1 teor gen crim
DESCRIPTION
criminalisticaTRANSCRIPT
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVAACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
CATEDRA „ŞTIINŢE PENALE”
Lecţie de fond
La disciplina „ Criminalistica”
TEMA: Obiectul, sistemul, sarcinile şi metodele criminalisticei1. Definiţia şi obiectul de studiu al criminalisticei, sarcinile criminalisticei2. Aspecte istorice de dezvoltare a ştiinţei criminalistice3. Sistemul criminalisticei4. Metode de cunoaştere în criminalistică5. Legăturile criminalisticei cu alte ştiinţe
AUTOR: C. Rusnac Magistru în drept
APROBATla şedinţa Catedrei „Ştiinţe Penale” Şef Catedră „Ştiinţe Penale” din ____, _____________ 2013 /__________/ R. Cojocaru
CHIŞINĂU 2014
Introducere
Societatea umană pe parcursul totalei sale perioade de existenţă se confruntă cu cele mai
diverse probleme, soluţionarea cărora impune în permanenţă o ingeniozitate distinctă şi eforturi
majore. Din numărul acestora face parte şi criminalitatea, combaterea căreia continuă chiar de la
primele ei manifestări şi va urma, cu siguranţă, încă foarte mult în viitor.
Statul nostru, la etapa contemporană a trecut de la economia dirijată la cea liberă, de piaţă,
ceea ce ne demonstrează faptul că sistemul social economic actual, cu siguranţă, contribuie la
accelerarea procesului de criminalizare a societăţii. În acest context urmează de subliniat şi de
constatat că criminalitatea a cuprins actualmente toate domeniile vieţii sociale ale ţării noastre,
stopând, în mare parte, întregul sistemul de funcţionare. Eforturile şi măsurile întreprinse în prezent
de autorităţi, deocamdată, nu oferă rezultate scontate.
Străduinţele societăţii pe parcursul istoriei şi în timpul de faţă în vederea identificării
cauzelor criminalităţii şi a măsurilor de luptă împotriva ei, indubitabil, s-au soldat întotdeauna cu
anumite rezultate pozitive, care au stopat într-o anumită măsură accelerarea procesului neîncetat de
creştere a criminalităţii în societate. Aceste succese, după părerea noastră, au fost obţinute, în
primul rând, în ştiinţa juridică şi, mai cu seamă, în domeniul criminalisticei, iar apoi şi pe tărâmul
combaterii tuturor formelor de infracţiune.
Criminalistica este ştiinţa despre care se spune că se află pe prima linie a combaterii
criminalităţii. Acum, când multiplele probleme ale dezvoltării sociale îşi aşteaptă soluţionarea la
nivel statal, această ştiinţă clasică, cu o istorie bogată şi merite deosebite are un rol primordial în
lupta cu toate felurile de abateri de la normele stabilite şi, în primul rând, cu formele cele mai
periculoase.
Criminalistica are menirea de a elabora metode, mijloace şi procedee noi de combatere a
criminalităţii, de a pune în valoare experienţa acumulată de-a lungul anilor de cadrele criminalistice
în prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, folosind mijloace, metode şi procedee de
activitate tot mai perfecţionate, puse la dispoziţie de ştiinţa şi tehnica modernă.
2
1.
Definiţia criminalisticei.
Cu privire la ştiinţa Criminalistică au fost formulate mai multe modalităţi de definire, fie ca
„Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi
prevenire a infracţiunilor”, fie ca „Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii
faptelor antisociale1”. În opinia noastră, formularea unei definiţii implică un demers teoretic şi
ştiinţific pe măsura caracterului său complex, de aceea am optat, pentru definiţia:
Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei, acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii probelor, cât şi despre mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune, elaborarea şi aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi mijloacelor de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.
Criminalistica o „ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal” (Hans Gross)
„Criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă despre legităţile procesului creării şi
administrării probelor infracţiunii, care elaborează, în baza cunoaşterii acestor legităţi, metode şi
mijloace de cercetare criminalistică necesară descoperii şi prevenirii faptelor penale”
(S.Gh.Droroş).
„Criminalistiaca este ştiinţa despre mijloacele tehnice, metodele şi procedeele destinate
administrării probelor conform normelor procesul penale în vederea cercetării şi prevenirii
infracţiunii” (A.S Mitricev).
„Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru
a se ajunge la dovedirea ei”. (Pierre Fernand Ceccaldi)2.
„Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale”. (Emilian Stancu)3.
„Criminalistica este o ştiinţă exactă, multidisciplinară, de sine stătătoare, bazată pe preluarea
şi adaptarea ştiinţelor pozitive la descoperirea şi analizarea macro şi micro urmelor, inclusiv
identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice şi testul ADN (amprenta genetică)”4.
