11. hotararea judecatoreasca

DREPT PROCESUAL CIVILNOTE DE CURS

HOTARÂREA JUDECĂTOREASCĂ

I. Închiderea dezbaterilor, deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

De regulă, şedinţa de judecată are pe rolul completului ei, pe lista ei

de şedinţă, mai multe cauze, chiar de natură diferită (civilă, penală, proceduri

speciale).

După dezbaterea fiecărei cauze, indiferent că instanţa a antamat sau

n fondul, că au fost substanţiale sau superficiale, instanţa trebuie să le închidă

şi să se pronunţe. Această închidere a dezbaterilor într-o cauză trebuie marcată

de către judecătorul care conduce şedinţa. Marcarea aceasta se face, fie prin

fixarea unui nou termen de judecată, fie prin rămânerea în pronunţare.

Dezbaterile care premerg unei pronunţări se consemnează într-un

act de importanţă capitală atât pentru calitatea judecăţii cât şi pentru hotărârea

judecătorească, anume încheierea de şedinţă.

Acesta este un act de o mare greutate juridică. Încheierea trebuie să

cuprindă menţiuni privind: denumirea instanţei, numărul dosarului, completul

1


de judecată, prezenţa părţilor, dacă părţile au fost legal citate, dacă nu răspund

la apel. Trebuie deci să se facă menţiunile de natură să conducă la faptul că

instanţa a judecat în condiţii procedurale, cu o procedură completă.

În sens restrâns, procedura completă desemnată se referă doar la

îndeplinirea procedurii de citare. Însă, ea are în vedere şi compunerea instanţei

şi validitatea termenului, deci situarea instanţei în toate condiţiile de

regularitate pentru a putea face dezbateri.

Absenţa încheierii de şedinţă, tocmai datorită greutăţii ei juridice

duce la nulitatea hotărârii.

Trebuie să facem distincţia între închiderea dezbaterilor într-o

cauză relativ la o şedinţă de judecată (timp procesual desemnat prin formule

de genul:“cauza s-a strigat”, “cauza s-a luat”) şi închiderea dezbaterilor

relativ la întreaga judecată a cauzei şi care premerge acordarea cuvântului

pentru concluzii.

Totodată trebuie a se face distincţia între aceste două momente şi

ridicarea şedinţei de judecată.

Când într-o şedinţă se termină dezbaterile într-o cauză, dacă ea n-a

rămas în pronunţare, instanţa nu şi-a propus să se dezinvestească, instanţa ar

mai putea în anumite condiţii, să reia cauza, dacă sunt condiţii procedurale.

Când cauza a fost lăsată în deliberare pentru pronunţare, judecătorul

nu mai poate reveni decât printr-o încheiere specială de repunere pe rol, pentru

că s-au luat concluziile părţilor. În situaţia în care s-a ridicat şedinţa de

judecată, judecătorul nu mai este judecător cu privire la cauzele pe care le-a

2


avut pe rol. El nu mai poate oficia dezbateri în cauză, nu mai poate implica

părţile.Tot ceea ce mai poate primi de la părţi sunt notele/concluziile scrise.

Încheierea de şedinţă

Aceasta are aceleaşi trei componente structurale, ca şi hotărârea:

preambul, considerente şi dispozitiv. Prin ea instanţa se pronunţă asupra

tuturor chestiunilor deduse judecăţii, unele de mare greutate juridică (ex.

respingerea unei excepţii, asupra probelor).Unele încheieri de şedinţă sunt

definitorii şi chiar întrevăd soluţia.

După eficacitatea lor încheierile de şedinţă sunt de două feluri:

a) premergătoare, preparatorii;

b) interlocutorii.

a) Încheierile preparatorii cuprind decizii, dispoziţii asupra cărora

instanţa ar putea reveni, sunt deci reformabile cât durează judecata, ele nu

leagă instanţa.

b) Cele interlocutorii leagă instanţa, ele au efectul de dezinvestire

dar numai în raport cu chestiunea judecată, nu şi cu cauză în întregul

ei.Acestea de regulă, sunt cele prin care se resping excepţii care interesează

investirea instanţei, obligaţia de a judeca.

