic şi cel

locomotor) a rămas în manuscris.

1931. După ce a suferit o operaţie ce păruse izbutită, situaţia savantului a

început să se înrăutăţească în curând. Aşa cum el presupusese, natura tumorii

vezicale fusese canceroasă. Tulburările uremice îi pricinuiau halucinaţii auditive şi

vizuale, dacă e să privim lucrurile prin prismă pozitivistă. Cineva („el") îi apărea

mereu şi-1 ispitea să se lepede de Hristos. Sătul de sanatoriu, insistă să fie adus

acasă, în dimineaţa zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apro-

17

piaţi, îi adresează câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă:

„Eu mă duc"... îşi făcu o cruce şi... se duse. Era într-o zi de duminică şi clopotele

chemau la • liturghie. N. Iorga i-a scris el însuşi necrologul („Moartea unui

învăţat”), în «Neamul Românesc»: „... a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt".

Un emoţionant necrolog i-a făcut şi medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942,

fost student al defunctului şi întemeietorul publicaţiei «Bucureşti medical»): „De o

probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până Ia

extrem în raporturile lui cu studenţii (...), Prof. Paulescu a atins uneori Ge-

nialitatea''... („Profesorul Dr. N. Paulescu", în «Bucureşti medical», august 1931).

Se află înmormântat la Cimitirul Belu.

1937. Apare volumul lui Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, în care sunt

dedicate pagini admirabile, dintr-o perspectivă teologică, dimensiunii creştine şi

naţionale a personalităţii lui N.C. Paulescu (pe care N. Crainic îl evocă şi în alte

lucrări ale sale): „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar

creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc clin punct de vedere ortodox,

pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi

supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura, ci

s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia

aceluiaşi Dumnezeu" (aceste rânduri ar putea figura drept motto chiar la cartea pe

care o reedităm în volumul de faţă).

1944. Apare primul (şi unicul) volum din ediţia V. Trifu: Dr. N.C. Paulescu,

Fiziologie filosofică, I, Noţiunile „suflet" şi „Dumnezeu" în fiziologie, în seria

„Scriitori români moderni" a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă.

R.C.

18

19

NOTA ASUPRA EDIŢIEI

Lucrarea pe care o reedităm în volumul de faţă a fost publicată iniţial la

Institutul de Arte Grafice „Constantin Stere" din Bucureşti, în anul 1910, sub titlul

Instincte sociale, Patimi şi Conflicte, Remedii morale [I]. Foaia de gardă lipseşte,

iar coperta şi pagina de titlu sunt identice. De pe acestea din urmă aflăm că avem

de-a face cu un volum din seria supraintitulată „Fiziologie filosofică". Autorul sem-

nează: Dr. N.C. Paulescu, iar sub nume-se află specificarea: Profesor de fiziologie

la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Pe copertă şi pagina de titlu mai figurează

următorul motto: „ Vie împărăţia Ta" (Matei 6, 10), pe care, în ediţia de faţă, l-am

plasat pe prima pagină.

Textul volumului din 1910 este cules cu trei corpuri de literă; în textul propriu-

zis sunt date cu literă mai măruntă pasajele exemplificative (alcătuite preponderent

din citate şi întinse adesea pe pagini întregi); litera cea mai măruntă apare la notele

de subsol (la care trimiterile se fac cu cifre arabe). Aceste caracteristici au fost

păstrate şi în ediţia de faţă. Am căutat, de asemenea, să păstrăm cu fidelitate

numeroasele evidenţieri pe care autorul le-a operat în text (prin cursive, prin

aldine, iar uneori prin cursive aldine). Conformându-ne uzanţelor actuale, am

renunţat la scrierea relativ regulată a numelor proprii cu capitale sau cu grase; tot

conform aceloraşi uzanţe, am redat cu cursive denumirile latineşti, precum şi orice

segment într-o limbă străină.

Ediţia din 1910 are 256 de pagini; ea se încheie cu Tabla de materii (pp. 254-

256), care în ediţia de faţă a suferit unele modificări, din dorinţa de a face mai

limpede structura textului. Micile noastre adaosuri figurează (aici, ca şi în alte

locuri) între paranteze drepte.

20

Se înţelege că anumite erori tehnice ale ediţiei princeps, de care autorul nu este

responsabil, au fost îndreptate în mod tacit.

Lucrarea n-a mai fost reeditată ca atare. Cea din 1921. Cele patru patimi şi

remediile lor, reprezintă o altă carte, deşi păstrează mult clin cea anterioară.

Reeditarea în ordine cronologică a principalelor scrieri cu tentă filosofică şi poli-

tică ale lui N.C. Paulescu o va include la momentul potrivit.

Ediţia de faţă - reprezentând prima reeditare în România, după al doilea război

mondial, a unui volum din opera lui N.C. Paulescu - nu are pretenţia ele a fi

perfectă. Editorii şi-au propus, înainte de toate, relansarea publică (prea îndelung

amânată) a personalităţii şi operei nedreptăţitului savant, într-o formă cât mai

„digerabilă'" pentru cititorul de azi. Aceasta a dus la o opţiune editorială ce are şi

avantajele, dar şi limitele ei.

În forma sa iniţială, cartea ar fi fost extrem de greu lizibilă pentru publicul larg

actual, atât din pricina ortografiei depăşite şi oscilante, cât şi din pricina limbii

încărcate de

Conform Testamentului lui N.C. Paulescu ("datat 20. III. 1931), sub titlul

generic Fiziologie filosoficăintră, în ordine, următoarele scrieri: a) Noţiunile de

„suflet" şi „Dumnezeu" în fiziologie (cu câteva anexe); b) Instincte... (cartea pe

care o edităm acum); c) Spitalul Coranul, Talmudul, Cabalul, Francmasoneria; d)

Cele patru patimi şi remediile lor; e) Viţiile jidanilor (titlu sub care se grupează

mai multe broşuri, greu reproductibile astăzi) şi f) Biserica şi Sinagoga... Dr. V.

Trifu începuse în 1944 o ediţie conformă acestor indicaţii testamentare, din care n-

a putut apărea decât volumul întâi. Noi ne-am propus, în mare, să continuăm

editarea de acolo de unde a lăsat-o V. Trifu, urmând, eventual, ca abia la capătul

acestei serii să reluăm şi ceea ce s-a mai reeditat în 1944).

21

termeni astăzi ieşiţi din uzul curent sau. mai ales, de franţuzisme (N.C. Paulescu -

după cei 12 ani petrecuţi în Franţa - lasă, pe alocuri, impresia cuiva care scrie în

româneşte, dar gândeşte în franţuzeşte; de asemenea, obişnuieşte să citeze în

traducere literală din surse consultate în limba franceză,). Pe de altă parte, autorul

nu pare a fi avut o grijă deosebită pentru „cizelarea" stilistică a textului, de unde o

topică uneori improprie sau defectuoasă, repetiţii sau pleonasme, numeroase

cacofonii, o punctuaţie pe alocuri derutantă şi adeseori redundantă, câteva scăpări

de acord etc. În aceste condiţii, am ales să rescriem textul, îndreptându-1 şi

actualizându-l, clar cu o deosebită grijă de a nu-i trăda niciodată înţelesul. Am

adoptat, cu mici excepţii, normele ortografice în vigoare**, am simplificat sau am

completat (după caz) punctuaţia, unificând-o şi modernizând-o, am integrat

numeroase cuvinte (mai ales forme substantivale, pronominale şi verbale, mai rar

adverbe şi prepoziţii) în regimul morfologic corect sau actual, am refăcut pe

alocuri topica unor propoziţii sati fraze, am înlocuit sau am actualizat formele

lexicale învechite, am eliminat, ori de câte ori a fost cu putinţă, pleonasmele,

cacofoniile şi alte imperfecţiuni stilistice, am redus anumite alineate (în mod

evident inutile), concentrând - logic şi grafic - discursul. Dar operaţiunea cea mai

dificilă a fost înlocuirea numeroaselor franţuzisme (cuvinte, expresii, construcţii)

- inacceptabile şi chiar uşor ilariante astăzi - cu echivalenţe româneşti cât mai

fidele înţelesului contextual.

**În cazul numelui Mântuitorului am făcut un compromis între grafia din

original (Christos.) şi grafia încetăţenită astăzi în Ortodoxia românească

(Hristos), conformandu-ne pe aceasta cale şi fonetismului corect: Christos

(Ch=H). Am avut în vedere faptul că autorul însuşi, în alte părţi, grafiază astfel.

De asemenea, respectând uzanţa ortodoxă tradiţională, am grafiat Iisus, iar nu

Isus.

22

Nefiind vorba de un text beletristic, nici de vreo deosebită ambiţie stilistică a

autorului, n-am considerat nelegitim procedeul nostru editorial (la care ne-am

angajat tocmai din pietate faţă de memoria lui N.C. Paulescu). Trebuie să

menţionăm că am păstrat totuşi câteva trăsături lingvistice specifice autorului şi

epocii, evitând astfel depersonalizarea totală a textului şi sugerând, fără riscul

incomprehensiunii, vetusteţea lui. Am păstrat, bunăoară, având în vedere şi marea

sa frecvenţă în tot textul, termenul de „trebuinţă" acolo unde astăzi s-ar spune mai

degrabă necesitate. Sau am respectat larga ocurenţă a formelor alcătuite cu

pronumele arhaice însul, insa, înşii, însele (echivalente ale pronumelor personale

de persoana a treia el, ea, ei, ele): „dânsul", „dânsa", „dânşii", „dânsele", dar şi

„Într-însul", „dintr-însa" etc. (înlocuind doar apostroful cu linioara). Din aceleaşi

motive, am păstrat de multe ori perfectul simplu acolo unde astăzi, mai ales în

limbajul ştiinţific, se foloseşte aproape exclusiv perfectul compus.

Autorul citează foarte mult din lucrări care nu ne-au fost întotdeauna accesibile;

prin urmare, nu putem garanta de fiecare dată fidelitatea citatelor (în care am

intervenit în acelaşi sens în care am intervenit în tot textul), nici exactitatea

trimiterilor (adeseori incomplete); unele precizări în această privinţă se mai găsesc

şi-n notele noastre finale (unde am inclus şi alte lămuriri editoriale, pe măsură ce

necesitatea lor s-a ivit în text). Despre autorii sau operele asupra cărora N.C.

Paulescu insistă mai mult am oferit şi noi, după caz, unele indicaţii suplimentare.

Am îndreptat tacit, pe cât ne-a stat în putinţă, unele inexactităţi strecurate în

ediţia princeps (nume de persoane, ani, indicaţii bibliografice, sintagme străine

etc).

La sfârşitul lucrării am plasat un corp de Note şi comentarii pe care le-am

considerat utile pentru orientarea publicului mai larg de azi. În text, trimiterile la

acestea se

23

fac prin cifre romane între paranteze drepte, numerotarea -de la [I] la [L] - fiind

continuă de la un capăt la altul al cărţii (spre deosebire de notele de subsol ale

autorului, la care trimiterile se fac cu cifre arabe, iar numerotarea se reia la

începutul fiecărei Lecţii). Menţionăm că Notele si comentariile noastre vizează

atât textul propriu-zis, cât şi notele autorului din subsolul paginilor.

N.C. Paulescu ar merita o ediţie critică de opere complete, patronată de

Academia Română (al cărei membru post mortem este din 1991) şi sponsorizată de

statul român, întreprinderea n-ar fi uşoară nici din punct de vedere financiar, nici

din punct de vedere profesional. Un comitet editorial alcătuit din 10-12 specialişti

cu diferite competenţe (medicină, biologie, psihologie, filosofie, sociologie,

teologie, istorie etc.) ar trebui să investească ani buni de muncă pentru realizarea

optimă a unui astfel de proiect ce implică studierea, ordonarea şi confruntarea

manuscriselor (pe cel al cărţii de faţă nu l-am descoperit, clin păcate), ameliorarea

ortografică şi stilistică, traducerea lucrărilor redactate şi tipărite în limba franceză,

verificarea citatelor şi trimiterilor bibliografice, elaborarea unui aparat auxiliar

minuţios etc. O arhivă N.C. Paulescu, destul de bogată, aşteaptă chiar în inima

Bucureştiului abordarea specialiştilor şi cointeresarea forurilor competente."

Făcând deocamdată un modest început, editorii acestei cărţi îi mulţumesc d-lui

ing. Dan Angelescu - fiul regretatului prof. dr. Constantin Angelescu (rudă,

asistent, mono-

S-a pus şi problema unei Fundaţii ,,N.C. Paulescu", precum şi a instituirii

unui premiu anual care să-i poarte numele, clar totul rămâne, deocamdată, în

stadiu de proiect.

24

graf**** şi executor testamentar al lui N.C. Paulescu) - pentru bunăvoinţa ei care

ne-a pus la dispoziţie materiale şi informaţii pe care ne-am sprijinit la alcătuirea

ediţiei.

R. C.

****C. Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa (manuscris

dactilografiat de 263 de pagini, definitivat în 1990 - cu puţin înainte ca autorul să-şi

piardă viaţa în urma unui tragic accident - şi precedat de o prefaţă semnată de acad.

Ştefan Milcu, datată mai 1991). Lucrarea, foarte meritorie, deşi poate nu suficient

de limpede structurată, îşi aşteaptă editorul. Noi ne-am folosit de ea mai ales pentru

alcătuirea tabelului bio-bibliografic. Două variante incomplete ale acestei

monografii au mai apărut în 1970 (modestă ediţie litografiată, cu circuit limitat, pe

care semnează şi prof. dr. Alfred D. Rusescu) şi 1982 (Constantin Angelescu.

Laura Sigartău Petrina, Nicolac C. Paulescu, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, colecţia „Savanţi români"), ambele handicapate de contextul

comunist pe care au trebuit să-1 înfrunte.

25

Lecţia 1

INSTINCTELE SOCIALE

Într-o lecţie ţinută la Facultatea de Medicină din Bucureşti, vorbind despre

fenomenele vitale de relaţie, am arătat ce este un instinct şi am indicat principalele

caracteristici ale instinctelor individuale - de nutriţie, de apărare şi de reproducere1.

Vom trata acum, în continuare, despre instinctele sociale2. Studiul acestor

instincte are o mare importanţă, căci ne va permite să înţelegem legile naturale ale

sociologiei -ramura culminantă a biologiei; în acelaşi timp, ne va conduce şi la

preţioase deducţii practice, anume la principiile unei morale ştiinţifice.

Oamenii nu trăiesc singuri şi izolaţi; ei intră, unii cu alţii, în relaţii mai mult

sau mai puţin intime, formând grupuri sau societăţi naturale - familii, triburi,

naţii.

Acelaşi lucru se petrece şi la animale, la care găsim societăţi naturale (familii,

triburi sau turme) identice cu societăţile omeneşti.

Or, observarea atentă a societăţilor, umane si animale, ne arată că relaţiile

dintre indivizii ce le constituie sunt deter-

1 N.C. Paulescu, Filosofie biologică. Noţiunile de „suflet" şi „Dumnezeu" în

fiziologie, Bucureşti, 1905, p. 26. [A se vedea Notele şi comentariile finale ale

ediţiei de faţă -I.]

- Instinctele au fost cu totul neglijate de savanţii şi filosofii moderni. Adevărate

minuni de finalitate, ele îi incomodează pe aceia care, a priori, neagă finalitatea

vitală şi care - în urma insuccesului încercărilor explicative ale Iui Danvin şi

Spencer - au preferat să nu se ocupe de ele decît să fie obligaţi să recunoască

existenţa unor scopuri în natura vie.

26

minate de nişte instincte specifice, instinctele sociale, care prezidează constituirea

şi menţinerea acestor societăţi, instincte analoage, în ceea ce priveşte esenţa lor, cu

instinctele individuale de nutriţie, de relaţie şi de reproducere.

Vom studia deci instinctele sociale; şi le vom studia atât la oameni cât şi, mai

ales, la animale, căci numai astfel vom putea căpăta noţiuni precise asupra lor.

Studiul instinctelor sociale este presărat cu mii de dificultăţi. La oameni, într-

adevăr, instinctele sunt adeseori deviate sau alterate (vicii, patimi), iar la animalele

ce ne înconjoară ele sunt modificate, mai mult sau mai puţin, prin domesticire. De

aceea, pentru a avea o idee exactă despre ceea ce sunt aceste instincte în natură,

este necesar să facem observaţii pe animale sălbatice. Numai că asemenea animale

nu se găsesc tocmai la îndemână; apoi, în ţările zise civilizate, mai ales în Europa,

omul poartă cu ele un război atât de nemilos încât numărul lor a devenit relativ

restrâns, multe specii fiind chiar pe punctul de a dispărea. Numai pe celelalte

continente - şi în special în localităţile unde omul nu s-a stabilit şi nu s-a înmulţit -

se pot face observaţii cu folos asupra instinctelor sociale.

Din fericire, un naturalist eminent, A.E. Brehm [II], a adunat, într-o lucrare

remarcabilă, o cantitate enormă de fapte asupra obiceiurilor animalelor sălbatice,

fapte pe care le-a cules el însuşi în cursul călătoriilor sale de explorare în Africa

sau pe care le-a împrumutat de la alţi naturalişti celebri, precum Reaumur,

Lacepede, prinţul de Wied, Gould, Le Vaillant, Naumann, d'Azara, Burmeister,

Gerdon, Tschudi, Audubon, Wilson, Schomburgk, Mumboldt, Taschenberg,

Dumeril, Lataste, Agassiz, Geoffroy Saint-Hilaire, Latreille, E. Blanchard, Milne-

Edwards, Darwin, Huber, Forel, Lubbock, Fabre, de Quatrefages etc, etc. -

naturalişti care şi-au desfăşurat cercetările fie în Europa, fie, mai ales, în Asia,

Africa, America şi Oceania.

Această abundentă colecţie de fapte este cu atât mai preţioasă cu cât Brehm s-a

mulţumit să descrie ceea ce a văzut sau să reproducă povestirile celorlalţi

observatori, fără să adauge comentarii filosofice. Se pare chiar că el n-a avut nici o

idee preconcepută asupra instinc-

3 A.E. Brehm, Merveilles de la nature, 9 vol., trad. fr., Ed. Bailliere, Paris.

27

telor, ceea ce constituie o garanţie a veracităţii faptelor raportate, observaţiile unui

om de pariipris fiind întotdeauna suspecte.

Vom împrumuta deci larga mână din preţiosul tezaur adunat de naturalistul

german.

Să-mi fie permis însă să încep prin a reaminti că instinctele sunt constituite din

următoarele elemente caracteristice4:

a) o idee emotivă, însoţită de un sentiment de dorinţă, de trebuinţă;

b) o reacţie emotivă, adică o tendinţă sau un impuls de a executa anumite acte

complexe, a căror îndeplinire provoacă un sentiment de plăcere.

Actele instinctive se produc întotdeauna în vederea unui scop util, care însă este

ignorat de fiinţa - om sau animal - ce le realizează. Dar omul poate transforma

actele instinctive în acte voluntare, atunci cînd ajunge să le cunoască scopul.

Toate aceste caractere - pe care le-am constatat la instinctele individuale de

nutriţie, de relaţie şi de reproducere - le vom reîntâlni şi la instinctele sociale.

INSTINCTELE DE FAMILIE LA OAMENI

Iubirea conjugală şi iubirea părintească

Instinctul de reproducere - care este, ca să zic aşa, rădăcina din care derivă

instinctele sociale - face ca bărbatul şi femeia să se unească în scopul de a naşte

copii. Acest instinct - zis iubire sexuală - constă într-o trebuinţă şi într-un impuls

care le apropie pe cele două fiinţe de sex

4 N.C. Paulescu, loc cit.

28

diferit în timpul îndeplinirii actelor procreaţiei. Dar. trebuinţa sexuală o dată

satisfăcută, unirea nu se dizolvă.

Copiii, când se nasc nu sunt îndeajuns de dezvoltaţi pentru a se hrăni şi a se

apăra ei înşişi. Ei ar muri dacă părinţii i-ar părăsi îndată după naştere. De aceea,

tatăl şi mama rămân lângă copil, legaţi unul de celălalt printr-un sentiment

instinctiv, care este, oarecum, o continuare a iubirii sexuale şi pe care-1 vom numi

iubire conjugală. Părinţii mai resimt, pe lângă aceasta, şi un alt sentiment ce se

cheamă iubire părintească, sub influenţa căruia ei îşi consacră toată activitatea

pentru a da copiilor hrana zilnică şi pentru a-i apăra, în caz de pericol, chiar cu

preţul propriei lor vieţi. Notaţi că îndeplinirea acestor acte instinctive le aduce

părinţilor plăcere şi satisfacţie.

Societatea pe care o formează părinţii împreună cu copiii lor constituie o

familie. Şi, din cele spuse mai sus, rezultă că membrii familiei sunt intim uniţi

între ei prin două puternice sentimente instinctive: iubirea conjugală şi iubirea

părintească.

Trebuie să mai adaug că, pentru binefacerile primite, copiii le arată părinţilor

recunoştinţă; şi că, între copiii aceleiaşi familii, se dezvoltă sentimente

afectuoase care alcătuiesc iubirea frăţească,

Pentru a îndeplini, în mod perfect, scopul esenţial al familiei, care este acela

de a creşte copii (adică de a-i educa, de a-i păzi de orice pericol, de a-i pune la

adăpost de intemperii şi de a le procura alimente), se mai dezvoltă, în această

societate elementară, şi alte două feluri de sentimente instinctive - corolare ale

iubirii părinteşti:

a) instinctele de dominaţie şi de subordonare:

b) instinctele de proprietate.

29

Instinctele de dominaţie şi de subordonare

Aceste instincte corespund trebuinţei unei unităţi de acţiune în privinţa educării

copiilor, a menţinerii păcii în sânul familiei şi a apărării acesteia în caz de pericol.

În acest scop, se dezvoltă la părinţi o tendinţă spre dominaţie, spre comandă, iar la

copii - o înclinare spre supunere ia ordinele părinţilor.

Adesea, mama se subordonează şi ea tatălui, care este mai puternic şi mai bine

dotat decât dânsa si care devine, astfel, capul familiei.

Remarcaţi că aceste instincte dau părinţilor o certă satisfacţie, iar copiilor - o

mare siguranţă, sentimente ai căror caracter plăcut este incontestabil.

Instinctele de proprietate - care se raportează la necesitatea de a prezerva familia

de străşnicia iernii-si de a-i procura hrana - constau într-un triplu impuls:

1. Omul simte trebuinţa de a-şi aproprta, în mod instinctiv, o porţiune de

pământ, ca şi de a-şi clădi o locuinţă pentru a-şi pune familia la adăpost de

intemperii.

2. Nutriţia omului necesită oxigen, apă şi substanţe organice, de origine vegetală

şi animală.

Oxigenul se găseşte în aer, de unde omul îl absoarbe fără să-şi dea vreo

osteneală specială. Prin urmare, nu este şi nu poate fi vorba de un drept de

proprietate -asupra aerului, care aparţine tuturor.

Apa, de asemenea, există aproape pretutindeni, din abundenţă, la dispoziţia

omului; nici pentru dânsa nu poate fi vorba de drept de proprietate.

Totuşi e de ajuns ca omul să scoată din râu o oarecare cantitate, pentru ca această

apă să-i aparţină; tot aşa, e des

Instinctele de Proprietate

30

tul să-şi construiască o cisternă, pentru ca apa de ploaie care se adună într-însa să

fie a lui şi nu a altuia. Prin urmare, apa, căpătată cu preţul muncii omului, devine

proprietatea sa.

Se poate spune acelaşi lucru şi despre alimentele organice. Plantele, care cresc

spontan, şi animalele, care trăiesc în stare sălbatică, nu aparţin nimănui. Cu toate

acestea, omul nu trebuie să-şi dea altă osteneală pentru a şi le apropria decât de a le

culege pe unele-şi de a le vâna pe celelalte.

Un om, trăind singur, ar putea, la rigoare, să se ducă să caute puţinele alimente

organice care-i sunt necesare şi să le utilizeze pe loc, acolo unde le găseşte. Dar

cînd acest om devine tată de familie şi are de hrănit femeie şi copii, care nu pot să-

şi schimbe locul, atunci el trebuie să adune şi să aducă la domiciliu o cantitate

considerabilă de alimente. De aceea, în mod instinctiv (şi vom vedea că acest

instinct există şi la animale), acest om va considera toate plantele şi animalele care

se găsesc pe o porţiune de teren mai mult sau mai puţin întinsă din jurul locuinţei

familiale ca aparţinându-i, ba le va şi disputa acelora care ar voi să i le ia.

Dar omul nu va găsi întotdeauna în jurul lui vegetalele şi animalele sălbatice

care să satisfacă - în privinţa calităţii şi a cantităţii - trebuinţele lui nutritive,

precum şi pe acelea, mult mai importante, ale familiei sale. El va fi deci obligat să

întrebuinţeze pământul din jurul locuinţei sale ca să cultive anumite plante şi să

crească anumite uite care să-i poată da, zilnic, alimentele organice indispensabile.

În acest caz, omul fiind, incontestabil, proprietarul exclusiv al plantelor

cultivate şi al animalelor crescute de dânsul, el va avea, în mod instinctiv,

tendinţa să-şi aproprieze şi pământul pe care cultivă acele plante şi creşte acele

animale, acesta fiinclu-i mijlocul sine qua non de a-şi procura alimente organice.

31

3. Culesul vegetalelor cultivate neputânclu-se face decât vara sau toamna, omul

resimte impulsul instinctiv de a înmagazina o parte din produsele acelui cules

pentru a asigura alimentaţia sa şi a familiei sale pentru tot restul anului (iarna şi

primăvara), ba chiar pentru un timp mai îndelungat, în eventualitatea unor viitori

ani cu recoltă rea.

Notaţi că omul satisface această trebuinţă instinctivă, aceea de a asigura

viitorul familiei sale, nu numai prin depozitarea unor rezerve de substanţe

alimentare, ci şi prin acumularea de valori (bani, imobile), în schimbul cărora el

poate obţine, eventual, alimente, veşminte sau alte obiecte utile.

Or, este incontestabil că tatăl ele familie are drept de proprietate absolut asupra

substanţelor alimentare pe care le-a înmagazinat şi asupra celorlalte valori pe care

le-a tezaurizat pentru a face faţă viitoarelor trebuinţe ale progeniturii sale.

În rezumat, omul simte, sub influenţa instinctului de proprietate, întreitul

impuls:

1. de a-şi clădi o locuinţă;

2. de a-şi apropria un pământ care să-i producă substanţele organice - vegetale

şi animale - necesare propriei nutriţii şi aceleia a familiei sale;

3. de a se aproviziona, adică de a pune în rezervă substanţe alimentare sau

valori echivalente pentru a putea satisface trebuinţele viitoare5.

5 Am schematizat trebuinţele de proprietate, raportându-ne la omul ce trăieşte la

ţară. Orăseanul arc. în fond. aceleaşi trebuinţe ca şi ţăranul, căci si lui îi trebuie

o locuinţă, alimente organice şi provizii în vederea viitorului; dar el şi le

satisface nu cultivând pământul ca ţăranul, ci lucrând în industrie, în comerţ sau

în diferite servicii publice (profesii liberale, funcţionari, militari etc).

E de observat că la om, ca de altfel şi la animale (V. mai departe), proprietatea

este în mod natural familială: ba chiar s-ar putea zice

32

Remarcaţi că îndeplinirea trebuinţei instinctive de proprietate - ca de altfel

îndeplinirea oricărei trebuinţe instinctive - îi produce omului un sentiment plăcut,

de satisfacţie şi de linişte în ceea ce priveşte viitorul său şi mai ales acela al familiei

sale.

Din tot ceea ce v-am spus până acum rezultă că, la oameni, familia - adică acea

societate compusă din părinţi şi din copiii lor - este bazată pe patru puternice

instincte:

1. Iubirea conjugală;

2. Iubirea părintească;

3. Instinctele de dominaţie şi de subordonare;

4. Instinctele de proprietate.

INSTINCTELE DE FAMILIE LA ANIMALE

Familia, cu cele patru instincte fundamentale, există nu numai la oameni, dar

şi la multe animale.

Iubirea conjugală şi iubirea părintească la animale

Sunt şi animale care nu formează familii. Într-adevăr, trebuinţa de a apăra şi a

hrăni puii fiind cauza existenţei familiei, instinctele părinteşti nu se dezvoltă în

lipsa acestei trebuinţe, adică la acele animale ai căror pui sunt în stare, îndată

după naştere, să facă faţă ei înşişi tuturor necesităţilor vieţii.

• Astfel - fără a mai vorbi de animale inferioare, ca de pildă infuzoarele-, un

mare număr de viermi şi moluşte şi lasă progenitura la

că ea aparţine mai puţin individului-tată care a agonisit-o, decât progeniturii sale,

ale cărei trebuinţe constituie principala ei cauză. Părintele de familie trebuie deci

să poată transmite dreptul său de posesie, întreg, copiilor lui, pentru profitul

cărora el şi-a dat osteneala de a dobândi acea proprietate.

33

voia întâmplării. Melcii îşi depun totuşi ouăle în găuri pe care le scobesc în ţărână,

umplându-le apoi şi având grijă să niveleze pământul de deasupra, astfel încât

cuibul lor să fie greu de găsit'' (Keferstein).

Mai multe insecte îşi depun ouăle în condiţii favorabile şi mor înainte ca

larvele care provin din ele să-şi fi sfârşit dezvoltarea.

Unii peşti nu se preocupă deloc de soarta progeniturii lor: câţiva dintr-înşii

(somoni, păstrăvi etc.) fac excavaţii în nisip, unde-şi depun ouăle.

Anumite reptile, ca broaştele ţestoase şi crocodilii1, se mulţumesc să depună

ouăle în scobiturile pe care şi Ie sapă, după care nu se mai îngrijesc de ele,

ecloziunea făcându-se sub influenţa căldurii solare sau a celei ce se degajă din

fermentaţia materiilor vegetale cu care aceste animale îşi acoperă cuiburile.

Familia maternă

Printre animalele care formează familii sunt unele la care mamei îi revine

sarcina ele a-şi creşte singură nou-născuţii (familie maternă), fie pentru că tatăl

moare după copulaţie, fie pentru că el, deşi continuă să trăiască, îşi părăseşte

femela şi puii. în acest caz. sentimentul de iubire pentru progenitură nu se

dezvoltă decât la mamă.

Familia maternă tipică se observă la insecte, mai ales la himenopterele

sociale: viespi, albine şi furnici. într-adevăr, imensele societăţi formate de

aceste insecte nu sunt decât nişte familii pur şi simplu."

Viespile sunt omorâte de frigul iernii. Doar câteva femele fecundare scapă şi

sunt destinate să perpetueze specia. „Fiecare dintre ele devine fondatoarea unei

republici, căreia dânsa ii este mamă" Reaumur). Viespea începe prin a clădi un

cuib compus clin mai multe celule, depunându-şi câte un ou în fiecare dintre

aceste compartimente: apoi, ea hrăneşte, cu musculiţe şi cu albine, larvele ce

provin clin ouă şi care nu întârzie si se transforme în nimfe, iar pe 6Brehm, op. cit vol. IX, p.430

7Ibidem, vol.V, p.60

8Ibidem. p. 130

9Termitele (nevrozele) formează şi ele familii materne, analoage cu acelea ale

furnicilor.

34

urmă în viespi. Viespile fiice vor mări cuibul şi vor avea grijă de ouăle depuse

ulterior, aşa că ..această viespe-mamă - care în primăvară se găsea singură şi fără

locuinţă, cu sarcina de a face ea însăşi totul - toamna va avea în serviciul său atâtea

muşte câte are albina-mamă a unui stup foarte populat, iar ca domiciliu va avea un

edificiu care - prin cantitatea lucrărilor efectuate în scopul de a asigura locuinţe

comode şi la adăpost de vitregiile mediului - se poate compara cu stupul cel mai

bogat în faguri de ceară"11

(Reaumur).

Tot aşa, la albine, ceea ce se numeşte „regina stupului" este, pur şi simplu,

femela fecundată, cea care face ouă. adică mama familiei. „Lucrătoarele" (albine

neutre, lipsite de sex) sunt ajutoarele sale; ele răspund trebuinţei de a asigura un

adăpost şi de a procura hrană pentru mii şi mii de larve, trebuinţă care n-ar putea fi

satisfăcută doar de unica mamă a tuturor acestor larve. Ele îndeplinesc, ca să zic

aşa, rolul de doici.

La furnici, organizaţia familiei este şi mai complicată, căci într-un furnicar

există adesea mai multe femele fecunde12

. Ca şi în cazul albinelor, masculii nu iau

parte la viaţa de familie, iar lucrătoarele (furnici sterile) sunt însărcinate să

construiască cuibul, să îngrijească de ouă, să hrănească larvele şi să apere întreaga

societate.

Astfel, furnicile lucrătoare iau ouăle (făcute de femela-mamă) şi le transportă la

un etaj superior sau inferior al furnicarului, după cum timpul este cald sau rece. Ele

fac acelaşi lucru cu lan-ele provenite din aceste ouă, spre a le procura gradul de

căldură necesar dezvoltării lor. Atente a urmări cursul soarelui, furnicile lucrătoare

depun larvele în acele puncte ale cuibului expuse mai direct razelor acestui astru;

ele le pot scoate, pentm a le încălzi, chiar şi-n afara furnicarului, iar dacă plouă, le

aduc repede înapoi." Pe lângă aceasta, lucrătoarele hrănesc larvele vărsându-le în

gură câte o picătură de licoare alimentară. în caz de pericol, dacă bunăoară se

deschide un cuib. pot fi văzute „lucrătoa-

10Brehm, op. cit., voi. VII, pp. 643-644.

11 După acuplare, regina „este fecundată pentru tot restul existentei

sale, care poate dura 4 sau 5 ani; şi în fiecare an ea face câte 50000

sau 60000 de ouă" (Brehm, op. cit., vol. VII. p. 537).

Masculii sunt omorâţi de lucrătoare o dată ce şi-au îndeplinit rolul lor fiziologic

(idem, p. 538). 12

Brehm. op. cit., vol. VIII, p. 588.

35

rele precipitându-se să ia larvele şi să dispară repede cu ele, prin coridoare, pentru a

le pune la loc sigur.13

Între indivizii care constituie un furnicar - ca şi între indivizii care locuiesc în

acelaşi stup - există evidente sentimente de simpatie. ..Aici - zice Espinas -

vedem... pe individul care transmite viaţa înconjurat de atenţiile unei imense

mulţimi de indivizi... strâns uniţi printr-un sentiment comun de iubire14

.

..Dacă în timpul deplasărilor lor în căutarea alimentelor sau materialelor

trebuincioase furnicile întâlnesc obiecte de un volum considerabil, ele se adună în

număr suficient pentru a realiza transportul acestora... Dacă o furnică ajunge să

cadă sub greutatea sarcinii sale. camaradele ei încearcă să o ridice şi iau asupra lor

o parte din povară. Dacă una dintre ele este cumva rănită, soaţele ei se grăbesc să o

ajute să se întoarcă la cuib sau o poartă ele însele într-acolo15

.

Găsim în aceste societăţi - zice Espinas - probe de devotament, poate orb, dar

absolut. Furnici bolnave sunt purtate de soaţele lor (Forel)... Altele, nemâncate de

patru zile, se grăbesc să cedeze camaradelor de post mierea ce li se oferă... Se pare

deci că bunătatea şi mila există la aceste fiinţe.16

Exemple de familie maternă se întâlnesc, de asemenea, la multe animale

inferioare, şi anume la viermi, moluşte, arahnide, crustacee. Astfel, prinde viermi,

Clepsinidae (hirudinee) au un fel de pungă de incubaţie unde sunt depuse ouăle şi

unde se dezvoltă embrionii, care rămân fixaţi, un oarecare timp, de mamă, prin

intermediul ventuzei lor posterioare. ..Este un spectacol interesant să vezi vreo 10

sau 15 pui ale căror capete ies afară de sub pântecele mamei: ei evocă puii adunaţi

dedesubtul găinii. Când cineva îi îndepărtează de mama lor, ei vin din nou să se

strângă imediat sub dânsa17

(Müller).

Moluştele Calyptre îşi ţin ouăle sub scoică (Milne-Edwards): puii ce ies din

ele nu-si părăsesc mama înainte de a avea forţa necesară de a se fixa ei înşişi de

stîncă şi înainte ele a avea o scoică îndestul de taie ca să-i poată adăposti.18

13

Idem. p. 36. 14

Espinas. Les societes animales. Ed. Bailliere, Paris, 1878, p. 392. 15

Brehm. op. cit., vol. VIII, p. 10. 16

Espinas. loc cit. 17

Brehm. op. cit., vol. IX. p. 79. 18

Idem. vol. VIII. pp. 743-746.

36

La mai multe specii de păianjeni, mama veghează cu grijă asupra

progeniturii; uneori dânsa ia cu sine sacul oviger care, la Lycosa tarantula,

cuprinde până Ia 700 de ouă (Rossi). Puii, după ecloziune, se suie pe spatele mamei

- care paie astfel acoperită de o miriadă de paraziţi - şi rămân acolo până ce ajung

în stare să se hrănească şi să se apere ei înşişi.

De asemenea, la unele crustacee, mama manifestă o vie solicitudine tată de

descendenţii ei. Astfel, racul-femelă posedă false picioare abdominale pe care se

lipesc ouăle. După ecloziune, răcuşorii se agaţă cu cleştii lor de aceste filamente,

rămânând suspendaţi mai multe zile. Mai târziu, ei îşi părăsesc uneori mama spre a

prinde prăzile care le trec pe dinainte; dar, la cea mai mică alarmă, revin să-şi caute

adăpostul sub pântecele protector al mamei. 19

Dar familia maternă se observă şi la unele animale superioare, de exemplu Ia

câteva soiuri de reptile. Femela caimanului, după ce şi-a depus ouăle, le acoperă cu

frunze şi cu ramuri; apoi se instalează în vecinătatea cuibului pe care-1

supraveghează, precipitându-se. ameninţătoare, asupra oricărui animal care se

apropie. După ecloziune, ea îşi conduce puii la apă şi le arată, multă vreme, o vie

solicitudine. Un mic caiman, fiind prins, începu să zboară şi să ţipe. În acelaşi

timp, ieşea din apă un mare caiman: era mama care venea să-şi apere puiul. Rănită

de o împuşcătură, ea se retrase un moment sub apă, dar nu întârzie a ieşi din nou şi

a-şi relua atacurile (Schomburgk).

Femelele de viperă veghează asupra puilor şi îi apără cu curaj, riscându-şi

chiar propria viaţă pentru a-i salva; uneori, în caz ele pericol, ele îi prind în gură şi

fug cu dânşii (Viaud-Grand-Marais.).

Familia paternă

Sunt animale, printre acelea care formează familii, la care masculul se ocupă

singur de progenitură (familia paternă). Este cazul celor mai mulţi dintre peşti.

Astfel, hipocampii masculi îşi poartă ouăle într-o pungă de incubaţie.

19 Idem. vol. VI, p. 669.

20 Idem. vol. V. p. 151

21 Idem. p. 162.

37

Masculul vădanilor (Cobitis barbatula) face o excavaţie în nisip, în care vine

să ouă femela: apoi el supraveghează acest cuib până la ecloziunea puilor

(Leiinis).23

Masculul labriilor (Labrus mixtus) procedează aproape în acelaşi mod

(Cesner). 24

Masculul nisipariţelor (Gasterosteus) construieşte un adevărat cuib în care

invită femelele pline; acestea depun acolo ouă, iar dânsul se grăbeşte să le

fecundeze. Pe urmă, aşezat în faţa intrării cuibului, poate fi văzut agitânclu-şi fără

încetare aripioarele pectorale pentru a produce curente menite să împiedice

stagnarea şi alterarea apei ce înconjoară ouăle. După ecloziune, el nu scapă din

vedere peştişorii nou-născuţi; nu Ie dă voie să se îndepărteze prea mult de cuib şi îi

protejează în caz de pericol. Le dă aceste îngrijiri până ce ei ajung îndestul de agili

ca să se poată sustrage singuri urmăririi speciilor carnivore (E. Blanchard.25

Masculul Gobiuts niger, ca şi Gasterosteus, clădeşte un cuib şi se stabileşte la

intrare, introducând acolo femele pline. Apoi el devine, pentru multă vreme,

paznic al acelor ouă, apărându-şi cu curaj progenitura de orice inamic ce s-ar ivi.

Nu-şi părăseşte puii decât atunci când au devenit îndestul de robuşti pentru a-şi

satisface ei înşişi trebuinţele. 26

Masculul Cyclopterus veghează ouăle până la momentul ecloziunii; atunci

micile vietăţi se lipesc de dânsul, cu ajutorul ventuzelor lor, iar el le transportă pe

fundul apei, unde sunt mai în siguranţă decât în vecinătatea coastelor (Johnston).

27

Masculul Polyacanthus vine spre suprafaţa apei unde, absorbind şi apoi

expulzând fără încetare bule de aer, formează, cu ajutorul unui mucus gras pe

care-1 secretă, un fel de tavan de spumă plutitoare. Apoi el ia în gură ouăle făcute

de femelă şi le duce sub tavanul de spumă. Până la urmă el o goneşte pe femelă şi

ia asupra sa toate cele necesare incubaţiei ouălor şi creşterii peştişorilor. Când

22Idem, vol.VI, p. 584.

23 Idem, p. 446.

24 Idem, p. 347.

25Idem, p. 247

26Idem, p. 309.

27 Idem, p. 314.

38

aceştia ies de sub tavanul de spumă, el înoată pe urma lor. Îi aspiră cu gura si îi

readuce la adăpostul protector (Carbonnier). 28

Masculul Chromis paterfamilias - peşte care trăieşte în Lacul Tiberiadei - soarbe

şi păstrează în cavitatea sa bucală ouăle pe care le face femela şi care sunt supuse,

în câteva zile, tuturor metamorfozelor. Peştişorii care provin din ele, în număr de

mai bine de 200, disting gura tatălui lor şi se aşază în punctul unde maxilarele nu se

mai pot apropia. Ei nu părăsesc această cavitate protectoare decât atunci când sunt

îndestul de puternici şi de agili pentru a se feri cu uşurinţă de numeroşii lor inamici

(Lortet).29

Un fel de familie paternă se observă, de asemenea, la unii batracieni. Astfel, ele

pildă, masculul Alytes obsteticans ia ouăle (care sunt aglutinate cu mucozităţi,

formând un fel de mătanie), le înfăşoară în jurul membrelor sale posterioare şi le

transportă astfel în gaura sa, din care iese în toate serile: apoi, peste trei sau patru

săptămâni, el le duce la apă, unde are loc ecloziunea. Femela nu se ocupă deloc de

progenitura ei. 30

Familia paterno-maternă

Societăţi familiale analoage cu acelea ale oamenilor, adică formate din doi

părinţi (tatăl şi mama) şi din puii acestora, există, de asemenea, şi la animalele

superioare, mai ales la păsări şi la mamifere.

I. Păsările, cele mai multe, sunt monogame - fie că trăiesc în perechi solitare

(prădătoarele), fie că formează stoluri mai mult sau mai puţin numeroase

(păsărelele, papagalii etc). Totuşi, sunt şi unele poligame (galinaceele).

Instinctele de familie sunt foarte dezvoltate la păsări.

a) Iubirea conjugală este, la aceste vieţuitoare, un sentiment efectiv, duios,

profund şi durabil. Ea se prelungeşte şi după perioada sexuală a goanei (rutul) ,

unind cele două fiinţe pentru toată viaţa.31

28 Idem. p. 311

29Idem, p. 355.

30Idem, vol. V, p. 582.

31 Idem. vol. III. pp. 2 şi 335.

39

Un vânător omorâse un papagal (Ara macao) – cam la o milă de oraşul

Paraguay - şi-1 legase de şaua calului. El fu urmărit până acasă, în mijlocul

oraşului, de un alt papagal care se precipita pe cadavrul celui dintâi şi care, în cele

din urmă, se lasă prins cu mâinile.32

Când cineva omoară un pietroşel (Cannabina linotta), perechea acestuia zboară

multă vreme împrejurul lui. nu vrea să se îndepărteze de el şi caută să-l ia cu

dânsul. 33

Iubirea conjugală este adeseori atât de intensă încât moartea unuia dintre soţi o

provoacă şi pe a celuilalt. Aceasta se întâmplă la păsările zise „inseparabile" cum

ar fi melopsitele ondulate34

, Hypolais35

, panurii, turturelele36

, columbele37

etc.

Când doi Hypolais au trăit împreună timp de doi sau trei ani, unul nu

supravieţuieşte mai mult de o lună morţii celuilalt

Panurii, masculul şi femela, îşi arată o mare iubire: ei stau întotdeauna cocoţaţi

împreună, iar adeseori, când adorm, masculul îşi acoperă soaţa cu aripa (Gourcy).

Când unul este omorât, nici celălalt nu întârzie să piară.

b) Iubirea faţă de progenitură este, de asemenea, foarte pronunţată la păsări, în

general, mama singură cloceşte ouăle38

- fie că tatăl o părăseşte, ca la galinacee, fie

ca rămâne cu dânsa, ca la păsărele39

, unde masculul o ajută pe femelă la construirea

cuibului şi o hrăneşte în timpul incubaţiei.

Astfel, găina are singură grijă de ouă şi, când cloceşte, rupe foarte puţin timp

pentru căutarea hranei; mai târziu, ea le procură puilor alimentele de care au

trebuinţă şi se expune pericolelor pentru a-i ocroti; de aceea ea a şi devenit tip şi

simbol al iubirii materne.40

Cocosul obiş-

32Idem, p. 49.

33 Idem, p. 115.

34 Idem. p. 64.

3:5 Espinas, op. cit., p. 428.

36 Idem, loc cit.

37Brehm, op. cit., vol. III, pp. 230, 237.

38 Ibidem, vol. IV, p. 285. La brevipene, masculul cloceşte ouăle, creşte şi apară

pun, de care mama se îngrijeşte prea puţin. Aşa se întâmpla, bunăoară, la struţi ( v.

pp. 498, 502 si 516 din vol. cit. ) 39

Idem, vol. III, p. 72. 40

Idem. vol. IV, p. 400.

40

nuieşte s-o părăsească după acuplare: dar uneori, după ecloziune, el revine, în

postură de conducător şi protector al familiei.41

Din contră, la boi-roşu (Pyrrbula), de exemplu, masculul rămâne lângă femelă,

pe care o hrăneşte în tot timpul clocirii. Pe urmă, cei doi părinţi îşi împart grija

creşterii puilor, cărora le dau să mănânce mai întâi insecte, apoi grăunţe înmuiate în

prealabil în guşa lor. Ei le arată puilor multă iubire şi, în caz de pericol. îi apără cu

curaj. 42

Sunt şi păsări la care masculul şi femela clocesc alternativ43

, pentru ca apoi să-.şi

crească amândoi progenitura. La piţigoi (Fringilla), masculul înlocuieşte pe ouă

femela atunci când aceasta se duce să-şi caute hrana.44

La unele columbe (Columba livia) femela cloceşte de la ora 3 după prânz până

la ora 10 dimineaţa, iar masculul - de la 10 dimineaţa până la 3 după prânz. După

ecloziune, părinţii îşi hrănesc puii mai întâi cu un produs secretat de guşa lor, apoi

cu grăunţe înmuiate în propriul stomac, şi, în fine, cu grăunţe tari. La patru

săptămâni puii sunt adulţi: ei mai stau doar câteva zile pe lângă părinţii lor, după

care îi părăsesc45

, nemaiavând nevoie de dânşii.

Îngrijirile date puilor se prelungesc atâta timp cât sunt necesare. Selby relatează

în această privinţă un fapt curios. El a observat două vrăbii care. până în plină

iarnă, nu încetaseră să ducă hrană la cuib. Intrigat, el examina acel cuib şi găsi

acolo un pui care-şi prinsese picioarele într-un fir astfel că nu mai putuse zbura.46

La anumite păsări, părinţii nu-şi părăsesc puii, ci continuă să-i hrănească chiar şi

după ce, luaţi din cuibul lor. sunt mutaţi într-o colivie. Aşa se întâmplă cu

pietroşeii"1 (Cannabina Iinotta) şi cu sticleţii" (Carduelis elegans); de aceea

păsărarii, care cunosc bine acest impuls, profită de el, cruţându-şi osteneala de a

creşte ei înşişi puii pe care i-au capturat.

41 Idem, p. 285.

42 Idem, vol. 111, p. 92.

43 Idem, pp. 409, 116 şi 124.

44 Idem, p. 108.

45 Idem. vol. IV, p. 238.

46 Idem, vol. III, p. 128.

47Idem, p. 116.

48 Idem. p. 123.

41

Wilson povesteşte, în această privinţă, un fapt interesant. ,Intr-o zi - zice el - ani

prins un pui de Pyranga roşie... Luându-I cu mine cale de o jumătate de milă, l-am

pus într-o colivie, pe care am agăţat-o într-un pom... Cum el nu voia să accepte nici

o hrană din mâna mea. eram decis sâ-1 duc îndărăt, la locul de unde îl luasem; însă.

pe seară, văzui un adult Pyranga - unul dintre părinţii puiului, fără îndoială -

zburând împrejurul coliviei şi sforţându-se să pătrundă într-însa. Dându-si seama că

lucrul era imposibil, dispăru o vreme, dar reveni în curând cu hrană în cioc - şi tot

aşa până la apusul soarelui... A doua zi, dis-de-dimineaţă, el îşi reluă această

îndeletnicire şi o urmă până seara... Nu am putut să rămân insensibil la atâta iubire;

am pus puiul în libertate, iar el zbură îndată către cel bătrân; acesta din urmă,

scoţând strigăte de bucurie, îl luă cu dânsul în pădure. 49

Cele mai multe dintre păsări îşi apără cu curaj progenitura în caz de pericol.

„Am vizitat - zice Paessler - un cuib de granguri (Oriolus) din care gonisem

femela... Aceasta scoase un ţipăt răguşit - adevărat strigăt de luptă - şi se repezi

asupra mea, trecându-mi pe lângă obraz... Masculul se năpusti şi el: acelaşi strigăt,

aceeaşi tentativă de a mă îndepărta.50

„Am vrut într-o zi să iau un splendid pui de Anoinalocorax care căzuse din cuib

- povesteşte Gercion. Mama acestuia se repezi asupra mea şi prinse a mă izbi cu

ciocul în cap. 51

„Dacă mi se întâmpla - zice Drehm - să mă apropii de un cuib de Goeland, cei

doi părinţi se precipitau, strigau, mă atacau energic şi mă muşcau de picioare cu

multă cruzime.52

La multe păsări, când puii sunt în pericol, mama recurge la înşelăciune, simulând

o paralizie.53

Astfel, la sturzi, femela caută mai întâi să-1 înspăimânte pe adversar;

dacă aceasta nu-i reuşeşte, ea zboară neîndemânatic şi sare penibil, ca şi cum ar fi

rănită sau paralizată; în acest mod, atrage inamicul asupra ei, ademenindu-1 cu

speranţa unei prăzi uşoare şi îndepărtându-1 de cuib.54

49 Idem, p. 156.

50 Idem. p. 264.

51 Idem, p. 301.

52 Idem, vol. IV. p. 804.

53 Idem, vol. III, p. 701.

54 Idem. p. 674.

42

Tot aşa procedează şi Eudromias morinellus. Când puii sunt în pericol, femela

aleargă în faţa duşmanului, zboară prost, şchioapătă şi se dă peste cap. ..Nişte

laponi care mă însoţeau la vânătoare - zice Brehm - s-au lăsat astfel înşelaţi; ei o

urmăriră pe mamă si nu văzură puii care se pitulaseră la pământ. Eram aproape de

dânşii; nici nu se mişcară! Mama, continuându-si tactica, îi îndepărtă tot mai mult

pe laponii mei: apoi. deodată, ea zbură şi reveni în locul uncie erau ascunşi puii. La

vederea mea, scoase un ţipăt. Puii nerăspunzându-i, ea reîncepu jocul cu care-i

înşelase pe laponi. Eu ridicai puii - care se lăsară luaţi fără rezistenţă - şi-i arătai

mamei. Atunci, renunţând la înşelăciune, dânsa veni spre mine şi se apropie într-

atât încât aş fi putut să o prind cu mâna; penele îi erau zburlite, aripile îi tremurau...

Puii îmi alunecară printre degete; mama scoase un strigăt indescriptibil... Plină de

bucuria de a-i fi regăsit, ea îi ascunse sub aripi... şi rămase imobilă în faţa mea, în

acelaşi loc.55

II. Mamiferele sunt, în general, monogame; un oarecare număr dintre ele sunt

totuşi poligame.

Ele au instincte de familie tot aşa de puternice ca şi păsările.

a) Iubirea conjugală uneşte masculul cu femela după perioada goanei sexuale

(rut) şi după naşterea puilor. Rareori se întâmplă ca masculul să părăsească femela

după acuplare; şi. chiar în acest caz, el revine, de cele mai multe ori, lângă dânsa,

imediat după naştere.

De obicei, un sentiment duios „leagă, pentru toată viaţa, un anume mascul de o

anume femelă" (Leuret şi Gratiolet).56

Astfel, de exemplu, „leul trăieşte, ca să zic

aşa, materialmente cu leoaica". El rămâne lângă dânsa cât îşi alăptează puii şi se

duce să vâneze pentru a o hrăni. 57

La anumite maimuţe, ca Nyclipithecus triuirgatus, legătura conjugală este atât de

vie încât, chiar în captivitate, când unul dintre soţi moare, celălalt slăbeşte si se

sfârşeşte si el de întristare (Rengger). 58

55

Idem, vol. IV. p. 562.

56 Espinas. op. cit., p. 446.

57 Brehm, op. cit., vol. I, p. 200.

58 Idem, p. 123.

43

b) Iubirea faţă de progenitură este, la mamifere, mult mai întinsă decât la

păsări.

Femela îşi hrăneşte puii cu laptele ţâţelor sale: ea îi apără, când sunt in pericol,

dar îi şi educă - adică urmăreşte să grăbească dezvoltarea instinctelor lor şi să

adapteze aceste instincte la condiţiile mediului în care trăieşte familia.

Masculul o ajută pe femelă la îngrijirea puilor, conduce familia şi o protejează.

Ar fi de prisos să insistăm asupra unor astfel de lapte bine cunoscute de toată

lumea; ne vom mulţumi, spre exemplificare, doar cu relatarea câtorva cazuri de

iubire paternă şi maternă, luate la întâmplare, din viaţa unor mamifere de specii

diferite, pentru a arăta generalitatea acestor comportamente.

Şoarecii de câmp (Arvicula arvalis) îşi apără progenitura cu atenţie şi curaj. În

caz de pericol, mama face o mişcare bruscă de trepidaţie şi. la acest semnal, puii se

prind numaidecât, cu gura. de sfârcurile ţâţelor ei: apoi ea fuge, târându-i cu dânsa.

Când pericolul a dispărut, ea îi aduce înapoi, în acelaşi mod. iar dacă. din

întâmplare, unul dintre pui s-a deslipit de mamelă, ea se întoarce, îl caută şi îl ia,

ţinându-1 între buze.59

Când puii sunt descoperiţi de vreun plug, mama poate fi văzută alergând în

grabă şi căutând să-i transporte într-un tufiş vecin. Ea are atunci curajul de a sări

asupra câinelui, pisicii sau chiar omului care i-ar ameninţa (Fitzinger). 60

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Lagostomus. Într-o zi, Goering a tras cu puşca

într-o femelă şi în puiul ei; mama, care nu fusese atinsă mortal, se căznea să-şi

ridice puiul. Dar cum Goering s-a apropiat să-şi ia prada, ea se aruncă asupra lui cu

atâta furie încât el se văzu nevoit să o respingă cu patul puşti i .6 1

La suidee, masculii şi femelele se expun deopotrivă pericolelor pentru a-şi apăra

puii. Un om, plimbându-se călare, dădu de puii unui mistreţ şi voi să ia unul. Dar

de-abia scoase purcelul un strigăt, că mama lui şi sosi, năpustindu-se asupra

răpitorului şi urmărindu-l până ce acesta îi azvârli puiul înapoi.

59

Idem. vol. II. p. 131. 60

Idem. p. 140 61

Idem. p. 182. 62

Idem. p. 744.