1 Emilian Stancu, Criminalistica , vol.I, Bucureşti, Ed.Actami 1995 pag.102 Pierre Fernand Ceccaldi, La criminalistique, Paris, 19623 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a re-văzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 20024 Criminalistica. Note de curs, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2002
3
„Criminalistica este o ştiinţă, artă care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice
pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor şi
constatări-lor tehnico-ştiinţifice, în scopul identificării infractorilor şi probării vinovăţiei acestora5.
Obiectul de studiu al criminalisticei
Obiectul criminalisticei îl constituie legităţile realităţii obiective, cunoaşterea cărora
este necesară pentru căutarea cu succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor.
Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei grupe:
I. Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor în mecanismul infracţiunii: legătura
între acţiune (inacţiune) şi rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii în situaţii similare,
stereotipul comportării subiectului infracţiunii etc.
II. Legităţile infracţiunii, conceperea metodei de săvârşire şi camuflare a infracţiunii, legătura
mijlocului de săvârşire cu personalitatea infractorului, dependenţa mijlocului de săvârşire a
infracţiunii de circumstanţele concrete de săvârşire etc.
III. Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de infracţiune care au importanţă la
cercetare: conspirativitatea pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii, alegerea mijlocului
şi metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării criminale etc.
Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele, fenomenele, procesele în care se
depistează prezenţa următoarelor elemente: activitatea criminală, activitatea de depistare,
descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte materiale reţinute ca corpuri delicte în cazurile
penale, procesele de formare şi depunere a declaraţiilor de către martori, bănuiţi, învinuiţi,
procedeele tactice de obţinere a acestor declaraţii veridice etc.
În opinia autorului rus N.P Iablocov Criminalistica, la fel, are două obiecte:
1. Comportamentul infracţional, activitatea infracţională;
2. Activităţile întreprinse pentru descoperirea şi cercetarea acestora.
Pornind de la definiţia pe care o oferă S. Gh. Doroş6 obiectul de studiu al criminalisticei e
constituit din două părţi:
1. legităţile proceselor de creare şi administrare a materialelor probante.
2. metodele şi mijloace de investigare criminalistică.
Astfel conceptul, obiectul criminalisticei prezintă importanţă pe două planuri distincte. Pe de
o parte, subliniază caracterul ştiinţific al acestei discipline, deoarece ea presupune cunoaşterea
anumitor legităţi, fie din domeniu naturii, fie cu caracter social. Pe de altă parte, evidenţiază
funcţiile sociale şi anume ale celor de cunoaştere, constructivă şi comunicativă. Plecând de la
cunoaşterea legităţilor menţionate la elaborare şi desăvârşirea metodelor şi mijloacelor de lucru
5 L. Cîrjan, Compediu de Criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura fundaţiei România de Mâine, 20046 S.Gh. Doroş, Criminalistica, vol.I, Tehnica criminalistică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 7-8
4
practic, de aici, la comunicare acestora prin instruire şi publicitate, criminalistica contribuie la
sporirea eficienţii justiţiei penale, la combaterea fenomenului infracţional.
Funcţiile criminalisticei:
Funcţia de cunoaştere;
Funcţia constructivă – elaborarea şi înnoirea mijloacelor criminalistice practice de
cercetare;
Funcţia de aplicarea în practică a elaborărilor şi descoperirilor criminalistice noi.
Izvoarele criminalisticei – legile şi actele normative care reglementează lupta cu
criminalitatea, sferele de activitate şi relaţiile studiate în procedura penală şi dreptul penal, datele
statisticii judiciare, evidenţelor criminalistice şi statisticilor generale, materialele dosarelor penale,
controalelor efectuate de organele de drept, documentele practicii procuraturii, expertizei
judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter teoretico-ştiinţific, experienţa de
cercetare a infracţiunilor.
Principiile criminalisticei
Datorită faptului că există o legătură strânsă dintre Criminalistica cu Dreptul penal şi
Dreptul procesual penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora
(principiul prezumţiei de nevinovăţie, al aflării adevărului) cât şi principii specifice criminalisticei:
1. Principiul legalităţii - Investigarea infracţiunilor se desfăşoară în strictă conformitate cu
procedurile legale (art. 3 C.P. şi art. 7 C.P.P.).
2. Principiul aflării adevărului - Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice,
criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului
necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de
fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.
Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi
împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită cauză. Prin caracterul ştiinţific al
criminalisticei se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie în
determinare. Tot criminalistica serveşte la reconstrucţia, explicarea, interpretarea şi evaluarea
corectă a condiţiilor şi împrejurărilor ce au precedat, determinat, însoţit şi succedat un eveniment cu
consecinţe materiale, umane, etc.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare
a procesului penal, dovedirea vinovăţiei căzând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond,
administrarea probelor cu sprijinul criminalisticei va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia
cât şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este
„regina probelor”, ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor
procesuale. Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar,
trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul.