3


Faza concluziilor

În limbaj comun, se utilizează expresia “a trage concluzii”. În

procedură însă, punerea concluziilor este un act procedural. O parte poate

pune oral concluzii, fiind prezentă, poate să pună în scris, nefiind prezentă sau

poate să se dezintereseze de cauză ori să refuze să pună concluzii.

Momentul punerii concluziilor urmează după o “pronunţare”

formală a instanţei prin care se consideră epuizate toate dezbaterile,

examinările, împrejurările, elementele care au relevanţă, eficienţă pentru

corecta şi justa soluţionare a cauzei.

Textul corespunzător este art. 150 C. proc. civ. “Când instanţa se va

socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise”.

Este momentul la care avocaţii se exprimă, cerând “cuvântul în

fond” iar judecătorii îl acordă.

Momentul închiderii dezbaterilor poate însemna şi maturizarea

litigiului pentru concluzii dar şi terminarea judecăţii în şedinţa publică a acelei

cauze.

Punerea concluziilor se poate face oral (regula) şi instanţa nu poate

sub nici un chip să refuze să ia concluziile orale.

Judecătorul poate da cuvântul în replică, în duplică. El poate atrage

atenţia părţilor să se refere la obiectul litigiului, poate limita timpul pentru

expunerea concluziilor.Instanţa poate să ceară părţilor să depună şi concluzii

scrise. Aceste concluzii, “prescurtări scrise”, (art. 146 C. proc. civ.) vor fi

semnate de părţi şi înregistrate şi nu vor face decât un rezumat al concluziilor

4


orale. Aceste concluzii scrise ale susţinerilor orale pot fi rezultatul îndatorării

părţilor de către instanţă sau pot fi formulate şi depune şi fără solicitarea

instanţei.

Trebuie precizat că grefa este obligată să elibereze copii de pe

încheierile de şedinţă, de pe minută şi de pe alte piese ale dosarului. Dacă au

fost dezbateri secrete, se cere aprobarea preşedintelui când copiile se cer de pe

încheiere, expertiză, declararea de martori. Se poate cere stenografierea

dezbaterilor în total sau în parte.Copia de pe minută este esenţială, când există

bănuieli de inconsecvenţă a judecătorului.

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti se vădesc a fi cele

mai confidente momente ale judecăţii, cele mai intime şi care marchează

manifestarea cea mai directă a puterii de judecată a judecătorului (a lui

judicium).

Instanţa trebuie să delibereze fără participarea nimănui.Este

momentul la care independenţa judecătorului trebuie să fie cel mai bine

ilustrată.

Codul a conceput şi un loc cu o anumită sacralitate pentru acest

moment – camera de consiliu.Chiar dacă nu este marcat însă, judecătorul

trebuie să aibă posibilitatea reală de ”a se izola ” pentru a elabora hotărârea.

Camera de consiliu este denumirea generică pentru, de regulă, birourile

judecătorilor.

5


Dacă judecătorii constată că au rămas lucruri relevante nelămurite,

ei pot repune cauza pe rol, printr-o încheiere motivată.

Codul prevede câteva reguli pentru deliberare; ele interesează mai

ales completele colegiale.

1. art. 256 C. proc. civ. – “după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii

chibzuiesc în secret, fie în camera de consiliu”.

După chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor începând

cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă.

2. Hotărârea se dă cu majoritate simplă (la completele de recurs,

soluţia este simplă).

Judecătorii sunt egali în părerile lor.

Dacă, datorită compunerii completului, nu se poate realiza

majoritatea, judecarea cauzei va fi reluată în complet de divergenţă, în aceeaşi

zi sau, dacă nu este posibil, în următoarele 5 zile.

La instanţele de fond, părerile trebuie motivate înainte de reluarea

judecăţii. Părţile vor cunoaşte părerile judecătorilor.

Divergenţa se poate judeca în aceeaşi zi, dar nu este obligatoriu.

Această reluare a judecăţii în complet de divergenţă priveşte doar punctele în

divergenţă.

Dacă, după judecarea în complet de divergenţă, apar mai mult de

două păreri, judecătorii ale căror păreri sunt apropiate trebuie să se unească

într-o singură părere ( art. 257 alin. 3 C. proc. civ.).

Divergenţa poate să privească şi alte puncte de judecată,

premergător deliberării pentru pronunţarea hotărârii (ex. divergenţa asupra

6


unei excepţii), caz în care divergenţa va fi rezolvată asupra excepţiei după

care completul va continua judecata).