44

Lutrele de mare (Enhydris marina) trăiesc în familii compuse din mascul,

femelă, tineri pe jumătate adulţi şi pui încă de ţâţă. O mamă care alăptează şi care

este urmărită îşi ia puiul în gură şi mai degrabă se lasă omorâtă decât sâ-1

părăsească. Steller, reuşind să ia un pui, fu urmărit de la distanţă de mamă, care

gemea ca un om; când el depuse puiul pe pământ, ea se şi afla lângă dânsul, gata

să-I ia.63

Urşii îşi iubesc cu duioşie progenitura. Nişte marinari, trăgând asupra unei

ursoaice albe, însoţite de doi ursuleţi, răniră mama şi omorâră puii. în loc să fugă,

ursoaica arată „o disperare care ar fi emoţionat chiar şi inimile cele mai puţin

înclinate spre compasiune". Fără să se îngrijească de rănile ei şi de sângele pe care

îl răspândea, ea nu se ocupa decât de cei doi ursuleţi pe care îi chema cu strigăte

sfâşietoare şi pe care încerca de zor să-i scoale. Văzând că sforţările îi rămâneau

neputincioase, ea se îndepărtă cu câţiva paşi şi îşi reînnoi chemările. Apoi reveni

lângă dânşii şi începu să le lingă rănile. 64

La maimuţe, iubirea maternă atinge un grad de dezvoltare aproape tot atât de

înalt ca şi la om. „Cea mai mare parte dintre maimuţe -zice Brehm - nu nasc decât

un pui la o sarcină... Nou-născutul este, de obicei, o fiinţă hidoasă; acest mic

monstru face, totuşi, bucuria mamei sale, care îl mângâie şi îl îngrijeşte cu atâtea

dovezi de afecţiune încât iubirea ei poate să pară ridicolă...

Mama se ocupă numai de puiul ei. Uneori îl linge, alteori îl des-păducheazâ;

acum îl strânge la inimă, acum îl ridică cu amândouă mâinile pentru a-1 contempla

mai bine; acum îl pune la sân, acum îl leagănă în braţe, ca şi cum ar voi să-I

adoarmă.

Peste câtăva vreme, mica maimuţă devine mai independentă, permiţându-şi mai

multă libertate. Mamă-sa o lasă să se mişte în voie şi îi îngăduie să se joace cu

ceilalţi pui din specia sa; dar ea nu o scapă nici o clipă din ochi, urmărindu-i fiecare

pas, supraveghindu-i fiecare act şi îngăduindu-i numai ceea ce nu poate să-i fie

vătămător. La cel mai mic pericol, ea se precipită asupra puiului, scoţând un strigăt

specific care nu-i altceva decât o invitaţie de a veni să se refugieze în braţele ei.

Când puiul nu se supune (ceea ce se întâmplă doar rareori, tinerele maimuţe fiind,

în general, foarte ascultătoare),

63 Idem, vol. I, p. 645.

64 Idem, p. 695.

45

ea îl pedepseşte ciupindu-1 sau zgâltâindu-1, ba uneori dându-i nişte adevărate

palme. 65

„Este un spectacol curios să vezi femelele gibonilor ducându-şi copiii la râu,

spălându-i (în ciuda planşetelor lor), ştergându-i, uscându-i, acordând curăţeniei lor

atâta timp şi atâta grijă încât, în multe cazuri, micile maimuţe ar putea stârni

invidia propriilor noştri copii. 66

Chiar la maimuţele în stare de captivitate, mama împarte fidel, cu puiul ei. tot

ceea ce mănâncă, ia parte la lot ceea ce i se întâmplă acestuia şi îi dă mişcătoare

semne de afecţiune. Moartea puiului o aduce, în mod fatal, pe cea a mamei;

tristeţea pricinuită ele această pierdere, o omoară. 67

În caz de pericol, mama îşi apără puiul cu curaj şi se sforţează să-1 salveze, chiar

dacă ea este rănită de moarte.

Devaucel, trăgând asupra unei femele de Semnopitbecus entellus, care purta în

cârcă un pui, şi atingând-o în apropierea inimii, o văzu pe sărmana maimuţă... cum

îşi luă puiul şi îl agăţă de o ramură, pentru ca numai după aceea să cadă moartă".68

„Spix a văzut o femelă de maimuţă urlătoare, căreia el îi făcuse o rană mortală,

cum a continuat să-şi poarte puiul în spate, până ce tu sleită de pierderea sângelui.

Această mamă şi-a adunat atunci puţina forţă ce-i mai rămăsese şi şi-a-aruncat

preţioasa sarcină pe ramurile din apropiere, abia apoi căzând fără suflare. 69

Rengger a făcut o observaţie, asemănătoare cu cele precedente, asupra unei

femele de Sai care, „rănită la picior, îşi depuse repede puiul pe o ramură".70

„Am fost martor - zice Schomburgk - la o mişcătoare scenă de iubire părintească

la maimuţele Cebus appela. Eram gata să mă sui în luntre, când vocea unui pui de

maimuţă - părăsit de mamă-sa în fuga ei dezordonată - se auzi într-un arbore,

deasupra capului meu. Unul dintre indienii ce mă însoţeau se sui în acel arbore.

Îndată ce mica maimuţă dădu cu ochii de figura aceea străină. începu să scoa-

65 Idem. p 10.

66 Idem. p. 17

67Idem, pp. 11 şi 64.

68 Idem. p. 52.

69 Idem. p. 102.

70 Idem. p. 111.

46

tă strigăte ascuţite cărora le răspunseră. în curând, cele ale mamei, care revenea să-

şi caute puiul. Acesta scoase atunci un strigăt nou, deosebit de celelalte, care-şi

găsi ecoul la mama sa. O împuşcătură o răni pe mamă: ea fugi imediat, dar tinetele

puiului o aduseră iute înapoi. O a doua împuşcătură, care însă n-o mai atinse, nu o

împiedică să sară, cu greutate, pe ramura unde se atla puiul, pe care şi-1 aşeză

repede în spate. Era gata să se îndepărteze cu dânsul, când o a treia împuşcătură,

trasă fără voia mea. o izbi de moarte. Ea îşi strânse puiul în braţe. în convulsiile

agoniei, şi căzu pe pământ. 71

Instinctele de dominaţie şi de subordonare la animale

Instinctele de dominaţie şi de subordonare există în familiile animale mai ales

la păsări şi mamifere.

I. În ceea ce priveşte pasările, este de ajuns a aminti un exemplu

cunoscut de toată lumea. La galinacee, cocoşul este capul familiei; el

o domină ca un stăpân absolut; dar. în acelaşi timp, el veghează la

siguranţa ei, fiind mereu gata să o apere, fie şi cu preţul vieţii sale.

ori de câte ori un pericol o ameninţă. ..Găina... şi puii... se grăbesc a

primi această dominaţie, care le promite un sprijin. 72

Iată şi alte exemple menite să pună în evidenţă generalitatea faptului. La gâştele

cenuşii, ..mama înoată cea dintâi; puii o urmează... Tatăl închide cortegiul; cu

capul în sus, el priveşte în toate părţile, grijuliu de siguranţa alor săi... şi dă

semnalul fugii73

, îndată ce bănuieşte un pericol.

La colinii din Virginia (Ortyx virginianus) ..tatăl merge cel dintâi, în chip de

conducător, iar mama îl urmează la oarecare distanţă, dimpreună cu puii... În caz

de pericol, tatăl se expune, dând femelei timpul de a-şi pune puii în siguranţă".74

II. La mamifere, ca şi la păsări, tatăl joacă, de asemenea, rolul de

conducător şi de protector, căruia i se subordonează mama şi puii.

71 Idem, p. 114.

72 Espinas, op. cit., p. 123.

73 Brehm, op. cit., vol. IV. p. 737.

74 Idem. p. 366.

47

El veghează la menţinerea păcii în sânul familiei şi dirijează sau realizează

apărarea contra inamicilor.

Iată ce-i scria lui Buffon un observator, cu privire la iepurii de casă;

..Paternitatea, la aceste animale, este foarte respectată: mă îndreptăţeşte să judec

astfel deferenta pe care toţi iepurii mei au avut-o pentru primul lor tată pe care mi-

era uşor să-1 recunosc, datorită albeţii sale (căci era singurul mascul de această

culoare pe care l-am păstrat). Cu toate că familia se mărea din ce în ce, cei care de-

veneau la rândul lor părinţi îi erau întotdeauna subordonaţi. Atunci când se băteau,

fie câ-şi disputau mâncarea, fie că-şi disputau femelele, tatăl-mare, care auzea

zgomot, îşi făcea degrabă apariţia, iar de cum îl zăreau, totul intra în ordine. De

altfel, dacă îi prindea pe vreunii bătându-se, el îi separa imediat, pedepsindu-i

exemplar''. 75

La ichneumoni. „masculul merge cel dintâi, femela venind în urma lui, iar

îndărătul acesteia sosind puii... Uneori tatăl se opreşte, înalţă capul, priveşte şi

adulmecă către toate punctele orizontului. Când s-a asigurat că nu e nimic de care

să se teamă, el pleacă mai departe, urmat de familia sa".76

La asini (Asinus hemionus, Asinus onager şi Asinus africanus), familiile formate

din măgăriţe şi mânji sunt conduse de câte un armăsar care veghează la siguranţa

tuturor, apărându-i în caz de pericol. 77

Lamele guanacos (Auchenia guanaco) trăiesc în familii compuse „din mai multe

femele şi dintr-un singur mascul... De obicei, acesta paşte la câţiva paşi de turmă şi

supraveghează împrejurimile. La cel mai mic indiciu de pericol, el scoate un behăit

şi, imediat, capetele se ridică... apoi toată banda pleacă; femelele şi puii aleargă

înainte, iar masculul îi urmează, împingîndu-i, adesea, cu propriul său cap".78

D'Azara a observat fapte identice la maimuţele urlătoare din America. „Masculul

se aşază întotdeauna într-un loc mai înalt, ca şi când ar veghea la siguranţa familiei

sale. Această familie nu se mişcă decât după ce capul ei s-a pus el însuşi în

mişcare. 79

75 Idem, vol. II. p. 235.

76 Idem. vol. I. p. 562.

77Idem. vol. II. p. 411.

78Idem. p. 452.

79Idem, vol. 1. p. 100.

48

Instinctele de proprietate la animale

Animalele posedă, ca şi oamenii, trei feluri de proprietăţi familiale: într-adevăr,

cele mai multe dintre ele îşi construiesc locuinţe. îşi apropriază un teren de

vânătoare şi îsi adună provizii.

Locuinţele animalelor80

Un oarecare număr de viermi ..sapă galerii în pământ... adesea terminate printr-o

încăpere sferică. Sunt si alţii care-.şi fabrică tuneluri aglutinând grăunţe de nisip şi

fragmente de scoici".81

Multe insecte îşi construiesc locuinţe complicate. Pentru a nu lungi această

lecţie, ne vom mulţumi să descriem în mod sumar locuinţele termitelor, ale

albinelor, ale viespilor şi ale furnicilor.

a) Termitele (nevroptere) îşi clădesc, din argilă, locuinţe colosale, care. de

departe, seamănă cu nişte clăi de fân, putând atinge o înălţime de 5 sau 6 m.,

perimetrul bazei lor măsurând 18 m. şi mai bine.

În mijlocul termitierei, la 30 cm. deasupra nivelului pământului, se găseşte

celula regală unde sade mama familiei, al cărei pântece, plin cu ouă, devine

monstruos si ajunge să aibă până la 15 cm lungime. 82

Împrejur se găseşte un labirint de loji şi de coridoare, precum şi, alipite de zidul

exterior, până în pod, cămări în care sunt înmagazinate sucuri, gome şi bucăţele de

plante tocate mărunt. Deasupra compartimentului regal, există o sală înaltă, uneori

de un metru şi mai bine, pe tavanul căreia se găsesc nenumărate celule, acolo fiind

duse, de către lucrătoare, ouăle făcute de regină; tot acolo se dezvoltă larvele.

Acestei grămezi de celule îi este suprapus un al doilea spaţiu gol, foarte vast,

ocupând aproape treimea înălţimii totale a movilei şi fiind acoperit de domul care-i

formează vârful. Zidurile

80 Construcţia cuiburilor, a culcuşurilor şi a locuinţelor, ca şi fabricarea

instrumentelor de muncă, sunt, într-un fel, continuarea organizaţiei, efectele

aceluiaşi agent, sufletul (v. N.C. Paulescu, op. cit., p. 31). 81

Brehm. op. cit., vol. IX, p. 17. 82

O termită lucrătoare măsoară doar cîţiva milimetri în lungime.

49

exterioare au uneori de la 60 la 80 cm grosime şi sunt străpunse numeroase

coridoare care, la bază, se-nfundă în pământ.

Pe lângă aceasta, termitiera, fiind aşezată în centrul terenului care-l exploatează

colonia, trimite în toate direcţiile galerii subterane, care se întind până departe (De

Quatrefages). 83

b) Ar fi superfluu să descriem admirabila locuinţă construită albinele sociale84

pentru a adăposti progenitura reginei, deoarece toată lumea o cunoaşte. Clădită din

ceara secretată de albine, acea locuinţă se compune din faguri, cu celulele lor

hexagonale, de o gularitate matematică, în număr de 50.000 (şi chiar mai multe)

pentru un stup.

Printre albinele solitare, Collectes succintus „scobeşte o galerie principală şi în

urmă o serie de mici galerii perpendiculare care constituie tot atâtea loji

independente, servind la creşterea unei singure larve. Albina astupă aceste loji,

apoi le acoperă cu pământ, după i le-a aprovizionat şi după ce a depus într-însele

câte un ou". 85

c) Viespile sociale86

, ca şi albinele, îşi construiesc locuinţe foarte complicate,

compuse din faguri ale căror celule sunt făcute dintr-substanţă papiracee, elaborată

chiar de insecte, cu materiale procurate din plante. Unele viespi întrebuinţează, în

acest scop, pământi areilos.

d) Locuinţele furnicilor, clădite din argilă şi bucăţele de lemn conţin de la 20

până la 40 de etaje. Ele se ridică, adesea, la înălţime: de un metru deasupra

pământului, coborând tot atât şi în adâncime (Buchner). 87

Fiecare etaj se compune

din loji boltite şi din galeri lungi care servesc drept căi de comunicaţie (Huber).

„Structura bolţilor, care sunt aşezate pe stâlpi, este calculată cu o asemenea

precizie încât greutatea si întinderea lor sunt întotdeauna în raport matematic cu

forţa de susţinere a proptelelor. Furnica bru-

83 Brehm, op. cit., vol. VII, p. 458.

84 Idem. p. 532.

85 Idem. p. 605.

86 Idem. p. 637.

87 Idem. vol. VIII. p. 15.

88 Idem, p. 18.

50

nă fixează acoperişul cu ajutorul grinzilor, bârnelor şi al altor bucăţi de cherestea,

combinaţia lor atestând, în mod constant, regulile artei.89

Inele furnici îşi sculptează în lemn cuiburi asemănătoare celor precedente,

lormate clin etaje suprapuse de celule (Mac Cook).90

Furnicarele posedă canale subterane şi drumuri descoperite, băltite sau scobite,

mai mult sau mai puţin lungi şi ramificate, care. de obicei, duc spre plante pe care

se găsesc purici de frunze (Forei).91

..Ajuns la piciorul plantei, drumul se opreşte;

dar furnicile ridică, de-a lungul tulpinei, galerii zidite care închid cu totul puricii,

până la 20 sau 30 de cm. deasupra pământului." Ele clădesc chiar cămări şi îşi duc

acolo larvele (Huber).92

Drumurile pot să se întindă până la 60 şi chiar 80 de m. de cuib, iar dintr-un

singur furnicar pornesc adesea 8 sau 10 asemenea căi.93

Asttel, un furnicar -

observat de Berthelot - luase în stăpânire o întreagă colină împădurită. 94

e) ...Mai multe specii de păianjeni fabrică pentru ouăle lor, cu ajutorul firelor,

mici cuiburi sferice sau emisferice pe care le suspendă într-un loc sigur şi asupra

cărora veghează cu solicitudine. 95

Păianjenul de apă (.Agyroneta aquatica) îşi confecţionează, pentru a-şi adăposti

ouăle, un cuib „al cărui vârf face o ridicătură pe suprafaţa apei. Este un fel de

clopot, foarte solid, format dintr-un ţesut rezistent şi divizat în două încăperi: cea

superioară, care conţine ouăle, şi cea inferioară, care slujeşte drept locuinţă mamei

ce veghează cu o admirabilă dăruire, gata oricând să-şi apere progenitura. 96

Vertebratele, mai ales păsările şi mamiferele, construiesc locuinţe meşteşugite

pentru puii lor.

89 Idem, p. 26.

90 Idem, p. 20.

91 Idem, p. 27.

92 Idem. p. 29.

93 Idem, loc cit.

94 Idem. p. 34.

95 Idem. p. 717.

96 Idem, p. 737.

51

a) Un oarecare număr de peşti clădesc adevărate cuiburi, uncie femelele vin să

depună ouă. unde se produce clocirea si unde peştişorii rezultaţi se refugiază în caz

de pericol.

La nisiparite (Gasterosteus). masculul scobeşte o gaură în nămol si depune în

ea fire de iarbă, pe care le aglutinează cu mucus: el construieşte astfel o locuinţă

sferică, având o deschizătură laterală. ..Cuibul speciei Gasterosteea - zice Brehm -

este şi mai graţios decât cel al nisipariţelor... fiind suspendat de foile si de tulpinele

plantelor acvatice, precum cuibul păsărilor mici. 97

Mai multe specii de gobiide clădesc cuiburi analoage cu cel al nisipariţelor.98

Osphromenus olfax îşi face. într-un colţ al heleşteului unde locuieşte, printre

plantele de apă, un cuib de formă ovoidală. în cate vine să ouă femela.99

„Callichtbys şi Doras îşi fac cuibul cu foi vegetale, fixându-1 adesea într-o peşteră

a ţărmului".100

Choetostomus îşi clădeşte, cu ierburi, un cuib comparabil cu o sferă

goală (Schomburgk).101

b) Printre păsări, unele depun ouă în locuri ascunse, altele scobesc, în pământ

sau în trunchiurile arborilor, cavităţi pe care le tapetează cu materiale fine şi moi.

Dar cele mai multe dintre ele, arhitecţi minunaţi, construiesc cuiburi perfect

adaptate primirii ouălor şi realizării incubaţiei, servind apoi şi drept leagăn, adăpost

si ascunzătoare puilor nou-născuţi până în momentul când vor putea, ei înşişi să

zboare.

„Cuibul piţigoiului (Fringilla) este unul dintre cele mai faimoase şi mai

meşteşugit lucrate. El are forma unei sfere trunchiate în partea de sus. Pereţii sunt

formaţi din muşchi, rădăcini, paie. care pe dinafară sunt acoperite de licheni. Toate

aceste materiale sunt legate unele de altele prin pânze de păianjeni... Interiorul

este tapetat cu materii moi: peri, pene, lână şi puf vegetal. 102

Cuibul păsării Ploceus are, în general, forma unei tigve bilobate, atârnate de o

ramură, unul dintre cei doi lobi este cuibul propriu-zis; celălalt

97

Idem, vol. VI. p. 246. 98

Idem, p. 307. 99

Idem. p. 343. 100

Idem. p. 387. 101

Idem. p. 390. 102

Idem. vol. III. p. l08.

52

- în a cărui parte inferioară există o mică deschizătură şi care. câteodată, se

prelungeşte în jos, subţiindu-se - reprezintă un coridor de intrare. 103

Cuibul păsării Cisticola scboenicola este, de obicei, aşezat între două foi. „Pe

marginea fiecărei foi pasărea practică găuri, prin care trece unul sau mai multe lire.

Aceste fire sunt formate din pânze de păianjeni sau din puful anumitor plante; ele

nu sunt lungi şi merg doar de două-trei ori de la o foaie la alta... Interiorul cuibului

este tapetat cu puf vegetal... amestecat cu lână, peri şi pânze de păianjeni."104

Cuibul păsării Orthotomus longicauda este, de asemenea, format din două foi

..cusute una de cealaltă... cu ajutorul unui puternic fir bumbac pe care pasărea îl

toarce ea însăşi".105

Cuiburile păsării Scopus „sunt construite foarte meşteşugit, cu ramuri şi cu

argilă. Ele au de la 1,65 la 2 m. în diametru şi-o înălţime aproape egală. Interiorul

este divizat în trei compartimente: anticamera... un fel de gheretă în care pasărea

stă la pândă; o cameră mijlocie, care serveşte drept magazie pentru prada obţinută

din vânătoare: în fine, o cameră de culcat, unde masculul şi femela clocesc

alternativ. 106

Este de remarcat că păsările călătoare păstrează, indefinit, proprietatea cuibului

pe care şi l-au construit, întorcându-se la el în fiecare an. Astfel, berzele vin în toţi

anii ia cuibul pe care şi l-au clădit odată. „Nu se ştie cât timp o aceeaşi pereche

locuieşte în acelaşi cuib: e sigur însă că viaţa berzei este foarte lungă şi că astfel

cuibul îşi schimbă rareori proprietarul."107

Tot aşa este şi cu Petronia rupestris, al cărei ..cuib, odată construit, serveşte mai

mulţi ani. Perechea care îl locuieşte abia dacă-l repară câte puţin în fiecare

primăvară"; şi se ştie că această pasăre are două sau chiar trei rânduri de pui pe an.

108

Spallanzani, legând toamna fire de mătase de picioarele rândunelelor, a putut

constata că primăvara „aceste păsări revin la primul lor cuib".109

103 Idem. p. 183.

104 Idem. p. 732.

105 Idem, p. 733.

106 Idem. vol. IV, p. 629.

107 Idem. p. 637.

108 Idem. vol. III. p. 137.

109 Idem. p. 529.

53

c) Mamiferele îşi construiesc şi dânsele locuinţe - cuiburi, culcuşuri sati vizuini -

foarte complexe, destinate să adăpostească familia de intemperii şi să o ferească de

atacurile inamicilor.

„Locuinţa veveriţei vulgare este dispusă asemenea unui cuib de pasăre; ea este

acoperită de un dom conic de vreascuri, îndestul de gros spre a împiedica trecerea

apei de ploaie. Intrarea principală se găseşte în partea inferioară a culcuşului; la

extremitatea opusă, deci în grosimea domului, se află o mică deschizătură pentru

fuga animalului în cazul în care este surprins de vreun pericol. Interiorul, moale,

este tapetat cu muşchi".110

„Culcuşul marmotei este format dintr-un donjon situat la 1 sau 2 m. sub pământ.

Din ei nu pleacă decât un coridor strâmt şi întortochiat, care merge în paralel cu

suprafaţa pământului... Culcuşul mai cuprinde şi diverse încăperi laterale unde

animalul îşi strânge proviziile pentru iarnă. Compartimentul în care naşte femela

este mai adânc decât celelalte, pentru ca tânăra familie să fie mai în siguranţă."111

Geomys (rozător) îşi sapă o locuinţă complexă, alcătuită dintr-un „donjon sau

cameră principală, între rădăcini de arbori, la aproximativ un metru şi jumătate de

suprafaţa pământului... Ca într-un culcuş de cârtiţă, donjonul este înconjurat de

galerii circulare, de unde pleacă mai multe coridoare ramificate. Gesner a văzut un

astfel de coridor, care ducea de Ia donjon către o vastă cămară de provizii, plină cu

rădăcini, cartofi, nuci şi grăunţe".112

Muscardinul „îşi construieşte, într-un stufăriş, un cuib moale, făcut din iarbă,

frunze, muşchi, rădăcini şi peri... Toată familia se refugiază în acel loc, la cel mai

mic zgomot".113

Şoarecele pitic (Mus minutus) clădeşte „un cuib rotund, de grosimea pumnului...

Acest cuib este suspendat la aproximativ un metru de pământ, fie în ramurile unui

stufăriş, fie de o tulpină de trestie, legănându-se în aer. învelişul exterior este

format din foi de trestie... Micul arhitect apucă fiecare foaie între dinţi, o împarte în

6, 8 sau 10 fâşii pe care apoi le împleteşte şi le ţese în mod remarcabil. Interiorul

este tapetat cu puf de spice de trestie, cu mâţişor şi cu petale

110 Idem, vol. II, p. 58.

111 Idem, p. 70.

112 Idem, p. 86.

113 Idem, p. 95.

54

de flori. Deschizătura este mică şi laterală... Femela naşte acolo pui. îi acoperă

călduros şi închide uşa... când trebuie să-i părăsească pentru a se duce după

hrană". 114

..Culcuşul mişunelului comun (hamster)...este alcătuit dintr-o mare încăpere,

situată la o adâncime de 1 sau 2 m.. dintr-un coridor de ieşire, oblic, şi dintr-un

coridor de intrare, vertical. Galerii adânci pun în legătură acest donjon cu cămările

pentru provizii. 115

Ondratele construiesc un fel de colibe ..care se aseamănă cu un dom. Aceste

locuinţe sunt compuse clin trestii îngropate adânc în pământ, împletite foarte

regulat unele cu altele .şi acoperite pe dinafară cu un strat gros de lut pe care

animalul îl amestecă şi îl transportă cu picioarele, pentru ca apoi să-1 aplice şi să-1

netezească cu ajutorul cozii... Dimensiunile unei colibe variază după numărul

locuitorilor. Diametrul său interior este ele aproximativ 66 cm. pentru o familie de

7 sau 8 indivizi".116

Aceste locuinţe sunt aşezate pe malurile unui lac sau ale unui

fluviu, „pe linia celui mai înalt nivel al apelor... Un coridor subteran, plecând din

fundul locuinţei, conduce spre apă, iar din acest coridor se desfac mai multe

galerii... dintre care unele se termină cu compartimente mai adâncite, destinate

exclusiv să primească murdăriile".11 7

Culcuşurile şoarecilor de câmp (Arvicola) sunt foarte complicate: ele sunt

compuse dintr-un „labirint de căi care se despart, se încrucişează, urcă şi coboară...

Aceste galerii se termină în cavităţi speciale, dintre care una. conţinând un strat

gros de fire de graminee, serveşte ca loc de repaus; o alta... situată la mică distanţă

de precedenta, constituie grânarul sau magazia de provizii. Ca dependinţă a acestei

magazii principale, se găsesc, uneori, în laturile ei. unele cămări mai mici. Din

fundul lojei de repaus porneşte un tunel care mai întâi se lasă în jos şi apoi coteşte;

aceasta este calea lăsată pentru a fugi şi care. la şobolanii acvatici, se prelungeşte şi

sub nivelul apei".118

În plus, „când gestaţia îşi atinge termenul, femela şi masculul

scobesc, lângă una dintre galeriile vizuinei, o lojă specială, pe care o umplu cu fire

de iarbă şi în care urmează să-şi pună puii". În fine, când

114

Idem. pp. 117-118. 115

Idem, p. 120. 116

Idem, p. 127. 117

Idem, p. 128. 118

Idem, p. 132.

55

aceştia devin adulţi, „după ce se împart în perechi, scobesc alte culcuşuri. nu

departe de cel în care s-au născut".119

Uneori, şoarecii de câmp îşi construiesc

adevărate cuiburi la suprafaţa pământului sau prin trestii, cuiburi analoage cu cele

ale şoarecelui pitic.120

„Myopotamus Coypu îşi sapă vizuina pe ţărmul apei, la un 1 sau 1.20 m.

adîncime şi pe un spaţiu cu un diametru între 50 şi 65 cm. Acolo femela dă naştere

puilor."121

Iepurele de garenă (Lepus cuniculus) locuieşte în culcuşuri alcătuite „dintr-un

donjon şi dintr-un veritabil labirint de coridoare... Aceste culcuşuri sunt, în general,

învecinate; fiecare pereche şi-1 ocupă însă pe al său, fără să îngăduie acolo străini...

Cu câteva zile înainte de a naşte, iepuroaica practică o cavitate al cărei fund lărgit

este acoperit cu un strat de ierburi uscate, deasupra căruia se găseşte un alt strat de

peri moi ca puful, pe care femela i-a smuls de pe propriul pântec. Pe acest pat

moale îşi depune ea puii".122

În locurile frecventate de om, castorul trăieşte solitar şi-şi sapă vizuini; în

regiunile nelocuite, el se întâlneşte însă cu alte familii, clădindu-şi colibe şi diguri.

Pentru a-şi fixa locuinţele, „castorii îşi aleg un curs de apă pe ale cărei ţărmuri pot

găsi hrana şi materialele trebuincioase pentru a-şi face colibele. Ei încep prin a

construi un iaz care menţine nivelul apei la înălţimea solului colibelor; acest baraj

are la bază o grosime de 3 sau 4 m., iar în partea sa superioară măsoară 60 de cm.

Ei îl fixează cu bucăţi de lemn cam de grosimea piciorului sau a braţului şi cu o

lungime de 1,50 până la 2 m., pe care le vâră cu un capăt în pământ, una lângă alta;

în intervalele dintre ele, ei bagă ramuri mai mici şi mai flexibile, iar golurile le

umplu cu mâl... în sus, digul este înclinat; în jos, el este vertical... îndată ce se

iveşte vreo gaură, castorii o astupă cu nămol... în susul digului, animalele îşi

clădesc colibele". Ei scobesc un coridor oblic, care, prin-tr-o extremitate, se

deschide la 1,20 m. sub suprafaţa apei, astfel încât să nu poată fi niciodată închis de

gheţuri. La cealaltă extremitate a acestui coridor, sus. pe mal, „ei construiesc o

moviliţă în formă de cuptor, având între 1,30 şi 2,30 m. înălţime şi între 3 şi 4 m.

diametru. Pereţii, foarte groşi, sunt formaţi din bucăţi de lemn descojite şi reunite

119 Idem, p. 134.

120 Idem. p. 159.

121 Idem, p. 190.

122 Idem. pp. 233-234.

56

cu nisip şi mâl. Această, locuinţă conţine o încăpere boltită... şi. lângă deschizătură,

un compartiment destinat proviziilor. 123

Părinţii le cedează puilor locuinţa

familială, iar ei îşi construiesc o locuinţă nouă.124

Lutra (Lutra vulgaris) îşi face o vizuină potrivită obiceiurilor sale.

..Deschizătura este la 50 sau 60 cm. sub nivelul apei: de acolo pleacă un coridor de

1.20 până la 1,50 m.. care se ridică oblic şi dă într-un vast donjon. tapetat cu ierburi

şi întotdeauna uscat. Un al doilea coridor, strâmt, se îndreaptă către suprafaţa

ţărmului şi serveşte la ventilaţie."125

Vizuina Myogalei moschata seamănă cu aceea a lutrei. Ea este formată clintr-un

coridor lung de vreo 6 m, care pleacă din apă. se îndreaptă oblic în sus şi se termină

într-un donjon situat la 1,50 m. deasupra apei.126

Locuinţa cârtiţei (Talpa) este de o complicaţie extraordinară.127

Vizuina propriu-

zisă sau donjonul... se găseşte într-un loc unde este greu de ajuns din afară, ca de

pildă sub nişte rădăcini sau sub un zid... Ea este formată dintr-o încăpere rotundă,

de 8 sau 10 cm. diametru, care este înconjurată de două conducte circulare,

concentrice, dintre care una, externă, este dispusă pe acelaşi plan ca şi donjonul. pe

când cealaltă, internă, este situată pe un plan ceva mai ridicat. Donjonul este legat,

prin trei canale oblice şi ascendente, de conducta circulară internă; aceasta

comunică cu cea externă prin cinci sau şase canale, oblic descendente. Din acesta

din urmă conductă circulară pleacă opt sau zece coridoare orientate în toate

direcţiile, care apoi descriu o curbă pentru a se deschide într-un coridor principal,

prin care animalul ajunge pe terenul său de vânătoare. Acest teren, situat departe de

donjon, este străbătut de galerii secundare, care se încrucişează în mii de feluri. 128

Pe lîngă aceste galerii, animalul, în timpul rutului, stabileşte altele, pentru a se

pune în legătură cu femela. După acuplare, femela face un cuib pentru pui, în

punctul de intersecţie a mai multor galerii cu coridorul principal, ast-

123 Idem. pp. 155-156.

124 Idem. p. 158.

125 Idem. vol. I, p. 635.

126Idem. p. 743.

127Modul în care este dispusă vizuina cârtiţei a fost studiat şi descris, între alţii, de

Cadet de Vaux, H. Lecourt. E. Geoffroy Saint-Hilaire Blasius, de la care şi

împrumutăm detaliile de mai sus. 128

Brehm, op. cit., vol. 1, pp. 747-748.

57

fel încât să poată scăpa mai uşor în caz de pericol. Acest cuib este o încăpere ce

conţine fire de plante, frunze, ierburi, muşchi şi gunoi.129

Aceasta nu este însă totul.

„Animalul, având trebuinţă de apă de băut, deschide un coridor care se termină la

un râuleţ sau la o băltoacă vecină, ori sapă o cisternă în care să se adune apa de

ploaie".130

„Bursucul scobeşte vizuini care sunt formate dintr-o parte principală (donjon),

situată Ia o adâncime de 1.50 m. sub pământ, cavitate îndestul de încăpătoare

pentru animal şi pentru puii săi. Mai multe coridoare, lungi de 7 până la 10 m., duc

într-acolo; dar animalul nu trece, de obicei, decât prin unul sau două; celelalte

servesc la ventilaţie sau la ieşiri excepţionale, în caz de pericol; deschizăturile lor

sunt depărtate cu vreo 30 de paşi una de cealaltă. în această locuinţă domneşte cea

mai desăvârşită curăţenie."131

Când femela îşi naşte puii, în număr de trei până la

cinci, ea îi depune în donjon, pe un pat moale de muşchi, frunze şi iarbă. în timpul

cât alăptează, îi este greu să întreţină în vizuină curăţenia obişnuită; de aceea ea

sapă, lângă donjon, un alt compartiment, unde puii îşi fac trebuinţele şi unde ea

îngroapă toate resturile alimentaţiei lor.132

O specie înrudită, Mydaux; „îşi construieşte vizuina Ia mică adâncime, dar cu

multă măiestrie; el sapă un donjon sferic cam de un metru în diametru, de unde

pornesc mai multe coridoare divergente, lungi de 2 m. Animalul ascunde

deschizăturile acestei vizuini sub ramuri şi frunze uscate".133

Vulpea locuieşte într-o vizuină complicată, care are o adâncime de 3 m. şi un

perimetru de 15 până la 20 m. Această vizuină este formată din mai multe

coridoare care comunică unele cu altele prin galerii transversale, având deschizături

separate. Numai unul dintre aceste coridoare ajunge la încăperea terminală

(donjon), cavitate rotundă având diametrul de un metru, care este locuinţa propriu-

zisă unde femela se retrage pentru a naşte. Vizuina mai cuprinde şi magazii în care

animalul îşi depozitează prăzile. Vulpea împarte, de altfel, culcuşul ei în „locuinţe

separate: femela are camera sa, puii locu-

129

Idem, p. 754. 130

Idem, p. 750. 131

Idem, p. 579. 132

Idem, p. 582. 133

Idem, p. 586.

58

iese într-alta, iar mama nu vine la ei decât pentru a le da să sugă sau pentru a le

aduce alte alimente... Masculul are şi dânsul încăperea lui particulară". Rareori

vulpile se mulţumesc cu o singură vizuină; ele se aseamănă, în această privinţă, cu

veveriţele care şi ele au, de obicei, două sau trei vizuini (Dupont de Nemours). 134

Un ultim exemplu, luat din viaţa maimuţelor: cimpanzeul îşi constru-ieşte în

arbori un cuib format clin ramuri legate de trunchiul arborelui prin liane (care se

găsesc din abundenţă în pădurile în care el locuieşte). Acest cuib este acoperit cu

un fel de înveliş de 6 până la 8 picioare în diametru, având forma unei umbrele

deschise. De obicei se întâlnesc două astfel de adăposturi pe doi arbori învecinaţi.

135

Proprietatea teritorială la animale

Proprietatea asupra unui teritoriu de vânătoare este aproape generală la animale.

136

a) Acest fapt se constată până şi la insecte. Astfel, „fiecare furnicar are domeniul

său... pe care pare să-1 considere ca pe o proprietate... Din acest teritoriu este

exclus orice alt furnicar".137

b) O asemenea proprietate se constată şi la peşti. Nisipariţele (Gasterosteus), de

exemplu, „iau în posesie un loc în apa în care trăiesc, iar între primul ocupant şi cei

pripăşiţi ulterior, care ar voi să-i răpească domeniul, se dă adesea o luptă

înverşunată".138

l34

Idem, p. 510. 135

Idem, p. 30. 136

Se poate zice că proprietatea teritorială există chiar şi la plante, care îşi

apropriază tot terenul ocupat de rădăcinile lor. Se poate zice, de asemenea, că

pământul are tot atâţia proprietăţi câte fiinţe vii îl locuiesc şi că există atâtea

cadastre câte specii de plante şi de animale. 137

Brehm, op. cit., vol. VIII. p. 182.

138Idem, vol. VI. p. 240.

59

c) Dar proprietatea asupra teritoriilor de vânătoare şe observă mai ales la păsări,

iar această proprietate este net familială139

Familia care o posedă, o apără energic

împotriva oricărui individ de aceeaşi specie care ar încerca să se stabilească într-

însa.

Caracterul familial al proprietăţii teritoriale este manifest mai cu seamă la

păsările care trăiesc în stoluri. Aceste păsări se separă în perioada de reproducere,

formând perechi care, după acuplare, izolându-se, îşi clădesc un cuib şi îşi

apropriază un domeniu ca să-şi poată hrăni puir140

până ce aceştia vor fi în stare să-

şi satisfacă singuri trebuinţele. Atunci familia îşi părăseşte-domeniul şi se destramă,

păsările, tinere şi bătrâne, reunindu-se din nou în stoluri mai mult sau mai puţin

numeroase.

Cu riscul de a obosi atenţia cititorului, ţinem să relatăm câteva exemple

indiscutabile, ca să nu mai poată exista îndoială asupra existenţei proprietăţii

teritoriale Ia animale şi asupra caracterului ei net familial - noţiuni puţin cunoscute,

dar a căror importantă filosofică este capitală.

Nectarinideele trăiesc „întotdeauna în perechi. Fiecare pereche îşi alege un

domeniu de o oarecare întindere şi nu admite acolo prezenţa vreunui alt

nectarinideu'.141

Ficus maior „nu suportă lângă dânsul, vara, pe nici unul dintre semenii săi;

îndată ce-1 aude pe vreunul în vecinătate, el se grăbeşte să-1 gonească... Femelele,

în această privinţă, se comportă ca şi masculii, probă evidentă că aceste păsări sunt

mişcate nu de gelozie, ci de dorinţa de a-şi păstra, numai pentru ele, teritoriul de

vânătoare142

Picus minor face tot la fel: „el se stabileşte într-un domeniu oarecare şi-1

parcurge în întregime, de mai multe ori pe zi".143

139

Proprietatea asupra unui teritoriu este un fapt constant, aproape universal la

familiile de animale" (Espinas, op. cit. p. 439). Să adăugăm că. la multe păsări

migratoare, o aceeaşi pereche vine an de an să ocupe acelaşi domeniu (idem. p.

440). 140

Este de remarcat că, acolo unde vânătoarea .şi pescuitul oferă o hrană practic

inepuizabilă, nu există proprietate. Astfel, de exemplu. păsările de mare (cu

excepţia stercorariilor) nu au domenii, marea procurându-le alimente din

abundentă. 141

Brehm. op. cit., vol. IV. p. 7. 142

Idem. p. 62. 143

Idem. p. 64.

60

La Gecinus viridis ..perechea se arată foarte posesivă în privinţa domeniului său;

ea urmăreşte, cu înverşunare, orice altă pereche ce-ar încerca să se fixeze în acelaşi

loc".144

O pereche de levirostre locuieşte pe un anumit domeniu în care nu rabdă nici un

străin".145

Astfel, fiecare pereche de pescăruşi (Alcedo bispida) are teritoriul său şi

opreşte păsările de aceeaşi specie care ar încerca să se apropie". l46

Tot astfel, „fiecare pereche de cuci. sau mai bine zis fiecare mascul, îşi alege sau

îşi cucereşte un domeniu destul de întins, apărându-1 împotriva oricărui rival...

Naumann a constatat că, în fiecare an, cucul revine în acelaşi loc. El a remarcat

unul care se distingea de ceilalţi printr-o voce specială si pe care, timp de 23 de ani,

1-a întâlnit în toate primăverile în aceeaşi parte a pădurii. Cucul îşi parcurge

domeniul fără încetare; îl poţi vedea revenind la anumiţi arbori de mai multe ori pe

zi şi la ceasuri regulate".147

„Perechile de Lagopus Albus trăiesc una lângă alta, iar domeniul fiecărei perechi

nu depăşeşte 500 de paşi în diametru. Primăvara, masculul apără cu energie

graniţele acestui teritoriu împotriva semenilor săi. 148

În perioada de reproducere, fiecare pereche de potârnichi (Perdices) trăieşte

izolată într-un domeniu pe care-1 păzeşte contra veneticilor. Când puii devin mari.

perdicidele se unesc adesea în cârduri numeroase. 149

„Fiecare pereche de cocori (Grus cinerea) ia în posesie heleşteul unde doreşte

să-şi aşeze cuibul şi nu îngăduie venirea altei perechi în spaţiul respectiv."150

La paridee, „fiecare pereche are domeniul său. de unde-1 expulzează pe orice

pripăşit care ar îndrăzni să se aventureze pe-acolol51

144

Idem, p. 67. 145

Idem, p. 119. 146

Idem, p. 142. 147

Idem, p. 172. 148

Idem, p. 335. 149

Idem, p. 344. 150

Idem, pp. 676, 678. 151

Idem, p. 699.

61

Gallinulideele, „o dată ce şi-au ales un domeniu, îl păzesc cu străşnicie,

alungând dintr-însul atât păsările înrudite cu ele, cât şi pe toate celelalte.152

La găinile de apă (Staguicola chloropus) „fiecărei perechi îi place să

stăpânească de una singură un heleşteu: ea nu agreează să aibă vecini. Numai pe

lacurile foarte întinse se văd stabilindu-se mai multe perechi, fiecare însă cu

propriul său domeniu".153

La lişite (Fulica atra), „cât durează perioada reproducerii, fiecare pereche îşi

are domeniul său, unde nu admite vreo alta: dar o dată trecută această perioadă,

lişiţele se reunesc în cârduri uneori foarte numeroase... Dacă perechea de lişiţe s-a

stabilit lângă un mic heleşteu, ea începe imediat lucrul la cuib. Dacă însă se fixează

lângă un lac mai întins, locuit de mai multe perechi, ea are de dat numeroase lupte

până a-şi cuceri domeniul... Dacă una dintre aceste păsări trece dincolo de

marginile teritoriului său, proprietarul vecin se repede asupra ei pentru a o

goni.1 5 4

La Podiceps cristatus, ..dacă mai multe perechi îşi fac cuibul lângă acelaşi

heleşteu. fiecare pereche stăpâneşte un domeniu anumit, gonindu-le dintr-însul pe

celelalte".155

La păsărele, în perioada de reproducere, „fiecare pereche se stabileşte pe un

domeniu şi le opreşte pe celelalte să se apropie de acesta".156

Corytus „trăieşte vara, cu femela şi cu puii, pe un domeniu propriu, îndestul de

mare, iar iarna se reuneşte cu semenii săi, formând stoluri numeroase".157

La bot-groşi (Coccothranates) ..perechile îşi aleg vara un domeniu în hotarele

căruia nu tolerează nici un semen".158

Calandrele obişnuite ..trăiesc în perechi, pe un teritoriu determinat, de unde îi

gonesc pe străini".159

De asemenea, „calandrele brahidactile sosesc, la începutul

primăverii, în stoluri mari; nu întârzie

152 Idem, p. 701.

153 Idem, p. 704.

154 Idem, p. 708.

155Idem, p. 167.

l56 Idem, vol. III. p. 72.

l57 Idem, p. 82.

158Idem. p. 141.

159Idem, p. 212

62

însă a se despărţi în perechi care vor ocupa fiecare câte un mic teritoriu".160

La ciocârlii, „fiecare pereche locuieşte într-un teritoriu de cel mult 300 de paşi

în diametru; dincolo de această limită începe domeniul unei alte perechi si astfel

este populată întreaga regiune".161

Falconideele... formează vara perechi, fiecare dintre acestea posedând un

domeniu propriu, de unde sunt îndepărtate toate celelalte răpitoare".162

Spizaeţii parcurg „un domeniu întins, în care nu permit aşezarea altor răpitoare;

dacă vreuna se încumetă să-1 încalce, este atacată şi pusă pe fugă. 163

Pyrargul vocifer „trăieşte întotdeauna în perechi şi fiecare pereche îşi exercită

dominaţia asupra unui teritoriu ce se întinde cam pe o jumătate de leghe".164

Cuibul Pandionului haliaetus este centrul unui vast domeniu, pe care masculul şi

femela îl cutreieră zi de zi".165

„Fiecare pereche de Gypaetus barbatus ocupă un domeniu cu o suprafaţă de mai

multe leghe pătrate pe care-1 parcurge în fiecare zi cu o certă regularitate. 166

Păsările cântătoare formează societăţi mai mult sau mai puţin numeroase. Dar,

din momentul în care trebuinţa sexuală se face simţită, „perechile se separă şi se

izolează de grup, începând să trăiască fiecare pentru sine şi gonind din domeniul lor

pe toate cele ce ar mai încerca să se aşeze acolo".167

Lupul vrăbiilor (Lanius excubitor) „se bate cu celelalte păsări şi le urmăreşte pe

acelea care se rătăcesc pe domeniu! său".168

Enneocton collurio vine „să se reproducă, mai mulţi ani la rând, aproape în

acelaşi loc, alungând de acolo toate celelalte păsări şi mai ales pe cele din specia

lui... El se aşază pe ramurile cele mai

160Idem. p. 214.

164 Idem.p. 101

165Idem. p. 102.

167Idem. p. 582.

168Idem. p. 585

161Idem. p. 224

162Idem. p. 340.

163Idem. p. 387.

63

înalte ale unui arbore şi de acolo îşi parcurge cu privirea întregul domeniu".169

Laniarius aethiopicus „trăieşte în perechi: dar fiecare pereche locuieşte pe un

domeniu propriu, de circa 150 de paşi în diametru, tinde nu primeşte nici o altă

pasăre de aceeaşi specie". 170

La artamidee, „după perioada de reproducere, toată familia se stabileşte în

acelaşi arbore, care reprezintă centrul domeniului ei de vânătoare".171

La Butalis „masculul şi femela - cel dintâi mai ales - nu-1 tolerează pe nici unul

dintre semenii lor înăuntrul domeniului pe care şi l-au ales şi-i urmăresc cu

înverşunare pe cei ce se încumetă pe acolo''.172

Prihorul (Rubecula) „îşi are micul său domeniu... în care nu primeşte pe nici

unul dintre semeni. Diferitele perechi trăiesc fiecare pentru sine, deşi una alături de

alta. Cuibul se găseşte în mijlocul domeniului".173

Monticolicleele „vieţuiesc în perechi, pe un domeniu pe care şi l-au ales şi în

care nu încuviinţează stabilirea vreunei alte păsări din specia lor".174

La Cinclus acquaticus, „fiecare pereche îşi apropriază un domeniu cam de un

sfert de leghe de-a lungul unui pârâu şi îl parcurge neîncetat, fără ca vreodată să se

îndepărteze de apă. Acolo unde un domeniu se sfârşeşte, începe cel al altei perechi,

şi astfel, tot cursul râuleţului este cel mai adesea ocupat".175

„Dacă un cinclu

acvatic depăşeşte hotarele sale, aventurandu-se pe domeniul vecinului său, acesta

se năpusteşte asupra lui şi îl alungă. 176

„Îndată ce un Hypolais arată într-un teritoriu deja locuit de un altul - zice

Naumann - acesta se repede asupra lui şi, cu lovituri de cioc, îl dă afară de pe

domeniul său." 177

169

Idem, P

-

588

. 170

Idem. P

-

593. 171

Idem. P

-

602

. 172

Idem. P

-

616

. 173

Idem. P

-

649

. 174

Idem. P

-

650

. 175

Idem. P

-

685

. 176

Idem. P

-

587

. 177

Idem. P

-

721

.

64

O pereche de codobaturi (Mortacilla) îşi alege un domeniu determinat - ceea ce

nu se întâmplă fără lupte - şi împiedică, cu îndărătnicie, apropierea altora".178

d) La mamifere familia îşi apropriază un teritoriu de vânătoare de pe care îşi

procură alimentele organice.

Astfel, „fiecare pereche de Cephalophi bemprichii nu se depărtează de locul pe

care şi 1-a ales''179

- şi fiecare pereche de Oreotragus saltratix rămâne fidelă locului

unde s-a stabilit iniţial". l80

Tot aşa se întâmplă şi cu căprioara neagră (Rupicapra europeaea) care

..cunoaşte fiecare piatră de pe domeniul său''181

şi cu cerbul de Virginia „care —

după spusa lui Audubon —nu părăseşte niciodată locul pentru care a optat ca

domiciliu, iar dacă cineva îl goneşte, el se reîntoarce întotdeauna acolo". 182

„Erethizon dorsatum, rozător, ocupă un anumit domeniu; poţi fi sigur că-1 vei

întîlni zilnic, luni întregi, pe acelaşi trunchi de arbore scorburos, unde-şi stabileşte

culcuşul".183

Dingo (câini sălbatici clin Australia) trăiesc, de obicei, în haite de 5 sau 6

indivizi, compuse din femelă şi din puii ei; „fiecare familie are teritoriul său; ea nu-

1 părăseşte niciodată pentru a pătrunde în cel al altei familii şi nici nu îngăduie ca o

alta să-l invadeze pe al său''.184

„Fiecare pereche de lei are domeniul său particular; numai rareori se iscă război

între vecini, pentru hrană.185

După Rengger, „ocelotul trăieşte în perechi, pe un anumit domeniu: de aceea

poate fi cineva sigur, când vede unul, că va întâlni şi un al doilea, în vecinătate.

Totuşi, nu se află niciodată mai mult de o pereche în aceeaşi pădure".186

178 Idem, p. 753

179 Idem, vol. II, p. 543.

180 Idem, p. 548.

181 Idem, p. 554.

182 Idem, p. 508.

183 Idem, p. 198.

184 Idem, vol. I, p.330.

185 Idem, p. 190.

186 Idem, p. 254.

65

Proviziile animalelor

Un mare număr de animale adună provizii pentru a-şi asigura alimentaţia în

timpul iernii, clar mai ales alimentaţia progeniturii lor în timpul dezvoltării

acesteia.187

a) Insectele prezintă exemple remarcabile din acest punct de vedere.

Astfel albinele îşi adună rezerve alimentare pentru ele şi pentru larvele lor. „Ele

ling unele sucuri pe care le găsesc în corole şi nectarii, le înghit şi le introduc în

stomac, unde le elaborează, pentru a le regurgita sub formă de miere perfectă... pe

care o depun în celulele de aprovizionare. Câteva alveole conţin miere pentru

trebuinţele zilnice; altele servesc drept hambare pentru viitor. 188

„într-adevăr,

albinele nu sunt amorţite în timpul iernii... ele utilizând hrana cu care s-au

aprovizionat."189

Pentru a procura hrană larvelor, lucrătoarele pun în fiecare celulă de incubaţie -

unde regina a depus un ou - un fel de piftie albă, ..formată din miere, din polen şi

din apă şi care se numeşte, în mod pitoresc, pâinea albinelor. 190

Dar mai ales la viespile solitare se observă fapte cu adevărat minunate în

privinţa aprovizionării pentru trebuinţele viitoare ale larvelor.

Odinerele (Odynerus parietum şi Odynerus spinipes) scobesc în peretele unui

şanţ ..o gaură de vreo 10 cm adâncime şi cu un diametru cu puţin superior

propriului lor corp... Când locuinţa este terminată, începe aprovizionarea. Mama

aduce. în zbor, larve de alte insecte... O primă larvă, încă vie, dar paralizată de

înţepătură, este depusă pe fundul cuibarului. O a doua, o a treia, o a opta şi chiar

mai multe - până la o duzină - se adaugă astfel cu regularitate şi umplu camera de

incubaţie... Când această bogată provizie este adunată, viespea depune un ou

deasupra şi închide orificiul cu argilă".191

l87 Plantele, ele însele, adună în rădăcini, în tubercul şi mai ales în grăunte, rezerve

alimentare în vederea trebuinţelor viitoare şi, mai ales, a creşterii lăstarilor. 188

Brehm. op. cit. vol. VII, p. 534. l89

Idem. p. 547. 190

Idem, p. 537. 191

Idem. pp. 659. 661.

66

Pentru a aşeza un al doilea ou. ea trebuie să construiască un nou cuib. înzestrat cu

provizii ca si cel dintâi, larva care iese din ou devorează omizile una după alta192

;

apoi ea devine nimfă şi. în final, viespe.

Sfexul flavipennis sapă în nisip o galerie ce duce spre 3 sau 4 celule; el depune,

în fiecare dintre aceste celule, un ou şi provizii constând din 4 greieri. Un cuib

conţinând câte 3 celule, iar o femelă făcând aproape 30 de ouă, rezultă că ea

trebuie să-şi construiască vreo 10 cuiburi. Pe de altă parte, aceste lucrări nu

durează decât o lună (septembrie), aşa că „Sfexul nu poate consacra aprovizionării

fiecărui cuib decât două sau cel mult trei zile... într-un timp atât de scurt el trebuie

să scobească pământul, să-şi procure o duzină de greieri, să-i transporte uneori de

departe, cu mari greutăţi, să-i înmagazineze şi, în sfârşit, să astupe cuibul".193

Pentru a lua un greier, Sfexul se repede asupra lui, „îşi împlântă acul otrăvit mai

întâi în gâtul victimei, apoi în articulaţia celor două segmente anterioare ale

toracelui".194

192 Vorbind de o albină solitară (Xylocopa violaceea), Reaumur

zice: „Cine este, printre noi. mama care să ştie exact numărul livrelor

de pâine, de carne şi de alimente . de tot felul sau cantitatea

diferitelor băuturi consumate de copilul născut de ea până să ajungă

la maturitate? ... Or, albina cunoaşte tocmai această cantitate ele

alimente necesară întregii dezvoltări a larvei - şi i-o pune la

dispoziţie" (Brehm, op. cit., vol. VII, p. 599). 193

Idem, pp. 666 şi 669. 194

„Victimele himenopterelor (ale căror larve trăiesc din pradă) nu

sunt adevărate cadavre, în ciuda imobilităţii lor complete. La ele se

produce o simplă paralizie - totală sau parţială - sau un fel de anu

lare a semnelor vieţii animale; clar viaţa vegetativă - a organelor de

nutriţie - se menţine încă multă vreme şi scuteşte prada de descom

punere, lâna urmând să o devoreze doar mult mai târziu. Pentru a

produce această paralizie, himenopterele prădătoare întrebuinţează

tocmai procedeele pe care ştiinţa înaintată a zilelor noastre le-ar su

gera fiziologiştilor, adică leziunea, cu ajutorul unui ac veninos, a

centrilor nervoşi care animă organele locomotorii. Se ştie că diverşii centri

medulari ai lanţului nervos al animalelor articulate sunt, cu

unele limite, dependenţi unii de alţii în acţiunea lor; aşa că leziunea

unuia dintre dânşii nu produce, cel puţin imediat, decât paralizia

67

Cei 4 greieri care constituie provizia unei celule sunt culcaţi pe spate. Sfexul

depune oul său pe toracele unui greier. între prima şi a doua pereche de picioare.

Larva devorează succesiv cei 4 greieri: apoi îşi ţese o gogoaşă mătăsoasă, unsă în

interior cu un lac hidrofug. Ea rămâne astfel imobilă din septembrie până în iulie

viitor, când devine nimfă, iar la scurtă vreme după aceea - viespe adultă (Fabre).195

Sfexul occitanic îşi aprovizionează cuibul cu o pradă voluminoasă (femelă de

Epbippigeres); astfel, el n-are trebuinţă decât de un singur individ vânat pentru a-şi

asigura progenitura. Pentru a paraliza acest locustid, el îi înfige acul în două locuri,

atingând doi ganglioni nervoşi, a căror leziune produce imobilitatea victimei

(Fabre).196

Chlorionii procedează la fel, dar aleg, drept vânat, Periplaneta orientalis

(Reaumur). 197

Ammophila sabulosa îi dă larvei sale omizi mari, lipsite de peri (Fabre).198

Pelopaeuşii edifică, folosind argila, cuiburi compuse din mai multe celule; ei

pun deoparte, pentru larvele lor, păianjeni pe care îi paralizează, înţepându-i la

nivelul centrilor nervoşi (Mandron).199

Contrar viespilor precedente, melinele (Mellinus) şi Bombex prind, pentru

larvele lor, muşte pe care le omoară; de aceea, pentru a preveni putrefacţia, ele

depun oul pe o muscă mică; apoi, după

segmentului corespunzător; şi aceasta este cu atât mai exact cu cât diverşii

ganglioni sunt mai depărtaţi, mai separaţi unul de altul. Dacă, dimpotrivă, ei sunt

sudaţi laolaltă, leziunea acestui centru comun produce paralizia tuturor segmentelor

în care se distribuie ramificaţiile sale. Acesta este cazul la Buprestis şi la

curculionide, pe care Cerceris le paralizează cu o singură împunsătură de ac în-

dreptată către masa comună a centrilor medulari ai toracelui. Dar să deschidem un

greier. Ce găsim pentru ca să animeze cele trei perechi de picioare? Găsim - ceea

ce Sfex ştia foarte bine, înaintea tuturor anatomiştilor - trei centri nervoşi,

depărtaţi mult unul de altul. De aici sublima logică a repetatelor sale lovituri de ac''

(Fabre, apud Brehm, op. cit., vol. VII, p. 670).