5
4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul
înconjurător. ( Principiul transferului). Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă
în mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi - spunea în „Criminalistica nu poate exista infracţiune
fără urme”. Aşa-numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficientei calificări profesionale, a
lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, scurgerii unui timp prea mare între faptă
şi descoperirea ei, etc.
5. Principiul identităţii – ca principiu fundamental al gândirii – „starea unui obiect de a fi
ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el
însuşi”. Astfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare
asemănătoare este unic şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul
capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă
a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în
consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor – „Timpul lucrează în favoarea
infractorului”7.
De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţionare a
cauzei, activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi să soluţioneze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă „grabă”, ci doar operativitate, nu „pripeală” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului. Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului,
cu atât urmele sunt „mai calde” - proaspete, clare, neatinse, infractorul este acolo sau în
apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relaţii clare, martorii îşi amintesc exact,
nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat după
un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului. Mai mult - trecerea timpului aduce
unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor
pantofi) ale imaginilor reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare
sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident ).
Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsă legătură şi intercondiţionare
reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru aflarea
adevărului este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aşa cum ne-au
obişnuit romanele şi filmele de gen, este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate, de
claritatea ideilor, de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă de un spirit deschis noului,
reunite în persoana ofiţerului de urmărirea penală.
„Oriunde ar călca, infractorul orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconştient, va servi
drept martor tăcut împotriva sa.” Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar şi 7 I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în "Şcoala româneasca de criminalistică", Editura M. I. , 1973, pag 71.
6
părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat,
vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate acestea şi multe
altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de
emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii
mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea
factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să-i diminueze valoarea.”
Sarcinile criminalisticei
Sarcina generală a criminalisticei o constituie acordarea ajutorului intelectual organelor
de apărare a normelor de drept în lupta cu criminalitatea.
Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate următoarele:
cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective care formează obiectul
criminalisticei, dezvoltarea teoriei generale a criminalisticei, dezvoltarea teoriilor particulare
ale criminalisticei, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor şi recomandărilor noi la
descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea infracţiunilor;
elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a cercetării infracţiunilor prin
folosirea performanţelor obţinute în ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitar;
elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a infracţiunilor;
cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de criminaliştii de peste hotare şi a
practicii criminalistice internaţionale;
elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor metodice ale expertizei criminalistice;
comunicarea prin publicitate a celor mai impresionante realizări ale criminalisticei, precum
şi a practicii înaintate în domeniu investigaţiei infracţiunilor.
Unii autori ruşi precum Filipov împarte sarcinile criminalisticei în trei mari categorii precum:
1. Sarcini de ordin general – măsuri care prevăd descoperirea şi preîntâmpinarea comiterii
infracţiunilor la general care sunt folosite de mai multe ramuri ale dreptului şi alte ştiinţe.
2. Sarcini specifice criminalisticii –
Elaborarea mijloacelor moderne de descoperire, relevare, fixare, ridicare, examinare a
urmelor infracţiunilor
Studierea practicii infracţionale.
Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunilor şi elaborarea pe baza acestora
metode şi mijloace de cercetarea criminalistică
Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a realizărilor
altor ştiinţe etc.
3. Sarcini periodice – care apar într-o anumită perioadă a dezvoltării a societăţii obligând
criminalistica să soluţioneze unele probleme cu care ea până atunci nu s-a confruntat.
7
(exemplu când în URSS se comiteau multe infracţiuni cu ajutorul armelor de vânătoare – în
faţa criminaliştilor apărut sarcina de a elabora o metodica nouă de identificare a armelor de
foc, anii 1970 V.F. Guşin a elaborat metodologia identificării a armelor cu ţeavă lisă).
2
Apariţia, constituirea şi dezvoltarea criminalisticei ţine de asigurarea activităţii organelor
judiciare care realizează funcţiile de combatere a criminalităţii.
Primele referiri la criminalistică în calitate de ştiinţă sunt atestate în cartea „Experienţa
anchetatorului”8, scrisă la sfârşitul sec. XIX de H. Gross, cercetător austriac, care a generalizat
practica sa de douăzeci de ani în cercetarea infracţiunilor. Astfel în anul 1883 publică manualul
„Judecătorul de instrucţie” declarând criminalistica drept o ştiinţă de sine stătătoare. Apoi în
anul 1892 publică cartea „Ghidul ofiţerului de urmărire penală ca sistemă a Criminalisticii”.
