www.cimec.ro

P E R S O N AJELE :

Toma Daria Profesarud Pantazi Neli Gingirica Filip Iani Simdon Ffrîncu Dainilov Mereş Aculdina Axinda Parasoa Anca Machidon pescaiti de toate vîrstele, femei şi fete

llustratia de VAL MUNTEANU

P A R T E A Î N T l ï Un panou eu indicaţia : „Delta Dunării, Satul

Starighiol, 1961". Se va lumina intîi panoul, apoi te va proiecta imagines Deltei, o imagine actuală, caracteristică. In sfirşit, lumina va creşte, des-coperind actorii. O lumină difuză de clarobscur. In sccnă, pc un scaun, Toma Dărăscu. Ţine ochii în-chişi. In spatele lui, mai mult ca o prezenţâ, Neli. într-un colţ, o fctiţă de vreo 11 ani, Daria, se joacă eu o păpuşă, ingînînd nişte vorbe pc care nu le auzim. Apoi, départe, se aude sirena unui vas. Fetiţa ridică, atentă, capul. Se uită intrebător la Toma, dar văzindu-1 absorbit in gînduri, ici continua jocul. Sirena se aude din nou.

DARIA (încetişor) : Toma... Toma\ (Se apropie de el, îi pune palme, pe braţ. Toma deschide ochii.) îmi dad voie să imă duc ? A sunat sirena.

TOMA (după ce o priveşte o clipà, càci se reculege greu) : Bine, Darda. (închide iar ochii.)

DARIA (vorbind păpuşii) : Pentiru că ai fost cuminte, te duc la debarca-der sa vezi vaporul. E un vapor «mare, alb, eu doua coşuri şi oaimenii mulţi. Sa mu cumva să-ţi bagi' de-getele în nas şi să mă faci de rîs. (Se îndreaptă spre ieşire.)

TOMA (care, evident, n-a ascultat) : Daria, vezi cum te porţi. Să mu-ţi mai bagi degetele în nas. (Fetiţa, pe punctul de a ieşi, ÎZ priveşte şi, eu impertinenţă feminină, face, pufnind, o mică strîmbâtură şi ridică din umeri, ca şi cum at spune „Poftim ce obrăznicie !". lèse. Toma, nebă-gînd de seamă că a plecat.) Şi să inu te scalzi. (A rămas eu ochii închişi. Se aude

iar sirena vaporului. După un timp, spune, adresîndu-se probabil femeii care a ramas nemişcată în spatele lui, dar fără să întoarcă capul spre ea.) TOMA : Profesorul o să se înïurie ràu.

Cum să-i explic însă că nu e o bra­vade, ci că nu ma pot desparţi de loeui ăsta ? (Femeia se apropie de el, îi pune mina pe umâr. Toma, eu un surîs.) Oare ar înţelege ceva daca i-aş vorbi de lumina mea ïn-tîrziată ? (îndreptîndu-şi privirea spre sală, ca şi cum s-ar adresa unui in­terlocutor aflat acolo.) Aţi bagat de seamă, tovarăse profesor, cum uneori la munte, în ceasurile de amurg, după ce a scăpătat soareile şi um-brèle îneacă pàdurdle, vesitind stâpî-ndrea inexorabiilă a întunerùbuilui, cîte o culme îindepăritată se apirinde dimtr-o data ? O lumină tainică, pură şi blândă, o tardivă, întoarsă privire a soarelui stărude neverosdmii pe înaltimi, ca o ultima chemare şi

www.cimec.ro

ca o poartă deasupra beznelor adu-nate. (Toma se ridică, priveşte spre Neli, care îi surîde.) Lumina întîr-ziată ! (îşi cuprinde o ţigară, intră in fugă Daria. Mişcarea aceasta trebuîe să-i îngăduie lui Neli să dispară pe nesimţite.)

DARIA : Toma ! Te caută umchiul acela cu păruil alb. A coborît de pe vapor şi vine aici.

TOMA (brusc înviorat) : Acela care a irîs de tine că o să-ţi taie masul dacă nu4 lasi in pace ?

DARIA : Ihî ! Dar el ani-a dat bam-boane.

TOMA (rîzînd) : Aha ! Bine, şterge-o şi cumpără-ţi bomboane. (îi dă nişte boni şi îi face uşor vint. Daria iese în fugâ. De-afară se aude un stri-gât : Dàràscu ! Se face brusc lumină putemică. Toma se îndreaptă vioi spre profesor, care intră ştergindu-şi faţa de transpiraţie.)

PROFESORUL : Uf, ce căidură ! TOMA : Nu vă aşteptam aşa de de-

vreme. PROFESORUL : Ieri s-a vizitat combi-

matud de stuf, azi ddimineatâ spitalull flotanst. Peste trai ore plecăm spre Constanta. Si cu asta, conferinţa in­ternationale asupra paludismului a luat sfùrsit.

TOMA : Mulţumit ? PROFESORUL : Da, au ramas impre-

sionaţi. Şi unde pui că nu-şi pot da seamă oîte s^au petrecuit aici în cinci-sprezece ani.

TOMA (cu un surîs) : Nici chiar eu nu mai cred în realitatea amiintirilor mêle.

PROFESORUL (apucîndu-l prieteneşte de braţ) : A fost al naibii de greu, nu-i aşa ?

TOMA : Da, greu. (Se face întuneric, proiecţia se schimbă. înfăţişează un peisaj dezolant de delta.) Mizeria, malaria, alcoolul şi rriarea. Cam mulţi ucigaşi pentru nişte bieţi oameni fâră aparare. (Se face din nou lumină, re­mue proiecţia iniţială.)

PROFESORUL : Ştii cum te^a poreclit Beauchamp, şeful delegatiei fran-ceze ? Le docteur-rriiracle, doctorul-mimune.

TOMA : Aşa se creează legendele. Din trăncăneli.

PROFESORUL : Ei, acum minunile ai să le faci în laborator.

TOM A (după o pauză) : Nu pot veni, tovarase profesor.

PROFESORUL : Mi-ai făgăduit. TOMA : Am spus doar că o să mă

gîndesc. M-am gôndit.

PROFESORUL : Avem nevoie de tine. TOMA : Şi a d sînt de folos. PROFESORUL: Azi te poate înlocui

aici pînă şi un începător destoinic. Spital modern, avioane sanitaire, charhana înzestrată cu cutere, dor-mitoare pentru pescari, lumină elec-trică. Ce mai, ţara făgăduiinţei !

TOMA (eu un surîs) : Niu chiar aşa încă, dar în adevăr sînt îndocuibiil. (Pauză.) Insă eu no vreau să plec.

PROFESORUL : De ce ? TOMA : Pentru ca mi-am găsit aici,

după nwiil'te şi lungi rătăciri şi în-cercari, o pace spirituala la care nu vreaiu să renunţ. Imi este prea pre-ţloasă.

PROFESORUL : Oînd omul îşi gaseşte împăcarea, o poartă cu el.

TOMA : Ştiu şi eu ? Teoretic asa ar trebui, dar... E mai simplu să vă spun doar că ma simt grozav de légat de locurile astea. Imi dau o mare cer-titudine.

PROFESORUL : In fiecare zi ne des-părţim iremediabil de cîte ceva. Şi nu te supàra dacă ţi se pare indis­cret, dar ştii cît ţin la dumneata, şi vîrsta mi-o îngăduie. Eşti tînăr şi ar fi ifiresc ca... în sfîrşit, sa consideri viaţa dumitale, aici, drept un Capi­tol încheiait.

TOMA (zîmbind) : Credeţi ? Tocmai asta nu vreau.

PROFESORUL (cu un gest de nepuUn-ţă) : Ma bucuram să te am lîngă mine şi mai tîrziu să-mi ici locul. (Privindu-l.) Ciudat... Nu-mi închi-puiam că esti un romantic.

TOMA (surprins) : Eu ? (Izbucneşte in rîs.)

PROFESORUL : Nu glumesc deloc. TOMA : Şi e o diagnoză negativă ? PROFESORUL (ridicînd din umeri) :

Depinde de punctui de vedere. Per­sonal, cred că oamenii de soiul ăsta dau sare vieţii. (Pauză.) Prin urmare, este inutil sa mai insist, nu este aşa ? (Toma încuviinţează.) Atunci, sa te las.

TOMA : De ce ? Mai sînt trei ore pînă la plecarea vaporuiui. Trecem pe pridvor şi mai stàm de vorbă. Vreţi ?

PROFESORUL : Sigur. Nu doream sa crezi ca vînez vreo confesiune.

TOMA (luîndu-l de braţ şi pornind spre colţul scenei) : Şi dacà eu o caut ? (Profesorul are o privire stu-pefiatà, apoi face un gest de aservti-ment cu mîinile.)

Intuneric

19 www.cimec.ro

(Sput la arlechin. Tcyma e în pi-cioare. Putin in umbra, pe un scaun. Profesorul.) TOMA : Ciudată nevoia asta de confe-

siune, pe care o are irezistibil, rnăcar o data In viaţă, pôna şi omuil eel mai stăpânit. Operaţia este oarecum in-deoentă, chiar uşor dezgustătoare, este uai act de violenta împotriva ta însuţi, si totuşi...

PROFESORUL : De ce e nevoie de scu-ze între noi ?

TOMA : Adevărat, dm moment ce am îneeput... Dar vă previn : voi vorbi, voi vorbi cît n-am fâeut-o în unspre-zece ami.

PROFESORUL (neţinînd seamà, pen-tru a-i uşura spovedania) : Ceea ce ma mira e faptul că doctoru] Pan­tazi nu s-a împotrivit. După cît îl cumosc, prin 1946 visa probabil o altfel de partidă pentru fata lui.

TOMA : Şi-a dat seamă că era inutil sa se opumă. Neli şi eu mine eram ca nauci, în stare de orioe nebunie. (Surîzînd.) Poate că aveţi dreptate, a fost o dragoste ca in romane, îm-pinsă pînă la marginile irealuiui si aie afosurdului. Ştiţi la ce forme de firenezie poate ajumge omul eândrupe frînele şi se lasă pradă uinei idei sau unui sentiment. Nici moartea nu-fl mai sperie. Dimpotriva. (Pauzà.) Mă înbreb acuim dacă această exaltare nefiurească n-a fost chiair una din cauzele celor ce au uirmat.

PROFESORUL : Cred că înţeleg cazul. Dumneata eşti un romanesc, dar esta totodată un barbât pentru care rea-litatea exista. Şi pe urmă, meseria e o ancoră solidă. La o femeie de tapuil acesta, risourile sînt mai mari, căci ciocnirile eu viaţa sînt mai brutale.

TOMA (încuviinţează şi continua) : Lu-erarn la spitalul lui Pantazi şi lo-cuiam în casa lui. Raporturile dintre noi erau corecte. Absolvisem primul facuiltatea şi eram un medic bun. Pe de altă parte, Neli era ca un amor-tizor între noi. Şi deodatâ, într-o buna zi, liniştea a făeut explozie.

PROFESORUL : Da, în perdoada aceea, pînă prin patruzeei şi noua-cincazeci. au sârit în aer nenumărate false e-chilibruri.

TOMA : Intocmai.

(Se stinge lumina la arlechin. Cxnà se luminează scena, Projesorul a dis­parut. Proiecţie pe circular : vedere din Bucureşti. Panou eu indicaţia Bucu-reşti, 1947.

In scena, un fotoliu, un taburet în faţa unei mese de toaletâ. într-o ro-chie de casa, Neli îşi face genele. La un picup, o mélodie cîntatà în sur-dinà de Edith Piaf. în fotoliu, docto­ral Pantazi.) PANTAZI : Mai ai mult, Neli ? NELI : Numai rochia să mi-o pun.

(Se ridică.) Frunioasă cravata ta. (I-o îndreaptă şi ie&e, probabil spre camera de baie.)

PANTAZI : Ce-i eu Toma ? O sa în-târziem.

NELI (de atături) : Trebuie să vină. Ed se schimbă într-o elipă. (Rein-tră.) Vrei sa-nii închei tu rochia ? (Pantazi îi încheie rochia, apoi o în-toarce eu faţa spre el.)

PANTAZI : la să te văd. (Aprobă din cap eu un mîrîit admirativ.)

NELI (eu o strimbătură alintată) : Da, dar mantoul s-a démodât.

PANTAZI (ironie) : Nu te prea răs-faţă ' bărbatul tău.

NELI (drăgut) •' N^are bani, săracul. PANTAZI : M-am oferit să-i avansez

fonduri pentru desehiderea unud ca­binet.

NELI (pedant, imitîndu-l probabil pe Toma) : „Şthniţa, înainte de toate". (Rîde, în vreme ce Pantazi ridică din umeri.) Şi pe urmă, eu îl iutoesc şi sărac. (Punîndu-şi mîinile pe umerii lui Pantazi.) Are cine să mă răsfeţe.

PANTAZI (ducxnd mîna la buzunarul interior, eu o grimasă glumeatà) : Mda... Şi... Cît costă un mantou nou ?

NELI : Mi-e şi ruşine să-ţi spun. O groază de bani. (îi spune suma la ureche. Pantazi fluierd eu admiratie speriată şi scoate un teanc de banc-note din buzunar. Neli i se aruncà de gît.) Ticuţ, eşti eel mai fermeeă-tor bărbat din lume. (In clipa aceea intră Toma.) în sfîrşit ! (Vine spre el cu banii întinşi în mina.) Toma, tata mi-a dăruit un mantou nou. (îi întinde obrazul şi de-abiă atunci rea-lizeaza atitudinea lui crispatà.) Ce-i cu tine ?

TOMA (posomorît) : Nirniic, Neli. Bunâ seara. (O sărută grăbit.)

PANTAZI (lui Toma) : Ar fi cazul să te ©răbeşti. (Cu ironie.) Exista totuşi anumite régula de politeţe de care trebuie să ţii seamă în lume.

TOMA : N-am deloc chef să fiu po-liticos astă-seară şi nu merg nd-caieri.

NELI : Toma ! TOMA : Iar la mantou ctred că va tre-

bui sa renunti, Neli. (îi ia banii şi-i

20 www.cimec.ro

întinde lui Pantazi.) Eşti destul de îmbrăcata.

PANTAZŒ (uluit şi casant) : Ce tn-seamnă asta !

TOMA (lui Neli) : Virei să ne laşi puiţln simguri ? Aş dori să discut ceva eu tatăil itâu.

PANTAZI (îndreptîndu-se spre ieşire) : O discuiţie presupune şi asenitimentul celuilalt. Şi n-am de gîmd să te ascult decât atunci cînd vei deveni cwviin-cios. (Izbucnind eu o violenta neaştep-tată faţă de ţinuta lui flegmatică.) Nu sînt oblrigat să-ţi suport şi gro-solăndile.

NELI : Tată ! TOMA : Ştii, de unde vin acum ? De

la Mircescu. Imbecilul a încercat sa se sinueidă.

PANTAZI (întorcîndu-se spenat) : A încercat sa...

TOMA : Nici o grijă, ad sa mal ai plăcerea să-1 înitîlneşti. A scăpat (Dur.) De ce 1-ai sexmat sa demi-sioneze ?

PANTAZI : (revenindu-şi) : Nu îngădui lincapaciitatea în spitalul pe care !1 conclue.

TOMA : Pentru o greşeală fâră conse-cinţă nu se zdrobeşte cariera unui om.

PANTAZI : Mai sînt destule spftale In tara.

TOMA : Şi pe cine ved aduce în locuJ lui ?

PANTAZI : Nu ştiu încà. TOMA : Ce comédie ! Daa.- e secretul lui

Polichinelle. Toată lumea îşi dă coa-te. Il dai afară pe Mircescu, ca sa-1 numest i pe nepotul dumitale, com­promis în afacerea aceea murdara

eu meddcamentele. PANTAZI : Just i ţ ia nu 1-a găsit vino-

vat. TOMA : Dar morataiente a r amas pà-

tat, şi t rebuie readus la linia de plu-tire. Ştii cum e numit spitaluil nos-t ru ? .JVIoşia Pantazi".

PANTAZI : la te udtă, ai urnor ! (Se instalează comod în fotoliu.) Bine, atunci să discutăm. Dumneata, pirin ce fund de ţa ră putrezeai acum. dacă nu te luam la mine ? (Toma, ca lovit, face un pas înapoi.)

NELI (disperată) : Tată, Toma, va rog !

PANTAZI : A, nu ! E cazul ca aoest domn să audă cîteva adevăruri . (Lui Toma) Şi îţi aminteşti că toemai a-tunci doctorul Candrea a fost transfé­r â t în provincie ?

TOMA : Ca sâ-mi facă loc mie ? PANTAZI : Nu, ca să se ooupe de

horticudtura. (Se ridicâ.) Ascultă, bă-

iatule, îţi încndp'Ui că ai puitut arunca praf în oohii cuiva, în afară de-ai ei ? Dar pentru toată lumea, ou mine te-ai însurat, nu eu ea. I-ai su-cit capul ipentru ca avea un ta tă care putea să-ţi asigure situaţie, r e -laţii şi să-ti satisfacă setea de parve-nire. Ţăran ipoorit !

NELI : Tată, îţi interzic ! PANTAZI (scos din fire) : Şi am în-

ghiţit totul, numai ca să nu fie ea nenorocită. Dar acum îndrăzneşti să-mi faci morală. Dumneata ! (Se indreaptă spre ieşire.) Mă aşteptani măcar la o elementară décanta. (Se întoarce.) E drept însă câ as ta nu se învată păzind gîştele şi porcii pe rnaidane. (Dă să iasă.)

TOMA (alb la faţă, stăpînindu-se cu un enorm efort) : O clipă. Nu mai e nevoie să piece Mircescu. Rămîne locul meu liber.

PANTAZI : Şi aş putea şti unde îţi , vei desfăşuira pe viitor activitatea

misionară ? TOMA : Oriunde. Şi cu cît locul va

fi ma i păcătos, cu at î t va fi rnai bine. Ai dreptate, am ramas un ţă -ran.

PANTAZI : Ţin însă să-ţi a t rag a ten-tia asupra unui lucru. Vei pleca sin-gur. (Iese. Neli izbucneşte în plîns, câzînd pe taburet. Toma stă îm-pàetrit lîngâ ea. într-un tîrziu.)

TOMA (şoptit) : Neli ! NELI (răvăşită) : Chiar vrei să pleci ? TOMA (ridicînd-o. Stau faţă în

faţă) : Tu crezi ca as mai putea r ă -mîne ? (Neli pleacâ capul, apoi ri­dicâ încet din umeri. Cu imensă duioşie, Toma o mîngîie pe obraz.) Fetita niea, dragostea mea !

NELI (aruncîndu-se la pieptul lui, cu un strigăt de nefericire) : Oh. Toma !

(Se face treptat întuneric. Se aude sirena unui vas. O voce îndepărtată strigă : „Maftei ! Bă Maftei !" Apoi ait strigăt : „Vira, Vira !" Zgomot de masini. Tăcere. Toma, la arlechin. în umbră, Profesorul.) TOMA : Despre Staa-ighiol am auzit

vorbindu-se pr ima da ta la minister . Şeful serviciuliui de repacrtiitii, un medic bătrîn, lucrase 45 de and la Inspectoratul Tulcea, şi degetul lui butucănos se oprise parcă fără voie pe nuimele acesta de pe lista : „Uite, aici te-ai vindeca de reumatdsme", mi-a spus rînjind. Ultimul medic stabilit acolo, acum vreo douăzeci de ani, a fost un italian, Celetti^

21 www.cimec.ro

un mizantrop, un nebun. S-a şi spînzurat, de altfel.

PROFESORUL : Prim unmare, şi el te-a categorisit romantic.

TOMA : Bra absurd. De fapt, hotă-rîrea mea era rezultatul unei ana-lize lucide. (Cu un aer mai accen­tuât de màrturisire.) Vedeţi, mi-am dat seama că, într-o oarecare ma-sura, Pantazi avea dreptate. N-avu-sesem imtentiile ignobile pe caire mi le atribuia, dar practic, fără să ştiu, aderaim la situaţia mea. Pînă ia unmă, mi-aş fi deschds şi cabi­net, probabil aş fi ajuns şef de lu-crări, poate profesor...

PROFESORUL : Şi eu sînt profesor. (Ride.) Sînt si academdcian.

TOMA : Dar prin ce activitate strâ-liucită aţi ajuns a id ! Mie mi-ar fi vernit total de-a gâta, datorită în-rudirii cu Pantazi.

PROFESORUL, : Alţii ar fi acceptât. TOMA : N-as fi putut. Simţeam că

dacă nunmi vod reîncepe viaţa, şi în condiţiile celé mai grêle încă, în fiecare privire aş fi banuit dis-preţul. Dar, mad ales, ma temeam de dispreţul meu. Şi pe urmă, nu uitaţi, pe vremea aceea se prâbu-şeau vertiginos atâtea false adevă-ruri, şi se iveau altele, surpxinzâ-toare ! Mi-am dat seama că toţi aceşti ani trăisem alâturi de yiaţă si ca trebuie sa fug zdravăn dacă nu vreau să rămîn pe un peron pustiu, privind în urma trenuiui. Mulţi intelectuali au trecut prin clipa aceasta de criză.

PROFESORUL : Pricep. Dar Neli ? TOMA (tresărind) : Neli ? Ne iufceam,

mi se părea firesc să ma urmeze. Ţin mimte şi acum prima noastră noapte în Delta. (Lumina înoepe să se stingâ asupra lui Toma.) Călă-toream de 14 ore.