195 Idem, p. 665.

196Idem. p. 671.

197Idem. p. 672.

198 Idem. p. 674. V. şi .N.C. Paulescu. op. cit., p. 33

199 Brehm. op. cit., vol. VII, p. 676.

68

două sau trei zile când instinctul matern le spune că larva a devorat această primă

victimă, ele îi aduc alta mai voluminoasă: şi tot aşa, astfel că. timp de 15 zile. ele

îi servesc vreo 60 de muşte (Fabre).200

Philanthus ia pentru a alimenta pe fiecare dintre larvele sale. de la 4 până la 6

albine, pe care le paralizează. 201

Cerceris îşi scobesc conducte adânci, curbate, care duc către cinci celule

independente. În aceste celule ele adună provizii constând din mai multe soiuri de

insecte, dar mai ales din eoleoptere (curculionite) tinere şi vii. Cerceris îşi hrăneşte

larvele cu Buprestis, pe care îl paralizează dintr-o singură înţepătură a centrilor

nervoşi (v. nota 194). În fiecare alveolă mama depune câte trei Buprestis: apoi ea

face un ou şi astupă celula (L. Dufour).202

Pompilele (Pompilus) atacă păianjenii, pe care îi înţeapă cu acul, paralizându-i,

dar fără a le lua viaţa. îi introduc apoi în cuibul lor, în număr de 7 sau 8, depun

acolo un ou şi. în cele din urmă, astupă intrarea culcuşului (Le Peletier de Saint-

Fargeau). 203

;Sunt himenoptere (ichneumonidele) care îşi depun ouăle în corpul altor insecte, mai

ales al diferitelor omizi de lepidoptere. Larvele ieşite din ouă devorează ţesuturile

purtătorului; însă cât timp nu şi-au atins maturitatea, respectă organele

indispensabile vieţii, ..moartea animalului locuit survenind numai atunci când

parazitul nu mai are nevoie de dânsul". Omida îşi îndeplineşte nimfoza; dar din

gogoaşa pe care şi-a ţesut-o se vede ieşind un himenopter în locul unui fluture. 204

La unele dintre aceste himenoptere se observă chiar adevărate minuni ţinând

de instinct. Astfel, de exemplu, „Rbyssa persuasoria este parazit al larvelor de

Sirex care trăiesc la oarecare adâncime în trunchiul brazilor. Femelele, când fac

ouă, ştiu să-şi înfigă tariera până la bază (la vreo 6 cm. adâncime) pentru a ajunge

la larvă... Rămânem uimiţi în faţa acestui fapt minunat: cum de poate un firicel

subţire ca părul de cal să pătrundă la o asemenea adâncime într-un trunchi de

arbore, făcând loc unui ou?! Or, o femelă repetă actul de mai multe ori!... Mai

putem să ne întrebăm şi după ce indiciu desco-

200 Idem, pp. 681-682.

201 Idem, p. 684.

202 Idem, pp. 685-687.

203 Idem, p. 690.

204 Idem, vol. VIII. p. 157 şi urm.

69

peră femela acolo prezenţa unei larve convenabile evoluţiei oului ei: şi cum ajunge

ea să cunoască ascunzătoarea acesteia atât de precis încât să-şi înfigă acul exact; în

acel punct şi niciodată un centimetrii mai sus sau mai jos?!... Şi cum face ea să

ştie că nici una dintre surorile ei n-a venit mai înainte pentru a-şi depune oul în

lâna respectivă, care nu este îndestulătoare decât pentru un singur ou?!205

Unele furnici adună, de asemenea, provizii alimentare. Câteva. care se nutresc

cu dejecţiile puricilor de frunze, transportă în cuibul lor aceste mici insecte

domestice, ie înmagazinează şi chiar veghează asupra ouâlor acestora (Huber). 206

Altele - mai cu seamă acelea care locuiesc în regiunile meridionale şi care,

datorită climatului, nu sunt supuse hibernării, având trebuinţă, prin urmare, ele

provizii pentru iarnă - acumulează rezerve alimentare considerabile, constând din

grăunţe de cereale ( mai ales de grâu), pe care le depozitează în pivniţe sau magazii

special orânduite. 207

Solul acestor pivniţe este bine cimentat... Magaziile sunt de

diferite forme şi de diferite mărimi, cele mai multe având dimensiunile unui ceas

de mână. în fiecare dintre ele se găsesc cam 5 grame de seminţe, iar cantitatea

întreagă conţinută de un cuib (ce se compune adesea din 80 până la 100 de

magazii) se poate evalua la o livră şi mai bine" (Moggridge).208

„Aceste grăunţe,

germinând, produc zahăr; atunci furnicile le fărâmă şi le ling" (Lespes). 209

Mai sunt şi alte furnici (Pogonomyrmex) care - după spusele lui Lincecum, citate de

Darwin - ar semăna în jurul locuinţei lor grăunţele unei graminee (Aristida stricta)

care se şi numeşte orezul furnicilor. „După ce au semănat această plantă împrejurul

cuibului lor, furnicile o îngrijesc cu cea mai mare solicitudine, rozând toate plantele

care se întâmplă să crească alături de dânsa... Când este coaptă, lucrătoarele o

recoltează şi o duc în grânare, unde este separată de pleavă, iar apoi înmagazinată

(Lincecum). 210

205 Idem, p. 169.

206 Idem, pp. 10,14 şi 56.

207 Idem, p. 42.

208 Idem, p. 44.

209 Idem, p. 47.

210 Idem, loc cit.

70

b) Multe păsări adună provizii pentru a-.şi asigura hrana din timpul iernii.

Pasărea Sucifraga acumulează rezerve alimentare şi stabileşte ..adevărate

depozite de siguranţă... în scorburile arborilor sau în crăpăturile stâncilor. De

Sinety a văzut una dintre aceste păsări culegând alune. „curăţându-le. adică

scoţându-le din învelişul foliaceu, conservând miezul acoperit de coaja lemnoasă,

apoi introducându-le, una câte una. în propria-i guşă şi transportând astfel până la

12 sau 13 deodată", pentru a le depozita în magaziile sale.211

De asemenea, cynacocitele moţate, fac şi ele provizii pentru iarnă: îşi umplu

esofagul cu ele şi se duc să le depoziteze în locuri ascunse. 212

Sitta caesia îşi face şi dânsa provizii pentru iarnă, pe care „le depune... într-o

crăpătură de trunchi de arbore, iar uneori chiar sub acoperişul unei case".213

Melanerpes formicivorus „îşi întrebuinţează toamna o mare parte din timp cu

făcutul de găuri în scoarţa brazilor sau a stejarilor: apoi înfige câte o ghindă în

fiecare dintre aceste găuri... Ghindele îi servesc drept hrană în timpul iernii... Cât

timp n-a nins, pasărea nu se atinge de provizii; ea nu o face decât atunci când

pământul este acoperit de zăpadă".214

Colaptes mexicanus adună, de asemenea, provizii pentru iarnă. ..El se duce

departe, uneori la o distanţă de mai multe leghe, să caute ghinde... pe care le

transportă în alte locuri, pe unde creşte o plantă numită Agava, care-i serveşte drept

magazie... Un instinct sigur îl face să găsească o cavitate strâmtă, ascunsă în

mijlocul tulpinei acestei plante; el străpunge lemnul şi îşi adună acolo provizii...

depozitându-le astfel în condiţiile cele mai favorabile conservării, la adăpost de

şoareci şi de păsările frugivore, ale căror mijloace mecanice nu sunt de ajuns pentru

a răzbate prin lemnul protector.215

c) Un mare număr de mamifere adună şi ele, în cămări subterane, provizii pe

care le utilizează în timpul iernii.

211

Idem. vol. III, p. 304. 212

Idem, p. 315. 213

Idem. vol. IV, p. 35.

214

Idem. pp. 60-61. 215

Idem. p. 75.

71

„Când hrana este din abundentă, veveriţa se pune să acumuleze provizii

pentru perioadele de foamete. Ea îşi stabileşte hambare în crăpăturile sau

scorburile trunchiurilor de arbori ori ale rădăcinilor, în găuri pe care le face în

pământ, sub tufişuri sau pietre, apoi se duce să caute, uneori foarte departe,

materiile pe care turnează să le depoziteze".216

Tamias de Lyster, un rozător. ..îşi construieşte între rădăcinile arborilor un

culcuş legat de două sau trei cămări pentru provizii... Toamna. Tamias adună

rezerve alimentare pentru iarnă. îl vezi alergând, cu fălcile umflate de pradă... El

îşi adună mai ales grăunţe... hambarele sale conţinând uneori de la 5 la 8 kilograme

din acestea".217

Vizuina marmotei „cuprinde diverse cămări laterale unde animalul îşi strânge

provizii de iarnă".218

Prudenta vietate începe să se aprovizioneze încă din august.

„Ea taie cu dinţii feluritele plante, pe care le usucă şi apoi le transportă la

domiciliu."219

Psammomys, alt rozător, ..adună provizii atât de multe încât se întâmplă ca ele

să devină o resursă pentru oamenii săraci, care uneori le dezgroapă, însuşindu-şi-le

într-un spaţiu care nu are mai mult de 20 de paşi în diametru, se poate -găsi uneori

mai mult de o baniţă de grăunţe dintre cele mai frumoase".220

Când şoarecele domestic „găseşte hrană din abundenţă, el o transportă în gaura

sa, depozitând-o cu aviditate. în locurile unde nu este tulburat - zice Fitzinger - se

găsesc uneori grămezi de nuci şi de alune atingând până la 30 cm. înălţime,

acoperite cu bucăţi de hârtie sau stofă. N-ai crede, văzându-le. că sunt opera unui

şoricel".221

Şoarecele sălbatic „scobeşte coridoare care duc la o cămară aflată în adâncime.

Acolo, în timpul verii, animalul îşi adună provizii de grăunţe şi ierburi, cu care se

va hrăni pe vreme friguroasă sau ploioasă. 222

216Idem. vol. II, p. 59.

217Idem. pp. 65-66.

218Idem. p. 70.

219Idem. p. 79.

220Idem. p. 99.

221Idem. p. 114.

222Idem. p. 119.

72

Hamsterul îsi sapă, lângă culcuş, cămări de provizii pe care le umple cu grâu. 223

Şoarecii de câmp obişnuiţi (Arvicola arvalis) .,îşi adună provizii pentru iarnă...

şi. în timpul marilor geruri, ei trăiesc în culcuşul lor. consumând materiile

depozitate acolo de mai înainte".224

Dar şoarecii de câmp economi (Arvicola econonnis) sunt cu adevărat maeştri în

această privinţă. Ei scobesc conducte subterane care ajung până la cuibul aliat în

adâncime... ce comunică cu una sau mai multe cămări de provizii, foarte

spaţioase... pe care le umplu cu rădăcini de tot telul. Este greu de înţeles - zice

Pallas - cum de nişte animale atât de mici pot să dezgroape şi să îngrămădească o

atât de mare cantitate de rădăcini. Adesea se găsesc de la 8 până la 10 livre într-o

singură cămară, iar uneori un singur cuib are trei sau patru cămări astfel umplute.

Aceşti rozători merg adesea foarte departe în căutarea proviziilor; ei sapă mici

şanţuri în brazde, smulg rădăcinile, le curăţesc pe loc. cu multă grijă, le taie în

bucăţele... şi le transportă la locuinţele lor". Acest animal este foarte util omului în

Siberia orientală, unde ..indigenii nu cultivă pământul... De aceea, toamna, când

cămările de provizii sunt pline, aceştia le dezgroapă, aleg dintre rădăcinile adunate

acolo pe acelea care sunt comestibile şi se hrănesc cu ele în tot timpul iernii''. 225

Lagomys, tot un rozător, „îşi adună mari provizii de fân, pe care le acoperă cu

frunze, spre a le feri de ploaie... Căpiţele de fân pe care le adună astfel ating o

înălţime de la 25 la 30 cm. şi un diametru de la 33 la 66 cm.... Când soseşte iarna,

el scobeşte coridoare sub zăpadă, de la culcuşul său până la provizii— în iernile

grele, mongolii îşi hrănesc caii şi oile cu aceste provizii".226

În rezumat:

1. Aproprierea este rezultatul unui instinct.

2. Proprietatea, la animale ca şi la om. cuprinde:

a. locuinţa, care adăposteşte familia;

b.terenul, de pe care aceasta îşi procură alimentele organice;

223Idem. p. 121.

224Idem. loc cit.

225Idem. p. 146.

226Idem. pp. 243-245.

73

c. rezervele alimentare, înmagazinate în vederea viitorului.

3. Proprietatea este în general familială. 227

Din ce am spus până aici, rezultă că familia, la animale ca şi la om, este

întemeiată pe patru instincte.

1. Iubirea conjugală;

2. Iubirea părintească;

3. Instinctele de dominaţie şi subordonare;

4.Instinctele de proprietate.

INSTINCTELE DE TRIB LA OAMENI

Când copiii unei familii ajung la maturitate sexuală, fiecare dintre ei se uneşte cu

o persoană de vârsta sa, dar de sex diferit. De-aici rezultă atâtea familii noi care,

foarte adesea, nu se împrăştie, ci rămân împreună, iar totalitatea membrilor lor -

bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii - constituie ceea ce se cheamă un

trib.

Sălaşurile ţiganilor ne oferă exemple tipice de triburi omeneşti [III]. În general,

aceste triburi sunt nişte societăţi formate din mai multe familii, care se trag însă

dintr-o viţă comună.

Or, într-un trib, se constată instincte - analoage cu acelea ale familiei - destinate

să-i menţină la un loc pe indivizii care-l compun.

227 La animale, proprietatea cuibului sau culcuşului, dar mai ales cea a terenului de

vânătoare, sunt familiale: singură proprietatea rezervelor alimentare poate fi, în

unele cazuri, individuală.

La om, cele trei feluri de proprietăţi (locuinţa, domeniul şi proviziile) sunt

familiale, dar pot fi şi individuale.

74

Astfel, între membrii aceluiaşi trib există un sentiment de afecţiune instinctivă,

analog cu iubirea frăţească, dar mult mai puţin intens decât aceasta, sentiment pe

care-1 vom numi simpatie sau iubire tribală.

În plus, în trib - ca şi în familie - se constată iustinele de dominaţie şi de

subordonare. Fiecare sălaş de ţigani are un cap sau vătaf, care este individul cel

mai robust şi mai inteligent şi căruia i se supun toţi ceilalţi membri ai grupului.

Capul tribului - ca şi tatăl familiei - are un dublu rol:

a) el organizează şi conduce apărarea contra inamicilor din afară;

b) el veghează la menţinerea ordinii în interiorul tribului.

Or, ca şi în familie, şeful tribului are faţă de subordonaţii săi un fel de afecţiune

asemănătoare iubirii părinteşti. Supuşii, la rândul lor, resimt un sentiment de

gratitudine, mai mult sau mai puţin viu, faţă de şeful binefăcător, căruia ei îi

datorează siguranţa de care au trebuinţă pentru a trăi şi a se reproduce.

Remarcaţi că în trib nu există, precum în familie, un instinct de proprietate,

locuinţele, terenurile, vitele, proviziile alimentare, veşmintele etc. aparţinând

diferitelor familii care constituie tribul.

În rezumat, tribul, la oameni, este o societate formată din mai multe familii şi ai

cărei membri sunt uniţi între dânşii prin două principale sentimente instinctive:

1. Iubirea tribală;

Instinctele de dominaţie şi subordonare.

75

INSTINCTELE DE TRIB LA ANIMALE

Un mare număr de animale formează - ca şi oamenii -triburi sau turme, a căror

organizare se întemeiază pe iubirea tribală şi mai ales pe instinctele de dominaţie şi

subordonare228

.

Pentru a pune în evidenţă aceste instincte, voi reiata câteva exemple de triburi

de păsări şi de mamifere.

Iubirea tribală la animale

a) Iubirea tribală este foarte dezvoltată la unele păsări.

Când unul dintre indivizii unui stol de papagali este rănit sau omorât, ceilalţi nu-

1 părăsesc, ci se adună în jurul lui. scoţând .strigăte sfâşietoare şi lăsându-se ci

înşişi să cadă sub loviturile repetate ale vânătorilor, care pot astfel să distrugă

întregul stol. în asemenea condiţii, Audubon a putut să doboare ..în câteva ceasuri,

mai multe sute de papagali''.229

Peruşele (Conurus) se comportă în acelaşi fel. „Când trage cineva asupra unui

stol de astfel de păsări şi omoară pe una dintre ele.

228 Adesea, indivizi de aceeaşi specie (sau chiar de specii diferite) se găsesc

aglomeraţi laolaltă, sub influenta unor circumstanţe diverse, cum ar fi:

a) naşterea în acelaşi loc (bancuri de stridii sau de scoici, pachete de omizi etc);

b) căutarea alimentelor si a condiţiilor de mediu mai favorabile (peşti, păsări şi

mamifere migratoare);

c) trebuinţele de reproducere (păsări de mare, de diferite specii, reunindu-se, în

număr neînchipuit de mare. în insule pustii, pentru a face ouă, a le cloci şi a-şi

creşte puii). (V. Espinas, op. cit., p. 478.)

Dar asemenea aglomerări de indivizi sau de familii nu constituie triburi propriu-

zise. căci le lipsesc instinctele care caracterizează şi structurează tribul, adică

iubirea tribală şi instinctele de dominaţie şi de subordonare.

229Brehm. op. cit., vol. III. p. 12.

76

toate celelalte vin şi înconjoară victima, ţipând în mod jalnic şi sforţându-se să-i

dea ajutor... Dacă vânătorul trage din nou, comportamentul lor tot nu se schimbă:

dimpotrivă, devotamentul pare să crească; ele se apropie din ce în ce mai mult de

indivizii care au fost omorâţi" (Wilson). 230

O simpatie asemănătoare se observă şi la Irrisor erythrorhynchus. „Un vânător

îndemânatic poate omorî un stol întreg. îndată ce unul dintre dânşii a căzut, toţi

ceilalţi se adună în jurul nenorocitului lor soţ... Şi, cu toate că rândurile lor se

răresc, ei nu caută să fugă, lăsându-se să moară până la cel din urmă. 231

„Membrii unuia şi aceluiaşi stol de hydrochelidoni se iubesc mult unii pe alţii; ei

stau întotdeauna împreună... Când o împuşcătură a făcut să cadă la pământ un

hydrochelidon, tovarăşii săi se adună împrejurul lui plini de compasiune, încercînd

parcă să-1 ajute."232

La bot-rosu (Pyrrhula vulgaris), „iubirea semenilor săi îi domină toată fiinţa.

Când unul dintr-înşii este omorât, ceilalţi prind să se lamenteze şi nu se pot hotărî

să părăsească locul unde zace camaradul lor. 233

Corbii de munte sunt de asemenea foarte sociabili. „În caz de pericol, îşi dau cu

toţii ajutor şi demonstrează adesea un mare curaj. Astfel - zice Brehm - i-am văzut

pe unii înconjurându-şi camarazii răniţi şi căutând să le vină în ajutor. 234

b) Iubirea tribală este încă si mai dezvoltată la unele mamifere.

Astfel, morsele se ajută unele pe altele. „Dacă una este atacată, celelalte aleargă

s-o apere sau s-o scape".235

Indivizii răniţi sunt luaţi de camarazii lor".236

Nevăstuicile (Mustela vulgaris) şi herminele (Mustela herminea), care trăiesc în

grupuri, se aruncă toate asupra omului care a rănit-o pe vreuna dintre ele şi caută

să-l muşte de gât. 237

230Idem, p. 54.

251 Idem. vol. IV, p. 24.

232Idem, p. 795.

233Idem. vol. III, p. 92.

234Idem. p. 278.

235Idem. vol. II, p. 811.

236Idem, p. 812.

237Idem. vol. I. pp. 620 şi 626.

77

„Caii mustangi care aparţin unei herghelii nu se amestecă cu cei ai altei

herghelii; ei trăiesc atât de uniţi încât este foarte greu a-1 face pe unul să se

despartă de tovarăşii săi. 238

„Boii camargi au multă simpatie pentru semenii lor: dacă unul dintr-înşii moare

pe câmp, ei îl înconjoară îndată, mugesc jalnic, ba chiar se văd şiroaie de lacrimi

curgând din ochii lor. 239

Dar mai ales la maimuţe iubirea tribală atinge o intensitate maximă. Astfel,

membrii aceluiaşi grup îşi fac servicii reciproce: se descotorosesc unii pe alţii de

paraziţi, îşi scot unii altora ghimpii care le-au pătruns în piele sau mărăcinii care s-

au agăţat de blană, se adună mai mulţi pentru a ridica o piatră sau un trunchi de

arbore şi, mai ales, pentru a-şi apăra semenii. în caz de pericol.

Brehm relatează un frumos exemplu de solidaritate la aceste animale, „într-o zi,

pe când vânam,în pădurile virgine, am văzut tin vultur care atacase un pui de

cercopithec. Pentru a nu fi luat de pasăre, acesta îmbrăţişase strâns un trunchi cu

toate cele patru membre, scoţând strigăte deznădăjduite. Imediat întregul grup îi

sări în ajutor şi, în mai puţin de un minut, vulturul fusese înconjurat de vreo zece

maimuţe mari care se aruncară asupra lui... Apucat din toate părţile, răpitorul îşi

uitase prada şi nu mai căuta decât să iasă teafăr din această încurcătură. Maimuţele

îl apucaseră.zdravăn şi de bună seamă că l-ar fi strâns de gât dacă, după mari

sforţări, el nu ar fi sfârşit prin a scăpa de strânsoarea lor. El zbură degrabă şi

mulţimea de pene risipite în aer rămase să dea mărturie de cât de scump îşi plătise

libertatea."240

Iată un alt exemplu de solidaritate tribală la maimuţe. în timpul unei vânători,

mai mulţi Cynocepbali bamadryas au fost omorâţi, alţii au fost răniţi, iar banda a

fost nevoită să se refugieze în vârful muntelui. „La început trăgeam din fundul văii

- zice Brehm - dar curând după aceea am fost obligaţi să căutăm un adăpost pe

partea opusă celei pe care o ocupau maimuţele. Acestea, înspăimântate şi furioase

din pricina loviturilor noastre, apucau toate pietrele pe care le găseau în drumul lor

şi le rostogoleau în fundul văii... Mai multe

238 Idem, vol. II, p. 315.

239 Idem. p. 666.

240 Idem. vol. I, p. 62.

78

dintre aceste pietre-, mai mari decât capul unui om. trecură pe-alături de noi."241

Instinctele tribale de dominaţie şi de subordonare la animale

a) Acest instinct este relativ puţin dezvoltat la păsări: de aceea,

în cazul acestora, organizarea tribală este imperfectă, rolul de şef

fiind adesea redus la acela al unui fel de santinelă.

Astfel, papagalii trăiesc - în afara perioadei de reproducere - în cârduri

numeroase, păzite de câţiva indivizi mai vârstnici şi mai experimentaţi; aceştia dau

semnalul fugii în caz de pericol. 242

La un mare număr de păsărele ce formează stoluri adeseori nenumărate, „cele

mai prudente veghează la siguranţa comunităţii; celelalte se supun avertismentelor

acestora". 243

Cocorii (Grus cinerea) „pun, de asemenea, santinele pentru siguranţa

cârdului'".244

Bibilicile sălbatice (Numida ptylorhyncha) „trăiesc în tovărăşii formate din 6

până la 8 familii... Un bătrân mascul stă în fruntea lor.245

De asemenea, anumite penelope „formează grupuri considerabile, compuse

uneori din mai multe sute de indivizi... În fruntea fiecărui trib se găseşte, de obicei,

un mascul căruia toţi i se supun". 246

b) Instinctul de dominaţie şi de subordonare este mai bine

dezvoltat la mamifere, de aceea, organizarea tribală este la dânsele

mult mai perfecţionată decât la păsări.

Astfel, pentru a începe de la mamiferele inferioare, anumite cetacee (caşaloţi,

globicefali) parcurg mările în comunităţi numeroase, subdivizate în grupuri, în

fruntea cărora stă câte un mascul viguros

241

Idem. p. 83. 242

Idem. vol. III. p. 7. 243

Idem, p. 71. 244

Idem, vol. IV, p. 675. 245

Idem. p. 456. 246

Idem, p. 490.

79

ce apără femelele si puii de atacurile celorlalte animale marine, bătrânii masculi

obişnuiesc să trăiască solitari".247

Marmotele „pun santinele care veghează asupra siguranţei comunităţii... De

obicei, această însărcinare i se dă unui mascul... La cea mai mică aparentă de

pericol, el scoale o fluierătură şi. astfel înştiinţat, întregul grup dispare sub

pământ".248

Castorii, „când se adună în colonii, sunt păziţi, în timpul nopţii, de santinele care

semnalizează eventualele pericole".249

La iepurii de garenă, „când membrii unui trib sunt ieşiţi afară din culcuşuri, la

păscut, cei mai experimentaţi au ochii şi urechile la pândă. La cel mai mic semn de

pericol, ei dau alarma, lovind pământul cu picioarele dindărăt... Toată banda se

grăbeşte atunci să intre în culcuşuri. Dacă vreun pui imprudent nu ţine seama de

acest prim avertisment, bătrânii rămân pe loc şi bat din nou din picioare...

expunându-se ei înşişi spre salvarea neascultătorilor".250

Tarpanii (cai sălbatici din Asia) „trăiesc în herghelii de mai multe sute de

indivizi. Fiecare herghelie se subclivide în mici familii, în fruntea cărora se găseşte

câte un armăsar... El veghează la siguranţa celorlalţi, dar, în schimb, cere

supunere... Dacă simte vreun pericol, el nechează zgomotos şi tot grupul fuge în

galop - iepele înainte, iar armăsarii la urmă, protejând retragerea... Alteori, când un

carnivor se apropie, armăsarii formează un cerc în jurul iepelor şi al mânji lor".251

La fel stau lucrurile la caii tătăreşti şi la caii cimaroni.252

Renii sălbatici formează - în afara perioadei de reproducere, când perechile

sexuale se izolează - turme de 300 sau 400 de capete. Indivizii bătrâni şi prudenţi

stau în fruntea acestor turme şi se îngrijesc de siguranţa generală. „Când toţi ceilalţi

se odihnesc şi rumegă, conducătorul stă de veghe".253

„Călăuza unei turme de antilope înaintează încet, adulmecând si ascultând fără

încetare; la fiecare pas. ea se asigură că totul este în ordine. Cum antilopele au

precauţia de a înainta în direcţia contrară

247 Idem. vol. II, pp. 830 şi 832.

248 Idem. p. 69.

249 Idem. p. 158.

250 Idem. p. 234.

251 Idem. p. 307.

2:52 Idem. pp. 310 şi 312.

253 Idem. p. 482.

80

vântului, conducătorul sesizează, aproape întotdeauna, pericolul la timp. 254

Acelaşi lucru se întâmplă cu cele mai multe antilopidee. Astfel. Cervicapra

saiga, Gazella dorcas, căprioarele, Dicranocerus, Aegocerus etc. „pe când pasc sau

se odihnesc, au mereu pe una dintre dânsele drept santinelă. 255

„Caprele egagre vieţuiesc în turme mici, de 10 până la 20 de indivizi, în fruntea

cărora se află un ţap experimentat. 256

„Muflonii din Europa alcătuiesc turme mai mult sau mai puţin numeroase. Un

bătrân şi puternic berbec este capul turmei. 257

„Bovideii sălbatici formează turme considerabile. Taurii cei mai puternici şi mai

experimentaţi veghează la siguranţa cirezii. Toţi ceilalţi indivizi, mai puţin

puternici decât dânşii, le recunosc autoritatea."258

Tot aşa se întâmplă şi cu boii mai puţin sălbatici din La Plata şi din Australia,

care formează cirezi imense, numărând până la 12.000 sau chiar 15.000 de capete;

aceste cirezi se subdivid, în mod natural, în grupe de 40 până la 100 de indivizi,

aflaţi sub conducerea unui singur şef. 259

Faţă ce zice De Castella despre o asemenea cireada de boi australieni şi despre

omul - squatter-ul - care o mâna: ..Animalele, ca şi oamenii, recunosc şefi. După

câteva zile de drum, ochiul experimentat al squatter-ului recunoştea cu uşurinţă

vitele mai influente printre celelalte, adică pe acelea care se numesc leaders,

conducători. Când cireada se împrăştia, era de ajuns să se asigure de prezenţa

acestor leaders pentru ca să ştie că era totuşi completă. Dacă unul dintre aceşti

conducători lipsea, cum de obicei era însoţit şi de alţii, squatter-lui îi trebuiau trei

sau patru zile ca să-i caute pe fugari. 260

„Astfel, fiecare animal recunoaşte, mai degrabă decât cireada, pe şeful acesteia.

Acest şef asigură unitatea grupului. Reunirea mai

254 Idem. p. 194.

255Idem. p. 530.

256 Idem. p. 593.

257Idem. p. 613.

258 Idem. p. 629.

259 Darwin (apud Espinas, op. cit., p. 497).

260 Apud Espinas. loc cit.

81

multor şefi constituie un fel de guvern al imensei turme: dar între aceşti şeii nu

există vreun acord organizat."261

Elefanţii vieţuiesc in turme de la 10 până la peste 100 de indivizi. Elefantul cel

mai prudent este şeful turmei... El are responsabilitatea de a conduce turma şi de a

veghea la siguranţa generală... El se află continuu în exerciţiul funcţiunii sale, iar

subordonaţii i se supun fără rezerve. 262

Pecaris suni foarte sociabili si ..parcurg pădurile în turme numeroase, sub

conducerea masculului celui mai puternic".263

La maimuţe, „masculul cel mai puternic devine şeful unui grup; dar în această

poziţie el nu este ales de către ceilalţi indivizi componenţi ai grupului, ci el trebuie

să o dobândească prin luptă cu alţi masculi rivali. Dinţii cei mai lungi şi braţele

cele mai vânjoase decid până la urmă izbânda... Domnia este deci a celui mai

puternic... Dar trebuie să recunoaştem că maimuţele cele mai puternice sunt. în ge-

neral, cele mai mature şi mai experimentate... Conducătorul cere o supunere

absolută şi o obţine în toate circumstanţele... El veghează, fidel, la siguranţa

comună; de aceea, dintre toţi, el este cel mai circumspect: ochii săi se plimbă

continuu într-o parte şi într-alta; neîncrederea sa se întinde asupra tuturor lucrurilor

şi el ajunge, mai întotdeauna, să descopere la timp pericolul ce ameninţă grupul . 264

Pentru a-şi îndruma trupa, şeful scoate diverse strigăte, printre care există unul

care exprimă încrederea şi un altul care exprimă teroarea, „îndată ce acest din urmă

strigăt se face auzit, tot grupul o ia la fugă. Şeful stă în fruntea supuşilor săi,

indicându-le drumul."265

„Grupurile de cimpanzei sunt conduse de masculul cel mai puternic, a cărui

vigilenţa nu este egalată decât de forţa sa... În caz de pericol, şeful scoate un strigăt

şi subordonaţii se urcă neîntârziat în vârfurile arborilor... Când vânătorul omoară pe

vreunul dintre membrii grupului, toţi ceilalţi masculi se reped asupra lui şi vai de

dânsul dacă ei sunt numeroşi!266

261 Espinas, loc cit.

262 Brehm, op. cit., vol. II. p. 712.

263 Idem. p. 753

264Idem. vol. I, p. 9.

265Idem. p. 10.

266Idem. p. 28.

82

„Cercopithecii se reunesc cel mai adesea în grupuri mari si numai rareori în

familii... Un ademenea grup este un Stat în puterea cuvântului, în care cel mai

puternic este stăpân, unic şi suveran; ceilalţi recunosc autoritatea acestuia, care-şi

poate impune voinţa cu dinţii şi cu braţele... 267

Aceşti îndrăzneţi jefuitori năpădesc

câmpurile acoperite de cereale sub conducerea unui vârstnic mascul, şiret şi toarte

experimentat... Banda înaintează iniţial cu prudenţă. Bătrânul şef merge în frunte;

restul trupei îl urmează, mai iute sau mai încet, în funcţie de sunetele specifice

scoase de acesta... Din când în când, conducătorul, prevăzător, se suie în vârful

unui arbore înalt şi examinează de acolo împrejurimile. Dacă rezultatul examenului

este satisfăcător, el îşi înştiinţează supuşii prin sunete guturale; în caz de pericol, îi

avertizează printr-un strigăt special. 268

Un grup numeros de Cynocephali hamadrias, hăituiţi de Brehm, traversase o

vale, căutându-şi refugiu pe înălţimile din partea opusă. „Nu mai rămăseseră în

fundul văii decât câţiva întârziaţi, printre care şi un pui de vreo şase luni. El scoase

strigăte de spaimă de cum zări câinii şi se refugie repede pe o stâncă, unde câinii îl

ţinură prizonier. Noi ne amăgeam - povesteşte Brehm - că am pus mâna pe această

maimuţă. Dar lucrurile nu stăteau aşa. Mândru, plin de demnitate, un mascul

viguros apăru de cealaltă parte a văii; el înainta către câini fără să se grăbească şi

fară să ne dea prea multă atenţie; le aruncă priviri care au fost de ajuns ca să-i

pună la respect, apoi se sui încet pe blocul de stâncă, mângâie mica maimuţă şi se

întoarse cu dânsa, trecând calm pe dinaintea câinilor, care erau atât de încremeniţi

încât îl lăsară să plece nestingherit, cu tot cu protejatul său. Această eroică acţiune

a şefului de grup ne umplu de admiraţie. 269

Cu instinctele tribale de dominaţie si subordonare stau în legătură - la animale ca

şi la om - două sentimente dintre cele mai importante:

1. un sentiment de simpatie- analog cu iubirea părintească - pe care şeful tribului îl

poartă supuşilor săi:

267

Idem. p. 59. 268

Idem. loc cit. 269

Idem. p. 83.

83

2. un sentiment de recunoştinţă - analog cu iubirea filială - pe care membrii

tribului îl arată şefului binefăcător. 270

Ar fi de prisos să relatăm atât de numeroasele şi de bine cunoscutele fapte

privitoare la acest subiect, ca, de exemplu, recunoştinţa infinită pe care câinele

domestic o arată stăpânului său. 271

Aşa se întâmplă cu cele mai multe dintre animale. ..Leul ţine minte, în mod

precis, binefacerile care i s-au făcut", zice Brehm. 272

Maimuţele sunt

recunoscătoare faţă de persoanele care le fac un bine zice în altă parte acelaşi autor.

273

Domesticirea. Instinctele tribale de dominaţie şi subordonare constituie şi baza

domesticirii animalelor. Observaţia arată că la animalele captive există ..aceleaşi

legi de dominaţie ca şi într-o colonie liberă'". Astfel, într-o menajerie în care se

găsesc mai multe maimuţe, ,,o oarecare camaraderie nu întârzie a se stabili între

acestea, iar cea mai puternică le solicită îndată celor mai slabe aceeaşi supunere pe

care ar obţine-o de la ele în cadrul unui gaip de formaţie naturală... Cimpanzeul le

consideră pe celelalte animale - şi chiar maimuţe - ca fiindu-i inferioare. La om el

se raportează însă cu totul diferit; acestuia îi arată tot atâta consideraţie pe cât

dispreţ are pentru celelalte animale".274

Se ştie, de altfel, că turmele de oi, ca şi cirezile de vite, se supun câinelui, căruia

îi recunosc superioritatea, lăsându-se în mod firesc conduse de acesta.

Or, omul a profitat de această tendinţă instinctivă a animalelor de a se supune

celui mai puternic şi s-a substituit şefului turmei. El a început prin capturarea

animalelor, mai ales a celor mai tinere: pe

270Acest sentiment de gratitudine se observă şi în afara familiei sau tribului,

animalele purtându-1 oricărei fiinţe ce le-a făcut vreun bine, dar mai ales omului ce

le hrăneşte şi le îngrijeşte. 271

Brehm citează, între alte exemple, pe acela al unui câine ce si-a scăpat stăpânul

de la înec (vol. I, p. 452) sau pe acela al unui alt câine. care. separat de stăpânul

său, soldat al lui Napoleon I, la trecerea Berezinei. a traversat apoi singur mai mult

de jumătate din Europa, purtat de un instinct prodigios, pentru a ajunge să-l

găsească în Italia (idem. p. 460). 272

Op.cit.,vol. I. p. 207. 273

Idem. p. 6. 274

Espinas. op. cit., p. 510.

84

urmă a recurs la constrângere pentru a-şi impune propria voinţă. El s-a folosit apoi

şi de un aii sentiment instinctiv - cel al recunoştinţei - pe care animalele îl resimt

faţă de fiinţa care le procură de mâncare, ceea ce a înlesnit considerabil

domesticirea. 275

Instinctul de proprietate tribală la animale

La animale, ca şi la om. nu se poate pune problema proprietăţii tribale- adică a

locuinţelor, terenurilor sau proviziilor care să fie comune unui trib întreg. De aceea,

nici nu se întâlneşte nicăieri vreo urmă a unui instinct corespunzător unei asemenea

proprietăţi.

Comunismul nu există în natură[IV].

Iată cum stau lucrurile într-adevăr:

a.) Locuinţele. Se observă la unele păsări şi mamifere locuinţe familiale

apropiate; dar comunitatea culcuşurilor nu este decât aparentă, căci niciodată nu se

vede un trib întreg folosindu-se de acelaşi cuib sau de aceeaşi vizuină.

Astfel, de exemplu, cuiburile păsării Ploceus se găsesc. în număr mai mic sau mai

mare, „strânse la un loc, dar separate unele de al-

275Domesticirea nu este totuşi o operă exclusiv omenească. Ea se observă şi la

vieţuitoarele ele pe treptele inferioare ale scării zoologice, cum ar fi insectele.

Astfel, unele furnici domesticesc purici de frunze - pentru a utiliza lichidul dulce

pe care aceştia îl secretă - introducându-i în furnicarele lor, uncie îi fac să trăiască

pe rădăcini de graminee. .Şi cum aceşti purici, vivipari în timpul verii, sunt ovipari

toamna, ouăle lor, depuse în furnicar, sunt înconjurate de aceleaşi îngrijiri ca şi cele

de furnică (Huber, apud Espinas. op. cit., p. 192).

Există şi furnici, impropriu numite „sclavagiste,,, care îşi asociază alte furnici,

de rase şi specii diferite, obligându-le să muncească pentru trebuinţele comune.

Specia cuceritoare introduce în cuibul său ouăle speciei cucerite, îngrijindu-le până

la ecloziune. Indivizii care se nasc din ele iau parte la lucrările furnicarului si se

ocupă cu creşterea larvelor, pe când furnicile-stâpâne se îndeletnicesc cu vâ-

nătoarea (Espinas, op. cit., p. 378).

85

tele, dând arborelui pe care sunt atârnate aspectul unui stup de albine".276

O mică pasăre, Alecto de Dinemelli. îşi face un cuib colosal în raport cu

dimensiunile ei reduse (cuibul având un diametru de 1 până la 2 metri). Or, de

regulă, se găsesc de la 3 până la 18 astfel de cuiburi într-unul şi acelaşi arbore. 277

Acelaşi lucru se poate spune şi despre mamifere, la care - ca şi la păsări -

comunitatea locuinţelor nu este decât aparentă.

Şoarecii de câmp (Arvicola arvalis) trăiesc ..în colonii compuse adesea din

bande numeroase; culcuşurile lor sunt aşezate unele lângă altele''.278

Cynomys socialis (rozător) are ..locuinţe pe care vânătorii le numesc sate... Nu-

şi poate face cineva o idee de vasta întindere a locuinţelor acestor paşnice animale

decât mergând zile întregi printre moviliţele care constituie, fiecare, locuinţa a doi

sau mai mulţi indivizi" (Balduin Moellhausen).279

De asemenea, colibele ondratelor sunt adesea ..grupate unele lângă altele,

formând adevărate sate".280

Totuşi, deşi au locuinţe separate, unele păsări şi mamifere execută lucrări utile

întregii obşti. La pasărea impropriu numită Republicanus socialis, .,fiecare pereche

îşi construieşte cuibul său particular". Dar un număr oarecare de asemenea cuiburi

sunt reunite sub un fel de acoperiş comun, realizat din fân. „atât de strâns şi de

bine ţesut încât este impenetrabil apei de ploaie... Acest acoperiş depăşeşte

cuiburile atârnate dedesubt... El prezintă pe partea sa interioară o mulţime de găuri

rotunde", conducând fiecare la o lojă sau la un coridor din care se deschid 2 sau 3

compartimente. Unul dintre aceste cuiburi -examinat de Le Vaillant —conţinea 320

de celule locuite".281

Castorii, deşi separaţi în familii (care ocupă fiecare câte o colilia), aleg, taie,

transportă şi asamblează ramuri de arbori, construind diguri în folosul întregii

comunităţi.

276 Brehm, op. cit., vol. III. p. 184.

277Idem, p. 189.

278Idem. vol. II, p. 144.

279Idem, p. 73

280Idem, p. 128.

281Idem. pp. 180 şi 182.

86

b) Terenurile. Este adevărat că un mare număr de păsări şi de mamifere trăiesc

în grupuri mari o bună parte clin an şi nu se separă în perechi decât în perioada

rutului şi atât timp cât durează creşterea progeniturii lor; după care ei se adună din

nou în grupuri mari. mai ales dacă urmează să migreze.

Dar în afara perioadei de reproducere şi a celei de creştere a puilor, nu există,

propriu-zis. o apropriere teritorială, căci nu se poate chema proprietate a grupului

terenul de pe care îşi procură alimente organice, teren pe care acesta îl ocupă

momentan, pe care-1 părăseşte îndată ce hrana s-a epuizat şi ale cărui hotare nici

nu se gândeşte să le păstreze intacte282

. în timp ce caracteristice proprietăţii sunt

perpetuitatea şi exclusivitatea.

La aceste animale, proprietatea teritorială nu este decât familială.

c) Proviziile. Cât despre proviziile alimentare, ele sunt individuale şi familiale,

iar niciodată tribale.

INSTINCTELE DE NAŢIE

La animale, tribul este cea mai înaltă expresie a societăţii.

La oameni, mai multe triburi, având o origine comună şi mai ales vorbind

aceeaşi limbă, constituie un popor sau o naţie283

[V]

Organizarea naţiei - ca şi aceea a tribului - este prezidată de două instincte.

282

În această privinţă, să reamintim că proprietatea teritorială de familie nu se

stabileşte decât acolo unde hrana este în cantitate mediocră şi nu poate satisface

trebuinţele tuturor familiilor unei specii date. Când alimentele sunt toarte

abundente, proprietatea, neavând motive de a exista, nici nu se constituie ca atare. 283

Se cunoaşte originea unei naţii - poporul evreiesc care a derivat dintr-o familie

(lacov), din care au ieşit douăsprezece triburi, prin a căror împreunare s-a format

poporul lui Israel.

87

a) un sentiment de.simpatie, iubirea naţională, care-i leagă între dânşii pe

membrii unei naţii - sentiment analog cu iubirea tribală, de care nu diferă decât

prin intensitatea mai mică. Românul îi iubeşte în mod instinctiv pe români mai

mult decât pe evrei, pe greci, pe unguri sau pe ruşi. Iubirea naţională este cunoscută

sub numele de naţionalism. 284

[VI]

b) Instinctul de dominaţie şi de subordonare, în virtutea căruia unul sau mai

mulţi indivizi- ce constituie guvernul sau Statul - domină peste ceilalţi membri ai

naţiunii, care le sunt subordonaţi.

Or, rolul natural al Statului într-o naţie este identic cu acela al şefului într-un trib

şi cu acela al părintelui într-o familie:

1. el conduce apărarea naţiei în faţa pericolelor exterioare,

2. el menţine ordinea interioară.

Pentru a-şi realiza această din urmă funcţie, el îşi însuşeşte două puteri: puterea

legislativă, care formulează raporturile dintre membrii naţiei285

, adică drepturile şi

datoriile fiecăruia dintr-înşii şi mai ales pe acelea care rezultă din instinctul de

proprietate şi din instinctul de dominaţie; puterea executivă, prin care Statul

veghează la respectarea

284 Iubirea naţională, asociindu-se cu ura faţă de alte naţii, constituie şovinismul.

Internaţionalismul, care are pretenţia de a suprima sentimentul instinctiv de iubire

naţională, apare ca o utopie împotriva naturii. 285

Legislatorul trebuie să caute a fixa raporturile dintre membrii naţiei în

conformitate cu instinctele normale. Rolul său constă în a copia legile naturii.

Totuşi, sarcina sa nu este deloc uşoară, căci ea cere multă prudentă, mult bun-simţ

şi mai ales o profundă cunoaştere a instinctelor sociale.

Vai de naţiunile ai căror legislatori, conduşi de idei arbitrare şi preconcepute, fac

legi în opoziţie cu acelea ale naturii (v., de exemplu, efectele legilor Revoluţiei

franceze şi proiectele legislative ale doctrinelor liberale, socialiste şi anarhiste)!

88

acestor raporturi legale - a acestor drepturi şi datorii - şi intervine când este cazul,

pentru a împiedica producerea conflictelor între membrii naţiei, constrângându-i

pe cei recalcitranţi şi pedepsindu-i pe cei culpabili.

În rezumat, rolul Statului este de a le da membrilor naţiei siguranţa externă şi

internă de care au trebuinţă pentru a trăi şi pentru a se reproduce [VII].

În naţie - ca şi în trib - nu există un instinct de proprietate globală, locuinţele,

terenurile şi proviziile aparţinând familiilor şi indivizilor.

Totuşi, în cadrul naţiei - ca şi în cadrul tribului - există acel sentiment instinctiv

care face ca fiecare dintre membrii săi să ia, în caz de nevoie, apărarea

proprietăţilor conaţionalilor lor.

Acest sentiment - legat, în special, de teritoriul ocupat de o naţie - constituie

ceea ce se numeşte patriotism [VIII], sentiment care-1 împinge pe om să-şi

sacrifice chiar viaţa pentru a apăra domeniul naţional împotriva acelora care ar voi

să se facă stăpâni pe dânsul.

INSTINCTELE DE UMANITATE

Instinctele sociale ale omului nu se opresc însă la naţie. Noi avem pentru orice

om un sentiment de instinctivă afecţiune, de simpatie, asemănător (deşi mai puţin

intens) cu iubirea tribală şi cu iubirea, naţională, sentiment cunoscut sub denumirea

de iubire omenească sau umanitarism [IX].

89

Acest sentiment se manifestă mai ales faţă de copii şi faţă de persoanele în

suferinţa: în acest caz. el ia numele de milă286

Îmi pare superfluu de a insista şi de a aduce exemple, sentimentele de

umanitarism si de milă fiind, desigur, adânc întipărite în sufletele cititorilor mei.

Luciu minunat! Aceste nobile sentimente nu aparţin exclusiv omului!

Animalele au, în mod instinctiv, un sentiment de simpatie pentru fiinţele de aceeaşi

specie şi chiar de specii diferite, mai ales dacă acestea sunt tinere, şi - ceea ce ar

părea să constituie doar apanajul omului civilizat - le este milă de indivizii bolnavi

sau infirmi.

Un pădurar din Pomerania - povesteşte Wiese - avea o bufniţă Bubo maximus)

captivă, pe care a legat-o de picior de un arbore. O altă bufniţă, liberă, veni la

dânsa. „În fiecare noapte, ea îi aduse ele mâncare şi astfel. în patru săptămâni, îi

procură în total trei iepuri, un şoarece amfibiu, o cantitate enormă de şobolani şi de

şoricei, o coţofană, doi sturzi, o pupăză, două potârnichi, un nagâţ, două găinuşe de

apă şi o gâscă sălbatică!287

Prihoiul familiar (Rubecula familiaris) este foarte milos. „Puii orfani, incapabili

încă de a se hrăni ei înşişi, găsesc într-însul un adevărat tată, iar semenii săi bolnavi

au în el un ajutor milostiv... Un mascul fusese capturat împreună cu puii săi... El îi

hrăni şi-i îngriji întru totul. Opt zile mai târziu, fu introdus în aceeaşi colivie un cuib

cu pui de prihor. Când foamea îi făcu să ţipe, bătrânul mascul se grăbi spre ei. îi

privi vreme îndelungată, apoi alergă la cutia cu provizii şi luă larve de furnici pe

care le aduse puilor. El îi crescu, într-un cuvânt, cu tot atâta duioşie ca şi pe propriii

săi pui. 288

Se poate spune acelaşi lucru şi despre mamifere. La maimuţele aflate în captivitate,

„când o mamă moare, un individ oarecare din

286 Un sentiment instinctiv, oarecum analog cu umanitarismul, ne face să iubim şi

animalele, arătând milă faţă ele suferinţele lor. 287

Brehm, op. cit., vol. III. p. 506. 288

Idem. p. 648.

90

grup, mascul ori femelă, îl adoptă pe orfan şi îi arată aproape tot atâta iubire ca şi

propriei sale progenituri". 289

Un pui de maimuţă, care-şi pierduse mama, fu aşezat alături de o maimuţă

adultă numită Koko. „Îndată ce aceasta zări micul animal -zice Brehm. - îi şi întinse

braţele. Puiul, lăsat liber, alergă imediat la Koko care aproape îl copleşi cu dovezi

de afecţiune, scoase sunete de satisfacţie şi se puse imediat pe treabă, curăţindu-i

părul prea neglijat până atunci... Koko făcea totul ca şi cum ar fi fost mama micu-

lui orfan, iar acesta, la rândul său. arăta mult ataşament faţă de binefăcătorul său şi i

se supunea fără rezerve. Din nenorocire, mica maimuţă muri după câteva

săptămâni... Koko era nebun de durere... El luă în braţe trupul protejatului său,

mîngâindu-1 şi sârutându-1... Părea a se sforţa, fără încetare, să readucă la viaţă

fiinţa pe care o pierduse... Durerea sa îl înnobilase; ne-a mişcat adânc pe toţi. Am

pus să fie luată mica maimuţă, deoarece fuseseră de ajuns câteva ceasuri ca

semnele descompunerii corpului să se facă simţite: cadavrul a fost aruncat peste un

zid înalt. Koko, care ne observase cu atenţie, începu să se zbată nebuneşte. îşi rupse

în scurtă vreme legăturile, sări peste zid, căută cadavrul şi îl readuse pe braţe.

Oamenii mei îl legară din nou şi îi luară puiul pentru a doua oară: el rupse din nou

legăturile, căutându-şi prietenul al cărui cadavru ne-am văzut obligaţi să-1

îngropăm. 290

Acest sentiment de afecţiune poate să se dezvolte şi între animale de rase sau

specii diferite.

Multe persoane au fost martore ale prieteniei care i-a legat mult timp pe un câine

tânăr şi pe leul menajeriei Museum-ului... Acest leu îl trata pe câine cu cele mai

duioase dezmierdări, la care acesta răspundea fără teamă şi fără suspiciune... Doar

în timpul meselor această intimitate era suspendată. Atunci fiecare se dădea

deoparte pentru a-şi primi porţia şi nici unul nu ar fi îndrăznit să atenteze la

proprietatea celuilalt, ba nici măcar să o poftească din ochi. Până la urmă câinele

muri: leul, rămas fără prietenul său. îl chema neîncetat cu răgete sfâşietoare. În cele

din urmă, el căzu într-o adâncă tristeţe: totul îl dezgusta, iar forţele şi vocea îi

slăbiră... 291

289 Idem. vol. 1. p. 11.

290Idem. pp. 63-64.

291Idem. p. 210.

91

Dar mai ales la maimuţe se constată adeseori asemenea sentimente de afecţiune.

Un mic cercopithec devenise prieten cu un cynocephal femelă: „el se lăsa mângâiat

şi îngrijit ca un copil de către această mare maimuţă în braţele căreia ajunsese să

doarmă în fiecare noapte... Numai când cercopitheeul tindea să-şi rezerve ceva

numai pentru sine. pacea era tulburată. Marele cynocepha! se repezea furios asupra

lui, îi deschidea gura şi îi apuca cu degetele hrana dintre fălci; mânca totul şi-1 mai

şi bătea încă pe sărmanul pui. nenorocit şi fără apărare".292

Brehm - de la care împrumutăm toate aceste fapte - mai citează şi cazul unui

cynocephal babuin care îl răpise pe unul dintre cei patru pui ai unei căţele.

„Aceasta, furioasă, se repezi asupra maimuţei care trebui să-şi adune toate forţele

pentru a rezişti acestor atacuri... Ea reuşi să ajungă acasă ţinând în braţe căţelul pe

care-1 mângâia şi-1 îngrijea în toate felurile... Dar via prietenie pe care o arăta

micului câine n-o împiedica să mănânce şi ce-i era destinat acestuia. în vreme ce-1

respingea cu mâna pe bietul flămând".293

„Când o maimuţă adoptă puiul unui alt animal, comportarea sa este o adevărată

enigmă. Astfel, în timp ce pe de-o parte îi dă îngrijiri, îl strânge la piept, îl curăţă

şi-1 supraveghează mereu, pe de altă parte nu-i dă nimic să mănânce, ba chiar îi ia

fără nici un scrupul hrana cuvenită acestuia, îndepărtându-1 de blidul cu alimente.

Cynocephalii şi cercopithecii care adoptau căţei sau pisoi mi-au vădit toate aceste

lucruri" - zice Brehm. 294

Prin urmare, un sentiment de vie simpatie poate să unească animalele între ele

atâta timp cât nu vine să le învrăjbească un instinct mai puternic, cum este,

bunăoară, acela de nutriţie.

Iată, ca să încheiem, câteva exemple de animale - păsări si mamifere - dând

îngrijiri infirmilor şl bolnavilor.

„Doi prihori, închişi în aceeaşi colivie, se hărţuiau în permanenţă: într-o zi, unul

dintre dânşii şi-a rupt un picior. Luptele încetară imediat. Tovarăşul său uitase,

deodată, toată mânia; el se apropie de rănit, îi dădu să mănînce şi-l îngriji cu

duioşie. Piciorul se vindecă... dar pacea nu mai fu niciodată tulburată între dânşii.

295

292 Idem, p. 66.

293 Idem. p. 86.

294 Idem, p. 11.

295 Idem, vol. III, p. 648.

92

Câteva maimuţe (Jacchus vulgaris) aduse din America la St. Petersburg aveau uneori

convulsii nervoase. Or, „când una dintre ele cădea astfel bolnavă, celelalte se

strângeau în jurul ei şi era cu adevărat mişcător să le vezi cum îi dădeau îngrijiri. 296

În rezumat, oamenii formează societăţi naturale (familii, triburi, naţii), iar

animalele se grupează şi ele în societăţi analoage cu acelea ale oamenilor (familii,

triburi, turme, stoluri etc).

Un sentiment puternic de iubire (conjugală, părintească, filială, frăţească, tribală,

naţională) guvernează constituirea şi menţinerea acestor societăţi, pe când

organizarea lor se face în virtutea instinctelor de dominaţie şi de subordonare.

Or, aceste instincte se dezvoltă şi ele în sentimente de iubire, căci şefii de

familie, de triburi, de naţii au un fel de simpatie pentru supuşii lor, iar aceştia, pe de

altă parte, resimt recunoştinţă pentru şefii lor binefăcători - simpatie şi recunoştinţă

care, în ultimă analiză, nu sunt decât variante ale iubirii.

Concluzia generală care se desprinde din studiul instinctelor sociale este că

legea supremă care conduce societăţile, la oameni şi la animale, este IUBIREA .

[X]

296

Idem, vol. I, p. 128.

93

Lecţia II

CONFLICTELE SOCIA.LE

În lecţia precedentă, studiind instinctele sociale, am ajuns la concluzia că iubirea

este legea supremă care domină atât societăţile umane, cât şi pe cele animale.

