06.sec. xviii

I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin Ungureanu UAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior, an I (2011-2012)

1

INCURSIUNI ÎN SECOLUL LUMINILOR

Context:

- Franţa – pierde treptat rolul de mare forţă politică; stagnare, excese ce adâncesc

falia dintre aristocraţie şi popor, criză – izbucnirea Revoluţiei burgheze în 1789 –

sfârşitul Vechiului Regim;

- puterea papală scade considerabil – avans către laicizarea statului;

- în Spania – familia Habsburg este înlocuită de familia Bourbon – alianţă cu Franţa;

- Rusia, sub Ecaterina a II-a (1762-1796) – devine mare putere europeană;

- 1776 – proclamarea independenţei Statelor Unite ale Americii;

Artă, cunoaştere, cultură:

- în arte – transformări profunde:

1. Anglia devine, pentru prima oară, o forţă conducătoare pe continent (dă

tonul în materie de clasicism european); Horace Walpole, 1764: „Francezii

cred că fac descoperiri când preiau ceea ce noi avem de 20 de ani”;

2. Antichitatea greacă este descoperită; 1758 – David Leroy – Ruines des plus

beaux monuments de la Grèce; 1762 – Stuart & Revett, The Antiquities of

Athens; de pe la 1760 – convingerea că, din punct de vedere cultural,

Grecia este superioară Romei începe să devină dominantă; inaugurarea

idealului clasic – Joachim Winckelmann, Istoria artei antice, 1764;

3. încă înainte de transformările politice – simptome ale înnoirii în

arhitectură;

- expresia stilistică rococo – etapă decadentă a barocului („baroccheto”) versus stil

autonom: graţie, efeminare, farmec; rococo-ul este un fenomen tipic pentru

Franţa şi sudul Germaniei;

- implicaţiile sociale – secolul al XVIII-lea este epoca sociabilităţii, a conversaţiei (şi

intrigii) de salon; pictură frivolă, de budoar, cu subiecte facile;

- prin contrast – neoclasicismul: subiecte grave, selectate din repertoriul

Antichităţii, tratare minimală, fără excese decorative;

- Diderot & d’ Alembert – Encyclopédie ou dictionnaire raisonné, des arts et des

métiers (1751-1772) – 28 de volume;


2

- criticismul lui Immanuel Kant – fundamentarea esteticii (Critica facultăţii de

judecare, 1790);

- 1757 – apare cartea lui Edmund Burke despre sublim (Inquiry into the Origin of Our

Ideas on the Sublime and Beautiful) – prevestirea romantismului;

- 1766 – Lessing, Laocoon – reflecţii asupra receptării artistice; în aceeaşi perioadă –

textele critice ale lui Diderot la Saloanele oficiale;

- abundă, în această epocă, tomurile ce ilustrează cetatea eternă în ipostaza sa

monumentală; ex: Giovanni Battista Piranesi, Antichità romane, 1756 şi Della

Magnificenza ed Architettura dei Romani, 1761, J. J. Winckelmann, Monumenti

antichi inediti, 1767, Giuseppe Vasi, Raccolta delle più belle vedute antiche, e

moderne di Roma, 1786

- toate aceste imagini ritmează, impun reperele, stabilesc traseul călătorului

amator (Grand Tour)

Le Grand Tour – călătoria iniţiatică:

- o călătorie a iniţierii sau desăvârşirii, al cărei trase (sau destinaţie) era Italia;

- splendidă procesiune de călători, desfăşurată nu arareori cu mult fast, ce pornea –

din Germania, Franţa, dar mai ales Anglia – în căutarea mitului Parnasului;

- publicul ce punea în mişcare mecanismul vast al acestui traseu cultural (cu rute

prestabilite, călăuze, locaţii dinainte ştiute, chiar anumite festivităţi pentru unele

oraşe) era alcătuit din anticari, connoisseurs, literaţi, dar şi din aristocraţi,

ambasadori, regi în exil sau simpli burghezi;