(Se aude iar sirena unui vas în-depărtat, apoi o voce : „Maftei... !" O alta : „Ho, nu mai zbiera ! Doarme" L/umină. Ingeniozitatea scenografului va trebui sa evoce puntea unui mie vas, cu minimum de elemente : o cîrmâ, un felinar clătinîndu-se pe un catarg şi luminînd difuz scena. Oa­menii, înghesuiţi pe lăzi. O lună pa-lidă. O umbră strâbate puntea bodo-gànind : „Nu poate omul nid sa în-chidă ochii". Spre rampă, aşezaţi pe nişte valize, cu faţa spre public, Toma si Neli, ghemuită în braţele lui.) TOMA : Ţi-e frig ? NELI (zgribulită) : Nu ştiu. Totui

este atît de edudat, de strain. (Ară-tînd cu degetul spre cer.) Aceea e steaua polară ? (Toma aprobă. Neli, surîzînd.) Noroc de ea şi de tine. Altfel, m-aş fi simţit pierdută. Parcă am fi în altă lume, nu ? Apa asta neagră, fără valuri, păduriie de stuf, vasul ăsta vechi, oamenid necunoscuiti... îmi vine mereu sa întreb : uinde mergem ?

TOMA (încercînd sa fie glumeţ) : 1M Starighiol, fetito.

NELI : Ce prost eşti. Nu pricepi. TOMA : Ba da, dar nu-mi place sa

te văd speriată, aşa fără noimâ. NELI : Nu sînt speriată. Adică, puţin,

da. Ca... în unele vise. Exact ca în unele vise ! Cînd nu ştii ce o sa se întîmptle, cînd nu poţi évita ceea ce va veni, cînd ţi-e puiţin frică şi totuşi aştepţi. (Cu teamă.) Ce-a fost asta?

TOMA : O pasăre. O pasăre de noap­te. Ai să vezi că la lumiina zilei totul va redeveni normal. (Zim-bind.) Mai ales cînd o să trebuie sa te ocupi de mîneare, de cîrpit...

NELI (zîmbind) : Da, probabil. (Pau-zà.) Toma, noi doi va trebui sa ne iubim foaîrte mult aici.

TOMA : Crezd că te-aş putea Duibi si mai mult ?

NELI : Niciodatâ nu mi-a fost fricâ pentru dragostea noastră. Era cu atît mai importantâ decît tot ce ne înconjura !

TOMA : Şi acum ? NELI : Nu-i asa că sînt absurdâ V

Acum o sa fie la fel, nu ? TOMA : Poate ca nu aveam dreptui

să-ţi impun încercarea aceasta. NELI : Omul pe care îl iuibesti are

toate drepturile. Şi nu greutăţile ma sperie, Toma, cu tine alăturl pot fi fericită ordunde. Asta s-o ştii.

(Toma se ridică şi vine lîngă arle-Chin, oamenii din scenă şi felinarul se imobilizează.) TOMA (Profesorului) : M-aţd întrebat

de Neli ? Adevărul e ca m-am gîn-dit foarte puţin la ce se întîmplă cu ea. Mă stàpînea o singură do-rinţă, încăpăţînată, violenta : să iaiu.. totul de la început. Pînâ nu e prea ttrziu... Neli era femeia mea, făcea parte din mine, mă urmase fără şovăire. Ştiam că o să-i ti^ greu, însă îmi spusese doar că asta n-o sperie. Aşa încît... (Pauză.) Primul contact eu mediul n-a fost prea m-curajator.

22 www.cimec.ro

(Lumină crescută, de zori, pe sce-nă. Neli doarme pe valiză. Toma se apropie de un om întins pe jos.) UN PESCAR BATRlN : N-axe nimdc,

îi trece. ALT PESCAR : L-au priais femelle

ou fiuste rosii. Oînd t e prind ele in horă, te apucă fierbrnţelile şi nu ma i ştii ce e ou tine. Trebuie să

UN PESCAR TÎNÀR : Pe dracu' ! Are friguiri.

TOMA : Chin&nă i-aţi da t ? (Pescarii se uită miraţi la el.)

UN PESCAR T l N A R : N-avem. TOMA (scotocind într-o servietă) :

Daţi-i pa t ru prafuiri pe zL (Pesca-rul cel tînăr întinde mina, dar cel bâtrîn i-o ia înainte. Toma se în-depărtează spre Neli. Pescarul se uită la plicuri eu neîncredere, se scar-pinà în cap şi le bagă în buzunar. Toma s-a asezat lîngă Neli, care deschide ochii.) Ne apropiem. Obo-sită ta re ? (Neli clatinà negativ din cap, deşi, evident, este frîntă. Scoate pudriera.)

NELT : Sânt urî tà , nu-i aşa ? (Toma o sărută pe par, o cuprinde pe după umeri. în spatele lor, o fetişcană, Gingirica, o imita caraghios pe Neli, apoi spune unei matahale de pes-car.)

GINGIRICA : Ce stai, unohiule Si-mioane, saruită-niă ! (Acesta o ples-neşte eu palma peste spate şi amîn-doi izbucnesc în hohote de ris. Toma şi Neli se întorc nedumeriţi.)

F H J I P (mai orăşeneşte imbrăcat) : Aşa-s oanieniii de pe aici. Răi şi ne -

simţiţi. (Pauză.) Rărnîneţi la Stari-gh io l?

TOMA : Da, arn fost nurnit rnedic acolo.

F I O P (uluit) : Adică, doc to r? (Toma încuviinţează.) De aniirnale ?

TOMA (surîzînd) : Nu, de oameni. F H J I P : Uite ce le mai itrece prin

cap ! V-au sàHdt de la partid, nu ? TOMA : Am vernit de bună voie. FliLTP (clatină sceptic din cap) : Ţt-

tţ-tjţ ! Auzi, să v ă piiească ! Şi unde o să staţi ?

TOMA : Nu ştdu încă, o să gasim. FUUP : Eu am casă curată, gospo-

dărească. Poate că ne-am învoi. TOMA : Sa vedem. O sa m a duc în-

<tîi la primărie. E I O P (izbucnind în ris) : OLa pr imà-

r ie ? TOMA : De ce rîzi ? FHJIP (rîzînd) : Nu rîd. De ce să r îd ?

Duceţi-vă !

IANI (un adolescent eu tricou mari-năresc se trezeşte, cascâ, dă eu ochii de Filip) : Salutare, chiaburime I (în timp ce Filip mormăie o înju» rătură, Iani sare în picioare şi pri-veşte în zare.) l a te uită, frăţime, am ajuns. (Cîţiva oameni, printre care şi Neli şi Toma, se apropie de capâtul vasului. Şoptesc intre et.)

IANI (către Gingirica) : Ce-o fi, vreo bătaie, vreun foc ?

TOMA : De ce ? GINGIRICA : La noi la Starighdol,

cînd vine vreun vas de la Tulcea, toate femeile şi toţi copiai ies la mal.

FILIP : Petrecere de oameni proşti. IANI : De, deştepţilor le-a pierit che-

ful. (Strigînd spre mal) Hei, Con-stantine, ce s-a înitîrnplait ? (Se aude un strigat de départe, Oamenii se întreabă îngrijoraţi : ce zice ? ce zice ?)

SŒMION (urlînd) : Măă ! Ce s-a Sn-tâmplat, m à a ?

O VOCE (îndepărtată) : S-au înecat doua lotcd. (Pe vas se face tăcere. Oamenii se privesc între ei. Apoi, din depărtare se aud clopotele, întîi încet.)

IANI : Trag clopotele ! SŒMION (îşi face cruce şi eu nàduf) :

Grijania si dumnezeii ei de viaţă 1 (Lumina scade, clopotele se aud

foarte puternic.) întuneric.

TOMA (la arlechin) : Aşa că pr ima mea acţiune profesională la Sta-righiol a fost semnarea unor acte de deces. S-a rîs atunci mult pe socoteala mea. Femeile de pe aici au limbile ascutite si... (Se intoarce surprins, Ta zgomotul unei masini care s-a oprit. Apar Danilov şi Frîn-cu care o ţine de mînà pe Daria.) A, poftiţi, poftiţi !

FRÎNCU : Am venit numai pentru o olipă, să-mi iau ramas bun.

DARIA (lipindu-se de el) : Mi-a adus o păpuşă. Are par si închide ochii.

TOMA : Iar o răsfeţi. DANILOV : Orezi că pe degeaba ?

Ştie că de fiecare data îi sare de gît şi-1 pupă pe amîndoi obrajiii.

TOMA : Faceţi cunoştinţă : tovarăşul Frîncu...

PROFESORUL (dîtid mina eu Frîn­cu) : Ne cunoaştem de la Tulcea. Fără ajutorul tovarăşuiui secretar, vizita noastră în Delta n-ar fi fost atî t de bine organizată.

TOMA : Ia r acesta e Grigore Dani­lov, secretarul nostru de aici.

23 www.cimec.ro

DARIA : Toma, să aduc miere şi apă rece ?

TOMA : Sigur, ce fel de gospodină eşti ? (Daria iese.)

FRlNCU : Nu, nu trebuie, n-avem vre-me. Am venit numai să-ţi strînig mîna.

PROFESORUL : Plecaţi la Tulcea ? FRlNCU : Nu, la Bucuresti şi de-a-

oolo în Ganmania. în legătură cu combimatul de stuf.

TOMA : Iar n-o să ne vedam cu lu-nile.

FRlNCU : Lasă că nu scap eu aşa uşor de tine. (Către profesor.) Ma-au scos peri aibi, tovarăşe profesor. cu spitalul lor de a i d . Una, dcuă, îs la raion. Vor şi aziil de bătrîni acum. Nimic nu le ajunge.

PROFESORUL : Adevărul e că s-a făcut o treabă grozavă aici.

FRÎNCU : Mda, nu e r ău doctorul nostru. Numai că e cam închis. Nu ştii niciodata ce gînduri îl bat. (Pune cu afecţiune mîna pe urnà-rul lui Toma.)

DANILOV (brusc) : Dar să ştiţi că de da t nu vi-i daim.

PROFESORUL : Cime vrea să vi-1 ia ? DANILOV : Umblă zvonuird. Chiax de

nu-s adevărate, noi vă spunem, aşa. ca să se ştie la Bucuresti. îl le-găm cu saule şi tot nu-i d ă m dru-mul.

FRÎNCU (marcînd o pauză, cu inte-res ascuţit) : Ce zici, Toma ?

TOMA : Sîmt şi legâtuiri mai zdravene decît saulaie. Nu plec nicaieri, prie-teni. Mi-e bine aici.

DANILOV : Adică, nu^i adevâra t ? TOMA : Nu, Grigore, o să-1 mai ba-

tem mul t la cap, împreună, pe Firîncu. Să aibă incaitea de ce sa ne boscorodească.

FRÎNCU (luminat la faţă) : Ei, da-că-i aşa, bateţi-mă la cap cît pof-itiţi. Ce să fac ? Se vede că asta-i pedeapsa mea. Vă salut, tovarăşe profesor. Cu bine, Toma.

DARIA (intrînd) : Cum, plecaţi ? Fără să gusitaiţi mderea ? E grozav de dulce.

FRÎNCU : A M data. DARIA (împungîndu-l cu pumnul pe

Danilov) : Spune-i, spume-i ! DANILOV : O laşi pe Daria să mear-

gă cu mine la cherhama ? TOMA : Dacă o aduci tu înapoi acasă.

Vă duc pînă la uşă. (Profesorului) Mă iertaţi. (Schimburi de saluturi. Se aude zgomotul maşinii care plea-că. Toma reintră.)

PROFESORUL : Prin urmare, pentru asta au venit ! Sa afle dacă nu te-am momit, totuşi.

TOMA (surîzînd) : Am priceput de oum au initirat. Ne leagă ani de mun-că şi prietenie, da r sînt de o dis­c r e t e pe care oamendi, asa-zişi sub-ţiri, n-o au.

PROFESORUL: Văd că te înţelegi bine ou Firîncu. Am auzit că-i un om deosebit de pondérât şi desobis.

TOMA : N-aţi asistat la p r ima mea întrevedere cu el ! (Izbucneşie în ris.) De fapt, e un choleric, însă 1-a învăţat munca să se stăpînească.

(Din culisele opuse iese un grup de oameni în care recunoaştem pe Frîncu, Danilov, Gingirica şi alţii. Poartă plase şi se îndreaptâ probabil spre mare, pe care nu o vedem din cauza înălţării fundului scenei.) TOMA (povestind în continuare) : Cînd

am venit eu, Frîncu, fost muncitor în portail Constanta, era de un an secretaru! organizaţiei de par t id de aici. Nu erau în totul decît trei co-munisti : el, Danilov şi învăţătorul Meres. I a r acesta din u r m ă era bol-nav. Dar ca sarcină aveau, nici mai mult, nici mai puţ in decît construi-rea unei alite vieti într-un colţ în-treg din Delta. Adică, să faca sa sară istoria de pe şine şi s-o m u t e pe al-tele. Şi au făcut-o ! Fă ră să aibă, după cum aţi putut vedea, nici ca-pete de iluminaiţi, nici de mucenici.

FRÎNCU (oprindu-se, lui Iani) : Dar ţie, unde ţi^au fost ochii ?

IANI : Păi, tovarăşe Frîncu... FRÎNCU : Ce, pal tovarase ! Spune

cinstit : după fus te şi aiureli ! IANI (uitîndu-se speriat la Gingirica) :

Zău câ nu dupa fuste ! FRÎNCU (punînd mîna cu furie pe

plase) : Astea-s bunuirile statuiui a-cum. Nu pdicepeţi odată ! Adică ale voastre, mă, pîinea şi viaţa voastră ! Şi vă purtaţ i cu ele de parcă a r fi tot a le chiiaburilor. Ce dumnezeu, e tot atî t de limpede ca şi unu şi cu unu fac dod !

DANILOV (pondérât) : Lasă că au sa înţeleagă oamendi. Asta nu se face bătînd din palme. înca n u m ă r ă pe degete.

FRÎNCU : Au să înţeleagă ! Asta ştiu şi eu. Dar cînd ? Veţi fi avînd voi t imp aici, însà tara n-are. Şi hă rmă-laia asta ce mai e ?

GINGIRICA (care s-a repezit în direc-ţia de unde se aude vacarmul) : Il a duce unchiul Simion pe Filip. (In-

24 www.cimec.ro

tră Filip, chiaburwl de pe vas, îm-pins de uriasul Simion şi încon-jurat mai ales de femei care strigă : „Trăsni-te-ar dumnezeu să te trăs-nească ! Măcar una să-i dau după ceafă ! Ticâlosule !")

SIMION : Ho, gura, împieliţatelor ! (Căire Frîncu) La paragate 1-am prins. Imtrase ou cuiţitul în ele.

IANI (ţîşnind) : Mă ! Paragatele noas-.tre, mă !

FRÎNCU (oprindu-l cu o mînă şi cu cealaltă impunînd tâcere, face un pas spre Filip. S-ar părea că o sâ-l zdrobească în pumni, dar rosteşte numai cu vocea sugrumată) : Va să zică, tu erai ! (Izbucnind) Luaţi-1, kuaţi-1 şi duceţi-1'la post pîmă... (Fi­lip este scos. Rămîn în scenă Frîncu, Danilov, grupul lor, plus Simion.)

DANILOV : încă unul mai puţin. Vezi că oamenii înţeleg ?

FRÎNCU (destins, lui Simion) : Mi se pare că 1-ai oaim scârmanat puţin.

SIMION (rîzînd gros) : Aşa, puiţin nu-mai.

FRÎNCU (sever) : Dar aseară iar te-aj bătut la oîiTciumă.

SIMION : M-am. (Apucă şi el o plasă.) FRÎNCU (ridicînd din umeri. E evi­

dent că are prea multe pe cap) : Hai, fraţilor, sa mergem, că peştele nu se ponde singur nici măcar la Starighdol. Şi dfrsearà tirebuie sa plec la Tulcea, am fost cbemat la judeţeană. (Coboarâ toţi în spatel? scenei. Frîncu rosteşte din nou în-dîrjit, deşi pe ton glumeţ.) Lasă că o sa găsească oamenii, intx-o zi, ză-băluiţă şi pentru gura ta, Simioane ! (Coboarà şi el. Se aude glasul lui Simion : „Nu prea cred, am gură tare !" Rîsete, apoi linişte.)

TOMA (face doi pasi în scena goalà şi spune întorcînd capul în direcţia Profesorului) : Tot în dimineaţa ace?a pornisem şi eu sâ-mi iau în primiire dispensarul. (Mai face doi paşi, apoi se aude vocea veselâ a lui Neli.)

NELI (din culise) : Toma ! (Aleargă foarte veselà spre el. E îmbrăcată cu pantaloni pescăreşti şi cu o pâ-làrie mare de pai.) Ah, Toma, ce proastă am fost iea-i. Acum pot să-ţi spun. Bram mai deznădăjduită decît Ovidiu, dar am descoperit o plajă splendida ! Am înotat un ceas.

TOMA : Mă bucur că te văd mai re-montată, Neli.

NEO (debordind de exuberanţă) : Şi e o mare limpede, ca-i vezi nisipul la ciinci metri. Iar un pestisor a

săirit din apă şi s-a uitat asa la mine. (Face o mică strîmbătură ca-raghioasă cu buzele.)

Toma (rîzînd) : Cunri fâcea peştişorul ? NELI (repetînd) : Asa ! Şfei, cred câ

o sâ^mi plaça grozav aici. O sa ne plirnbăm cu barca, o sa pesouim, o să înotăm. Totuil e nemaiponLenii de pitoresc, aproape paradiziac. Sa vezi unde se varsă Doinărea in mare ! E ca lia inceputul lumii. Trebuie nu-ma.iidecât să-ţi arăt. Had, vii ?

TOMA : Nu pot, Neli, am treabă. NELI : Vezi ce urîcios eştd ! Am des­

coperit încă ceva : eel mai delicios cimitAr din lume. Mie, tihnit, de-treabă. Si sîn,t îngropaţi acolo, de-a valma, roaruîni, italieni, francezi... Ai impresia că toţi morţii s-au înfrăţit şi că eşti intir-un mie oraşel de provincie, unde locuiitorii au ieşit în pragul caselor să stea la tarifas.

TOMA : Probabil că datează de pe vrernea construira canalului de la Sailina.

NELI : Am descoperit şi mormîntul une! englezoaice. Cu o inscrdpţie ca în romanele victoriene : „Logodnicei mêle Hellen Pickford". Iar mai jos : „Iartă-mă. William". Ei, nu-i ro­mantic ?

TOMA : Şi se mai spune câ érigiezii nu sînt sentimentali.

NELI : Stid ce ored eu' ? A ucis-o din gelozie. Sau poate el se considéra vinovat că a adus-o toemai aici, unde o aştepta un sfîrsit tragic, probabil o anémie şi...

TOMA (rîzînd) : Neli, Neli, pune-ţi frîu imaginaţiei. Prea multă strică. Mai ales într-un cadru ca ăsta.

NELI : Oh, ce prozaic eşti ! Şi unde ai pornit acuim ?

TOMA : Sa iau contact cu autorităţile, să încep sa fac ceva.

NELI : Ma iei cu tine ? (Fac cîţiva pasi. Din sens contrar intrà Ştefan Mereş. Hainà veche, de croialà mili-tarâ. Şchiopătează uşor. E gâta sa treacă de cei doi, dar dupa o ezi-tare se opreşte.)

MERES : Bamă ziua. Duimneavoastră sînteţi medicui care a fost nurnit la noi ?

TOMA : Da. MERES : îmi ingăduiţi : Ştefan Mères.

Sînt învăţător. TOMA : îmi oare bine. Sotia mea. MEREŞ (după un moment de stînje-

neală. căci nu e prea sociabil) : Am vrut doar să ne cunoaştem. Dacă o să aveţi nevoie de miime, vă stau ia dispoziţie.

25 www.cimec.ro

TOMA : Probahil că o să am. Cred că prea uşor n-o sa^mi fie.

MERES (eu un suris franc şi aspru) : Mă tern că nu.

NELI (optimistă) : N-o să stăin o eter-initate. Şi mie, Delta mi s-a iDâirut extraordinară.

MEREŞ (o priveşte cu imperceptibilă ironie, apoi către doctor) : Să mu vă reţin.

TOMA : Il caut pe secretairul de partid, Frîncu, mi se pare. Şi aş vtrea să-mi iau dispensairul în primire. (Mères îl priveşte cu o surprizâ amuzată.) E chiar atît de comic ceea ce am spus ?

MERES : Cînd am venit adci, pnmul drum 1-am facut la şcoală. Oredeam că o să fie de piatră, eu... (Unei femei trupeşe, care trece prin fun-dul scenei cu o gàleatà.) Parasco, 1rimite-ţi mai des băiatul la şcoală. Nu-1 mai lâsa sa umble creanga.

PARASCA : U trimit, îl trimit, vreau sa-1 fac doftor. Să-şi poarte şi el nevasta în pantalonl (lèse rizînd.)

MERES (încercind să atenueze im-presia) : Doamnă, oamenii nu-s răi, sînt doar neôncrezatori şi cam iro-nici. (Lui Toma) Trebuie sa te stă-pîneşti. Asta e prima condiţie a muncii dumitale aici.

TOMA (acru) : Mulţumesc pentru sfat. MERES (cu umor) : N-ai pentru ce.

Să ştii că nu exista dispensar îin Starighiol.

TOMA : Şi bolnavdi ? MERES : Unii mor, îi mai ajută la

asta şi babele, alţii scapă. Ce vrei, nu s^au şters încă urmele războiului şi ale treoutului. Cît se pricepe ne-vastă-mea — a fost infirmieră —, îngrijeşte şi ea de bokiavi. O pdcă-tură de apă în mare.

TOMA : Halal ! Veselă treabă ! MERES (nu reacţionează) : Ei, eu vă

spun la revedere. (Saluturi. Se în-depărtează. Se opreşte.) Dar să ştii că şcoala e azi de piatră !

TOMA (privind în urma lui) : Inte-resant personaj. Mă întrefo dacă ştie că nu niai are mult de trait.

NELI (nedumerită) : Dar tu de unde ştii?

TOMA : Doctorii au cîteodată al şa-selea simţ.

NELI (căreia i-a disparut complet buna dispoziţie) : Toma... (Dar în clipa aceea, Mères iese din culise.)