Judecătorii pot reveni asupra părerii lor, care a ocazionat divergenţa.

După ce s-a realizat majoritatea, rezultatul deliberat trebuie să se

constituie într-o minută, care nu este altceva decât o consemnare a

dispozitivului; minuta trebuie scrisă, ea se mai numeşte şi hotărâre pe scurt.

Această hotărâre pe scurt este pronunţată în şedinţă “chiar în lipsa

părţilor”.

Dispozitivul hotărârii trebuie consemnat într-un registru special,

care poartă denumirea de condică de şedinţă. Uzual, aceasta, instanţa de

recurs, mai ales, este ţinută pe: complete, şedinţe, feluri de cauze. La

instanţele de apel / recurs sunt condici pentru fonduri, şi apeluri, pentru

recursuri, pe feluri de cauze, de asemenea.

Instanţa poate să amâne pronunţarea, dacă nu o poate da fie din lipsă

de timp, fie din motive legate de complexitatea cauzei. Amânarea poate fi

pentru cel mult 7 zile. Ea trebuie adusă la cunoştinţă părţilor.

Judecătorul care până la pronunţare este mutat de la instanţa

respectivă, rămâne competent să se pronunţe.

Formarea hotărârii.

Aceasta presupune momentul procesual la care hotărârea devine o

entitate juridică. Potrivit concepţiei codului, acest moment este acela al

7


pronunţării în şedinţă; aceasta se face în ziua judecăţii sau, dacă a

pronunţarea a fost amânată, în ziua stabilită.

Dacă nu sunt scrise minuta sau dispozitivul în dosar, dacă avem un

fals, dacă minuta este scrisă dar nu a fost pronunţată în şedinţă, momentul

formării este în aceste cazuri momentul trecerii în condica de şedinţă.

Formarea hotărârii ţine esenţialmente de publicitate. Altfel, ea este o

chestiune provizorie.Acesta este şi momentul dezinvestirii totale a instanţei.

Din acest moment judecătorii nu mia pot reveni asupra părerilor lor (art. 258

alin. 3 C. proc. civ.).

II. Hotărârea judecătorească. Note generale.

Hotărârea judecătorească este cel mai important act procesual,

raţiunea unei proceduri jurisdicţionale şi totodată modalitatea de verificare a

interesului părţilor.

După încheierea dezbaterilor, instanţa ia concluziile părţilor şi

rămâne în deliberare. Deliberarea este o acţiune confidenţială şi se realizează

în prezenţa tuturor membrilor completului de judecată, soluţia fiind rezultatul

unei majorităţi. Când datorită compunerii completului de judecată această

majoritate nu se poate întruni, instanţa va trebui să instituie un complet de

divergenţă, care să reia dezbaterile.

8


După ce judecătorii stabilesc soluţia, aceasta trebuie consemnată ca

o „hotărâre pe scurt”. Hotărârea astfel pronunţată şi consemnată se numeşte

minută.

Ea se trece pe faţa/verso-ul hotărârii, pe cerere sau pe o coală

separată care se coase la dosar.

În materie civilă aceasta se semnează, sub pedeapsa nulităţii, şi de

către grefier. În materie penală, ea trebuie semnată doar de către judecător.

Pronunţarea poate fi amânată 7 zile în materie civilă şi 20 în materie

penală; depăşirea acestui termen nu afectează validitatea hotărârii.

Dacă în cursul deliberării se contată că anumite aspecte cu relevanţă

pentru calitatea soluţiei nu sunt suficient lămurite, dacă sunt vicii ale actelor

procesuale, instanţa poate dispune motivat repunerea pe rol.

III. Nomenclatorul hotărârilor.

Potrivit art. 255 C. proc. civ., hotărârile prin care se rezolvă fondul

cauzei în primă instanţă se numesc “sentinţe” iar hotărârile prin care se

soluţioează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii ori în anulare

se numesc “decizii”. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii

se numesc “încheieri”.

Textul este inexact şi incomplet pentru că toate hotărârile care

dezinvestesc se numesc sentinţe şi nu doar cele care rezolvă fondul pricinii.

9


Textul este incomplet pentru şi pentru aceea că şi hotărârile date în

alte căi de atac, decât cele ordinare, se numesc decizii (ex. cele date în

contestaţie în anulare, în revizuire se numesc decizii).

