- TRĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC –

1. Cuprinde opere redactate cu scopul punerii în scenă, este destinată, prin definiţie, interpretării scenice 2. Comunicarea presupune 3 elemente: interlocutor-receptor; locutor-emiţător; alocutor – spectator .

3. Operele dramatice au caracter ficţional.

4. Infăţişează, cu ajutorul personajelor, o întâmplare, o înlănţuire de evenimente, provocate de o cauză anume, de variate stări conflictuale.

a) dramaturgul nu povesteşte faptele, ci le lasă să se desfăşoare în faţa (cititorului) spectatorului;

b) atitudinea, ideile şi sentimentele autorului reies indirect, vor fi deduse de (cititor) spectator în urma (lecturii

textului) vizionării spectacolului;

c) spaţiul si timpul sunt, oarecum, limitate;

d) o acţiune (afabulaţie) bine organizată, concentrată; (poate avea o singură acţiune sau două , una principală şi alta

secundară);

e) autorul se manifestă direct doar prin metatext, iar indirect prin cele expuse în indicaţii; intervenţia sa este deci

minoră;

f) personajele iau aproape în totalitate locul autorului şi au rol decisive, fiind forţele dramei: de prim-plan, de plan -

secund, grupuri;

g) Expoziţiunea este în afara textului artistic propriu-zis.

In “O scrisoare pierdută”, lista de personaje conţine informaţii despre locul desfăşurării acţiunii: “în

capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, despre situaţia iniţială a personajelor. 5. Presupune un text literar căruia i se adaugă elemente de metatext (didascalii).

6. Are o anumită structură compoziţională: acte, scene, tablouri. “O scrisoare pierduta”, comedie in 4 acte;

7. Arta teatrală are caracter sincretic, îmbinând mai multe : a) tipuri de comunicare : - vizuală, auditivă, paraverbală (vestimentatie, decor, machiaj etc.) nonverbală

(timbrul vocii, intonaţie, ritmul vorbirii,mimică, gestică);

b) şi mai multe arte :beleristică, muzică,designe, coregrafie, picutură, grafică

I. Modul de expunere predilect este dialogul dramatic, care presupune o succesiune de replici care se interaconditionează semantic :

interogaţia marchează declanşarea dialogului;

replicile pot fi scurte, laconice sau ceremonios ample (realizate prin alternarea timpurilor verbale,

exclamaţii, pauze în rostire).

din dialog derivă şi câteva procede artistice: apostrofa, invocaţia, interogaţia retorică;

II. Dialogul alternează cu monologul dramatic. Acesta este de 2 feluri:

solilocviu (se ţine în prezenţa sau absenţa unui personaj de care face abstracţie: scena a II- a din

actul I; monologul lui Pristanda) ;

monologul propriu-zis, destinat unui personaj, cu intenţia clară de a fi receptat ( o replică mai amplă

dintr un dialog: actul I, scena I, Pristanda îi comunică şefului său felul în care îşi împlineşte “misia”

de poliţai) .

III. Monologului şi dialogului i se adaugă şi celelalte două moduri cunoscute, descrierea şi

naratiunea, moduri pe care le găsim în lista de personaje şi în indicaţiile scenice.

1. descrierea este făcută numai de personaje; (câteva elemente transpar uneori din metatext: vârsta, statura,

vestimentaţia, aspectul general al locului)

2. Descrierile se referă la decor, la jocurile actorilor, la înfăţişarea fizică a personajelor: scena I, actul I…Tipatescu”

“în haine de odaie” ;

IV. Esenţa unei opere dramatice este dată de conflict, care se defineşte prin următoarele trăsături: opoziţia între forţe ostile în planul faptelor, al reacţiilor, al atitudinilor;

prezenţa unui obstacol între forţele opuse;

crearea unei situaţii de criză : pierderea succesivă a scrisorii; numirea unui deputat de la centru ; tensiunea interioară sau manifestată face necesară rezolvarea conflictelor ;

conflictul este susţinut şi prin tehnica suspansului, care produce unele evenimente neaştepate, duce la

răsturnari de situaţie .

V. Intr-o operă dramatică, limbajul are mai multe funcţii:

1. una referenţială sau denotativă/ cognitivă/ informationala este centrată atât pe emiţător, cât şi pe receptor,

transmiţând un mesaj fără implicaţii afective: falsificarea alegerilor Mijloace lingvistice: persoana a treia, ton impersonal.

2.Emotivă sau expresivă este centrată pe emiţător şi transmite un mesaj subiectiv, sentimente, judecăţi.