MERES : Doctore ! Bine ca n-ai ple-cat. Vine şi Frîncu.

TOMA : Mulţumesc.

MEREŞ (dupa o clipă de ezitare, eu un suris) : Să ştii că are tare mulite pe cap. (Iese.)

TOMA (prost dispus) : Ce dascăl ! (Privind-o pe Neli, fără să-şi măr-turiseascà gîndul, dar înregistrind şi el insolitul ţinutei ei.) Nu vrei să mă aştepţi acasă ?

NELI : Mi-e urît. (De altfel, apar Frîncu şi Danilov.)

DANILOV (cordial, cum îi e felul) : Bună dimineaţa, tovarăşe doctor. Fa-ceţi cunoştinţa cu satul ? (Dă mîna eu amîndoi. Către Frîncu.) Dînsuil e tovarăşul medic de care ţi-am spus că a sosit aseară.

FRÎNCU (înregistrind ţinuta lui Neli) : Frîncu.

DANILOV : Unde v^aţi găsit casă ? Aseară, nici n-am avuit răgaz să vă întreb. Plecani pe mare.

FRÎNCU (cu o nota de ironie) : îţi spun eu. La Fiiip.

DANILOV (nemulţumit) : De ce toamal la Filip ?

TOMA (iritat) : E singura locuinţă mai omeneascô în tot satul ăsta. Vă displace ceva ?

DANILOV : Tovarăşe doctor, Filip e un chiabur ticàlos. A şi fost arestat azi...

TOMA : Imi pare rău, dar nu ştlam că si închirierea unei caniere e un act politic.

FRÎNCU : în împrejurările de-aici, ori-ce facem noi are o însernnătate politică. Trebuie multă judecată şi prudenţă. E mai bine să ştiţi asta de la început.

TOMA : Se vede că azi e zkia lecţiilor. Am mai fost dăscălit de cineva. Dar eu n-am venit aici să-mi com­plétez educaţia, cd să fac medicină. Dacă aşa ceva o să fie cu putinţă la Starighiol. încep să mă îndoiesc

FRÎNCU (muşcindu-şi buza ca sa se stăpînească) : Din păcate, nu sînteţi primul. Au mai fost vreo doi domni doctori cu doamnele pe aici. S-au plimbat pe plajă, s-au scàldat, au întrebat de icre nègre, dar altceva n-au văzut, şi au plecat.

TOMA : Nu ma mira. Nid clădire pentru dispensar nu aveţi. în ase-menea condiţii de primitivitate...

FRÎNCU : Poate vă aşteptaţi să gă-siţi şi un sanatoriu model ! Infir­mière cu sortuiï scrobite.

DANILOV (încercind să domolească lucrurile) : Ei, da, ne-ar plàcea si noua.

TOMA (continuînd încăpăţînat) : în asemenea condiţii de primitivitate

20 www.cimec.ro

se poate face felcerism, nu medicină. Parcă n-aţi tarai în secoktl douăzeci. Mai bine v-aţi gîndi la asta decît să vă ocupaţi pe unde doom şi cum «mă îmbrac. Ar fi mai serios.

(Cei doi se înfruntâ, dar Frîncu nu <ipucă să rosteasca replica, pentru cà Toma a ieşit din joc şi, adresîndu-se pe ait ton în direcţia Profesorului, spu-ne, în vreme ce ceilalţi rămîn încreme-niţi ca într-o fotografie.) TOMA : Aeuim înţeleg foarte bine de

ce Frîncu m-a privait foarte imultă vreme eu neôncredere. De fapt, eram foarte môndiru de gestufl. meu „erode" de a veni la Starighiol, şi orgoliul meu de imtelectual rnie-burghez se aştepta sa fie intknpinat eu osanale de admiraiţie şi recunoştiniţă. Şi mai aies ţineam să-mi salvez „indepen-denţa". (Surîde. Reintră în joc.)

FRÎNCU : Aseultă, tovarăşe sau dom-nuile doctor, nu ştiu cum să-ţi spuin, încearoă întâi sa înţelegi ce se în-itîimplă aici, apucă-te de luerui, si pe urmă sa ne iei de sus.

DANILOV (apucîndu-l de braţ) : Lasă, de-abia a venit omul. Nu ştie...

FRÎNCU : AtuncA, să nu se grabeascà să judeoe. (Pleacâ. Se opreşte.) Pen­tru dispensar am avea dreptul sa rechizitionam acum casa Qui Filip. E cea mai potrivită.

NELI : Dar, aceea aim înohirilat^o nod. De-abia ne-am instalat. Unde s-o porniim acum ? (Frîncu îl priveşte pe Danilov şi face un gest semni-ficativ eu mîinile. Adică : ii auzi ? Şi pleacă.)

TOMA : O să ne strîngem într-o sin-gurà camera, Neli. Şi, la nevoie, ne mutam.

DANILOV (bucuros) : Asa da, tovarăşe doctor. O să vedeţi că o să ne în-ţelegem. Frîncu are o singură groază : zăbava. Vrea ca total sa meargă repede şi drept. Parce s-ar terne că n-o să-i ajungă viaţa, aşa aleargă. Dar numai eu ştiu de cînd cere un doctor pentru Starighiol. O să vă ajute.

TOMA : Nu este nevoie. Mă descurc şi singur.

DANILOV : Singurătatea nu e bun sfătuitor.

TOMA : Eu ma împac mai bine eu ea decât ou anumiţi oameni. Bună ziua. (Danilov CI priveşte tndoit, murmura bună ziua şi pleacă).

NET il (după un timp, lui Toma, care a rămas crispât): Ai fâcut bine ca

te-ai arâitat demn şi tare. După ce că am venit în salbaticda asta... Dar nici în chestiunea cased nu trebuia sa cedezi.

TOMA : Nici asa, NéH. NELI (dupa o pauză scurtă) : O sa

ne fie tare greu. (Toma tace.) Nu regreţi ndmic, Toma ? (După o tàcere lungà se aude un tunet îndepàrtat, lumina începe să scadă.) Iar s-a în-tunecat. Vine ploaie.

TOMA : Nu-mi dau voie sa regret, înţelegi, Neli ?

NELI (îl priveşte lung şi, încet, in­clina capul. E mai puţin o aprobare, decît o resemnare. Apoi) : Mergem ?

(les, în vreme ce scena se întunecà treptat. Pauzà. Apoi se aud hohote de ris, care cresc pînà cînd se aprinde lumina. în faţa cortinei un grup nu­méros — alcătuit mai mult din femei, batrîni şi copii — ride, stind pe uliţă şi privind spre culise unde se presu-pune a fi dispensarul. Iani cintă din muzicuţă.) O FETISCANÀ (murind de ris): la

uitaţi-vă cum ţine mătura, parcă ar trage la coasă.

ACULINA (doftoroaie bătrînă) : Doam-ne fereşte şi apără, în sfônsta zi de duminică.

AXINIA (altă doftoroaie bătrînă) : Şi păgîmui ăsta vrea să tămăduiască bolile ! Cu comundsm o să vă enjec-teze. De-aia 1-̂ au adus. Ca să nu mai credeti în dumnezeu.

UN PESCAR TÎNÀR (rîzînd) : Cu ba-bele o sa înceapa, am aflat eu. îţi ridică fusta, îţi arde o enjecţie şi te face blinda ca o mielusea, lele Axinio. Te laşi de biserică, de ra-chiu si de descîntece, şi te ţii nu-mai de şedinţe. Eşti prima înserisă pe tabel, am văzut eu.

AXINIA : Ptiu, neruşinatule. (Se lo-veşte cu palma peste sold.) Àsta nu 1-a văzut decît popa cînd m-a botezat.

PARASCA (arătind spre culise) : Asa barbât trebuia să-mi iau, eu sa stau pe cuptor şi să ma dau cu dresuri, iar el să spele podelele. (Adresîn­du-se unor bărbaţi.) Lăsaţi, harmă-sarilor, de acum înainte punem nod şeaua pe vod. (Rîsete.)

GINGIRICA (lui Iani): Şi tu ce rîzi, nepricopsitule ! Ce, e o ruşine să •munceşti ?

IANI (dispreţuitor) : Depinde ! Ce fed de munca.

GINGIRICA : la auziţi cine vorbeşte. Regele chiuiangiilor.

27 www.cimec.ro

UN PESCAR : Lasă-1, Gingdrico, în-tr-o zi tot o să se facă el mar inar de cursă lungă. Nu-i aşa, Iani ?

IANI : Ba bine ca nu. ALT PESCAR : Nu e de tàne, mă. Pe

vapor muneeşti pînă cazd pe brînci. IANI : Dar eu m ă fac căpitan, fle-

ţude! UN PESCAR BÀTRlN (slab şi repe-

zit) : l a mai tăceţi, că am o tireabă eu domnu' doctor. Vă spun eu în-dată cît îi de sirios. (Strigă.) Domnu' doctore !

TOMA (ieşind din culise. E în cà-maşă, cu mînecile suflecate, cu o mătură într-o mina) : M-a strigat ca-reva ? (Bătrînul, oarecum intimidât, tace. Cîţiva il înghiontesc : zi, ce ai amuţit ?!)

UN PESCAR BÀTRÎN (luîndu-şi cu­ra j) : Vroiam sa vă fac o întrebare.

TOMA : Spune, moşule. UN PESCAR B À T R Î N ; E adevărat

că faceţi dispensar aici, în casa lui Filùp?

TOMA : Adevărat. UN PESCAR BÀTRÎN : Asta e bine.

(Sceptic.) Da' raze aveţi ? TOMA : De ce ai nevoie de raze ? UN PESCAR BÀTRÎN : Ştiu eu de

ce, a m eu o boală a mea. Da' dacă n-aveţi raze... (Dă să piece.)

TOMA : Stai, spune-mi ce t e doare. UN PESCAR BÀTRÎN (eu o grimasă

de dispreţ) : Dacă n-aveţi... TOMA : Dar spune odată, omule, ce

ai ? UN PESCAR BÀTRÎN (eu un gest de

lehamite) : O masea, lua-o-ar draou î (Cu supărare şi dispreţ, càtre oa-meni.) M-ann lămurit , n -are raze. (Pleacă.)

TOMA : De mîine să vă prezentaţi pentru analize. Să vedem care-s bol-navi de friguri. Aţi auzat ? (Reintră in culise.)

ACULINA : Auzim, cum sa n-auzim ! î l aduc şi pe Samoiilă.

UNUL DIN PESCARI : O n e e Sa-moilă ?

ACULINA : Motanul meu. (Vrea sd piece, însoţită de rîsetele celorlalţi, care deodată încetează, căei a apă-rut Neli. Ochelari negri. Rochie de plajă, decoltată.)

NELI (străbătînd cu nesiguranţă masa oamenilor) : Bună ziua. (Se mur­mura : bună ziua.)

ACULINA : Vai, vai, măiculiţă, aşa de t înără şi bolnavă de ochi.

NELI (încercînd să fie amabilă şi, surîzînd cu stîngăcie, îşi scoate o-

chelarii) : Nu sînt bolnavă. Ăştia-s ochelari de soare.

UN BAIEŢAŞ I S T E Ţ : Cu sticla afu-mată.

ACULINA : Gredeam că eşti oarba, maică. Că altfel, de ce ţi-ai pune sticle negre pe ochi. Aici la nod, oa-menii se privesc drept în lumini le ochilor, că n-ûu nimic de ascuns. (Neli, descumpănită, nu ştie ce să riposteze şi se indreaptă spre ieşire. Baba către oameni.) Şi ce bărbat ca-lic a r e sărăcuţa, s-a zgîrcit la un metru de stambă şi o lasă să umble cu umeri i goi ! (Neli întoarce o pri-vire speriată şi iese repede. Rîsete.)

O FEMEIE : Bine i-ai zis-o, Aculino. A DOUA FEMEIE (ascuţit) : Vine d e

la mare, toată ziua se scaldă in mare .

ACULINA : O Sa. avînd vreo boalâ. IANI : Uliu, că proaste mai sînteţi .

La Constanţa, toată lumea se scaldâ în mare, asa, de plăcere.

A DOUA FEMEIE : Despuiată se scalidă. Cum a făcut-o mă-sa. A vă-zut-o Niculiţă. Zi, Niculiţă, dacă nu este asa.

BAIEŢAŞUL ISTEŢ : Asa, să snor eu. Dar tot a re pantaloni, ca ăia de la cire.

IANI : Costum de bade, tontule. A DOUA FEMEIE : O sa de zapăcească

minţ i le barbatilor. UN MOŞNEGUŢ PRÀPÀDIT : Asta ?

Ce bărbat sa se uite la ea ? Nu ve-deţi ce scoabă-i ? Femeia t rebuie sa fie grasă, colea cît un morun, ;işa ca Parasca. Să ai ce ţine în braite.

PARASCA : l a te uită ce cocos ! Multe ca mine ai ţ inut tu, prapadi tule ?

MOŞNEGUŢUL (trufaş): Ehehei ! Să mai am eu atîţ ia dinţi în gură cîte.

O FEMEIE : l a priviţi, oameni buni , ia paiviţi. îl pupa pe bărbatu-său. (Toţi privesc uluiţi spre culise.)

A DOUA FEMEIE : Şi el îi pupă mîna. ACULINA : Ptiu ! Pazeşte, doamne. PARASCA : Da' mînuşi ţa pe mătură ,

n-o ,pune. Tot el îi trage singur ma­inte. Uitaţi-vă, bărbaţilor, şi băgaţi bine la cap.

DANILOV (apărînd) : Bună ziua. Pe tovarăşul Frîncu nu 1-aţi văzut ?

UN PESCAR : A ramas în Delta. Mîiine vine.

DANILOV : Dar ce e aici, şedintă ? PARASCA : Şedinţă pentru lămurirea

bărbaţilor. DANILOV : Al tău iar s-a bătut a-

seară. PARASCA : Da, trăsni-1-ar dumnezeu

să-1 trăsnească, i-am spus că dacă

www.cimec.ro

se mai bate, il cotonogesc să m ă ţină minte.

DANILOV (intrînd în enlise, strigă) : Bumă diimiineaţa, tovarăşe doctor.

PARASCA (aţîţată, nitam-nisam, ţipă după el) : Şi adică, de ce să nu se bată, că de aceea e barbât !

O FEMEIE : Barbati i noştri îs bàr-baţi de larg, nu papă-lapte ca doc-torul.

TA NI (pieptoşindu-se) : Lupi de mare ! Ca unchiul Danilov... (Uitindu-se spre culise, eu ochii cît cepele.) Fră-time, cenmi văzură ochii ! Unchiuil Danilov spală şi el podelele docto-rului !

DANILOV (traversînd eu o căldare în mînă) : Ed, nu v-aţi saturât de pr i -vit ? Ce^ar fi să daţ i şi voi o mînă de ajutor la aranjarea dispensaru'lui, ca n-o fi foc. (Iese.)

GINGIRICA : Chiar aşa, zău. Hei, u-temeuile, ufedereule, care vii la muncă voluntară ?!

UN BÀIAT : Spirt e Gingirica asta. Cu ce să te ajut, frumoaso ?

IANI (dîndu-l deoparte) : Ce sa fac, Gingirico ?

GINGIRICA : Bidinea şi var să vă faceţi.

IANI : Am înţeles, var ! Hai rnă, bi­dinea ! (Iese în fugă cu celălalt bă-iat.)

DANILOV (reaparînd) : Ei, niimeni nu rnişcă ? (Dar oamenii se foiesc şi se risipesc. Se aude : „azi e durninică ; asta nu e treabă de barbai ; ne as-teaptă copiii acasă". A rămas numai Parasca. Danilov priveşte după oa-meni, ojteazâ. Câtre Parasca.) Hai foarem tu, Parasco ! Sa-i facem diis-pensar lui Simion, când s-o mai; în-junghia, să aibă unde sa se pan-seze.

PARASCA : Of, trăsni-1-ar. (După o clipă.) Iaca vin.

(Lumina scade şi imediat sput la ar-lechin.) VOCEA PROFESORULUI : Si Nedi ? TOMA : M-am bucurat degeaba în

ziua aceea. Tirnpul ti-ecea şi în d ă -direa dispensarului nu calca pioior de om. Băteam la fiecare casă, dar porţile râmâneau închise. în schimb. cîrciuma gemea de (lume. Bra o toamnă rece, cu ploi nesfîrşite, şi lipsa de actiivitate rnă făcuse iras-cibil, mohorît. Firîneu1 şi Danilov era\i toată vremea pe mare.

(Cortina se ridicà. în colţul din dreapta al scenei, cîteva elemente su-gereazà o camera, ha o masà cu o

lampă de gaz, Neli. Are o carte in faţă, dar evident că nu citeşte. Toma pleacă de la arlechin şi se trînteşte pe pat. Tăcere. De départe se aud chiote şi o frînturà de cor bărbătesc.) NELI (îşi duce palmele la urechi) :

Doamne, ce săibăticie ! (Se ridică şi ia un tub de medicamente.)

TOMA : Nu mai lua at î ta luminal. (Neli înghite pastila.) Ai sa t e in-toxici.

NELI (ridicînd din umeri) : Puţin îm: pasă. Numai să dorm. Dacă as putea sa dorm incontinuu, n-as mai vrea ninnic.

TOMA : Ar trebui sa-ţi impui o dis­ciplina. Neli ; să facd ceva. Citeşte...

NELI : Nu pot. TOMA : Atunci, ieşi, plimibă-te, dar

fă ceva. NELI : Ca să m a siimt pretutindeni ur-

măr i t ă de priviri iscoditoare, de rî-sete ironice.

TOMA : Pentru nuimele lui dumnezeu, Neli, n-o lua razna. Trebuie sa re-cunoşti că ţ inula ta poate părea aici uneori cam excentrică, nepotrivi.tă.

NELI : Da, a r trebui să umblu în bo-canci, cu unghiile nègre. (Se aud din nou chiote. Făcînd un semn cu capul în direcţia lor.) Probabii câ o să ajung şi aşa. Nu mi-a propus aasi Firîncu, să mă ocup de şezători la Stardghiol ! ?

TOMA : Şi ce-ai raspuns ? Nu-i deloc o idee caraghioasâ.

NELI : Găseşti ? Sînt convinsâ câ a vrut să-şi bată joc de mine. I-am raspuns ca nu ştiu decît sa récit în franţuzeşte.

TOMA : E stupid. NELI (ca pălmuită) : Cu mine vor-

beşti aşa ? Tu ? TOMA : Iar tă-mă, dar recunoaşte că e

stupid să răspunzi prin provocâri ciocoieşti unor inten^ii bune.

NELI (care e pe marginea isteriei). Intenţii bune ! Toate si toţi m ă duş-mănesc aici. N-^am cu cine schimba o vorbà. Mi-e urît , mi-e firică. Lip-seşti toată ziua de-acasâ şi cînd vii. obosit, ursuz, cu gîndul în al tă parte, de-abia deschizi gura. I a r azi, cînd o faci, e ca sa mă insulţi. Am a-juns la insulte ! Ah ! Cît sînt de nefericită, cât sînt de nefericită...

TOMA (speriat) : Neli, te implor. draga mea, stăpîneşte-te.

NELI : Lasà-mà sa plîng, de saptà-mîni întregi îmi înghit lacrdmile. $i tu n-ai vàzut nirnic, n-ai înţeles nimic. Puţin îţi pasă de mine. Nici nu mai exist pentru tine.

29 www.cimec.ro

TOMA : Dragostea mea... NELI (izbucnind acum în ris nervos) :

Fruimos mad arată dragostea asta. Ce derîdere ! Dar asta e lucrul eel mai oribil care se întîmplă îmbre moi. Nu ma mai iutoeşti. Sau im-ai înşelat cînd spuineai câ ma iubesti. Altfel, in-air fi totui atît de urît.

TOMA (sever) : Nedi ! NELI : Nu striga la mine. Ca tot n-o

sa tac. Crezi că de greutâti sau de mizerie ma tem ? Dar pentru ce sa le îndur, în niumele cui ? Pentru mine, dragostea asta era totui. Dacâ s-a irosiit, ce importanţă mai are res-tul ! Ce caut eu aici şi ce càutam noi ailătuiri ? (Toma o priveşte spe-riat. Apoi se închide în el. Se ridicà şi îşi aprinde o ţigară.) Nu-mi râs-punzi ?

TOMA : Dacă ai ajuns să-ţi pui ase-menea întrebări...

NETJ : Şi ce aştepţi ca să-mi spud că suit neôntemeiate şi absurde ?

TOMA (venind îîngă ea) : Sigur ca sînt absurde. (O mingîie.)

NELI (agăţîndu-se de el) : Jură-mi ! TOMA : Astea sont copiiarii, Neli. NELI : Nu, jura-mi. TOMA : Bine, jur. (Neli a rămas cu

capvl la pieptul lui. Toma, conti-nuînd s-o mingîie şi să-i vorbească ca unui copïl.) EL, acum te-ad mai liniştit ? Te-ai convins ?

NELI (se îndepărtează. într-un tîrziu): Altă data era deajuns să-mi spui că-ţi sînt dragă, pentru ca tot su-fletul sa mi se umple de bucurie.

TOMA (încercînd să zîmbească) : Acum ţi-am şi jurat.

NELI : Da, am auzit. TOMA: Şi? NELI : Eram proastă. Ce-ţi mad pot

da ouvimtele cînd nu sont vii ! Dra­gostea înseamnă feriedre. Şi dacâ nu e totui, nu e nimic. Asta o ştiu. Am trăit-o, n-am citit-o în cărţi. Şi acum, sînt nenorocită şi eu suffletul gol. (Cu izbucnire.) Oh, Toma, de ce ai sacrdficat viaţa noastră unei ambitii ?

TOMA : Ştii bine, Nelri, ca niu era vorba de o ambiţie. Credeam ca ai înţeles. (Pauză. Cu ironie.) Sau poate, marea ta dragoste avea nevoie ab-solută de un anumit cadru de con­fort şi mondenitate. Fii logică ipînâ la capàt.

