6. STAREA DE NATURĂ ŞI ÎNTEMEIEREA SOCIETĂŢII CIVILE LA HOBBES ŞI LOCKE

THOMAS HOBBES → Hobbes s-a născut în 1588, ca fiu al unui vicar. La vârsta de 15 ani se înscrie la

Magdalen Hall din Oxford, unde va fi dezamăgit de rigiditatea şi inerţia mediului academic Þ dezamăgirea se va transforma într-o ironie fină şi muşcătoare la adresa universităţilor. S-a bucurat, de-a lungul întregii sale vieţi de protecţia unor puternice personaje politice, precum William Cavendish, duce de Devonshire, şi regele Carol II, căruia îi fusese profesor de matematică, dar şi de prietenia unor personalităţi remarcabile: Galileo, Mersenne sau Gassendi. Totuşi, numărul duşmanilor săi a fost cu mult mai mare.

→ opera sa cunoscută mai ales pentru partea de filosofie politică, cuprinde, de asemenea, scrieri de metafizică, epistemologie, filosofia religiei, istorie, precum şi traduceri. Cele mai importante scrieri sunt: Elements of Law, Natural and Politics, De Cive, Leviathan (1651), De Corpore şi Behemoth. A murit în dec. 1679 şi a fost îngropat la Ault Hucknall, în parohia casei de Devonshire. El a sugerat ca pe piatra funerară să fie săpată inscripţia: „Aceasta este adevărata piatră filosofală”, lucru care nu s-a întâmplat.

→ cea mai importantă scriere a sa a fost Leviathan, or the Matter, Form, and Power of a Commonwealth, Ecclesiastical and Civil. În cadrul acestei lucrări monumentale, Hobbes prezintă pentru prima dată ceea ce consideră că sunt axiomele comportamentului uman. Structura generală a argumentului formulat în Leviathan poate fi redată în câteva fraze. Este un dat imuabil al psihologiei umane faptul că fiecare individ, atunci când acţionează, o face pentru a obţine ceva considerat ca fiind bun pentru sine. Lucrul cel mai preţuit de fiecare individ este păstrarea propriei vieţi Þ acesta este ultimul scop al acţiunii. Dacă aceasta este trăsătura definitorie a naturii umane Þ rezultatul funcţionării ei, în lipsa oricăror constrângeri exterioare, va fi un conflict generalizat între indivizi, în care fiecare dintre ei încearcă să se asigure de lipsa pericolului pentru sine, făcându-i pe ceilalţi, prin agresiune, să devină incapabili să mai atace la rândul lor („starea de război a fiecăruia împotriva fiecăruia”).

→ raţiunea umană are puterea de a sugera ieşirea din această stare deplorabilă, identificând condiţiile necesare unei păci stabile („legea naturală”). Teama de moarte îi împinge pe oameni să accepte aceste condiţii, atâta timp cât rezultatele sunt pacea şi siguranţa personală Þ ei convin să-şi cedeze dreptul natural (libertatea de a face orice cred de cuviinţă pentru a se apăra), dacă fiecare va proceda la fel. Garanţia respectării unor astfel de contracte poate fi oferită puterii suverane a unei comunităţi civile.

Astfel, se poate spune că lucrarea lui Hobbes are două mize importante: prima miză este justificarea Statului (corpul politic, comunitatea civilă). Pentru aceasta, Hobbes descrie neajunsurile unei stil non-politice a doua miză este dea arăta care sunt acele structurii instituţionale ale Statului care pot fi justificate. În alte cuvinte, încearcă să arate cum ar trebui să funcţioneze Statul.

→ ceea ce este specific doctrinei lui Hobbes asupra suveranităţii absolute este natura democratică a acesteia. Această natură este motivată de două principii:

1. postulatul egalităţii naturale dintre oameni2. cedarea voluntară a propriei libertăţi individuale în favoarea Statului

→ din (1) şi (2) Þ Hobbes deduce concluzii absolutiste din premise individualiste. Pentru Hobbes, comunitatea civilă nu este altceva decât suma indivizilor ce o compun, şi nimic mai mult. În acest sens, instituirea Statului nu conduce la o dizolvare a individualităţii. A autoriza un individ să ia decizii în numele meu nu constituie o ameninţare la adresa individualităţii mele, atâta timp cât este clar faptul că voinţa mea a fost aceea care l-a autorizat pe reprezentantul respectiv.

1

Astfel, în numele cetăţenilor, Statul1 va dispune de o putere fără limite asupra fiecăruia. Stăpân al legii, al normelor dreptăţii şi al binelui, Statul va fi, de asemenea, stăpân al religiei, al opiniilor şi credinţelor. Singurul lucru pe care Statul nu-l poate cere individului este să se sinucidă. Această putere absolută a Statului îşi găseşte legitimitatea în garantarea securităţii individuale, care este un drept natural. Aceasta nu înseamnă însă că puterea politică nu are limite. În concepţia lui Hobbes două ar fi acestea: dreptatea şi conştiinţa profesională a suveranului care trebuie să caute interesele poporului săi şi nu pe ale sale.

