8. Predică textuală sau tematică ?

a. Istoricul predicii

1. Biserica apostolică: Datele le avem în NT, mai ales în Evanghelii şi în

Faptele Apostolilor. Chiar şi epistolele apostolice sunt secvenţe din predici, sau sunt

chiar predici. De pildă, Epistola către Evrei poate fi privită total o predică uriaşă. 1

Petru poate fi o predică sacramentală de botez.

Predica apostolică a fost caracterizată de trei trăsături fundamentale: 1.

Caracterul misionar. 2. Kerzgma, sau vestirea lui Hristos. 3. Ocazională, nelegată,

improvizată. De obicei se urma tradiţia sinagogală: citirea unei pericope / pericope =

reducere, scădere, pasaj, fragment, extras / cum vedem în Luca 4:14, apoi se comenta

în contextul Scripturii.

2. Biserica antică: Între timp s-a dezvoltat o situaţie care favoriza predica,

deoarece serviciul divin acea o regulă legată de loc, timp şi ordine. În messa care era

în faţă, predica avea loc în prima parte a ei (missa catechumenorum). Se dezvoltă

textul biblic, lecţionarele pentru cititul Bibliei în comun. Din acestea s-a dezvoltat mai

târziu "sistemul preicopal antic", care stă la caza pericopei romano+catolice de azi.

S-au dezvoltat cele două tipuri de predici: homilia şi sermo-ul. Homilia era o

predică tratată cuvânt cu cuvânt din text, aică tratarea pe idei a pericopei, fără a omite

ceva din tot citatul. Sermo a fost o predică tematică, care scotea din pericopă o idee

aplicabilă în situaţia respectivă şi trata tema în contextul întregei Scripturi.

Cei mai importanţi predicatori ai antichităţii au fost Tertullian (+222), Ipolit

(+235) şi Origene (185-254). Origene a avut un efect extraordinar asupra gândirii

creştine, în general, iar metoda sa alegorizantă a rămas ca o moştenire nefastă pentru

următoarele secole. El, folosind învăţătura trihotomică platoniană şi bazându-se pe 1

Tes. 5:23 a "inventat" cele trei principii hermeneutice origenice, care au supravieţuit

chiar până la reformaţiune: interpretarea somatică (literară), pszchomatică (etico-

morală) şi pneumatică (spirituală), adică alegorică. Prin "deistoricizarea" Scripturii a

provocat cele mai grave confuzii hermeneutice din istoria bisericii creştine. Chiar şi

Lutter a fost, în parte, molipsit de metoda origenică.

Ioan Gură de Aur (Chryzostomos) (+407) şi-a primit numele datorită

predicilor lui savurate de credincioşi. Pe vremea aceea era obiceiul chiar să-l aplaude

auditorii pe predicator. El introduce conştient regulile oratorice în predica creştină.

Este un eminent moralizator.

Aurelius Augustinus (+430) este un demn tovarăş al lui Ioan Gură de Aur,

dau nu în greacă, ci în limba latină. Cu el şi cu Ieronim începe teologia în limba latină.

Augustin a lăsat multepredici, multe cu caracter dogmatic. La el se simte mult

influenţa filozofiei. După Augustin, predicile devin "vorbiri sfinte", în general, fără

text de bază, ci axate pe o temă dogmatică, sau doctrinală. În serviciul divin primeşte

un loc de seamă jertfa liturgică, când predica nu mai este centrul serviciului divin, ci

poate fi şi omisă.

3. Evul Mediu: Predica a ajuns în declin nu numai pentru instaurarea messei,

ci şi din motive lingvistice. În biserica răsăriteană se folosea limba greacă, în cea

apuseană, limba latină. Dar au venit la creştinism şi alte popoare, care nu cunoşteau

nici greaca, nici latina, ............ liturgiile (messele) se ţineau în aceste două limbi, dar

şi predicile. Poporul în multe locuri participa degeaba la serviciul divin, căci nu

înţelegea nimic. Astfel s-a ridicat nevoia de a se predica în limba majorităţii

poporului. Răspândirea misiunilor creştine a contribuit la vitalizarea predicii. Carol

cel Mare (768-814) printre celelalte preocupări, s-a ocupat şi cu reînviorarea

predicării în biserică. Deoarece preoţimea nu era pregătită pentru a predica, el a dat

ordin să se facă un homilionarium, care era o culegere de predici bune pentru toate

sărbătorile importante, pe care predicatorii le citeau de pe amvon.