NELI : Nu e adevărat ! Dacâ ai fi ace-laşi, m-aş simţi bine cu tine şi în iad. (Toma tace.) Crezi ca mint ?

TOMA (concentrât) : Nu, încerc sa prd-cep. Poate că în adevăr dacă as fi

venit aici trimis cu sila, dacâ as fi fost vreun surghiunit nenorocit, m-al fi urmat fàrâ murmur.

NELI : Ordcât m-ar fi costat, n-ai fi vâzut la mine nici o lacrimâ. Sa ne arunci însă în mod délibérât în sâl-bâticia asta, sa pui mai presus de mine şi de dragostea mea o încăpă-ţînare fără rost, sa te intereseze mai muit nişte pescaxi beţivi decât viaţa noastrâ, asta n-o pot accepta. Şi tu, pareâ nu eşti nemudţumit si ohinuit ? Vred sa pretinzi câ ai gâ-sit aid vreo satdsfacţie ?

TOMA (surd) : Incâ nu. NELI : Iţi faci iluzii. Ndciodatâ n-o

să găseşti. N-o poţi gâsi, pentru câ totui se reduce la o încăpăţmare în-gustâ, la un donchihotism caraghios. Cel puţin, dacâ te-ar fi mînat aici nevoia drezistibiilă de a te dârui oamenilor, de a fi un soi de misio-nar, de a servi o cauzâ. Dar pe tine,, egoismul te-a adus aici, chiar dacâ îl drapezi într-o formula nobilă, şi pentru el sacrifie! totui.

TOMA (dupa ce a privit-o lung): Ai dreptate, Neli. Cîteodată eşti foarte luciidă. N-am vendit din devotament pentru o cauzâ.

NELI : Atunci ? TOMA : Dar dacâ îmi devenisem in-

tolerabil mie însuimi. Dacâ egoismul àsta ma face sa ma simt mai cinstit fatâ de mine şi de oamend, dacâ ma curâtâ si ma riddeâ peste ce am fost, nu-1 reneg. Şi-mi ajumge. N-aş mai putea trai fârâ el.

NELI : Vei trâi nefericit. TOMA : Poate. Exista în viaţă mul-

ţumiri aspre, mai necesare decât al-tele dulci si surîzătoare. Se poate trăi' şi cu pîine neagrâ.

NELI : Şi ferdeirea mea ? Aşa stupidâ, femeiască, cum este ea. Ea n-are nici o importantâ ?

TOMA (luîndu-şi capul în mîini) : Nu mă mai chinui, Neli. (Pauzà.) Crezi în adevâr câ nu ma gîndesc la tine ? Vine iarna şi ştiu câ o sa fie şi mai greu. Frigul, ldpsurile, singuràtatea... (Rostind cu greu un gînd, pe care-l rumegă probabil de mult.) M-am gîndit câ poate ar fi noai bine sa pleci la Bucureşti pînâ la primăvară.

NELI (incremenită) : Sa plec ? TOMA : Ar fi mai bine şi pentru sâ-

nâtatea ta şi pentru... Sigur câ n-o sânma fie uşor, pentru câ sînt mebun dupa tine, prostuţo ! (O cuprinde şi o lipeşte de el.) Dar toemai de aceea te-aş dâsa. Ca sa nu te pierd.

30 www.cimec.ro

NEùLI : Săirută-imă. (Toma o îmbrăţi-şează.) încă. (Imbrăţişare pătimaşă.)

TOMA : Totdeauma este ca şi cum te-aş ţ ine pentru pr ima da ta în braţe .

NELI : Şi la mine e la fel. Spune-mi că m ă iuibeşti.

TOMA (pe un ton glwmeţ, pentru că e probabil vorba de o glumă a lor) : Nu e adevărat . Te ador.

NELI (eu un răsfăţ familiar) : Oh, Toma, miult te-am mai iubit la viaţa mea, om sucit ce esti.

TOMA (zîmbeşte şi o leagănă în braţe): Nu, n-o să-Tmi fie deloc uşor, fără suirîsul tău, fără al intâr i le tale, fără obrazul tău pe uimărul meu, noaptea. (Cu o flexiune aspră, pătimaşă.) Fără t rupul tău şi fiinţa ta toată. Ta re mai sont flamand de tine.

NELI : Mai spune. TOMA : Numai tu m ă împaci şi-mi

dai liniştea. O lindşte adîncă şi plină cât o mare . Cînd ai apăru t în vdaţa mea, m-am simţit copleşit de .un d a r neasteptat . De unde at î ta bogăţie în mîindle mêle ? Şi fiecare suris al t ău répéta ziikùc şi întoemai mi -nunea asta. De aceea, îţi cer mereu să surîzi ; ştii ? (Neli, surîzînd, în-cuviinţează din cap, fericită.) Rău o să mai tânjesc după tine. Şi o sănmd fie şi frică.

NELI : Frică ? TOMA : E primejdios să laşi singură

o femeie ca t ine. Sînt gelos, nu ţi-ai da t seama ?

NELI (lipindu-se de pieptul lui) : Dar nu plec, Toma. Cum o să t e pără -sesc aici ?

TOMA (fericit, dar insistînd) : Totuşi, a r fi mai cumiiinte, Nedi. Viaţa asta î ţ i macină nervii . Nu eşti fâcutâ pentru ea.

NELI (glumeţ) : O să iau luminal . TOMA (cu o hotărîre) : Uite, iufoito !

I ţ i fagăduiesc că, după un an, ple-căm. Dă-mi răgaz un an. După asta pot cere să fiiu transienat în al tă par te , chiar în t r -un oraş poate. Dar acum nu pot fugi. Trebuie să t ree examenul asta.

NELI (mulţumită) : Bine, Toma. TOMA : Şi ai să rezdişti ? NFJLT : î ţ i făgăduiesc. (Trecîndu-şi mina

pe frunte ca şi cum ar înlătura o greutate.) Ce bine că a m stat des-chis de vorbă. (Se aud iar cîntece în depărtare, un chiot, dar de data asta Neli izbucneşte in ris.) Sînt şanse sa ai şi tu imâine un pacient. Petrecerea asta nu se termina fără cuţit.

TOMA (repezindu-se să-şi ia haina de ploaie) : Te superi dacâ ies ?

NELI : Unde vrei să te dued ? TOMA : Să sohimb vreo doua vorbe

cu éd. NELI : Nu vreau. Mi-e frică. TOMA : O să fiu calm. Iţi promit.

(Neli vrea sa riposteze, dar se stà-pîneşte.)

NELI : Sa nu stai mult . (H încheie haina la gît. Toma o sàrutà repede pe obraz.)

TOMA : în t r -un sfert de oră sînt înapoi. (Iese.)

NELI (ia calendarul de pe masă, rupe o foaie şi H dâ drumul să coda) : Trei sute şaizecd şi patru.

(întuneric. Se aude la început o muzicuţă, apoi, reluînd motivul, un cor bàrbàtesc din ce în ce mai puter-nic, o voce care strigă : „încă un rîndl" Lumină. în stînga scenei cîteva bâncir o masâ lunga, o tejghea : cîrciuma.) PRIMUL PESCAR : La Sulina le-a da t

par t idui un cuter, care-i scoate în larg. Ca boierii se duc la pescuit.

AL DOŒLEA PESCAR : Păi, le-a dat, cum să n u le dea. Ca la ei, sefii de brigâ2à ies pe mare, nu zac pe cup-tor, nebuni de rachiu.

PRIMUL PESCAR (violent): De mine te legi, mă, de mine ?

AL TREILEA PESCAR : Ce sari, n - a r e drepta te ? Ţi-a zds şi Frincu că t e scoate dacâ se mai întômplà o sin-gură data.

PRIMUL PESCAR : Repede a ţ i mai udtat cine a s tat pe maire trei zi le pe furtună, nemôncat şi nedonmit r ca să vă găsească şi să nu îngră-şaiţi peştii.

AL DOILEA PESCAR : Ba n-am uitat deloc. Da' una n^are a face cu alita. Pentru una îti pup mîna, şi pentru cealaltă îţi zic ceva de dumnezei, mă, auzi !

PRIMUL PESCAR : l a zi, sa vedem r AL PATRULEA PESCAR : Nu te mai

pieptosi, că-ţi zic şi eu. A venit prd-lejul să fim si noi oameni şi să iesim la o ailtă viaiţă, şi unii h a b a r nu au, tot la smîrc trag.

PRIMUL PESCAR (punînd mîna pe un scàunél) : Eu trag, hai ?

AL PATRULEA PESCAR (ridicîn-du-se) : Tu.

AL CINCILEA PESCAR : Ho, ajunger I a r a ţ i căpiat ? Zi mai bine, cum e chestia cu altă viaţă.

PRIMUL PESCAR (mormaind) :... 1-a lamuiràt Frîncu.

31 www.cimec.ro

A L TRBILEA PESCAR : Şd pe tine te-a lămurit , da r ai dopuiri tn uirechi.

AL CINCILEA PESCAR : Zi, ma. AL PATRULEA PESCAR : Lasă că

ştiu eu, nu mă pune la ixamen. Alta, ce mai ! E limpede.

IANI (rîzînd) : Vă spuin eu. Vrea să-şi cumpere patifom. (Rîsete.)

A L PATRULEA PESCAR : O sa-mi. dacâ a m chef.

IANI : Şi o sà-i cînte „Ramooona..." (Cîntă, toţi rid, intră Toma. Se face brusc tăcere. Nedumerire, curiozi-tate.)

TOMA : Bună seara. (Se mormăie răs-punsuri aproximative.) Dacă. mu ve-ndţi dufmneavoastra la doctor, vine doctorul la dummeavoastră.

UN PESCAR : Pentaru tine o fi venit, Simicane, să vadă cum îţi merge zgaiba. (Simion, care tot timpul a băut, tace.)

TOMA : Ei, ce ne faoam eu analizele? Să ştim caire-i bolmav de friguri. Şi am d a t dispoziţii să nu se bea decît apă fiartă.

PRIMUL PESCAR (ridicînd un pa-har) : Uite, domnule doctor, ăsta e eel mai bum leac de friguri, 70 de grade. (Il dà peste cap. Ceilalţi rid şi aprobă zgomotos.)

ALT PESCAR (venind eu un pahar) : Beţi eu nod uin pahar, tovarăşe doc­tor.

SIMION (e ameţit bine, dar se ţine) : Lăsaţi-1, mai, pe domnu' doctor în pace. El e gimgaş, nu ca moi.

UN PESCAR : îi i-e ciudă că s-a lâ-sat să-1 pansaţi . Rîd oamenii de el.

ALT PESCAR : Spume, Simioame, cum a fost. Te-ai spart în cîrlig şi ţi-a fost firică să nu-ţi curgă mărumtaiele pe acolo. Te-ai dus reipede la dom-nul doctor.

SIMION : Am vrut sâ-i fac o plăcere, că mi-e simpatic. De-aia m-arn dus. (Şi mina lui cît o lopată cade pe umàrul doctorului. Oamenii hoho-tesc.) Ce, nu crezi, doftoraşuile ? Vino să te pup. (Il apucă eu mina de după ceafă, dar eu un gest brusc Toma i-o dă jos. Simion e uluit. Exclama gîtuit.) Asa ! (Urlă.) Mă, noi sîntern pescari de larg, nu muieri, să n e ţii eu apă fiartă. (Cu palma impinge capul lui Toma

într-o parte. Pescarii sar strigînd : „Si-mioane, vezi-ţi de treabâ ; eşti zăr-ghit, mă" etc. Dar Toma, calm, se în-dreaptă spre Simion şi, în mijlocul tăcerii, se aude doar izbitura pumnu-lui. Spre stupoarea celorlalţi, Simion se prăbuşeşte. Izbucnesc rîsete şi stri-

gâte de bravo. Frecindu-şi bàrbia, Simion se ridică încet.) IANI (se aşază în faţa lui) : Sa nu

dai, umchiule Simioame, că zâu îti crăp capul ! (Dar Simion îl zvîrle în laturi ca pe o pana. Vine în faţa lui Toma şi, deodată. neprevăzut, se inclina adîne. Satisfactie genèrala.)

SIMION : îmi placi, tovarăşe doctor. TOMA (întinzînduH mîna) : Pemtru

prietenia asta, beau um pahar. (I se întinde un pahar mie.) Nu, unul mare. (I se dă.) Să .trăieşti, Siimioane, să trăiţi ! (Dă paharul peste cap. Toţi aplaudă. Toma cere tăcere cu un gest.) Dar cârciuima tot vi-o închid eu, vodmiciilor, într-o zi !

VOC1 : Ce a spus că o să facă ? Cum ? Cică, o să închidă côirciumia ! E dat naibdi, tovarăşul doctor ! Să trăiască!

(Adunati in jurul lui, toti izbucnesc cu simpatie într-un rîs homeric, in vreme ce se stinge lumina. La ram­pa, apar grăbite babele din tabloul dis-pensarului şi îşi spun ceva la ureche.

Aleargâ apoi spre dreapta şi spre stînga, de unde le ies în cale, din culise, dite femei. Şopotesc o clipâ în-tre ele, cu gesturi de mirare, şi dispar în fugà. în sfîrşit, una din babe vine la mijlocul rampei, pune mîinUe la gură şi strigă spre sala : „Doctorul cel nou s-a îmbătat şi s-a bàtut cu oamenii la cîrciumà". Se stinge lumina şi se aud numai voci de femei strigînd pe întuneric, amplificate prin megafoane : JDoctorul e un beţivan, doctorul e un bătăuş, să piece doctorul de la noi !"

Tăcere. Lumina în scenà. Pe insérât, lîngà farul vechi. Muzică : Edith Piaf. Neli, singură, zgribulită, priveşte spre zare. Se aude îndepărtat zgomotul mà-rii, apoi un vijîit şi tiVete stranii. Neli ridicà privirea spre cerul întunecat. De ea se apropie o femeie tînără.) ANCA : Raţele şi gîstele sâlbatice

pleacă. (Prezentîndu-se cu simpli-tate.) Eu sînt Anca Mereş, soţia în-văţătoruîui .

NELI : Nu ne-am întîlnit pînă acurn. ANCA : S tăm toemai în capâtul satu-

lui. Şi Mères a re nevoie de îngrijire. (Aràtînd cu capul spre mare.) E vî-nă tă marea.

NELI : Da, şi e frig. ANCA : Cînd vine iarna, Dumărea în-

gheată, şi trei sau patru luni nu mai aveim legàturi eu lumea.

NELI : Locudeşti de mul t aici ? ANCA : De la sfîrşitul războiiului. Me­

res e din partea locului. Eu sînt din Oluj.

www.cimec.ro

NELI : Eşti tînăiră şi fruimoasă. Cum de te-ai îngropat aici ?

ANCA : Ne-aim cunoscut la un spital de front. El era grav rănit şi... (pauzâ) a soeotit că e de datoria lui să se întoaircă in Delta. Pentru dumneavoastră trebuie să fie greu însă.

NELI : Anul treout, pe vremea asta, Filarmonica incepuse ciclul Beetho­ven ; ne pregăteam sa plecăm pen­tru revelion la Predeal. Acasă aveam musafiri în fiecare seară şi discutam despre arta suprarealistă. (Ride cu amărăciune.) Eram foarte supăratâ pe tata ca nu înlocuia oaloriferul automobilului.

ANCA (eu timiditate) : Nu vă supă-raţi... Dar...

NELI : De ce am venit a id ? (Ridi-cînd din umeri.) Daca aş şti bine ! (Cu un elan brusc. Asta nu înseam-nà profund.) N-ai vrea sa fini prie-tene ? Sont grozav de singtură.

ANCA : Eu sînt un om neinteresant, doamnă. V-aţi p&ictisi cu mine. De fapt, v-am oprit ca să vă rog ceva. Să-i oomunicaţi tovarăşutlui doctor...

NELI : Uite-1 şi pe doctor. Toma ! TOMA (e preocupat) : Te plimbai ? A

trebuit să trimit cu sila la Tulcea un pescar cu braţul sfărîmat. Aid nu-1 pot opera.

NELI : Doamna Meres. ANCA : V-am căutat la dispensar.

M-a trimis Mereş să vă anunţ că o elevă de-a lui, fetiţa lud Cosma, e foarte bolnavă, dar părinţii nu vor să vă înştiinţeze. Au lăsat-o pe mina doftoroaielor.

TOMA : Cîtă inconştienţa ! Muitumesc, o să mă duc s-o văd.

ANCA : Ar fi venit chiar bărbatul meu să vă vorbească, însă ştiţi... sănătatea lui...

TOMA : Ce are soţul dumitale ? ANCA : A fost rănit şi a rămas cu

o leziune la inimă ! TOMA : Pot sa-1 examinez şi eu, în-

tr-o zi ? ANCA (după o tâcere) : Nu-i place sa

vorbească de boala lui. Atunoi, vă duceţi, da ? La revedere. (Se înde-părtează. Se opreşte.) Dacă o să aveţi vreodată nevoie de asistenţa vreunei infirmière, chemaţi-mă. (Iese)

TOMA (îngrijorat de aspectul luiNeli): Ce-i ou tine ?

NEL3 : Se vede ceva ? (Cu ironie sur-dă.) Iartă-mă, fac tot ce-mi stă în putinţă să nu se vadà.

TOMA: Nell.-..

FRINCU (intrînd cu o servietă sub brâţ) : Bună seara. (După o clipă de ezitare, se opreşte.) De la Tulcea vin. Am fost chemat ca să fiu întrebat, paraître altele, ce-i cu povestea de la cîrciuniă.

TOMA : Cînd 1-am lovit pe Simion ? FRÎNCU : S-au făcut reclamaţii la ju-

deţeană câ te-ai imbătat si te-ad batut.

TOMA : De ce nu-i cheamà pe oamend să vadă cum s-au petrecut lucrurile.

FRÎNCU : Nu poate fi chemat tot sa-tul. M-au chemat pe mine.

TOMA (cu o nuanţă de scepticism) : Si?

FRÎNCU : Le-am explicat. (Pauzâ.) Dar ■te rog să fii mai chibzuit pe viitor şi să nu mai dai prilej chiaburilor sa răspindească zvonuri defăimă-toare. Dumneata crezi ca pot stră-bate toată Delta ca să explic fiecă-ruia că doctorul nostru nu e un scandalagiu ? îţi place sau nu-ţi place, aici reprezinţi regimul nostru, tovarâşe doctor. Şi chestiile astea-s bune în filmele cu gangsteri. Insă noi nu sîntem la cinema.

TOMA : Tovarăşe Frîncu, îmi pare foarte rău că am supărat partidul şi pe dumneata, dar eu n-o să mă las mcaodată căilcat pe bătătură. Asta s-o ştii !

FRÎNCU (pe un ton foarte calm, în contrast cu violenta lui Toma şi cu aceea a propriilor lui cuvinte) : Peste bătătuirdle oricui, eu cale, nu cu tal-pa, ci cu tractorul, dacă-mi strică liniştea şi ordinea în sat. (Pleacă. La extremitatea scenei se opreşte. Cu o izbucnire de căldură pătimaşă.) De ce nu încerci o data, tovarăşe doctor, sa vezi si mai départe decît umbra dumitale ? Nimend nu este buricul pămîntului. (Iese.)

NELI (lui Toma care spumegà) :... asta o să te şi închida într-o zi. (Cu sar­casm şi cu un gest larg.) Ce poetic şi înălţăitor e totul !

TOMA : Termina, Neli, nu ma mai scoate şi tu din sărite. (Neli il pri-veşte uluită şi o ia la fugă.) Neli ! (Aleargă dupa ea si o prinde.)

NELI : Lasă-mă, lasă-mă. TOMA : Iartă-mâ, mi-am pierdut cuni-

pătul. (Pauzâ lungă.) Hai să mergem acasă, Neli. (Cet doi traverseazâ în-cet scena, cu capetele plecate. în colţul scenei, Toma se opreste.) Ce bine ar fi dacă am avea un copil.

NELI : Aici ! Noi doi ? (Izbucneste în-tr-un ris nervos. Se opreşte brusc.

3 — TeatruI nr. 2 33 www.cimec.ro

Se privesc lung, împietriţi de des-eoperirea prăpastiei care-i desparte. Apoi ies. Scena goală e luminatà doar de lumina intermitentd a faru-lui. Zgomotul valurilor creşte. Apoi, lumina scade pînâ aproape de ob-scuritate. La rampa apare corul ba-belor şi al celorlalte femei.)

PRIMA : Doctoruil îşi bate nevasta. A DOUA : Doctoral s-a cer ta t eu

Frîncu. ACULINA (eu sufletul la gură) : Doc­

toral o taie îm noaptea asta pe fe-tiiţa lui Cosma. (Chemàri : „Glafvro l Sevasto ! Domnico !" Agitaţie, aler-gâturi, crîmpeie de froze : „Cînd ? Unde ? Cu cuţitul de bucătărie ! Pe masâ. O ţine nevasta învăţâtorului ! O càldare de singe ! Moare ! Moare ! Doctoral a omorît copilul !" O clipă de tdeere. Femeile se întorc cu faţa spre fundul scenei, de unde izbuc-neşte un ţipăt dement : „Udgaşule ! Ajutor ! Ajutor !" Lumina în scenă. Femeile se précipita spre fundul scenei, unde, palid, feapdn, il vedem pe Toma. Alături, speriată, Anca Mereş. în faţa lor, furie dezlănţuită, bunica fetiţei moarte.)

BUNICA : Săriţi, oameni Ibumi ! Nu ne lăsaţi ! A omorît-o pe poruimbiţa noastră ! Toată a sfîrtecat-o !

AXINIA : Noi i-am spus să n-o taie şi n-a vrut, blestematud, antihristul !

ACULINA : Nod am fi scăpat-o. Ne-a gonit. (Vociferări : „ucigaşule !")