Prin criminalistică Gross subînţelegea ştiinţa despre latura reală a fenomenelor care alcătuiesc
conţinutul dreptului penal. La obiectul acesteia el referea studierea probelor materiale, faptelor sau
fenomenelor ce constituie elemente ale acţiunii penale, caracterului, particularităţilor psihologice,
deprinderilor şi modalităţilor de activitate a persoanelor participante în procesul penal (inculpaţilor,
victimelor, martorilor, experţilor şi judecătorilor), în conformitate cu această definire a
criminalisticii
H.Gross includea în conţinutul ei următoarele: ştiinţa despre depistarea şi utilizarea probelor
materiale, inclusiv regulile de lucru cu urmele, documentele falsificate etc. Studierea unor tipuri
aparte de infracţiuni, întrebările referitoare la modul de trai al infractorilor (studierea argoului,
superstiţiilor ce bântuie printre hoţi etc.9
Meritul lui H. Gross este că a cules, sistematizat şi sintetizat pentru prima dată într-un tot
întreg nu numai propria experienţă, ci şi gândurile multor savanţi din diferite ţări ale lumii, care
făceau acelaşi lucru pe căi diferite.
O contribuţie valoroasă în dezvoltarea criminalisticii au adus, savanţii care au stat la
izvoarele ei: Alfons Bertilion (Franţa), Frensis Galton, Henri Fulds, Yiliam Herşel (Anglia), Rudolf
Reis şi Robert Heindl (Germania), Iohan Purkinie (Cehoslovacia), Ioan Vucetici (Argentina),
E.Burinski, V.Lebedev, N.Makarenko (Rusia), Mina Minovici şi Nicolae Minovici, (România)
S.Gh.Doroş, M.Ghoerghiţă, Gh. Golubenco (Republica Moldova) şi mulţi alţii.
A Bertilion, spre exemplu, a propus pentru prima oară sistemul ştiinţific de înregistrare a
infractorilor (antropometria), bazată pe măsurarea unor anumite părţi invariabile ale corpului uman
(a.1883), a elaborat metodica specială de fotografiere a infractorilor conform regulilor de
fotografiere identificaţională (semnalmente) şi a aplicat o metodică nouă de descriere a persoanei
infractorului în scopul identificării (prototipul actualului „portret vorbit”). Tot el, pentru prima oară
8 Gross Hans, Manuale practique d’instruction criminalle, Paris, 1899.9 M. Gheorghiţă, Criminalistica , Editura „MUSEUM”, Chişinău, 1995, p. 3.
8
în ţările europene, a pus începutul utilizării dactiloscopiei în descoperirea infracţiunilor (Paris, anul
1902).10
Apariţia primelor fotografii la cercetarea cazurilor penale a fost atestată în anul 1874 în
România. Astfel a fost pus începutul fotografiei judiciare, iar prin anul 1904, Ştefan Minovici a
început fotografierea cadavrelor în scopul identificării lor.
În anul 1895 în România, pe lângă Palatul Justiţiei din Bucureşti, s-a creat serviciul
identificării judiciare, care, conform fişelor antropometrice faţă şi în profil, precum şi a amprentelor
existente pe cele patru degete de la mâna dreaptă, putea stabili complicitatea persoanei suspectate
de comiterea unei acţiuni criminale concrete, în anul 1914, după cercetările ştiinţifice respective, cu
participarea activă şi nemijlocită a profesorilor Mina Minovici, Andrei Ionescu şi a medicului-legist
Sava Valentin metoda antropometrică a fost înlocuită cu cea dactiloscopică de identificare.11
Dacă la început dactiloscopia şi-a croit greu drumul spre podiumul de onoare al celor mai
corecte mijloace de identificare, astăzi ea cunoaşte o dezvoltare nemaiîntâlnită prin folosirea unor
aparaturi electronice atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
Descoperirile ştiinţifice în domeniul medicinii, chimiei, fizicii, biologiei, balisticii etc. s-au
impus zi de zi şi îşi găsesc o mare aplicabilitate în sfera de preocupare a criminalisticei, fiind
utilizate cu succes în combaterea flagelului zilelor noastre.
De la senzaţionala descoperire a lui Daguerre, la folosirea acesteia pentru prima dată în 1854
de judecătoria din Laussane în munca de identificare şi până la celula fotoelectrică sau
telefotografie s-a parcurs un drum lung în fotografia judiciară care este utilizată astăzi pe toate
meridianele globului ca un mijloc eficient de luptă împotriva criminalităţii.
În 1923 la Viena se creaza Comisia Internaţionala de Poliţie Criminală, după creare s-a
încercat o intensă activitate organizatorică de aplicare în viaţă a ideilor de cooperare
internaţională, cele 17 ţări participante luând măsuri practice de creare a evidenţelor criminale
internaţionale. Comisia a început să joace un rol activ în prevenirea şi combaterea criminalităţii,
devenind treptat un centru puternic de coordonare a acţiunilor internaţionale şi de asigurare a
cooperării.12
Participarea specialiştilor români la activitatea de pregătire şi de creare a Comisiei
Internaţionale de Poliţie Criminală a fost efectuată, atât la Congresul de la Monaco, cât şi la cel de
la Viena (care de fapt trebuia să aibă loc în 1916 la Bucureşti, dar a fost amânat din cauza
conjuncturii create în primul război mondial). În 1938 a avut loc la Bucureşti cel de-al XlV-lea
Congres al Comisiei.