Mijloace lingvistice:persoana I, interjecţii, exclamaţii, adjective sau adverbe care redau judecăţi de valoare,

insistenţe 3. expresiv-poetică este centrată pe mesaj, căruia îi adaugă sensuri suplimentare

Mijloace lingvistice: figuri de stil, punctuaţie, pauze,

4.conativă sau impresivă este centrată pe receptor şi înseamnă implicare în comunicare * de la lat.CONARE: a întreprinde, a încerca

Mijloace lingvistice: persoana a II-a, substantive şi pronume în vocativ, imperative, interogaţii, propoziţii

nominale 5. fatică ( de verificare a contactului cu ascultătorul); este centrată pe canalul de comunicare, emiţătorul

fiind preocupat de evitarea perturbărilor; specifică dialogurilor şi monologurilor dramatice.

Mijloace lingvistice: interjecţii, construcţii incidente, invocaţii, formule de politeţe.

6. metalingvistică este centrată pe cod Mijloace lingvistice: explicaţii suplimentare, conectori, adverbe de probabilitate

.

COMEDIA Caragiale, un clasic al literaturii române, un scriitor moralizator, este şi un excepţional creator de oameni şi de

viaţă. In acest sens , »OSP » este o comedie realistă , de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire în timpul

unei campanii electorale pentru Camera Deputaţilor. In comediile sale, Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se demască prostia,

incultura, demagogia.

Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu o acţiune veselă, un conflict derizoriu,

un deznodământ fericit, cu un puternic sens moralizator, deoarece: “prin râs se îndreaptă moravurile”(Moliere). Comedia declanşează reacţii afective variate, “de la zâmbet la râsul în hohote” .

TRĂSĂTURI: I. Categoria estetică fundamentală este comicul, axat pe contrastul:

dintre aparenţă şi esenţă;

dintre conţinut şi formă;

dintre ceea ce spun, cred sau fac personajele şi normele de comportament cărora li se subordonează.

N.B! In “OSP” există mai multe categorii de comic: de situaţie: - generat de pierderea şi găsirea succesivă a unei scrisori compromiţătoare ;

de caracter:- Zaharia Trahanache este sotul înşelat de cel mai bun prieten al său ;

regizoral(de intenţie):- care ţine de capacitatea inventivă a dramaturgului, care s-a detaşat cu obiectivitate de faptele prezentate ;

al absurdului - care rezultă din tratarea stării de anormalitate ca normalitate ;

de moravuri: -care este generat de acţiunile întreprinse pentru falsificarea alegerilor în Camera Deputaţilor ; comicul onomastic:- vezi Trahanache, Pristanda, Catavencu ;

bonom:- înţelegător faţă de situaţia unor personaje ;

de limbaj:- deţine ponderea, iar teatrul lui Caragiale este plin de ecouri memorabile, ce trădează incultura, ticurile

verbale şi esenţta personajului. Comicul de limbaj este provocat de:

pronunţia greşită: “renumeraţie”, “famelie”, “andresant”

etimologie populară: “capitalişti”, “scrofuloşi” încălcarea regulilor gramaticale şi ale logicii

i. contradicţia în termeni: “după lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani”

ii. asociaţii incompatibile: „industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice , dar lipseşte cu desăvârşire”

iii. nonsensul: “ din două una daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe

nimica…”

iv. truismele: “un popor care nu merge înainte, stă pe loc” ; expresii tautologice: “intrigi proaste” repetiţia aproape obsedantă a unei specificităţi de limbaj deplasează atenţia de la fondul comunicării, la forma ei.

Pentru unele personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun. Ticurile verbale (“ai puţintică răbdare,

stimabile”, “curat-murdar”), ideile naïve evidenţiază un fenomen de inerţie intelectuală.

nepotrivirea rezultată din interferenta stilurilor: în finalul comediei, Dandanache de adresează mulţimii, care-l

aclamă, îin stilul lui peltic, familiar, incoerent ; discursul se transformă îintr-o bolboroseală de întârziat mintal.. “Nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul. Niciodată gândirea nu are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba,

când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă”.

II. Provoacă râsul prin prezentarea unor tipuri umane sau a unor situaţii surprinzătoare, generatoare de

comportament şi limbaj comic. a) Protagonistul comediei este, de regulă , un om mediocru, întruchipând defecte morale menite să stârnească râsul.

El este contraexemplu uman,

b) Personajul comic este tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie umană de oricând şi oriunde. Tipatescu este conducătorul orgolios, înaltul funcţionar, demnitarul;

Pristanda este funcţionarul mărunt, “omul slugarnic”;

Caţavencu, ambiţiosul demagog; Farfuridi- prostul fudul;

Dandanache-prostul ticălos (despre acest personaj, autorul spunea “că este mai prost decât Farfuridi şi mai

canalie decât Caţavencu”).