ANCA (aşezîndu-se in fata doctorului, repetînd in neştire) : Ce faceţi, ce faceti !

O FEMEIE : Tu de ce îi iei pairtea ? A DOUA FEMEIE : Ce cauţi aici,

neruşinato, vezi-ţi de bănbatu' tău ! A TREIA FEMEIE : Asta e mai tînăr.

(O îmbrînceşte pe Anca. Gingirica sare şi o ridică.)

AXINIA : Nu-1 lăsaţi, a venit sa ne ucidă copiii ! Daţi în el ! Sa pla-tească ! (Femeile se string în jurul doctorului. Venită în fugd, Neli se opreşte înspăimîntată.)

PARASCA (încercînd zadarnic sa o-prească femeile) : Ho, nebunelor, des-creieratelor ! Gingirîco, fugi de cheamă bărbaţii .

AXINIA : Ce mai staţi, omorîţi-il ! (Va-carmul creşte.)

NELI (ţipînd) : Toma ! (Vrea sa se re-peadd spre el, dar i se pune în fată Aculina.)

ACULINA : Uite-o şi pe dezmătata ! Putoare ! (O scuipă. Neli rămîne în-cremenită. Tumultul a ajuns maxim, femeile se apleacâ dupa piètre, lin-

sajul lui Toma pare inevitabil. Deo-datà însà, răsună vocea lui Frîncu.)

FRlNCU : Linişte ! (Tàcere bruscăr Frîncu se aşază în fata doctorului. De-abia acum, Neli izbuteşte să se smulgă şi pleacâ în fugà.)

VOCI (dar nu mai sînt la acelaşi dia-pazon) : E un ucigaş ! A omorît co-pilM ! (Murmure, gâta să se trans­forme iar în huiduieli.)

FRÎNCU : Eu răspund de el ! (Tàcere compléta. Càtre Toma) Du^te acasă, doctore. (Prin coridorul viu care se deschide, Toma iese. Rămîn, faţă în fapă, Frîncu şi femeile. Apoi Frîncu, rămas pared pe gînduri, după o pau-za lungâ, ridicà ochii, le priveşte şi rosteşte doar.) Mda... (Dar e deajuns, ca femeile să înceapă sa se tragă înapoi, trezite parcă şi dezorientate.)

AXINIA (fàcîndu-si curaj) : Sa f ad dreptate !

FRlNCU (privind-o sfredelitor) : O sa se facă. (Axinia dă speriatd înapoi, femeile se risipesc.)

(Lumina scade pe silueta singuraticà a lui Frîncu. Se lumineaza avanscena dreaptă. Apare Neli, răvăşită, cu o va-lizà. Aduce din culise şi un scaun cu lucruri de îmbrăcăminte pe el, îl pune lîngd valiză. Sîntem deci acasă la doctor. Neli, ca somnambulă, rostind cuvinte indistincte, aruncă înfrigurata rochii şi dite lucruri în valizà. Deo-datd, tresare, se aşază în faţa valizei, ca şi cum ar vrea s-o ascundd. Intrâ Toma, cu hainele în dezordine. Văzînd valiza, se opreşte. Schimb lung de pri-viri. Apoi, Neli, eu figura împietrită, cade pe scaun.) TOMA : Nu trebuia sa te sperii, Neli.

N-a fost ndmic. Numai o neîniţele-gere. S-a lămurit totul. N-ai văzut că Frîncu... Oamenii nu sînt răi, sînt numai ignoranţi... orbiţi de supersti-tii... Ai să vezi ca totul o sa se aranjeze... şi...

NELI (cu voce alba) : Dacă nu-ţi dai demisda, plec şi nu mă mai întorc niciodatâ.

TOMA : Neli... NELI : Plec pentru totdeauna. TOMA (îşi acoperd fata cu mîinile.

într-un tîrziu, spune) : Bine. (Se în-dreaptd spre ieşire.)

NELI : Unde te duci ? TOMA : La Frîncu. (Iese. Neli izbuc-

neşte în plîns.)

(întuneric la avanscena dreaptă, lumina la cea stîngd, unde lucreazd la o masă, Frîncu. Doua scaune.)

34 www.cimec.ro

FRÎNCU (ridicînd privirUe de pe hir-tii) : Tntra.

TOMA : Buna ziua. (Din xntuneric se aude plînsul lui Neli. Toma îşi duce palmele la urechi. Frincu îl priveşte nedumerit. Toma, după o clipă, je-nat.) Nu, nimic...

FRÎNCU : Te ascult. TOMA : Am venit să te aniunţ cănmJ

dau demisia. FRÎNCU (nu se aştepta totuşi) : Prin

urmare, şi duimneata... (Pe un ton neutru.) în arice caz, o să trebuiască să aştepţi rezuiltatul anchetei. Am chemait Tulcea şi am cerut o an-chetă.

TOMA : Impotriva mea ? După ce au aruncat eu piètre în mine şi au scuipat-o pe nevastă-mea ?

FRÎNCU : Nu împotriva dumitale anu-me, ci pentru stabilirea răspunderi-lor şi adevăruJui. Copilul e mort t o tuşi şi satul e în fierbere. Starea asta trebuie cuirmată.

TOMA : Singuruil vinovat e obscuran-tismul oamenilor care se feresc de medic, practicale doftaroaieloir, şi poate şi intrigile duşmănoase despre care vorbeai dumneata.

FRÎNCU (eu un surîs ironie) : Ai în-ceput să le vezi ? (Pe ait ton.) Dacâ ancheta va stabili că eşti vinovat, e necesară pentru dreptate. Iar dacă va dovedi' că nu, oamenii au sa în-ceapă să înţeleagă că aşa nu mai merge. Deci, tot necesară e.

TOMA : Dar dumneata ma crezi vi­novat ?

FRÎNCU : Nu ma pricep în chestauni de medicină. (Pauză.) Aş vrea să nu fii. Ai muiltă dîrzenie în dum­neata, şi socoteam că o să pu tern, eu timpul, să ne înţelegem. Dar dacă orioum pleci, asta înseamnă... In sfîrşit, nu te putem ţine eu sila.

TOMA : Ce voiai să spui ? Ce în-seamnă plecarea mea ? Sa vorbim deschis.

FRÎNCU : Inseamna că dîrzenia dumi­tale nu-i din celé la care mă gîn-deam eu. E mai mult încăpăţînare.

TOMA : Ascultă, tovarăşe Frîncu, cînd m-am dus să văd copiJul, mi-am dat seama că am fost chemat prea tîrziu. Că nu mai poate fi transpor­tât la Tulcea şi că, în orice caz, în cîteva ceasuri va mûri. Exista o sin-gură şansă la mie : sa-1 scap prin-tr-o operaţie făcută aici. Ştiam foarte bine că-mi voi ridica tot satul în cap dacâ nu izbutesc şi că îmi voi périclita pentru totdeauna munca aici, si poate cariera. Dar exista o

şansă la mie. Şi am opérait. Asta nu se cheamă încăpăţînare.

FRÎNCU (impresionat) : Alt medic ar fi opérât ?

TOMA : Nu ştiu. De obicei, nu se in-tervine în asemenea cazuri. (Pauză. Cu intensitate.) Dar dumneata în lo-euil meu ce ai fi făcut ?

FRÎNCU : Eu... Hm ! (Izbucnind.) Şi de ce vrei sa pleci, omule ? De ce te dai băitut ? în cinci ani vom avea şi spitai aici. Lichidam analfabetis-muil. Construim o cherhana noua. Copiii de azi au să se facă oameni Êrumosi, sănătoşi, luminaţi. Nu mé­rita să înduri şi să te baţi pentru asta ?

TOMA (şovăielnie) : Eu... FRÎNCU : Eu, mereu eu ! Eu! ăsta

ne omoară ! E asa de greu să spui noi ? Să gîndeşti şi să simţi noi ? E chiar atîit de greu ? Şi doar asta e toată fiiozofda. (Zimbind.) Nu te-ai plictisit încă sa stai nas în nas sin-gur cu dumneata ?

TOMA : Nu sînt chiar singur. Am o nevastă.

FRÎNCU (pauză) : Da. Trebude să fie tare neplacut aici pentru ea.

TOMA (aprobînd din cap. Se ridica) : îmi pare rău, tovarăşe Frîncu.

FRÎNCU (cu surprinzătoare timiditate): N-ai vrea... să stau eu de vorbă cu ea ? Am mai rugat-o să organizeze o şezătoare, dar poate că altceva ar interesa-o. Nu prea ştiu bine ce as putea să-i spun. Oare nu i-ar plăcea sa meargă la pescuit ?

TOMA (cu un surîs, pentru cô simpa-tia evidentà a omului l-a dezarmat): Dacă totul s-ar putea rezolva atît de simplu ! Şi pe urmă, e mai bine şi pentru dumneavoastră să plec. După operaţia asta, oamenii n-ar mai avea încredere în mine. Poate că nu ştiu să ţin bisturhul în mînă, poate că sînt un macelar. (Abătut.) Nu mi-e uşor, crede-mă, dar trebuie să plec.

FRÎNCU (străbătut de o idee) : Ascuita, doctore. De data asta îţi vorbesc ca pacient. Am o apendicită care mă sîcîie de muilt.

TOMA : Şi ? FRÎNCU : Vrei să ma operezi ? TOMA (uluit) : Eu ? Ai avea încre­

dere ? FRÎNCU : Altfel nu ţi-aş cere-o. TOMA : E absurd. Te duci la Tuilcea

şi în trei zile te întorci sena­tes. Acolo au medici buni şi con-diţii.

www.cimec.ro

FRlNCU : Şi dacă... să zicem, n-am t imp ?

TOMA : Nu, tovarăse Frîncu. (întin-zîndu-i mîna.) însă îţi mulţuimesc.

FRÎNCU : Nici nu vreau să aud. Chiar mîine mă tai. Pregăteşte-te.

TOMA : Tovarăşe Frîncu... FRÎNCU : Gata, e hotărît . Ei, hai, nu

t e mad uita aşa la mine, că nu pen-t ru duimneata o fac. Nu înţelegi ? O să fie ca şi cum aim arunca peste toată vîlvătaia asta o căldare cu apă. Şi scap şi eu de o foelea. Nu, nu mai spune nimic. N-am tirnp, la-să-mă să-mi văd de treburi . (Il impinge spre usa.)

TOMA : Dar... FRÎNCU : Nici un dar. Ruina ziua.

(îl scoate afară, se întoarce la sce-nà.) Ei, comédie ! Tràiam foarte bine şi cu apendicită. Numai de nu m-ar curate.

(Trecere de lumină la avanscena dreaptă. Neli continua să impache-teze. Intră Iani.) IANI : Am vorbit, doamnă doctor.

Vine Grigoxe eu căiruţa. Pleacă un barcaz după masă.

NELI : Mulţuimesc, Iani. IANI (timid) : O să lipsiţi mul t ? NELI : Da. IANI (ca să schimbe vorba, dar şi

foarte amuzat) : Doamnă doctor, dacă aţ i şti ce cârîială e in sat ! Tipă femeile ca din gură de şarpe. S-au întors bărbaţi i şi t in eu ele nişte şedinte de-ai gîndi că e ju-decata de apoi ! (Văzind expresia ostilă a lui Neli.) Nu vă bucuraţi că foărbaţii nu s-au lasat prostiţi ? Mamă, ce mai praftură le-a mai t ras unchiuil Danilov. „Mă, beşlege-lor, le-a s-tirigat ei, v-au încalecat mdşte babe nebune !" Asta zic şi eu prelucrare.

NELI : Iani, t rebuie să termin ba-gajele.

IANI (stingherit) : Iertaţi-mă, credeam că... (Iese. Neli apucă o rochie ele-gantă de pe scaun, o priveşte şi o prinde în dreptul umerilor. Se aude plaça cu Edith Piaf în surdină. Ri-dicà brusc capul, auzind o bătaie în uşă.)

N E L I : Da. ANCA (intrînd) : Bună zhia. Nu vă

stingheresc ? (Ca să facà conversa-tie.) Ce rochie frunioasă !

NELI : Vred să-mi faci o piăcere ? Frimeşte-o, t e rog.

ANCA (fermecată de rochie) : De ce? Nu, nu trebuie.

NELI : Te rog eu. Mai am şi altele. (îi pune rochia în braţe.)

ANCA (o aşazâ pe scaun) : Mulţu-mesc, dar e prea frumoasă. N-aş avea ce face cu ea aici.

NELI : Poate că ai sa p i e d într-o zi. ANCA (după o scurtă pauză) : M-a

tr imis Mexeş să vad ce faceţi după înitîmplarea nenorocită de azi-diimi-neată. Eram... Era îngrijorat..

NELI : Se pare că şi dumneata ai avut de pătimit.

ANCA (înroşindu~şe) : Nu, eni nu. Bieţii oameni nu sînt vinovaţi. Au stat at î ţ ia ani în mizerie şi întu-necime...

NELI (privind-o) : Ciudat, te exprimi ca Toma. (Cu ură.) Nişte Ëare .

ANCA (bucuroasà, trecînd peste pă-rerea lui Neli) : Prin urmare, doc-torul nu s-a lăsat demoralizat. Ce bine ! E la dispensai" ?

NELI : Nu, e la Frîncu. Ca să-şi aranjeze demisia. Hecăm.

ANCA (tresârind) : Parcă spuneaţi... NELI (cu iritare) : Ce vrei, draga

mea, n-avem toţi virtuţi de muce-nici. Viaţa poate fi t ra i ta şi fru-mos.

ANCA : Da, desigur... Atunci, bunà ziua, doanină. (Se strecoară zăpăcită pe uşă, unde se ciocneşte de Dani­lov.)

DANILOV (robust şi calm) : Bună ziua. Tovarăşul doctor e acasă ?

NELI : Nu. DANTLOV : Vroiam să vă spun sa

nu puneţi la inimă... NELI : Toma e la part id. (întorcîn-

du-se brusc spre valize.) Scuzănmă. (Danilov o priveşte, murmura bună

ziua şi iese. Neli aruncă rochia în valiză. Intră Toma. Neli îl priveşte lung, apoi, fără ostentaţie, continua să împacheteze.) NELI (pe un ton voit firesc) : Haina

de ploaie ti-^am lăsat-o afară. (To­ma tace.) Pledul galben nu-1 mai iau ; s-a ars la calcat. (Toma tace.) Se găsesc pleduri frumoase la Con­s i g n â t . (Toma tace.) Mai plouă ? (Toma tace.) Pleacă un barcaz după masă. Am vorbit pentru carută. (Se întoarce brusc spre el.) Ce a spus Frîncu ? Te-a amendnţat ?

TOMA : Dimpotrivă. Niciodată n-am simţit niai bine ce poate însemna sprijinul unui cm.

36 www.cimec.ro

NECLI (încercînd, agasată, să închidă valiza) : Virei tu s-o închizi ? (Toma vine lîngă ea, pune mîna pe valizâ, dar n-o închide. Se privesc lung în ochi. Neli, înţelegînd, e înspăimîn-iată.) Am fost batjocoriită, scuapată !

TOMA : Neli, nu pot. Pleacă tu sin-gură, p înă la pr imăvară .

NELI : Pr in uirmare, a i ales. TOMA : Dar nu e vorba de o ale-

gere, înţelege-imă...

TOMA (la arlechin) : In nenumăra te nopţi de nesomn am re t ra i t clipă eu clipă, în toate amanuntele , scena aceea atroce. îmi închipudam, şi umeori îmi mai închipui şi acuim, că găsesc un gest, pe care nu 1-am făcut, un cuvînt pe care nu 1-am rostit şi care, ca printr^o minuine, a r fi schàimbat, dacă a r fi existât, tot ce a urmat . Poate că dacă a-tunci aş fi înţeles că u r a ei e r a de fapt disperare şi d-aş fi vorbit, sau as fi condus-o macar p înă la Bucureştd, sau... (Cu un suris amar.) Dar t impui nu poate fi răs turna t şi tot ceea ce s-a întômplat r ămîne împietrit, imuabil . Am munci t nebuneşte in iairna aceea, Frîncu şi Damilov m-^au ajutat ca pe un frate, a m cîstigat înerederea oamenilor. Mi-am găsit cu adevă-r a t un rost. Fără să ştiu cînd, a m învăţat să gîndesc şi să spun ca şi Frîncu : noi. (Surîde.) Vorba lui : asta e ra toată filozofia. Dar sufle-tul m ă durea ca o rană.

(Lumină în scenă. Acasa la Anca. La o masă, Anca Mères cu un regis-tru înainte. în partea cealaltă, Iani, uitindu-se prin microscop, aplecat peste umărul lui Toma.) TOMA : Ei, ïi vezi ? IANI : îhî ! Şi rniscă. l a te uită ne-

merniedi : se pl imbă prin vine ca peştele pe Dunăre.

TOMA (scoţînd lamele) : Cine a fost ăsta ? Ei, Anca, unde ţi-s gîndu-r i l e ?

ANCA (stingherită. Căutînd in re-gistru) : Platon Ştefan.

TOMA : Notează-1. Paludic. (Intră Simion.)

SIMION : Am adus-o, tovarăşe doctor. (Trăgînd-o de mina pe Aculina.) Hai,

NELI : Tacd. (înehide ochii, încet, cu infinité disperare.) Te urăsc... Te urasc... Te urăsc...

(Lumina scade. Toma trece direct la arlechin.) TOMA (scoţînd o ţigară. E emoţio-

nat) : Asa a plecat. PROFESORUL (e şi el impresionat) :

Ce-ar fi sa facem cîţiva paşi la aer ? Cîteva minute . (les. Lumina plinà. Pauzà.)

P A R T E A A D O U A

hai, ca nu te manînea tovarăşul doctor. Are gustuiri mai subţiri . Uf, cà frig mai e afară.

ACULINA (intimidate) : Bună seara, maică.

TOMA : Stai. Dă-i scaunul, Iani. IANI (ceremonios) : Poftim, tant i . ACULINA (izmenindu-se) : Lasaţi,

nu-i nevoie. (Lui Iani) Mangosi-tule.

TOMA : Uiite de ce te^am rugat să vii. A m auziit că esti o moasa gro-zavă.

ACULINA (aràtîndu-l pe Iani) : Si pe neisprăvituil ăsta tot eu 1-am adus pe lume. Mai bine il lăsam umde era.

TOMA : Dar de medicină ilegala t e mai ţii ?

ACULINA : Sa mă trăsnească d u m n e -zeu, maică, întrebaţi-1 şi pe Frîaicu. Mi-ajunge ce am iras.

TOMA : Ei, atuinci, n-ai vrea să m ă ajuti ipe mine ?

ACULINA (uluità) : Să te a jut ? Eu pe dumneata ? Nu, nu se prdnde.

TOMA : Vorbesc foarte serios. La prd-niăvară facem o maternitate. Te I rkni t la nişte curs'Uiri şi te facem funcţionară de stat. Moaşâ legală.

ACULINA (cu ochii crescuţi) : Fonc-ţionară ?

IANI : Cu patalama la mina. SIMION : Şi cu drept la pensie, Acu-

lino. ACULINA : Cu drept la pensie ? Eu?

Stuchi-v-ar mîţele ! (Izbucneşte în-tr-un ris homeric.)

TOMA : Sa ştii că nu glumesc. Ce a fost a m uitait. Gîndeşte-te şi adu-mi răspunsul.

ACULINA (uluità) : Bine, maicâ. (în-dreptîndu-se spre uşă.) Doamne iar tă-mă : fonctionaa'à. (Din uşă, cu umor.) Poate că eşti bolnav, nu

37 www.cimec.ro

vred sa te descînt ? (Iese. Toţi rid. După o clipă, reintră.) Tovarăşe doctor, să-i scrii cucoaneii duimitale că-i cer iertare. Pînă la pămînt îi cer. (Se inclina adînc.) Da.

TOMA (devenind brusc sumbru) : Bine, bine. (Aculina iese.)

IAN1 (intuind că trebuie să taie at-mosfera) : Atunci, mîine maă duc după medicamente.

TOMA : Da, vedeţi de căruţă. IANI : Hai, unchiule Simioane. SIMION : Asta înseamnă că mîine

am şi eu soutire de inţepătuiri. TOMA (rîzind) : Da, da. (Cei doi ies.

Către Anca) L-am găurit ca pe o sită. De cîte ori uin pescar nu se lasă să-i fac analiza, Simion se oferă peratru demonstiratie. Oică, îi face bine să-d iau sînge, îi taie cheful de bătaie. (Anca ride. Intră Mereş, pe care ex nu-l văd.)

MEREŞ (surîzînd) : Faci minuni, doc-tore ! De mult n-am mai auzit-o pe Anca rîzîr.d eu atîta poftâ. (Anca este stingherită.)

TOMA : Da ? Eu o credeam un am vesel.

ANCA (grăbită) : L-am poftit să ră-mînă la noi la masa, n-a môneat de doua zile.

MERES : Bine ai făeut. De altfel, ÎB lipsa soţiei dumitale or trebui să ■vdi mai des la masă 'la noi.

ANCA (eu o mulţumire pe care n-o ascunde) : Sdgur. Nu se hrăneşte de-loc. (Mereş o priveşte eu o curiazi-tate intensă.)

TOMA : Nici vorbă nu poaite fi. Ma desourc.

ANCA : Ma duc să asez masa. (Se pregăteşte să iasă.)

MERES (lui Toma) : Ai să-ţi ruinezi sănătatea. Cînd se întoarce doamna doctor ? (Anca s-a oprit în uşă, evident pentru a astepta raspunsul. E eu spatele la ei. Mères o pri-veşte.)

TOMA (brusc mohorît) : Nu ştiu... Mai în pnimăvară. (Anca iese.) Cred că merge prost posta, n-am mai primit de mult nimic. (Mères tace.) Sau poate... (Se ridică. AU ton.) Ţi-am invadat casa. La dispensar se répara azi soba, şi Anca a pro-pus să lucrăm azi, aici.

MERES : Foairte bine. Pe mine mu ma deranjeaza deloc.