Vom aminti cititorului că instinctele sociale - care sunt aceleaşi la animale şi la

oameni - sunt opera cauzei primare a finalismului vieţii.1 [XI]

Observaţia ne arată însă că atât între oameni cât şi între animale se produc

numeroase conflicte care par a fi o sfidare a acestei capodopere de finalitate divină

- cu alte cuvinte, o încălcare a legii naturale a iubirii.

În ce constau conflictele sociale? Oare sunt cauzele acestor anomalii? Iată două

întrebări importante, la care vom încerca să răspundem în lecţia de faţă.

Dar, mai întâi, să eliminăm o serie de conflicte care ies din cadrul subiectului

nostru, nefiind propriu-zis sociale, căci nu au loc între membrii uneia şi aceleiaşi

societăţi umane sau animale, ci între oameni şi animale sau între animale ele specii

diferite. Omul, prin chiar constituţia sa, este obligat să întrebuinţeze, ca alimente,

anumite ţesuturi (muşchi, grăsimi) care intră în alcătuirea corpurilor altor animale

(bou, oaie, pasăre, peşte etc). în aceste ţesuturi el găseşte substanţele albuminoide şi

grase care-i sunt necesare, substanţe pe care ţesuturile plantelor nu i le pot oferi în

proporţii optime. De aici rezultă, în mod fatal, conflicte

1 N.C. Paulescu, Noţiunile de „suflet" şi „Dumnezeu" în fiziologie, Bucureşti, 1905.

p. 81.

94

grave între omul care-şi caută hrana si animalul care-şi apără viaţa.

Se întâmplă însă uneori că şi omul, la rândul său, este devorai de animale mai

puternice decât dânsul (leu, tigru, lup etc); ba chiar, foarte adeseori el devine prada

unor fiinţe inferioare (insecte, viermi, microbi, ciuperci) cunoscute sub numele

generic de paraziţi.

Asemenea conflicte se produc nu numai între oameni şi animale, ci şi între

animale ele specii diferite. Astfel, este ştiut că multe animale se hrănesc exclusiv

cu carnea altora şi că nu există animal care să nu fie ameninţat de atacul paraziţilor.

Toate aceste conflicte - care rezultă din constituţia omului şi a animalelor, şi nu

sunt decât efectele trebuinţelor lor instinctive - ne apar inevitabile şi pot fi conside-

rate ca voite de însuşi Autorul naturii.2

Conflictele sociale îşi au deci originea în anumite trebuinţe instinctive, care pot

fi grupate în două categorii:

a) trebuinţele individuale de nutriţie, de relaţie şi de reproducere;

b) trebuinţele sociale de dominaţie şi de proprietate.

Să le luăm pe fiecare în parte şi să cercetăm în ce condiţii produc ele conflicte

în societăţile naturale, umane sau animale.

2

Singure plantele verzi îşi pot fabrica - pornind de la substanţele brute - alimentele

organice, albuminoide, hidrocarbonate şi grase, de care au trebuinţă. Toate celelalte

vieţuitoare îşi iau aceste alimente din ţesuturile altor fiinţe vii (plante verzi,

ciuperci, animale), (v. N.C. Paulescu. op. cit., p. 15).

95

CONFLICTELE REZULTATE DIN TREBUINŢELE

INSTINCTIV INDIVIDUALE

a) Trebuinţele de nutriţie dau rareori naştere la conflicte în societăţile omeneşti,

anume doar în cazul când alimentele disponibile nu sunt îndestulătoare pentru toţi

membrii societăţii.

Foamea sau setea pot să anihileze iubirea dintre fraţi şi să-i prefacă în rivali; şi,

dacă asemenea conflicte se ivesc chiar în sânul familiei; ele se produc totuşi cu

mult mai uşor între membrii unui trib sau ai unei naţii, între care sentimentele de

simpatie sunt relativ mai slabe.

Individul cel mai puternic - cel mai bine constituit fizic -iese învingător clin

această luptă, prin faptul că-şi apropriază cu forţa hrana disponibilă, în dauna

semenilor săi.

Dar asemenea conflicte se întâlnesc şi în societăţile animale.3 Doi câini flămânzi,

fie chiar şi fraţi, dacă li se aruncă un os, se bat pe el; iar osul rămâne al celui mai

tare.

b)Trebuinţele instinctive de relaţie nu produc conflicte în societăţile omeneşti decât

în mod accidental, anume în cazul când viaţa indivizilor este în mare pericol. În

incendii, în naufragii etc, bărbaţii mai puternici se salvează doar pe ei înşişi -

adeseori în urma unor scene nedemne, - trecând peste cei mai slabi decât dânşii,

peste femei şi peste copii.

3Acest fapt a fost întrezărit de Darwin, care l-a numit „lupta pentru existenţă". Dar,

neînţelegându-i semnificaţia, adică neprivindu-1 ca pe un accident, ce se întâmplă

în mod excepţional şi numai atunci când hrana este insuficientă, acest autor l-a

considerat ca expresie a unei legi generale şi permanente a naturii şi ca pe unul

dintre cei trei factori esenţiali ai pretinsei evoluţii şi transformări a speciilor.

96

Acest fel de conflicte se observă şi în societăţile animale. Spre exemplu, efectele

dezastruoase ale unei panici într-o turmă de animale sunt îngrozitoare.

c) Trebuinţele instinctive de reproducere stau şi ele la originea unor conflicte în

societăţile omeneşti. Numai că aceste conflicte - contrar celor ce rezultă din

trebuinţele de nutriţie şi de relaţie - nu sunt accidentale, ci intră în planul naturii.

Într-adevăr, din instinctul de reproducere face parte şi acel impuls care-1

împinge pe individul de un sex să aleagă, printre mai mulţi indivizi de alt sex, pe

cel mai frumos (adică pe cel ce se apropie mai mult de tipul ideal al speciei),

respingându-i pe cei urâţi sau diformi (adică pe cei ce au suferit alterări ale

caracterelor specifice).

Această alegere - care are scopul de a împiedica degradarea speciei4 - produce

conflicte, mai întâi între concurenţi, apoi între individul ales şi cei respinşi

(gelozia). Asemenea conflicte se observă, de altfel, şi-n societăţile animale

(Combates de noces).

În general, mai mulţi masculi caută să dobândească graţiile unei femele, care se

arată foarte dificil de cucerit. La insecte, la peşti, clar mai cu seamă la păsări şi la

mamifere, au loc lupte între masculii concurenţi; iar femela nu-i cedează decât celui

ce s-a distins în luptă, adică învingătorului.

Dar aceste conflicte - simple dovezi de exigenţă estetică - sunt rareori mortale;

ele urmăresc mai degrabă să-i înspăimânte şi să-i îndepărteze pe ceilalţi concurenţi

decât să-i distrugă. Scopul lor este acela de a-1 evidenţia pe indi-

4 Darwin - indus în eroare de o idee preconcepută - consideră alegerea sau selecţia

sexuală ca pe un factor important al transformării speciilor, pe când, dimpotrivă, ea

se opune în realitate modificării şi alterării tipului specific (v. N.C. Paulescu.

„Generaţia spontanee şi Darwinismul", în -Spitalul, februarie, 1905).

97

vidul cel mai puternic: de altfel, ceilalţi părăsesc singuri câmpul de luptă, înainte ca

viaţa să le fie serios primejduită. Dar iată câteva exemple:

Printre peşti, Labrus mixtus, nu suporta ca un alt mascul să se apropie de femela

sa: el se aruncă asupra unuia ca acesta, luptându-se până la moarte".5

Tot aşa cu Rhodeus anarus, care „în perioada reproducerii se uneşte cu o femelă

şi alungă necruţător pe orice alt mascul care ar încerca s-o acosteze. 6

La somoni (Salmo salar), când „mai mulţi masculi se află lângă o femelă, între

ei se încinge o luptă aprigă".7

Exemplele în această privinţă abundă la păsări. Toată lumea ştie că atunci când

doi cocoşi - domestici sau sălbatici - se întâlnesc, ei se bat cu turbare... dar fără a-şi

pricinui vreodată răni serioase".8

Acelaşi lucru se întâmplă la mamifere. La focile arctocephale, „masculii se luptă

cu ardoare între ei, în timpul perioadei de reproducere, pentru a dobândi femele.

Este rar ca vreun luptător să-şi piardă viaţa în aceste dueluri. Femelele care asistă la

înfruntări se duc după învingător, în mare".9

La iepurii de câmp, când un mascul si o femelă ajung să se întâlnească, ei încep

a se aţâţa reciproc, alergând în cerc. Apoi sosesc şi alţi masculi, iar între ei se

încinge o bătaie... care nu e însă mortală... Ei se lovesc cu picioarele, iar părul

zboară în toate părţile... Femela sfârşeşte prin a se dărui celui mai voinic".10

La bizonii americani, prin iulie şi august, fiecare mascul îşi alege o femelă. „Dar

faptul acesta nu se petrece fără lupte: mai mulţi rivali se prezintă pentru una şi

aceeaşi vacă. Se încinge o luptă... şi împre-

5A.E.Brehm. Merveilles de la nature, vol.VI. p.347.

6Idem. p. 432.

7Idem, p. 468.

8Idem, vol. IV, p. 318.

9Idem, vol. II, p. 807.

10Idem, p. 223.

98

jurimile răsună de loviturile coarnelor. Totuşi niciodată - ne asigură Audubon - un

taur nu şi-a pierdut viaţa într-un asemenea conflict".11

Zece sau doisprezece lei urmăresc, concomitent, aceeaşi femelă şi se înfruntă

unii cu alţii. îndată ce aceasta şi-a ales masculul, ceilalţi se îndepărtează, iar perechea

rămâne unită.12

CONFLICTELE REZULTATE DIN TREBUINŢELE

INSTINCTIVE SOCIALE

a) Trebuinţele de proprietate - ca şi cele de nutriţie, al căror corolar sunt - nu

duc la conflicte în societăţile omeneşti atâta timp cât fiecare posedă cele necesare.

La fel se întâmplă şi la animale, care, de regulă, respectă proprietăţile semenilor

lor.

b) Trebuinţele instinctive de dominaţie nu dau naştere la conflicte în familie. La

nivelul triburilor şi al naţiilor ele provoacă însă lupte pentru supremaţie, din care

ies învingători cei mai puternici sau mai ageri la minte. Aceste conflicte - ca şi cele

ce rezultă din trebuinţele de reproducere - se constituie într-un fel de concurenţă şi

sunt destinate a-1 scoate în evidenţă pe individul cel mai capabil de a guverna

societatea.

Asemenea conflicte se produc şi la animale.

Astfel, taurii scoţieni ..se luptă între dânşii pentru dominaţie, până când cei mai

puternici îi supun pe toţi ceilalţi. Mai târziu ei lasă întâietatea altora, ce între timp au

devenit mai viguroşi".13

„Niciodată întâietatea nu este exercitată multă vreme fără contestaţii: capii

îmbătrâniţi văd ridicându-se în imediata lor apropiere, ri-

11

Idem. p. 655. 12

Idem.vol.I, p. 200. 13

Idem. vol. II, p. 668.

99

vali capabili să-i întreacă, dintre tinerii mai robuşti. îndată ce lupta a decis, cei

bătrâni, care nu suportă să devină din dominanţi dominaţi, părăsesc turma şi trăiesc

solitari".14

În rezumat, conflictele ce rezultă din ciocnirea trebuinţelor instinctive normale -

adică nealterate - pot fi grupate în două categorii:

1. Conflicte accidentale, care au loc numai atunci când viaţa este în pericol

(conflictele iscate din trebuinţele de nutriţie, de relaţie şi de proprietate);

2. Conflicte naturale, care se produc:

a) fie în scopul de a menţine puritatea tipului specific (conflictele trebuinţelor

ele reproducere),

b) fie în scopul de a realiza organizarea optimă a societăţilor tribale sau

naţionale (conflictele rezultate din trebuinţa ele dominaţie).

Interesul comun justifică aici respingerea câtorva individualităţi incapabile ele a

mai îndeplini importantele roluri de procreator sau guvernator.

În ambele cazuri, aceste conflicte sunt relativ puţin serioase şi rareori sunt

împinse până la exterminarea părţii adverse.

Însă pe lângă conflictele rezultate din exerciţiul normal al instinctelor (şi care se

observă atât la oameni cât şi la animale), se mai produc şi -altele - mult mai grave -

provenite din trebuinţe instinctive anormale (alterate, deviate), cu alte cuvinte din

patimi15

sau vicii. Acest fel de conflicte sunt proprii oamenilor, neîntâlnindu-se

deloc la animale.

14

Espinas, Les societes animales, p. 496. 15

Lipsa sau slăbirea impulsurilor instinctive nu constituie o patimă, ci doar un fel de

rea conformaţie (de exemplu: lenea, neprevederea, risipa, timiditatea etc).

100

PATIMILE SAU VICIILE

Dintre animale, singur omul are facultatea de a transforma instinctele în acte

voluntare: cu alte cuvinte, singur omul are posibilitatea de a cunoaşte scopul

trebuinţelor instinctive şi de a delibera asupra mijloacelor şi momentelor oportune

satisfacerii lor.

Dar, ca să-şi poată exercita o atât de importantă prerogativă, trebuia ca omul să

aibă o oarecare libertate; trebuia, altfel spus, ca impulsurile instinctive să fie la

dânsul mai puţin imperioase decât la animalele propriu-zise.

De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate

niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste

admirabile legi, stabilite [de Dumnezeu] în vederea fericirii lui.

Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile

instinctelor; în aceste condiţii, prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în

mâinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar

sinucide.

Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive un asemenea om nu remarcă şi

nu reţine decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în

loc de a se înălţa până la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decât plăcerea,

devenită unică ţintă a activităţii sale.

Or patima nu e altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din

satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este

ignorat, neînţeles sau chiar - nu de puţine ori - dinadins relativizat).

101

Sunt atâtea patimi câte trebuinţe instinctive, astfel că -asemenea trebuinţelor -

patimile pot fi grupate si ele în două categorii:

a) patimi individuale de nutriţie şi reproducere16

;

b) patimi sociale de proprietate şi de dominaţie.

PATIMILE INDIVIDUALE

1. Patimile de nutriţie. Omul stăpânit de aceste patimi nu ştie sau nu înţelege că

instinctele de nutriţie ati drept scop natural procurarea din mediul înconjurător a

unor elemente (apă, aer, săruri minerale, substanţe organice) care pot asigura

celulelor unui organism materia şi energia de care acesta are trebuinţă pentru a

creşte, a se reproduce şi a funcţiona.

Pentru dânsul, totul se reduce la plăcerea pe care o simte când ingerează

substanţele preferate, care de multe ori nu-i sunt necesare şi de care abuzează17

,

consumându-le în cantităţi din ce în ce mai mari.

16

Instinctele de relaţie, destinate să ferească de pericole, neprocurând omului nici o

senzaţie plăcută, n-au dat naştere la patimi. l7

Lăcomia nu e propriu-zis o patimă. Omul lacom depăşeşte, ce-i drept, scopul

trebuinţelor instinctive, dar nu urmează o trebuinţă alterată. De altfel, lăcomia

poate fi observată la copii şi la animale, la care nu există patimi.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre abuzul de băuturi (polidipsia), care nici el

nu este un viciu propriu-zis.

Cele mai funeste patimi de nutriţie constau în abuzul de substanţe ca alcoolul,

tutunul, morfina, opiul, haşişul etc. Organismul se obişnuieşte repede cu aceste

substanţe, care-i devin atât de necesare încât resimte faţă de ele o trebuinţă

imperioasă şi progresivă, îndurând

102

Efectul acestei patimi este acela că omul - muncind puţin sau deloc, dar

cheltuind mult - ajunge la sărăcie: şi într-adevăr, sărăcia la care ajung multe familii

este pricinuită adeseori numai de beţia tatălui.18

Beţivul este o povară şi pentru societate, în spinarea căreia el pune adesea grija

întreţinerii sale.

Legile naturii, însă, presupun o sancţiune imediată: cel ce le calcă, îşi pierde

sănătatea. Astfel, beţivul contractează boli de stomac (gastrite) şi de ficat (ciroză),

are tulburări nervoase (coşmaruri, halucinaţii, delir, dementă etc.) şi sfârşeşte prin a

deveni prada uşoară a bacilului tuberculozei.19

[XII]

Ele mai presupun şi o sancţiune îndepărtată: beţivul devine neputincios de a se

reproduce sau dă naştere unor fiinţe debile, incapabile de a suporta greutăţile

vieţii.20

Pedeapsa acestui viciu este, în cele din urmă, scurtarea existenţei şi stingerea

descendenţei.

suferinţe foarte grele atunci când trebuinţa respectivă nu poate fi satisfăcută.

Aşa, de exemplu, un laborant, atins de patima beţiei, ajunge să bea până şi spirtul

din borcanele cu piese anatomo-patologice. Iar o femeie, chinuită de nevoia de

morfină, i-a declarat medicului ce-o îngrijea că, pentru o injecţie, ar fi fost în stare

să sacrifice pruncul pe care-1 alăpta şi să-1 azvârle pe fereastră, de la al treilea etaj!

18

Am avut ocazia să văd un lucrător care câştiga 7 franci pe zi, dar care aducea

acasă, pentru a întreţine o nevastă şi doi copii, numai 2 franci; restul - 5 franci - îl

cheltuia, la masa de prânz, cu aperitivele, cu vinul, cu cafeaua şi cu tutunul. Cu

acest regim, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză, contaminându-şi pe deasupra nevasta

şi cei doi copii (predispuşi la această boală de mâncarea insuficientă şi de relele

condiţii igienice în care trăiau). 19

Lancereaux et Paulesco, Traite de medecine, vol.I (Paris. 1903), p. 126. 20

Idem. loc cit.

103

2. Patimile de reproducere. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu trebuinţele

instinctive de reproducere. Unii oameni nu-şi dau seama - sau nu vor să-şi dea

seama - că aceste instincte au înalta menire de a pregăti procrearea unei noi fiinţe

omeneşti. Pentru ei nu contează decât plăcerea ce rezultă din unirea sexuală,

plăcere din care ajung să facă scopul activităţii lor. Şi pentru a abuza cât mai mult

de această plăcere, libertinii, - inferiori animalelor, - recurg la mijloace abjecte

(masturbaţia) şi infame (homosexualitatea), fără a se da înapoi chiar de la a comite

crime (avorturile) spre a împiedica realizarea scopului natural al acestui instinct.21

Dar o asemenea călcare a legilor naturii nu rămâne nici ea nepedepsită. Fără a

mai aminti bolile grave (zise „venerice'-) la care se expun şi accidentele adeseori

mortale ale încercărilor de avort, fără a mai vorbi de afecţiunea numită tabes (care,

de cele mai multe ori, este o consecinţă a abuzurilor sexuale22

) - aceşti pătimaşi

sunt pedepsiţi prin faptul că rămân fără descendenţă. Ca şi beţivii, desfrânaţii nu

sunt demni să procreeze, iar familia lor se stinge cu dânşii.

Dar libertinajul e funest nu numai pentm indivizi şi familii, ci şi pentm naţie. El

este viermele civilizaţiilor înaintate şi mai ales al celor factice. Vai de naţia în

moravurile căreia a pătruns desfrâul, căci pieirea ei este iminentă! [XIII]

Exemple se pot da clin belşug. Pentru a nu vorbi decât despre noi, vom spune că

libertinajul s-a încuibat în oraşe, a căror populaţie de baştină nu numai că nu se mai

înmulţeşte, dar chiar se împuţinează în mod înspăimântător. Şi răul n-ar fi tocmai

mare dacă, după cum se întâmplă în alte ţări, elemente viguroase şi morale,

descinse de la sate, ar

21

Iubirea - oricât de intensă ar fi la un bărbat sau la o femeie - nu e o patimă, câtă

vreme ei nu se sustrag de la consecinţele fireşti ale iubirii, de la procreaţie. 22

Lancereaux et Paulesco, op. cit., vol. II (Paris, 1906), p. 655.

104

veni să ia locul orăşenilor ce se sting, istoviţi de vicii. Din nenorocire, golurile

sunt repede umplute de o altă naţie venetică şi parazită (evreii), care, fiind mai

castă, se bucură de o prolificitate covârşitoare, ce constituie pentru noi un adevărat

pericol naţional .şi ele care s-ar cuveni să ne îngrijim în cel mai înalt grad.23

[XIV]

PATIMILE SOCIALE

Instinctele sociale de proprietate şi de dominaţie au avut aceeaşi soartă ca şi

instinctele individuale de nutriţie şi de reproducere; clin alterarea lor au rezultat

patimi încă şi mai răufăcătoare decât beţia sau libertinajul.

1. Patimile de proprietate. Trebuinţa instinctivă de proprietate - al cărei scop

este acela de a asigura individului şi familiei adăpostul şi hrana pentru viitor -

procură, când e satisfăcută, un sentiment de plăcută împăcare.24

Sub impulsul unei îngrijorări exagerate şi neîntemeiate cu privire la viitor,

această plăcere devine singurul mobil existenţial al avarului, care adună neîncetat

şi fără măsură, adică fără să-şi proporţioneze mijloacele (bogăţiile aduna-

23

Aşa, de exemplu, la Iaşi, deci în fosta capitală a Moldovei, în 42 de ani (adică de

la 1866 la 1908) românii au scăzut cu 13. 239 de suflete, pe când evreii s-au

înmulţit cu 17. 664!

Şi o aceeaşi proporţie găsim în mai toate celelalte oraşe ale Moldovei, ba chiar şi în

multe dintre oraşele Munteniei (v. A. C. Cuza, în Neamul Românesc din 11

octombrie 1909, p.1939). 24

Exagerarea trebuinţelor instinctive de proprietate - care constituie economia - nu e

o patimă. De asemenea, atenuarea acestor trebuinţe - aşa cum se observă la

risipitori- nu constituie o patimă.

În adevăr, în ambele aceste cazuri, trebuinţele instinctive, mai mult sau mai puţin

intense, nu sunt propriu-zis deviate.

105

te) cu scopul firesc (trebuinţele viitoare ale lui şi ale familiei sale).

Această patimă, care, de obicei, creşte o dată cu vârsta, este pedepsită prin faptul

că avarul se lipseşte adesea de cele necesare, sacrificând totul plăcerii de a aduna;

el este în permanenţă chinuit de grija viitorului şi de frica de a nu fi cumva

deposedat de bunurile pe care le-a agonisit (de către furi, de incendiu ori de alte

calamităţi). 25

2. Patimile de dominaţie. Trebuinţa instinctivă de dominaţie - menită să asigure

ordinea şi unitatea de acţiune în societăţile naturale (familie, trib, naţie) - procură,

când e îndeplinită, un sentiment plăcut de satisfacţie. Dar această plăcere devine

unica ţintă a orgoliosului, care ajunge să nu mai urmărească decât mijloacele

(prinosul supuşilor), neglijând cu desăvârşire scopul firesc (interesul obştesc). În

asemenea condiţii, dominaţia se transformă în despotism sau tiranie, situaţie ce se

poate produce atât în familii, cât şi în triburi, dar mai ales la nivelul naţiilor.26

Pedeapsa acestei patimi constă în lezarea amorului propriu, situaţie cu care se

confruntă la fiecare pas un astfel de pătimaş.

25Patima de proprietate se prezintă adesea sub forma Jocului de cărţi şi a jocurilor de

noroc în general. 26

Dorinţa de a guverna, chiar nemăsurată, nu e o patimă atâta vreme cât n-are altă

ţintă decât binele obştesc. Ea nu devine patimă decât atunci când scopul este deviat şi

se are în vedere numai folosul dominatorului.

De asemenea, un caracter senil nu indică neapărat existenţa unei patimi.

106

Patimile la rasele omeneşti actuale

Pe măsură ce descinderii pe scara diferitelor rase ale speciei umane, întâlnim o

floră tot mai abundentă de patimi, dintre care -dacă unele, ca beţia, sunt exportate

de europeni - cele mai multe sunt născute la faţa locului, prin transformarea

trebuinţelor instinctive, tribale sau naţionale. 27

Într-adevăr, la oamenii sălbatici [XV] regăsim toate patimile individuale şi

sociale enumerate mai sus.

Patimile de nutriţie

Tutunul. Negrii australieni, „bărbaţi, femei şi copii, au în permanenţă pipa între

buze. Pot fi văzute chiar mame care, scoţându-şi luleaua din gură, o introduc în

gura pruncului pe care-l alăptează''. 28

Cafrii „fac un adevărat abuz de tutun, pe care-1 fumează neîncetat.29

La

comanşi (America de Nord), „femeile fumează şi ele din lulea, chiar în prezenţa

războinicilor".30

Alcoolul. La neo-caledonieni, „apa era băutura obişnuită; dar, de la venirea

europenilor, ei au început să consume fără măsură băuturi alcoolice".31

La negrii din Congo, „privilegiaţii se bizuie pe femeile lor pentru a-i hrăni, iar ei îşi

petrec timpul îmbătându-se cu rachiu".32

27Acest fapt ne-a determinat - când a fost vorba de instinctele sociale - să nu ne

ocupăm de diversele rase omeneşti,la care aceste instincte se găsesc alterate, ci să

apelăm la animale, la care nu există patimi. 28

R.Verneau, Les Races humaines, Ed. Bailliere, Paris, p. 183. A se vedea şi A.de

Quatrefages, Les Pygmees, Paris, 1887 şi Hommes fossiles et hommes sauvages.

Paris. 1884. 29

Verneau. op. cit., p. 326. 30

Idem, p. 735. 31

Idem, p. 165. 32

Idem. p. 233.

107

Naluşii (Africa), asemenea celor mai mulţi dintre negrii ajunşi în contact cu

europenii, fac adeseori un incredibil abuz de băuturi alcoolice.33

Acelaşi lucru se petrece şi la oamenii de rasă galbenă. Astfel, de exemplu. La

annamiţi rachiul de orez este consumat din abundenţă. Indigenii... cad repede într-o

stare de abrutizare completă, incintă ce au înghiţit o anumită cantitate de arac.

Această băutură neplăcută produce numaidecât o stare de ebrietate totală,

paralizând toate simţurile".34

Opiul. Această substanţă a fost introdusă în China, pe la 1740 de către englezi;

de aici, ea a trecut în Annam.

„Se ştie că fumătorii de opium se adună în stabilimente speciale, unde găsesc tot

ce le este trebuincios pentru a-şi satisface fatala patimă... După un scurt timp,

fumătorul cade într-un fel de beţie factice... Cel ce a gustat o vreme din această

otravă nu se mai poate dezobişnui de patima sa... La vârsta de 40 de ani, fumătorul

de opium nu mai este decât o umbră".35

Patimile de reproducere

Vom trece repede peste turpitudinile desfrâului sexual al multor sălbatici, la care

femeia nu e câtuşi de puţin respectată, fiind considerată doar un simplu instrument

de plăcere, când nu e tratată de-a dreptul ca o vită de muncă [XVI].

33

ldem, p. 249. 34

Idem, p. 442.

35

Idem. loc cit.

108

Patimile de proprietate

Jocul de cărţi. La apaşi. (America de Nord), „petrecerea favorită este jocul de

cărţi. Altădată ei îşi făceau cărţi de joc din piele, după modelul mexican; astăzi, nu

le mai întrebuinţează decât pe cele vândute ele ocupanţii învecinaţi".36

Tot aşa stau lucrurile şi la comanşi, la care chiar şi „femeile iau parte la jocul de

cărţi, alături de bărbaţi".37

Jaful şi hoţia. Jefuitorii şi beţivii -la balanţi (Africa) —nu se dau înapoi să

omoare un om dacă vor găsi la el cel mai mic lucru pe care să-1 fure".38

Turcomanii „sunt cei mai abominabili bandiţi din Asia Centrală. Hoţi de vite, ei

sunt, în acelaşi timp, şi hoţi de oameni, furnizând sclavi persani târgurilor din

Khiva şi Bokhara. 39

Patimile de dominaţie

Servitudinea femeii. La negrii australieni, „femeia este un fel de sclavă, rolul ei

constând în a sluji drept vită de muncă, în a-şi hrăni stăpânul şi în a îndura, fără să

cârtească, toate eventualele agresiuni din partea acestuia''. 40

La anumiţi negri din Africa, „femeile sunt privite ca nişte animale de povară şi

sunt însărcinate cu muncile cele mai grele", iar „măritişul nu este decât un târg...

femeia fiind o simplă sclavă".41

„Condiţia femeilor este foarte grea în Noua Caledonie; ele sunt, efectiv, doar nişte

vite de muncă".42

36Idem, p. 728.

37Idem, p. 735.

38Idem,p. 258.

39Idem, p. 397.

40Idem. p. 186.

41Idem, pp. 223 şi 247.

42Idem. p. 167.

109

Infanticidul. „Infanticidul este foarte răspândit la canaci (Noua Caledonie).

Odinioară, ei lepădau o mulţime de copii de sex feminin sau îi îngropaţi de vii'".43

La tongani (Oceania) exista „obiceiul de a sacrifica copii, atunci când se

urmăreşte vindecarea vreunui şef bolnav. 44

Tirania şefilor. „Ashanţii (Africa) sunt guvernaţi de un rege care exercită asupra

lor o putere tiranică şi absolută"45

În alte părţi, ca la negrii din Mozambic „autoritatea regelui este nelimitată, iar

persoana sa este considerată sacră: el are drept de viaţă şi de moarte asupra

supuşilor săi şi poate oricând să-i vândă ca sclavi".46

Sclavia. La negrii din Burnu (Africa), „robia se practică în toată regiunea. În

târguri pot fi văzuţi, alături de vite, sclavi îngrămădiţi în nişte mari prăvălii".47

La negrii din Ogoue, „singurul comerţ important este cel cu sclavi, pătruns

adânc în moravurile locului".48

La negri bakalaşi (Africa), „sclavul este o simplă marfă, iar stăpânul are asupra

lui drept de viaţă şi de moarte".49

La papuaşi (Noua Guinee), „furtul copiilor este general şi formează baza unui

comerţ regulat... Sclavia este atât de bine intrată în moravuri încât valoarea unui

sclav este, într-un fel, unitatea monetară a ţării".49

Canibalismul. Negrii karoni (Noua Guinee) „sunt canibali. Războinicii ucişi în

lupte sunt întotdeauna mâncaţi: prizonierilor le este rezervată aceeaşi soartă, iar

sclavii alimentează adesea masa stăpânilor lor. Când n-au însă nici prizonieri, nici

sclavi, karonii îi omoară

43

Idem. loc cit. 44

Idem, p. 713 45

Idem. p. 266. 46

Idem. p. 301. 47

Idem, p. 219. 48

Idem, p. 203. 49

Idem p. 231. 50

Idem, p. 163.

110

fără reticenţe pe copiii familiilor din propriul lor trib, oriunde aceştia sunt în

număr mai mare de doi. Indivizii care mor de boală nu sunt însă niciodată

mâncaţi".51

Rasa (fanilor (Africa) - zice Compiegne - este un trib canibal în toată puterea

cuvântului... Ei îşi mănâncă nu numai duşmanii, prinşi sau ucişi în luptă, dar şi pe

proprii lor morţi, fie că au fost seceraţi de război, fie că au fost seceraţi de boală".52

La neo-hebridezi. „nu necesitatea îi face pe oameni canibali. Ei au provizii

destule: nu ezită însă de a schimba 20 de porci pe 2 oameni.53

Este sigur că solomonienii au fost canibali şi se poate afirma că antropofagia n-a

fost încă total eradicată din moravurile lor. La sfârşitul anului 1886, o corabie pleca

din Apia, capitala insulei Opola (Arhipelagul Samoa); erau la bord 60 de insulari

solomonieni - bărbaţi, femei şi copii - care se întorceau în ţara lor natală, insula

Malaita. Pe drum, aceşti insulari mâncată întreg echipajul, compus din polinezieni

din diferite arhipelaguri.54

Sacrificiile religioase. Negroizii din India oferă divinităţilor lor ofrande

omeneşti...uneori băieţi, alteori tinere fete... În general, victimele destinate

sacrificiilor rituale sunt cumpărate de la un trib vecin".55

În Dahomey, când moare un personaj însemnat, numărul femeilor, copiilor şi

sclavilor ucişi în onoarea lui este foarte mare. Bahodu, rege din Dahomey, - zice

Hartmann - a sacrificat la înmormântarea tatălui său, Gezo, un număr imens de

suflete''. 56

Acelaşi lucru se petrece la ashanţi (Africa), la care sacrificiile omeneşti sunt chiar

foarte frecvente. La toate sărbătorile religioase există victime înjunghiate... Adesea

un bărbat, înainte de a muri, ordonă sacrificarea femeilor şi a sclavilor săi odată cu

trecerea lui de la viaţă în moar-

51

Idem. p. 150. 52

Idem p. 224. 53

Idem, p. 171. 54

Idem. p. l77. 55

Idem. p. 139. 56

Idem. P. 250.

111

te, iar acest ordin este întotdeauna executat. Cât despre robii regelui, ei sunt cu toţii

ucişi în ziua înmormântării acestuia".57

Ceremoniile religioase ale aztecilor (Mexic) erau foarte adesea sângeroase. În

fiecare an se sacrificau nu mai puţin de 20.000 de vieţi omeneşti".58

Patimile la popoarele antice

La popoarele vechi, ale căror civilizaţii au strălucit în urmă cu mii de ani şi care

s-au aflat pe rând în fruntea omenirii - egipteni, chaldeo-asirieni [XVII], perşi,

greci, romani59

etc. - se constată o atât de mare abundenţă a patimilor (ca şi la

sălbaticii de astăzi), încât se poate spune că societăţile antice erau întru totul

dominate de vicii.

Va fi îndeajuns să reamintim că:

- aceste popoare zeificau patimile, în loc de a le combate (Bachus, Venus,

Mercur etc, ca să ne referim doar la romani);

- proprietatea nu era mai deloc respectată, primând dreptul celui mai tare;

- suveranii dispuneau de putere absolută, având drept de viaţă şi de moarte

asupra supuşilor lor;

- războaiele aduceau cu ele groaznice scene de măcel, de jaf şi de distrugere60

,

precum şi o sclavie ignobilă şi demoralizatoare;

57

Idem, p. 267. 58

Idem, p. 746. 59

Vom vorbi din nou despre câteva dintre aceste patimi atunci când ne vom ocupa

de Dreptul roman. 60

Un autor descrie, după basoreliefurile descoperite în palatele regilor chaldeo-

asirieni, câteva oribile scene de măcel brutal sau de torturi rafinate:

„Aici sunt scribi care numără, însemnându-le pe tăbliţe, capetele tăiate, îngrămădite

în faţa lor; dincolo se pot vedea trupuri lipsite de braţe şi de picioare; mai departe,

prizonieri cu belciuge prinse de buze sau de nas, aşteptându-şi sentinţa... Unii,

înfipţi în ţepe, formează lungi şiruri lugubre; alţii, legaţi de picioare şi de mâini,

ţintuiţi de pământ sau de câte un zid, sunt jupuiţi de vii, încet şi cu dibăcie" (G. Le

Bon. Les premieres civilisations, Paris. 1889).

112

- în fine, întocmai ca sălbaticii de astăzi, cei vechi oficiau sacrificii sângeroase,

cum erau cele închinate idolului Moloch, în ale cărui braţe de aramă, înroşite în foc

copiii erau aruncaţi de vii.

Analiza critică a cărţii lui Th. Ribot,

„Essai sur les passions”61

Patimile - ca şi instinctele - par cu totul necunoscute filosofilor moderni. 62

Un autor contemporan, dl. Th. Ribot [XVIII], a scris totuşi, de curând, o carte

intitulată Essai sur Ies passions.

Dar posedând noţiuni prea vagi asupra instinctelor, el nu a putut pricepe rostul

patimilor, care nu sunt decât nişte deviaţii ale instinctelor. De aceea, modul săti de

a înţelege patimile nu poate fi satisfăcător, drept care mi se pare interesant să-l

compar cu cele expuse în acest capitol.

1. D-l Ribot consideră patimile ca simple exagerări ale tendinţelor instinctive.

Prin caracterele lor, aceste patimi se apropie de instincte, de care se deosebesc

doar printr-o complexitate mai mare şi printr-o mai clară conştiinţă a scopului".63

61

Theodule Ribot, Essai sur les passions. ed a doua, Paris, 1907. 62

Cuvântul «pasiune» a căzut în desuetudine... şi este. ca să zic aşa, fără

întrebuinţare în psihologia contemporană. Am făcut minuţioase cercetări asupra

acestui punct; am consultat vreo 20 de tratate, scrise în diferite limbi şi

bucurându-se de favoarea publicului, ca să constat că abia două sau trei dintre

acestea consacră câteva scurte pagini patimilor".

„Cuvântul pasiune este astăzi scos din psihologie sau nu există decât ca termen

neprofesional. Acest ostracism, pe cât am putut verifica, este originar şi importat

din Anglia. Cartea lui Dain. Emotions and Will şi lucrarea celebră a lui Darwin.

Expressions of emotions, mi se pare că au avut, în această privinţa, o influenţă

decisivă".

Tendinţa actuală de a refuza patimilor un capitol aparte în tratatele de psihologie a

constituit un mare pas înapoi" (Ribot. op. cit., pp. 2, 3 şi 4).

113

Între instinct şi pasiunile puternice este o asemănare atât de evidentă încât

observatorul vulgar a conştientizat-o în vorbirea curentă: instinctul amoros... 64

Marea pasiune seamănă deci cu un instinct. 65

Astfel, pentru autorul în discuţie, iubirea sexuală intensă constituie o patimă:

Dacă o tendinţă oarecare - spre iubire, spre joc, spre băutură etc. - se manifestă

şi ajunge evidentă, avem deja primele elemente, forma embrionară a unei

pasiuni"66

„Mi se pare, conform experienţei, că trebuie să-i repartizăm pe pasionaţi în două

mari categorii: cei ce procedează în mod violent şi cei ce procedează în mod

calculat. Să luăm ca exemplu pentru primul tip, pe cel «îndrăgostit nebuneşte…67

Este ştiut că tendinţele instinctive nu au aceeaşi intensitate la toţi indivizii. La

unii ele sunt puternice până la exagerare (apetit formidabil de mâncare şi băutură,

iubire sexuală violentă, dorinţă vie de dominaţie şi ele bogăţie); la alţii,

dimpotrivă, ele sunt diminuate (lipsă de poftă de mâncare şi băutură, frigiditate

sexuală, caracter servil, lene şi risipă).

Dar prin aceste modificări cantitative - în plus sau în minus -tendinţele

instinctive nu constituie patimă, căci, chiar astfel modificate, ele continuă să-şi

urmărească scopul lor biologic.

Patimile, dimpotrivă, sunt, ca să zic aşa. nişte alterări calitative ale acestor

tendinţe de natură instinctuală, care, uitându-şi scopul lor biologic, nu mai au altă

ţintă decât plăcerea.

Aşa, de exemplu, pasiunea sexuală constă nu atât într-o iubire sexuală intensă,

cât în libertinaj, care este o deviere a iubirii sexuale. Nu Romeo - cum crede D-l

Ribot68

- este adevăratul tip al pasionalului sexual, ci Don Juan.

63

Ribot. op. cit., p. 40. 64

ldem. p. 56. 65

Idem. p. 56, 66

Idem. p. 11. 67

Idem. p. 40. 68

Idem.p.161.

114

2. D-l Ribot socoteşte drept patimi credinţa69

, patriotismul70

, iubirea binelui71

, a

artei, a studiului72

- are, chiar când ating o mare intensitate, nu au nimic de-a face

cu patimile.

Pe de altă parte, el crede că popoarele sălbatice sunt mai mult sau mai puţin

lipsite de patimi73

, pe când este ştiut că tocmai la aceste popoare patimile

domnesc adesea în mod absolut. Şi, ca dovadă suficientă, avem faptul că tirania,

războaiele, sclavia, canibalismul etc. se manifestă cu predilecţie pe treptele

inferioare ale omenirii.

3. D-l Ribot mărturiseşte că nu poate clasifica pasiunile: nici o clasificare nu

este însă posibilă pentru patimi... De altminteri, cum să le clasăm? După obiectul

lor? Ele sunt nenumărate. Pe fiecare zi se nasc unele, după placul imaginaţiei şi al

modei, pe când altele dispar sau devin nişte rarităţi... De aceea. în expunerea

genealogică precedentă m-am mulţumit să recurg la diviziunea lor în dinamice şi

statice, după caracteristica motrice a diferitelor patimi şi a modalităţilor lor:

primele, expansive, fiind aproape de impulsivitate; celelalte, concentrate, lucrând

mai ales prin inhibiţie. Totuşi, chiar şi această diviziune este superficială,

exprimând mai mult o diferenţă de formă decât una de natură intimă"74

Este evident că o clasificare naturală a patimilor este imposibilă pentru cine nu

cunoaşte instinctele, care sunt fundamentele patimilor.

Studiul de faţă demonstrează, cred că îndeajuns, că pasiunile pot fi grupate în

categorii corespunzătoare instinctelor din care ele deriva, anume în:

a) patimi individuale, de nutriţie şi de reproducere,

b) patimi sociale, de dominaţie şi de proprietate.

69

Idem. p. 111. 70

Idem, p. 118. 71

Idem. p. 100. 72

Idem p. 104. 73

Idem. p. 26. 74

Idem. p. 135.

115

O asemenea clasificare e naturală şi ştiinţifică, deoarece este etiologică. Ea are,

fără îndoială, o bază anatomo-fiziologică, putând fi aplicată şi în patologie.75

4. D-l Ribot consideră patima şi nebunia ca fiind de aceeaşi natură - două grade,

diferite numai prin intensitate, ale aceleiaşi scări: ..Nu există nici un caracter

specific, adică prezent întotdeauna în patimi şi niciodată în nebunie..." Şi mai

departe: Pasiunea şi nebunia mi se par tăiate din aceeaşi stofă... Am văzut că nu

este nici un caracter specific care să ne permită a distinge, întotdeauna şi în mod

sigur, pătimaşul de nebun".77

Sau: ..Pentru a conchide, micile pasiuni sunt simple

predispoziţii, cele mijlocii accentuează marca patologică, iar cele mari sunt

morbide şi se apropie de nebunie, când nu se termină de-a dreptul într-însa". 78

În realitate, patima şi nebunia sunt două lucruri cu totul deosebite. Un caracter

diferenţial între aceste două stări e faptul că voinţa - deşi adeseori învinsă - are

totuşi o acţiune ostilă indiscutabilă asupra patimilor, pe care poate ajunge să le

înfrâneze, pe când ea este de conivenţă cu ideile delirante ale nebuniei. De unde

rezultă şi următoarea consecinţă practică: pătimaşul e responsabil de faptele sale,

pe când nebunul nu.

75

Principalele idei delirante pot fi grupate - ca şi instintele şi patimile - în:

a) idei delirante de nutriţie (dipsomanie) şi de reproducere (delir erotic);

b) idei delirante de proprietate (cleptomanie) şi de dominaţie (delirul măririlor şi

mania persecuţiei). 76

Idem. p. 167. 77

Idem. p. 170. 78

Idem. p. 174.

116

CONFLICTELE SOCIALE REZULTATE DIN PATIMI

Patimile au trista prerogativă de a provoca multe conflicte în societăţile

omeneşti.

a) Patimile de nutriţie. Beţivul intră mai întâi în conflict cu membrii familiei

sale, al căror avut îl risipeşte pentru a-şi satisface patima şi asupra cărora comite

violenţe şi chiar crime, atunci cîmd este surescitat de băutură.

El reprezintă, apoi, un factor de dezordine în sânul tribului sau al naţiei; într-

adevăr, cele mai multe delicte (certuri, injurii, loviri, bătăi, răniri), inclusiv crime,

sunt săvârşite sub influenţa beţiei.

b) Patimile de reproducere. Acestea produc conflicte încă şi mai însemnate,

mai ales atunci când se asociază cu beţia.

Pentru a-şi satisface poftele nesăţioase, libertinul caută a face cât mai multe

victime, în ale căror familii strecoară discordia, ruşinea şi dezonoarea; e de la sine

înţeles că el atrage astfel asupră-şi o serie de represalii, fie chiar din partea

victimelor amăgite, fie din partea soţilor, părinţilor sau fraţilor acestora. De aici

se stârnesc numeroase conflicte: bătăi, mutilări, avorturi, divorţuri şi chiar

omoruri.

Dar cele mai grave conflicte ce se produc între oameni rezultă din patimile

sociale, de proprietate şi de dominaţie.

c) Patimile de proprietate. În familie, avariţia răceşte adesea sentimentele de iubire

ce se cade să existe între cei doi soţi, părinţii familiei. Ea devine de-a dreptul

odioasă atunci când părinţii, deşi dispun de avere, refuză copiilor lor cele necesare

traiului şi educaţiei, aceasta fiind una dintre principalele cauze ale diminuării

sentimentelor de recunoştinţă care în mod firesc se cade să-i lege pe copii de

117

părinţii lor. Ea dă naştere la certuri, bătăi, procese, omoruri, mai ales când îi

împinge pe unii dintre fraţi să-şi înt indă posesia, pe nedrept, şi asupra avutului

celorlalţi.

În trib, patima de proprietate face ca unii membri ai acestuia să-şi însuşească

bunul sau munca altora. Ea dă naştere la camătă, furturi. înşelăciuni, jurăminte

false, spolieri, asociaţii necinstite, omoruri.

Patima de proprietate se observă şi la naţii, efectele ei fiind dezastruoase.

Poporul roman, spre exemplu, sub influenţa acestui viciu, nesocotind drepturile de

proprietate ale altor naţii, a cucerit prin violenţă aproape întreaga lume cunoscută la

vremea aceea. împărţirea Poloniei, anexarea Alsaciei şi Lorenei de către germani,

răpirea unor provincii româneşti ele către austrieci sau ruşi, sunt exemple recente,

proaspete în mintea tuturor.

ci) Patimile de dominaţie. În familie, acestea sunt de obicei suportate cu mai

multă uşurinţă, chiar şi atunci când iau forme exagerate. Astfel, la romani, capul

familiei (tatăl) avea asupra celorlalţi membri ai acesteia (mamă şi copii) drept ele

viaţă şi de moarte, dar, cu toate acestea, rar se produceau conflicte deschise.

În triburi, aceste patimi se manifestă sub forma mândriei, orgoliului, dorinţei

nestăvilite de a avea supremaţia.

Or oamenii, la nivelul triburilor şi al naţiilor, obişnuiesc să se împartă în partide

politice, care sunt conduse, de regulă, de indivizi pătimaşi. Aceştia, râvnind să ia

puterea, se duşmănesc unii pe alţii; partizanii lor împărtăşesc aceste porniri

exagerate şi astfel iau naştere conflicte precum: injurii , bătăi, calomnii, trădări,

dueluri şi chiar asasinate. 79

79Trebuie precizat că rivalitatea nu are asemenea efecte decât atunci când

competitorii sunt vicioşi, adică atunci când doresc puterea nu pentru binele comun,

ci pentru a-şi satisface propria patimă de dominaţie sau pentru a profita de

avantajele materiale pe care ea le

118

Uneori o naţie întreagă ajunge să fie subjugată ele o alta; atunci naţ ia

dominantă îşi arogă dreptul de a atenta la naţionalitatea şi chiar la limba naţiei

supuse. Ungurii. bunăoară, au profitat de tulburările din monarhia austriacă, pentru

a lua, la 1867, supremaţia unei părţi din împărăţie; în modul acesta, ei au devenit

stăpâni şi peste români, locuitori ai aceluiaşi pământ încă din timpul romanilor,

deci cu mult înainte de năvălirile barbare (şi. prin urmare, şi de sosirea ungurilor).

Încă de la început, însă, ungurii i-au oprimat pe români. Nu numai că au dat nume

ungureşti localităţilor (care de veacuri purtaseră nume româneşti), cu gândul de a le

deznaţionaliza; nu numai că au luat pe seama lor toate dregătoriile publice,

excluzându-i pe români de la acestea; nu numai că săvârşesc zilnic atentate la

libertatea unei prese altminteri moderate, care nu face decât să se tânguiască80

; dar,

puţin câte puţin, sub pretextul că ar fi limbă dominantă, ungurii au ajuns să le

impună românilor limba maghiară (în armată, în magistratură, în biserică) şi să

prigonească81

conferă. Într-adevăr, dacă adversarii puterii în exerciţiu nu ar ciori decât binele

comun, rivalitatea ar deveni o emulaţie, iar între dânşii ar trebui să existe

sentimente de respect reciproc, nicidecum ură implacabilă. 80

Astfel, 226 de ziarişti români - în decurs de doar doi ani - au fost condamnaţi la

suma Lotală de 182 de ani de închisoare, precum şi la 200.000 de coroane amendă

(„Răspunsul presei române de peste munţi adresat presei maghiare"; a se vedea

«Universul- din 13 august 1909). 81

Aşa. bunăoară, guvernul ungar a dispus ca religia creştină să fie predată în şcolile

româneşti, în limba maghiară, iar nu în limba română, conform dreptului nostru

consfinţit de veacuri: ba a şi propus trimiterea în judecată a I.P.S. Mitropolit

Meţianu, octogenar venerabil, pentru a fi îndrăznit să susţină drepturile Bisericii

Române.

119

limba noastră în şcolile româneşti, persecutându-i pe copiii care continuă să

vorbească limba părinţilor lor.82

Sub impulsul patimii de dominaţie, ungurii - care nu sunt mai mulţi de 500.000 -

caută să distrugă limba unei naţiuni de trei milioane de oameni [XIX] şi să-i

substituie o alta, barbară şi oribil de disonantă, care mai că nici nu exista acum vreo

cincizeci de ani, când maghiarii înşişi evitau să o întrebuinţeze, preferând să se

exprime în limba latină [XX].

Alteori, conducătorul unei naţii, cuprins de patima de dominaţie, caută să-şi

sporească stăpânirea atât înăuntru cât şi în afară: înăuntru, printr-o castă care,

încărcată de onoruri şi de averi, consimte să oprime poporul, situaţie care generează

revoluţiile - aceste teribile reacţii împotriva despotismului; în afară, printr-o armată

puternică şi o diplomaţie abilă, capabile să supună alte popoare, această situaţie

generând războaiele -cele mai cumplite plăgi omeneşti.

În urma războiului, naţia învinsă nu aşteaptă decât o ocazie favorabilă pentru ca,

printr-un nou război, să scuture jugul şi să-şi recupereze pământul83

cucerit de naţia

învingătoare. Războiul constituie astfel o cauză de perpetuă ostilitate între naţii.

Adesea, înstrăinările teritoriale se fac şi fără război, prin fraudă diplomatică. Dar,

chiar şi în aceste condiţii, în naţia spoliată se dezvoltă dorinţa de răzbunare şi de

recuperare a teritoriului ce i-a fost răpit într-un chip atât de laş încât

82

Doamna Ana Vlad - soţia unui deputat român din parlamentul ungar - a fost trimisă

în judecată şi condamnată la 2 luni de închisoare pentru că-i sfătuise să vorbească

româneşte - la o sărbătoare şcolară - pe copii satului unde-şi avea moşia. Este

motivul pentru care medicii români, indignaţi, au refuzat să ia parte la Congresul de

Medicină de la Budapesta, din 1909. 83

Războiul de recucerire şi de eliberare este singurul legitim.

120

înstrăinarea lui n-are nici măcar scuza unei vărsări de sânge.

Noi, românii, am avut în mod deosebit nefericirea de a gusta din amărăciunea

unor astfel de proceduri, prin care Austria ne-a răpit, la 1775, dulcea Bucovină,

iar Rusia, la 1812, mănoasa Basarabie.

În Antichitate, războiul avea drept consecinţă sclavia. Cuceritorul nu se

mulţumea să devină doar dominator al naţiei învinse şi posesor al teritoriilor şi

avuturilor ei, ci îşi aroga şi dreptul de posesie asupra persoanelor şi asupra

muncii desfăşurate de membrii acelei naţii, a căror viaţă era astfel la discreţia lui

şi pe care-i obliga, ca pe animale, să muncească doar în folosul său.

Această răpire a libertăţii persoanei, ca şi a proprietăţii muncii, este

caracteristica sclaviei - cel mai ruşinos flagel pricinuit de patima de dominaţie.

Adeseori naţiile sunt cuprinse ele însele de patima de dominaţie. Chiar azi,

multe popoare europene caută să-şi întindă stăpânirea - sub pretextul „civilizării"

- asupra unor popoare de pe celelalte continente.

Patima aceasta a ajuns la paroxism în sânul naţiei evreieşti, care se consideră

„popor ales" şi visează să domnească asupra întregii lumi [XXI].

e) Patimile de invidie şi de ură. Patimilor de proprietate şi de dominaţie li se

asociază adesea nişte vicii teribile numite invidie sau pizmă şi ură sau vrăjmăşie.

Când un individ se găseşte sub influenţa unei trebuinţe instinctive pe care nu şi-o

poate îndeplini, el simte, văzând satisfacţia altor semeni ai săi, un sentiment

special, pe care-i numim ciudă sau necaz.

121

Or, ciuda84

se exacerbează când omul constată că vecinul său are mai mult decât

îi trebuie; şi mai ales când acest prisos se întâmplă să provină chiar din propriul

său avut, de care a fost deposedat prin înşelăciune sau prin forţă.

Prin urmare, ciuda îl împinge pe om să-şi redobândească propriile bunuri; iar

împlinirea acestui impuls este însoţită - ca orice act instinctiv - de un sentiment de

satisfacţie şi de plăcere. Tocmai acest sentiment este punctul de plecare al

patimilor numite invidie şi ură.

Aşa, bunăoară, unii indivizi ajung să-şi imagineze că sunt persecutaţi, oprimaţi,

deposedaţi, furaţi, numai pentru plăcerea pe care o găsesc în răzbunare.

Astfel, ei nu se mulţumesc doar să jefuiască ceea ce consideră a fi bunul lor, ci

distrug dărâmă şi incendiază tot ceea ce nu pot lua în posesie. Mai mult, ei ucid

adeseori, cu mare cruzime, pe cei pe care-i consideră a fi exploatatorii sau

opresorii lor.

Se înţelege, prin urmare, în ce măsură patima invidiei şi patima urii, puse faţă în

faţă cu patimile de proprietate şi de dominaţie, generează cele mai groaznice

conflicte sociale.

Revoluţiile, aceste flageluri ale omenirii, sunt prea adeseori, din nenorocire, nu

numai efectul unei reacţiuni împotriva exploatării sau oprimării, ci şi rezultatul

ciocnirii dintre pizma şi ura claselor inferioare şi avariţia şi orgoliul claselor

superioare.85

84Ciuda sau concurenţa apare în legătură cu orice trebuinţă instinctivă insuficient

satisfăcută. Ea se cheamă şi gelozie, în cazul particular al instinctelor sexuale.

Ribot consideră gelozia drept o patimă (v. op. cit., p. 91). În realitate, ciuda în

general nu este o patimă, căci se întâlneşte deopotrivă la copii şi chiar la animale. 85

A se vedea, mai departe, paginile despre Revoluţia franceză.

În timpul zilelor triste din martie 1907, o mişcare de reacţie a ţăranilor din nordul

Moldovei împotriva arendaşilor evrei, de care este

122

PROFILAXIA ŞI TERAPIA MORALĂ

Daca nu ţinem seama de ciocnirile - excepţionale şi relativ puţin importante -

provocate de trebuinţele instinctive normale, cele mai multe şi mai grave conflicte

omeneşti sunt efectele patimilor.

Există o ştiinţă specială - morala - care tinde să evite sau să anuleze aceste

conflicte. În ceea ce priveşte metoda, morala poate fi comparată cu medicina, care

şi dânsa încearcă să prevină sau să vindece diferitele boli. După cum medicina

caută mai întâi să descopere cauzele bolilor (etiologia), apoi combate aceste

cauze şi astfel împiedică producerea bolilor (profilaxia) sau le opreşte cursul (te-

rapia), tot astfel şi morala trebuie să înceapă prin a cerceta cauzele conflictelor

(etiologic), pentru ca apoi să acţioneze asupra acestor cauze şi astfel să

preîntâmpine conflictele (profilaxie) sau să le înlăture, atunci când ele s-au produs

(terapie).

În prima parte a acestei lecţii am demonstrat că patimile sunt cauzele celor mai

importante conflicte cu care se confruntă omenirea. Prin urmare, pentru ca să

poată suprima infestată nenorocita Românie, a degenerat într-o revoltă pătimaşă

împotriva tuturor proprietarilor agrari (sub instigaţia agitatorilor social-anarhişti).