Dezvoltarea ordinelor călugăreşti a impulsionat şi dezvoltarea predicării.

Augustinienii, franciscanii, dominicanii şi minoriţii priveau predicarea ca una dintre

cele mai importante activităţi spirituale. Exista şi u ordin al fraţilor predicatori (Ordo

Fratrum Predicatorum). Membrii acestor ordine călugăreşti aveau dreptul să predice

oriunde. Ei predicau simplu, cu gust, pe limba poporului. Dintre aceştia se ridică marii

predicatori, ca: Bernard de Clairveaux, Berchtold din Regensburg (+1272), Girolamo

Savonarola (+1498) şi Geiler din Kaisesberg (+ 1510), etc.

Predicile medievale sunt moralizatoare, cu puţină Evanghelie, dar în acest

timp Evanghelia era prezentă în predicile albigenzilor, valdenzilor şi husiţilor, mişcări

care "trăiau", practic, din vestirea Evangheliei. La sfârşotul Evului Mediu, predica a

intrat iar în declin. Când se predica totuşi, s-au limitat doar la citirea legendelor

sfinţilor şi ale Mariei.

4. Reformaţiunea: A însemnat o întorsătură fără precedent în istoria

predicii. Martin Fischer afirmă că "reformaţiuea a fost o mişcare predicatoare"

(Predigtbewegung). Predica a fost arma, purtătoarea şi esenţa reformei, cum se

obişnuia să se spună pe vremea aceea: "Viva vox evanghelii" - cuvântul viu al

Evangheliei. Zwingli a fost cel care a dat mottoul reformaţiunii: SOLA SCRIPTURA.

Dar întoarcerea la Cuvânt necesitao nouă hermeneutică. Aceasta a fost oferită de

Martin Luther, a cărui hermeneutică nouă a anulat-o pe cea scolastică, alegorizantă,

impulsionând extraordinar predica. Cele două principii de bază ale hermeneuticii

lutheriene au fost: 1. Scriptura est sui ipsius interpress. 2. Sctriptura est spiritus in

scriptura. Totuşi, nu i-a reuşit lui Luther să se abţină total de la folosirea alegorismului

biblic.

Luther a lăsat posterităţii 2000 de predici tipărite, care se disting în logică,

biblicitate, putere de convingere şi limbaj poporan viu, foarte colorat, dar c'teodată...

vulgar. Culegerile lui de predici poartă titlul POSTILLA (post illa verba = după

citirea Cuvântului). El susţinea că "predica este singura ceremonie sau liturgie lăsată

de Hristos". Iar despre "oficiul predicării" (Predikramt, sau Ministetium

ecclesiasticum) afirma că este oficiul cel mai demnitar, purtat de însuşi Isus Hristos şi

de către apostoli şi profeţi.

Caracterizarea predicilor lui Luther: Ele erau:

a. Predici textuale. Folosea pericope lungi şi dezvolta ideile ce stăteau

aproape de ocazia pentru care se folosea predica. El a preluat şi transformat pericopa

antică catolică.

b. Propovăduia pe Hristos. Se conducea după principiul enunţat de el prin

cuvinteleŞ"Was Christum treibt", ceea ce mână, conduce la Hristos, adică el căuta şi

găsea totdeauna corelaţia textului tratat cu "evenimentul Hristos". Astfel predicile lui

au fost cu adevărat vestirea Evangheliei.

c. Predici practice. În predicile lui Luther se oglindea şi pulsa viaţa reală,

cotidiană cu toate problemele ei multilaterale. Din ele s-ar putea face portrete politice,

sociale, economice şi psihologice ale omului secolului XVI.

d. Stilul: Predicile lui Luther au fost adevărate creaţii lingvistice. Folosea un

limbaj viu, colorat, bogat în expresii poporane, tratat în mod pastoral. Nu recurgea

niciodată la artificii, nu era stilist de dragul stilului. Nu ţinea introduceri lungi, ci intra

direct în subiect (in medias res). Dar şi încheierea a fost tot aşa de surprinzătoare.