TOMA : Anca e un om admirabil. Dar n-ar sta la dispensar mai mult de celé doua ore, pentru care ţi-am cerut-o, pentru nimic în luime.

MERES : Şi-a băgat în cap că nu trebuie să mă lase singur. Poate râmîne oricît dacă e nevoie.

TOMA : Nevoie ar fi. MERES : Anca ! ANCA (intrind) : Poftim. MERES : Doctorui se plînge. TOMA : Nu ma plîng, am spus doar... MERES : Doctorui se plonge că nu-l

ajuţi îndeajuns. ANCA (nedumerită) : Fac tot ce pot. TOMA : Dar bineînţeles ! Nu despre

asta era vorba, ci... MERES : Spune că are nevoie de tine,

să stai mai mult la dispensar. ANCA (după o privire spre Toma) :

Am şi eu casa mea. Nu pot 6ă te las toată ziua singur.

MERES : Astea sînt copilării. TOMA : Anca, Meres, am aruncat şi

eu o vorbă, acolo. Pînă la venirea unei bune infirmière e în adevăr greu. Mîine, de pildă, trebuie sa plec la Istria. Bănuiesc că va fi nevoie de o intervenţie. Nu ştiu dacă o SK> pot face singur. Dar nu vreau sa vă închipuiţi că-mi îngă-dui să mă amestec în viaţa voastră.

MERES (surîzînd) : Nici nu ne închi-p«im. Ţineam doar ca Anca să afle că eu n-am nimic împotrivă. Aş fi chiar bucuros s-o văd mai puţin preocuipată de mine. Mă face să mă simt mai bolnav decît sînt. (Surîzînd din nou.) Asa că ne-am înţeles ? Şi pleci mîine eu doctorui la Istria ?

ANCA : Nu ştiu, o să ană mai gân-desc. (Iese.)

TOMA : poţi într-adevăr sa te lip-seşti de ea ?

MERES : E mai bine să aibă o muncă şi un rost, o independentă. Mă spe-rie ideea dezorientării ei, în ziua cînd va rămîne singurà.

TOMA : Cu bolile astea de inimà poţi îmbatrîni.

MERES : Sînt bâtrîn. Am 40 de ani. Şd Anca are doar 30. (Privindu-l pe Toma.) Femeia asta are o curăţe-nie de înger şi e de un devotament rar întâlnit.

TOMA : Te iubeste. MEREŞ ' Ma respecta. Intr-o zi, îşi

va da seama ca dragostea e alt-ceva. As vrea ca atunci să nu mai fiai'. Nu at&t pen^tru mine, cît pen­tru ea. S-ar chdnui prea mult în-cercînd să-si ascundă ei însăşi ade-vărul. (Surîzînd.) Sa ştii că n-am obiceiul detestabiil de a face confi­dente, dar voiam sa pricepi.

38 www.cimec.ro

TOMA : Fricep. Din pacate, pocepem mai uşor chiar lucxurile cele anai complicate, atunci cînd e vorba de alţii, decît lucxurile cele mai simple, cînd e vorba de noi.

MERES : Da. Cînd e ram tînar, md se părea că p<recepitul Luti Socrate „ounoaşte-te pe t ine însuti" e o gân-dire neper mis de banală pentru un Mozof adevărat .

TOMA : O n d esti t înăr, acţiunea pri-mează totuil.

MEREŞ : Dumneata eşti încă foarte t înăr .

TOMA (ridicîndu-se) : Nu deajuns pentru a nu fi început să-mi pun anuimiite întrebairi în legătuiră cu mine. Cu cît înţeleg mai mul te din viaţa înconjurătoairej eu atî t mai ne-dumeri t sînt faţă de mine însuimi.

MEREŞ : Şi totuşi, într-o zi, dacâ eşti persévèrent, acordul se înfâp-tuieşte. E o m a r e împăcare.

TOMA : Sper că o s-o găsesc şi eu cîndva. (Intră Gingirica în fugă.)

G-INGIRICA : Tovarăşe doctor, m-a tr imis Machidon, telefonistul. A ptrins Bucureştiul.

TOM A (tuîburat) : ler ta ţ i -mă, nu mă aşteptaţi la masă. (Iese fugind.)

GINGŒRICA : Tare Q mai perpeleste, săracul.

MEREŞ : Cine ? C I N G I R J I C A : Parcă dumneavoastrà

nu ştiţi. Doamna doctor. Cică, a d i -vorţat.

MERES : Bîrfeli. C-INGIRICA : Ndci eu nu cred. Parcă

mai gaseste un om ca el ! De ce s-or mai fd zbuciunûnd unii asa ? Ca doar n-avem şase vieţi de trait . Şi dacă e una, sa fie barem cu voie bună şi dintr-o bucată. Nu ?

MERES (surîzînd) : Sigur, Gingirico. GINGIRICA : Ei, eu m-am dus. Bună

ziua. (Iese. Intrà Anca.) ANCA : Poftiti la... (Observa lipsa

lui Toma.) MERES : A plecat. A fost chemat da

telefon. ANCA : Vreun caz grav ? MERES : Nu, vorbeste cu Bucureştiul. ANCA (neputîndu-şi stăpîni o bruscă

mohoreală) : Aha... MERES (privind in altă parte) : Spu-

nea să nu-1 mad aşteptăm la masă. ANCA : Btine. Sâ mîncăm. (Iese. Me­

res priveşte în urma ei, face un gest de nedumerire eu mîna şi iese şi el.)

(întuneric pe acest colţ de scenâ ; lumină la arlechinul stîng. O masă,

o instalaţie telefonică primitivă ; Ma­chidon, telefonistul.) TOMA (dînd buzna) : Ai prins Bucu-

reştiul ? MACHIDON (făcîndu-i semn să

tacă) : Alo, alo, Tulcea ? Nu, Ba-badagul, tovarăşe. Ai spus că-mi dai Bucurestiul. De două zile îl cer. Ce vrei, să-ţi cad în genunchi? î ţ i taimit un morun d e 400 de kile, zău. Alo, alo ! (Lasă descu-rajat casca. Izbeşte in aparat.) Fiir^ar al dracu'lud de rabilă. (învîr-tind nebuneşte manivela.) Ori crăp eu, ord tu ! (Sugrumat de bucurie.) Da, eu... Morunul. Nu, nu şapte, şase ! Alo, doamna doctor ? Vorbiţi! (Întinde triumfător receptorul lui Toma.)

TOMA : Neiï, tu esti ? Alo, Neli ? Da, eu, Toma, tu ? Ce mai faci ? (Ţi-pînd.) Intrebamri ce faci. Nici eu n-aud nimic. (Machidon, ca la meci, face semne de încurajare, uitîndu-se cînd la doctor, cînd la aparat. Pre-zenţa lui îl stînjeneşte pe Toma.) Ba da, spun. (Cu voce scăzută, arun-cînd priviri furioase spre Machidon.) Mi-e dor de tine. (Machidon aprobă. Toma îl ia de guler şi îi face vînt pe uşă. Urlînd.) Spun că mi-e dor, mgirozitor de dor ! De ce nu-md scrii ? N-am primit decît o car te poştală. Alo, alo ! Neli, m a auzi ? Cînd vii ? Peste o lună începe dez-gheţul ; cum, ce ai ? Nu ţi-e bine ? (Speriat.) Poftim ? Esti sănătoasă ? Nu mai înteleg nimic, vorbeste mai tare. Aha, da, îmi scrii ? Alo ! Neli ! Neli ! (Dar convorbirea s-a între-rupt.)

MACHIDON (intrînd şi jubilînd) : Aţi vorbit ? Vă spuneam eu că e un apara t clasă ! (îl vede trist pe Toma şi tace brusc. Toma oftează, pune receptorul în furcă.) (Pe aceasta imagine, întuneric trep-

tat, şi luminà crescîndâ la arlechinul celălalt, unde Neli, în elegantă rochie de casă, a rămas şi ea cu mîna pe receptorul pe care l-a închis. Priveşte în gol. Telefonul sunà.) NELI : Da. Cînd ? (Stînjenită.) Da,

m-a chemat cineva. Da, el era. (Ridicînd obositâ din umeri.) Ce să spună ? Ce fac, de ce nu scriu, cînd o să vin... Cum şi ? Nimic. Nu, n-am chef să ies. O, nu, fără re-proşuri, te rog. Pentru că aşa ne-am înţeles şi pentru că n-ai nici un drept. Dacă vrei sa ne mai ve-dem, r enun ţă la tonul ăsta de p ro -

39 www.cimec.ro

prietar. Da, exact, sînt enervată. Da, sînt imposibLlă. (Cu oboseală.) Bine, la opt. Cine sa nu ne vadă ? Parcă mai are vreo importantă ! Nimic nu mai are nid un fed de dmportanţă ! (închide.) (întuneric la arlechin. Lumină pe

scenă. O coloană frîntă. Sîntem la Istria. Intră Toma şi Anca.) ANCA : Frumoasa operaţie. Mai ales

în candiţiile astea. TOMA : Era liscant, dar poţi sa nu

intervii ? Odată şi odată o să-mi frîng gîtul. Hai sa nu mai vorbim de mesarie măcar pînă ne clacso-nează şoferul. Istria mi-a dat în-.totdeauna senzaţia unei sinoope în timp. (O apucă de mînă.) Ascultă ce linişte, auzi ?

ANCA : Nici apa nu se ciinteste. Par-că ar fi şi ea moartă.

TOMA : Pentru cà mai bine de trei-sprezece veacuni viaţa a miuirdt aici. Nu simţi ? Pluteşte în aer o vrajă gréa. E o cetate funerarâ.

ANCA (scîncït) : Au. TOMA : Ce-i ? ANCA : Mîna. Mă doare. TOMA (dîndu-i drumul cu un ris în-

cet) : Iartă-mă. Delir poetic. Mi se întîmplă rar. Vrei să stăm ? (Se aşază.)

ANCA : Ce cLudat. Şi dumneata îmi pari ca o umbră acum. M^ai su-gestionat.

TOMA : Poate ca de fapt sîntem niste umbre fără odihnă şi veghem aici de mai de ani, iar Starighiolul e doar o iluzie.

ANCA : Nu vorbi aşa, mi-e frică. (Are un ris timid, înăbuşit re-pede.)

TOMA : Vezi, nici nu poţi rîde. ANCA (intrînd în joc) : Şi sîntem

numai noi doi ? Singuri în toată cetatea, în toată lumea ?

TOMA : Da, numai jos, lîngă ruinele templului, mi s-a parut că zăresc o altă umbră. (Ducînd mîinile là gură, strigă.) ' Skyles ! (Ecoul répé­ta : „Skyles, Skyles".)

ANCA : Nu-1 chema, taci, era atît de bine înainte... Cine e Skyles ?

TOMA : Un rege scit. Marna lui era o femeie din Istria. Skyles a îm-brăţişat obiceiurile elenilor şi, în-tr-ascuns de ai săi, s-a initiât în cuitul lui Dionysos. Sciţii au aflat, şi chiar fratele său Octomasades l-a taiat capul.

ANCA : Era vinovat Skyles ? TOMA : Probabil. Toate trădările şi

de orice fel se plătesc cumva. He-

Todot spune ca atunci cînd sciţii I-au vâzut cupxins de nebunia sfîntă a lui Dionysos, li s-au strâns ini-mile de mîhnire.

ANCA : Nebunia sfîntă... Exista ne-bunii sfinte ? (Cu înverşunare bruscă.) Au făcut bine că I-au dé­capitât.

TOMA : Ce intransigentă ! De ce te-ai ridicat ? Nu vrei să mai stam ? Sînt unele clipe despre care ştii cu certitudine ca nu le vei mai în-tîlni niciodată în viaţă. Ca acum. Nu simţi ce liniste augustă e ?

ANCA (cu febritate) : Nu, te rog sa mergem, te rog.

TOMA : Mi se pare ca te-am plicti-sit ? (Se ridică şi el. Privind-o eu un ton de surpriză, dar prieteneşte.) Ce fruimoasă eşti, Anca. Ai un pro­fil pur, ca un zbor încremenit de pas are.

ANCA (încercînd să rîdă. Emoţionată) : Eu... Frumoasă ?

TOMA : Niciodată nu mi-am dat sea-tma că eşti frumoasă. Ràmîi asa, nu te misca.

ANCA (şoptit) : Nu ma mise. (Ră-mîn nemişcaţi. Se aude urletul stri­dent al claesonului, dar ei sînt tot imobili. Anca, într-un tîrziu.) Ai lacrimi în ochi.

TOMA : Ţi se pare. ANCA : Ce ai, spune-mi ! TOMA : Mi-ai amintit-o pe Neli. ANCA (are o tresârire greu stàpîni-

tâ. Dupa o mica pauzà) : O ktbesti atît de mult ? Credeam...

TOMA : E femeia mea. ANCA (sugrumat) : Pricep. TOMA : Adică, nu numai nevasta, ci

femeia unică de care ai nevoie, fără de care nu eşti întreg, fără de care eşti singur, stingher, neîmpli-nit. (Cu un ton mai scăzut.) Oricum ar fi ea.

ANCA (la capàtul puterilor) : Ştiu, am priceput. (Se aude din nou clacsonul.) Ne cheamă.

TOMA : Mai stai o clipă. Vreau să-ţi spun ceva. Să ştii că ţin foarte mult la prietenia dumitale. Mi-o dai ?

ANCA : Da. (Dar juge.) TOMA : Anca, Anca ! (întuneric si

ecoul : „Anca, Anca !")

TOMA (la arlechin) : Cam peste o lună, a început dezgheţul. Era o după amiază eu soare palid, care nu înoălzea încă, dar mîngîia blind feţele oameniilor, firele de iarbă,.

www.cimec.ro

ramurile jilave ale copacilor. In itoată natura era o fagăduinţă de bucurie. Această făgăduinţă o sim-ţisem tresărind şi în mine şi as fi vrut s-o încălzesc lîngă un suflet. îmi terniinaseni treaba şi mă în-vîrteam fàra ro&t. Frîncu era ple-cat de cîteva săptămîni la o şooală de partid, Danilov era în Delta... Am pornit spre casa soţilor Mereş.

(Lumină în scenă. O bancă, pe care, imbrăcat eu pardesiul, stă Me­res. Un copac. Anca pune nişte ră-saduri. Sîntem în curtea casei lor. Me­res o priveşte gînditor pe Anca, dar deodată înalţă ochii spre cer urmă-rind ceva. Oftează încet. Anea, ridi-cînd întîmplător capul, priveşte şi ea cerul. Se întoarce fericită, cu toată tinereţea ei, spre Mereş.) ANCA : Ştefane, berzale ! MERES : LLe-am văznut. ANCA : Oare mai vin şi în amul ăsta

la noi ? MERES : Să sperăm. Cuiibul 1-am

păzit neatins, cugetele ni-s curate, aşteptarea neobosită. Avem dreptul la bucuria asta a oaspeţilor.

ANCA (rîzînd) : Vorbesti ca în legen-dele vechi.

MERES : Cum addcă ? ANCA : Nu ştiu, misterios. MERES : Legendéle vechi nu sînt

misterioase, sînt solemne şi naive. De aceea, par taindee. Poate că ai dreptate, devin tot mai maiv şi plic-ticos de solemn.

ANCA (venind la el şi închizindu-i pardesiul la gît) : Nu ţi-e frig ?

MERES : Nu, mi-e bine. Stai puţin lîngă mine.

ANCA (aşezîndu-se) : De Ce devii asa ?

MERES : Pentru că atunci cînd cîstigi în înţelepciune, lucrurile îti apar tot mai simple, adevărurile — mai puţine, dar mai temeinice, şi asta te minunează ca o descoperire. Re-devii naiv şi solemn ca un copil.

ANCA (glumeţ) : Prin urmare, tu eşti un înţelept.

MERES (surîzînd) : Ihm. ANCA : Si ce ai descoperit în înţe-

lepciunea ta ? MERES : Iţi stă grozav de bine cînd

priveşti berzele si cerul, şi cînd rîzi. ANCA : E primăvară. MEREŞ : Tocmai. De ce te scuzi ?

Tristeţea e o boalà mai urîtă decît cancerul, şi în uiLtimui timp ai fost tare tristă.

ANCA (tresărind) : Ţi s-a parut.

MEREŞ ' Mai aies, stai ca pot să-mi amintesc exact, da, mai aies, după ce te-ai întors de la Istria. A&tăzi însă, cînd te-ai uitat la cer, umbra de pe faţa ta a cazut ca o coajà şi te-am găsit sănătoasă, intactă.

ANCA : Ştefane, la Istria... MEREŞ (oprind-o) : La Istria am stat

şi eu multe ceasuri, pe treptele din-spre Sinoe. Acolo am aflat ce ne-preţuită e uneori tăcerea şi ce inu­til, primejdios e cuivîntul. Cîteoda-tă, în loc sa explice, strică. Spunead ceva ?

ANCA (inclina capul) : Nu, nimic. MEREŞ : Atunci, sa tacem. (Pe un ton

mai scăzut.) Poate că nu aveam dreptuil să mă casătoresc cu tine. Ţî-ai irosdt tinereţea lîngă un bol-nav.

ANCA : Tu ai făcut din mine om. Crezi că e puţin ? Şi-mi eşti drag, nespus de drag. Tu ştii că nu mint. (Mereş duce mîna la obraz, rămîne aşa.)

TOM A (intrînd) : Bună ziua. MEREŞ : Stad să-ţi facem loc. TOMA : Mă aşez pe jos. (Răsuflă a-

dînc.) A venit piniimavara. ANCA : Danilov spunea că mîine sau

podmîdne vine şi vasud de la Tuilcea. TOMA : Stiu, ne aduce şi lăzile cu vac-

cinuri. (Jovial.) Au început să meairgâ lucrurile. Pînă la urmă, toate or să meargă bine. Trebuie. (Ride.) De fapt, am venit la voi pentru că nu mai puteam să îndur asteptarea. Toată ziua m-a copleşit presentimenitul unei bucurii care se apropie. Uf, ce tare miroase aerul. (Cu aparentă detaşare.) Poate vine şi Neli cu vaporul.

ANCA (lui Mères) : Mă duc să-ţi aduc laptele. (Iese.)

MEREŞ : în presentimente nu prea cred, dar şi eu am convingerea că atunci cînd oamenii sînt de bună calitate, nu exista drame irezolva-bile. Totul e o chestiune de voinţă şi demnitate. Optimismul e o dis­ciplina mai austeră decît se crede. De aceea, lumea viitoare, lumea co-munistă, nu ştiu dacă va trăi în euforie, dar va fi infinit mai echi-librată şi curată. (Deodată îşi duce mîna la inimă.)

TOMA : Ce ai ? MERES (făcînd semnul tăcerii pe

buze) : Ieri am avut o criză afu-risdtă.

TOMA : Te obosesti prea mult. Ti-ar trebui un regim de odihna sau chiar de nemişcare.

MERES (rîzînd) : Sa încep din viaţă să stau nemişcat ? Sigur că as

/ / www.cimec.ro

face-o dacà aş avea vreo şamsă. Dar duimneata cunosti adevărul . Cel puţin, să mai fac cite ceva uti l şi să nu întoristez pe ceri diin jur.

TOMA : Spune-mL.. MERES : Had, nu te sfii. TOMA : Nu ţi-e frică ? MEREŞ : Nu, de mult . Totui trece, e

o lege. Mi se pa re absurd sa fac tragedii. Şi e chiar indecent. Eu am ramas un ţă ran pudic. (Anea intră eu laptele.) Şi un papă-lapte.

ANCA : Cineni papă-lapte ? MERES : Bărbatuil tău. ANCA : E comunist din '44, şi a fost

de doua ord décorât pe frontul de vest.

MERES : Anca, doctorud mi-e prieten. VOCEA LUI DANILOV (din culise) :

Hed, Mères ! (Toţi se întorc în di-recţia aceea.)

PROFESORUL (la arlechin) : Iartă-mâ, doctore, dacă te întrerup.

TOMA (iese din joe, vine spre el) : Spuneţi.

PROFESORUL : Dumneata nu ştiai in adevăr că Anca Meres era îndră-gostită de dumneata ?

TOMA : N-am bănuit nici o clipâ. Am înţeles totui mul t mai târziu, după moartea lui Mères.

PROFESORUL : Ce a avut ? TOMA : Embolie. (Profesorul dà din

cap, în semn că a înţeles.) (Toma se îndreaptă spre grupul

Anca, Mereş, şi scena se reia.) MERES (vesel) : Àsta e Dandlov. Sîn-

tem aici ! (Intră Danilov.) TOMA : Cînd ai vernit ? DANILOV : Cu vaporul. L-am întîl-

nit la mila 70. Peste un ceas se întoaree, aşa că dacă aveţi ceva de trimis la Tulcea, puteţi tr imite.

TOMA : Pasageni n-au fost ? DANDLOV : Nu. în schimb, medica-

mente, cherestea, ciment, un motor de şalupă şi... (triumfàtor) o scri-soare.

TOMA : Pentru mine ? (I-o smulge a-proape.) Iertaţi-mă. (O desface grà-bit, ceilalţi il urmăresc cu privi-rea, faţa lui Toma se intunecă.)

MERES (lui Danilov) : Hai să-ţd a ră t stupdi. (les. Sub privirea neliniştită a Ancâi, Toma termina de citit, apoi vîră scrisoarea în buzunar şi, cu un aer rătăcit, pomeşte spre ieşire.)

ANCA : Doctore ! (Toma mai face un pas.) Doctore ! (Toma se întoaree.) Unde pleci asa ? Ce-i cu d-ta ?

TOMA : E o senisoare de la nevastâ-mea. Imi propune să ne desparţim.

ANCA (după o lungă tàcere) : Nu trebuiie s-o lasi. Femedle sînit atât de slabe.

TOMA (de fapt, acest îndemn îl aştepta) : Ce să fac ?