Justa nemulţumire faţă de arendaşii evrei a fost amplificată prin dezlănţuirea

invidiei şi urii populare, precum şi a patimii de proprietate (dorinţa nemoderată

de a avea pământ) - patimă comună, de altminteri, ţăranilor de pretutindeni,

Rezultatul conflictului a fost, ca în orice revoluţie, jaful, dărâmarea şi

incendierea unui mare număr de proprietăţi şi, în acelaşi timp, uciderea mai

multor arendaşi.

Guvernul, care nu ştiuse să pună frâu rapacităţii evreilor, s-a văzut obligat să

înfrâneze furia ţăranilor cu preţul a mii de victime [XXII].

123

aceste conflicte, morala ştiinţifică trebuie să combată patimile86

- sublata causa,

tollitur effectus [XXIII], Aşadar, ca şi medicina, morala trebuie să facă:

1. profilaxie, înlăturând condiţiile în care se dezvoltă patimile;87

2. terapie, combătând direct patimile, cu remedii corespunzătoare.

Să-mi fie permis să deschid aici o paranteză.

Patimile sunt stări anormale sau, mai bine zis, patologice, ale sufletului

omenesc; ca atare, ele fac parte, într-un fel, din domeniul medicinei. Medicii au

deci dreptul - şi pot zice că au chiar datoria - să se ocupe de patimi. De altfel, e

incontestabil că un medic instruit este capabil să înţeleagă rostul patimilor mai bine

decât oricine altcineva.

Într-adevăr, pe de o parte, medicii, studiind fiziologia umană88

, se deprind să

cunoască instinctele normale şi scopurile lor; or patimile, după cum am arătat, nu

sunt decât nişte trebuinţe instinctive alterate prin devierea scopului; pe de altă

parte, medicii au zilnic de-a face, în practica lor, cu diferitele consecinţe patologice

ale patimilor (efectele beţiei, ale libertinajului, etc).

Prin urmare, cunoscând natura şi originea patimilor şi venind foarte adeseori

în contact cu efectele lor, medicii -o repet - sunt mai apţi ca oricine (mai ales ca

filosofii şi ca moraliştii de cabinet) să priceapă atât patimile, cât şi legile moralei

ştiinţifice, legi care nu prescriu altceva decât conformarea actelor omului la

scopurile instinctelor normale.

86

Patimile îl fac pe om să calce legile naturii, adică să comită ceea ce numim

păcate, acestea constituie obiectul special al moralei. 87

Mijloacele profilactice pot preveni dezvoltarea patimilor, însă ele nu le pot

vindeca atunci când acestea există. 88

Fiziologia umană se învaţă numai în facultăţile de medicină. Zoologii, care

studiază fiziologia animalelor, nu se întâlnesc cu patimile, care aparţin exclusiv

omului.

124

Să nu fie deci de mirare faptul că eu - fiziologist şi medic - vorbesc aici despre

patimi şi despre morală, căci ele sunt în strânsă legătură şi cu fiziologia şi cu

medicina. Să revenim însă la problema propriu-zisă.

În primul rând, vom preciza că principalele mijloace profilactice ale moralei

sunt: încurajarea uzanţei normale a instinctelor şi adoptarea unor măsuri coercitive,

în scopul împiedicării abuzurilor care duc la patimi.

În al doilea rând, vom preciza că, deşi mijloacele profilactice sunt multiple, nu

există decât un singur remediu moral eficace în ceea ce priveşte patimile, iar acest

remediu este voinţa89

, adică puterea pe care-o are omul de a-şi inhiba impulsurile

instinctive (normale sau alterate).

Într-adevăr, măsurile coercitive pot împiedica, pentru un timp oarecare,

manifestarea patimilor, care însă nu sunt vindecate decât atunci când voinţa

devine capabilă de a le rezista.

Să aplicăm aceste noţiuni generale patimilor individuale şi sociale90

- luate fiecare

în parte - şi să punem în evidenţă rolul medicului în profilaxia şi terapia morală.

89

Domeniul moralei se suprapune exact domeniului voinţei. Animalul, lipsit de

voinţă, este dedesubtul moralei. Nebunul, care şi-a pierdut voinţa, este în afara

moralei. 90

Măsurile de profilaxie morală a patimilor individuale se confundă, practic, cu

preceptele igienei. Cele reclamate de patimile sociale nu au de-a face cu

medicina.

125

PROFILAXIA ŞI TERAPIA PATIMILOR INDIVIDUALE

Beţia

Medicii, care singuri cunosc îndeaproape condiţiile în care se dezvoltă beţia şi

variantele ei (pat ima morfinei, a opiului etc), vor sfătui ca t inerii şi copiii - mai

ales cei ce pot fi predispuşi prin ereditate la această patimă - să primească o

educaţie atentă şi chiar - pe cât este posibil - să fie sustraşi din mediul ce le-ar oferi

zilnic astfel de exemple negative.

Medicii vor profita de toate ocaziile pentru a înlătura diferitele prejudecăţi

(bunăoară aceea că alcoolul ar fi o substanţă întăritoare, dătătoare ele forţe). În

acelaşi timp, ei vor demonstra celor cu care vin în contact că singura băutură strict

necesară întreţinerii vieţii şi sănătăţii este apa de bună calitate; vor pune apoi în

evidenţă efectele nocive, individuale şi sociale, ale viciului beţiei.

Dar rolul medicilor nu se opreşte aici. Ei se vor folosi de preeminenţa de care se

bucură în societate, stăruind ca Statul să asigure populaţiei apă bună de băut; să

încurajeze producerea băuturilor inofensive sau puţin vătămătoare (ceaiul, cafeaua,

berea, vinul), a căror falsificare să fie aspru pedepsită; şi să interzică desfacerea pe

scară largă a băuturilor periculoase (rachiurile, spirturile, absintul, menta etc). Ei

vor mai cere şi reglementarea riguroasă a debitului - atât al alcoolului, cât şi al

morfinei, opiului, tutunului etc. - în scopul de a împiedica abuzurile şi mai ales re-

petarea acestora.

Trebuie însă să recunoaştem că, dacă aceste măsuri profilactice pot împiedica

uneori contractarea patimii în discuţie, ele sunt ineficiente în a o anihila atunci

când ea există deja. Voinţa este singurul mijloc capabil de a o vindeca.

126

beţivul nu se vindecă decât atunci când devine în stare să-şi folosească voinţa91

,

când vrea să se vindece.

Orice măsură coercitivă la care voinţa nu aderă, nu duce decât la exacerbarea

patimii; la cea dintâi ocazie, de cum se va simţi nesupravegheat, pătimaşul va

reîncepe să bea.

S-au văzut totuşi cazuri în care voinţa, puternic stimulată, a ajuns să învingă

patima, existând destui beţivi sau morfinomani vindecaţi pe această cale.

Libertinajul

Acelaşi lucru se poate spune şi despre desfrâu, patimă rezultată din devierea

trebuinţelor de reproducere.

Medicii se vor strădui să-i înveţe pe oameni scopul înalt al instinctului de

reproducere, precum şi rostul plăcerii sexuale, care nu este decât un mijloc şi nu

trebuie să devină un scop. Ei le vor enumera şi dezastruoasele efecte ale

abuzurilor sexuale, atât asupra individului, cât şi asupra descendenţei lui.

Dar rolul medicilor nu se limitează la aceasta. Ei îi vor îndruma pe oameni să

favorizeze impulsurile naturale ale instinctului respectiv; aşa, de exemplu, îi vor

sfătui să facă uniri potrivite cu vârsta şi în care atracţia instinctivă să poată fi

satisfăcută pentru ambele părţi, căci numai astfel unirile vor fi trainice, iar

instituţia familiei se va consolida.

Medicii vor stărui ca şi colectivitatea (Statul) să ia, faţă de aceste patimi,

măsuri adecvate.

a) Să fie îndepărtate toate piedicile din calea îndeplinirii normale a instinctelor

de reproducere; astfel, o măsură eficace în această privinţă ar fi înlesnirea şi

încurajarea căsă-

91Din nefericire, în această patimă abuzul ele substanţe toxice aduce după sine

alterarea substanţei cerebrale si slăbirea voinţei, care nu mai e în stare să reziste

trebuinţei imperioase pe care organismul o resimte pentru acea otravă, odată ce s-a

obişnuit cu ea.

127

toriilor între tineri.92

Desigur, i s-ar putea adăuga şi altele, cum ar fi scutirea de

impozite a familiilor cu mulţi copii, promovarea preferenţială a capilor ele familie

în funcţiile retribuite ale Statului etc.

b) Medicii vor mai stărui ca Statul să ia şi măsuri coercitive pentru stăvilirea

acestei primejdioase patimi. Astfel, pe lângă reglementarea prostituţiei, ei

vor solicita impunerea unor taxe considerabile asupra celor ce trăiesc în

concubinaj; vor cere îngreunarea procedurii divorţului şi chiar suprimarea

acestei adevărate nenorociri, care nu numai că devastează oraşele, dar a ajuns

să se întindă şi la sate; vor pretinde pedepse foarte aspre pentru seducătorii

de minore93

şi muncă silnică pentru ticăloşii care vând tinere

92La noi, serviciul militar constituie o piedică în realizarea acestui deziderat, în

sensul că tinerii sunt obligaţi să nu se însoare decât după satisfacerea stagiului de 3

ani. Ar fi o primă încurajare la însurătoare dacă tinerilor deja însuraţi - şi mai ales

celor ce sunt şi taţi de familie - li s-ar scurta durata stagiului militar sau li s-ar

oferi cel puţin facilitatea să şi-1 satisfacă în vecinătatea locului de domiciliu,

dându-li-se voie să revină adesea în căminul familial. O asemenea măsură ar

constitui un stăvilar puternic împotriva invaziei unei anumite rase venetice, care se

impune printr-o extraordinară prolificitate, tocmai datorită faptului că obişnuieşte

să practice căsătoriile între tineri.

Relele efecte ale căsătoriilor tardive se observă mai ales la oraşe, unde bărbaţii

caută, în prealabil, să-şi creeze o poziţie socială, împreună cu concubinajul şi cu

celibatul, căsătoriile tardive constituie principala cauză a depopulării oraşelor

noastre: iar golurile lăsate de români sunt umplute, cu vârf, de către evrei [XXIV]. 93

Anul trecut, un evreu bogat. R.... a sedus şi a părăsit l4 tinere fete de ţărani

români. Faptul a fost dat în vileag şi a produs o indignare de nedescris. A urmat

un proces care a făcut mare vâlvă.

Tribunalele l-au achitat pe mizerabil; însă decizia lor a stârnit dezgust şi o unanimă

bănuială de părtinire interesată. Această achitare a constituit o încurajare a răului:

infamului satir i s-ar fi cuvenit o pedeapsă exemplară.

128

fete, aruncându-le în desfrâu94

; vor stărui ca avortul şi infanticidul să fie

considerate oficial drept crime monstruoase, pasibile de aceleaşi pedepse ca şi

omuciderea; vor recomanda, în fine, pedepse foarte grele pentru medicul sau

pentru moaşa ce ar comite infamia de a provoca avorturi [XXV].

Dar dacă asemenea măsuri profilactice pot îngrădi fenomenul libertinajului, singură

voinţa este capabilă de a-1 vindeca pe deplin. Ca şi beţia, această patimă nu

cedează decât atunci când pacientul se opune el însuşi, cu energie, impulsurilor ei.

PROFILAXIA ŞI TERAPIA PATIMILOR SOCIALE

Instruirea poporului asupra rostului firesc al instinctelor şi măsurile igienice

prescrise indivizilor şi colectivităţii sunt principalele arme cu care medicul luptă

împotriva patimilor individuale. Trebuie să recunoaştem însă că el este cu totul

dezarmat în faţa patimilor sociale de proprietate şi de dominaţie (la care ne vom

referi în lecţia următoare).

94Evreii stabiliţi în România au specialitatea mârşavă a negoţului internaţional de carne

vie. Ei ademenesc, cu fel de fel de făgăduieli mincinoase, tinere fete românce, iar

apoi le expediază - cu ajutorul unor complici de aceeaşi rasă cu ei - lupanarelor din

Rusia, Austria şi mai ales Turcia, de unde nici una nu s-a mai întors vreodată

înapoi.

Astfel - pentru a apela la un exemplu recent - soţii I… antreprenorii hotelului

„Carol" din Brăila, au fost arestaţi la Constanţa chiar în momentul când erau gata să se

îmbarce pe un vapor pentru ca, s-o ducă în Egipt pe tânăra Elena D... şi s-o vândă

unei case de toleranţă" («Universul", 9 martie 1910).

129

Din cele spuse în lecţia de faţă, rezultă că medicul joacă un rol însemnat în

societate, putând contribui la combaterea beţiei şi desfrâului şi căutând să suprime

conflictele ce rezultă din aceste patimi.

Din nefericire, puţini sunt astăzi medicii capabili să îndeplinească aceasta

funcţie socială; cei mai mulţi. împotmoliţi în mocirla materialismului, ignorând

instinctele şi patimile sau alteori fiind pătimaşi ei înşişi, nu se preocupă decât de

latura comercială a profesiei medicale.

Sper că studenţii în medicină - cărora li se adresează cu precădere această carte -

sunt conştienţi de sublimitatea rolului ce le va reveni şi că vor ţine la onoarea de a-

şi înnobila meseria, ridicând-o la rangul de sacerdoţiu.

130

131

Lecţia III

REMEDIILE PATIMILOR SOCIALE

După ce am constatat că rolul medicului este nul în combaterea patimilor

sociale de proprietate şi de dominaţie, ni s-a părut interesant să căutăm mijloacele

profilactice şi terapeutice pe care înţelepciunea omenească le-a opus - şi le opune

încă - acestor două flageluri. Prin urmare, am examinat din acest punct de vedere

prescripţiile morale conţinute în:

I. scrierile marilor filosofi;

II. principalele legislaţii civile;

III. principalele legislaţii religioase.

Vom rezuma aici, cât se poate de clar şi de concis, rezultatele acestor cercetări.

PRESCRIPŢIILE MORALE ALE FILOSOFILOR

Cele două genii incomparabile ale filosofiei antice - Platon şi Aristotel - ne-au

lăsat scrieri pe baza cărora ne putem da seama cu exactitate de modul cum priveau

ei problema ce ne preocupă.

132

Platon

Platon (427-347 a. Chr.), în dialogul său intitulat Republica1, expune un model

perfect (după părerea lui) al societăţii omeneşti.

Statul sau Societatea se naşte sub influenţa trebuinţelor. Pentru a se ajuta unii pe

alţii, mai mulţi oameni se asociază şi formează o cetate.

Socrate. Ceea ce dă naştere unui Stat mi se pare că este neputinţa unui

individ izolat de a-şi satisface singur trebuinţele... Astfel, trebuinţa unui lucru

făcându-1 să se asocieze cu un om, iar trebuinţa altui lucru făcându-1 să se

asocieze cu un alt om, mulţimea trebuinţelor i-a adunat laolaltă pe mai mulţi, cu

scopul de a se ajuta unii pe alţii, iar noi dăm acestei asocieri numele de Stat".2

Pentru a fi desăvârşit, Statul trebuie să fie guvernat de nu fi un filosof a cărui

voinţă să constituie legea şi a cărui dominaţie să fie absolută.

Să vedem, în continuare, cum înţeleptul lui Platon va conduce Statul. El va

începe prin a lovi în două dintre sentimentele instinctive cele mai adânc

înrădăcinate în sufletul omenesc: instinctul de proprietate şi instinctul de familie.

Întradevăr, în cetatea platoniciană, cel puţin în casta războinicilor, nu există nici

familie, nici proprietate. Regele filosof suprimă proprietatea; el prescrie

comunitatea averilor şi-i opreşte pe cetăţeni de a se îmbogăţi.

Socrate. Mai întâi de toate, vreau ca nici unul dintr-înşii să nu posede nimic

propriu... Vreau, de asemenea, să li se spună... că dacă vor avea pământuri, case,

bani... şi-ar petrece viata urându-se unii

1Platon, L’Etat ou la Republique, trad. fr. A. Bastien, Ed. Garnier, Paris [XXVI]

Este vorba de un dialog între Socrate şi discipolii săi. 2Platon ed, cit. Livre II. chap. V, § 1, p. 63.

133

pe alţii, întinzându-şi reciproc curse... şi alergând, cu paşi mari spre ruina lor şi a

cetăţii".3

Înţeleptul suprimă şi familia, prescriind deopotrivă comunitatea femeilor şi a

copiilor.

Socrate. Femeile războinicilor noştri vor fi comune tuturor acestora; nici una

dintre ele nu va locui, în mod privat, cu nici unul dintre ei.

Copiii vor fi, la rândul lor, crescuţi în comun: părinţii nu-şi vor cunoaşte copiii,

nici aceştia pe părinţii lor.4

Copiii nu vor fi cunoscuţi nici măcar de mamele lor; acestea vor fi duse, la

anumite ceasuri, să-i alăpteze, dar în mod nediferenţiat.

Socrate. Copiii, îndată ce se vor naşte, vor fi daţi unor bărbaţi sau unor femei...

ce vor avea drept sarcină creşterea lor... Aceştia se vor îngriji şi de hrana copiilor,

ducându-le pe mame la leagăne, în toată perioada lactaţiei, şi luând toate măsurile

posibile ca nici una dintre ele să nu-şi poată recunoaşte propriul copil.5

Şi acum iată avantajele ce ar legitima aceste monstruoase măsuri.

Socrate. Certurile şi procesele vor fi eliminate dintr-un astfel de Stat în care nimeni

nu va avea altceva strict personal decât propriul său corp şi în care totul va fi în

comun. Nu urmează oare de aici că aceşti cetăţeni vor fi astfel la adăpost de multele

neajunsuri iscate printre oameni din pricina averilor, a femeilor şi a copiilor lor? 6

3 Idem, Livre III, chap. VI. § 2, p. 134.

4 Idem, Livre V, chap. II. § 1, p. 189.

5 Idem, p. 193

6 Idem, Livre V, chap. III, § 2, p. 200.

134

Dar nu este numai atât; bieţilor bolnavi li se va refuza - hrana şi îngrijirea,

deoarece aceasta n-ar fi în avantajul lor şi nici al Statului".7

„Socrate. Astfel că tu vei stabili în Stat o disciplină si o legislaţie aşa cum le

înţelegem noi: ...se vor mulţumi să dea îngijiri numai cetăţenilor cu o bună

constituţie trupească si sufletească: pe cei trupeşte nesănătoşi îi vor lăsa să moară,

iar pe cei cu suflet rău şi incorigibil îi vor omorî. 8

În rezumat, Platon, pentru a împiedica izbucnirea conflictelor, ar fi vrut, în mod

naiv, să suprime două dintre cele mai puternice instincte ale fiinţei omeneşti: cel

de familie şi cel de proprietate. El nu şi-a dat seama că aceste instincte sunt

naturale şi, prin urmare, rezistente la orice încercare de distrugere, nici nu a înţeles

marea lor importanţă socială.

În schimb, el i-a conferit înţeleptului-rege o putere nelimitată, tocmai potrivită

pentru a genera şi a întreţine patima de dominaţie.

Ignorând cu totul patimile, Platon nu putea deci să prescrie - şi, de altfel, nici n-

a făcut-o - vreo măsură în ceea ce le priveşte.

Ce să mai spunem despre purtarea incalificabilă pe care o recomanda faţă de

cei bolnavi, când se ştie că până şi animalele au milă faţă de semenii lor aflaţi în

suferinţă?!

Aristotel

Aristotel (384-322 a. Chr.), cel mai mare spirit filosofic şi ştiinţific al Antichităţii

(şi am putea zice chiar al omenirii).

7 Idem, Livre III, chap. IV, § 3, p. 120.

8 Idem, Livre III, chap. IV, § 5. pp. 123-124.

135

tratează subiectul care ne preocupă într-o carte intitulată Politica9

Spre deosebire de Platon, care-şi deduce consecinţele din idei a priori, Aristotel,

ca un adevărat om de ştiinţă, pleacă de la fapte concrete pe care ştie să le fixeze, în

mod admirabil, prin observaţie.

El începe prin a stabili că baza societăţii este familia şi că în fiecare familie

există, în mod natural, sentimente de dominaţie şi de supunere.

Trebuie mai întâi să unim, două câte două, fiinţele care nu pot exista una fără de

cealaltă, precum bărbatul şi femeia, în vederea procreaţiei. Iar acest lucru nu este la

ele efectul unei hotărâri premeditate, ci natura este cea care le inspiră, ca şi tuturor

animalelor sau chiar plantelor, dorinţa de a lăsa în urma lor o altă fiinţă, care să le

semene.

Există, graţie naturii, şi în scopul conservării speciei, o fiinţă care comandă şi

alte fiinţe care se supun; căci acela care, prin inteligenţa sa, este capabil de

prevedere, are, în mod natural, autoritate şi putere de stăpân."10

„Această autoritate

(de soţ şi de tată) se întinde asupra femeii şi asupra copiilor..."11

Apoi el arată că reunirea mai multor familii formează un trib, iar cea a mai

multor triburi - o cetate sau o naţie.

„Prima asociaţie, compusă din mai multe familii, este satul [XXVIII)...

Asociaţia, compusă din mai multe sate, formează o cetate desăvârşită."12

Societatea omenească este naturală.

9Aristote, La Politique. trad. fr. Thurot. Ed. Garnier, Paris [XXVII].

10Aristote, op. cit.. Livre I. chap. I. § 4, p.2.

11 Idem. Livre I. chap. IV, § 7, p. 29.

12 Idem. Livre I, chap. I. § 7-8, p. 4.

136

„Este deci evident că şi cetatea face parte dintre lucrurile din ordinea naturală şi

că omul este, în mod natural, un animal politic [XXIXI menit a trăi în societate. 13

Un sentiment de simpatie îi leagă între dânşii pe membrii societăţilor omeneşti

(triburi, naţii ) .

Prietenia îi duce pe oameni la viaţa socială. 14

Analiza minuţioasă la care acest minunat spirit supune fenomenele sociale îl

duce la a recunoaşte că principalele cauze ale răsturnărilor sociale sunt: patima de

proprietate şi patima de dominaţie.

Răsturnările sociale au la origine nu doar inegalitatea averilor, ci şi inegalitatea

onorurilor.15

„Oamenii săvârşesc nedreptăţi nu doar spre a face faţă trebuinţelor

vieţii... ei nu-i jefuiesc pe trecători doar pentru a se apăra de frig şi de foame, ci şi

pentru a se veseli şi a-şi satisface patimile prin plăceri... Cele mai mari crime se

comit pentru dobândirea prisosului: iar nu pentru asigurarea necesarului. De

exemplu, nu devine cineva tiran doar pentru a se păzi de frig." 16

„Aşa de mare este

perversiunea omului, încât dorinţele sale sunt de nesatisfăcut. La început, el se

mulţumeşte cu doi oboli; o dată ce i-a căpătat, el vrea să-i capitalizeze succesiv

până când poftele sale nu mai cunosc margini. Prin natura ei, lăcomia este infinită:

şi totuşi cei mai mulţi oameni îşi petrec viaţa în căutarea mijloacelor de a o

satisface."17

Din nefericire, zadarnic parcurgi cu aviditate cartea lui Aristotel pentru a descoperi

vreun remediu al relelor, pe care altminteri s-a priceput să le pună în evidenţă şi ale

că-

13

Idem. Livre I, chap. I, § 9, p.5. 14

Idem, Livre III, chap. V, 5 14, p. 115. 15

Idem, Livre II, chap. IV, § 7. p. 58. 16

Idem. Livre II. chap IV, § 8, pp. 58-59. 17

Idem. Livre II. chap. IV, § 11, p. 60.

137

ror cauze a ajuns să le descopere; el nu propune decât leacuri anodine, deşi se pare

că a bănuit rolul important pe care-l poate juca, în aceste cazuri, voinţa.

Remediul tuturor acestor rele nu este de a egaliza averile, ci de a face astfel

încât oamenii buni de la natură să nu voiascâ a se îmbogăţi, iar cei răi să nu o poată

face. Acest lucru se poate obţine ţinându-i pe cei răi într-o poziţie inferioară, fără

a-i lăsa totuşi pradă nedreptăţii."18

Apoi Aristotel, cu un admirabil bun simţ, combate aberaţiile lui Platon:

comunitatea femeilor, comunitatea copiilor, comunitatea averilor. 19

Dacă fiecare cetăţean are o mie de fii - nu zămisliţi de el, ci de unii sau alţii

dintre concetăţenii săi, fără distincţie - toţi cetăţenii vor neglija, în mod egal,

asemenea copii... Mai bine să fii cel din urmă dintre veri, decât fiu în republica lui

Platon." 20

„Nimic nu inspiră mai puţin interes decât un lucru a cărui posesie este

comună unui număr considerabil de persoane. Dăm o foarte mare importanţă lu-

crurilor ce ne aparţin numai nouă, şi nu ne simţim legaţi de posesiunile comune

decât în măsura interesului personal. Acestea din urmă sunt lăsate în părăsire, între

alte motive şi pentru că ne bizuim pe grija altora." 21

Pe lângă aceste rânduri pline de înţelepciune se găsesc, din nenorocire, şi altele

care-i umbresc strălucirea.

Familia, „pentru a fi completă, trebuie să cuprindă şi oameni liberi şi sclavi".22

18 Idem, Livre II, chap. IV, 5 12, p. 6l.

19 Idem. Livre II, chap. I. § 2-3, p. 36

20 Idem. Livre II, chap. I, § 11-12, pp. 39-40.

21 Idem, Livre II, chap. I, § 10, p. 39.

22Idem, Livre I. chap. II, § 1, p. 7.

138

Sclavul nu doar că este în slujba stăpânului, ci el îi aparţine acestuia în mod.

absolut. 23

Există în specia omenească indivizi toi atât de inferiori altora ca şi corpul faţă

de suflet, ca şi animalul faţă de om: aceşti indivizi sunt predestinaţi în mod natural

la sclavie, pentru că nu este nimic mai bun pentru dânşii decât faptul de a se

supune. 24

„Cât despre faptul de a şti care sunt copiii care trebuie abandonaţi sau îngrijiţi,

este necesară o lege care să interzică hrănirea unui copil diform. În privinţa

numărului copiilor (căci numărul naşterilor trebuie să fie întotdeauna limitat), dacă

obiceiurile nu permit să se abandoneze un copil şi dacă în anumite familii se nasc

copii peste numărul stabilit, atunci trebuie provocat avortul. 25

Ce să mai zicem de o enormitate ca aceasta:

Legislatorul a spus lucruri faimoase despre avantajele sobrietăţii si despre

izolarea femeilor, pentru a le împiedica să aibă mulţi copii, permiţând relaţiile

între bărbaţi. Această din urmă prevedere reprezintă un bine sau un rău? Vom

examina această problemă cu o altă ocazie. 26

În rezumat, Aristotel, excelent observator al naturii, cunoaşte importanţa

instinctelor sociale şi ajunge chiar să întrevadă că patimile de proprietate şi de

dominaţie sunt principalele cauze ale conflictelor între oameni. Dar, asemenea

unui medic ce s-ar mulţumi doar să consulte un bolnav fără a căuta să-l şi vindece,

el nu se preocupă să găsească mijloacele de a remedia aceste conflicte. De altfel,

ca prescripţii morale, Politica sa recomandă nişte adevărate infamii, cum ar fi

infanticidul, sclavia etc.

23

Idem. Livre I. chap. II. § 6, p. 9 24Idem.Livre I. chap. II. § 15. p. 11.

25Idem. Livre IV, chap. XIV. § 19. pp. 191-192.

26Idem, Livre II. chap. VII. § 5. p. 79.

139

[Filosofii păgâni de după Aristotel]

După Aristotel, filosofia antică începe să se dezintereseze de societate şi nu mai

are ca obiect decât fericirea individului.

Epicur (341-270 a.Chr.) găseşte fericirea în plăcerea produsă de ataraxie, Zenon

(336-244 a. Chr) o descoperă în indiferenţa voluntară atât faţă de plăceri cât şi faţă

de dureri.

Epicureicii şi stoicii nu cunosc natura omenească şi, în loc să combată patimile,

ei îşi pierd timpul luptând, zadarnic, împotriva instinctelor.27

Aceeaşi minimă grijă faţă de societate se constată şi în neoplatonism, reunindu-i

pe Platon, pe Aristotel şi Zenon, dar în care predomină elementul mistico-religios.

[Filosofii creştini medievali]

Părinţii Bisericii, greci şi latini, mai cu seamă Sfântul Augustin (354-430), iar mai

târziu scolasticii, dintre care cel mai ilustru este Sfântul Toma d'Aquino (1225-

1274), s-au străduit să îmbine ceea ce este adevărat, bun şi frumos în doctrina

aristotelică cu sublimele învăţături ale lui Christos şi ale discipolilor săi. Astfel s-a

zidit grandiosul edificiu al filosofiei creştine [XXX], care este, fără îndoială,

culmea atinsă ele înţelepciunea omenească, constituind sistemul cel mai realist, mai

coerent şi mai profund - rezultat al eforturilor, întinse pe multe secole, ale celor mai

mari genii ale omenirii.

Astfel, de exemplu, Epicur învaţă că, pentru a obţine fericirea, înţeleptul trebuie să

se elibereze de iubirea sexuală şi să evite a-şi crea afecţiuni de familie, pentru a nu-

şi da ocazii de a suferi: el mai recomandă, de asemenea, retragerea din treburile

publice, care şi ele sunt izvoare de necazuri.

140

Trecem deocamdată peste învăţămintele sociale ale filosofiei creştine, urmând

să ne ocupăm mai târziu de doctrina morală a lui Iisus Christos, căruia această

filosofie îi datorează înalta ei valoare şi incomparabila ei strălucire.

[Filosofii renascentişti şi post-renascentişti]

În epoca mediocră28

, impropriu numită Renaştere, învăţaţii caută să se întoarcă

la filosofia antică, iar principalele producţii filosofico-politice ale acestei vremi

sunt imitate după Republica lui Platon. Astfel sunt scrierile lui Machiavelli (1469-

1527), Thomas Morus (1478-1535) - care în celebra sa Utopie preconizează (ca şi

Platon) comunismul, Campanella (1568-1639) - care în Civitas Soli laudă (tot pe

urmele lui Platon) comunitatea averilor, femeilor, educaţiei etc.

În secolul al XVII-lea s-a produs în Anglia, cu Hobbes (1588-1679, cu al său

Leviathari)29

şi cu Locke (1632-1704, cu ale sale încercări asupra guvernării

civile), o nouă înviere a concepţiilor politice ale lui Platon. Aceşti filosofi susţin,

printre altele, că omul nu este sociabil în mod natural şi că societatea este

rezultatul unui pact, al unei convenţii artificiale "între indivizii ce mai înainte

trăiau în stare naturală. 30

28

În realitate - zice V. Cousin - această epocă mediocră (Renaşterea) nu a avut nici

un om ele geniu care să se poată compara cu marii filosofi ai Antichităţii, ai Evului

Mediu şi ai timpurilor ulterioare; ea nu a dat nici un monument filosofic durabil şi,

dacă este să o judecăm după operele sale, avem motive de a fi severi cu dânsa. 29

După Hobbes, starea naturală este „bellum omnium contra omnes", războiul

tuturor contra tuturor, care-i împiedică pe oameni în plăceri şi-i contrariază în

interese. Această eroare reapare în secolul al XlX-lea sub forma faimoasei „lupte

pentru existenţă" – struggle for life- a lui Darwin (v. p. 47). 30

Filosofii iluştri ai acestei perioade - Bacon (1561-1626), Descartes (1506-1650),

Pascal (1623-1665). Malebranche (1638-1715), Leibnitz

141

[Filosofii iluminişti]

Ideile lui Hobbes31

, clar mai ales cele ale lui Locke, au găsit un puternic ecou în

Franţa secolului al XVIII-lea. Adoptate de Voltaire (1694-1778) şi de către

enciclopedişti în genere, ele au fost reelaborate, amplificate şi prezentate cu mult

ta lent de J.J. Rousseau (1712-1788), jucând, graţie personalităţii lui, un rol

capital în cel mai formidabil eveniment social al timpurilor moderne - Revoluţia

franceză.

Pentru a face critica acestor idei, ne va fi de ajuns să studiem cele două

principale scrieri politice ale lui Rousseau: Discursul asupra originii inegalităţii

dintre oameni şi Contractul social.

(1616-1716) - s-au ocupat prea puţin de societatea omenească şi nu găsim în scrierile

lor nimic remarcabil cu privire la problema care ne interesează aici.

31

Idei asemănătoare cu cele ale lui Hobbes au mai fost emise de către Spinoza

(1623-1677) în al său Tractatus theologico-politictus şi de către Montesquieu

(1689-H55) în celebra sa lucrare L'Esprit des Lois (din care cităm mai departe după

ediţia de la Garnier).

Montesquieu porneşte de la ,omul de dinaintea consolidării societăţilor" (ed.cit.,

p. 6) şi consideră că „în această stare, individul se simte inferior altora" (loc cit.).

„Frica în sine îi face pe oameni să fugă unii de alţii; dar semnele unei frici reciproce

îi determină să se apropie" (idem).

După ce a stabilit modul constituirii societăţii, ci adaugă: îndată ce oamenii sunt

în societate, ei pierd sentimentul slăbiciunii: egalitatea dintre dânşii încetează şi

starea de război începe (ed. cit., p. 7).

El nu prezintă nici un remediu împotriva patimilor de proprietate şi de dominaţie,

pe care, de altminteri, pare a le ignora.

142

[J.J. Rousseau]

Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni32

J.J.- Rousseau caută a stabili cauzele inegalităţii dintre oameni, căreia el îi

atribuie toate relele de care suferă omenirea.

El se întreabă: Ce este omul, „aşa cum l-a format natura''? Ajunge însă la o

concepţie cu totul arbitrară şi falsă.

După Rousseau, omul, în starea de natură, ar fi inferior animalelor; el n-ar avea

instincte şi, singur între toate celelalte fiinţe vii, el n-ar avea familie.

Oamenii, împrăştiaţi printre animale, le observă şi le imită, ridicându-se până la

instinctele acestora; cu avantajul că, în vreme ce fiecare specie nu are decât un

instinct al său propriu, omul, neavând unul care să-i aparţină doar lui, şi le

apropriază pe toate".33

„Masculii şi femelele se uneau la întâmplare, după circumstanţe şi dorinţă, fără

ca vorbirea să le fie un instrument indispensabil pentru a-şi comunica lucrurile pe

care aveau să şi le spună; ei se despărţeau cu aceeaşi uşurinţă. Mai întâi, mama îi

alăpta pe copii pentru trebuinţa ei; apoi, aceştia devenindu-i dragi prin obişnuinţă,

îi hrănea pentru propria lor trebuinţă. îndată ce ei ajungeau în stare să-şi procure

hrana, îşi părăseau mama; şi cum aproape că nu exista nici un alt mijloc de a se

regăsi decât acela de a nu se pierde din vedere, ei ajungeau curând, îndepărtându-

se unii de alţii, să nu se mai recunoască".34

Iubirea sexuală şi iubirea părintească, necunoscute în starea de natură, ar fi

efectele artificiale ale societăţii.

32J.J. Rousseau. Discours sur l'origine de l'inegalite parmi les hommes, Ed.

Garnier, Paris [XXXI]. 33

Rousseau. Discours.... ed. cit., p. 42. 34

Idem, p. 52, v. şi pp. 67-68.

143

„Obiceiul de a trăi împreună a dat naştere celor mai scumpe sentimente

cunoscute de oameni: iubirea conjugală şi iubirea părintească".35

Dar nu este totul. Omul, în starea de natură, ar fi lipsit de orice urmă a

instinctului de proprietate şi de dominaţie.

„În această stare primitivă, neavând case, nici colibe, nici vreun alt fel de

proprietate, fiecare locuia la întâmplare. 36

Ei nu cunoşteau nici vanitatea, nici stima, nici dispreţul; nu aveau nici cea mai

vagă noţiune de ce e al tău şi ce e al meu. 37

„Ar îi fost greu sa fie făcuţi să înţeleagă ce sunt servitutea şi dominaţia. 38

Prin urmare, după Rousseau, omul nu ar poseda instinctele sociale pe care le au

animalele. Dar, după cele pe care le-am spus mai înainte (v. prima lecţie), cred că

ar fi de prisos să mai combatem încă o dată, aici, asemenea aberaţii.

Rousseau afirmă apoi că omul, spre deosebire de toate celelalte animale, nu este

sociabil în mod natural.

Se vede, după puţina grijă pe care a avut-o natura de a-i apropia pe oameni prin

trebuinţe reciproce şi de a le înlesni folosirea vorbirii, cât de puţin s-a preocupat ea

de sociabilitatea lor şi cât de puţin a pus ea din ceea ce-i este specific în tot ceea ce

aceştia au întreprins pentru a stabili legături între dânşii. 39

În cele din urmă, după ce a probat că „inegalitatea abia de este sesizabilă în starea

de natură" şi că „influenţa ei este aproape nulă, el a încercat să demonstreze că

această inegalitate este un rezultat al constituirii

35

Idem. p. 70. 36

Idem. p. 52. 37

Idem. pp. 61-62. 38

Idem. p. 65. 39

Idem. pp. 56-57.

144

societăţii care, deteriorând specia, a generat o fiinţă rea. Făcând-o sociabilă".40

Societatea, binefăcătoare pentru animale (v. şi prima lecţie), a fost deci, după

Rousseau, rea şi corupătoare pentru oameni. Ea a distrus egalitatea primitivă prin

cele două instituţii ale sale, proprietatea şi guvernământul, instituţii pe care

Rousseau le consideră drept uzurpatoare. Şi el adaugă, în mod explicit:

,,Cel dintâi care, împrejmuind un teren, a zis: Acesta este al meu, găsind oameni

atât de naivi încât să-i dea crezare, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile.

De câte crime, de câte războaie, de câte mizerii şi de câte grozăvii n-ar fi cruţat

neamul omenesc cel ce, scoţând parii şi astupând şanţul, ar fi strigat semenilor

săi: Păziţi-vă de a-i da ascultare acestui mincinos; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că

roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al nimănui.41

Toate animalele au un cuib şi un teren de vânătoare; numai omul, după

Rousseau, n-ar avea acest drept!

Îndată ce societatea s-a constituit, „fiecare începu să ia seama la ceilalţi şi să-şi

dorească să fie luat el însuşi în seamă, astfel că stima publică deveni un lucru de

preţ. Acela care cânta sau dansa mai bine, acela care era mai frumos, mai

puternic, mai îndemânatic sau mai convingător, deveni cel mai stimat; acesta a fost

primul pas spre inegalitate.42

Cu atât mai mult cu cât bogăţiile împing ele însele către dominaţie: „Bogaţii de-abia

cunoscură plăcerea de a domina, că o puseră deasupra tuturor celorlalte".43

40 Idem. p. 66.

41 Idem. p. 67.

42 Idem. p. 72.

43 Idem. p. 77.

145

În curând, societatea născândă făcu loc celei mai oribile stări de război".44

În toate turmele de animale există şefi şi subordonaţi; or, după Rousseau,

numai la oameni nu trebuie, să existe!

Proprietatea şi dominaţia au un caracter uzurpator pentru acest filosof care n-a

înţeles originea lor instinctivă şi faptul că nu ele, ci patimile, derivate din ele prin

deviere, sunt cele care generează conflictele între oameni.

Contractul social45

Societatea actuală fiind rea, adică fiind cauza inegalităţii şi a conflictelor dintre

oameni, Rousseau propune construirea alteia, care să fie bună, adică din care să

fie eliminate cele două elemente de discordie socială: proprietatea şi dominaţia

(sau guvernământul).

El crede a fi găsit un remediu pentru starea actuală a lucrurilor prin aşa-numitul

contract social, care ar stabili, în locul dominaţiei şi al proprietăţii, libertatea şi

egalitatea.

„Dacă vom cerceta în ce constă cel mai mare bine cu putinţă, cel care se cuvine să

fie ţinta unui sistem de legislaţie, vom constata că acesta se rezumă la două lucruri

fundamentale: libertatea si egalitatea.46

Într-adevăr, în ceea ce priveşte proprietatea, Rousseau preconizează

comunismul sau colectivismul, altfel spus... egalitatea.

„Fiecare membru al comunităţii se dăruieşte acesteia în starea în care se află la

momentul constituirii ei, el şi bunurile pe care le po-

44 Idem. p. 78.

45J.J. Rousseau, Du contrat social. Ed. Garnier. Paris [XXXII].

46Rousseau. Du contrat.... ed. cit., p. 274.

146

sedă... Statul este stăpân peste toate averile membrilor săi. prin contractul social.

47

În ceea ce priveşte dominaţia, Rousseau o reduce pe aceea a unor

individualităţi, crezând că realizează astfel libertatea. În realitate, el o înlocuieşte

cu dominaţia Statului, pe care o face absolută.

Clauzele contractului social, bine înţelese, se reduc, în fapt. la una singură:

alienarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii

comunităţii.48

Aşa cum natura dă fiecărui om putere absolută asupra membrelor sale. tot astfel

pactul social dă corpului politic putere absolută asupra tuturor membrilor săi. 49

Iar această putere absolută îi conferă chiar drept de viaţă şi de moarte asupra

cetăţenilor.

Cetăţeanul nu mai deliberează singur asupra pericolului la care legea îl obligă

să se expună; când conducătorul i-a spus: Este necesar pentru Stat ca tu să mori,

el trebuie să accepte să moară, căci viaţa sa nu este doar o binefacere a naturii, ci şi

un dar condiţionat al Statului.50

În loc de libertate, cetăţeanul va fi silit să se supună contractului social.

Pentru ca acest pact social să nu fie doar un formular zadarnic, el cuprinde acest

angajament tacit... că oricine va refuza să se supună voinţei generale va fi silit de

către întreg corpul51

social.

47

Idem, pp. 251-252. 48

Idem, p. 248. 49

Idem,p. 257. 50

Idem,p.261. 51

Idem,p.250.

147

Iar dacă cineva va încălca prescripţiile acestui pact, el va fi pedepsit, fie cu

exilul, fie cu moartea.

Conservarea Statului este incompatibilă cu a sa: trebuie ca, din doi, unul să

piară". Or, cel care „a rupt contractul social, nu mai este membru al Statului; el

trebuie să fie eliminat prin exil, ca unul ce a călcat pactul, sau prin moarte, ca unul

ce a devenit inamic public. 52

Şi, ca o culme a despotismului, Statul va teroriza până şi conştiinţele.

Trebuie, spre a respecta voinţa generală, ca fiecare cetăţean să aibă numai

opinii în conformitate cu aceasta (deci cu Statul)."

Va mai exista şi „o profesiune de credinţă pur civilă, ale cărei articole trebuie să

fie fixate de către suveran... Fără să poată obliga pe nimeni să o creadă, el poate să

izgonească din Stat pe oricine nu o crede; îl poate izgoni nu ca necredincios, ci ca

nesociabil". Iar ..dacă cineva, după ce a recunoscut în public aceste dogme, se va

purta ca şi când nu le-ar crede, să fie pedepsit cu moartea".53

Se poate concepe o tiranie mai monstruoasă? Căci ce este, în fapt, Statul? Ce

este, în realitate, poporul suveran al lui Rousseau? Ne răspunde H. Taine: „Este

facţiunea sau individul care deţine puterea". Şi adaugă: „Dogma suveranităţii

poporului, interpretată ele către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în

momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit".54

În rezumat, cele două faimoase scrieri politice ale lui Rousseau sunt alcătuite dintr-

o ţesătură de erori biologice grosolane, abia disimulate de stilul admirabil.

Răufăcătorul sofist din Geneva ignoră natura sociabilă a omului şi, ne-

52Idem. p. 261.

53Idem. p. 339.

54 Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine, Ed. Hachette, Paris,

1893. vol. 1. pp. 319 şi 327. [XXXIII]

148

cunoscând cauzele dezordinilor sociale, adică patimile, propune remedii absurde,

împotriva naturii, cum ar fi suprimarea proprietăţii şi a ierarhiei sociale.

Seduşi de aceste utopii, s-au găsit oameni - tot atât de ignoranţi ca şi Rousseau şi

tot atât de rătăciţi spiritual ca şi dânsul - care să încerce punerea în practică a

acestor doctrine (ce nu pot decât să aţâţe urile sociale). Rezultatul a fost

dezlănţuirea celor mai teribile patimi omeneşti în abominaţia cunoscută sub numele

de Revoluţia franceză, care constituie un document biologic de cea mai mare

importanţă şi pe care îl vom studia în continuare, urmându-1 pe onestul si

competentul său istoric, H. Taine.55

Revoluţia franceză

În 1779, societatea franceză se compunea din trei clase:

a) nobilimea, avându-1 în frunte pe Rege;

b) clerul;

c) poporul - de la oraşe (burghezi.) şi de la sate (ţărani).

Dintre aceste trei clase, primele două se bucurau de privilegii (de care cea din

urmă era complet lipsită) datorită împrejurării că, la originile ei, după prăbuşirea

Imperiului Roman, societatea îşi datora existenţa nobilimii, care o apărase de

barbari, iar civilizaţia - clerului (si mai ales călugărilor56

), care o creştinase.

Privilegiaţii erau scutiţi de impozite; ei împărţeau justiţia şi primeau taxe şi

redevenţe, în plus, ei aveau la dispoziţie

55Cartea acestui autor nu este scrisă decât pentru cercetătorii iubitorii de adevăr,

de documente, de probe, iar nu pentru publicul larg care are, în ceea ce priveşte

Revoluţia, un parti pris si o opinie Preconcepută" (Taine, op. cit., vol. IV.

Preface- p. IV) 56

Montalembert, Les Moines d'Occident, Ed. Lecoffre Paris 1892 (v vol. II şi III).

149

toate posturile înalte din Stat, pe când burghezia era exclusă de la acestea, trebuind

să se mulţumească întotdeauna cu posturi subalterne.

De aici s-au născut dispreţul, invidia şi ura. Acesta este punctul de plecare al

revoluţiei. Şi iată şi punctul la care s-a ajuns: burghezia - şi mai ales partidul zis al

iacobinilor57

, călăuzit de principii filosofice false şi de patimile de proprietate şi de

dominaţie - a răsturnat nobilimea şi clerul, acaparând puterea.

Să vedem acum care au fost, în timpul Revoluţiei, efectele patimii de proprietate

şi efectele patimii de dominaţie.

Efectele patimii de proprietate

După iacobini, „nu există decât o singură societate justă - aceea întemeiată pe

contractul social", iar clauzele contractului social, bine înţelese, se reduc, în fapt, la

una singură: alienarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea

întregii comunităţii... fiecare membru dăruindu-se acesteia întreg, în starea în care

se află la momentul constituirii ei, el şi bunurile pe care le posedă" (Rousseau). 58

„Suveran atotputernic, proprietar universal, Statul îşi exercită discreţionar

drepturile nelimitate asupra persoanelor şi asupra lucrurilor; în consecinţă, noi,

iacobinii, reprezentanţi ai săi, ne vom înstăpâni peste persoane şi peste lucruri. 59

57

Iacobinii nu aparţineau nici claselor înalte, dar nici masei populare, ci locul lor

era între cele două extreme, în stratul inferior al burgheziei şi în stratul superior al

poporului... din care trebuie însă excluşi mai toţi cei aşezaţi, rânduiţi, însuraţi, ele

vârstă matură şi cu simţurile liniştite" (Taine. op. cit., vol. III. p. 35). Ceea ce îi

caracteriza în mod deosebit era „un amor propriu exagerat", „o vie dorinţă de

parvenire"', „setea de a conduce" - cu alte cuvinte, patima de dominaţie ( idem, pp.

11, 15 şi 17). 58

V.Taine.op.cit., vol. IV. p. 70. 59

Idem, p. 71. În conformitate cu această teorie, „instinctul puternic şi profund prin

care individul se încăpăţânează a păstra, pentru dân-

150

„Şi într-adevăr, iacobinii au mers aproape până la capăt:, tot ce se putea face

pentru a ruina indivizii, familiile şi chiar Statul., ei au făcut: tot ce se putea lua, ei

au luat60

Aceşti revoluţionari au început prin a suprima, fără despăgubire, dijma şi toate

drepturile feudale"; apoi „au confiscat bunurile clerului, în valoare de vreo 4

miliarde; bunurile emigraţilor. în valoare de vreo 3 miliarde: bunurile

ghilotinaţilor61

şi ale deportaţilor, în valoare de sute de milioane: bunurile

suspecţilor, în valoare de încă alte multe miliarde; bunurile spitalelor şi ale altor

instituţii de binefa-

sul şi pentru ai săi, avutul şi produsele sale, este tocmai fibra nesănătoasă ce

trebuie anulată sau paralizată cu orice preţ: adevăratul ei nume este –egoismul -

sau - lipsa spiritului civic, iar manifestările sale reprezintă adevărate atentate

împotriva comunităţii, singura proprietară legitimă a bunurilor" (idem, p. 484).

Cu alte cuvinte, pentru iacobini, care nu pricep natura instinctivă a economiei şi

a aprovizionării în vederea viitorului, „oricine adună provizii este culpabil, este

un ..aristocrat", un „acaparator" şi „nu există crimă mai mare decât aceasta''

(idem, p. 429).

Aristocraţi - şi prin urmare osândiţi la moarte - sunt nu numai nobilii, preoţii,

burghezii bogaţi, dar şi oricine „posedă ceva economii sau ceva rezerve". La

sfârşit, „cârciumarii devin mai toţi aristocraţi" şi „înşişi măcelarii s-au

aristocratizat" (idem, vol. III, p. 397).

Acela care, îngrijorat de viitorul său şi al familiei sale, adună provizii (ca şi

animalele), este declarat un egoist, un inamic public.

Pedeapsă cu moartea pentru orice particular care tine la dânsul mai multă pâine

decât îi este de trebuinţă pentru hrana sa." Astfel. Monitorul din 16 brumar, anul

II, publică „condamnarea la moarte a lui Pierre Gondier. În vârstă de 36 de ani,

agent de schimb, locuind în Paris, pe strada Pellefont. care a acaparat şi a ascuns

acasă la dânsul o mare cantitate de pâine". „E1 avea o gastrită - explică Taine -

şi nu putea să mănânce decât papară făcută clin pâine de două ori coaptă: iar

brutarul, care cocea numai pentru dânsul un cuptor, îi dădea câte treizeci de pâini

deodată" (idem, vol. IV, p. 104 şi nota).

60

Idem. p. 394. 61

Maignet scrie din Marsilia: „Ghilotina ne-a scăpat astăzi şi ieri de 43 de sceleraţi,

care au lăsat Republicii vreo 30 de milioane" (idem. p. 448. nota).

151

Cere, în valoare de vreo 800 de milioane: bunurile atelierelor parohiale, ale

fundaţiilor, ale instituţiilor de educaţie, ale societăţilor literare sau ştiinţifice,

iarăşi, in valoare de multe milioane62

: au luat înapoi domeniile angajate sau

înstrăinate de către stat. de trei secole şi mai înainte, în valoare totală de vreo

două miliarde"; au mai luat, „bunurile comunelor... domeniul Coroanei şi pe acela

al listei civile", „în acest fel. mai mult de trei cincimi din pământul Franţei a

ajuns în mâinile iacobinilor. 63

Adăugaţi la toate acestea spolierea particularilor prin mijloace precum:

1. Împrumutul forţat. De pildă: la 20 mai 1793 Convenţia decretează că „va avea

loc un împrumut forţat de un miliard pe socoteala cetăţenilor bogaţi".64

2. Taxele revoluţionare, care sunt exorbitante. Astfel, de exemplu, „la

Strasbourg, 193 de persoane sunt taxate fiecare de la 6.000 la 300.000 de livre - în

total 9.000.000. de plătit în 24 de ore".65

3. Preţul maximal. Conform aceloraşi idei, comerţul este un trafic criminal; i se

dă numele de ..negociantism şi, ca şi socialiştii de astăzi, „mulţi buni iacobini

propun sau să fie interzis particularilor, atribuindu-1 în exclusivitate Statului, sau

să fie suprimat".66

Ei se mulţumesc totuşi numai cu stabilirea unui preţ maximal,

peste a cărui cotă nimeni să nu poată vinde. 67

„Amenzi enorme, închisoare, stâlpul infamiei - iată ce-1 aşteaptă pe cel ce vinde

peste preţul fixat;... un băcan, acuzat că a vândut zahăr candel peste preţul fixat, a

fost condamnat la 100.000 de livre amendă şi la închisoare. 68

62

„Numai bunurile Ordinului de Malta... se cifrează la 400 de milioane" (idem, p.

72. nota). 63

Idem,pp.71-72. 64

Idem.vol.III.pp.432-435. 65

Idem.vol.IV,p.448 66

Idem.pp 450-451. 67

Idem, p. 488. 68

Idem, p. 489, inclusiv nota.

152

Dar, după proclamarea preţului maximal, „negustorul nu mai poate să-şi

continue comerţul", căci se vede obligat ..să vândă marfa cu jumătatea preţului cu

care a contractat-o". 69

În aceleaşi condiţii. ..ţăranul refuză să-şi aducă produsele ia târg".70

El nu mai

vrea nici să cultive pământul, ba mai mult: „nu mai vrea să-şi dea osteneala să

secere; deoarece recolta de faţă este pentru guvern, guvernul să suporte ultimele

cheltuieli; să se însărcineze el însuşi să taie, să secere, să facă snopi, să

transporte şi să depoziteze".71

Degeaba li se explică cultivatorilor că ..recolta lor

este o proprietate naţională şi că dânşii nu sunt decât depozitarii ei", căci acest nou

principiu nu a intrat şi nici nu va intra în mintea lor. 72

Or, „în socialism, unde Statul uzurpator, în loc să protejeze proprietăţile

private, le distinge sau şi le însuşeşte, taxând produsele şi mărfurile sub preţul lor

de cost, întreprinderile utile pier sau nu se fac deloc; prin urmare, producţia,

transportul şi punerea în vânzare a obiectelor indispensabile se încetineşte sau

stagnează pur şi simplu".73

„La sfârşitul exproprierii sistematice şi complete stă efectul ultim al sistemului

socialist: înfometarea generală şi nimicirea a milioane de vieţi.74

„Locuitorii de la

ţară ajung să se sfădească pe iarba câmpului", zice Tallien, pe cînd procurorul

sindic din Saint Germain scrie că s-a găsit „cadavrul unui tată de familie, cu gura

încă plină de iarba pe care se sforţase a o înghiţi. 75

„La Paris se produc aglomeraţii înspăimântătoare la porţile brutarilor, măcelarilor

sau băcanilor." încă de la ora unu după miezul nopţii se văd „bărbaţi şi femei

culcaţi de-a lungul caselor, aşteptând deschiderea prăvăliilor".76

Adesea, ultimii

sosiţi „trebuie să se întoarcă cu mâinile goale". Atunci „ei se bat, smulgându-şi

pâinea din mâini; un cetăţean a fost omorât pe când îşi apăra o pâine de şase

69 Idem, p. 490.

70 Idem. loc. cit.

71Idem, p. 511.

72 Idem. p. 508.

73 Idem. p. 466.

74Idem.p. 492.

75Idem.pp. 542-543.

76Idem. pp. 497-498

153

livre pe care izbutise să şi-o procure pentru el şi pentru familia lui". S-a văzut o

femei luptându-se cu un câine, lângă un canal de scurgere, pentru a-i lua un os". 78

...Mulţi mor. alţii se sinucid... femei se aruncă în Sena cu copii cu tot." De

altfel. ..copiii nu se nasc decât ca să moară: în Eure sunt 6 morţi din 7 născuţi: la

Lyon sunt 792 din 820: la Marsilia sunt 600 din 618; la Toulon sunt 101 din 104".80

„Câte persoane să fi pierit de mizerie? Probabil că mai mult de un milion. 81

Iată fructele socialismului!