- un bun temei de a vizita Italia – căutarea unui model de guvernare politică; ex:

Veneţia, frecventată mai ales de publicul englez;

- miza culturală a acestui turneu – un reglaj între reprezentare şi realitate, mediat

de arta şi cultura clasică, dar şi modernă; privind în jurul său printr-o „lentilă

culturală”, călătorul căuta să îşi valideze propriile experienţe, noţiuni sau

informaţii absorbite în timp (şi la distanţă faţă de „model”);

- curioasă inversare – viaţa „imită” arta, „realitatea cotidiană” este retuşată în

numele imaginarului: campagna romană devenea un tablou de Poussin sau

Dughet, arcul lui Constantin trebuia să fie o gravură de Piranesi;

- Le Grand Tour – o experienţă vizuală multiplă, colectivă, prilejuită de un loc – Italia

/ Roma – perceput ca atelier/muzeu în aer liber; de fapt, prin reprezentări


3

picturale, mentale, textuale, asistăm, în secolul al XVIII-lea, la punerea în scenă a

universalităţii Romei (antice, moderne) ca muzeu al Europei;

Graţie şi rafinament – stilul rococo

- termenul „rococo” (după unele opinii) – vehiculat deja din 1755; o posibilă

explicaţie ar fi combinaţia dintre „rocaille” (din vocabularul ebeniştilor) şi

„barocco”;

- o particularitate – dotarea acestui stil cu o nuanţă peiorativă (în mai mare măsură

decât în cazul barocului);

- viziunea globalizantă a(supra) epocii – întreaga producţie artistică (pictură,

arhitectură, muzică, literatură) are un aspect galant, rafinat;

- mai degrabă decât etapă tardivă a stilului baroc, rococo-ul are propriile principii,

propriile structuri, în care împrumuturile joacă un rol important;

- idealul estetic al rococo-ului – frivolitatea, eschivarea elegantă a tribulaţiilor

pascaliene (relative la imensitatea Universului, la efemeritate etc.), hedonismul,

paradoxala permanenţă a efemerului (în opoziţie cu tema „vanitas” sau

„memento mori” proprie veacului al XVII-lea);

- din această mentalitate (frivolitate, prezentism, indiferenţă) derivă o tematică

specifică – farsa, escapada erotică, afectarea, scena pastorală, toaleta femeii etc.

- la baza acestei estetici stau câteva reguli/principii: a) de-rigidizarea canoanelor

(autoritatea antichităţii, ierarhia genurilor etc.); b) sinteza, continuitatea –

fuzionarea gusturilor (ruine antichizante, pagode, biserici gotice, cătunuri

pitoreşti etc.); c) „a-tectonicitatea” – dacă clasicismul impune o structură

riguroasă iar barocul variaţiuni în interiorul acestei structuri, rococo-ul propune

omogenizarea, estomparea (ex: în arhitectură, mascarea zonelor de articulare

prin ornament);

Virtutea recuperată – stilul neoclasic

- neoclasicismul – expresia stilistică a ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea; se

manifestă deja pe la 1760 şi se stinge pe la 1800; degenerescenţă într-o formulă

pompieristică (Stilul Empire), în timpul Imperiului lui Napoleon Bonaparte (1804-

1815);


4

- termenul „neoclasicism” – inventat către mijlocul secolului al XIX-lea, cu sens

peiorativ şi în opoziţie cu „romantismul”, pentru a denumi un stil rece, lipsit de

viaţă, impersonal;

- în centrul acestei orientări figurative către simplitate stă „redescoperirea”

Antichităţii clasice (mai ales greceşti), cuplată cu presentimentul revoluţiei;

- tematica picturii neoclasice – selectată adesea din repertoriul istoriografiei antice

(latine), în general cu intenţie etică – accentul pe virtute, nobleţea gestului,

eroism etc.

06.sec. xviii

Documents