→ scriind imediat după războiul civil englez, Hobbes stăruie asupra faptului că autoritatea nu trebuie contestată, denunţând atât apelul puritan la conştiinţă împotriva Statului, cât şi apelul catolic la Biserică împotriva Statului. Raţionamentul lui Hobbes este total lipsit de sentimentalism. Odată ce Carol I a fost răsturnat de Oliver Cromwell, argumentarea în favoarea supunerii faţă de Carol devine imediat argumentare pentru supunerea faţă de Cromwell.

→ de asemenea, fapt important, pentru Hobbes nu este necesar ca suveranul să fie om. El poate fi şi o adunare atâta timp cât este o adunare cu număr impar de membri, spre a se evita impasul.

→ una dintre criticile cele mai aspre aduse teoriei hobbesiene este faptul că aceasta presupune o agresivitate naturală a omului. Totuşi, dacă ostilitatea dintre indivizi ar fi înnăscută Þ comunitatea civilă ar fi imposibilă (or, unul dintre scopurile lui Hobbes este de a arăta cum se încheagă aceasta). Nu în ultimul rând este de notat că starea naturală nu este la Hobbes o încercare de a descrie o stare de lucruri reală. Ea este o construcţie raţională a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista societatea civilă. Este ceea ce în matematică se numeşte metoda reducerii la absurd.

→ Hobbes este preţuit pentru frumoasa claritate şi pentru stilul limbajului său. Pe de altă parte, el susţinea că „adevărul şi falsul sunt atribute ale vorbirii, nu ale lucrurilor. Iar acolo unde nu este vorbire, nu este nici adevăr şi nici fals”. Prin aceasta el este unul dintre părinţii filosofiei analitice.

JOHN LOCKE

→ Locke s-a născut într-o familie anglicană cu înclinaţii spre puritanism, tatăl său, un modest notar, luptând de partea Parlamentului în timpul războiului civil. A studiat la Christ Church, Oxford, şi, la fel ca şi Hobbes, avea să fie dezamăgit de ceea ce avea să înveţe Þ avea să critice sistemul şi să-si prezinte propriile concepţii despre educaţie în Thoughts about Education (1693). De asemenea, la fel ca şi Hobbes, el avea să fie sprijinit de oameni cu influenţă, precum Lord Shaftesbury, care, de altfel, prin acţiunile sale politice l-a enorm atât în plan privat cât şi în plan intelectual.

→ reputaţia sa de teoretician politic avea se bazează pe Două tratate despre cârmuire (1690). Alte lucrări importante sunt: Eseu asupra intelectului uman (1689) şi Scrisoare despre toleranţă (1693), în care se ocupă de sfera legitimă a libertăţii de conştiinţă religioasă.

→ Două tratate despre cârmuire este în mod vădit o respingere a ideilor lui Sir Robert Filmer care, în cartea sa Patriarcha sau Natural Rights of Kings, argumenta asupra faptului că jurisprudenţa liberală a lui Grotius şi Pufendorf are la bază premise false. În timp ce ei susţineau că lumea a fost dată, la început, tuturor şi că proprietatea şi cârmuirea au apărut mai târziu, ca produse ale unui acord, Filmer argumenta, despre Creaţie, ca i-a conferit lui Adam proprietatea privată şi dreptul de a conduce Þ autoritatea politică era dată, astfel, de Dumnezeu, şi nu conferită prin opţiunea individuală a unor persoane libere în prealabil.

→ el respinge teoriile lui Filmer şi, la fel ca şi Hobbes, prezintă o ilustrare a stării naturale. În viziunea sa aceasta este o stare de egalitate şi perfectă libertate între oameni.

1 Termenul folosit de Hobbes este cel de suveran

2

Totuşi, contrar a ceea ce afirmase Hobbes, starea naturală nu era aceea a unui conflict universal, căci există o lege naturală care determină respectarea drepturilor altuia. Mai mult, el consideră că într-adevăr omul este înclinat să-şi conserve existenţa proprie, dar concomitent şi pe cea a întregii umanităţi. Ceea ce lipseşte acestei stări naturale este existenţa unui judecător comun, care ar trebui investit cu autoritatea de a aplica legea Þ în starea naturală fiecare tinde de „a-şi judeca propria cauză” şi să-şi rezolve după interesul propriu diferendele şi conflictele care se ivesc între oameni: „oamenii deci ies din starea naturală şi întră într-o societate politică atunci când creează şi înscăunează Judecători şi Suverani pe pământ, pe care-i investesc cu autoritatea de a le judeca pricinile, de a pedepsi nedreptăţile care pot fi făcute oricărui membru al societăţii”.