ANCA : N-ad auiziit ? Vaporuil pQeacà peste un ceas. Du-te şi ad-o cu dumneata. Nu zàbovd. Pleaca repede. Repede !

TOMA : Muilţumesc. (H sărută mina şi iese fugind. Anca îşi priveşte mîna sărutată şi rămîne nemişcată. Reintră Mereş şi Danilov.)

DANILOV : Unde-i ? ANCA : Pleacă la Bucureştd să-şi a-

ducă nevasta. DANILOV : De ce zorul ăsta ? ANCA : I-a scris că vrea să se des-

par tă de el. (Cu o izbucnire de dis-preţ.) Ah ! ce mica la suflet şi rea t rebuie sa fie !

MEREŞ (eu usoară ironie) : Anca, unde ţi-e blîndeţea ?

ANCA (aproape ţipat) : Cine a spus ca sînt blinda ? Nu sont blinda ! (întuneric. Un uruit de tren, o si-

renà. Voce prin megafon : „Trenul accélérât din direcţia Constanta—Tul­cea—Bucureşti soseşte la linia 5." Zgomote specifice de gara mare. Apoi, claesoane de automobile, strigàtele vînzătorilor de ziare. Zgomote. Brune, tàcere şi luminâ. Sîntem acasà la Neli Acelasi decor ca în primul tablou.) TOMA (la telefon) : Casa Gheţu ?

Nu vă supăraţi , doamna Neli Dă-răscu e cumva la dumneavoastră ? Nu... un cunoscut. Vă rog să mă... (Dar i s-a trîntit probabil telefonul

în nos. Reia cartea de telefon, o răs-foieşte, o aruncă, se aşază într-un fo-toliu şi ràmîne nemişcat. Deodată, se aud paşi, o mînă schiţează gestul cau-tării comutatorului, se face luminâ plinâ şi intră Neli. Foarte fardatà, dar obosită şi cu ceva jalnic în ea. Dînd cu ochii de Toma, ràmîne ne-mişcată. încrucişare lungà de priviri.) TOMA (surd) : Scuză-mi grosolănia

de a sosi neanunţat . NELI (total debusolată) : Cînd ad ve-

ni t ? TOMA : Aseară, la zece. Acum e ora

pa t ra . (Dur.) Unde-ai fost ? NELI (câutînd înfriguratà o minciu-

nà) : La... Coca Zărnescu... A avut o mica petrecere. (Toma ia cartea de telefon, cautà, apoi pune mîna

42 www.cimec.ro

pe receptor. Neli, speriată.) Ce vrei sa faci ?

TOMA : Sa-i dau un telefoon prietenei tale, s-o întreb dacă n-ai ui tat po-şeta la ea.

NELI (care are poşeta in mină) : La ora asta ?

TOMA (începe să formeze numarul, Neli schiţează gestul să-l opreascà şi apoi abandonează, ceea ce e mai mult decît o mărturisire. Toma, sdrbit, inchide telefonul) : Sa te ajut eu. Poate m ă cheamă Coca. (Vine la ea.) Cine e ? (Neli tace Zgîlţîind-o de umeri.) Cine e ?

NELI (e obosită de moarte) : De ce ai venit ? Ţi-am scxis că e mad bine să n e despărţ im.

TOMA (printre dinţi) : Dacă aş rosti cuvintele pe care le am pe buze...

NELI (pasivă) : Spune-le. Mi le-am spus şi eu.

TOMA (violent) : De ce ai făcut asta ? De ce ?

NELI (il priveşte, apoi ridicà din umeri) : Nu ştiu. Chdar dacă m-ai bate, n-aş putea să-ţi răspund. Nici nu te mai învinovăţesc. Probabîl pentru că viaţa e o minciună mur-dară, o farsă abjectă şi ca ea sân-tem şi noi.

TOMA : II iubeşti ? NELI (după o pauză lungă) ; Ar t re -

bud să-ţi răspiumd : da. Ca să pleci imediat şi să se termine odată totul.

TOMA : Vrei să pretinzi că... NELI : Da, îl detest. Şi pe mine. Şi

pe t ine. Mi-e silă de toţi şi de toate. Acum, du-te. (Cu lacrimi în gît.) Vireau să dotrm, să dorm, să dorm...

TOMA (işi pune haina de ploaie, se în-ăreaptâ spre ieşire. Neli îl priveşte înspăimîntată, realizind de-abia acum despărţirea lor. La uşă, Toma se opreşte. E cu spatele) : Poate că sînt şi eu oarecum vinovat, da r viaţa nu-i abjectă. Tu ai făcut-o, tu ai făcut-o.

NELI : Dacă n-aş fi crezut în dra-eostea noastră, şi dacă tu n-ai fi călcat-o în picioare, nimic nu s-ar fi întîmplat.

TOMA (surd) : N-am încetat n i d o clipă să t e iubesc.

NELI (izbucnind pentru prima oară pâtimaş) : Minţi !

TOMA (întorcîndu-se cu faţa spre ea, dupa un timp) : Dar în afară de dragoste, mai exista şi ai te lucruiri pe lume. Şi dragostea adevărată nu-i delirul a doi iresponsabili. E

o putere creatoare, un act de cre-dintă faţă de viaţă. Cel mai malt d int re toate. Asta n-ai înţeles.

NELI : Poate. Sînt poate o nemerni-că, o femelă necurată. Oricum, e prea tîrziiu. (Cu un ţipât de animal înjunghiat.) De ce mai stai ? Plea-că odată şi lasă-mă.

TOMA (e zguduit, dar îşi impune un ton rece) : Asculta-mà, Neli. Dacà vrei să vii eu 'mine, îţi promit ca ndciodată să nu-ţ i ma i pun nici un fel de întrebare. Dacă nu vii, e ul t ima data cînd mă vezi. (Neli îl priveşte uluită, ca şi cum n-ar fi înţeles. Toma, crezînd că nu vrea sà-l urmeze.) Atuinci... ramâi cu bine (Dă să iasă.)

NELI : Toma ! Ai primi în adevâr..., ai1 pr imi ca eu...

TOMA : Peste doua ore este un tren spre Tulcea.

NELI : Toma.... (Izbucnind.) Oh ! Toma, àa-rna cu tine, scapă-mă, fă ce vrei cu mine. O să-ţi flu o ne-vastă bună, o sa te-ngrijesc, o sa... d a r nu mai vreau, nu mai pot, nu mai vreau... (Plînge incet cu capul în palme.)

TOMA (vine spre ea, o apucă de umeri, o ridică. îşi apropie încet buzele de gura ei. Deodată, scrişnit): Tâtrfă ! (Neli dă înapoi ca pălmuită, dar nu se poate smulge, şi Toma cu violenta sălbatică o îmbrăţişează. Se face întuneric, în timp ce Neli strigâ : „Nu, nu, nu...")

(La avanscenà apare Danilov izbind într-o tinichea.) DANILOV : Gâta, repaus de prînz !

(Intră oameni cu hîrleţe, tîrnăcoape. Iani, cu un acordeon.)

PRIMUL PESCAR : Ma, mai învaţâ şi tu altceva, că mi se apleaca. Ceva mai de viaţă.

IANI (care cîntă „Valurile Dunării") : Tţ ! Cu asta a m da t gâta o fată pe care o ştiu eu. (H face cu ochiul Gingiricai, care traverseazâ scena.)

AL DOILEA PESCAR : S-a mecanizat Iani, şi-a cumpărat harmonica ! (Oamenii se aşază, işi scot merin-dele.)

AL TREŒLEA PESCAR (scoţînd o stic-la de vin) : Ei, fraţilor, să tragem o diuşcă din impărtăsanda pe care ne-au adus-o Danilov şi dootoi-u] la „Alimentară". (Danilov ride.) Rîzi, diavole !

AL PATRULEA PESCAR : Ţii miiinte cînd vrodai să-1 baţi pe doctor că

www.cimec.ro

a închis cftrciuma ? Gică, avea... microbi.

PRIMUL PESCAR : Mania, mama, ce-a mai fost şi-n ziua aoeea !

AL CINCILEA PESCAR: Iaca şi-a făcut voia eu moi, şi acum bem zea-m ă de s t rugure şi-i Tidicăm matern i -tate.

PARASCA : Bine v-a faoût ! In loc să horăiţ i bezmetdc noaptea, acuim va mai vedeti şi de neveste.

AL, DOILEA P E S C A R : Ha, ha, b ra ­va, Simioane ! Halal bărbat , dacă-J laudă şi nevastă-sa. A sosit v remea minuinilor !

AL, SASELEA PESCAR : Să vedeţi ce-o sa mai fie la va ră : dimineaţa, plecarea boiereste, tolăniti în lotci l i strigi doar ăluia de pe cuter, ca l a t ren : mînă, şefule ! Asa-i, Da­nilov ?

DANILOV (surîzînd) : Asa-i. AL ŞASELEA PESCAR : Iar la prônz,

aduşi la cherhana noua, eu pereţi de porţolan.

AiL CINCTT.F.A PESCAR : Dacă te-ai zgîriat, doamne fereste, fuga la dis-pensar.

AIL TRELLEA P E S C A R : Şi dacă-ti vine sa naşti , la maiternitate.

A(L DOILEA PESCAR : Seara, dacâ esti bur lac, tragi la càmin. Te vîri sub stropitoare, t e speM, dai d ru -mul la raddo si dormi eu muzică.

PRIMUL PESCAR (prăpădindu-se de ris) : în pejama, ca doctorul ! In pejama ! (Rîsete.)

SIMION : Si ce vă miraţi , mă, ca-pete de cîlţi ! Dacă se fac toate astea pentru noi, înseamna ca sîn-tem cineva, care va să zică a r e nevoie repuiblica de noi.

AL CINCILEA PESCAR: Nu-i prost Simian, zău că nu-i prost, măca r că-i m a r e ! Asta aşa-i !

AL PATRULEA PESCAR : Ce, pes-scari de larg găseşti pe toate d ru-muri le ? !

IANI (sărind) : Fraţilor, s-anntors to-varăşul doctor ! (în scenă inlră Neli şi Toma, lani

se repede, le ia valiza şi le strînge bucuros mîinile.) IANI : Bine aţi venit, tovarăşe doctor.

Bine aţ i vernit, doamnă doctor ! DANILOV : Ai picat toemai întir-o

zi de muncă voluntară. (Lui Neli) Buna ziiua ! (Pescarii îl înconjoară eu simpatie pe doctor şi prietenia aceasta accentuează şi mai mult sentimentul de izolare al lui Neli.)

TOMA (încîntat, dă mîna eu pescarii): Vă mulţumesc. Merge, merge ?

SIMION : Veniti sa vedeţi. (Toma iese înconjurat de oameni. Se aud doar frînturi de vorbe : „Nu ne-au trimis xncà geamuri" ; „10 care de pietriş" ; „Parasca e grăbită s-o vadâ gâta" ; etc. les.)

DANILOV (lui Neli) : Mă bucur că vă văd. (Observînd preocuparea ei.) Da, oamenii ţin mul t la doctor şi-s ca nişte copii. N-au răbdare şi vor sa-i a ra te ce-au lucrat.

NELI (eu un surîs palid) : Da. DANILOV (stingherit) : Nu mergeţi

şi dumneavoastră ? Facem o imater-nitate.

NELI (dezorientată) : Nu. Nu vreau să-1 încurc. Ma duc înainte acasă. La revedere. (Pleacă, Danilov râ-mîne privind în urma ei. O vede pe Gingirica şi o strigă.)

GilNGIRICA : Ce-i, unchiule Danilov ? DANILOV : A venit nevasta docto-

rului. Nu vrei să t e duci pôna la ea ? Poate mai a re nevoie d e ceva. Ca la îneeput. Lapte sau mai ştiu eu ce. Vezi tu, esti femeie.

GINGIRICA : Bine, m a duc. (Iese.) TOMA (intrînd jovial) : Aţi lucrat, nu

giumă. Nevastă-mea a plecat ? DANILOV : Da. TOMA : Ma duc şi eu sa m a spăl,

si m a întorc. DANILOV : Da' stai, omule, acasă şi

te odihneşte. De-abia aţ i venit de pe drum.

TOMA : Nu sînt obosit. DANILOV : Dar soţia dumita le t re-

buie sa fie. TOMA (deodată înnegurat) : O să

doarmă. (Pleacă. Danilov, rămas sin-gur, clatină din cap eu un gest gîn-ditor.)

(Trecere de lumină spre Toma, la arlechin.) TOMA : Au mai t recut cîteva luni.

Mères pret indea că nu exista d rame irezolvabile. Pentru el totul era liimpede. Dacă i-aş fi màrtur is i t adevărul , mi^ar fi răspuns : Iartă, sau desparte-te, însă nu vă mai chi-nuiţi . Suferinţa e trivială, micşo-reazâ pe om, îl înrăieşte şi-1 macină. Dar nu, eu nu puteam nici sa uit, nici să m a despart . Şi nu mai aveam nici o îneredere în Neli. Toate în-cercările ei de a deveni a l tă fe­meie mi se păreau viclene şi ri~ dicole. Ce orbi şi necunipăniţ i pu-tem fi uneoi'i !

(Acasâ la Toma. Masa e pusà pen­tru doua persoane. Neli are nişte cio-rapi de cîrpit, în poală. E abătulă,

41 www.cimec.ro

absenta. Deodată tresare, îşi aran-jează părul, arborează un suris de circumstanţă. Intră Toma.) NELI : In sfîrşit ! (Se apropie de el,

xi întinde obrazul.) TOMA (mohorit, se mulţumeşte s-o

bâta conventional eu vîrful degete-lor pe obraz) : Bună ziua !

NELI (jucind mai départe veselia) : Ored că ţ i s-au lungit urechile de foame.

TOMA : Am mîneat. (Vede masa pusâ, iritat.) De ce m-ai aşteptat ? Nu te-am rugat de at î tea ori să nu m ă aştepţi dacă întîrzii ?

NELI : Da... da r nu mi-a fost nici foame. (Toma e indispus, ia o re-vistă şi-şi coûta un loc unde s-o citească. Neli, murmurât.)... Sa n u e plăcut să mănînci singura.

TOMA : Scuză-mă, a m fost ocupat. (Simţind nevoia unei explicaţii.) Am fost eu Danilov pe m a r e şi a m mîn­eat la întoarcere la cherhana. (la ciorapii de pe scaun ca să se aşe-ze.) N-a venit Parasca sa ia cio­rapii la cîrpit ?

NELI : Ba da, a fost... Dar pot să-i cîrpesc şi eu.

TOMA (eu un suris rautacios) : E o ocupaţie dizgraţioasă. (Accentuind ironia.) în ciuda faptului că suge-rează o ambiantă conjugală. (Şi mai rautacios.) Sau poate de (Fie-care frază a fost pentru Neli o pal-mà, dar e vădit decisă să se stă-pinească. îşi muşcă buza şi începe să strîngă masa.) Ce-i asta ? Greva foamed ? Nu ţi-am spus că a m fost ocupat ?

NELI : Ba da. O să mănînc mai t ir-ziu. (Mai trebăluieşte puţin şi se aşază şi ea.) A fost o zi bună de pescuit ?

TOMA (peste revistâ) : Nu prea. (Pauză).

NELI : Spune, Toma, s-ar putea ca în adevăr organismul oamenilor sa devina eu t impul rezistent la ant i -biotice ?

TOMA (surprins şi ironie) : Ce-ţl vend ?

NELI : Am răsfoit şi eu revista asta. TOMA (ridicînd din umeri) : E po-

sibil. NELI (pauzà) : Ştii, m ă gîndeam că

dac-ai vrea tu, dacă m-ai învăiţa... TOMA : Nu pricep. NELI : Poate că aş putea sa te ajut

şi eu ca Anca Mères. TOMA : Neli, asta-i l i teratura. Şi nu

din cea mai bună.

NELI : Dar... TOMA : Nu mai ad nimic de citit ?

(Neli pleacă fruntea.) Nu te supăra, n-am avut nici o intenţie ironică. Ştiu că te plictiseşti. Ar trebui să serii la Bueureşti tatălui tău să-ţi triimită cărţi . (Neli tace.) Nu vrei ?

NELI : Ba da. TOMA (ridicîndu-se brusc) : Ah, aere-

le astea de mart iră. NELI : Dar n-am nimic, Toma. Sînt

foarte bine dispusă. TOMA : Ce pot să-ţi ofer adci ? Ştdiad

doar la ce t rebuie să te aştepţi d n d te-ai întors.

NELI : De ce m ă învinovăţeştd pe ne-drept ? M-am plîns eu de ce va ?

TOMA : Parca e nevoie să te plîngi. Iţi închipud ca sînt orb ? Nu văd că eşti neferdcită ?

NELI : Toma, spuneai odată c-ar fi bine dac-am avea un copil.

TOMA : în adevăr, asta-ar mai lipsi, un copil în chip de panaceu uni­versal. Bebeluşul-minune. Vindecă răni le sufleteşti, şterge trecutul, re ­face vdrginitatea morală. Deasupra leagănului, soţii iubitori îşi întind mîinile şi surîd viitorului luminos. Feţele lor expr ima bucurie cetăţe-nească, dîrzenie şi o încredere, bi-neînţeles, tot luminoasă. Şi asta e l i teratura proastă, Neli. Las-o pe seama criticilor plastici.

NELI : Toma, era poate mai bine dacă nu 'mă întorceam.

TOMA (tresărind) : Penitru cine era mai bine ?

NELI : Pentru tine. TOMA : Eu mi-arn făout atunci toate

socotelile. Nu te ocupa de mine. Dar poate că tu vrei să pleci iar.

NELI : Eu nu mai am puterea să vreau nimdc, pentru mine. Ced puţin, deocanidată. Insă tu nu poţi uita.

TOMA (scrîşnit) : Nu, nu pot. Dar nu vreau să pleci. Chiar daca ne-am chinui aşa pînă la moarte. (Istovit.) Poate ca într-o zi vom găsi totuşi liniştea.

NELI (venind la el) : Mi-aş da viaţa să te ştiu împăcat. Nu ma crezi ?

TOMA (cuprinzind-o eu braţul şi li-pindu-şi fruntea de şoldul ei. Neli il mîngîie pe par) : De ce ai facut lucrul acela oribil? (Neli tace. Toma, smulgîndu-se, vine spre arlechin.) Dacă mi^-ar fi spus : si tu eşti vi-novat, as fi lovit-o. Şi totusi. în parte, nu era oare ăsta adevàrul ? (Se întoarce în camera, adresîndu-se lui Neli.) Nu-mi răspunzi ? (Neli tace. Violent.) Cane era ?

45 www.cimec.ro

NELI : Al făgăduit să nu mai vor-besti niciodată despre asta.

TOMA (stăpînindu-se) : lairtă-mă. (Pre-gătinău-şi trusa.)

NELI : P i e d ? TOMA : Da, la Grindul Lupilor. O sa

dorai noaptea asta acolo. Vin mîine.

NELI : Cum o sa fie, Toma ? TOMA : Ce anume ? NELI : Cu nod doi. TOMA (oftînd) : Nu ştiu, (Pleacă. Din

uşă.) La revedere. (Neli rămîne un timp nemişcată, apoi eu febrilitate caută printre lucrurUe doctorului, scoate o seringa, nişte fiole, umple seringa, dar se aude o voce din culise : doctore ! Neli ascunde în grabă seringa. Intră Frîncu.)

FRlNCU : Bună ziua, doctoral nu-i acasă ?

NELI : Nu, a plecat chiar acuim la Grindul Lupilor.

FRÎNCU : Viroiam să-i' cer un sfat. Pot să stau o clipă ? Am venit r e -pede.

NELI : Te rog. FRlNCU : Ce încuircăitură ! Aseară

m-am dus la Şipotele, dimineaţa m-am suit in barcă şi am porniit înapod spre Starighiol. Vîsleam de vreun ceas, cînd aud deodata un scîncet. Am crezut că m-a tirăsnit soarele. Eram singur cît e Dunarea de lată. Cind m ă udt înapoi, sub sitelca din spate, ce să văd ? O le-gătură de cîrpe, şi din ele ieşeau nişte ţ ipete să-ţi spargă urechile.

NELI : Un copil părăsi t ? FRÎNCU : Da, o fetiţă. Am dezle-

gat-o, am spălat-o, că de aceea plîngea. Noroc că aveam şi o stdclă cu lapte la mine. Am înfăsat-o la Hoc, am pus-o pe genunchi, şi na-ni, na-ni şi giu-giu-giu, am vîslit pînă aici. Ce să fac cu ea acum ?

NELI : Crezi că e asa de greu de aflat cine e mamă-sa ?

FRÎNCU : Poţi fi sigură că n u e din Şipotele. Şi unde s-o cauti ? Dar chiar daca aş şti-o şi tot nu i-aş mai da copilul înapoi. Ce, asta-i m a m ă ?

NELI : Cine ştie cît o fi de nenoro-cita.

FRlNCU : Nenorocit e sufletul ei s tr îmb. Cine-şi mai leapădă astăzi copiii ? Problema e, ce fac cu fata ? De aceea, vroiam să m ă sfătuiesc cu doctoral. Eu aş ţine-o, dar sînt singur şi toată ziua pe drumuiri.

NELI : Unde-i acum ?

FRÎNCU : Afară, cu GingMca. (Stri-gînd.) Gingiirico ! (Intră Gingirica cu un copil înfăsat în braţe.)

GINGIRICA (încet) : Doarme. (Frîncu i-o ia din braţe, Neli se apleacà peste umănU lui.) Are nasul cîrn oa al diumneavoastră. Eu am ruga t -o pe marna s-o ia, dar nu w e a . Era să mă bâta.

FRÎNCU : Uite cum poate sa a ra te un sublet de om. Ti-i şi frică să ră -sufli peste ea. î n schimb, gropd'ţa în barbie are, vrăjitoriţa ! Ce facem. tovarăşă doctor, cu viaţa asta mdcă ? (Pare atît de dezarmat, încît Neli îi spune.)