Tocmai de aceea, considerăm că o variantă corectă de formulare ar

fi :Hotărârile care dezinvestesc prima instanţă se numesc sentinţe iar hotărârile

date în căi de atac se numesc decizii.

Textul este inexact şi în alin. 2; în realitate, codul înţelege prin

hotărâre actul procesual şi jurisdicţional prin care se dezinvesteşte instanţa.

Încheierile nu dezinvestesc instanţa, chiar dacă prin ele se fac adevărate

judecăţi. (ex. o încheiere de respingere a excepţiei de prescripţie extinctivă,de

autoritate de lucru judecat, de de necompetenţă). În sens larg, încheierile, aşa

cum rezultă dintr-un alt text – art. 147 C. proc. civ. – sunt cele care

consemnează “dezbaterile de şedinţă”.

Deosebit de aceste denumiri care alcătuiesc un nomenclator legal al

hotărârilor, codul prevede şi practica utilizează şi alte denumiri (ex.ordonanţa

de adjudecare provizorie sau definitivă). Apoi, încheierea de admitere în

principiu la partajul judiciar, de pildă, este o veritabilă hotărâre.

IV. Clasificarea hotărârilor.

I. După gradul de evocare a fondului, se disting:

a) hotărâri care evocă integral fondul- acestea formează majoritatea.

b) hotărâri care evocă parţial ori incidental fondul- sunt cele care

rezolvă doar unel edin capetele de cerere;

10


c) hotărâri care nu evocă fondul- sunt cele care dezinvestesc

instanţa doar pe cale incidentală.

Interesul pentru clasificare rezidă privitor la unele dintre efectele

hotărârii. Cele care evocă integral fondul produc, de regulă, autoritatea de

lucru judecat şi efect executoriu. De asemeanea, au efect şi privitor la

prescripţia extinctivă, a executării silite.

II. După măsura în care rezolvă obiectul litigiului, se disting:

a) hotărâri integrale- cele care rezolvă, printr-un singur act

procesual, întreg litigiul;

b) hotărâri parţiale - cele care se pronunţă numai asupra petenţilor

recunoscute de către pârât şi doar la cererea reclamantului.

La hotărârile integrale, există un singur act, o singură hotărâre. La

hotărârile parţiale, instanţa se pronunţă prin două hotărâri. Hotărârile parţiale

au acelaşi regim ca şi hotărârea integrală şi aceleaşi efecte.

Interesul clasificării rezidă în ceea ce priveşte căile de atac, care vor

curge separat pentru hotărârea parţială şi pentru hotărârea finală şi prescripţia

executării silite, care şi ea curge deosebit pentru fiecare hotărâre.

III. După prezenţa efectului executoriu, se disting:

a) hotărâri susceptibile de executare;

b) hotărâri nesusceptibile de executare. Nu se produce prin acestea

o condamnare, nu se constituie o creanţă urmăribilă.

11


Interesul clasificării priveşte efectul executoriu, prescripţia

executării silite şi privitor la mijloacele de constrângere a debitorului;de

asemenea, relativ la calea de atac a contestaţiei în anulare, aceasta se poate

introduce în 15 zile de la ultimul act de executare; cele nesusceptibile de

executare sunt prevăzute cu un termen de 1 an de la data la care hotărârea a

rămas irevocabilă.

Execuţia vremelnică.

După înzestrarea hotărârilor cu efect executoriu, acesta se împart în:

a) hotărâri cu executare vremelnică sau provizorie;

b) hotărâri cu executare condiţionată de caracterul definitiv.

Pentru raţiuni care ţin de natura hotărârii, de securitate socială, de

morală publică, legea prevede posibilitatea ca instanţa să acorde executare

provizorie, fixând expres cazurile în care hotărârea se bucură de executare

provizorie iar, în unele materii, atribuie hotărârii, de regulă condiţionat de o

somaţie, acest caracter executoriu.

Execuţia provizorie judecătorească poate fi acordată în hotărârile

privitoare la bunuri, motivat de:

- oportunitatea acestei execuţii cumulată cu temeinicia vădită a

dreptului;

- starea de insolvabilitate a debitorului sau de pericolul vădit de

întârziere din paartea acestuia.