4. Banii de hârtie (asignatele). În urma „emisiei nelimitate"', asignatul de 100 de

franci nu mai valorează decât 85 de franci în 1791, 55 de franci în 1792, 33 de

franci în 1793 şi doar 19 franci în 1794.82

„De la această dată, emisiile neîncetate,

de-a dreptul monstruoase (500 de milioane, apoi un miliard, apoi un miliard şi

jumătate, iar în cele din urmă 2 miliarde pe lună), precipită scăderea... Prin urmare,

asignatul de 100 de franci valorează, în 1795, 4 franci - în iunie, 3 franci - în

august, iar în noiembrie între 75 de cenţi şi 25 ele cenţi sau 5 soli. 83

„În 1796, la Paris, în asignate, livra de pâine costa 50 de franci, livra de carne -

60 de franci, o sticlă de vin - 100 de franci: ...o trăsură cerea 6.000 de franci pentru

un ceas. 84

„Iată-i pe creânţierii Statului... şi pe orice creditori... furaţi cu aproape

totalitatea creanţelor lor... pentru că orice debitor avea dreptul de a se achita în

asignate.85

„Şase luni de închisoare pentru cine nu primeşte asignatele la paritate; douăzeci

de ani de temniţă, dacă recidivează; ghilotina, dacă intenţia sa era contrară

intereselor obşteşti. 86

77

Idem. p. 500. inclusiv nota. 78

Idem, pp. 543-544. 79

Idem, p. 540. 80

Idem, p. 547, nota. 81

Idem, p. 545. 82

Idem, pp. 473, 518. 83

Idem, p. 519. 84

Idem, loc. cit. 85

Idem, p. 473. 86

Idem, p. 485

154

5. Abuzurile de putere „Notaţi, în plus, confiscarea monezilor .şi a tuturor

obiectelor de aur şi argint (opere de artă. bijuterii, argintărie etc); numai în lunile

noiembrie si decembrie ale anului 1793 aceste confiscări au adus 300 sau 400 de

milioane. 87

Pe scurt, oricare ar fi forma capitalului fix, iacobinii iau tot ce pot, probabil că

mai mult de trei sferturi din total. 88

...Mai rămâne porţiunea care nu e fixă... adică obiectele de consum, roadele

pământului... toate produsele omeneşti de importanţă vitală." Or, ..prin dreptul de

preempţiune şi prin dreptul de rechiziţie - zice Barrere - republica devine

proprietară momentană a tot ceea ce comerţul, industria şi agricultura au realizat pe

pământul Franţei89

„Nu este capital mobiliar sau imobiliar, nu este venit în bani sau

în natură... de la rezervele moşierului, negustorului sau fabricantului până la

mantalele, cămăşile şi pantofii90

particularilor... care să scape din mâinile lor

rapace."

Dar pe lângă aceste furturi colosale, al căror profit este atribuit

Statului, iacobinii au mai practicat şi altele, nu mai puţin considerabile, a căror

valoare a ajuns în propriile lor buzunare.

Când cineva cercetează mai îndeaproape personalul administraţiei

revoluţionare, nu găseşte, nici în provincie şi nici la Paris, decât funcţionari

necinstiţi şi vicioşi.91

„Ar fi să le faci o prea mare onoare acestor oameni dacă le-ai

presupune convingeri sau principii: ei n-au decât uri şi mai ales pofte, iar pentru a

le astâmpăra, profită din plin de locul pe care-l ocupă. 92

„Oferindu-li-se ocazia şi

tentaţia de a fura, ei fură. 93

Prima afacere: taxele extraordinare şi darurile pretins benevole luate de către

iacobinii locali, fără contabilitate şi fără control.

87 Idem. p. 72.

88 Idem, p. 73.

89 Idem. loc. cit.

90 „Conform ordinului reprezentanţilor, municipalitatea a descălţat, în 24 de ore,

toată comuna Strasbourg, trimiţând din casă în casă după încălţările cetăţenilor." 91

Taine. op. cit., vol. IV, p. 334. 92

Idem. p. 340 93

Idem, p. 343

155

„În totalitate sau în parte, sumele încasate au dispărut. La Ville-franche, de

exemplu, din 138.000 de franci percepuţi, casierul districtului n-a primit decât

42.000: restul, scrie perceptorul, a fost delapidat de către comitetul de

supraveghere. „Perceptorii taxei, zice agentul naţional din Orleans, îşi clădesc

astăzi palate. 94

Aşa că cele 300 sau 400 de milioane smulse până la sfârşitul lui 1793, precum şi

sutele de milioane luate între 1793 şi 1794, altfel spus, aproape întreg produsul

tuturor taxelor extraordinare, a fost înghiţit pe loc de către sans-culottes

[XXXIV].95

A doua afacere s-a dovedit tot atât de grasă. „Având dreptul de a dispune în mod

arbitrar de averi, de libertăţi şi de vieţi, ei îşi permit să facă negustorie cu ele. 96

„Orice om bogat sau numai cu o oarecare dare de mână, adică orice om cu şanse

de a fi supus la impozite, închis şi chiar ghilotinat, acceptă de bună voie să se

răscumpere pe sine şi pe ai săi. 97

„Răscumpărări pe bani sunt neîncetat oferite, iar

pungaşii, care se înmulţesc în comitetele revoluţionare, nu au decât să-şi deschidă

mâinile pentru a ajunge să-şi umple buzunarele. 98

Dintre numeroasele exemple relatate de Taine, cităm doar următoarele:

„Cetăţeana Deguerrois, venind să solicite eliberarea soţului ei, un funcţionar public

s-a încumetat a-i cere 10.000 de livre, pe care apoi le reduse la 6.000..." 99

Fouquier-Tinville, atrocele acuzator public al tribunalului revoluţionar clin Paris,

„se ducea de obicei să cineze la Demay, care se pretindea om al legii şi trăia cu

femeia Martin. În această peşteră de tâlhari, în mijlocul orgiilor, ei tratau pe bani

libertatea sau moartea încarceraţilor. Un singur membru al casei Boufflers, scăpat

de eşafod prin mijlocirea acestor vampiri, le-a adus 30.000 de livre". „Fouquier-

Tinville avea o pensie ele 1.000 de scuzi pe lună de la doamnele de

94

Idem, p. 345. 95

Idem. p. 346. 96

Idem. loc. cit. 97

Idem. loc. cit. 98

Idem. p. 347. 99

Idem, p. 350, nota.

156

Boufflers... Această metodă le-a salvat pe femeile cu pricina, pe când cei

care au dat sume în bloc au pierii".100

Mai mult, iacobinii din comitetele revoluţionare îi ameninţau pe oameni cu

moartea pentru a le smulge bani. Printre cei care şi-au răscumpărat astfel viaţa -

scrie Julien comitetului de salvare publică - sunt unii care nu meritau să şi-o piardă

şi care totuşi au fost ameninţaţi cu supliciul dacă nu consimţeau la tot ce li se

impunea.101

Mallet-Dupan vorbeşte de scara largă pe care se practica „comerţul cu viaţa şi

cu moartea- şi de nenumăratele tocmeli prin care cetăţenii suspectaţi scăpau de

captivitate, iar cetăţenii captivi scăpau de ghilotină... Se târguiau pe seama unei

întemniţări sau a unui supliciu, aşa cum se face târguiala la cumpărarea unor

vite."102

„Acest comerţ de vieţi şi de libertăţi se petrecea nepedepsit de la un capăt la

altul al Franţei."103

A treia afacere, nu mai puţin extinsă … „O dată suspectul încarcerat, tot ce aduce

cu dânsul în închisoare, precum şi tot ce lasă acasă în urma lui, devine obiect de

pradă".104

„Comisarii ridicau de la prizonieri orice lucru de preţ: aur. argint,

asignate sau bijuterii; confiscate pentru Tezaur, se opresc, de fapt, în mâinile celor

care le-au luat.103

Dar ceea ce acuzaţii puteau să fi luat cu dânşii reprezintă nimica

toată în comparaţie cu ceea ce lăsaseră la domiciliu, sub sechestru. Toate clădirile

eclesiastice şi senioriale, castele şi imobile... cu tot mobilierul lor: de asemenea, cea

mai mare parte dintre casele burgheze, bine mobilate... şi pe lângă acestea, mai

toate antrepozitele şi magazinele marilor industriaşi şi comercianţi. Toate acestea

reprezintă o pradă colosală, cum nu s-a mai văzut niciodată. Acestea nu mai au alt

proprietar decât – Naţiunea -, personaj nedeterminat şi invizibil; între prada fără

stăpân şi cuceritorii ei nu există deci altă

100

Idem, pp. 350, 351. nota. 101

Idem, p. 350 102

Idem. nota. 103

Idem, p. 351. 104

Idem,loc. cit 105

Idem. p 352

157

barieră decât sigiliile, adică un mic petic de hârtie fixat cu două peceţi. rău

aplicate şi vagi."106

Notaţi, de asemenea, că paznicii acestei prăzi sunt tocmai numiţii .. sans-cuIottes

şi că înşişi şefii iacobini proclamă că bunurile contra-revoluţionarilor şi prisosul

celor bogaţi sunt patrimoniul acestor „sans-culottes107

.

De altfel. ..chiar la Paris, agenţii municipalităţii pun peceţi fără caracter, folosind

nasturi sau chiar bani: aşa că oricine are un gologan poate, după voinţă, să rupă şi

să repună sigiliile".108

Nu este de mirare, în aceste condiţii, că fragila bandă de

hârtie care protejează mobilele sechestrate şi mărfurile confiscate putea să fie

înlăturată în orice clipă de mâini grosolane şi rapace."109

„În depozitele Comunei,

cea mai mare parte dintre peceţi au fost găsite rupte, iar enorme valori —argintărie,

bijuterii şi bani - au dispărut."110

Le era imposibil chiar şi reprezentanţilor puterii să stăvilească aceste abuzuri.

Unul dintre aceştia scrie: «Am dat un decret care să oprească ruperea peceţilor fără

autorizaţia noastră, iar după această interdicţie, au prădat un magazin sechestrat, au

forţat broaştele şi l-au jefuit... Şi cine erau hoţii ? Tocmai doi comisari ai

comitetului.111

Ultima afacere - şi cea mai mare dintre toate. „Prin abuzurile agenţilor săi.

Republica, furând în mod nemăsurat, a putut păstra în posesia ei... mai întâi

bunurile mobile prea dificil de sustras, cum ar fi baloturile grele de mărfuri sau

obiectele voluminoase provenite din palate, castele, mănăstiri şi biserici, iar apoi pe

cele imobiliare, pământurile si clădirile." „Pentru îndeplinirea trebuinţelor sale, ea

pune totul în vânzare... şi cel din urmă muşteriu poate deveni proprietar legal, pe un

preţ de nimic:... se poate cumpăra un castel re-vânzând grilajele parcului sau

plumbul de pe acoperiş. 112

106Idem. p. 353.

107Idem, p. 354.

108Idem. p. 538.

109Idem. p. 356.

110Idem, vol. III. p. 276.

111Idem. vol IV. p. 356.

112Idem, pp. 356-357

158

„Comisarii însărcinaţi cu inventarele si adjudecările... sunt nişte neguţători de

lucruri vechi care... le depreciază pe cele rare... înlocuiesc pietrele veritabile cu

pietre false... fac să fie cumpărate pe mai nimic obiecte de mare preţ de către cei ce

le sunt şi muşterii şi complici.113

Ei au protectori sus-puşi. care ştiu ..să-şi ia partea,

fără a ieşi din umbră. 114

„Dacă acestea sunt profiturile rezultate din vânzările de bunuri mobile, cât se va

câştiga din vânzarea celor imobiliare? Iată traficul pe care se edifică marile averi

ale teroriştilor abili; aşa se explică bogăţiile imense de care aceştia se bucură" după

Revoluţie. ..La această sursă de profit, mâinile rapace se întind numaidecât şi fără

ruşine. 115

Astfel, de exemplu, la Valenciennes, iacobinii ..posedă case şi bunuri de pe

urma celor errligraţi, pe care le-au făcut să fie adjudecate la preţuri de o sută de ori

mai mici decât valoarea lor reală".116

La Nantes, unde toţi membrii comitetului revoluţionar sunt nişte escroci, unul

dintre ei. Chaux, îndepărtându-şi prin teroare concurenţii la licitaţie, ajunge să-şi

adjudece toate fermele domeniului de la Baroissiere. iar despre un loc pe care-1

râvnea, ar fi zis: „Cunosc eu mijlocul de a mi-1 procura; voi face să fie arestat

proprietarul, iar acesta, pentru a ieşi din închisoare, va fi prea fericit să-mi abando-

neze terenul".117

Lucrurile nu se opresc însă aici. Plebea iacobină îşi imită şefii. Pentru a duce la

îndeplinire ordinele reprezentanţilor şi ale comitetelor, există o întreagă ..armată

revoluţionară", care „nu cuprinde decât ultra-iacobini.118

Iată, printre mii de

exemple posibile, una dintre isprăvile ei:

„La 9 brumar, pe la 7 ceasuri seara, la Tigery, 25 de oameni din armata

revoluţionară intră la Gilbon, un bătrân plugar de 71 de ani: alţi 50, pentru ca

expediţia să nu fie deranjată, păzesc ieşirile casei. În fruntea lor se află Turlot,

adjutant teritorial al generalului Henriot... După ce l-au

113

Idem. p. 357. 114

Idem, p. 358. 115

Idem. p. 359.

116

Idem, loc. cit. 117

Idem, pp. 364-365. 118

Idem, pp. 366-367.

159

dezarmat pe bietul Gilbon, iată-i aruncându-se asupra lui, lovindu-l, legându-i

mâinile şi vârându-i capul într-un sac: femeia şi slugile păţesc la fel... Apoi îl

scotocesc prin buzunare, îi smulg cheile şi- pentru a merge mai repede, iau

dulapurile de-a valma şi fură argintăria... Acum. zic ei. unde sunt banii?.... Îl înhaţă

pe bătrân. îl duc în bucătărie şi-1 aşază cu picioarele pe cărbuni aprinşi: acesta

scoate un urlet de durere şi indică un dulap. Dulapul este spart: iau tot ce găsesc...

şi se duc, siguri că nu vor fi urmăriţi. 119

„La ţară, lângă Tarascon, voluntarii reiau obiceiurile vechilor bandiţi; ei ţin un

copil suspendat deasupra puţului şi storc astfel de la părinţi până la 4000-5000 de

livre."120

„Cifra furturilor comise în străinătate"121

în urma războiului este şi ea

inimaginabilă.

Totalul „contribuţiilor" forţate - argintărie, bijuterii, opere de artă, mobilier

bisericesc, bunuri rechiziţionate sau confiscate de la suverani, nobili, proprietari -

„se numără cu miliardele".122

„Se impuneau contribuţii nominale, în funcţie de averi; astfel, la Milano

marchizul Litto a plătit 500.000 de livre, contele Grepi - 900.000. iar ceilalţi

proprietari - proporţional".123

Şi toate acestea fără a mai pune la socoteală „furturile individuale comise de

ofiţeri, generali, comisari; acestea sunt enorme, dar scapă calculului''.124

„Când a intrat în Milano, pe la 11 ceasuri seara, Massena făcu să se ia, în doar 4

ore, fără inventar şi fără chitanţe, toate cutiile cu bani ale mănăstirilor, confreriilor,

spitalelor, Muntelui-de-Pietate (imens de bogat), din acest din urmă loc fiind luată

şi caseta cu diamante a prinţului Belgioioso. Acea noapte i-a adus lui Massena125

1.200.000 de livre."126

119Idem, pp. 372-373

120Idem, p. 355.

121Idem,p. 615.

122Idem,p.610.

123Idem.loc. cit.

124Idem,p. 615.

125 Dacă Massena s-a distins în mod deosebit, este pentru că la calitatea de iacobin

el o adăuga şi pe aceea de evreu. 126

Taine, loc cit., nota.

160

„Oricare ar fi cuvintele mari - libertate, egalitate, fraternitate127

- cu care

Revoluţia se împăunează, ea rămâne, în esenţă, o translaţie a proprietăţii128

- adică

un furt colosal.

Efectele patimii de dominaţie

a) Iacobinii caută să ajungă la putere

După doctrina lui Rousseau. omul abstract „vrea libertatea, egalitatea,

suveranitatea poporului, menţinerea drepturilor omului, respectarea contractului

social".129

Dar, „dogma care proclamă suveranitatea poporului ajunge, de fapt, la dictatura

unora şi la proscrierea celorlalţi".130

„Teoria îi împarte deci pe francezi în două mari grupe: de o parte aristocraţii,

fanaticii... pe scurt, răii cetăţeni, iar de cealaltă parte, patrioţii, filosofii... adică

oamenii sectei... Nimic nu este mai limpede acum decât obiectivul guvernării: este

vorba de a-i supune pe cei „răi” celor „buni” sau. ceea ce este mai economicos, de

a-i suprima pe cei răi. În acest scop se întrebuinţează pe larg confiscarea, întem-

niţarea, deportarea, înecarea, ghilotinarea... Iacobinul şi-a canonizat omorurile şi

acum el omoară din filantropie. 131

În consonanţă cu această doctrină, un iacobin. Carrier. zicea.: „Vom face mai

bine un cimitir din Franţa decât să nu o regenerăm după metoda noastră".132

Un altul, Baudot, striga: „Egoiştii, duşmani ai libertăţii, duşmani ai întregii naturi,

nu trebuie să se numere printre fiii ei. Nu se găsesc oare în aceeaşi situaţie toţi cei

ce se opun sau cei ce nu contribuie la binele public? Să-i distrugem deci pe toţi.

chiar de-ar fi şi un milion! Nu ar sacrifica oare cineva a douăzeci şi patra parte din

sine însuşi

127

Această deviză este de origine francmasonică. (Despre francmasonerie a se

vedea N.C. Paulescu, Spitalul. Coranul. Talmudul. Cabalul. Francmasoneria.

Bucureşti. 1913. pp. 216-299. 128

Taine,op.cit.,vol.II.p.386. 129

Idem. vol. III. p. 23 130

Idem. pp.27-28.

131Idem. p. 34.

132Idem, p. 69

161

pentru a distruge o cangrenă care ar putea să-i infecteze tot restul corpului?"133

Un

al treilea, D'Antonelle, „credea, ca si cele mai multe cluburi revoluţionare, că

pentru a se instaura republica trebuia să se stabilească egalitatea aproximativă a

proprietăţilor, iar pentru aceasta să se suprime o treime din populaţie.134

Un al

patrulea, Jean-Bon Saint-Andre. mai radical, voia „să reducă populaţia cu mai mult

de jumătate"; pe când „Gufroy, deputat din Pas de Calais, propunea o epurare şi

mai drastică, voind să reducă Franţa de la 26.000.000 la numai 5.000.000 de

locuitori... Aceasta era ideea generală a fanaticilor revoluţiei"135

pe care au şi

încercat s-o pună în practică.

Dar să vedem cum ajung iacobinii să-şi extermine adversarii.

Nobilimea şi clerul au capitulat fără rezistenţă. încă de la începutul revoluţiei.

„Niciodată o aristocraţie nu s-a lăsat deposedată cu atâta resemnare şi nu a

întrebuinţat mai puţin forţa pentru a-şi apăra prerogativele şi proprietăţile. 136

Dar aceasta nu-i este deajuns iacobinului. „În creierul său strâmt... nu încape decât

o singură idee: aceea de a-şi omorî adversarii."137

La instigatia cluburilor,

pretutindeni, bande de ţărani invadează castelele, ard titlurile de proprietate, îi

torturează şi-i asasinează cu cruzime pe proprietari, jefuiesc tot ce se poate jelui,

dând foc la ce-a mai rămas în urmă. Pretutindeni nobilii sunt atacaţi si omorâţi, în

mai multe locuri, ura turbată duce la scene de canibalism. Aşa, de exemplu, „la

Guillin, bătrân de peste 60 de ani. retras din viaţa activă, porţile sunt răsturnate, iar

casa este jefuită de sus până jos şi apoi incendiată. Guillin, care s-a refugiat într-

un donjon, se află în primejdia de a fi atins de flăcări. În acel moment, câţiva din-

tre năvălitori îl încurajează să coboare... dar îndată ce se arată, mai mulţi se aruncă

asupra lui... îl ciopârţesc de viu, îi taie capul şi-1 poartă în vârful unei ţepi... Mai

mulţi ucigaşi îşi vâră mâinile în sân-

133 Idem, nota.

134Idem. p. 70. nota.

135Idem. loc. cit.

136Idem. vol. II. p. 388.

137Idem. vol. III, p. 256.

162

ge şi îşi mânjesc tata cu el: câţiva pun la fript un antebraţ al mortului şi îl

mănâncă la masă.138

Şapte faquerii înspăimântătoare se desfăşurară succesiv de la un capăt la altul al

Franţei. N-a mai existat vreodată ceva asemănător în istorie: pentru prima oară s-au

văzut brute înnebunite acţionând pe scară largă şi în timp îndelungat, sub

conducerea unor imbecili smintiţi.139

..Dinaintea jaqueriei renăscute şi multiplicate, nobilii nu mai au altceva de făcut

decât să fugă: goniţi de la ţară, ei încearcă să-si caute un refugiu în oraşe; dar acolo

îi aşteaptă o altă jaquerie140

: ei devin prada populaţiei care, asmuţită de cluburi, îi

insultă. îi atacă şi-i măcelăresc. La Avignom,canalia iacobină întreprinde un măcel

în toată puterea cuvântului: ..2 preoţi, 3 copii, un bătrân de 80 de ani, 13 femei

(dintre care două însărcinate), în total 61 de persoane sunt omorâte şi aruncate

unele peste altele în râpa Glaciere... pe când vreo sută de oameni omorâţi pe străzi

sunt azvârliţi în canalul Sorgues".141

La Paris este încă şi mai rău. După ce-au umplut închisorile cu nobili şi cu preoţi,

iacobinii, la instigarea lui Marat şi mai ales a lui Danton142

, ajung să-i măcelărească

pe prizonierii inofensivi. Temnicerii au primit ordinul de a deschide şi de a-i lăsa pe

criminali să-şi facă de cap. Pentru mai multă precauţie, li s-au luat întemniţaţilor

cuţitele de masă şi chiar furculiţele. Unul câte unul, strigaţi pe nume, aceştia

defilează ca nişte vite într-un abator şi douăzeci de măcelari pentru o închisoare -

cu toţii, două sau trei sute - sunt de-ajuns ca să facă toată treaba.143

Fiecărui

măcelar i se dau 6 franci pe zi, plus hrană, şi vin la discreţie... pentru o lucrare care

nu se întrerupe nici ziua, nici noaptea şi care se aseamănă cu aceea a hingherilor. 144

Ei sunt veseli, jucând si cântând carmagnola în jurul fiecărui nou cadavru. Ba chiar

îi cheamă pe curioşii din cartier pen-

138

Idem, vol. II, p. 407. 139

Idem, p. 459. 140

Idem.p.408. 141

Idem, vol. III,pp 174-175. 142

Idem, p. 285. 143

Idem. p. 297.

163

tru a-i distra. Sunt aduse bănci, unele pentru „Domni” şi altele pentru „Doamne”,

acestea din urmă. mai curioase, vor să-i vadă pe aristocraţii deja omorâţi: în

consecinţă, se cer lampioane şi se aşază câte unul lângă fiecare cadavru... în timpul

acesta, măcelărirea continuă şi se perfecţionează. La Abbaye, un ucigaş se plânge

că aristocraţii mor prea repede şi că numai cei care-i lovesc primii trăiesc plăcerea

faptului: drept care, de-acum înainte, nu-i vor mai lovi decât cu dosul săbiilor şi-i

vor face să alerge printre două şiruri de călăi... La Force, sceleraţii, pentru a

prelungi supliciul d-lui de Rulhieres, se jură, cu blesteme înspăimântătoare, că vor

tăia capul aceluia care îi va da o lovitură cu vârful spadei; mai întâi îl dezbracă

până la piele, apoi, timp de o jumătate de ceas, îl sfâşie cu lovituri de dos de sabie,

prefăcându-1 într-o masă însângerată, căreia ajunge să i se vadă maţele.145

,La

Abbaye, un fost soldat, numit Damiens, înfige sabia în pieptul adjutantului general

De Laleu, apoi, vârându-şi mâna în despicâtură, îi smulge inima şi o duce la gură,

ca şi cum ar devora-o. Sângele, povesteşte un martor ocular, se scurgea din gura

lui, mânjindu-i bărbia." „La Force, este sfâşiată M-me de Lamballe, prietena

reginei. Ce-a făcut peruchierul Charlot, care-i ducea capul, nu pot să descriu146

,

voi spune numai că un altul, în strada Saint Antoine, îi purta inima, muşcând din

ea.''147

Patima urii a aţâţat şi patimile sexuale. „Ferocităţii i se adaugă lubricitatea, prin

introducerea profanării în tortură şi a atentatului la pudoare. În M-me de Lamballe,

omorâtă prea repede, măcelarii libidinoşi n-au mai putut ultragia decât un

cadavru.148

Dar o femeie, Desrues, este violată şi „corpul ei n-a fost cruţat nici după

moarte", iar unei buchetiere - care cu doi ani mai înainte. într-un acces de gelozie,

îşi mutilase amantul – „ei i-au aplicat pedeapsa talionului". 149

145Idem, pp. 303-304.

146M-am informat şi am aflat că acest mizerabil a tăiat organele genitale ale

nefericitei femei şi le-a mâncat. 147

Taine. op. cit., vol. III. p. 303 148

Idem. loc. cit.

149

Idem. nota. Asociaţia acestor patimi imunde se constată mereu în timpul

Revoluţiei. Astfel, de exemplu, la înecările din Nantes, femeile erau violate înainte

de a fi aruncate în apă.

164

Omoară şi beau: şi apoi iarăşi omoară şi iarăşi beau...150

Unul dintre ei. ucenic

la un rotar, a ucis şaptesprezece: 151

„un altul, calfă de brutar, zicea: În ceea ce mă

priveşte, am omorât mai mult de patruzeci. 152

Dar pofta vine mâncând. „După preoţi, după aristocraţi, după elveţienii din

garda regală, ei îi masacrează, pentru pura plăcere de a omorî, pe deţinuţii şi

condamnaţii justiţiei ordinare – hoţi, asasini, femei stricate, vagabonzi,

cerşetori..." 153

Remarcaţi asociaţia patimilor. Patimii de dominaţie, care ordonă masacrul, i se

adaugă beţia, patima sexuală şi patima de proprietate. „La Salpetriere, violul

alternează cu măcelul... La Abbaye, ucigaşii erau şi hoţi; Ia Châtelet şi la

Conciergerie, luau tot ce li se părea bun de luat, chiar şi hainele morţilor.154

Până aici, omorul a fost însoţit de furt şi de desfrâu; dar la Bicetre el este cultivat

în sine: „sunt ucişi, printre alţi deţinuţi, 43 de copii, între 12 şi 17 ani, din poporul

de jos, închişi aici corecţional de către părinţii sau patronii lor". 155

„Lupii nu-i

sugrumă pe puii de lup!", remarcă Taine.156

„Şase zile si cinci nopţi de masacru

neîntrerupt: 171 de morţi la Abbaye, 169 la Force, 223 la Châtelet, 328 Ia

Conciergerie, 73 la Tour Saint Bernard, 120 la Carmes, 79 la Saint Firmin, 170 la

Bicetre şi 35 la Salpetriere. Printre morţi: 250 de preoţi, 3 episcopi sau arhie-

piscopi, ofiţeri, generali, magistraţi, un fost ministru, o prinţesă de sânge regal,

cele mai frumoase nume din Franţa; şi, pe de altă parte, un negru, femei din popor,

băieţi, puşcăriaşi şi bătrâni săraci.157

În

150

„Nu este nimic comparabil cu beţia atunci când este vorba de a stimula

ferocitatea". La Strasbourg, iacobinii, după o orgie, vin cu sabia în mână să voteze

cu forţa moartea tuturor deţinuţilor închişi la seminar, în număr de mai bine de 700,

de toate vârstele şi sexele, fără nici un fel de judecată" (Taine, op. cit., vol. IV, p.

342). 151

Idem. vol. III. p. 304. 152

Idem. p. 297. nota. 153

Idem. p. 305. 154

Idem. p. 306. 155

Idem, loc. cit. 156

Idem. p. 307. 157

Idem. loc. cit.

165

plus, au omorât 41 de prizonieri pe care-i aduceau din Orleans şi 21 de deţinuţi

din închisorile de la Versailles.

„Imagini funebre îi înconjoară: ...scoaterea la mezat, la Abbaye. a hainelor

morţilor: zgomotul căruţelor care, zi şi noapte, transportă cadavre: cântecele

femeilor care, urcate în vârful căruţei pline, bat măsura pe corpurile goale.158

„În departamente, se numără cu sutele zilele asemenea celei din 2 septembrie. 159

Invidia si ura iacobinilor nu au cruţat nici măcar ştiinţele şi artele. „Erau

persecutaţi toţi oamenii instruiţi", zice ilustrul chimist Fourcroy. El însuşi, pentru a

scăpa de ghilotină, „pentru a se scuza că este un savant şi că face cursuri de

chimie... a trebuit să declare că era sărac, că trăia din munca lui şi că hrănea un tată

şi nişte surori „sans-culottes". 160

„Întemeietorul chimiei, marele inventator Lavoisier, condamnat la moarte, cere

o prelungire de cincisprezece zile pentru a definitiva o experienţă; preşedintele

Coffinhal. un auvermat imbecil. îi răspunde: „Republica nu are nevoie de savanţi!”

161 Ea n-are nevoie nici de cărţi, iacobinii „voind să ardă bibliotecile".

Cât despre artişti, brutele iacobine nu-i tratează mai bine decât pe savanţi. „Cel

mai de seamă poet al epocii, artistul delicat şi superior... Andre Chenier, este

ghilotinat. 162

Iacobinii caută deci, prin toate mijloacele, „să-şi nimicească adversarii dovediţi

sau presupuşi, probabili sau posibili".163

1. „Prima operaţiune constă în a-i expulza din teritoriu. „Ei au trebuit să fugă

în masă; ...căci, dacă vreunul se încăpăţâna să rămână, soarta lui era aproape sigur

aceea de a fi băgat în închisoare, în aşteptarea ghilotinei... Dacă cineva încerca să

se întoarcă, era vânat ca un animal sălbatic: îndată ce era prins, era ghilotinat...

Se calcu-

158

Idem, p. 309. 159

Idem. p. 313. 160

Idem. vol. IV p. 452. 161

Idem. p. 59. 162

Idem. loc. cit. 163

Idem. pp. 381-382.

166

lează că, la sfârşitul teroarei, lista totală a celor fugiţi şi expulzaţi cuprindea peste

l50.000 de nume."164

2. A doua operaţie constă în a-i priva pe suspecţi de libertate165

. Câtva timp înainte

de thermidor - zice reprezentantul Beaulieu, numărul deţinuţilor se urca la aproape

100.000. 166

164 „Mii de indivizi, înscrişi ca emigranţi, nu ieşiseră din Franţa... Le convenea să-i

dea drept emigranţi ca să le confişte averea în mod legal şi să-i poată ghilotina, în

mod nu mai puţin legal, ca emigranţi reveniţi".

De altfel. ..nu este nimic-mai greu pentru cineva, chiar dacă nu s-a mişcat din

Franţa, decât să probeze că n-a emigrat" (idem, p. 381, nota). Există ..o cantitate de

pretinşi emigranţi care nu au părăsit niciodată Franţa, nici măcar provincia sau

comuna, şi ale căror nume n-au fost puse pe liste decât pentru a fi despuiaţi de

averi... Pe de altă parte, o dată ce un nume, cu dreptate sau fără, ajunge pe listă, el

nu mai este şters: căci fiecare nume menţinut pe lista de spoliere şi condamnare la

moarte scapă Revoluţia de un adversar potenţial şi îi pune la dispoziţie un

patrimoniu în plus" (idem, p. 604).

Astfel, în departamentul d'Aveyron, lista suplimentară conţine 1004 sau 1005

nume. Şi, cu toate acestea, din această listă de proscrişi, vă asigur - zice Dubreuil -

că nu se pot găsi mai mult de şase nume de veritabili emigranţi" (idem, nota). 165

Idem, p. 382. 166

Idem, p. 384.

Printre aceşti nenorociţi se află şi copii... În închisorile din Atras - zice Taine -

găsesc un negustor de cărbuni şi pe femeia lui, cu şapte fii şi fiice între şase şi

şaptesprezece ani: o văduvă cu patru copii, între doisprezece şi şaptesprezece ani: o

altă văduvă, de origine nobilă, cu nouă copii între trei şi şaptesprezece ani..."

„Aceşti prizonieri de Stat erau trataţi mai rău decât se tratau hoţii şi asasinii sub

vechiul regim" (idem, p. 3Sî). „Nu li se dau decât alimente insuficiente şi

dezgustătoare... Sunt înghesuiţi câte zece-două-zeci sau chiar treizeci într-o singură

odaie... unde toate paturile se ating... şi unde păduchii forfotesc" (idem. p. 386).

Într-una dintre aceste camere. ..cincizeci şi patru de femei aveau doar nouă saltele

de paie si stăteau pe rând în picioare" (idem. nota). O atât de mare

167

3. „A treia operaţie- uciderea, cu sau fără judecată. 178 de tribunale pronunţă.

în toate zonele teritoriului, condamnări la moarte care sunt executate pe loc şi

imediat.

Numai în oraşul Nantes, tribunalele trimit la ghilotinare sau împuşcare 100 de

persoane pe zi. 167

Şi cum aceste măsuri nu păreau suficient de expeditive, s-a

recurs şi la înecări în masă. În ceea ce se numeşte „marile înecări", au pierit 4800

de bărbaţi, femei şi copii. 168

Se poate judeca, pornind de aici, ce imense ucideri s-au săvârşit pe tot cuprinsul

Franţei. La Lyon, bunăoară, socoteala uciderilor nu este completă, dar s-au

numărat vreo 17.000.169

Numai în cele 11 departamente din Apus cifra morţilor -

de toate vârstele şi de ambele sexe - se apropie de o jumătate de milion".170

Şi toate

acestea sunt săvârşite în numele unei doctrine ce pretindea a aduce pacea şi

fericirea pe pământ!

aglomeraţie a avut drept consecinţă o mortalitate înspăimântătoare: În doi ani, în

închisorile din Nantes, din 13.000 de prizonieri au murit 3.000" (idem, p. 387). 167

Idem. p. 387. 168

Idem, p. 391. Mai sunt şi „alte înecări (11 în total) pentru care nu se poate fixa

cifra morţilor". Într-una dintre acestea „au fost înecate 41 de persoane: 2 bărbaţi

(unul de 78 de ani si orb), 12 femei, 12 fete şi 15 copii, dintre care 10 între 6 şi 10

ani, iar 5 de ţâţă" (idem, nota). Nu este uşor de găsit un calificativ care să-i

înfiereze îndeajuns pe autorii unor asemenea crime. Iată până unde poate ajunge

omul împins de patimă!

De asemenea, la Nantes, femeile erau împuşcate de către mizerabili „care mai

întâi abuzau de ele". „Am ajuns - zice un martor ocular - într-un fel de peşteră,

unde am zărit cadavrele a 75 de femei goale, culcate pe spate. Cele aduse în acea zi

aveau între 10 şi 18 ani... Fie sunt puse pe rând înaintea cadavrelor şi împuşcate...

Rănitele sunt lichidate cu lovituri de pat de puşcă" (idem. p. 377).

l69

Idem. p. 388. l70

Idem. p. 392.

168

Dar trista capodoperă a patimii de dominaţie o reprezintă declararea unui război

care va distruge 6 milioane de vieţi171

şi a cărui clară motivaţie a fost dorinţa

girondinilor de a păstra doar pentru ei puterea smulsă din mâinile constituţionalilor.

„Războiul – zice girondinul Brissot, care-i este principalul promotor – reprezintă

actualmente o binefacere naţională şi singura calamitate de care ne temem este că

el ar putea să nu aibă loc”. 172

Printre carmagnolele lor se întrezăreşte un calcul pe care-l vor mărturisi mai

târziu: „Ne opuneau întruna Constituţia – spune Brissot. Şi constituţia nu putea să

cadă decât prin război”. Astfel, incriminările diplomatice, din care-şi fac o fală, nu

sunt pentru ei decât un pretext; dacă împing la război, nu o fac decât pentru a

răsturna ordinea legală, care-i incomodează; adevăratul lor scop este cucerirea

puterii.” 173

Apoi, iacobinii Directoratului refuză să inscălească o pace mai mult decât

favorabilă Republicii, iar războiul continuă, deoarece – după cum repetă Sieyes,

oracolul lor – „dacă fac pace, sunt pierduţi” 174

Numai războiul prelungit sau reînceput mereu, războiul întins indefinit, prin

sistem, poate să susţină la putere facţiunea dominatoare să le păstreze membrilor

Directoratului posturile, profiturile, ospeţele şi metresele”. 175

Iacobinii, ajunşi la putere, se mănâncă între ei

În ultimele timpuri ale Constituantei s-a produs o sciziune între deputaţii

revoluţionari. Mulţi dintre aceştia „au constatat că totul se prăbuşeşte, că sunt

debordaţi de fanatici şi de populaţie… Atunci se separară de iacobini. Din 300 sau

400 de deputaţi înscrişi în registrele clubului nu mai rămăseseră decât 7… Ceilalţi,

la Feuillants, făcură

171

Idem, vol. III, p. 133. Nu mai vorbesc de războiul civil al Vendeei în care „din

200.000 de soldaţi, n-au scăpat mai mult de 10.000" (idem, vol.IV, p.619, nota). 172

Idem, vol.III.p.134 173

Idem. p. 137. 174

Idem, vol.IV, p. 610. 175

Idem, p. 612.

169

un club distinct, opus, aşezându-i în frunte pe fondatori, pe autorii Constituţiei, pe

toţi părinţii noului regim".176

Iacobinii ieşiră însă victorioşi, întrebuinţând şiretlicul şi violenţa, îşi îndepărtară

adversarii de la scrutin. La alegerile din 1791 obţinură majoritatea în Adunarea

Legislativă.

Dar, îndată ce au pus mâna pe putere, iacobinii s-au despărţit în două tabere: pe

de o parte constituţionalii, relativ moderaţi, pe de altă parte girondinii, nişte

exaltaţi „al căror principiu este că guvernul trebuie să fie în mâinile lor177

şi care,

de altfel, îl şi dobândesc. Trei dintre ei - Roland, Claviere şi Servan - devin

miniştri.

În timpul acesta, girondinii organizează „teribila Comună din Paris'' [XXXV]-178

, în care se strecoară ultra-iacobinii, ajungând să reclame doar pentru dânşii

„toată plenitudinea puterii ce se cuvine suveranului".179

Apoi în Convenţie, unde sunt stăpâni absoluţi, iacobinii se separă încă o dată în

partide adverse: Gironde şi Moutague.

Girondinii se mulţumesc cu ceea ce au obţinut; ei reprezintă de-acum partidul

moderat, în vreme ce montagnarzii - cărora „revoluţia nu le-a adus locurile şi

onorurile pe care, în mod evident, contaseră"180

- reprezintă partidul radical,

avându-i în frunte pe Marat, Danton, Robespierre şi Saint-Just.

Marat este astfel definit de Taine: ..Nici un om... nu a avut spiritul atât de fals.

Nici un om... nu şi-a făcut si nu fi-a păstrat o atât de exagerată idee despre sine

însuşi". „.De la cea mai fragedă vârstă, zice el, am fost devorat de iubirea de

glorie... La 5 ani aş fi voit să fiu institutor; la 15 ani, profesor, la 18 autor; la 20,

creator de geniu. 182

Timp de 30 de ani el a vegetat ca subaltern, căzut de la înălţimea ambiţiilor lui

nemăsurate în postul mărunt de veterinar la graj-

176

Idem. vol. III, p. 77. 177

Idem. p. 109. 178

Idem. p. 227. 176

Idem p. 274. nota. 180

Idem, p. 400. 181

Idem. vol. IV. p. 165. 182

Idem. p. 160.

170

durile contelui d'Artois".183

Cu toate acestea, „are o permanentă admiraţie faţă de

sine: …Marat în ochii lui Marat este unic între toţi prin superioritatea geniului şi

caracterului său, este unicul salvator".184

„Cred, proclamă el. că am depăşit toate

combinaţiile spiritului omenesc asupra moralei, filosofici si politicii. 185

..Pe baza acestor indicii - zice Taine - nu medic ar recunoaşte imediat pe unul

dintre acei nebuni lucizi pe care, nu-i poate închide, dar care rămân foarte

primejdioşi... este delirul ambiţios, bine cunoscut în azile. 186

Şi. într-adevăr, la delirul ambiţios se adaugă mania persecuţiei", simptom pe

care Marat îl prezintă cum nu se poate mai net. Toţi au conspirat împotriva lui şi

comploturile n-au încetat niciodată. Mai întâi a fost complotul filosofilor (pe care

îi eclipsa);... apoi complotul medicilor care, zice el, „calculau cu durere mărimea

câştigurilor mele; ... în fine, a fost complotul academicienilor (geloşi pe

descoperirile sale)", fără a mai ţine seama de nenumăratele comploturi politice. 187

„Natural - şi aceasta face parte din evoluţia delirului - aşa-zisul persecutat se

apără, adică atacă.188

Iar în urma delirului ambiţios, a

maniei persecuţiei şi a fixităţii ideilor, se declară monomania homicidă. 189

El

predică fără încetare omorul. ..în septembrie 1792, în Consiliul Comunei, el

estimează la apmximativ 40.000 numărul capetelor ce trebuie tăiate. Şase

săptămâni mai târziu.... el cere 270.000 de capete, în numele umanităţii şi pentru

asigurarea liniştii publice. 190

Danton este un demagog desăvârşit.

„Cu o origine modestă, lipsit de protecţie şi de avere, găsind locurile ocupate şi

baroul din Paris inabordabil, el a rătăcit mult timp şi a aşteptat pe străzi sau prin

cafenele. 191

183

Idem, vol. II. p. 119. 184

Idem, vol. IV. p. 165. 185

Idem. p. 163. 186

Idem. p. 165. 187

Idem. p. 166. 188

Idem. loc. cit. 189

Idem, p. 169. 190

Idem, p. 173. 191

Idem, p. 178.

171

S-a însurat cu fiica patronului de la Cafe de l'Ecole... Odată însurat....

constrâns la un menaj îngust şi care fără ludovicul de aur dat săptămânal de

socrul său, limonagiul, n-ar fi putut să dăinuiască, ... poftele sale de petrecere şi

de dominaţie... s-au revoltat. 192

Robespierre „este obtuz si şarlatan;... şi o trăsătură şi cealaltă se contopesc

pentru a forma pedantul - adică spiritul gol şi umflat care. deoarece este plin de

cuvinte, se crede şi plin de idei. 193

Ireproşabil - iată cuvântul pe care, încă din copilărie, o voce interioară i-1

repetă obsedant pentru a-1 consola de obscuritate şi de aşteptare. 194

Singur sau

aproape singur, zice el. eu nu mă las corupt: singur sau aproape singur, eu nu fac

concesii când e vorba de justiţie; şi aceste două merite superioare eu le posed în

cel mai înalt grad... Nimeni, cu moravuri atât de pure, nu este atât de fidel prin-

cipiilor: nimeni nu uneşte un cult atât de rigid al adevărului cu o practică atât de

exactă a virtuţii: eu sunt unicul. "195

„El se credea - zice un contemporan. Bailleul - o fiinţă privilegiată, ivită pe

lume pentru a deveni regeneratorul şi educatorul ei. 196

Ajunsă la acest grad, îngâmfarea atinge nebunia. ..Ca şi Marat, el este. în

proprii săi ochi, un persecutat: şi, cei şi Marat, el îşi dă aere de martir... Cerul,

zice el, mă cheamă poate să trasez, cu sângele meu. drumul care să conducă ţara

la fericire şi libertate. 197

„Ca şi Marat, el nu vede în jurul său decât "perverşi,

intriganţi, trădători. 198

Dar în cazul lui Robespierre „nu mai este vorba de sute de

mii", cum voia Marat, „ci de milioane de culpabili cărora trebuie să li se taie

capul”. 199

Saint-Just este „un tânăr monstru" care „a debutat în viaţă furând din casă

tacâmuri de argint, pe care s-a dus să le vândă şi să le mănânce la Paris, cu

prostituatele200

, fapt pentru care „a fost în-

192 Idem. p. 179.

193 Idem. p. 190.

194 Idem, p. 197.

195 Idem. p. 198.

196 Idem. p. 202.

197 Idem. loc. cit.

198 Idem. p. 203.

199 Idem. p. 207.

200 Idem. p. 245.

172

chis şase luni într-un fel de cuşti de corecţie, la plângerea propriei sale mame .

201

O petiţie a ultra-iacobinilor către Comună. ..dusă la Convenţie de către primar....

îi denunţă ca trădători de ţară pe 22 de girondini şi reclamă, cu insolenţă,

expulzarea lor. 202

Notaţi că proscrişii sunt foşti lideri revoluţionari iacobini. Dar

Convenţia, tinde girondinii sunt majoritari, „declară calomnioasă petiţia împotriva

celor 22: ea numeşte o comisie extraordinară, alcătuită din 12 membri şi însărci-

nată a căuta... dovezi privitoare la conspiraţia permanentă pe care iacobinii o

urzesc... împotriva reprezentanţei naţionale".203

La 31 mai, „o mulţime de oameni înarmaţi" înconjoară şi invadează Convenţia

care, terorizată, „consimte să suprime comisia celor 12. 204

„Încă din seara de 31

mai, Comuna a emis mandate de arestare împotriva miniştrilor Claviere şi Lebrun,

precum şi împotriva lui Roland şi a soţiei sale. 205

Apoi, la 2 iunie, Convenţia este din nou înconjurata de o ceată de energumeni

înarmaţi, „plătiţi cu câte 6 franci de cap" si avându-l în frunte pe Henriot.206

„Deputaţii sunt făcuţi prizonieri... Timp de 7 ore Convenţia rămâne sub arest şi

când ea decretează îndepărtarea forţei armate care o asedia, Henriot îi răspunde

portărelului însărcinat a-i aduce la cunoştinţă decretul: „Spune-i preşedintelui că

puţin îmi pasă de el şi de adunarea lui şi că. dacă până într-un ceas nu mi-i va da pe

cei 22, o să fie prăpăd”. 207

Deputaţii caută să iasă; dar, respinşi din toate părţile, se văd obligaţi să revină în

sală. Atunci Couthon, prieten al lui Robespierre, cere „să fie arestaţi cei 22, cei 12,

ca şi miniştrii Claviere si Lebrun".208

„Două treimi

201

Idem, vol. III, p. 420. 202

Idem, p. 449. 203

Idem,p.450. 204

Idem,p.463. 205

Idem,loc.cit. 206

„Henriot, fost escroc, apoi spion, în cele din urmă deţinut pentru furt la Bicetre,

este zurbagiul perfect, întotdeauna îmbibat de rachiu (idem, pp. 474-475). 207

Idem, p. 467. 208

Idem, p. 469.

173

din Adunare declară că nu mai iau parte la deliberare, abţinându-se... Montagne

votează singură şi dă, în fine, singură decretul".209

Girondinii sunt nimiciţi. Puterea

trece în mâinile lui ...Marat, Hebert si Henriot —nebunul, laşul si bruta. Fără cuţitul

Charlottei Corday (care l-a asasinat pe Marat), este probabil că acest trio... l-ar fi

îndepărtat pe Danton, l-ar fi suprimat pe Robespierre şi ar fi ajuns să guverneze

Franţa".210

Când s-a aliat despre cele întâmplate la 31 mai şi la 2 iunie, printre

republicanii... care credeau cu sinceritate în drepturile omului s-a produs un val de

indignare."211

În 69 de departamente. ..administratori şi cetăţeni declaraţi că,

întrucât Convenţia nu mai era liberă, decretele ei de la 31 mai nu mai aveau forţă

de lege; că trupe departamentale vor mărşălui asupra Parisului pentru a-1 elibera de

opresorii săi. 212

„Ei s-au gândit chiar să formeze o nouă Convenţie la Bourges."213

Dar, din cauza lipsei de organizare, „proiectul rămâne în suspensie, ca o ameninţare

zadarnică; iar după 15 zile, el se împrăştie ca fumul".214

În vremea aceasta, „facţiunea (adică Montagne) i-a convocat la Paris pe delegaţii

adunărilor locale".215

Prin sugestie şi prin intimidare, ea reuşeşte să obţină de la

aceştia menţinerea "Convenţiei, care insinua că vrea să se dizolve, „misiunea ei

fiind îndeplinită".-1

" „Este dovedit că, prin urmare, Convenţia nu vrea să se

eternizeze... Dacă rămâne la putere, este pentru că ...delegaţi ai poporului o

forţează.217

În urma acestei lovituri de teatru, „pretutindeni administraţiile revoltate se scuză şi

cer iertare".218

„La 9 iulie se pot număra deja 49 de departamente care

capitulează."219

Primarul din Bordeaux

209

Idem. p. 470. 210

Idem, p. 475. 211

Idem. vol. IV. p.28 212

Idem. p. 29. 213

Idem. p.34. 214

Idem. p. 35. 215

Idem. p. 16. 216

Idem. p. 25. 217

Idem. loc. cit 218

Idem. p. 36. 219

Idem. loc. cit

174

trimite la Paris o delegaţie care sa obţină din partea Convenţiei clementa faţă de

un moment de eroare şi să ierte nişte fraţi rătăciţi".220

Dar Montagne vrea să domnească fără contestaţie, drept care se porneşte să-i

distrugă pe rebeli, în ciuda faptului că aceştia sunt fraţii săi întru iacobinism.

„Într-adevăr, supuşi sau nesupuşi, cu toţii sunt zdrobiţi. 221

„În virtutea unui decret,

toţi disidenţii sunt scoşi în afara legii, adică buni de trimis la ghilotină, iar averile

lor confiscate.” 222

Prin urmare, la Bordeaux, primarul este condus la eşafod... şi alţi 881 îl

urmează; peste 1.500 de persoane sunt întemniţate; 9.000.000 sunt încasate din

amenzi."223

La Marsilia - unde, după sfatul lui Danton, trebuie „să se arate tot atât de

necruţători faţă de comercianţi ca şi faţă de nobili şi de preoţi" –„12.000 de

negustori sunt proscrişi, iar averile lor puse în vânzare".224

Ba încă „din prima zi

ghilotina a lucrat mult; totuşi reprezentantul Freron... vrea să dărâme oraşul şi

propune închiderea portului. Împiedicat cu mare greutate, el se mulţumeşte să

distrugă două biserici, sala de concerte, casele de primprejur, ca şi alte 23 de

edificii".225

La Lyon, „se confiscă toate proprietăţile bogaţilor şi contrarevoluţionarilor... şi

se impune, în plus, o taxă de 6 milioane, plătibilă în decurs de o săptămână de

către cei ce scăpaseră de confiscări." 226

„În acelaşi timp, se ghilotinează şi se

împuşcă... Un agent al lui Robespierre raportează 6.000 de ucideri. 227

„La Toulon este încă şi mai rău; se ucide în masă. 228

Sunt împuşcaţi peste 800 de

locuitori, iar „ghilotina retează 1800 de capete. 11 femei tinere se urcă în acelaşi

timp pe eşafod, pentru a celebra o sărbătoare republicană (!); un bătrân de 94 de ani

este purtat spre

220

Idem. p. 39 221

Idem. p. 46. 222

Idem. p. 47 223

Idem. loc. cit. 224

Idem. p. 48. 225

Idem. p. 49. 226

Idem .p. 46. 227

Idem. p.50. 228

Idem. p.51

175

eşafod pe un scaun. De la 28.000 de locuitori, populaţia scade la 6-7.000). 229

Dar toate acestea nu sunt de-ajuns. Convenţia decretează că „oraşul Lyon va fi

distrus" şi că „la Toulon. casele vor fi arse şi nu vor fi păstrate decât stabilimentele

necesare războiului şi marinei."230

Cu un ifos nătâng şi fioros. Convenţia chiar decretează că numele acestor oraşe

trebuie să fie „şterse clin memoria oamenilor... Numele de Toulon va fi suprimat...

Numele de Lyon va fi scos din tabloul oraşelor Republicii... Pe ruinele Lyonului se

va ridica o coloană cu această inscripţie: Lyon s-a ridicat împotriva libertăţii. Lyon

nu mai este”. 231

Şi să nu credeţi că toate acestea rămân nişte ameninţări zadarnice, 12.000 de

zidari sunt convocaţi ca să radă Toulonul, iar 14.000, ca să dărâme Lyonul. 232

„În 6

luni, Republica cheltuieşte 15.000.000 pentru a distruge valori de 400.000.000.

aparţinând tot Republicii!... Un proiect atât de absurd nu poate încăpea decât în

creierul unui iacobin." 233

Pe când în provincie se petrec aceste grozăvii, la Paris sunt pronunţate împotriva

deputaţilor opozanţi decrete de arestare sau de condamnare la moarte. „Din 180 de

girondini care conduceau Convenţia, 140 au pierit, sunt în închisoare sau au fugit

sub ameninţarea unei sentinţe de moarte.” 234

Acum, când rivalii sunt zdrobiţi. Montagne, suverană necontestată, se va bucura

oare în linişte de atotputernicia sa? Câtuşi de puţin.

O patimă, invidia, găsind teren propice, nu întârzie să-şi îndeplinească opera de

distrugere. Într-adevăr, „o dată ajunşi stăpâni ai Franţei, aceşti iacobini încep să se

certe între dânşii si fiecare pretinde toată prada doar pentru sine... Se formează

astfel două partide în sânul

229 Idem. loc. cit.

230 Ibidem.

231Idem. pp. 52-53

232Idem. p. 52.

233Idem. loc. cit.

234Idem. p. 58.

176

vechiului partid şi fiecare dintre- ele reiterează împotriva celuilalt lovitura de Stat

pe care o dăduseră împreună împotriva naţiunii".235

..În vârful ierarhiei, un comitet de 12 membri... exercită regalitatea colectivă. 236

Acesta este Comitetul Salvării Publice. „El are două braţe: unul. care-i înhaţă pe

oameni pe neprevăzute, este Comitetul Siguranţei Generale: celălalt este

Tribunalul Revoluţionar... a cărui sarcină constă în a condamna - fără probe, fără

apărare şi aproape fără interogatoriu, repede şi de-a valma - ceea ce-i expediază

Comitetul Salvării Publice." 237

În Comitetul Salvării Publice sunt Robespierre, Couthon, Saint-Juste, Billaud-

Varennes, Collot-d'Herbois şi Barrere238

, care coordonează prescripţiile; iar ei nu-i

cruţă nici măcar pe „montagnarzii cei mai adevăraţi", cum ar fi Camille Desmoulins

şi chiar Danton. Şi cum Convenţia adoptă fără discuţie decretele pe care Comitetul

Salvării Publice le aduce... cu unanimitate şi cu cele mai vii aplauze... ea îl trimite

la eşafod pe Danton, capul ei natural, marele promotor şi conducător al

Revoluţiei".239

Deşi atotputernici, organizând şi aplicând ei înşişi teroarea, membrii Comitetului

Salvării Publice tremură pentru propriile lor vieţi. Unul dintre aceştia, Barrere,

întrebat mai târziu asupra adevăratului scop al acestui comitet, va răspunde: ..Noi

nu aveam... decât o dorinţă, aceea de a ne salva viaţa, pe care ne-o credeam

ameninţată. Îl trimiteam la ghilotină pe cel de lângă noi, de teamă ca nu cumva să

ne trimită el la ghilotină".240

Iar un altul, Billaud-Varennes. va mărturisi: „Noi

voiam... să învingem cu orice preţ şi să fim stăpâni".241

Teama şi invidia din sânul

Comitetului dau roade binefăcătoare în speţă. Herault-Sechelles, unul dintre cei 12,

este la un moment dat trimis Tribunalului Revoluţionar, printr-o decizie a celorlalţi

11, pentru a fi executat. 242

235Idem, p. 624.

236Idem. p. 63.

237Idem. pp. 64-66.

238Idem. p. 63.

239Idem. p. 230.

240Idem. p. 240.