Obişnuia să taie firul ideilor, declarând: "Pentru astăzi ajunge!"

Predicile lui Calvin. Şi predicile lui erau textuale. Obişnuia să predice în

maniera "lectio continua" (începând cu Genesa, capitol cu capitol). Lua un pasaj de

mai mult de 5 texte, comenta textele în maniera omiliilor, punând bază pe latura

exegetică a textelor. Predica cu precădere din VT, dar căuta totdeauna sensul lor

hristologic. Stilul predicilor lui era clar, practic şi popular.

5. ORTODOXIA PROTESTANTĂ: A fost sub influenţa lui Melanchton şi

a urmaşilor lui. Se caracteriza prin predici seci, doctrinale, predicându-se mai mult

catehismul, decât Biblia înseşi. Uneori predicile ortodoxismului se transformau în

dispute contradictorii şi nu odată în biserici se instalau două amvoane pentru cei doi

oponenţi, iar publicul participa la o "întrecere veritabilă", la o competiţie a cuvintelor

meşteşugite în mod artistic. Predicile epocii erau lungi, Se ţineau citate din clasicii

antici, din proverbe, iar construcţia frazelor era circumscriptică, deoarece auditorii

epocali asistau la "barocul predicării", predicile fiind viu ilustrate cu pilde

extrabiblice. Cei ce asistai în băncile bisericii plecau extenuaţi, sau ascultau

giganticele predici cu o totală lipsă de interes faţă de ele. Astfel s-a născut nevoia unor

"deşteptători", care umblau cu bastonul printre rânduri, lovind puternic podeaua cu

bastonul, în semn de deşteptare. Aceste predici dogmatice s-au distanţat atât de mult

de nevoile vieţii reale, încât viaţa "a curs pe lângă biserică".

Predica din timpul ortodoxiei protestante a fost mult influenţată de lupta

bisericii cu iluminismul pe tema inspiraţiei verbale. Biserica pe atunci era în dezacord

ştiinţific cu proaspetele descoperiri astronomice ale lui Kepler, Kopernic şi Galilei,

totodată cu filozofia lui Descartes şi fizica lui Newton. În lupta oarbă care se ducea de

pe amvoane, s-au rostit multe declaraţii agnostice şi antiştiinţifice. Acestea au dăunat

mult bisericii şi au denaturat predicile ei.

Un alt neajuns al epocii era principiul "cuius regioeius religiuo", prin care

biserica a devenit vasala principiilor şi a intereselor lor. Predicile se rosteau, ţinând

cont de interesele "mecenei", astfel că s-a distanţat mult de Biblie şi de popor. Nu s-

au mai auzit predici curajoase, care să critice etica socială, ci predica a devenit

servanta intereselor feuale şi s-a rezumat, pur şi simplu, la dovedirea "biblică" a

ordinei feudale.

6. PIETISMUL: Aduce un reviriment în predică, care devine vie, urmărind

punctul de vedere "ad hominem", primeşte un caracter apelativ personal, individuat.

Comunitatea cu adevărat a devenit adresanta predicii.

Se produce iarăşi un reviriment evanghelic: Hristos e predicat ca centrul

gravitaţional al Scripturii. Pietismul pune accentul pe convertirea lăuntrică, dar

aspectul negativ al lui a fostîngustarea tematicii, rezumându-se numai la raportul

dintre Dumnezeu şi sufletul insului, ceea ce a dat naştere la un creştinism subiectiv,

bazat mai mult pe trăiri lăuntrice, decât pe credinţa biblică.

Totuşi, pietismul provoacă o vitalizare a forţei creatoare creştine, prin

servirea creştină, prin instituţia diaconiei, prin fondarea unor instituţii şi centre

caritative s-au adâncit grija reciprocă dintre credincioşi. Predica pietistă prin aceasta a

devenit o vestire a Evangheliei caritative.