12


Executarea vremelnică se acordă la cerere, prin excepţie de la

caaracterul scris al procedurii, legea permite ca ea să fie făcută şi verbal în

instanţă până la închiderea dezbaterilor. Ea poate fi făcută şi în instanţa de

apel.

Legea interzice acordarea executării vremelnice, când este caz de

strămutare şi desfiinţare de edificii cu aşezare fixă (ex. construcţii, plantaaţii,

alte lucrări). Este, de asemenea, interzisă în caz de intabulare sau radiere în

cartea funciaară.

Executarea vremelnică poate fi suspendată de instanţa de apel, cu

sau fără cauţiune şi chiar înainte de sosirea dosarului.

Hotărâri executorii de drept.

Sunt executorii de drept, hotărârile prin care se dispune plata

salariilor, a despăgubirilor pentru accidente de muncă, rente sau pensii

alimentare, reparaţii grabnice, cele privind la punere/ridicare de peceţi, facere

de inventare, cele privitoare la posesie şi hotărârile parţiale.

Termenul de graţie

Potrivit art. 202 C. proc. civ., “judecătorul poate da motivat un

termen pentru executarea hotărârii”. Relativ la acest termen, codul nu-l

îngăduie pentru debitorul ale cărui bunuri sunt deja urmărite de un alt creditor

care este în stare de faliment sau care se află într-o stare de insolvabilitate

notorie ori cel care s-a arătat neserios în garanţiile date (ex. le-a micşorat ori

nu le-a mai constituit).

13


V. Îndreptarea, lămurirea şi completareahotărârii judecătoreşti.

Sunt acestea trei acte şi operaţiuni procedurale prin care se

realizează perfecţionarea hotărârii prin intervenţii asupra textului

dispozitivului, care, pe de o parte, nu implică o rejudecare asupra a ceea ce s-

a hotărât şi, pe de altă parte, înseamnă o evitare a utilizării unor căi de atac şi

deci o îmbunătăţire a economiei procesului. Lămurirea şi completarea

hotărârii sunt operaţiuni inovate , în mod inspirat, de O.U.G. nr.138/2000, ele

fiind deferite până la aceasta unor alte proceduri.

a) Îndreptarea hotărârii.

Aceasta priveşte erori sau omisiuni cu privire la elemente care au

scăpat judecătorilor, fără să fi făcut obiect de dezbatere, de examinare, de

judecată: numele, calitatea părţilor, erori de calcul evidente. Sunt şi alte erori

materiale: domiciliul, sediul, elemente de identificare a unui bun disputat în

cauză.

Ceea ce este esenţial pentru a se proceda la această operaţiune este

ca îndreptările făcute să nu poarte asupra unor chestiuni care au făcut obiect

de controversă sau care, îndreptate, ar altera soluţia.

Această operaţiune se face la cerere sau din oficiu. Instanţa se va

pronunţa prin încheiere, în camera de consiliu; citarea este facultativă.

14


Încheierea pronunţată este atacabilă cu aceeaşi cale de atac prevăzută pentru

hotărârea îndreptată.

b) Lămurirea hotărârii.

Este operaţiunea prevăzută pentru ipoteza în care înţelesul,

întinderea sau aplicarea dispoziţiilor hotărârii reclamă lămuriri. Este vorba de

o confuzie, de o neclaritate dispoziţiilor ei, de o calificare incompletă. Această

operaşiune mai poate fi făcută şi pentru înlăturarea unor dispoziţii potrivnice,

Acestea sunt cele care nu se pot concilia.

O atare operaţiune era deferită înainte de modificarea din 2000 unui

fel de contestaţie la executare – contestaţia la titlu.

Termenul pentru lămurirea hotărârii este cel cerut pentru declararea

apelului sau a recursului, după caz.

Cererea va fi soluţionată printr-o încheiere, în procedură de urgenţă,

dată în camera de consiliu, cui citarea părţilor.

c) Completarea hotărârii.

Este opraţiunea prevăzută pentru omisiunea instanţei de a se

pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, asupra unei

cereri conexe sau incidentale.

Cererea poate fi formulată în termenul de apel sau de recurs iar în

cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de

la pronunţare (sunt acestea hotărârile instanţei de recurs cxare rejudecă ea

fondul după casare).Se au deci în vedere hotărârile irevocabile.