→ diferenţa esenţială dintre Hobbes şi Locke este aceea că starea naturală descrisă de Locke este cu mult mai puţin violentă decât cea a lui Hobbes, iar puterile pe care el le atribuie conducătorilor sunt, de asemenea, mai puţin absolute.

→ Locke consideră că adevăratul fundament al guvernării este apărarea proprietăţii individuale. Acest termen de proprietate este înţeles într-un sens mai larg care cuprinde „viaţa, libertatea şi bunurilor”. În starea naturală, aceasta era „foarte periculoasă şi nesigură”, de vreme ce lipsea orice fel de garanţie juridică Þ societatea politică are ca principal scop asigurarea proprietăţii şi reglarea dreaptă a conflictelor dintre cetăţeni.

→ tranziţia de la starea naturală la societatea civilă se face, de asemenea, printr-un contract. În tarea naturală, oamenii dispuneau de 2 puteri naturale:

1. aceea de a conserva atât propria existenţă cât şi a altora2. aceea de a pedepsi crimele comise împotriva legii naturale

→ prin pactul social, oamenii au transferat în „mâinile comunităţii” aceste două puteri Þ aceasta este originea puterii legislative şi a celei executive. Totuşi, puterile societăţii civile sunt limitate tocmai de scopurile în care au fost instituite Þ nu puteau fi absolute Þ în cazul în care guvernământ ar fi recurs la excese sau abuzuri (= încălcarea drepturilor naturale: proprietatea şi libertatea), acesta era pasibil de înlăturare (supremaţia dreptului de rezistenţă şi legitimităţii rebeliunii în anumite circumstanţe2). De asemenea, pentru ca acest guvernământ instituit din voinţa poporului să fie eficient, Locke preconizează o separare a puterilor executivă de cea legislativă, asigurând preeminenţa cele de-a doua.

→ concepţiile lui Locke despre guvernare par să fie foarte puternic influenţate de mediul în care a trăit: apropierea fată de familia lordului de Shaftesbury. Acesta dorea să-l excludă pe ducele catolic de York (viitorul rege Iacob II) de la accesul la tron Þ a susţinut Exclusion Bill, care însă nu a reuşit. În faţa eşecului Shaftesbury s-a gândit la rebeliunea armată. În cele din urmă aceştia sunt obligaţi să plece în exil Þ şi Locke este nevoit să fugă în Olanda, unde va sta timp de 5 ani.

→ în ceea ce priveşte relaţia dintre Stat şi Biserică/religie, ideile lui Locke sunt mult mai bine evidenţiate în lucrarea Scrisoare despre toleranţă. În cadrul acesteia el prezintă două teze:

1. contrar lui Hobbes, Locke pune bazele unei riguroase separaţii între Stat şi Biserică. Statul este o asociere a oamenilor pentru păstrarea intereselor temporale proprii. Biserica este o asociere nesilită, cu scopul căutării mântuirii şi trebuie să fie subordonată Statului. 2. în ceea ce priveşte credinţele personale care nu afectează relaţiile sociale, ele trebuie să fie tolerate de către puterea civilă: „opiniile speculative şi cultul divin au dreptul absolut şi universal la toleranţă”.

→ crezul principal al lui Locke este acela că guvernanţii nu pot avea certitudinea faptului că religia în care cred ei este cea adevărată Þ toleranţa religioasă. Orice tentativă din partea puterii de a constrânge oamenii să adere la o credinţă, este în mod necesar

2 acest drept la rezistenţă nu înseamnă încercarea de a împlini anumite aspiraţii populare, ci restaurarea ordinii stabilite prin contract. Acest drept este un mijloc de a-l

face pe suveran să reflecteze şi să respecte legalitatea

3

destinată eşecului. Din intelect se nasc opiniile, ori acestea nu pot fi controlate nici de putere şi nici chiar de propria voinţă. În sfârşit, convertirea forţată este contrară voinţei lui Dumnezeu, care vrea ca supunerea să fie fructul liberei opţiuni.

Totuşi, apărarea toleranţei de către Locke are anumite limite: guvernământului îi este permis să intervină dacă religia este o ameninţare la adresa ordinii toleranţa nu este universală: ea nu se aplică:

catolicilor, a căror loialitate este orientată spre alte instanţe, dar şi pentru că ei înşişi nu o practică ateilor care nu pot fi supuşi obligaţiei prin jurăminte convenţionale Þ ameninţă ordinea socială

aplicarea principiului toleranţei este dependent de principiul reciprocităţii: nu poţi fi tolerant cu cineva care nu este tolerant cu altul sau cu tine

→ aceste teze îl duc pe Locke la concluzii total diferite faţă de Hobbes. Acesta din urmă făcea din Stat stăpânul opiniilor şi credinţelor, subjugând chestiunile bisericeşti autorităţii nelimitate a suveranului.

4