Reprezentanţii de seamă a pietismului şi predicatorii lui importanţi erau:

J.Ph. Spener (+1705), August Hermann Francke (1663-1727), fonsatorul orfelinatului

din Halle şi a universităţii din Halle. Scopul predicilor lui Francke a fost triplu: 1. A

arăta păcatul. 2. A vesti harul lui Hristos. 3. Arătarea vieţii noi primite de la Hristos.

Fondează prima societate de răspândire a Bibliei, care într-un secol a editat şi

răspândit mai mult de 3 milioane de Biblii. Tot Francke a iniţiat misionarismul printre

păgâni, trimitând misionari la familii din India. Alţi pietişti care s-au distins în arta

predicării: Nicolaus Ludwig Zinzrndorf (1700-1760), iniţiatorul mişcării herrnhusiste

(Ocrotirea Domnului). Misionarii lui ajung până în Groenlanda. Johann Albrecht

Benghel (1687-1752), tatăl pietismului şvab al ramurei din Wurtenberg, era mare

biblicist, autorul vestitului comentar NT: "Gnomon Novi Testamenti", 1742. Era de

părere că interpretarea Bibliei, pe lângă regulile gramaticii şi a istoriei, trebuie să ţină

cont şi de armonia sau consensul cu restul Scripturii. El a formulat următoarele trei

reguli hermeneutice: 1. A nu se introduce nimic ÎN Scripturi. 2. A nu se omite nimic

din ele. 3. A se aprofunda textul în măsura, ca el să se aprofundeze în noi. - Fraţii

Wesley, Whitefield mai erau marii predicatori "ambulanţi" ai pietismului.

7. ILUMINISMUL: În această epocă predica devine simplă retorică.

Conţinutul, solia (mesajul) predicii este în funcţie de gustul, nevoile şi dorinţa

auditoriului. Pietismul punea accent pe evlavia inimii; deci şi predica acea scopul

influenţarea sentimentelor. Dar în schimb, iluminismul apela la raţiunea umană şi

dorea să convingă prin argumente raţionale. Punct de vedere dominant se considera a

fi: bun e ceea ce este util. Prin acest utilitarism "sociat", predica devine doar o

împărţitoare de sfaturi bune, utile, o filosofie practică, o educare morală. Iată, pentru

exemplificare, doar câteva titluri, sau subiecte de predici iluministreŞ "Pericolele

călătoriei", "Binecuvântările somnului", etc. Predica tindea spre practicism, dar şi-a

pierdut solia ei evanghelică.

8. SECOLUL XIX-XX: Secolul XIX nu aduce nimic nou spre binele

predicii. Apar curentele teologice specifice secolului, care - bineînţeles - influenţează

mult predica. În mişcările pietiste germano-engleză-americană, redeşteptările

succesive aduc o nouă formă, variantă de pietism. Interesul general creşte în direcţia

parousiei, a sfârşitului. În America se naşte mişcarea millerită, din care ia fiinţă

Biserica Adventă. În lutheranism se deşteaptă un nou fel de ortodoxism. Se schimbă

anturajul bisericii, fondul social, apărând fenomenul secularizării. Bonhoeffer afirmă

că secolul XIX a fost secolul maturizării lumii.

Doar apariţia lui Schleiermacher pe firmanentul teologiei deterimnă o

oarecare schimbare. El a fost un bun predicator. Îl caracteriza o trăire caldă a celor

spuse şi avea un sistem artistic, o compunere ireproşabilă ce făceau din predicile lui o

artă. Dar în afara laturii exterioare brillante, predicile lui au fost adânci, conţinând

totdeauna o solie nouă, originală, surprinzătoare. El a fost cel care a intuit primul

marile schimbări din gândirea teologică. Sunt celebre prelegerile lui cu titlul "Réden

über die Religion" - 1799. El a fondat curentul teologiei liberale şi îi aparţine sistemul

de organizare a disciplinelor teologice.