15


Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, instanţa însă

pronunţând de această dată o hotărâre.

Noul text a prevăzut utilizarea acestei proceduri şi pentru omisiunea

de rezolvarea a cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor sau a avocaţilor

cu privire la drepturile lor.

Calea de atac pentru această hotărâre este aceeaşi cu cea prevăzută

pentru hotărârea completată.

VI. Efectele hotărârii judecătoreşti.

Relativ la numărul lor doctrina nu se exprimă unitar, unele dintre

păreri opinând că unele efecte sunt doar însuşiri, calităţi ale hotărârii

judecătoreşti. Majoritatea însă se opreşte la un inventar al efectelor hotărârii

judecătoreşti, reunind următoarele:

1. Efectul de dezinvestire.

2. Calificarea hotărârii ca act autentic.

3. Deschiderea dreptului la o cale de atac.

4. Efectul declarativ în principiu.

5. Efectul privitor la prescripţia extinctivă.

6. Efectul executoriu.

7. Efectul autorităţii de lucru judecat.

16


1. Efectul de dezinvestire

Este enunţat de art. 258 alin. 3 C. proc. civ. “După pronunţarea

hotărârii, nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale”. Într-o

exprimare plastică, judecătorul care s-a pronunţat, încetează a mai fi judecător

în acea cauză, pentru că semel lata sententia judex, dessinit esse judex .

Acest efect se pune în legătură şi cu înţelesul noţiunii de greşeală

materială.

Judecătorul se dezinvesteşte în momentul în care se spune că s-a

format hotărârea, a devenit o realitate juridică – scrierea dispozitivului în

dosar, aducerea lui la cunoştinţă părţilor sau pronunţarea, de regulă, în şedinţă

publică şi consemnarea în registrul special.

2. Calificarea hotărârii ca act autentic.

O hotărâre judecătorească acoperă cel mai deplin înţelesul noţiunii

de act autentic, în sensul art. 1171 Cod civ.

Este în acelaşi timp actul autentic cel mai rezistent, care se conservă

cel mai bine. Unele din menţiunile unei hotărâri judecătoreşti au valoarea

celor dintr-un act autentic, chiar dacă hotărârea este anulată sau desfiinţată. În

cazul unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea invalidare nu produce conversia

înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată.

3. Deschiderea dreptului la o cale de atac.

17


Este aceasta consecinţa regulii potrivit căreia astăşi nici o hotărâre

de primă instanţă nu este inatacabilă. Este valabil şi pentru hotărârile de apel,

nu numai pentru cele de primă instanţă.

Astăzi doar excepţional şi fără semnificaţioe mai sunt hotărâri

pronunţate în primă şi ultimă instanţă, de regulă date în căi de control

judecătoresc.

4. Efectul declarativ în principiu

În principiu, hotărârea dispune asupra unei situaţii juridice trecute, o

faptă praeterita; ea reglementează adevărul din acea hotărâre, care radiază la

timpul istoric la care s-a produs faptul în judecată.

Aceasta nu trebuie înţeleasă ca o retroactivitate a legii.

Sunt şi hotărâri compozite: au efecte declarative, constitutive sau

care n-au efect declarativ.

5. Efectul privitor la prescripţia extinctivă

Efectul intreruptiv de prescripţie a cererii de chemare în judecată –

art. 16 lit. b Decret nr. 167/1958 – fie este realizat dacă acţiunea este admisă,

fie este pierdut dacă acţiunea este respinsă, dacă este anulată, dacă este

perimată ori dacă a fost retrasă.

Drept consecinţă, o a doua acţiune ar mai fi eficientă după

pronunţarea hotărârii ori după rămânerea irevocabilă a acesteia, dacă termenul

de prescripţie nu s-a epuizat.

18


De la momentul la care hotărârea a rămas irevocabilă şi dacă este

susceptibilă de executare, începe să curgă o aaltă prescripţie, cea a executării.

Aacest termen nu curge de la data la care hotărârea rămâne executorie ci de la

data la care rămâne irevocabilă pentru că, în prezent, hotărârile legate de calea

de atac a apelului şi hotărârile pronunţate în apel au caracter executoriu.

Instanţa de recurs poate însă, motivat, să suspende executarea

hotărârii. Această facultate a hotărârii de apel nu înseamnă însă şi obligaţia

părţii care a câştigat de a fi activă în executarea hotărârii. Această obligaţie

apare după ce hotărârea a devenit irevocabilă.