Până în preajma celui de-al II -lea război mondial sfera de acţiune a acestui organism lua
amploare, s-au pus bazele unei documentări bine organizate şi destul de bogate. Declanşarea
10 M. Gheorghiţa, op. cit, p. 5.11 И.Ф. Крылов, В мире криминалистики, 1980, p. 15.12 M. Gheorghiţă, op. cit., p. 17.
9
războiului a întrerupt însă activitatea Comisiei internaţionale, Germania nazistă urmărind
subordonarea acesteia intereselor ei politice. Ea şi-a reluat activitatea în 1946, cu Congresul de la
Bruxelles, în 1956 ea îşi reorganizează structura, fiind elaborat şi un statut nou. Cu această ocazie s-
a schimbat denumirea în „Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală” – Interpol, fiind în
acelaşi timp recunoscută de O.N.U. ca organizaţie nonguvernamentală cu statut B. Imediat după
reluarea activităţii problema principală a fost refacerea evidenţelor şi arhivelor criminale, care au
suportat pierderi de pe urma războiului. Trezesc un interes viu şi prezintă o valoare incontestabilă în
studierea istoriei criminalisticei în Occident cărţile ştiinţifîco-publicistice ale scriitorului vest-
german Iurghen Torvald. Astfel, în prima sa operă „O sută de ani ai criminalisticii. Căile de
dezvoltare a criminalisticii” (1974) I. Torvald a expus istoria identificării criminalistice, etapele de
dezvoltare a medicinii judiciare, toxicologiei judiciare şi balisticii judiciare. În cea de-a doua carte a
sa din această serie, tradusă în limba rusă şi întitulată „Criminalistica astăzi. Dezvoltarea serologiei
judiciare” (1980), a concentrat atenţia principală asupra problemelor istoriei dezvoltării cercetărilor
sângelui.
S-a demonstrat importanţa cooperării concrete a criminaliştilor şi medicilor-legişti în
problemele cercetării omorurilor prin exemplificarea acţiunilor penale concrete, examinării
meticuloase a locului acestor infracţiuni, respectării regulilor de ambalare, păstrare şi cercetare a
probelor materiale etc.
În cartea „Urme în praf. Dezvoltarea chimiei şi biologiei judiciare” (1982) I. Torvald, expune
aspectele utilizării realizărilor fizicii, chimiei, biologiei şi altor ştiinţe în criminalistică, în special,
pe baza exemplelor din practica judiciară, demonstrează munca migăloasă a experţilor criminalişti,
ajutorul lor considerabil acordat lucrătorilor de anchetă în dezvăluirea celor mai diverse şi
periculoase infracţiuni. Nu se face abstracţie chiar şi de erorile şi lacunele anchetatorilor,
condiţionate, pe de o parte, de subaprecierea şi necunoaşterea posibilităţilor expertizei judiciare, pe
de altă parte, de supraaprecierea unor metode de cercetare.13
În anul 1984 editura „Progress” (Moscova) propune cititorilor o nouă traducere a cărţii lui
lu.Torvald „100 de ani ai criminalisticei”, întitulată „Secolul criminalisticei” şi constituită din patru
compartimente independente, consacrate istoriei dactiloscopiei, medicinii judiciare, toxicologiei
judiciare şi balisticii judiciare.
Potrivit afirmaţiei vestitului criminalist rus G.F.Krîlov, pentru prima oară apariţia
criminalisticii ca ştiinţă a fost lansată în anul 1893 de profesorul Universităţii din Gratz (Austria)
Hans Gross.
Ca ştiinţă de sine stătătoare criminalistica a apărut în secolul XIX. Pe atunci puţini cunoşteau
ce prezintă această ştiinţă, însă ea şi-a dovedit dreptul la existenţă şi mai mult de o sută de ani se
impune ca ştiinţă teoretică aplicată care contribuie la depistarea, descoperirea, cercetarea şi
13 M. Gheorghiţa, op. cit., p. 5.10
prevenirea infracţiunilor. Criminalistica s-a transformat într-o disciplină ştiinţifica dezvoltată de
factură poliţienească, care exercită o influenţă considerabilă asupra activităţii de combatere a
criminalităţii.
Rolul de întemeietor al criminalisticii a fost disputat şi de francezul Alfons Bertillon. În
această ordine de idei criminalistul german R.Gheindel susţinea, că primul care a dat impuls
apariţiei criminalisticii a fost anume Bertillon, numindu-l „Nestor al criminalisticii”. Nici
contribuţia lui H.Gross, nici a lui A. Bertillon în apariţia şi dezvoltarea criminalisticii, fireşte, nu pot
fi contestate.