241 Idem. p. 241.

242 Idem. p. 243.

177

Cui ii vine rândul acum? Lui Billaud sau lui Robespierre?.243

Într-o zi, furios,

Robespierre acuză Comitetul de conspiraţie împotriva sa, iar Billaud îi răspunse:

..Te cunosc ca pe un contra-revolutionar". Or. ..aceste nume de „conspirator” şi de

„contra-revoluţionar” echivalează cu sentinţa de moarte".244

Membrii Convenţiei sunt si ei îngroziţi. ..Degeaba se dau la o parte, consimt la

tot, nu cer pentru dânşii decât să li se cruţe viaţa, abandonând tot restul: votul,

voinţa, conştiinţa: ei simt că această viaţă atîrnă de un fir."245

Atunci, pentru a scăpa

ea însăşi de ghilotină. Convenţia pune „să fie ghilotinaţi Saint-Juste, Couthon şi

chiar Robespierre, marele preot al sectei'.246

Abia apoi „ea prinde curaj şi, la rândul

său, îi terorizează pe terorişti: 10.000 de iacobini sunt arestaţi, iar peste 60 de

montagnarzi sunt puşi sub acuzare: se decide că Barrere. Collot-d'Herbois, Billaud-

Varennes şi Vadier vor fi deportaţi: alţi 9 membri ai vechilor comitete sunt trimişi

în închisoare: cei din urmă fanatici sunt condamnaţi la moarte".247

Sub Directorat, iacobinii continuă să se sfâşie unii pe alţii. Mai întâi, atât elita

cât şi masa poporului parizian se răscoală împotriva Convenţiei, dar fără

organizare, fără artilerie, fără un conducător adevărat. „Dimpotrivă, de partea

Convenţiei sunt 8000 sau 9.000 de soldaţi şi Bonaparte; tunurile sale doboară 500

sau 600 de răzvrătiţi: restul se împrăştie. 248

După aceea, sunt cluburile renăscânde, Babeuf şi complicii săi, care fac o

conspiraţie cu scopul de a-i masacra nu numai „pe bogaţi şi pe acaparatori, ci şi pe

deputaţi, miniştri, directori".249

Sunt arestaţi conspiratorii, iar Babeuf şi Darthe suni

ghilotinaţi.

În fine, zâzania pătrunde şi în Directorat, după cum pătrunsese şi în Comitetul

Salvării Publice. Sub pretextul unei conspiraţii a Convenţiei

243

Idem. p. 242. 244

Idem. p. 244. 245

Idem, loc. cit. „Din 76 de preşedinţi pe care i-a avut Convenţia, 18 au fost

ghilotinaţi, 8 deportaţi, 11 puşi în afara legii, 6 încarceraţi, 3 s-au sinucis, iar 4 au

înnebunit - în total 61" (idem. p. 233). 246

Idem, p. 552. 247

Idem, p. 565. 248

Idem. p. 566. 249

Idem, p. 576.

178

împotriva Directoratului, trei dintre cei cinci directori (Barras. Rewbell şi Merlin) îi

arestează pe ceilalţi doi (Barthelenr şi Carnot). 250

Totodată, „214 reprezentanţi sunt

scoşi din corpul legislativ".251

Şi totuşi nu s-a isprăvit. „Ultra-iacobini: preiau ofensiva, fac în aşa fel încât să fie

aleşi de către ai lor, recapătă majoritatea în corpul legislativ şi, la rândul lor, curăţă

Directoratul." 252

Ei îi gonesc pe cei trei directori şi îi înlocuiesc cu nişte „fanatici".

Dar, „imediat după victorie, învingătorii... s-au separat în două tabere adverse:

...de o parte, bandiţii de rând şi gloata, având în fruntea lor o parte din Adunare şi

doi membri ai Directoratului: de altă parte, oameni care mai au încă bun simţ,

conduşi de restul Adunării şi de ceilalţi trei membri ai Directoratului".253

Care dintre

aceste doua tabere o va zdrobi pe cealaltă? Va fi cea de-a doua care, prin aceeaşi

lovitură, va pune capăt Revoluţiei, căci făcând apel la ..un braţ de execuţie", ea a

stabilit dictatura militară a lui Bonaparte.

În rezumat, marea Revoluţie franceză a constat în dezlănţuirea nebună a

patimilor de proprietate şi de dominaţie ce fuseseră exaltate la maximum de

doctrina lui Rousseau.

Efectele patimii de proprietate au constat într-un furt uriaş asupra bunurilor

naţiunii, familiilor şi indivizilor, săvârşit de iacobini, care au luat din aceste

bogăţii colosale tot ce au putut lua.

Efectele patimii de dominaţie, căreia i s-au adăugat invidia şi ura, au constat în

uciderea violentă a multor nobili, preoţi sau oameni care fuseseră cineva sau

avuseseră ceva şi pe care iacobinii i-au suprimat numai pentru a le răpi domeniile

şi averile.

Dar, ajunşi la putere, în loc să aducă, după cum promiseseră, pacea şi fericirea între

oameni, aceşti revoluţionari, plini de pizmă şi de duşmănie, începură a se mânca

între

250

Idem. p. 588 251

Idem, p. 589 252

Idem, p, 625 253

Idem. pp. 626-627.

179

dânşii. Ce; din urmă, care fuseseră lăsaţi deoparte la împărţirea prăzii, se suiră până

pe treptele cele mai de sus ale scării şi-i răsturnară pe cei ajunşi acolo înaintea lor.

Învingătorii de azi îi uciseră pe stăpânii de ieri, cu o furie nemaiauzită, ba merseră,

în ura lor dementă, până la a dărâma oraşe ca Lyonul sau Toulonul. Şi astfel, toţi

iacobinii mai însemnaţi trecură prin ghilotină: iar măcelul nu s-ar fi încheiat dacă

nu intervenea Bonaparte.

Iată deci adevăratele roade ale faimoasei Revoluţii franceze!

[Filosofii secolului al XIX-lea]

Pe când Franţa se zvârcolea în ghearele Revoluţiei (culegând efectele doctrinei

lui Rousseau), Germania se ilustra printr-o serie de filosofi ale căror sisteme, mai

mult sau mai puţin sofistice, au avut un mare răsunet. Dar aceşti filosofi nu s-au

ocupat decât în treacăt de problemele sociale, iar sistemele lor nu conţin nici un

remediu împotriva patimilor de proprietate şi de dominaţie.

E de ajuns a spune că ideile lui Kant (1724-1804)254

şi ale lui Fichte (1762-

1814) se apropie oarecum de cele ale lui Platon, pe când ideile lui Schelling

(1775-1854) şi mai ales ale lui Hegel (1770-1831) se aseamănă cu cele ale lui

Aristotel.

Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, un filosof francez, Auguste Comte (1798-

1857), a abordat iarăşi problemele sociale. Din sistemul său de Politică pozitivă255

-

de-o ex-

254

Legea morală, după Kant, se rezumă la următorul principiu: „Lucrează astfel încât

norma voinţei tale să poată funcţiona ca lege universală" (Principes metaphysiques

de la morale, trad. Tissot). Această formulă anodină nu poate fi preţuită decât de

cei ce cred că toate principiile moralei trebuie să se exprime printr-o simplă

propoziţie. 255

A. Comte, Systeme de Politique positive, 4, vol., ed. a 3-a. 1890.

180

traordinară poliloghie - reiese ideea că oamenii sunt atraşi unii spre alţii de un

sentiment de simpatie numit Iubirea universala. Ei constituie astfel umanitatea sau

marea Fiinţă, care este obiectul sociologiei. 256

Dar ceea ce ne dispensează de a insista asupra doctrinei acestui filosof este

faptul că el nu pomeneşte nimic despre patimile de proprietate şi de dominaţie şi,

prin urmare, nici despre remediile potrivite acestor vicii sociale.

În ultima jumătate a secolului trecut, un filosof englez, Herbert Spencer (1820-

1903), s-a ocupat şi dânsul cu sociologia. Dar, ca şi Comte, necunoscând

instinctele sociale şi ignorând patimile rezultate din acestea, nu a prescris nici el

vreun remediu împotriva acestor vicii şi împotriva conflictelor pe care le

generează. 257

256 Din spusele lui Comte nu reies motivele pentru care oamenii se iubesc între

dânşii şi nici de ce „a trăi pentru altul" este „binele şi datoria supremă". 257

În cartea sa, intitulată Principes de Sociologie (Ed. Alean, Paris, 1908).

Spencer, vorbind despre proprietate, zice, luând ca exemplu tocmai un efect al

patimii corespunzătoare, a cărei semnificaţie nu o înţelege: „La unele hoarde

sălbatice dreptul de proprietate nu este respectat. Lichtenstein relatează că, la

boşimani, cel mai slab, pentru a-şi salva viaţa, este obligat să cedeze celui mai

puternic armele, femeia şi chiar pe copiii săi" (vol. III. p. 717).

În altă parte, discutând despre „neexistenta autorităţii politice la început şi despre

rezistenţa pe care ea a întâmpinat-o" (vol. III. p. 449), dă un exemplu din care

reiese clar că dânsul nu cunoaşte instinctele sociale: „Rink, întrebându-i pe

aborigenii din Nicobar cine le este şef, aceştia începură să râdă, nepricepând cum

de a putut el să creadă că un singur om ar putea să aibă putere asupra unui mare

număr dintre semenii săi" (vol..III. p. 447).

În fine, vorbind despre familie, acelaşi autor spune: „Pentru a înţelege bine

formele înalte ale familiei, trebuie să le căutăm în formele interioare care

caracterizează ultimele trepte ale edificiului social" (vol. II. p. 356). Şi, într-adevăr,

el le caută la diverse rase omeneşti degenerate de putregaiul patimilor.

181

Ne rămâne acum să ne ocupăm de trei sisteme politico-economice (dominaţie-

proprietate) născute ulterior din doctrinele filosofice ale Revoluţiei, adică de

liberalism, de socialism şi de anarhism.

Liberalismul

Un sistem economico-politic ieşit din ideile Revoluţiei este liberalismul, numit

astfel pentru că preconizează. înainte de toate, libertatea.

Acest sistem - a cărui doctrină se poate rezuma în două cuvinte: „Laissez

faire”258

- a fost atotputernic în lumea politică a secolului al XIX-lea şi a prezidat

la formarea societăţii actuale.

Or, el a avut şi pretenţia de a remedia relele sociale: să-l examinăm deci din

punctul nostru de vedere - cel biologic.

I. Liberalii proclamă libertatea absolută - adică suprimarea dominaţiei - ca fiind

unica armă împotriva Statului, pe care, după exemplul lui Rousseau, îl consideră un

corupător al omului şi îl reduce la simplul rol de „judecător" şi de „jandarm",

interzicându-i amestecul în afacerile dintre particulari.

După cum se vede din aceste câteva exemple (pe care nu le-am înmulţit numai ca

să nu lungesc discuţia), sociologia lui Spencer este bazată pe ignorarea instinctelor

- şi mai ales a patimilor- şi susţinută, în mare parte, cu fapte luate din societăţile

sălbatice, care sunt total stăpânite de vicii.

258

”Laissez faire, laissez passer” (De Gournay).

182

Cel mai sigur mijloc de a rezolva problema socială este acela de a lăsa câmp

deschis libertăţii, care este - o repet cu Bastiat - motorul propulsor, remuneratorul şi

răzbunătorul nostru." 259

Ei nu bagă de seamă că instinctul de dominaţie are drept scop organizarea

societăţii, ceea ce îi determină să atace autoritatea Statului, învinovăţind-o de relele

sociale de care însă cu adevărat culpabilă nu este decât patima de

dominaţie.

În acelaşi timp, aceşti sofişti intervin şi în familie, vizând micşorarea autorităţii

tatălui, căruia i se ia educaţia copiilor şi facultatea de a se orienta după interesul

grupului familial.

Prin urmare, atingându-se de instinctul de dominaţie, în loc de a combate

patima corespunzătoare, liberalii produc dezordine în Stat şi în familie.

II. Liberalii admit că dreptul de proprietate este absolut şi inviolabil. Ei

pretind chiar - contrar celor ce se petrec în natură, la animale, unde proprietatea

este familială - că proprietatea omenească trebuie să fie individuală.

Dar instituind proprietatea individuală şi interzicând Statului să intervină în

tranzacţiile dintre particulari260

- cu alte cuvinte, lăsând astfel poporul fără apărare

în faţa spe-

259

Fr. Passy. Quatre ecoles d'Economie politique, Paris, p. 232. 260

”Lăsaţi deci pe indivizi să facă după placul lor; mişcaţi de egoism, ei vor căuta

ceea ce le trebuie pentru a-şi procura un trai mai bun si mai fericit, iar pentru

aceasta vor şti să afle calea cea mai sigură şi mai rapidă. Trebuie însă să le dai cea

mai deplină libertate. Nici prescripţii, nici obstacole... Statul să-şi interzică orice

amestec în tranzacţiile omeneşti; să lase libertate deplină proprietăţii, capitalului,

muncii şi schimburilor" (Leroy-Beaulieu, Precis d’Economie politique).

183

culatorilor lacomi de bogăţie261

- liberalismul încurajează patima de proprietate.262

Consecinţele acestui sistem n-au întârziat să se facă în mod dureros simţite; ele

au dus la cumplita criză socială de care suferă astăzi omenirea.

Sub pretextul respectării libertăţii, legislaţiile liberale, refuzând Statului dreptul

de a interveni pentru protejarea lucrătorilor, iar, pe de altă parte, oprindu-i pe

aceştia de a se organiza în corporaţii defensive263

i-au pus într-o situaţie precară.

Izolaţi şi fără ajutor, neavând alte mijloace, pentru a-şi îndeplini trebuinţele

individuale şi familiale, decât propriile braţe, muncitorii au devenit, o dată încăpuţi

pe mâinile unor indivizi pătima.şi264

nişte mărfuri supuse legii cererii si ofertei,

concurenţei în general, adică un fel de maşini265

de la care să se obţină maximum

de efort cu minimum de cheltuieli. Astfel, lucrătorul a devenit un proletar care,

deşi lucrând peste puterile lui, nu ajunge să-şi îndeplinească nici trebuinţele cele

mai elementare ale existenţei, riscând să moară de foame, el şi familia sa, în caz ele

accident, de boală, de infirmitate, de bătrâneţe sau pur şi simplu de întrerupere a

lucrului

261Această doctrină corespunde intereselor burghezilor îmbogăţiţi.

262Dacă n-ar

exista patimile, intervenţia Statului n-ar fi necesară. Autoritatea are menirea de a

controla şi suprima conflictele rezultate din patimi. 263

Vechile corporaţii au fost suprimate de Revoluţie, iar această suprimare a fost

menţinută şi de codul napoleonian. 264

Evreii, mai ales, au tras profit din liberalism. 265

„Din punctul de vedere economic, muncitorii trebuie să fie consideraţi ca nişte

adevărate maşini: ei sunt maşini care dau o anumită cantitate de forţă productivă şi

care cer, în schimb, anumite cheltuieli de întreţinere şi de recondiţionare pentru a

putea să funcţioneze în mod regulat şi continuu" (De Molinari, unul dintre liderii cei

mai autorizaţi ai şcolii liberale).

184

În faţa acestei groaznice nesiguranţe a zilei de mâine, în faţa imposibilităţii de a-

şi satisface impulsul instinctiv conform căruia, prin economic, cineva trebuie să-

şi asigure trebuinţele viitoare (mai ales dacă are soţie şi copii), în faţa perspectivei

mereu ameninţătoare a mizeriei, cu cortegiul ei de privaţiuni şi suferinţe - lucrătorul

cade în disperare sau ajunge să se revolte, aruncându-se, ademenit de promisiuni

mincinoase, în abisul social-anarhist.

Dar nu numai lucrătorii au avut de suferit de pe urma aplicării principiilor

şcolii liberale. Graţie libertăţii absolute şi neintervenţiei Statului pentru a-i proteja

pe cei săraci şi slabi, asociaţii financiare anonime, constituite pe acţiuni şi

dispunând de capitaluri enorme, au întemeiat mari întreprinderi industriale,

comerciale şi agricole care, făcând practic imposibilă orice concurenţă, au ucis

mica industrie, micul comerţ şi mica agricultură. O dată scăpate de mica producţie,

le-a fost uşor acestor abominabile asociaţii să organizeze monopoluri şi trusturi

(grâu, petrol etc), să impună preţuri exorbitante consumatorilor şi să spolieze astfel

populaţii întregi.

Dar aceasta nu a fost totul. Câţiva mari bancheri - cei mai mulţi evrei - au pus

mâna pe piaţa financiară, împrumutând bani statelor, cu o camătă colosală, aceşti

bacheri au devenit stăpânii lumii; chiar şi naţiile cele mai puternice le suportă

jugul şi toate popoarele globului se ruinează pentru a-i îmbogăţi din ce în ce mai

mult. S-a ajuns, astfel, la o plutocraţie evreiască, la absolutizarea bogăţiei, la

tirania banului.

Şi dacă la toate acestea adăugăm şi o altă operă a liberalismului materialist şi

ateu, anume extirparea sentimentelor religioase (având drept consecinţă fatală o

creştere continuă a imoralităţii), singurele care se pot opune în mod eficient lăco-

miei şi invidiei, putem să ne facem o idee despre imensitatea

185

răului pricinuit de această blestemată doctrină potrivnică naturii, de acest

funest sistem liberal [XXXVI].

Prin urmare, nu fără motiv socialismul acuză burghezia liberală de a fi cauză a

tuturor relelor de care suferă astăzi omenirea. Totuşi - s-o spunem neîntârziat -

nici socialismul nu va fi capabil să remedieze aceste rele; dimpotrivă, el le va

agrava, adăugându-le şi altele, încă mai dezastruoase.

Socialismul

Din Revoluţie s-a născut şi un alt sistem politico-economic, socialismul, care

cere nici mai mult, nici mai puţin decât suprimarea proprietăţii private.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au ivit mai multe sisteme comuniste

şi socialiste266

, dar nici unul dintre ele nu a avut răsunet practic. Ar fi deci de

prisos să le studiem detaliat, fondul lor comun fiind analog cu comunismul de tip

platonic.

Adevăratul socialism, aşa cum îl vedem astăzi ridicându-se ameninţător în faţa

societăţii, este opera unui evreu german, Karl Marx267

(1818-1883) şi a

discipolilor săi.268

Doctrina acestui sofist, numită marxism sau colectivism, a

266 Le cităm pe cele elaborate de Saint-Simon (1760-1825), Fourier (1772-1837).

Owen (1771-1858), Leroux (1797-1871), Louis Blanc (1811-1882) şi de

Proudhon (1809-1865), care a lansat faimosul paradox: „Proprietatea este o hoţie". 267

Le Capital, trad. IV, Ed. Stock, Paris. 268

Un alt evreu, Lassalle (1825-1864), a propagat doctrina lui Marx, pe care însă a

modificat-o, ajungând la un sistem aparte.

Este de remarcat faptul că întemeietorii socialismului au fost evrei şi că principalii

lideri socialişti de astăzi sunt tot evrei, printre care unii chiar milionari. Astfel sunt:

Singer (liderul socialiştilor germani), Adler (liderul socialiştilor austrieci), Loeb

Frenckel (liderul socialiştilor ungari), Cahan (delegatul american la Congresul de la

Zurich), Bernstein (alt lider important din Germania) etc, etc. (XXXVII)

186

reuşit să-i reunească pe mulţi dintre cei nemulţumiţi de starea socială actuală într-o

asociaţie internaţională care, pornind din Germania, s-a întins ca o epidemie,

cuprinzând lumea întreagă. Acest socialism colectivist, care posedă o organizaţie

formidabilă, va fi examinat aici din punctul nostru de vedere, biologic. 269

II. Nepricepând importanţa pe care o are - atât la oameni, cât şi la animale -

instinctul de proprietate şi nici rolul funest pe care îl joacă patima de proprietate

în geneza relelor sociale, socialiştii, ca să anihileze aceste rele, vor să suprime

proprietatea individuală şi familială, adică vor să comită un act împotriva naturii

violenţând o trebuinţă instinctivă naturală a fiinţei omeneşti.

„Iată, în esenţă, programul economic al socialismului şi scopul real al mişcării

socialiste internaţionale: înlocuirea capitalului pri-

269 După cum materialismul şi darwinismul au uzurpat numele ştiinţei,

încercând să dea greutate elucubraţiilor lor (a se vedea N.C. Paulescu, „Generaţia

spontanee şi darwinismul", în „Spitalul” din februarie 1905), tot aşa socialismul

colectivist s-a împopoţonat fără ruşine cu epitetul de ştiinţific. „Noi îi datorăm lui

Marx două mari descoperiri. El ne-a dat concepţia sintetică a istoriei din punctul

de vedere materialist şi a dezvăluit misterul producţiei capitaliste, dând seama de

plus valoare. Graţie acestor două descoperiri, socialismul a devenit o ştiinţă (F.

Engels, Die Eutwiklung des Sozialismus von der Utopie zur Wissenschaft). „Ştiinţa

este eliberatoarea omenirii; ştiinţa naturală ne scapă de Dumnezeu; ştiinţa

socială în care Marx a iniţiat poporul..." (Liebknecht, în „Der Sozial-demokrat”

din 22 martie 1885).

De altfel, anarhismul însuşi începe să aibă pretenţii ştiinţifice şi filosofice:

„Anarhia se prezintă, astfel, ca o parte integrantă a noii filosofii; de aceea,

anarhistul se găseşte în contact cu cei mai mari cugetători si poeţi ai epocii

actuale" (P. Kropotkin, I. Anarchie - sa philosophie, son ideal, Paris, 1907, p.

16).

187

vat... prin capitalul colectiv"270

sau, mai clar, alfa şi omega socialismului este

„proprietatea colectivă substituită proprietăţii private".271

Aceasta este dogma esenţială a socialiştilor. 272

Dar omul din popor nu înţelege

teoriile marxiste - obscure, neisprăvite, pline de absurdităţi şi imposibilităţi; iar

dacă îi urmează totuşi pe agitatorii socialişti, este pentru că aceştia i-au făcut

promisiuni vagi pe care el le-a concretizat în spiritul său simplist; este pentru că i-

au făgăduit confiscarea proprietăţilor celor bogaţi şi ridicarea dreptului la moştenire

pentru copiii acestora, iar el, în imaginaţia sa copilărească, îşi închipuie că aceste

bunuri îi vor reveni lui; este pentru că, împins de instinctul de proprietate, fiecare

proletar năzuieşte să devină, la rândul său. proprietar.

Dacă vreodată conducătorii socialişti vor ajunge să pună mâna pe puterea

politică, poporul, nemulţumit cu socializarea proprietăţii private, o va lua pentru

sine, cu forţa. Ca orice lucru anti-natural, socialismul nu va ajunge la bun sfârşit;

el va genera dezordine. Iar oamenii cu bun simţ nici nu vor mai dori să facă

încercarea, căci „experienţele popoarelor sunt nişte catastrofe" (Lammenais).

[XXXVIII]

II. Socialiştii declară că ei înşişi n-ar şti unde conduce sistemul lor.

270

A.E. Schaeffle, La Quintessence du Socialisme, trad. fr. B. Malon, Paris, 1904,

p. 9. 271

Idem, p. 12. 272

„Proprietatea este o hoţie", a zis Proudhon, iar socialiştii îi ţin cu toţii isonul. Dar

se poate, cu mai multă dreptate, să li se întoarcă acest compliment, într-adevăr,

înseamnă a fura atunci când îi iei cuiva, fără voia lui, ceea ce îi aparţine: înseamnă

a fura atunci când ridici cu forţa, de la proprietari, produsul muncii şi al economiei

lor, produs menit a le garanta siguranţa viitorului, lor şi familiilor lor. Prin urmare,

socialismul are furtul drept scop.

188

„Nici liderii cei mai influenţi nu sunt pe deplin conştienţi de ceea ce este

colectivismul. 273

În realitate, dacă ei ezită a-şi formula ideile asupra acestui subiect, este pentru că

acestea conduc la o tiranie abominabilă pe care nu îndrăznesc s-o mărturisească.

De altfel, n-avem decât să ne reamintim efectele aplicării, în timpul Revoluţiei

franceze, a ideilor din care a provenit socialismul.

„Societatea"274

- sau acea fiinţă abstractă care va fi singurul proprietar - va fi

reprezentată prin conducătorii socialişti, după cum poporul suveran" - altă fiinţă

abstractă - a fost reprezentat, în timpul Revoluţiei, prin şefii iacobini.

Dar „Societatea” - adică facţiunea socialistă - fiind singura proprietară, va avea

în mâna sa libertatea şi viaţa indivizilor; şi fiind tot atât de putredă de patimi ca şi

„Poporul suveran'' (adică secta iacobină), ea va dispune de dânşii cum va voi (aşa

cum s-a întâmplat şi-n timpul Revoluţiei").

Prin urmare, Societatea, ca singură proprietară, nu va fi altceva decât dominaţia

absolută şi tiranică a facţiunii socialiste275

- reînnoire a iacobinismului, cu toate

abjecţiile sale. [XXXIX]

273

Schaeffle, op. cit., p. 15. 274

De la Congresul din Erfurt (1891), noţiunea de „Stat", compromiţătoare, a fost

înlocuită cu aceea de „Societate". 275

Iată ce zice în această privinţă anarhistul Kropotkin (op. cit., p. 30): „Spiritul

popular simte că, dacă Statul s-ar substitui patronului în rolul de cumpărător şi

administrator al forţei de muncă, ar rezulta de aici o tiranie odioasă. Omul din popor

nu raţionează cu abstracţiuni: el gândeşte în termeni concreţi şi de aceea simte că

abstracţia numită „Stat” ar îmbrăca pentru dânsul forma a numeroşi funcţionari...

care i-ar deveni giranţi insuportabili".

189

Dar colectivismul nu violentează doar instinctele de proprietate şi de

dominaţie: el le a t a că , de asemenea, pe cele de familie şi de naţionalitate.

Familia primeşte mai întâi, indirect, lovitura suprimării proprietăţii private

(care este familială) şi a desfiinţării dreptului la moştenire.276

Dar ea este

literalmente dizolvată prin pretinsa emancipare a femeii [XL] şi prin educaţia

comună a copiilor, două monstruoase aberaţii rezultate din faptul că socialiştii nu

înţeleg că, în familia naturală, femeia este în mod instinctiv subordonată bărbatului,

iar părinţii sunt în mod instinctiv însărcinaţi să-şi educe copiii.

„Femeia este stăpână pe inima ei: ea o împarte cui îi convine. Când o relaţie

încetează a-i mai plăcea, este liberă să o rupă şi să-şi îndrepte afecţiunea în altă

parte." 277

Acesta este amorul liber! Nici o grijă faţă de copii, rod şi scop natural al unirilor

sexuale, femeia emancipată se va grăbi să-şi abandoneze copilul în mâinile

Statului, care se va însărcina să-l hrănească, să-1 îmbrace, să-1 educe şi să-i

impună o meserie în raport cu trebuinţele colectivităţii (Bebel). De altfel, socialiştii

nu cunosc importanţa instinctivă a iubirii părinteşti, numind-o, cu dispreţ, egoism.

276

Socialiştii cer suprimarea dreptului de moştenire, ceea ce este un nou atentat

asupra unui legitim sentiment instinctiv. Oamenii, ca toate fiinţele vii, chiar şi cele

inferioare (v. p. 16), lucrează pentru a asigura un viitor convenabil urmaşilor lor. Ei au

drept absolut asupra muncii lor, iar copiii moştenesc acest drept, căci pentru ei au

muncit si au strâns avere părinţii.

S-au găsit la noi miniştri şi parlamente care să facă operă socialistă, impunând taxe

grele (2%) pe moştenirile de la părinţi, frus-trându-i astfel pe urmaşi de avutul lor,

de multe ori în circumstanţe penibile, în profitul sumedeniei de funcţionari leneşi şi

risipitori. 277

Bebel, Die Frau, p. 192.

190

„În familie, egoismul are drept formulă: totul pentru sine şi pentru copiii săi." 278

Ba mai mult, aceşti sofişti caută să anuleze autoritatea binefăcătoare a tatălui

în familie.

Important este să se suprime radical autoritatea tatălui, puterea ca şi regală pe care

acesta o are în familie... Copilul trebuie sustras acestei autorităţi şi pus sub tutela

Statului... Copiii nu sunt şi ei asemenea părinţilor? Pentru ce să-i constrângi să se

supună? Cu ce drept? Să nu mai fie supunere, căci atunci nu mai există egalitate: 279

Aceste inepţii le întrec pe cele din Contractul social al lui Rousseau.

Nemulţumindu-se doar cu dizolvarea familiilor, socialismul vrea să mai

denatureze şi sentimentele instinctive de patriotism şi naţionalism, opunându-le

internaţionalismul. Iniţiatorul internaţionalismului este Karl Marx; el a scos cel

dintâi, în 1867, strigătul: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă !". Şi ce unire? Unirea

în ură.280

„Date fiind monstruoasele abuzuri care există, trebuie ca o ură sălbatică să

separe clasa muncitoare de clasa proprietarilor, iar lupta să fie împinsă până la

strivirea uneia sau a celeilalte" (Bebel).

Socialiştii predică lupta de clasă, pe când se ştie că legea naturală este unirea

prin iubire.

Dacă adăugăm la acestea maximele atee, avem socialismul în întregimea lui.

278

Benoit Malon, apud Schaeffle, op. cit., p. 328. 279

Benoit Malon, Socialisme integral. Paris. 280

Această idee de internaţionalism este esenţial evreiască, într-adevăr,

singuri evreii sunt internaţionalişti, ei neavând patrie [XLI] şi adoptând, formal,

naţionalitatea locului în care se găsesc.

191

„Cât despre noi, am adoptat, la rândul nostru, doctrina ateismului” (Bebel).

A-l nega pe Dumnezeu înseamnă a nega finalitatea, înseamnă a nega instinctele

naturale şi patimile, înseamnă a te prăbuşi, cu bună ştiinţă, în prăpastia erorii.

În rezumat, suprimarea proprietăţii familiale şi înlocuirea ei prin proprietatea

colectivă a Statului, despotismul insuportabil, disoluţia familiei, emanciparea

femeii, educaţia comună a copiilor — iată tot atâtea idei conţinute şi în Republica

lui Platon. Socialismul contemporan n-are nici măcar meritul originalităţii. El nu

este decât contrafacerea palidă a unor idei platonice (deja deteriorate de Rousseau),

o contrafacere evreiască, o marfă proastă şi răufăcătoare.

Anarhismul

Anarhismul - rudă apropiată cu socialismul - s-a dezvoltat, aproape în acelaşi

timp cu acesta, dintr-un trunchi comun - cel al ideilor Revoluţiei franceze.

Adevăratul organizator al anarhismului, aşa cum ni se înfăţişează el astăzi, a

fost rusul Bakunin (1814-1876); prin activitatea sa blestemată, continuată de alţi

câţiva succesori281

, anarhismul a devenit un redutabil flagel internaţional,

constituind ruşinea şi groaza epocii noastre.

Vom supune criticii doctrina acestor energumeni, în lumina noţiunilor biologice

expuse mai sus.

281 Kropotkin în Rusia, Elisee Reclus în Franţa, Mort în Germania, Malatesta în

Italia etc.

192

I. Anarhismul, ca şi socialismul, pretinde suprimarea proprietăţilor individuale

şi familiale282

care sunt naturale omului şi pe care le posedă şi animalele. Prin

urmare, în loc să lupte împotriva patimii de proprietate, acest sistem greşit loveşte

cu neghiobie în instinctul de proprietate.

II. Anarhismul, nepricepâncl originea instinctivă şi rolul social al dominaţiei,

vrea să suprime guvernământul şi orice fel de autoritate, în Stat ca şi în familie.

Aceasta este dogma sa fundamentală. Aşadar, în loc de a căuta să anihileze patima

de dominaţie, acest sistem eronat încearcă să izbească, nebuneşte, în instinctul ele

dominaţie.283

În afară de acestea, anarhismul nu recunoaşte nici familie, nici naţionalitate.

Dar ceea ce caracterizează în mod deosebit anarhismul sunt mijloacele prin care

acesta vrea să ajungă la realizarea scopurilor sale: este aşa-zisa „propagandă prin

fapte". El vrea să distrugă totul, fără a se îngriji să pună altceva în locul celor

distruse.284

Dinamita este instrumentul său pre-

282 Bakunin propune o anumită proprietate comună, a unor grupuri de oameni liber

constituite (iar nu a Statului, după cum vrea colectivismul), idee împrumutată din

organizarea satelor ruseşti. Numai că aceste sate sunt întemeiate pe familie,

autoritate si religie, noţiuni pe care anarhismul vrea să le suprime. 283

Nihilismul rus - o formă a anarhismului - este de import occidental. El a plecat

de la ateismul filosofic şi a ajuns la negaţia politică. Contingentul adepţilor săi este

format din burghezi şi mai ales din studenţi (de ambele sexe). [XLII] 284

Iată, ca probă, câteva extrase din Catehismul revoluţionar al lui Bakunin:

I. „Revoluţionarul nu are nimic strict personal, nici un interes, nici

un sentiment, nici o proprietate, nici măcar un nume."

II. „El a rupt în mod absolut, în adâncul fiinţei sale, cu toată ordinea civilă actuală,

cu toată lumea civilizată, cu legile, cu obiceiurile.

193

ferat şi, în turbarea sa distructivă, el atacă monumentele, palatele ori minunatele

opere de artă care sunt, bunăoară, catedralele gotice.

Dar. lipsiţi şi ele sentimentele naturale de simpatie şi de milă pe care până şi

animalele le au faţă de semenii lor, anarhiştii nu numai că distrug, dar şi ucid;

asociaţia lor este o vastă şi permanentă organizaţie de asasini. 285

cu morala. E1 este adversarul lor nemilos şi nu trăieşte decât ca să le distrugă."

III. „Revoluţionarul este plin de dispreţ faţă de orice doctrină şi faţă de toată

ştiinţa contemporană: el nu cunoaşte bine decât o singură ştiinţă: distrugerea. El

studiază mecanica, fizica., chimia şi chiar medicina: dar o face numai în scopul de

a distruge." 285

Ei au asasinat sau au încercat să asasineze: suverani (Alexandru II, Humberto

I, împărăteasa Austriei, Alfonso XII, Carlos al Portugaliei etc.). preşedinţi de

republică (Garfield, Carnot, Mac Kinley etc), funcţionari publici (în Rusia, Spania,

Franţa, Italia, Austria, America), mergând până la a ataca şi reprezentanţi ai

poporului talentatul lui Vaillant, din 1893, la Camera franceză, soldat cu 85 de

răniţi) şi chiar simpli particulari (atentatul lui Emile Henry din 1894, la Hotel

..Terminus'' din Paris, soldat cu 25 de răniţi), spectatori de teatru (atentatul lui

Salvator, din 1893. comis la barcelona, soldat cu 22 de morţi şi 42 de răniţi) şi

inofensive procesiuni religioase (atentatul lui Ascheri, din 1896, la Barcelona,

soldat cu 40 de răniţ i şi 8 morţi, dintre care 3 copii.) etc. etc.

Iată ce spun despre aceasta Culisele anarhismului din 1893: „În 6 ani s-au comis

1423 de atentate cu dinamită în Europa şi 502 în America ".

Suntem cuprinşi de un sentiment de groază şi în acelaşi timp de scârbă în faţa

acestor laşi si infami asasini, care îşi împing cinismul până la a-şi face un titlu de

glorie din astfel de fapte, considerându-se eroi şi martiri. Unul dintre principalii

„martiri" anarhişti, Ravachol, înainte de a comite două atentate cu dinamită, fusese

falsificator de bani, profanase un mormânt, ucisese un bătrân de 92 de ani (cu

scopul de a-1 jefui) şi mai era suspectat de alte trei asasinate.

194

Interpretarea biologică a crimelor anarhiste nu este uşoară, omul fiind singura

fiinţă ce are trista putere de a ofensa într-un asemenea grad legile naturii. Numai

patima pe care am numit-o ură poate să dea seama de plăcerea infernală pe care o

resimt aceşti descreieraţi de a distruge şi de a ucide. Numai ura poate să explice

absurditatea crimelor lor: căci cui îi poate servi distrugerea unor monumente

publice aparţinând poporului din care faci parte? Sau la ce slujeşte să asasinezi un

şef de Stat, când e ştiut că el va fi imediat înlocuit cu un altul? Şi, mai presus de

toate, la ce pot sluji crimele monstruoase comise împotriva unor trecători

inofensivi, a unor femei sau a unor copii? Ce alt motiv decât acea ură neîmpăcată

împotriva omenirii care 1-a împins pe un Emil Henry „să lovească în mulţime"?

În rezumat, analiza logică a acestor trei sisteme - liberalismul, socialismul şi

anarhismul - ni le arată ca pe nişte doctrine eronate şi potrivnice naturii, având

origini şi metode comune.

Într-adevăr, din cele două principale idei ale Revoluţiei - aceea de libertate

(suprimarea dominaţiei) şi aceea de egalitate (suprimarea proprietăţii) - liberalii o

păstrează pe cea dintâi, socialiştii pe cea din urmă, iar anarhiştii le adoptă pe

amândouă.

Toate cele trei sisteme ignoră caracterul natural al instinctelor de proprietate şi

de dominaţie şi. nepricepând că toate conflictele omeneşti sunt efecte ale patimilor

rezultate din aceste instincte, ele vor să suprime proprietatea şi iluminaţia, în loc să

combată patimile corespunzătoare. 286

286

În realitate, nici socialiştii nu vor suprima proprietatea, nici anarhiştii nu vor

suprima autoritatea: ei doar le răpesc, pe cea dintâi familiilor, pe cea de-a doua

oamenilor capabili, atribuindu-le unei facţiuni care va fi unic proprietar şi tiran

absolut, aşa cum s-a şi întâmplat în timpul Revoluţiei franceze.

195

Toate trei exaltă patima urii, căutând să o semene printre oameni, pe când legea

naturală a lumii vii este iubirea.

În fine, toate trei sunt roade ale doctrinelor materialiste287

pe care spirite false le-

au răspândit în omenire, uzurpând numele ştiinţei, doctrine cărora li se aplică

minunat cuvintele lui Christos: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în

haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi reţi cunoaşte

(Matei 7, 15-16; subl. aut.).

LEGISLAŢIILE POLITICE

Să examinăm acum legislaţiile politice sau civile şi să vedem dacă ele conţin

prescripţii relative la cele două patimi sociale, de dominaţie şi de proprietate.

Să lăsăm de-o parte legile popoarelor antice (indieni, chinezi, egipteni, asirieni,

perşi, greci etc.) asupra cărora nu avem întotdeauna date destul de precise,

mulţumindu-ne să studiem, din punctul nostru de vedere, cea mai bine cunoscută

dintre legislaţiile lumii vechi: pe aceea a romanilor.

Codul roman288

Codul roman cuprinde două părţi:

1. Dreptul public, care fixează organizarea Statului (sacra, sacerdotes,

magistratus);

287

Liberalismul, socialismul şi anarhismul fac profesie de materialism, de ateism şi

mai ales de anti-creştinism. Ele adoptă toate erorile conexe materialismului, cum ar

fi darwinismul, generaţia spontanee etc. 288

Ch. Maynz, Cours de Droit Romain, ed. a 4-a. Bruxelles, 1876; E. Diclier-Pailhe.

Cours elementaire de droit romain, Paris, 1881.

196

2. Dreptul privat, care se raportează a) la persoane şi la relaţiile acestuia în

cadrul naţiei şi al famil iei şi b) la lucruri, asupra cărora persoanele au drept de

proprietate.

Cu alte cuvinte, considerat din punct de vedere biologic, dreptul roman nu face

decât să reglementeze, în naţie şi in familie, efectele instinctului de dominaţie şi ale

instinctului de proprietate.

Dar faimoasa legislaţie nu se opune câtuşi de puţin pat imi lor născute din

aceste instincte. Dimpotrivă, ea le favorizează, făcând din ele norme legale.

Legi privitoare la dominaţie

a) În naţie, legislaţia romană dă şefului Statului o putere absolută.289

Împăratul

este deasupra legilor; el are drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor membrilor

naţiei; şi se ştie, de altfel, modul cum s-a servit Nero, între alţii, de

această prerogativă.

Prin urmare, această legislaţie îi dă şefului Statului tot ce ai putea să dorească

pentru a-şi satisface patima de dominaţie în cel mai înalt grad.

b) În familie, codul roman dă capului acesteia (pater familias) o autoritate

absolută (patria potestas), inclusiv drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei290

(in

manu) şi

289 „În fruntea Statului se află prinţul – Imperator, Princeps, Caesar, Augustus. Aceste

calităţi îi asigură: puterea consulară... dreptul de viaţă şi de moarte chiar şi asupra

senatorilor... puterea Împăratului fiind de fapt absolută" (Maynz, op. cit.,

Introduction, pp. 245-246). Toate puterile sunt reunite în numele împăratului: el

singur este legislator şi, ca atare, deasupra legilor" (idem. p. 307). 290

Idem. vol. I. p. 6.

197

asupra copiilor291

pe care poate să-i abandoneze (expositio) sau să-i vândă ca

sclavi292

,ori ca pe nişte simple obiecte care-i aparţin. Puterea părintească este

astfel deviată de la scopul ei natural: şi, în loc să se exercite numai în vederea

educaţiei copiilor, ea serveşte exclusiv intereselor tatălui293

. Ba mai mult: în loc

să înceteze atunci când copiii devin majori, adică în stare de a se hrăni şi de a se

apăra ei înşişi, se prelungeşte, fără motiv, asupra mai multor generaţii de

descendenţi.294

(Numai pater familias este sui juris, ceilalţi membri ai familiei fiind

alieni finis, indiferent de vârsta lor.)

Cu alte cuvinte, legislaţia romană acordă tatălui de familie tot ce poate să ceară

un instinct de dominaţie împins până la patima cea mai intensă.

Legi privitoare la proprietate

a) În naţie - considerând popoarele străine ca fiind lipsite de capacitatea

dreptului295

iar averile lor ca fiind fără

291 Idem, p. 85. Jus vitae necisque este dreptul de viaţă şi de moarte asupra

copilului" (Didier-Pailhe, op. cit., p. 37). 292

Maynz, op. cit., vol. I. p. 86. 293

Aceasta putere părinteasca nu este o putere protectoare în interesul copilului: ea

are, ca obiect aparent, interesul tatălui şi, ca obiect secret, interesul Statului" (Didier-

Pailhe. op. cit., p. 34). 294 „

Qui igitur ex te et uxore tua nascitur, in tua potestate est. Item, qui ex filio tuo et

uxore eius nascitur, id est, nepos tuns et neptis, aeque in tua sunt potestate, et

pronepos et proneptis et deinceps ceteri" (Just. Inst.. L.I, T. IX. p. 3). 295

„În relaţiile lor externe, romanii vădesc acelaşi caracter exclusivist pe care-1 are

legislaţia lor civilă: ei nu recunosc drept, în afară de cel al Statului lor... Din aceste

principii rezultă că în caz de război, tot ce cădea în mâinile romanilor - oameni şi

bunuri - aparţinea romanilor. În ceea ce-i priveşte pe oameni, dacă erau lăsaţi în

viaţă,

198

stăpân şi prin urmare susceptibile de a fi dobândite prin ocupaţie296

- această

legislaţie a supralicitat instinctul de proprietate naţională (patriotismul),

transformându-l într-o patimă care i-a împins pe romani să calce în picioare drep-

tul de proprietate al altora şi să-şi întindă cuceririle cât au putut mai departe, adică

până la limitele lumii cunoscute pe atunci.

b) În familie, „dreptul de proprietate este absolut şi exclusiv''; el nu aparţine

decât capului acesteia297

şi se întinde nu numai asupra pământului, obiectelor şi

animalelor, dar şi asupra oamenilor, adică asupra soţiei298

copiilor299

şi sclavilor.

deveneau sclavi. Bunurile erau confiscate... în profitul domeniului public"

(Maynz, op. cit., Introduction. pp. 127-128). 296

„Popoarele străine erau considerate ca fiind fără capacitate de drept... Tot ce

aparţinea unui popor inamic se găsea de drept fără stăpân si era susceptibil, prin

urmare, de a fi luat prin ocupaţie. Cuceririle... erau făcute în numele naţiei şi îi

aparţineau. Acest principiu era absolut în privinţa pământului" (idem. vol. I. p.

709). 297

„Proprietarul poate dispune de lucruri aşa cum îi place, chiar dacă prin aceasta

ar putea vătăma pe un altul (idem, p. 692). Acesta este ius utendi, fruendi şi

abutendi (Didier-Pailhe, op. cit., p. 140). „Tot ce dobândeşte fiul de familie

aparţine de drept tatălui" (Maynz. op. cit., vol. III, p. 87). 298

„În principiu, tatăl avea asupra tuturor membrilor familiei, chiar şi asupra

femeii supuse dominaţiei sale, puterea pe care legea o acordă cetăţeanului asupra

obiectelor care-i aparţin" (idem, p. 2). „În câteva pasaje din vechi autori, se face

referinţă la un drept de pedeapsă - drept de viaţă şi de moarte - pe care bărbatul l-

ar fi avut asupra soţiei in manu" (idem. p. 6). 299

„Puterea părintească provenind din proprietate îi dădea tatălui drepturi... care,

secole întregi, nu se deosebeau câtuşi de puţin de puterea pe care stăpânul o avea

asupra sclavului" (idem, p. 81). „Capul de familie avea dreptul de a dispune de

copiii săi ca de oricare dintre celelalte bunuri ale familiei, iar acest drept mergea

chiar

199

Prizonierul de război devine sclav, iar sclavul nu este altceva decât un

obiect300

; ca atare, el aparţine stăpânului, care are o putere nelimitată301

asupra

persoanei şi muncii sale302

, putând să dispună de dânsul după bunul plac - să-l

ipotecheze, să-1 vândă, să-1 bată, să-l tortureze, să-l omoare şi chiar să-l trimită în

circuri, pentru a fi sfâşiat de fiarele sălbatice303

. Sclavul este un fel de animal

domestic, lipsit de orice drept304

(chiar si de acela de a avea o

până la a le lua viaţa" (idem, p. 85). „Tatăl putea, de asemenea, să-şi înstrăineze

copiii" (idem, loc. cit.). „Aceste înstrăinări, ce-i drept, erau rareori vânzări

adevărate... dar sunt constituţii imperiale care arată în mod clar că, până într-al

şaselea secol al erei creştine, părinţii îşi înstrăinau copiii pentru bani" (idem. p. 86).

„Era firesc ca acela care putea să-şi înstrăineze copilul să poată să-l şi abandoneze

sau expună" (idem. loc. cit.). 300

„Sclavul era o fiinţă fără drepturi şi fără capacitatea de a avea drepturi: ba mai

mult, el era considerat ca un obiect de comerţ şi aparţinea stăpânului în mod

absolut, asemenea obiectelor materiale ce aparţin unui proprietar" (idem, p. 113). 301

„Puterea stăpânului asupra sclavului stătea în dreptul de proprietate, în sensul

cel mai larg şi mai absolut" (idem. p. 116). 302

Sclavul, neavând dreptul la proprietate, tot ce producea aparţinea stăpânului.

„Tot ce sclavul dobândea, dobândea pentru stăpân" (idem. p. 117). „In potestate

itaque dominorum sunt servi. Quae quidem potestas furis gentium est: nam apud

omnes per aeque gentes animadrertere possumus, dominis in servos vitae necisque

potestatem fuisse: et quodqumque per servum adquiritur, id domino adquiritur

(Just. Inst. L.I, T. VIII, p. 1). 303

Maynz. op. cit., vol. III. p. 114. „La început, puterea stăpânului era absoluta: ius

vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte). Primii romani nu abuzau de această

putere; dar în timpul marilor cuceriri, cum sclavii se recrutau dintre naţiile

îndepărtate şi dispreţuite, cruzimile stăpânilor, din ce în ce mai capricioşi şi mai

corupţi, începură să nu mai cunoască margini" (Didier-Pailhe, op. cit., p. 12). 304

Chiar când era fără stăpân, sclavul tot nu avea nici un drept (idem. p. 117). E1

era considerat atunci ca un obiect abandonat (res nullius), putând să fie însuşit de

primul venit.

200

familie305

, o vită de muncă între altele, căreia i se permite unirea sexuală, dar nu şi

proprietatea asupra propriei descendenţe, care aparţine tot stăpânului306

; stăpânul

poate chiar să-şi castreze sclavul, dacă interesul i-o cere307

.

Când sclavul îmbătrâneşte, cade bolnav sau devine infirm —deci atunci când

nu mai poate fi exploatat —proprietarul scapă de el, omorându-1 sau doar

abandonându-l308

pe o insulă a Tibrului (unde oricum va muri de foame) 309

În rezumat, Dreptul roman —această legislaţie abominabilă pe care lumea

tinde să o admire ca pe un monument al înţelepciunii omeneşti! - nu cuprinde nici

un remediu împotriva patimilor de dominaţie şi de proprietate ba dimpotrivă, ea

exaltă la culme aceste teribile vicii, făcând din ele fundamentul legilor care o

compun.

După Revoluţia franceză, burghezia, devenind stăpână pe puterea politică, a dat

legi ce aveau la bază principiile liberalismului, iar acest cod de legi a fost adoptat

de toate ţările europene.

Să examinăm acum, sumar, din punct de vedere biologic, legislaţia noastră

românească, care nu este decât o simplă compilaţie a codului napoleonian.

305

Nu exista nici căsătorie, nici rudenie între sclavi" (idem. p. 114). 306

„Copilul procreat de femeia sclavului aparţine de drept stăpânului" (idem.

p. 117). 307

Idem. p. 114. 308

Idem. loc. cit. 309

Deşi diminuată oarecum sub împăraţi (August Claudiu), instituţia sclaviei

subzistă încă, în toată puterea cuvântului, sub legislaţia lui Iustinian (idem).

201

Legislaţia românească 310

Codul nostru de legi cuprinde două părţi esenţiale:

1. Constituţia, care fixează a) proprietatea teritorială a naţiei şi b) organizarea

Statului:

1. Codul civil, care se referă la a) organizarea familiei şi b) proprietatea

individuală311

.

Cu alte cuvinte, această legislaţie modernă, ca şi anticul cod roman, nu face

decât să reglementeze, în naţie şi în familie, actele rezultate din instinctul de

dominaţie şi din instinctul de proprietate. Dar cum optsprezece secole de

creştinism au îndulcit moravurile, adică au pus frâu viciilor, noua legislaţie nu mai

legiferează patimile însele, aşa cum făcea codul roman. Şi totuşi, ea nu conţine nici

o prescripţie împotriva acestor patimi, care sunt izvoarele cele mai abundente ale

conflictelor între oameni.

Legi privitoare la dominaţie

a) În naţie, şeful statului nu mai are putere absolută şi deci nici drept de viaţă şi

de moarte asupra cetăţenilor. Din nenorocire, influenţată de ideile greşite ale

Revoluţiei şi de cele nu mai puţin eronate ale liberalismului, legislaţia modernă,

sub pretextul apărării libertăţii individuale, împiedică Statul să intervină în afacerile

dintre particulari, pentru a-i putea apăra pe cei slabi şi săraci împotriva abuzurilor

pătimaşe ale celor puternici şi bogaţi.

310

Citeţii, Codicele de şedinţe al României. Ploieşti, 1892; v. şi A. Roger şi A. Sorel.

Les codes et Ies lois usuelles. Paris, 1874. 311

O a treia parte - Codul penal - prescrie pedepse pentru crimele şi delictele comise

împotriva Statului, precum şi împotriva persoanelor şi proprietăţilor particulare.

202

b) În familie, legislaţia modernă a micşorat autoritatea tatălui într-un sens

potrivnic naturii; ea a mers până la a lua părintelui dreptul de a-şi creşte şi de a-şi

educa copiii cum îi place şi până la a-i suprima dreptul de a-şi face testamentul

conform intereselor familiei sale. În acest fel s-a dezorganizat familia: iar prin

legea divorţului, care permite desfrâul şi abandonarea datoriilor de părinte, ea s-a

dizolvat cu totul.

Legi privitoare la proprietate

a) În naţie, legislaţia românească se mulţumeşte a defini proprietatea teritorială a

ţării. Trebuie însă să recunoaştem că legislaţiile moderne nu cuprind nici o

dispoziţie care să pună frâu cuceririlor şi că mari abuzuri şi nedreptăţi se

comit şi astăzi, atât în Europa, cât şi pe celelalte continente.

b) În familie, codul modern suprimă proprietatea familială, singura naturală,

pentru a nu lăsa să subziste decât proprietatea individuală. Apoi, el dă acestei

proprietăţi un caracter absolut, care favorizează transformarea instinctului

în patimă.

În rezumat, codurile de legi ieşite din Revoluţie şi având la bază principiile

liberalismului au ca efect stabilirea caracterului absolut al proprietăţii individuale

şi slăbirea excesivă a autorităţilor naturale, atât în naţie cât şi în familie - cu alte

cuvinte, suprimarea unicelor piedici care ar putea modera avântul patimilor.

Iar dacă aruncăm acum o privire generală asupra legislaţiilor politice antică şi

modernă, constatăm că nici una, nici cealaltă nu conţin vreun remediu suficient

împotriva

203

patimilor de dominaţie şi de proprietate, pe care le favorizează, în loc să le

combată.

Ele conţin, bineînţeles, câteva sancţiuni penale pentru prescripţiile lor şi teama

de pedeapsă pune, momentan, oarecare frâu patimilor; bunăoară, un hoţ se abţine

de la a fura atâta timp cât se teme de a fi descoperit.

Dar singurul remediu eficace împotriva patimilor nu poate fi decât voinţa, asupra

căreia legile omeneşti nu pot acţiona.

Să vedem, în continuare, dacă legislaţiile religioase reuşesc să stăpânească mai

bine viciile omeneşti. [XLIII]

LEGISLAŢIILE RELIGIOASE

Pentru a nu întinde peste măsură limitele acestei expuneri, voi trece sub tăcere

vechile legislaţii politico-religioase ale indienilor (brahmanismul), perşilor

(mazdeismul), egiptenilor etc, precum şi pe acelea relativ mai recente ale indienilor

(buddhismul) şi chinezilor (confucianismul)312

.

De altminteri, pe lângă faptul că majoritatea acestor legislaţii sunt insuficient

cunoscute, istoria popoarelor care s-au ghidat după ele vădeşte o înspăimântătoare

dezlănţuire a patimilor de dominaţie şi de proprietate, despotism crud şi absolut;

cumplite războaie de cucerire, de jaf şi de exterminare; caste de opresori

exploatând naţiile; o infamă corupţie a moravurilor, înjosind familia şi reducând

femeia

312 Originea Brahmanismului este necunoscută şi se pierde - ca şi cea a legislaţiei

egiptene - în timpurile preistorice.

Mazdeismul, întemeiat de Zoroastru, datează de 2500 de ani înaintea erei

creştine.

Buddha şi Confucius au trăit în secolul al VI-lea a.Chr.

204

la sclavie: în fine, pretutindeni şi mai presus de toate, o abominabilă sclavie în

general.

Prin urmare, nu în aceste legislaţii vom găsi remedii împotriva patimilor de

dominaţie şi de proprietate; şi chiar dacă unele dintre ele - mai ales buddhismul şi

confucianismul - conţin porunca de a nu fura şi poate şi câteva precepte de

simpatie, aceste prescripţii sunt anodine şi nu au nici un efect.313

Într-adevăr,

autorii lor au ignorat existenţa patimilor şi nu au înţeles rolul major jucat de

acestea în geneza conflictelor între oameni.

De aceea, ne vom mulţumi să examinăm, din punctul nostru de vedere,

biologic, doar pe cele mai eficace şi mai bine cunoscute dintre legislaţiile

religioase, adică legea mozaică şi legea creştină.

Legislaţia mozaică 314

Legislaţia mozaică este conţinută în Biblie, mai ales în cărţile Ieşirea, Leviticul

şi Deuteronomul [XLIV].

Această legislaţie - ca şi Codul roman - nu prescrie împotriva conflictelor de

proprietate şi de dominaţie decât măsuri coercitive, întărite prin pedepse teribile.

Dar ea nu

313 Cei ce îndrăznesc să compare buddhismul sau confucianismul

cu creştinismul dovedesc că nu au înţeles nimic din caracterul sublim al acestei din

urmă religii.

Morala buddhismului se reduce la următoarele cinci precepte: 1) Să nu se omoare

nici o fiinţă vie; 2) Să nu se fure; 3) Să nu se comită impurităţi; 4) Să nu se mintă:

5) Să nu se bea nimic din ceea ce poate îmbăta.

Pentru confucianism, vezi palidele extrase din J. de Lannessan. La morale des

philosophes chinois. Paris, 1896. 314

Noi judecăm legea mozaică în mod absolut, iar nu în mod relaţii- la timpul când

şi la poporul căruia i-a fost dată.

205

pare să cunoască şi cauzele acestor conflicte, adică patimile, pe care, în orice

caz, nu le poate combate.

Iată care sunt principalele ei prescripţii.

Legi privitoare la proprietate

a) În naţie, proprietatea este pământul făgăduit. O dată intraţi în posesia acestui

pământ, evreii nu încearcă să-i extindă graniţele; ei nu duc războaie de cucerire.

Dar pentru a intra în posesia acestui pământ a fost nevoie ca mai întâi să-i

extermine pe locuitorii autohtoni, iar pentru a se menţine într-însul, ei au avut, mai

apoi, lupte permanente cu popoarele învecinate.