6. Efectul executoriu al hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea judecătorească este un act de autentificare juridică; ea se

dă în temeiul lui judicium (puterea de judecată a magistratului) şi beneficiază

de imperium (puterea de a fi pusă în executare, sub garanţia constrângerii

statale) .

Dacă nu ar exista acest efect, hotărârea nu ar fi un act cu forţă

juridică. Acest efect, alături de autoritatea de lucru judecat, reprezintă raţiunea

şi motivaţia apelului la justiţie.

Momentul dobândirii efectului executoriu.

Regula este că hotărârile pronunţate în apel sau legate de calea de

atac a apelului au efect executoriu de la data pronunţării lor. Nu trebuie însă

confundată hotărârea dată, pronunţată în apel, cu hotărârea care se execută.

Aceasta din urmă este aceea care antamează fondul. Hotărârea de apel îi dă

acesteia efectul executoriu, dar cea care se execută este cea dintâi.

19


Această distincţie permite şi identificarea instanţei de executare.

Este posibil însă ca hotărârea de apel să antameze fondul. Instanţa

de apel poate schimba în tot sau în parte hotărârea de fond, poate să admită

acţiunea doar în parte după ce fusese admisă integral în această situaţie.

Hotărârea care se execută este hotărârea de apel însă instanţa de executare este

tot prima instanţă. Instanţa de apel apare aici doar ca a doua instanţă de fond.

Nu înseamnă însă că hotărârile tribunalului, care se pronunţă în apel,

în principal, nu vor fi executate de către această instanţă. Acest lucru este

obligatoriu când tribunalul a fost prima instanţă.

7. Efectul autorităţii de lucru judecat.

Este acesta efectul cel mai de preţ al unei hotărâri judecătoreşti, este

efectul cel mai plin, cu cea mai mare greutate şi forţă juridică.

C. proc. civ., deşi are o subdiviziune intitulată “Excepţii de

procedură şi executare de lucru judecat” nu dedică aceastuia decât un text- art.

166- potrivit cu care “excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi

sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”.

Acest efect este desemnat prin adagiul “res judicata pro veritate

probateur/accipitur”, care, într-o traducere liberă, înseamnă “lucrul judecat

este adevăr pentru totdeauna”.

Definiţia legală – art. 1201 C. civ. – “Este lucru judecat, atunci când

a doua cerere în judecată are acest obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi

este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. C.civ.

defineşte lucrul judecat la materia probaţiunii obligaţiilor şi a plăţii întrucât el

20


califică autoritatea de lucru judecat drept o prezumţie legală, absolută,

irefragabilă.

Atribuirea acestui efect hotărârii este finalul unui proces îndelungat.

Se consideră că, în dreptul roman, efectul extinctiv al lui litis contestatio a

consacrat şi prefigurat pentru prima dată acest efect. A fost un proces de

maturizare, încheiat cu o opţiune dramatică, de o gravitate deosebită pentru

legiuitor. Aceasta pentru că acest efect este recunoscut în mod neutru oricărei

hotărâri judecătoreşti care antamează sau evocă fondul; este o recunoaştere

neutră pentru că el poate fi atribuit şi unei hotărâri injuste, inechitabile, şi

pentru că, în temeiul lui, se refuză orice posibilitate de remediere, de reparaţie

a unei judecăţi nedrepte.

Din această perspectivă, nu este greşit să se spună că autoritatea de

lucru judecat (ca toate prezumţiile legale, dealtfel) este o ficţiune de drept, o

opţiune a legiuitorului pentru o situaţie, pentru un principiu care dă

regularitate, consistenţă, stabilitate ordinii sociale, care alimentează ordinea de

drept. Justiţia trebuie să dea o soluţie, o hotărâre, menită să instituie “pacea”

chiar şi pentru acela care este nemultumit.

Relativ la axiologia şi funcţionalitatea acestui efect, în concepţia

legii, el este în egală măsură un mijloc de apărare, o excepţie, un incident de o

deosebită eficienţă şi un mijloc de dovadă.