După cum menţionează pe bună dreptate I.F.Krîlov, apariţia criminalisticei ca ştiinţă nu a fost
numai meritul unui singur om. Cert este faptul că ea s-a constituit pe parcursul mai multor ani, în
mai multe ţări.14
Şi dacă meritul lui A. Bertillon este de a fi fondat anumite compartimente ale tehnicii
criminalistice (fotografia judiciar-operativă, antropometria, portretul verbal), apoi contribuţia
principală a lui H.Gross a fost crearea sistemului ştiinţific de cunoştinţe criminalistice.
Dacă primul a fost un eminent practician şi avea înclinaţia spre latura practică, apoi al doilea
s-a dovedit a fi un bun teoretician, capabil să generalizeze practica criminalistică avansată şi să o
expună într-un sistem armonios de cunoştinţe.
Examinându-le lucrările ne putem lesne convinge că în ele lipsesc elaborările multor probleme
general-teoretice ale criminalisticei, inclusiv a unor asemenea momente de baza ca obiectul şi
sistemul cursului, metodele cercetărilor criminalistice, rolul criminalisticei în mecanismul juridic de
combatere a criminalităţii, corelaţia şi legăturile ei cu alte ştiinţe.
În Occident lipsesc cu desăvârşire lucrările teoretice despre criteriile de legalitate şi
admisibilitatea utilizării metodelor şi mijloacelor criminalistice în cercetarea infracţiunilor. Sub
pretextul respingerii pericolului ce ameninţă securitatea şi ordinea socială, realizările criminalisticei
sunt utilizate în scopurile clasei dominante. De exemplu, cu ajutorul criminalisticei ei elaborează şi
se aplică intens în practică dispozitive speciale pentru detectarea convorbirilor telefonice şi fixării
conţinutului vorbirii la distanţă, ş.a.15
În problema obiectului, spre exemplu, între savanţii străini nu există unitate de opinii
atestându-se o confuzie a acestor noţiuni. Astfel, savantul criminalist american A.Merghen
examinează criminalistica ca o parte componentă a criminologiei. Un alt savant, germanul E.Zeelici
consideră că, în esenţă, criminalistica este o culegere a tuturor ştiinţelor despre cercetarea
infracţiunilor, iar juristul elveţian Karl Ţbider defineşte criminalistica ca o ştiinţă despre metodele
tehnice şi psihologice de cercetare a proceselor penale.
Dezvoltarea criminalisticei are loc în corespundere cu legile generale de dezvoltare a ştiinţei:
acumularea continuă a cunoştinţelor ştiinţifice, integrarea şi diferenţierea legăturilor şi influenţa 14 И.Ф. Крылов, В мире Криминалистики 1980, p. 16.15 M. Bîrgău, Gh. Gladchi, Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Chişinău, 2002, p.32.
11
între teorie şi practică, dezvoltarea accelerată a ştiinţei în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţiifice.
O importanţă mare în criminalistică are legea condiţionării teoriei ei, metodelor şi mijloacelor
criminalistice de necesităţile practice de urmărire penală, operative şi de expertiză.
Studierea şi analiza practicii de cercetare, operative şi de expertiză nu numai că permit
criminalisticei să cunoască legităţile obiective care constituie obiectul ştiinţei, dar şi ajută să
delimiteze cu stricteţe sarcinile sale şi necesităţile practicii în metodele şi mijloacele criminalistice.
Condiţionarea dezvoltării criminalisticei de necesităţile practicii se manifestă în asigurarea
criminalistică a activităţii subunităţilor vizate la exercitarea funcţiilor ce le revin.
O importanţă foarte mare pentru evoluţia criminalisticei are aplicarea activă a realizărilor şi
datelor altor ştiinţe (fizica, chimia, matematica, cibernetica, logica, psihologia etc.). Criminalistica
tratează creator tezele teoretice, metodele şi procedeele altor ştiinţe. Ea le transformă, le
subordonează sarcinilor de combatere a criminalităţii sau creează pe baza lor metode şi procedee
proprii.
3
Sistemul criminalisticei îl constituie un complex interdependent de comportamente sau părţi.
12
Sistemul criminalităţii este compus din 4 componente:
1) Teoria generală a criminalisticei;
2) Tehnica criminalistică;
3) Tactica criminalisticei;
4) Metodica criminalistică (metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de
infracţiuni).
Unii autori afirmă ca sistemul este constituit din 3 compartimente:
tehnica criminalistică
tactica criminalistică
metodica cercetării anumitor categorii de infracţiuni, alţi spun că din 5 componente.
