XI. FAMILIA PREOTULUI ŞI ROLUL EI ÎN PASTORAŢIE

între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este şi acela ca preotul„să fie bărbat al unei singure femei" (I Timotei 3, 2), „bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuyiinţa" (I Timotei 3, 4). Diaconii, de asemenea, trebuia „să fie bărbaţi ai unei femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor", iar „femeile lor să fie şi ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (I Timotei 3,11-12). Fiindcă „cinstită este nunta şi patul nespurcat" (Evrei 13, 4).

„Dacă nu ştie să-şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei 3,5).

Pafnutie, episcop al Tebaidei, la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325): . căsătoria este „o stare onorabilă şi de castitate", iar celibatul „un jug greu de purtat, pe care nu oricine este în stare să-1 poarte”.

Sfântul Ioan Gură de Aur:„Departe de a condamna căsătoria ca rea, eu o laud.şi recomand uzul ei legal, ca pe un azil şi port sigur, în care se adăposteşte înfrânarea şi unde pasiunile sunt închise în limitele cuvenite".

Biserica a condamnat pe cei care, sub pretextul sfinţeniei şi al stimei excesive pentru celibat, dispreţuiau pe preoţii căsătoriţi, neprimind Sfânta împărtăşanie de la ei (vezi canonul 4 al Sinodului din Gangra).Familia preotului este o parohie în miniatură.Familia preotului este, în Biserica Ortodoxă, un sprijin deosebit pentru preot în activitatea pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activităţile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ. într-o parohie, familia preotului este acel „puţin aluat, care dospeşte întreaga frământătură".

In lucrarea pastorală cu familiile care au probleme sau cu tineretul, membrii familiei preotului pot fi antrenaţi ca persoane auxiliare, însă, acest lucru trebuie să se facă cu mult tact, prudenţă şi înţelepciune. în caz contrar, acest demers poate fi contra-productiv. Absenţa totală şi inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral-misionar este o contra-mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului, umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete. în Epistolele Pastorale către Tit şi Timotei, Sfântul Apostol Pavel subliniază importanţa familiei preotului, ca model de vieţuire creştină.

Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă", are o încărcătură spirituală deosebită şi reflectă participarea activă a soţiei preotului la grija şi activitatea pastorală a acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, în mod discret, dar eficient, soţia preotului a ajutat foarte mult în pastoraţie. Atunci când familia preotului nu-1 ajută, se adevereşte cuvântul Mântuitorului: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui"(Matei 10, 36).

- de preoteasă depinde în mare măsură ca familia preoţească să fievestitoarea voii lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor,

- preoteasa poate polariza în jurul ei simpatia şi bunăvoinţafemeilor din parohie.

De o mare importanţă în activitatea pastorală, este modul abordării altor familii. Preotul şi familia sa vor cultiva prietenia de familie cu acele familii care au nevoie de consolidare, de adaptare în cadrul comunităţii,, familiile nou întemeiate sau ale noilor veniţi. Se va avea în vedere faptul că prieteniile selective cu unele familii din parohie să nu devină un motiv de izolare pentru celelalte. Este nevoie de tact pastoral, astfel încât preferinţele să fie motivate pastoral şi nu egoist.Familia preotului nu trebuie să reacţioneze la zvonuri şi calomnii şi va evita polarizarea antagonistă a parohiei. Preotul să manifeste în relaţiile sale de familie o deschidere părintească faţă de toată parohia şi, chiar atunci când relaţiile sunt mai intense cu unele familii, să nu excludă pe altele din preocupările sale.

în ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, ele să fie în aşa fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru sărăcia la care a ajuns din comoditate.

O pastoraţie bine organizată porneşte de la organizarea casei preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca factor de cultură, civilizaţie şi emancipare. Pastoraţia adevărată are întotdeauna o dimensiune socială, a deschiderii faţă de oameni. Atunci când preotul a ştiut să-şi aleagă sau a avut şansa să găsească o soţie bună, virtuoasă, devotată şi vrednică şi când alături de ea şi-a creat o familie în care se manifestă duhul creştin şi în care copiii au primit o educaţie cu adevărat creştină, - o astfel de familie -, departe de a fi pentru preot o povară, este, dimpotrivă, o oază de retragere, de linişte şi de refacere a puterilor sale sufleteşti, un sprijin permanent, o parohie în miniatură, în care preotul îşi exercită capacităţile educative şi virtuţile sale pastorale, un auxiliar al predicii sale şi, totodată, un mijloc de închegare, de păstrare şi întărire a relaţiilor sale personale cu enoriaşii, de integrare, care constituie una dintre condiţiile şi garanţiile succesului în activitatea pastorală.