Sub raport practic, efectul este în egală măsură negativ (extinctiv) şi

pozitiv (creator). Negativ, pentru că acest efect stinge, lichidează un litigiu,

forţează un diferend să îşi asume pentru totdeauna calificarea, dezlegarea,

înfăţişarea pe care le-a dat-o hotărârea. Se neagă deci posibilitatea de a se relua

21


chestiunea litigioasă într-un nou proces. Relativ la latura pozitivă, efectul

autorităţii de lucru judecat induce în câmpul juridic acel lucru judecat ca un

adevăr etern, o entitate juridică indiscutabilă, intratabilă.

Caracterele autorităţii de lucru judecat.

Efectul autorităţii de lucru judecat presupune două caractere

esenţiale: exclusivitatea şi incontestabilitatea.

1. Excusivitatea – în sensul că numai hotărârea judecătorească

defineşte acest efect, îl formează; nu există alte acte juridice care să participe

la stabilirea conţinutului său.

2. Incontestabilitatea – în sensul că nu se mai poate permite ca el să

fie contrazis de o altă hotărâre; această incontestabilitate este subliniată de

unul dintre motivele de revizuire63.

Elementele lucrului judecat

Lucrul judecat se verifică într-o triplă identitate: părţi, obiect şi

cauză.

A. Identitatea de părţi.

Acest element are în vedere o identitate şi o calitate juridică a

părţilor; se includ aici şi succesiunea procesuală şi calitatea procesuală (ex.

există identitate de părţi, când copilul care apare în proces ulterior este

suscesorul tatălui din procesul anterior, cu condiţia să se afle pe poziţia

procesuală a acestuia din urmă).

63 Este motivul 7 de revizuire privind contrarietatea de hotărâri.

22


Nu are relevanţă faptul că în prima cauză a figurat un mandatar.

Succesiunea legală contractuală la o anumită poziţie juridică nu poate învinge

autoritatea de lucru judecat (ex. cumpărătorul va suporta efectele lucrului

judecat care surprinde pe vânzător pe poziţia aceleiaşi pretenţii).

B. Identitatea de obiect.

Obiectul este ceea ce se pretinde, ceea ce se supune judecăţii, este

ceea ce a format element de examinare pentru instanţă şi pentru hotărârea pe

care a pronunţat-o. În cursul litigiului, obiectul suferă anumite variaţii.

Obiectul se localizează în hotărâre, în dispozitiv. Motivele de fapt şi

de drept ale hotărârii completează dispozitivul, deşi această identitate trebuie

extrasă neapărat din dispozitiv.

C. Identitatea de cauză

Cauza litigiului este altceva decât cauza actului juridic. Aceasta din

urmă este o causa debendi, spre deosebire de prima, care este o causa petendi.

În procedură cauza este fundamentarea petenţiei, a cererii în

judecată, motivul de drept. Nu se confundă aceasta însă cu textul de lege,

pentru că dreptul la acţiune nu este condiţionat de prevederea legală a acţiunii.

Fundamentarea legală, juridică a dreptului este ceea ce justifică

pretenţia ca raţiune juridică (ex. răspunderea pentru neexecutarea unei obligaţii

nu este cauzată, fundamentată de art. 1073 şi urm. din C. civ. ci de dreptul de a

obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, dreptul la o executare întocmai a

23


creanţei din contract; o acţiune de răspundere dintr-un delict civil nu are drept

cauză art. 998-999 C.civ. ci dreptul la o reparaţie).

Unele cereri în justiţie însă, care sunt contra autorităţii, contra unor

acte de drept public au nevoie de o recunoaştere într-un text de lege.Pentru a

putea verifica autoritatea de lucru judecat, analiza celor trei elemente trebuie

făcută în egală măsură separat şi conjugat pentru că obiectul şi cauza formează

raportul juridic – eadem questio.

Datorită evoluţiei gândirii juridice, a creşterii abilităţilor juriştilor,

verificarea lucrului judecat trebuie făcută astăzi în prezenţa unor adevărate

criterii suplimentare. Altfel spus, dacă senzaţia de lucru judecat persistă, deşi

concluzia nu poate fi trasă pe verificarea triplei identităţi, atunci trebuie

utilizate şi alte criterii : mijloacele folosite (apărări, susţineri) de părţi, scopul

urmărit, dacă se ajunge la acelaşi rezultat, contrazicerea între două hotărâri.

24

11. hotararea judecatoreasca

Documents