Mari predicatori lutherani ai secolului XIX: August Tholuck (+1877),

Wilhelm Löhe(+1872), exponenţii confesionalismului lutheran. Johann Christophe

Blumhard sen., vindecătorul şi păstorul extraordinar. El predica într-o manieră cu

totul personală: atât pietistă, cât şi biblicistă, într-o ţinută retorică ireproşabilă. Fiul

lui, Ch. Blumhard jun. a avut influenţă hotărâtoare asupra tinerilor teologi, Kutter şi

Ragaz, fondatorii teologiei socialiste, dar şi asupra tinerilor Karl Barth şi Thurneysen,

fondatorii teologiei nou-reformatoare, sau dialectice.

Predicatorii eminenţi din sfera engleză, în secolul XIX au fost: F.W.

Robertson (+1853), un predicator cu o dotare specială de penetrare profetică, care pe

lângă această calitate arăta şi o orientare socială sănătoasă. Cunoştea atât Biblia, cât şi

viaţa, iar predicile lui erau rostite în aceste două contexte. A fost şi un mare stilist şi

lingvist.

Charles H. Spurgeon (+1892) era un predicator baptist, dar pe drept cuvânt i

se potriveşte caracterizarea de "predicator ecumenic", deoarece a predicato în toate

bisericile creştine din timpul său. Din cauza perfectei cunoaşteri a Bibliei, se pregătea

cu uşurinţă pentru predicile lui. Predica aproape zilnic, ba în unele zile chiar de mai

multe ori. A lăsat în urmă 38 volume de predici, care sunt vii, bogat ilustrate şi

prezentate într-o manieră interesantă, atrăgătoare.

Dwight L. Moody (1899) a fost iniţiatorul mişcării tineretului creştin

(YMCA) şi unul dintre cei mai originali predicatori ai ultimelor veacuri. Mitingurile

lui au fost organizate cu mijloacele moderne ale marilor oraşe, mai ales într-un cort ce

putea cuprinde mai multe zeci de mii de oameni. El predica despre convertire şi

naşterea din nou oamenilor care au pierdut contactul lor direct cu bisericile lor. Nu era

teolog, cu autodidact şi nu o dată declara că crezul lui se află formulat în Isaia 53.

Succesul lui a fost amplificat de cântările evanghelice ale lui Sankey Ira, cu care a

colaborat ani de-a rândul. Deoarece nu urmărea să câştige oameni pentru o oarecare

biserică, ci îndemna pe "convertiţi" să fie credincioşi în bisericile lor, a fost sprijinit

de toate bisericile creştine. Scopul urmărit prin predicile lui a fost: consternarea

(uluirea) omului care zace în păcat şi cu puterea uluirii a-l determina să păşească pe

drumul nou al mântuirii. Evanghelizarea maselor iniţiată de Moody a făcut "şcoală",

iar metodele lui de predicare sunt aplicate astăzi de către urmaşul lui spiritual de

astăzi, Billy Graham.

Noul val al predicării din secolul XX începe după primul război mondial,

când apare teologia genitivală, sau cea a "Cuvântului", în care este lesne de

recunoscut de fapt teologia noureformatoare a lui Karl Barth. Influenţa acestei teologii

dă o direcţie biblicistă predicii secolului nostru pentru o perioadă de mai bine de 30 de

ani. Curentul a avut predicatori eminenţi în persoana lui Karl Barth, Eduard

Thurneysen, Walther Lüthi, H. Thielicke, olandezul H. Miskotte şi Claus

Westermann, a cărui predici din VT sunt celebre. Bineînţeles, predicatorii

reprezentanţi ai şcolii noureformatoare foloseau metoda predicilor textuale, şi duc

chiar şi astăzi o luptă conştientă şi susţinută împotriva predicilor tematice.

În prezent asistăm la o despărţire hotărâtă între predica textuală a protestantismului

european şi între predica tematică a neoprotestantismului american, care, trebuie să

recunoaştem, câteodată seamănă mai degrabă cu ziaristica religioasă, decât cu o

predică biblicistă, care porneşte de la poziţii ferm exegetice.