Între compartimentele 3 şi 4 autorul rus A. Flipov include al cincilea compartiment care se
referă la metodologie şi anume : Organizarea descoperirii şi investigării infracţiunii
1) Teoria generală a criminalisticei – un sistem de principii, concepţii teoretice, categorii,
noţiuni, metode, definiţii şi termeni care reflectă obiectul criminalisticei, legăturile lui interne
şi externe . Teoria generală este baza metodologică a criminalisticei şi cuprinde:
- ştiinţa criminalistică şi teoriile particulare care reflectă rezultatele cunoaşterii
legităţilor obiective ale realităţii, formează obiectul criminalisticei, care servesc ca
temei ştiinţific pentru elaborarea mijloacelor criminalistice, procedeelor,
recomandărilor;
- cunoaşterea limbajului criminalistic – sistem de noţiuni, definiţii, termeni şi semne
convenţionale cu care se operează în activitatea criminalistică şi de urmărire
penală(cercetarea infracţiunilor).
- cunoaşterea metodelor criminalisticei şi aplicarea lor în activitatea practică
(criminalistică).
2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticei care cuprinde în sine recomandările
ştiinţifice de aplicare a metodelor şi mijloacelor, tehnice destinate acumulării şi examinării
probelor precum şi efectuării altor măsuri de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.
Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se fundamentează pe ştiinţele tehnice,
umanitare şi de drept, aplicate în lupta contra criminalităţii. Tehnica criminalistică conţine aşa
domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară, metode şi mijloace tehnico-criminalistice,
fotografia judiciară, cercetarea documentelor, cercetarea scrisului.
Există trei tipuri de tehnică :
1. Tehnică de teren (inventată însuşi de criminalistică şi împrumutată din alte domenii);
2. Tehnică de laborator
3. Tehnică de protejare.
13
3) Tactica criminalistică – sistem de legităţi ştiinţifice, bazate pe recomandările referitoare la
organizarea şi planificarea cercetării infracţiunii, stabilirea recomandărilor şi metodelor de
comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii.
Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă în procesul cercetării infracţiunilor,
a procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea anumitor
mijloace tehnico-criminalistice la efectuarea acestora, de aceea tactica şi tehnica criminalistică
păstrează legătura între ele.
4) Metodica criminalistică – metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de
infracţiuni include în sine legităţile ştiinţifice, indicaţiile, şi recomandaţiile metodologice la
cercetarea omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor, accidentelor rutiere etc.
Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica şi tactica criminalistică, deoarece aplică
cunoştinţele acestora la cercetarea infracţiunilor concrete.
4
14
Noţiunea de „metodă criminalistică” poate fi definită ca o totalitate de acţiuni, operaţii şi
mijloace, inerte însuşirii realităţii obiective privind cercetarea infracţiunilor.
Ca şi orice ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica elaborează metode proprii de cercetare,
aplicând date din diverse domenii ale ştiinţelor contemporane. În anumite cazuri, ea preia metodele
elaborate de alte ştiinţe, adaptându-le la specificul cercetării criminalistice.
În opinia autorilor ruşi metodele criminalistice au sarcina de a stabili şi a studia legităţile
activităţilor infracţionale şi criminalistice în scopul elaborării teoriilor, studiilor pe bază şi a
recomandărilor teoritico-metodice pentru activitate practică.
Metodele criminalisticei sunt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în procesul
cercetărilor criminalistice teoretice şi aplicaţiilor practice.
Metodele elaborate şi aplicate de către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate
după diferite criterii logice.
După criteriul generalităţii metodele criminalisticei pot fi distribuite în:
general ştiinţifice;
particular ştiinţifice;
speciale.
METODELE GENERAL ŞTIINŢIFICE sânt aplicabile în toate ramurile de ştiinţă şi
sferele de activitate practică. La acestea pot fi atribuite:
I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea – perceperea oricărui obiect, fenomen,
proces cu scopul de al cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele anturajului
locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale persoanelor, semnele şi caracteristicele de
identificare, starea emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate, infractori etc.; 2.
Descrierea – se indică la semnele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3.
Compararea (juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor a două sau mai multe
obiecte). Obiecte ale comparării pot fi urmele formă, urmele materie, informaţii memorate,
rezultatele unor acţiuni şi experimente. 4. Experimentul - reconstituirea fenomenului,
evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi comparării cu alte fenomene, evenimente
similare. Prin experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se elaborează procedee
tactice ale unor acte de urmărire penală, se stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a
unor tipuri de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu un model
special confecţionat (construit). Acestea pot fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac
examinările necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de modelare pot fi
diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc.
II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4) deducţia, 5) ipoteza, 6) analogia.
III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele măsurării în criminalistică pot fi
diferite caracteristici fizice ale obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul,
15
temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea – metodă care stabileşte parametrii
necesari la efectuarea modelării matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este necesară
pentru întocmirea schiţelor, schemelor şi este strâns legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică
– modelarea condiţiilor în care decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul calculelor matematice
specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general ştiinţifice care activ încep a fi
aplicate în criminalistică şi permit efectuarea căutării electronice a informaţiei necesare cât şi
prelucrarea ei, modelarea la computer.