Bunăoară, despre un oraş luat cu forţa, este scris: „Şi când Domnul Dumnezeul tău

o va da în mâinile tale, să loveşti cu ascuţişul săbiei pe toţi cei de parte bărbătească

din ea" (Deut. 20, 13). Iar în cetăţile popoarelor acestora, pe care Domnul

Dumnezeul tău ţi le dă înstăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet" (Deut. 20. 16).

Şi evreii, într-adevăr, se conformează întocmai acestor prescripţii legale.

După luarea Ierihonului, „au dat junghierii tot ce era în cetate: bărbaţi şi femei şi

tineri şi bătrâni şi boi şi oi şi asini, tot au trecut prin ascuţişul săbiei" dos. 6, 21).

„Iar cetatea si tot ce era în ea s-a ars cu foc: numai aurul şi argintul şi vasele de

aramă şi de fier le-au dat ca să le ducă Domnului, în vistieria Casei Domnului”

(Ios. 6, 24).

De asemenea, David, în luptele pe care le-a purtat cu amoniţii, poruncea să fie

arşi, jupuiţi şi tăiaţi cu fierăstrăul toţi învinşii.

„Iar pe poporul care se afla în ea, 1-a scos şi 1-a pus sub fierăstrău şi sub grapă de

fier şi sub securi de fier şi i-a aruncat în cuptoarele de ars

206

cărămidă. Aşa a făcut el cu toate cetăţile Amoniţilor. După aceea, David s-a întors la

Ierusalim cu tot poporul" (II Regi 12, 31 )

b) În familie şi în trib, dreptul de proprietate este absolut şi exclusiv: Legislaţia

interzice furtul (leş. 20, 15). Ea îl pedepseşte pe hoţ, cerând de la dânsul să dea

înapoi îndoit şi împătrit (Ieş. 22, 1 şi 4).

Legea opreşte, de asemenea, camătă faţă de evrei, autorizând-o numai faţă de

străini.

„Să nu dai cu camătă fratelui tău, nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se

pot da cu camătă. Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai

cu camătă..." (Deut. 19. 20).

O măsură bună pentru a opri înstrăinarea proprietăţilor este anul jubiliar [XLV].

„Pământul să nu-1 vindeţi de veci, că pământul este al Meu; iar voi sunteţi

străini şi venetici înaintea Mea" (Lev. 25, 23). „Iar dacă nu va găsi mâna lui cât îi

trebuie să întoarcă aceluia, atunci pământul vândut de el va rămâne în mâinile

cumpărătorului până la anul jubileu, iar în anul jubileu, cumpărătorul va ieşi şi

vânzătorul va intra în stăpânirea sa" (Lev. 25, 28). ..Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi

să se vestească slobozenie pe pământul vostru, pentru toţi locuitorii lui. Să vă fie

acesta an de slobozenie, ca să se întoarcă fiecare la moşia sa... Anul al cincizecilea

să vă fie an de slobozenie... că acesta este jubileu..." (Lev. 25. 10-12).

Legi privitoare la dominaţie

a) În naţie, autoritatea fiind de origine divină, are caracter absolut Dar această

autoritate, care le aparţine conducătorilor religioşi, judecătorilor, regilor, se poate

schimba cu uşurinţă în patimă de dominaţie (Saul, Solomon etc.).

207

Dreptul de viaţă şi de moarte le este luat indivizilor prin porunca de a nu ucide

(Ieş. 20, 13). Acest drept este păstrat însă de către Stat şi principalele prescripţii

legale au drept sancţiune moartea.

„Cel ce jertfeşte la alţi dumnezei în afară de Domnul să se piardă" (Ies. 22. 20).

„Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat" (Lev.. 24, 16). ..Şase zile să

lucraţi, iar ziua a şaptea să fie sfântă pentru voi, zi de odihnă, odihna Domnului: tot

cel ce va lucra în ziua aceea va fi omorât" (Ieş. 35, 2). „De va lovi cineva pe un om şi

acela va muri, să fie dat morţii" (Ieş. 21, 12). „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe

mama sa, acela să fie omorât" (Ieş. 22, 17). ..De se va desfrâna cineva cu femeie

măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi

desfrânata" (Lev. 20, 10).

Apoi, legea criminală a evreilor se bazează în întregime pe sistemul pedepsei

talionului.

„De va pricinui cineva vătămare aproapelui său, aceluia să i se facă ceea ce a

făcut el altuia" (Lev. 24, 19) suflet pentru suflet.

ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură

pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie" (Ieş. 21. 23-25).

b) În familie, autoritatea tatălui este foarte întinsă; totuşi el nu are drept de viaţă

şi de moarte asupra femeii sau copiilor săi.

Când se mărită, femeia este cumpărată de la tatăl său şi bărbatul îi devine un fel de

stăpân. Cât despre copii, ca şi în legislaţia romană, tatăl are dreptul de a-i vinde.

„Dacă cineva îşi va vinde fiica roabă, ea nu va ieşi cum ies roabele" (leş. 21. 1).

În fine, legislaţia mozaică menţine instituţia sclaviei, pe care însă o îndulceşte,

pe cât posibil, pentru evrei.

208

„De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea să

iasă slobod, în dar" (Teş. 21. 2). ..Iar de va lovi cineva pe robul său în ochi, iar pe

slujnica sa o va lovi în ochi şi ea îi va pierde, să-i lase liberi ca despăgubire pentru

ochi. Şi de va pricinui căderea unui dinte al robului său sau al roabei sale, să le dea

drumul, pentru acel dinte" (Ieş. 21. 26-27). ..Iar de va lovi cineva pe robul său sau

pe slujnica sa cu toiagul, şi ei vor muri sub mâna lui, aceia trebuie să fie răzbunaţi"

(Ieş. 21. 20).

Dar nu există aceleaşi prevederi şi pentru străini, pe care evreii îi vor avea în

stăpânire pentru totdeauna.

„Iar ca să-ţi ai robul tău şi roaba ta, să-ţi cumperi rob şi roabă de la neamurile

dimprejurul vostru. Puteţi să vă cumpăraţi şi din copiii străinilor care s-au aşezat la

voi, şi din neamul lor, care este la voi şi care s-a născut în pământul vostru: pot să

fie averea voastră. Puteţi să-i daţi moştenire fiilor voştri după voi, ca pe orice

avere: veşnic să-i stăpâniţi ca pe robi. Iar asupra fraţilor voştri din fiii lui Israel şi

unul asupra altuia, să nu domniţi cu cruzime" (Lev. 25, 44-46).

În rezumat, legea mozaică este incontestabil superioară legii romane. Această

legislaţie limitează dreptul de viaţă şi de moarte, în naţie şi în familie, şi

moderează, oarecum, efectele patimii de dominaţie.

În acelaşi timp, prin stabilirea anului jubiliar, ea restituie familiei vânzătorului

pământul înstrăinat, punând frâu astfel unor conflicte născute din patima de

proprietate.

Dar legea mozaică are şi câteva defecte care-i întunecă strălucirea, într-adevăr,

nemiloasă cu învinşii, ea nu împiedică masacrele în masă şi războaiele de

exterminare; ea pedepseşte cu moartea încălcarea celor mai mărunte precepte ale

sale şi, mai ales, menţine pedeapsa talionului şi instituţia sclaviei.

Ca şi codurile de legi roman şi modern, legislaţia mozaică nu face decât să

stăvilească parţial conflictele, sub

209

imperiul spaimei pe care o inspiră pedeapsa. Ea este incapabilă să elimine cauzele

conflictelor - adică patimile de dominaţie şi de proprietate - şi este neputincioasă să

restabilească în omenire starea naturală care e iubirea.

Morala creştină

Pe fundamentul solid al legislaţiei mozaice Iisus Christos a ridicat splendidul

monument numit morala creştină.

Să examinăm deci această doctrină, din punct de vedere biologic, adică să

studiem remediile pe care ea le conţine împotriva patimilor de proprietate şi de

dominaţie.

Înainte de a întreprinde această cercetare, trebuie să atrag atenţia cititorului că

Christos, acceptând legislaţia mozaică, o transformă, împlinind-o.

„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să

împlinesc" (Matei 5, l"7).

Graţie unui precept nou pe care-1 introduce în legea veche. El o preface în

adâncime, netezindu-i toate asperităţile, îndreptându-i toate defectele, plinindu-i

toate lipsurile.

Într-adevăr, Christos aduce o nouă idee despre Dumnezeu, necunoscută până

atunci. Dumnezeul lui Moise -Domnul teribil care, pentru o greşeală, e gata să-i

lovească fără milă pe oameni, mergând până la a-i extermina, şi a cărui

susceptibilitate şi mânie abia de pot fi îmblânzite prin rugăciunile Profetului - este

transfigurat de Iisus într-un Tată bun, iubitor şi milostiv.

Oamenii fiind cu toţii fraţi - ca unii ce sunt fii ai aceluiaşi Tată -, războiul şi

sclavia trebuie să dispară.

Pe de altă parte, Dumnezeu singur având dreptul de a pedepsi, pedeapsa cu

moartea şi legea talionului sunt suprimate

210

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi: iar cine va ucide, vrednic va

fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi

de osândă..." (Matei 5, 21, 22). „Aţi auzit că s-a zis: -Ochi pentru ochi şi dinte

pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău: iar cui te loveşte

peste obrazul drept, întoarce-i, şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi

să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el

două" (Matei 5, 38-41)315

Prin urmare, această învăţătură a fost ea singură îndeajuns ca să schimbe cu

totul aspectul legii mozaice.

Să vedem acum ce prescrie Christos împotriva patimilor de proprietate şi de

dominaţie.

Christos n-a scris; El a vorbit şi cuvântul Său a fost cules de apostoli, care l-au

fixat în scrierile cunoscute sub numele de Evanghelii. Or, dacă studiem

Evangheliile, din punctul nostru de vedere biologic, constatăm că Iisus şi-a propus

să restabilească „împărăţia lui Dumnezeu"316

-adică domnia legilor naturale [a se

vedea notele XLVI şi L] - şi să readucă astfel „pace între oameni şi bună voire"317

.

315 Cât despre ofense, trebuie să le iertăm indefinit: ..Atunci Petru, apropiindu-se

de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta

lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de

şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18. 21-22). 316

Iisus a propovăduit ..Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu" (Marcu 1. 14). ...Şi

fiind întrebat de farisei, când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns si a zis:

împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici, sau

acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 20-21). 317

Naşterea lui Christos este salutată într-un imn îngeresc, care defineşte astfel

misiunea Sa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni

bună voire!" (Luca 2, 14).

211

Într-adevăr, Evangheliile luptă împotriva celor două patimi sociale, de

proprietate şi de dominaţie, care sunt singurele cauze capabile de a tulbura pacea

dintre oameni.

Patima de proprietate

Am arătat mai sus (p. 53) că patima de proprietate are o dublă origine: pe de o

parte, un sentiment de nelinişte, de grijă faţă de viitor, iar pe de altă parte, un

sentiment excesiv de plăcere, generat de cumulul bogăţiilor.

Am mai spus că, pentru a vindeca această patimă, trebuie acţionat tocmai asupra

acestor două cauze. Dar, în ultimă instanţă, nu există decât un singur mijloc capabil

de-a anihila aceste sentimente, iar acel mijloc este voinţa sau, cu alte cuvinte,

puterea pe care o posedă omul de a-şi inhiba impulsurile instinctive, normale sau

deviate.

Prin urmare, pentru a vindeca patima de proprietate trebuie să recurgem la

voinţă; acesta este modul cu adevărat ştiinţific de a proceda.

Or, Christos urmează tocmai această cale, într-adevăr, El începe prin a-i

îndemna pe oameni să înlăture orice îngrijorare excesivă faţă de viitor; iar pentru a

le uşura îndeplinirea acestui act voluntar, El le demonstrează că o astfel de

îngrijorare este zadarnică şi lipsită de temei, deoarece Tatăl ceresc, cunoscându-le

trebuinţele, se îngrijeşte de îndestularea lor.

„De aceea vă zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici

pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana

şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu

seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu

sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să

adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la

crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc.

212

nici nu torc. Şi totuşi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a

îmbrăcat ca unul dintre aceştia, iar dacă iarba câmpului, care astăzi esre şi mâine

se aruncă în cuptor. Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi,

puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom

bea. ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile:

ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Ci căutaţi mai întâi

împărăţia iui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu

vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale" (Matei

6, 25-30). 318

lisus Christos afirma deci, mai întâi, că pericolul temut este iluzoriu; ceea ce

reprezintă, fără îndoială, mijlocul cel mai eficient de a risipi o temere. Apoi, El îi

invită pe oameni să reziste ispitei de a aduna bogăţii si, pentru a stimula dorinţa

lor inhibitivă, EI le arată deşertăciunea unei asemenea plăceri, care lesne se

poate schimba în neplăcere.

..Şi a zis către ei:Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în

prisosul avuţiilor sale. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a

rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să

adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face; voi strica jitniţele mele şi mai mari

le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi toate bunătăţile mele. Şi voi zice

sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te,

mănâncă, bea şi veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor

cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Asa se întâmplă cu

cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu'' (Luca 12, 15-21).

„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi furii le sapă si le

fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde

furii nu le sapă şi nu le fură" (Matei 6, 19-20).

318 lisus predică aici reacţia împotriva pornirii spre avariţie, iar nu lipsa de grijă

pentru viitor.

213

După aceea, lisus îi face, pe cei ce au triumfat asupra pornirilor lor pătimaşe,

să spere într-o răsplată însemnată: „împărăţia lui Dumnezeu", dobândită încă din

timpul acestei vieţi [XLVI].

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).319

Iar după moarte, îi aşteaptă răsplata fericirii eterne. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că

plata voastră multă este în ceruri..." (Matei 5, 12).

Patima de dominaţie

Aceeaşi cunoaştere profundă a cauzelor şi aceeaşi alegere perfectă a

mijloacelor se regăsesc în Evanghelie şi atunci când este vorba de a combate

patima de dominaţie. Am arătat mai devreme că această patimă derivă dintr-un

instinct care are drept scop organizarea societăţii şi apărarea ei împotriva

tulburărilor dinlăuntru şi împotriva atacurilor din afară. în virtutea acestui instinct,

conducătorul unei structuri sociale este individul care are cea mai mare

responsabilitate; asupra lui cade grija siguranţei semenilor săi şi, cu toate că le

dirijează activitatea, el este, de fapt, servitorul tuturor, în schimb, el se bucură de

consideraţia celorlalţi şi resimte un sentiment de plăcere şi de satisfacţie, care

constituie un fel de recompensă sau despăgubire pentru ostenelile sale. Dar

căutarea acestei plăceri - cu neglijarea obligaţiilor care-i revin - constituie patima

de dominaţie. Este evident că, pentru a vindeca această patimă, trebuie ca mai întâi

să le facem cunoscut oamenilor rostul instinctului clin care ea derivă, adică să le

arătăm

319 „Fericiţi cei săraci cu duhul" înseamnă „Fericiţi cei ce nu au patima

proprietăţii". [XLVII]

214

care sunt datoriile inerente ale dominaţiei; apoi, trebuie să opunem dorinţei de

supremaţie puterea inhibitivă a voinţei. Această metodă este riguros ştiinţifică.

Or, lisus Christos urmează întocmai acest mod de a proceda, într-adevăr, El

începe prin a spune oamenilor că dominaţia comportă datorii serioase, care întrec

cu mult satisfacţiile ce pot rezulta dintr-însa; şi le aduce aminte, acelora care prin

meritul lor ajung în fruntea societăţii, sarcina ce rezultă din această situaţie,

insistând ca ei să-şi dirijeze acţiunile nu spre propriul profir, ci spre binele obştesc.

„În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de lisus şi i-au zis: Cine, oare, este mai

mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc320

, l-a pus în mijlocul lor

şi a zis. Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu

veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta,

acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor (Matei 18, 1-4).

Când mama apostolilor Ioan şi Iacob îi cere ca fiii ei „să şadă… unui l de-a

dreapta şi altul de-a stânga Ta, întâi împărăţia Ta", lisus, chemându-i la Sine pe toţi

discipolii ce erau indignaţi de această îndrăzneală, le zise: ..Ştiţi că ocârmuitorii

neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci

care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea

să fie întâiul, să vă fie vouă slugă" (a se vedea Matei 20, 20-27).

Şi pentru a întipări adânc în sufletul discipolilor învăţătura Sa, unind fapta cu

cuvântul, lisus le dă un sublim exemplu de abnegaţie, spălându-le picioarele.

În ajunul morţii Sale. lisus .,S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haină şi

luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă

320 lisus îi dă de exemplu oamenilor pe copii, care n-au patimi. „Lăsaţi copiii să

vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.

Adevărat zic vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va

intra în ea" (Marcu 10, l4-15).

215

în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu

ştergarul cu care era încins... După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a

aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine

învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi

învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele

unii altora: că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.

Adevărat zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare

decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face" (a

se vedea Ioan 13, 4-17).

Christos îi invită pe oameni să renunţe la plăcerea dominaţiei, arătându-le

inconvenienţele ce pot proveni din aceasta şi lezarea amorului propriu la care se

expune cel ce o caută doar pentru ea însăşi.

..Şi luând seama cum îşi alegeau la masă cele dintâi locuri, a spus celor chemaţi

o pildă, zicând către ei: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul

cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine; şi venind

cel ce v-a chemat şi pe tine şi pe acela, îţi va zice: Dă acestuia locul. Şi atunci, cu

ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat,

mergând aşază-te în cel din urmă loc. ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el

să-îi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor acelora

care vor şedea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel

ce se smereşte pe sine se va înălţa" (l.uca l4, 7-l 1).

În rezumat, din cele spuse până acum rezultă că numai lisus Christos a cunoscut

importanţa celor două patimi: cea de proprietate şi cea de dominaţie, şi numai El a

propus, pentru aceste vicii, remedii eficace, în conformitate cu natura omenească.

216

Legea iubirii

Suprimarea patimilor sociale face să dispară conflictele şi readuce pacea

între oameni. Dar ea este incapabilă să stabilească între ei iubirea, care este legea

supremă a naturii vii. Nici sentinţele filosofilor, nici prescripţiile legislatorilor nu

pomenesc de iubire: ele par a o ignora cu totul. 321

lisus Christos însă le reaminteşte oamenilor şi această lege naturală.

..Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe

voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan 13, 34).

Şi El dă acestei porunci o importanţă atât de mare încât face din ea baza

moralei Sale.

Dar se pare că voinţa - căreia îi este relativ uşor să combată tendinţa spre

avariţie sau orgoliul nemăsurat - nu exercită nici o acţiune asupra sentimentului

iubirii. „Nu poţi iubi la poruncă'', zice un proverb popular. Într-adevăr, iubirea nu

depinde de voinţă. Şi remarcaţi că nu este vorba de a iubi o fiinţă ideală, lipsită de

patimi, ci un om pătimaş, de la care nu poţi aştepta decât rău. Mi se cere să-l

iubesc pe beţivul care, bând nebuneşte, risipeşte averea alor săi; pe desfrânatul

care se strecoară în familii.

321

Moise vorbeşte în treacăt de iubirea aproapelui, fără să insiste însă asupra ei.

„Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău şi să

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev. 19. 18). ..De se va aşeza vreun

străin în pământul vostru, să nu-1 strâmtoraţi... să fie pentru voi ca şi băştinaşul

vostru: să-1 iubiţi ca pe voi înşivă..." (Lev. 19. 33-34).

Dar nu se vede pentru ce i-ar iubi cineva, atât pe aproape cât şi pe străin, ca pe

sine însuşi; căci teama de Dumnezeu - unicul sentiment ce stă la baza legii

mozaice - nu poate obliga pe nimeni să iubească.

217

pentru a arunca asupra lor ruşinea şi dezonoarea; pe avarul cumplit, ros de ura

împotriva aproapelui său şi care nu se dă în lături de la hoţie, sperjur sau crimă: pe

orgoliosul plin de aroganţă, care recurge la intrigi, la calomnie, la trădare, pentru

a lovi în semenii săi.

Mi se mai cere să-1 iubesc pe rus şi pe austriac, care ne-au răpit provincii

întregi, prin forţă sau prin fraudă; pe unguri, care îi oprimă în chip odios pe fraţii

noştri din Transilvania şi Banat; pe grec, care-i omoară fără milă pe românii din

Macedonia; pe evreu, care s-a năpustit, din Galiţia, asupra acestei ţări primitoare,

sugând fără cruţare, ca un păduche infam, sângele bieţilor ţărani şi orăşeni,

sleindu-i cu camătă nemaiauzită şi exterminându-i cu alcool otrăvit. în dorinţa de a

le lua locul, îmboldit de patima de proprietate, şi care acum, sub impulsul patimii

de dominaţie, pentru a ne putea subjuga întru totul, îndrăzneşte să ceară intervenţia

străinătăţii pentru a ne sili să-i dăm drepturi egale cu acelea ale locuitorilor

autohtoni [XLVIII].

Mi se porunceşte deci să-i iubesc pe toţi aceşti oameni cu comportare

monstruoasă, când în sufletul meu clocoteşte ura răzbunătoarei

Omeneşte vorbind, iubirea aproapelui este imposibilă. De altfel, aceasta este şi

opinia generală. Ideea luptei pentru existenţă, avansată de Darwin, pare tocmai

expresia acestei imposibilităţi. Antichitatea a formulat-o într-o sentinţă lapidară:

Homo homini lupus.

Prin urmare, acest precept creştin, iubirea aproapelui, nu pare a avea o valoare

reală; este un simplu îndemn destinat să rămână literă moartă. S-ar zice deci că

armonia creaţiei prezintă o lacună, că legea naturii este deficitară... Ei bine, nu!

lisus Christos a ştiut să le dea oamenilor posibilitatea de a realiza ceea ce

aparent este irealizabil [XLIX]. Există în om un sentiment instinctiv (ce se

observă, de altfel, şi la

218

animale), anume sentimentul recunoştinţei faţă de fiinţa care i-a făcut vreun bine

(v. prima lecţie). Or, fiecare om a cărui inteligenţă s-a putut ridica la noţiunea de

Dumnezeu recunoaşte în fiinţa divină pe autorul existenţei sale şi pe impărţitorul

bunurilor de care se bucură, astfel că este imposibil ca el să nu resimtă o nesfârşită

recunoştinţă faţă de această fiinţă dumnezeiască de la care a primit totul. Iisus

Christos se foloseşte tocmai de acest sentiment de recunoştinţă pentru a restabili

iubirea între oameni.322

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va

şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va

despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-

a dreapta Sa. iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta

Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu. şi moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă

de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am

fost şi Mi-aţi dat să beau: străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi

îmbrăcat: bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

Atunci drepţii vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am

hrănit ? Sau însetat .şi Ţi-am dat să bei ? Sau când Te-am văzut străin si Te-am

primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzul bolnav sau în temniţă şi

am venit la Tine? Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă,

întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi le-aţi

făcut" (Matei 25, 31-40).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca recunoştinţa pe care I-o datorăm s-o

manifestăm faţă de semenii noştri, adică să

322

Nu există om, spiritualiceşte sănătos, care să fie incapabil de a pricepe această

noţiune - consecinţă inevitabilă a principiului cauzalităţii. De altfel, facultatea de a

se urca de la efecte la cauze - adică facultatea de a face ştiinţă - este trăsătura

caracteristică şi distinctivă a omului (v. N.C. Paulescu, Suflet şi Dumnezeu.

Bucureşti. 1905, p. 31).

219

iubim pe orice om ca şi când ar fi Dumnezeu! Aceasta

este ceea ce se numeşte caritatea creştină? 323

Concluzie

Iată-ne pe deplin satisfăcuţi. Doctrina creştină cuprinde o morală cu adevărat

ştiinţifică. Nu numai că ea combate patimile esenţiale ale omului, care generează

atâtea conflicte şi împotriva cărora omenirea este dezarmată, dar, folosindu-se de

mijloace naturale, realizează între oamenii cu bună voinţă ceea ce pare imposibil -

iubirea. [L]

Iisus Christos a restabilit pacea în omenire, El a ridicat legea iubirii, care era

căzută; El a readus pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. O asemenea operă nu

poate fi decât divină.

Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm, într-o lecţie anterioară: „Cred în

Dumnezeu". Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să adaug: „Şi în Iisus Christos".

323 Puţini oameni au înţeles caritatea şi încă şi mai puţini au practicat-o. Lumea

admiră - dar fără să înţeleagă - devotamentul, omeneşte inexplicabil, cu care

călugăriţele creştine îi îngrijesc pe cei bolnavi, săraci, mizeri, respingători şi, mai

presus de toate, pe cei ingraţi. Iată cheia enigmei: călugăriţele, în bolnavul

nedemn, Îl adoră pe Dumnezeu.

La fel se explică şi faptul că un creştin adevărat iubeşte pe orice om (fie acesta cât

de pătimaş, ba chiar şi duşmanul său personal), căci Christos a zis: ..Iubiţi pe

vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi

rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc" (Matei 5, 44). (Pentru N.C.

Paulescu, „caritatea" nu este totuna cu mila. În Spitalul..., ed. cit., p. 14, nota 5, el

explică: ..Caritatea este un act voluntar, pentru că atât scopul cât si mijloacele sunt

cunoscute, pe câtă vreme mila este un sentiment instinctiv, căci dacă mijloacele

sunt cunoscute, scopul este ignorat cu totul”!.

220

221

NOTE ŞI COMENTARII

I. În ortografia originală: Philosopbie biologică - Noţiunile „Suflet" şi

„Dumnezeu" în physiologie. A se vedea şi Dr. N.C. Paulescu,

Fiziologie filosofică. I. Noţiunile „Suflet" şi „Dumnezeu" în fiziologie,

ed. îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti, 1944, 278 p. (volumul cuprinde, în Anexe, şi alte studii

ale profesorului Paulescu, având o tematică înrudită, inclusiv seria

”Generaţiunea spontanee şi darwinismul", la care se vor face trimiteri în cele ce

urmează).

II. Alfred Edmund Brehm (1829-1884) - zoolog german, autorul

operei monumentale Viaţa animalelor, apărută iniţial în şase volume (1863-1869),

apoi reeditată şi completată, în diferite ediţii germane sau străine, de la ediţia a

doua (apărută la Leipzig, în zece volume, sub titlul Tierleben) şi până la recenta

refacere în limba italiană (Vita degli animali, Il nuovo Brehm, Milano, 1974).

Citând masiv din opera lui A.E. Brehm, una dintre „marile enciclopedii

taxinomice şi descriptive", considerată „lucrarea cea mai vastă şi mai completă de

la sfârşitul secolului al XIX-lea" (cf. Robert Delort, Les animaux ont une histoire,

trad. rom.: Animalele şi istoria lor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, pp. 7 şi

490), sinteză a întregii cercetări zoologice moderne, de la Historia animalium a lui

Conrad Gesner (publicată la Zurich, începând din 1555) şi până spre sfârşitul

secolului al XlX-lea, N.C. Paulescu îşi construieşte fundamentul biologic al teoriei

sale, urmând să raporteze apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii,

dintr-o perspectivă creaţionistă, dar nu mai puţin riguros ştiinţifică.

Viaţa se întemeiază, la toate nivelurile ei, pe instinctele pe care Dumnezeu le-a

sădit în natură; omul are însă tendinţa de a-şi perverti prin conştiinţă instinctele

sănătoase, călcând rânduielile firii. Terapia patimilor este strâns legată de

cunoaşterea instinctelor care acţionează în întreaga natură vie, cu care omul trebuie

să reintre în conformitate biologică, altminteri fiind ameninţat cu degenerarea şi

autodistrugerea.

222

Iată de ce aceste pagini, care li s-ar putea părea unora: redundante şi

plictisitoare, au un rost important în economia cărţii şi se cuvine a fi parcurse cu

răbdare.

III. Cuvântul „trib", în accepţiunea autorului, nu are nimic de-a face cu

diferitele nuanţe peiorative ce i s-au atribuit mai târziu („mentalitate tribală”,

„tribalism", „Europa triburilor” ş.a.m.d. în limbajul ideologic al stângii

internaţionaliste. Tribul desemnează aici o structură socială tradiţională, superioară

familiei, dar inferioară poporului sau „naţiei". Deci „iubirea tribală" despre care se

vorbeşte mai jos nu se identifică nicidecum cu sentimentul naţional sau cu

”naţionalismul" (la care autorul se va referi mai târziu).

Exemplificând cu „sălaşurile ţiganilor, N.C. Paulescu are în vedere formele de

viaţă tradiţionale ale acestora, forme astăzi pe cale de dispariţie (cel puţin în

spaţiul european). Probabil că acest exemplu a fost ales pentru că se presupunea a

fi fost mai accesibil auditoriului.

IV. Că orice formă de comunism (de la cel de tip platonic până

la cel de tip marxist) reprezintă o siluire a firii - iată una dintre ideile centrale ale

lui N.C. Paulescu, care se regăseşte în multe dintre scrierile sale. Ea nu este

rezultatul unei speculaţii teoretice, ci se fundamentează empiric, pe observarea

întregii naturi vii, de care omul nu poate fi separat, biologic vorbind.

Şi încă o precizare, chiar dacă oarecum banală: comunismul n-are nimic de-a

face cu comunitarismul de tip creştin, care înseamnă comunitate de credinţă şi de

iubire, orientată spiritual, iar nu material, pe temeiuri divine, iar nu pe temeiuri

umane.

V. Aici şi în alte locuri autorul pune semn de egalitate între noţiunile de „popor"

şi „naţie" (naţiune), chiar dacă, după anumite teorii politologice sau sociologice

mai noi, noţiunile acestea nu s-ar suprapune. Este curios că N.C. Paulescu evită

(aici, cel puţin) cuvântul „neam", foarte întrebuinţat în epocă, mai ales de către

oamenii de dreapta, printre care el însuşi se număra.

VI. În viziunea autorului, naţionalismul, înainte de a fi o doctrină, este un

sentiment firesc şi organic, fatal oricărui individ (şi orică-

223

rei comunităţi etnice) cu instincte nepervertite. Şovinismul şi internaţionalismul

sunt văzute deopotrivă ca nişte forme de perversiune.

Să reţinem mai cu seamă distincţia dintre „naţionalism'' şi „şovinism"

(xenofobie, rasism), noţiuni care, în limba de lemn a stângii internaţionaliste, sunt

confundate sau asociate în mod nelegitim (transferându-se tendenţios conţinutul

semantic al celei de-a doua asupra celei dintâi).

VII. De aici nu trebuie să se înţeleagă cumva că „membrii naţiei" ar trăi doar

pentru a se reproduce. N.C. Paulescu aduce aminte, în repetate rânduri, că în

această lucrare urmăreşte „punctul de vedere biologic'", ceea ce nu înseamnă însă

că viata individuală sau socială s-ar reduce la biologie. Omul nu este doar fiinţă

pro-creatoare (ca animalele), ci şi fiinţă creatoare (de cultură şi civilizaţie): în

această a doua ipostază, el depăşeşte natura. Desigur, a depăşi natura nu înseamnă

a o nega sau a o silui, aşa cum i se întâmplă adesea omului modern. În condiţii

normale, civilizaţia şi cultura trebuie să se armonizeze atât cu natura, cât şi cu

Dumnezeu, după cum şi una cu cealaltă.

VIII. Observăm că pentru N.C. Paulescu noţiunile de „patriotism" şi

„naţionalism" nu sunt sinonime. În condiţii normale (adică de convergenţă între

factorul etnic şi factorul teritorial), patriotismul reprezintă o latură a

naţionalismului. În condiţii anormale (adică de divergenţă între factorul etnic şi

factorul teritorial), poate exista un naţionalism fără patriotism (cum a existat în

trecut la evrei) sau un patriotism fără naţionalism (cum există uneori la indivizi

„naturalizaţi" pe aiurea).

În orice caz, naţionalismul are rădăcini mai adânci decât patriotismul, pentru

simplul motiv că „patria" ţi-o poţi schimba, pe când „naţionalitatea" nu.

IX. În rădăcinile lor instinctiv-sentimentale, naţionalismul şi umanitarismul nu

se exclud. Amintim aici formula lui Octavian Goga: „vreau să plutesc în plin

umanitarism, cu o singură condiţie: să fiu în luntrea mea şi să iau toate măsurile să

nu mă înec" (Mustul care fierbe, Imprimeria Statului. Bucureşti. 1927, p. 40).

224

Naţionalismul este, în mod fatal, un sentiment mai puternic şi mai concret decât

umanitarismul („umanitatea" rămâne pentru mulţi o simplă abstracţiune, singura

lor experienţă nemijlocită fiind aceea a „naţiunii"). În mod firesc (şi care n-ar

trebui să aibă nevoie de vreo demonstraţie savantă), urmând scara structurilor

sociale, omul îşi iubeşte instinctiv mai mult rudele apropiate decât rudele

îndepărtate, familia decât „tribul", „tribul" decât poporul, poporul decât omenirea

generică. Iubirea, în acest sens natural, creşte proporţional cu gradul de apropiere

sau intimitate.

X. Cercetarea ştiinţifică duce astfel la o concluzie profund creştină.

Nefuncţionarea acestei „legi supreme" în multe dintre societăţile omeneşti actuale

nu contrazice concluzia autorului, ci confirmă

pervertirea sau degenerarea lumii moderne, situaţie care s-ar cădea

conştientizată în toată gravitatea ei (conştientizarea răului fiind

prima condiţie a îndreptării lui) . Este ceea ce va încerca profesorul

în lecţiile următoare.

XI. Adică sunt rânduite, în natura creată, de însuşi Creatorul divin. Dumnezeu

este cauză primă şi scop ultim a tot ce există. Ştiinţa creştină nu poate fi decât

creaţionistă şi finalistă: nimic în lume nu este întâmplător sau lipsit de sens. Omul

este chemat să descifreze în natură semnele voinţei şi raţiunii divine. Aceasta este

axioma supremă a întregii gândiri ştiinţifice şi filosofice a lui N.C. Paulescu.

XII.Cartea este elaborată într-o vreme în care tuberculoza făcea încă ravagii.

Amintim că, după ce Laennec a izolat tuberculoza de celelalte maladii pulmonare

(1819). Koch i-a descoperit bacilul (1882). Vaccinarea cu B.C.G. a devenit însă

obligatorie abia după cel de-al doilea război mondial. Posibilităţile profilactice şi

terapeutice contemporane au înlăturat teroarea acestei maladii în toată lumea

civilizată.

XIII.În spatele acestei fraze retorice se ascunde un adevăr toarte

grav, verificat de mai multe ori în istorie. Exemplele cele mai lămuritoare ne sunt

oferite de Imperiul Roman târziu şi de Occidentul con-

225

temporan (ale cărui „splendori" materiale sunt tot mai mult subminate de haosul

moral-spiritual: satanism, pornografie, homosexualitate etc. unele legiferate chiar

ca „drepturi ale omului", în virtutea unei „libertăţi" prost înţelese). Libertinajul sau

desfrâul contravine deopotrivă ordinii naturale si ordinii spirituale, făcându-1 pe

om inferior nu doar propriei sale icoane, ci şi animalelor (la care nu se constată

astfel de perversiuni).

XIV. Distrugerea familiei si scăderea natalităţii sunt. într-adevăr,

consecinţe sociale grave ale libertinajului (ce adesea se asociază cu

celibatul sau cu divorţul). Conexiunea acestui fenomen social cu ex

tensiunea minorităţii evreieşti ţine de realităţile epocii, ca şi viziunea

idealizată a satului în raport cu oraşul. Problema demografică se

pune şi astăzi cu aceeaşi gravitate, dar în alţi termeni.

XV.N.C. Paulescu repudiază excesele sau denaturările civilizaţiei, dar niciodată

civilizaţia în sine. El este, în această privinţă, un anti-romantic. O civilizaţie cu

sănătoase baze naturale şi morale este singura ce ar putea crea cadrul optim pentru

reducerea la minimum a patimilor şi conflictelor omeneşti. N.C. Paulescu nu crede

în mitul „bunului sălbatic''. Pentru om, simpla apropiere de natură nu este în mod

necesar şi o garanţie a conformităţii cu ea.

XVI.Deşi se delimitează categoric, asa cum vom vedea, de „pretinsa emancipare

a femeii" şi de feminismul contemporan în genere, N.C. Paulescu păstrează femeii

un adânc respect. Ne întâmpină aici atitudinea creştină faţă de femeie. Fără să pună

problema falsă a egalităţii, creştinismul a redat femeii demnitatea (demnitate lezată

nu doar în anumite societăţi sălbatice, dar şi în celelalte două mari civilizaţii

monoteiste: cea iudaică şi cea islamică). Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în

lume, tot prin femeie (Maria) a venit mântuirea de păcate. Născătoarea de

Dumnezeu devine icoana ideală a feminităţii, totalizând, în chip tainic,

maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea

statutului religios şi social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o dintru început

la înălţimi la care feminismul n-o s-o poată ridica niciodată. Creştinismul (care este

forma supremă de ordine) a adus transfigurarea femeii, în vreme ce fe-

226

minismul (care este numai o formă de anarhie) n-a putut aduce decât desfigurarea

ei.

XVII.Denumirea aceasta nu se mai întrebuinţează în terminologia ştiinţifică

actuală. Termenul oarecum echivalent este acela de asiro-babilonieni (civilizaţia

asiro-babiloniană a succedat în Mesopotamia celei sumero-akkadiene). Chaldeii

sau chaldeenii (ramură a arameenilor), sosiţi târziu în zonă, au avut un rol etnic si

politic mult mai puţin important (de ei legându-se mai degrabă anumite tradiţii

magico-religioase). A existat totuşi un regat chaldeo-babilonian (625-539 a.Ch..),

numit şi Regatul Noului Babilon, potrivnic asirienilor. Multă vreme a dăinuit o

confuzie între chaldeeni şi babilonieni, confuzie avându-şi originea mai ales în

anumite texte biblice (a se vedea, spre exemplu, ultimele trei capitole din Ieremia).

XVIII.Theodule-Armand Ribot (1839-1916) - psiholog şi filosof, considerat

adevăratul părinte ai psihologiei franceze şi unul dintre precursorii psihanalizei.

Iată titlurile câtorva dintre cărţile sale: Les maladies de la memoire (1881). Les

maladies de la volonte (1883), Les maladies de la personnalite (1885), Essai sur

l'imagination creatrice 11900), La logique des sentiments (1905), Essai sur Ies

passions (1907), La vie inconsciente et les mouvements (1914). În 1988 i-a apărut

şi-n româneşte Logica sentimentelor (traducere, cuvânt înainte şi note de dr.

Leonard Gavriliu) la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti.

XIX.Autorul nu se referă, desigur, la întreaga naţiune română, ci numai la

românii aflaţi sub dominaţie austro-ungară. Reamintim că el scrie la 1910.

XX.Înţelegem că lui N.C. Paulescu îi displăcea profund limba maghiară

(„barbară şi teribil de disonantă”), dar afirmaţiile următoare sunt greu de admis; s-

ar părea că el pune pe seama maghiarilor în general opţiunea lingvistică (negreşit

conjuncturală) a unei minorităţi intelectuale.

227

XXI. Pretenţia de a fi „poporul ales” al lui Iahve reprezintă axa istorică şi

religioasă a iudaismului, de la Moise până azi. Visul tradiţional de a domina lumea

stă în legătură cu această credinţă a evreilor in superioritatea lor rasială şi nu este

deloc o calomnie „antisemită".

În ultimele două veacuri, evreii au fost suspectaţi în permanentă că ar acţiona pe

căi oculte pentru a ajunge la dominaţia politică a lumii, folosindu-şi în acest scop

uriaşul potenţial economic (pe care l-ar fi dobândit prin speculă şi corupţie). S-a

invocat în mod curent, mai ales în prima jumătate a secolului XX, legătura dintre

iudaism şi (franc)masonerie. Mass-media, la nivel mondial, ar fi ajuns tot sub

controlul finanţei evreieşti, manipulând opinia publică. Iudaismul ar fi, în această

viziune, un factor dizolvant al temeiurilor tradiţionale (moral-spirituale, dar şi etno-

politice) ale lumii creştine. Al doilea război mondial a şi putut fi interpretat de unii

ca înfruntarea culminantă între Europa tradiţională (reprezentată de Hitler şi de

frontul general al dreptei) şi Europa „iudaizată" (reprezentată de puterile aliate şi de

frontul general al stângii).

N.C. Paulescu este tributar acestui mod de a vedea lucrurile, foarte răspândit la

vremea respectivă şi în rândul elitelor noastre (N. lorga, G. Bogdan-Duică, A.C.

Cuza. O. Goga, I.Al. Brătescu-Voineşti. Radu D. Rosetti, S. Mehedinţi, C.

Kiriţescu, S. Puşcariu, I. Mihălcescu etc), pe linia naţionalismului doctrinar de

tradiţie haşdeiană şi eminesciană. Marele savant a găsit necesar să studieze

problema, minuţios şi sistematic, în lucrări mai ample, precum Spitalul, Coranul,

Talmudul, Cabalul, Francmasoneria (1913) şi Biserica şi Sinagoga faţă de

pacificarea omenirii (1921-1925), dar şi în câteva broşuri cu larg ecou în epocă. A

fost, de asemenea, colaborator al Buletinului anti-iudeo-masonic. (1930).

În volumul Cele patru patimi şi remediile lor (1921) includea o „Scrisoare către

Ovrei" (pp. 182-211), din care oferim o mostră: „Nu mai chinuiţi omenirea,

întreţinând discordia şi provocând revoluţii şi războaie. Lăsaţi lumea în pace —şi

binefacerile Păcii se vor revărsa şi asupra voastră. Dar, mai presus de toate, cereţi

lui Dumnezeu să aibă milă de voi şi să vă dea puţină înţelepciune, ca să nu mai per-

secutaţi creştinismul şi chiar sa vă întoarceţi la doctrina sublimă a lui Christos... pe

care, în actuala stare de turpitudine morală în care putreziţi, n-o puteţi pricepe.

228

Această frondă anti-evreiască l-a costat, poate, în timpul vieţii. neacordarea

Premiului Nobel, iar după moarte, punerea la index a operei sale (o dată cu

instaurarea regimului comunist).

XXII.Versiunea colportată aici de N.C. Paulescu este mai aproape de adevăr

decât cea încetăţenită de istoriografia comunistă. El tratează pe larg problema în

vol. Spitalul... (pp. 177-202).

Reprimarea sângeroasă a răscoalei a fost impusă guvernului român de marile

puteri învecinate, temătoare ca flacăra răscoalei să nu se întindă cumva şi pe

teritoriile lor. România a fost somată să ia măsuri drastice, în caz contrar riscând o

intervenţie armată din afară. În acest fel, un mare român, generalul Alexandru

Averescu (mai târziu erou al primului război mondial, mareşal al Armatei Române

şi lider politic naţionalist), a fost pus în situaţia tragică de a ordona deschiderea

focului asupra ţăranilor ce nu voiau să cedeze. Ulterior, numărul victimelor a fost

umflat în mod propagandistic (comuniştii au adoptat cifra de 11.000 de morţi).

Menţionăm că la începutul anului 1907 arendaşii evrei din România Mică erau

în număr de 915, arendând o suprafaţă de 1.113.147 hectare, în afara pădurilor. Era

vestit mai ales clanul arendăşesc al fraţilor Fischer (Moses, Calman, Froim, Scholl

şi Avram), denunţat în 1906 în «Viaţa Românească», prin fulminantul articol

„Fischerland", de însuşi C. Stere (agitator revoluţionar de stânga, care numai de an-

tisemitism nu putea fi bănuit!). Moses Fischer este cel căruia i se atribuie cuvintele:

„Românii? Pe cei mari îi plătesc, iar pe cei mici îi scuip!"...

XXIII.Dacă se suprimă cauza, dispare şi efectul (adagiu din dreptul roman).

XXIV.A se vedea nota XIV.

XXV.Problema avorturilor se ptine astăzi cu şi mai mare gravitate, atât din punct

de vedere social şi juridic, cât şi din punct de vedere mistic şi moral, cu atât mai

mult cu cât am ajuns la trista performanţă de a fi ţara cu cel mai ridicat număr de

avorturi din Europa!

229

XXVI. Pentru o ediţie românească, trimitem generic la Platon.

Opere. V. Editura Ştiinţifică si Enciclopedică. Bucureşti. 1986 traducerea

Republicii în această ediţie aparţine lui Andrei Cornea).

Menţionăm că am păstrat, pentru citatele din Platon şi din ceilalţi filosofi

abordaţi mai departe, traducerile autorului, cărora le-am verificat fidelitatea de

ansamblu, fie cu versiunile româneşti existente, fie cu textele originale atunci când

acestea ne-au fost accesibile). Am putut constata că N'.C. Paulescu traduce fidel,

adeseori chiar literal. Am operat tacit mici retuşuri stilistice. Am păstrat trimiterile

autorului la ediţiile vechi pe care le-a consultat, dar nu le putem garanta

întotdeauna exactitatea.

XXVII. Se poate consulta, în româneşte, traducerea Elenei Bez-

dechi: Aristotel, Politica, Editura Cultura Naţională, Bucureşti. 1921

XXVIII. N.C. Paulescu zice „burgadă”, preluând neinspirat termenul din

traducerea franceză pe care o citează. Bezclechi traduce o dată cu „sat", iar altă

dată cu „comună"! Termenul grecesc în cauză este kome, care se traduce exact prin

„sat". Şi-n versiunile franceze mai recente se foloseşte village (a se vedea, de pildă,

Aristote, Politique, text etabli et traduit par Jean Aubonnet, „Les Belles Lettres",

Paris, 1960 - I, II, 5-6; 8).

XXIX. Zoon politikon se traduce mai exact, în româneşte, prin

„fiinţă socială"; traducerea „animal politic" s-a răspândit sub influenţă

occidentală.

XXX. Ca şi alţi învăţaţi creştini din România vremii sale, formaţi

la şcoala culturii occidentale. N.C. Paulescu cunoaşte mai bine tradiţia creştină

apuseană. De aici invocarea lui Augustin şi Toma d'Aquino ca supreme autorităţi

doctrinare, exaltarea aristotelismului şi chiar sintagma de „filosofie creştină''

(moştenire a scolasticii) - toate dezagreate de Ortodoxie.

XXXI. În româneşte: Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii

dintre oameni. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958 (trad. de S. Antoniu).

230

XXXII. În româneşte: Contractul social, Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 1957

(trad, de H.H. Stahl).

XXXIII. Această monumentală şi atât de pilduitoare operă a lui

Hippolyte Adolphe Taine ( 1828-1893 - cunoscut la noi mai mult ca

filosof al artei sau critic şi istoric literar - nu a fost încă tradusa în româneşte. Cu

atât mai binevenite sunt amplele citate care vor urma,

inedite pentru mulţi dintre cititorii români, liste cea mai zguduitoare

frescă a ororilor Revoluţiei franceze (1789-1799,), cărora le găsim numeroase

similitudini în revoluţiile comuniste de mai târziu.

XXXIV. S-a încercat transplantarea sintagmei în limba română, cu o uşoară

adaptare fonetică şi grafică: sanculot, sanculoţi (var.: sanchilot, sanchiloţi). DEX -

ui înregistrează aceste forme şi glosează: „Revoluţionar din cadrul mişcării

populare în timpul revoluţiei burgheze din 1789-1794 din Franţa'". Această pleavă

republicană înlocuise la culotte (obiect vestimentar din vechiul regim) cu vulgarii

pantaloni vărgaţi de lână, în ochii adversarilor Revoluţiei, ei reprezentau ceea ce în

româneşte am numi nişte „coate-goale" sau mai verde spus, „(cei) în curul gol".

XXXV. A nu se confunda această formă de guvernare municipală

dintre 1789-1795 (confiscată din 1792 de către ultra-iacobini) cu mişcarea

insurecţională din 1871, cunoscută sub acelaşi nume.

XXXVI. Eminescu se exprima la adresa liberalismului în termeni asemănători:

liberalii în genere îşi închipuiesc că Statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al

unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contră, că el e un

product al naturii...":

”Manierele de a vedea sunt atât de deosebite, încât în ochii liberalilor Statul nu e cu

mult mai mult decât o maşină, pe când în ai noştri el e un organism viu. susceptibil

de sănătate şi de boală, de înflorire şi de decadenţă"... Aceste idei revin adesea în

publicistica sa (a se vedea încă nedepăşitul expozeu sintetic al lui G. Călinescu din

Opera lui Mihai Eminescu. cap. „Filozofia practică", sau D. Murăraşu.

Naţionalismul lui Eminescu, mai ales Cartea a II-a: „Naţionalismul

231

criticist”. Există multe puncte de contact între ideile politice eminesciene şi cele ale

lui N.C. Paulescu (ce se vor regăsi în parte, cu o mai accentuată tentă creştin-

ortodoxă. şi la teoreticienii ulteriori ai dreptei româneşti: Nichifor Crainic, Nae

lonescu, Corneliu Codreanu, Petre Ţuţea etc). Mai ales conceptele de „natural" si

„organic" au fost dezvoltare constant de către gânditorii români de dreapta, fapt ce

nu poate fi separat de ceea ce s-a numit „sentimentul cosmic şi organic" al

sufletului ortodox. „Artificialul", „mecanicul", „convenţionalul", tot ceea ce

sfidează sau siluieşte firea (natura), scandalizează sensibilitatea ortodoxă

tradiţională.

XXXVII. Şi liderii comunişti din România, care au pregătit şi au

instaurat regimul politic marxist-leninist, ca şi principalii ideologi din

epoca stalinistă, au fost, în majoritate covârşitoare, evrei (după cum

tot evreii avuseseră rolurile cele mai importante şi în primii ani ai revoluţiei

bolşevice din Rusia). Ceea ce arată că observaţia lui N.C.

Paulescu, dincolo de orice posibile comentarii, nu e nici gratuită,

nici exagerată, ci doar... incomodă.

XXXVIII.Nu se poate contesta că, în principiu, N.C. Paulescu are dreptate. Noi

ştim însă astăzi, pe propria piele, că situaţia poate fi mult mai complexă...

XXXIX. Iată cât de limpede puteau fi anticipate, încă din 1910,

viciile fundamentale, pe care noi le-am experimentat atât de tragic,

ale societăţii de tip comunist! Este cu atât mai curios că unii nu

ajung să priceapă aceste lucruri nici după ce le-au trăit efectiv! Se

pare că distanta dintre luciditate şi „turpitudine" nu se poate acoperi

nici măcar prin experienţa brută...

XL. A se revedea nota XVI.

XLI. Pe atunci evreii nu intraseră încă în posesia teritoriului palestinian (care în

parte le va fi atribuit prin decizia Adunării Generale a O.N.U. din noiembrie 1947,

iar în parte îl vor ocupa după aceea, pe cale militară).

232

XLII. Fenomenul este magistral surprins în romanele lui Dostoievski şi mai

ales în Demonii (în traducere mai veche: Posedaţii) -poate cea mai profetică

dintre cărţile scriitorului rus.

XLIII. N.C. Paulescu priveşte aici religiile exclusiv sub aspectul lor exterior,

etico-juridico-social, iar nu în esenţa lor mistică sau dogmatică.

XLIV. Este avut în vedere aici numai iudaismul „biblic", nu şi cel „talmudic"

de mai târziu. La acesta din urmă. N.C. Paulescu s-a referit pe larg într-o altă

carte, Spitalul. Coranul, Talmudul, Cabalul, Francmasoneria (1913), destul de

controversată.

XLV. Anul al cincizecilea, ce urmează fiecărei perioade de 49 de ani, alcătuită

ea însăşi din 7 perioade a câte 7 ani fiecare („săptămâni de ani"). Jubileul, celebrat

la capătul acestui „sabbat de sabbaturi de ani'', şi-ar putea trage numele de la

cuvântul ebraic yobel, „berbec", căci începutul său era anunţat prin cornul de

berbec (utilizat ca trâmbiţă). Socotit an sacru, el trebuia să aducă alinare şi îm-

păcare socială (a se vedea, de pildă, Andre-Marie Gerard, Dictionnaire de la

Bible, Editions Robert Laffont, Paris, 1992, pp. 78-79).

XLVI. Afirmaţie teologic discutabilă. „Plinătatea" împărăţiei nu ţine de

„veacul de acum", în care ea poate fi doar întrezărită şi gustată în parte de către

cei ce se învrednicesc să şi-o „arvunească" (a se vedea şi finalul notei L).

XLVII. Interpretare pro domo a versetului evanghelic. „Sărăcia cu duhul" are

un înţeles mult mai complex. Traducerea cea mai exactă în limba română a

sintagmei greceşti ptohos to pneumati ar fi „smerit cu duhul" (în sensul bunei

smerenii a minţii omeneşti în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, a părăsirii de sine

întru Hristos).

XLVIII Autorul se referă la un lung şir de presiuni exercitate asupra Statului

român, mai ales după adoptarea Constituţiei de la 1866 (care - prin articolul 7 -

interzicea „împământenirea" evreilor şi a altor minorităţi necreştine). Evreii

aşezaţi în România, cu sprijinul

233

evreimii internaţionale şi al marilor puteri (dependente de masonerie şi de finanta

evreiască), s-au folosit de toate prilejurile pentru a-şi atinge interesele. La 1878,

preţul recunoaşterii independentei ţării, prin Congresul de la Berlin, a fost şi

revizuirea articolului 7, obţinăndu-se concesii importante pentru minoritatea

evreiască. Prin Conferinţa de la Paris (1919), recunoaşterea noilor graniţe

româneşti a fost condiţionată şi de „încetăţenirea" evreilor (ce au şi căpătat atunci

drepturi depline, egale cu ale „locuitorilor autohtoni", în ciuda încercărilor de

rezistenţă ale unor oameni politici români. în frunte cu Ion I.C. Brătianu).

A se vedea, pentru amănunte, lungul serial „Evreii în România", publicat recent

în paginile revistei -Puncte Cardinale- din Sibiu (mai ales numerele pe noiembrie şi

decembrie 1993).

XLIX. Ne aducem aminte de definiţia pe care regretatul Petre Ţuţea (pe urmele

lui Chesterton) o dăduse cândva creştinismului, la întrebarea unui auditor: „A fi

creştin înseamnă a crede ceea ce nu este de crezut, a nădăjdui ceea ce nu este de

nădăjduit, a iubi ceea ce nu este de iubit...

L. Că doctrina creştină poate primi diferite confirmări ştiinţifice (cum s-a şi

întâmplat, mai ales în secolul XX) este un adevăr astăzi de necontestat, dar a reduce

forţa creştinismului la nişte „mijloace naturale" (sau a vedea în „împărăţia lui

Dumnezeu" o simplă „domnie a legilor naturale") este, teologic vorbind, o eroare.

Creştinismul respectă şi potenţează natura, dar nu se reduce la ea. Iubirea divină

depăşeşte iubirea naturală şi nu poate fi definită fără raportare la harul supranatural.

Credem că aici este însă vorba doar de o formulare nu tocmai fericită (mai ales că

mai departe - ca şi în alte locuri - se afirmă categoric caracterul divin - deci

supranatural - al lui Hristos şi al operei Sale). N.C. Paulescu era un bun creştin, dar

nu i se poate cere rigoare de teolog.

234

CUPRINS

Introducere 5

Repere bio-bibliografice 11

Notă asupra ediţiei 19

Lecţia I

Instinctele sociale 25

Instinctele de familie la oameni 27

Instinctele de familie la animale 32

Instinctele de trib la oameni 73

Instinctele de trib la animale 75

Instinctele de naţie - 86

Instinctele de umanitate 88

Lecţia II

Conflictele sociale 93

Conflictele rezultate din trebuinţele

instinctive individuale 95

Conflictele rezultate din trebuinţele

instinctive sociale 98

Patimile sau viciile 100

Patimile individuale 101

Patimile sociale 104

Conflictele sociale rezultate din patimi 116

Profilaxia şi terapia morală 122

Profilaxia şi terapia patimilor individuale 125

Profilaxia şi terapia patimilor sociale 128

Lecţia III

Remediile patimilor sociale 131

Prescripţiile morale ale filosofilor 131

Legislaţiile politice 195

Legislaţiile religioase 203

Note şi comentarii 221

235

STIMAŢI CITITORI,

Vă informăm că s-a redeschis departamentul „Cartea prin poştă al Editurii

Anastasia. Pe lângă titlurile proprii, vă putem pune la dispoziţie cărţi de

spiritualitate apărute şi la alte edituri. Taxele poştale sunt suportate de „Anastasia".

Nu trebuie decât să ne contactaţi la telefonul: 210.95.30 sau la adresa: Bucureşti,

str. Venerei nr. 13, sector 2, pentru departamentul „Cartea prin poştă".

Tipărit la

Editura şi Atelierele Tipografice

METROPOL