METODE PARTICULAR ŞTIINŢIFICE care sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini
criminalistice sau aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele fizice, chimice
destinate cercetării structurale de conţinut a unor materiale şi componenţi; metodele biologice
aplicate la cercetarea obiectelor de provenienţă biologică; metodele antropometrice şi antropologice
aplicate la stabilirea persoanei după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a
persoanei întru căutarea ei şi elaborarea criteriilor de recunoaştere după aceste descrieri; metode
sociologice aplicate pentru evidenţierea şi cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care favorizează
săvârşirea şi camuflarea infracţiunilor, analiza metodelor de comitere a infracţiunilor, strângerea
informaţiei despre randamentul anumitor procedee tactice recomandaţii; metode psihologice
aplicate la elaborarea procedeelor şi combinaţiilor tactice, metodele sociologice care stau la baza
acumulării informaţii şi permit cunoaşterea motivului ţi a modalităţii de comiterea infracţiunii, a
aprecia eficacitatea procedeelor şi metodelor folosite la descoperirea infracţiunii.
METODE SPECIALE – metode elaborate iniţial de către ştiinţa criminalistică şi aparţin
exclusiv acesteia (identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acţiunilor de urmărire,
organizarea cercetării infracţiunilor). Aceste metode au rolul de a rezolva problemele tehnico-
criminalistice, tactice şi metodice specifice numai criminalistice.
Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.
Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi obiectivitatea datelor obţinute, exactitatea lor;
Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină un izvor de pericol pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a proprietăţii sale;
Legalitatea şi etica metodei – ca obiecte ale examinării în criminalistică şi procedură penală sânt nu numai bunurile, uneltele, urmele dar şi persoanele de aceea trebuie să fie aplicate asemenea metode criminalistice care corespund principiilor constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii;
Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea cu succes a sarcinilor criminalisticei.
5
Legătura cu dreptul penal
16
Dreptul penal stabileşte faptele care sunt considerate infracţiuni, iar Criminalistica furnizează
probe pentru identificarea făptuitorului şi probarea vinovăţiei acestuia.
Legături cu Dreptul procesual penal
Dreptul procesual penal are ca obiect „studiul normelor juridice procesual penale şi al
raporturilor juridice reglementate de acesta”16. Criminalistica oferă probe pentru pornirea procesului
penal.
Codul de procedură penală cuprinde regulile după care se ghidează Criminalistica, referitoare
la cercetarea locului faptei, ascultarea martorilor şi învinuiţilor, percheziţia şi confruntarea,
constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele etc.
Legătura cu Dreptul civil şi Dreptul comercial
Criminalistica probează existenţa sau inexistenţa unor raporturi juridice prin activitatea
expertală.
Legătura cu Medicina legală
Începuturile Criminalisticei au fost legate, până la identificare, de Medicina legală, aceasta din
urmă propulsând-o, de fapt, ca ştiinţă autonomă. Există o întrepătrundere a celor două ştiinţe în
domenii ca: cercetarea urme-lor împuşcăturii, cercetarea plăgilor împuşcate, a leziunilor produse
prin agent vulnerant (traumatologie mecanică), identificarea persoanelor şi cadavrelor etc.
Legătura cu Criminologia
Criminologia contribuie prin mijloacele şi metodele proprii, la prevenirea infracţiunilor.
Metodele şi mijloacele tehnice folosite de criminalistică sunt aplicate imediat după săvârşirea
faptelor penale, sau cît mai aproape de data constatării lor, în timp ce criminologia studiază acelea-
şi fapte, după ce s-a dovedit existenţa lor cu ajutorul probelor oferite de criminalistică, pentru a
stabili cauzele care au favorizat sau au înlesnit comiterea infracţiunii.
Criminalistica răspunde la întrebarea: „Cine a comis infracţiunea?”, iar Criminologia la
întrebarea: „De ce s-a comis?”.
Legătura cu Psihologia judiciară şi Psihiatria
Cele două ştiinţe oferă criminalisticei caracteristicile psiho-sociale ale participanţilor la
procesul penal: învinuit-inculpat, martor, persoană vătămată; minori, bătrâni, bolnavi psihic,
persoane cu handicap etc., pentru adoptarea unor metode şi procedee tactice adecvate.
Legătura cu Logica
Folosirea observaţiei, descrierii, experimentului, comparaţiei; elaborarea şi verificarea
versiunilor pe baza unor metode şi principii logice (analiză-sinteză, inducţie-deducţie, analogie,
silogism etc.).
Legătura cu ştiinţele naturii: Biologie, Chimie, Fizică, Mecanică, Optică, Informatică,
Genetică etc.
16 Ion Neagu, Dreptul procesual penal român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 198917
Criminalistica împrumută metode specifice acestor ştiinţe în descoperirea, fixarea, ridicarea,
ambalarea şi examinarea urmelor.
18