NELI : Dă s-o ţin eu. FRÎNCU (trecîndu-i-o) : De tot ? NELI (care nu .«e aştepta) : De tot ? FRÎNCU (privind-o) : Eu cu biserica

nu sînt în relaţii prea bune, d a r chipul mamei cu pruncui totdeauna m-a zgîndărit aici (arată inima). Parcă poartă o nădejde în braţe .

NELI (şovăitoare) : Ce-o să spunà T o m a ?

FRÎNCU : Dar dumneata ai vrea ? NELI : Ştiu şi eu ? FRÎNCU : M-am gîndit şi la un

n u m e : Daria. Nu-i frumos ? NELI (aprobînd) : De la cuvîntul „dar". FRÎNCU : Asta nu mi-a trecut pr in

cap. îmi place nuniele. însă poate sa fie în adevăr şi un dar .

NELI (privindu-l cu ochi care se lu-mineazà) : Crezi ?

FRÎNCU : Gingirico, du-te şi fă iute rost de o copaie. Şi cheam-o si p e baba Aculina, se prdcepe la copii. (Gingirica iese.)

NELI : Tovarăşe Frîncu, totusi n u şt iu dacă o sa pot eu...

FRÎNCU (oprind-o) : Încearcă. Dum­neata moi nu-ţi dai seama cum ţi s-au luminat deodată ochii. De a-oeea, a m trimis^o pe Gingirica. O-mud trebuie să poarte o lumină-n ochd.

NELI : Chiar dacă e întîrziata. FRÎNCU : Pr in uirmare, îţi iei răs-

punderea asta ? NELI : Bine. Mi-o iau. (O mişcare

greşită face să cadă seringa, care se sparge.)

FRÎNCU : S-a spart ceva. NELI : Nu face nimic. O seringa.

(Trecere de luminà spre Toma, la arlechin. Aceste treceri se pot face în general în vreme ce actorii ceilalţir într-un clarobscur crescind, schimbâ

46 www.cimec.ro

elementeie de decor. Cad ele sînt sim­ple evocări ale lui Toma.) TOMA : Dim ziua aceea a aparu t la

Neli o îndîrjire ciudată. Nu m a în-frunta, da r simţeam că şi-a créât îin jurul ei o carapace şi că, în fiinţa ei, e ra acuim o zona de li-nişte si siguramţă unde eu nu tmal ajungeam. Şi asta mă irita. Căci trebuie să măirturisese tot adevărul, ardcît a r fi de jalnic. Mă ir i ta si prezenţa fetiţei. N-o iubeam. Mi se părea un scut pus de Neli între ea şi mine. Mă ir i tau şi noile îndeletni-ciri aie lui Neli. începuse să dea lecţii la analfaibeţi. Luam în derîdere ceea ce la a l ta as fi preţuit. Şi unii oameni începuseră în adevăr s-o preţuiască. Se împrietenise oare-cuim ou Frîncu, şi lucrul ăsta nepre-văzut şi neverosimil mi se părea o sfidare. Niciodată nu fusesem mai neferdciit şi nemulţumit de mine, într-atî ta e de adevărat că o viaţă sentxmentală prost aşezată şi ou drojdii e un izvor nesecat de r ă -tăciri, de suferinţă ignobilă şi de-gradare. Deseori m ă îmtrebam dacâ n-o urăsc.

(Luminâ în scenă. Lîngă jarul vechi. Ca şi într-o scenă anterioară, Neli, a-şezată, priveşte spre mare. E o lu-mină calda, de crepuscul. Intra Toma eu trusa în mînă, se opreşte în spa-tele ei şi o priveşte o clipă.) TOMA : E ora de poezie ? NELI (surprinsă) : Nu te-am auzit ve-

nind. Ce faci pe-aici ? TOMA : Ma duc la maternitate. NELI : Stai şi eu mine puţin. N-ai

tiimp ? TOMA : Ba da. N-aş vrea însă să-ţi

strie rnediitatiile. NELI (poartă acum pe faţă o mélan­

colie senina, care nu împiedică zîm-betul sau gluma) : Nu sont impor­tante.

TOMA : E drept c-ar trebui să pro­fit de întîmplare. Doar aşa să mai s tăm de vorba.

NELI (surîzînd) : Asta spuneam şi eu. TOMA : Ti-ai terminât apostolatul pe

azi ? (Neli aprobâ, tot surîzînd. Ze-flemisitor.) Spune-mi, Neli, tu chiar te iei în serios în rolul de activiste cullurală ? Sau e şi asta un ca-priciu.

NELI (după o pauzà, uşor) : Poate s a fie un capriciu. Dar dacă mă dis-trează...

TOMA : E absurd. Nu se fac în glumă lucruri serioase. E... imoral.

NELI (izbucnind în rîs) : Oh, Toma, ce caraghios poţi fi uneori.

TOMA (furios) : Caraghios e să soco-teşti că toată viata e alcătuită din capiicii şi răsfâţuri.

NELI (continua să rîdâ) : Şi eşti lipsit de umor, ca o scrumbie afumată.

TOMA : Adevărat, n-am umor. Nici nu-mi a rde să am.

NELI : Şi cazi şi în puritanism. Asta e u n semn de bătrîneţe.

TOMA : Nu crezi c-ar fi preferabil să eviţi subiectul puritanismului ? (Ve-selia lui Neli code brusc. Toma îşi dă seama de violenta sa, o regretă şi toemai de aceea perseverează.) Fe-tdiţa a uirlat toată dupà-onasa. Cînd îţi îngădud distracţia sa creşti un copil, trebuie sa ai cel puţin grijă de el.

NELI : Am lăsat-o ou Parasca. TOMA : Nu e acelaşi lucru. NELI (vrînd să piece) : Ma duc. TOMA : Acum las-o, doarme. Mai stai

puţ in şi eu mine. Ţi-e atî t de greu ? (Neli tace, stîngaci.) E frumoasă marea azi.

NELI (alb) : Da, e frumoasă. TOMA : Eşti foarte nefericită ? NET il (pauză) : Nu chiar foarte. Acum

totul e mai suportabil. TOMA : De ce ? Tare aş vrea sa aflu

ce gînduri îţi umblă prin cap. NELI : Ti-am spus, nimic important. TOMA : Şi totuşi îmi ascunzi ceva. NELI : Dar nu ascund nimic, Toma.

O fac pe fată. Pur şi sdimplu, în-cerc să găsesc o busolă.

TOMA : Poate ca nu mai ţii deloc la mine.

NELI : Ba da. (Pauză.) Dar nu spuneai chiar tu ca a orede în valoarea a b ­solute a dragostei, ca într-un adevar suprem şi de sine stătâtor, duce la naufragiu ? Eu am trecut pe lîngă naufragiul ăsta. (Suride.)

TOMA : De ce surîzi ? NELI : Mi-am adus aminte de o dis-

cuţie eu Mères. Pretimdea că în cei mai mulţi dintre noi se petrec pe nesimţite prefaceri care vor schimba

47 www.cimec.ro

eu totul fizionomia omului, simpli-ficînd-o şi curăţind-o. Că pînă a-cum omenirea nu s-a cunoscut decît sub aspectul turmei, apoi al indi-vidului, şi că descoperirea omului de-abia acuim începe. Ţi se pare iridicol că am reţinut ?

TOMA : Nu, deşi... NELI : Deşi eu sînt o femeie egoistà

şi uşuiratică. TOMA : Altceva voiam să-ţi spun.

Că Mereş gîndeşte în comunist şi se referea la lumea comunismului.

NELI : Exact. Pe cînd eu sînt o femeie egoistă, o mic-buirgheză sentimen-tală şi ineptă. Nu mă întrerupe, as a este. Dacă Mereş are dreptate, eu sînt o damnatà. Dar dacà eu nu accept să fiu o damnată ?

TOMA : Comunismul nu e doar o chestiiune de bune intenţii morale. Şi la ce ooncluzdi ad ajuns ?

NELI (ridicînd din umeri) : Cred că dacă n-am fi aici, mi-aş căuta o o-cupaţie, ml-aş scoate diploma din sertar şi m-aş face profesoară !

TOMA : Crezi că ai rezista ? NELI : Nu ştiu. Poate că da. TOMA : De ce să te intoxici iar eu

iluzii. Ai abandona totu'l după doua luni, exact asa cum, într-o bună zi, ai să renunţi şi la capriciul eu analfabetele taie. Nu-ţi spun asta ca să te jignesc, ci ca să-ţi cruţ o criză de nervi. (Neli işi duce mina la frunte.) Ce ai ?

NELI : Un frison. S-a răcorit. (Se ridică amîndoi.)

TOMA : De fapt, mai de mult voiam să-ţi spun ceva, Neli. Ştiu că sînt insuportabil şi cred că eu am greşit cerîndu-ţi prea mult. Sînt gâta sa te iau asa cum eşti şi să nu-ţi mai reproşez niciodatà ndmic. Bine ? (H întinde mîna, dar Neli privin-du-l îrvtîrzie să i-o dea.)

NELI : Nu aşa, Toma. Sînt totuşi un om si eu... (Intră în fugă Anca Me­res.)

ANCA (doctorului) : Bine că te-am gàsit. Vino repede la ddspensar. Au fost aduşi trei oameni de la Ostrov. Febră tifoidă... probabil. (Fără să mai pună vreo întrebare, Toma iese în fugă, strigind : vino ! Anca e gâta sâ-l urmeze. Lui Neli.) Să nu beţi apă nefiartă. (Iese, lumina scade, se aude înde-

părtat un sunet monoion de tobe, care

creşte, apoi la rampa apare Simion şi strigă puternic spre sala : „înapoi, nid o barcà nu intră-n sat !" Făcînd din palmă portvoce : „Épidémie ! Epidé­mie !" Zgomot puternic de tobe. Apoi, lumină în scenă. Oameni care traver­sera grăbiţi scena cărînd nişte pu­pitre de şcoală.) MERES : Duceţi-le în clasa a IV-a şi

aşezaţi-ie peste celelalte pupitre. Pe urmă, goliţi şi clasa a Il^a. (Iese, alţi oameni aduc paturi de fier ; se instalează o sala de spital.)

FRÎNCU (simulînd o convorbire tele-fonică la arlechinul stîng) : Da, doc-torul a plecat pe teren. Oredem că toate focarele au fost identifdeate. De unde s-a putut, bolnavii au fost evacuaţi şi aduşi la Stairighiol. în scoala. Am golit clasele. Cînd ? De trei zile oamenii n-au îmehis ochii. Bine, atunci trimiteţi echipa direct ila Ostrov, şi aici o sa ne mai descurcàrn singuri. (Iese. în dreapta scenei intrà Danilov înconjurat de un grup de oameni.)

DANILOV (unui pescar) : Caii să stea înhămati la căruţă. Gâta în orice clipă. (Pescarul iese. Danilov, spre culise.) Iani, nu uita, din casă în casa !

UN PESCAR : Danilove, am adus va-rul.

DANTLOV : Bine, vin îndată. (Pesca­rul iese.) Simioane, aţi ancorat lot-cile pe canale ?

SIMION : Ancorat. DANILOV : Atunci, ici o barcă şi o

duci pe Aculina la Grindul Lupilor. AouMno, n-iad uitat ce ţi-̂ a spus doctorul ? Ne-am înţeles ?

ACULINA : înţeles, înţeles, că-s de meserie doar. Dar mai dà-mi pe ci-neva.

SIMION : O să meargà Parasca. DANILOV : Bine, daţi-i drumui re­

pede. PESCARUL BÀTRlN: Da' eu ce fac,

Danilov, ce, nu ma vezi, cît să mai trag de tine ?

DANILOV : Lasă-mă, raioş Elisei, du-te acasă că eşti bătrîn.

PESCARUL BÀTRlN (tràgîndu-l de mînecà) : Tu să nu ma înjuri pe mine, că te ştiu de cînd erai atîta. Dà-mi sa fac o treabà, îţi spun.

DANILOV : Zău, lasà-mà, mos Elisei, cà nunmi mai vàd capul. Stai, te fac curier, vrei ?

48 www.cimec.ro

PESCARU1L BÀTRÎN : Nu vreau, ce-i ada curier ! Da, zi-i !

DANILOV : Du-te la charhana şi spu-ne-i lui Nichita să trimeatà numai-decît peştele.

PESCARUL BÀTRÎN : Asta n-are nici o legătuiră ou ipidemia.

DANILOV : Şi ce, viaţa ou merge înainte ? (Danilov mergînd spre cen-trul scenei, unde se continua aş-temerea paturilor, se întîlneşte eu Meres, care intră grăbit.) Tot aici, Mereş ? (Mereş U face semn să tacă, càci a intrat Anca, eu o hîrtie în

v mînă.) ANCA (unui pescar care aşază patu-

rile) : Àsta n-are pernă. PESCARUL : Nu mad sont, tovarăşă

Anca. i * I ; t j ANCA : Să se ducă cineva la mine

şi sa Je ia pe celé de pe ladă. Tot nu te-ai dus acasà, Ştefane ?

MERES : Acum, Anca. Numad o voonbă să-di spun lui Daniilov. (Anca iese.) Nu mai turna si tu gaz peste foc.

DANILOV : Ştii ce a spus doctorul Toma ? Dacà nu stai acasa, sa te legam. Am auzit că ţi-a fost rău.

MEREŞ : Gâta, gâta, ma duc. (Iese.) FRlNCU (intrînd, lui Danilov) : Mi-a

trimis Toma vorba. A organizat un punct la Nisipoasele, eu oamenii de acolo, şi miine diinineaţă e aici. Dacà ai nevoie de mine, mă gâsesti la telefon. (Iese.)

DANILOV (unui pescar care intră eu pàturi şi perne) : Dionisie, ia astea şi fiugi după tovaraşul Mereş. Du-te eu él pînă acasă. Nu se simţea bine.

PESCARUL : Sa fii tu sàmàtcs ca el ! S-a suit în lotcà şi a plecat eu echipa de la Ochiuri. (Danilov iese şi în urma lui intră Neli eu Gingi-rica, pwrtînd caldàri. Amîndouà în-cep să spele pe jos.)

GINGLRICA : Doamnâ doctor, zău că nu era nevoie. Trebuie sa vie Ma­ria.

NELI : Şi dacà nu vine ? (Spală pe jos.)

ANCA (în trecere, lui Neli) : Ti-am fiert laptele. Bea-J cît e fierbinte.

NELI : Multumesc, Anca. (Anca iese. Neli se ridicâ, se clatinà.)

GINGIRICA: Ce-i, tovarăşă Nell? NELI : Doar o ameţeală. Am mai

avut. Trece. (Trecere de luminà spre arlechin, la

Toma.)

TOMA : A fost ultima mare épidémie de tifoidă din regiunea noastră. Dar a izbucnit eu atîta furie, încît toate măsiurile preventive, pe care le lua-sem, au fost maturate ca de un uragan. Plăteam pentru zeci şi zeci de ani de mizerie, de malarie, de foamete, de murdărie, de alcoolism şi exploatare. Cu toate astea ne băteam, nu numad ou boala. Părea că tafoida era întruparea de balaur a trecuitului şi a tuturor dospelilor şi cancerelor làsate de el. Pînă să ne vină ajutoare masive de la Tul-cea, am muncit ou toţii pe brînci. (Cu fervoare.) Atunci de-abia am aflat ou adevărat minunea ouvîntulud „cu toţii". Ed, da, cu toţii împreună am Mnt cei şapte grumajd ai balau-rului.

(Lumină plină în scenă. Acum, pa-turtle sînt ocupate de bolnavi. Lîngă unul din ele, Anca. Intră Toma.) TOM A : Dumneata ai stat toată noap-

tea. De ce nu te-a schimbat Neli ? ANCA (căutîndu-şi o treaha) : Nu sînt

obosiită. TOMA : Cine .trebuia sa te înlocu-

iască ? Fără disciplina ne irosim prosteşte. (Anca se face că n-a au­zit.) Am întrebat cine trebuia sa te sehimfoe.

ANCA : Probabil ca a dormit mai greu'. Are şi ea dreptul dupa atîta oboseală.

TOMA : Cine anume ? NELI (apare istovită, în uşă) : Bună

dimdneata. Te-ai inters, Toma ? TOMA : Da, în zori. NELI : Am întârziat, Anca, iartă-mă. ANCA : Dar nu face nimic. TOMA : A, tu trebuia s-o schimbi ?

Hotărîsem ca schimburile să se facă la şapte. Acum e opt.

NELI (abătută) : Ştki... ANCA : Dar pentru numele lui dum-

nezeu, de ce atâta zarvă ? TOMA : Dacà socoteşti cà se va ré­

péta, ar fi mai bine să renunţi la munca asta, Neli. E nevoie de oa-meni pe care sa ne putem bizui. (Către Anca.) Ma reped la Grindul sa vàd ce a fàcut Aculina acolo. (Câtre Neli, atingîndu-i obrazul cu mîna.) Ma întorc disearà. (Iese.)

ANCA (stîngaci) : Nu trebuie sa i-o dei în nume de ràu. Are atita răspun-dere pe cap.

4 — Teatrul nr. 2 49 www.cimec.ro

NET.I (încercînd să zîmbească) : Are dreptate, am lenevit neiertat.

ANCA (arătind paturile) : Aici, totul merge destul de bine. I-a văzut şi doctorul. (Eziiînd.) Vreau să-ţi spun ceva. Odinioara, cînd nu te cunoş-team bine, aveam o parère foarte greşită despre dumneata. Şi aş dori... aş vrea să ştii că regret asta... şi că te stimez. Dacă mai ţii să fim paie-tene...

NELI : Siguir, Anca. (Punînd mîna pe mîna ei.) Nici nu ştii ce bucurie mi^ai fâcut.

ANCA (tresărind şi primîndu-i raina) : Dumneata ai temperatuiră.

NELI (trăgîndu-şi mîna) : Nu. Adică, poate. Puţină. De oboseală.

ANCA : Să-ţi pui imediat termoanetirul. NELI : Am făcut-o acasà. Am doar 37.

Totdeauna fac puţină temperatuiră, cînd sînt obosită.

ANCA : Sigunr ? NELI : Sigur. Şi nu-i spune nimdc lui

Toma. Ar rîde de „fragilitatea" mea. Du-te şi dormi. La revedere. (Anca o priveşte încă neliniştită şi iese.)

ANCA : De-ar veni odată ajutoarele de la Tulcea.

NELI (aşază pătura unui bolnav. Altul cere apă. îi dă. Se aşază pe un scău-nel, îşi pune termometrul. Un bolnav bolboroseşte ceva. Neli se duce la el, îi şterge fruntea, eu mîna li­béra) : Taci, nu esti singur. Liniş-teşte-te. Ai să te facd bine. Taci, taci. (Bolnavul se linişteşte, dor Neli ridicîndu-se se clatină. Scoate termometrul şi-l priveşte îngrozită. Ţinîndu-se de paturi, se îndreaptă spre uşă. Vrea să strige, dar stri-gătul iese slab, gituit.) Anca... Anca... Oh ! (Işi cuprinde faţa cu mîinile şi cade.)

lntuneric şi cortină interioară.

TOMA (la arlechin) : Am fost chemait prinfcr-un om. Am stat toată ziua şi toată noaptea lîngă patui ei. Cînd nu zăcea toropită, délira. Nu mă recunoştea, deşi tot timpuil, eu un fel de înversunare dementă, o chemam. Ca şi cum chemarea mea auzită ar fi putut s-o aducă înapoi. Dar ea se izbea de un zid nevăzut, pe care nu-1 putea trece, şi zadarnic repetam : Neli, Neli, Neli...

(Pe această chemare, urmărit de re­flector, traversează scena de-a lungul rampei pînă ajunge la patul din faţa cortinei interioare, pe care e întvnsă

Neli. Se aşază pe marginea patului şi continua : „Neli, Neli". Frîncu pune mîna pe umărul lui şi Toma tace. In picioare, Mereş şi Anca.) NELI (în delir) : Nu, Toma, parcà ar

fi un orăşel de provincie, unde oa-menii ies în faţa caselor şi stau la taifas. Pe HeJilen o cunosti, Toma? E o prietena veche şi... Anca, spu-ne-i omuiui ăsta să piece de aici, sa nu-1 vadâ Toma. Toma nu piri-cepe nimic... Nu poaite»uita. Oh, de ce ne chinuim aşa... Ce n^ani în-ţeles nod doi, Toma? Cînd îi ceri unui om mai mult decît e pregâtit sa dea, îl striveşti. Eu niciodată n-am fost prea deşteaptă, Toma. (Pauzâ.Y Noroc de steaua polară şi de tine... Apa asta neagră... Vasul ăsta vechi... totul e atît de ciudat. Mereu îmd vine sa te întreb, unde mergem, Toma ? (Se aude foarte îndepărtat plaça cu Edith Piaf. Cu violenta.) Gâta, gâta ! (Muzica încetează.) Tre-buie sa ma îmbrac şi sa plec. (Pauza.) Da, dragostea adevăratâ G un act de crecLinţă faţă de viaţă. Am înţeles, Toma. Mai multe decît crezi tu. Cu toate că eu sînt foarte... Lu-mina chiar dacă înfârzie... (Deschide ochii, redevenind constientă.) ...Chiaa4

dacâ întârzie... (Cu o mare expresie de bucurie.) Esti aici, Toma ?

TOMA : Da, Neli. NELI : M-am îmbolnăvit puţin. Dar o

sa ma fac bine, nu e aşa, Toma ? (Anca şi Mères ies.)

TOMA : Da, NeH. NELI : Si n-̂ ai sa mai fii supărat pe

mine ? O să fim fe... TOMA : Sigur, iubito, o să fim fe-

triciti. NELI : Sa mă ţii înitotdeauna lîngà

tine, sa nu ma mai laşi sdngură. TOMA : Niciodata, NeM. (Neli înceqrcâ.

sa facà o mişcare cu buzele, dar nu izbuteşte.) Ce e, dragostea mea ?

NET il : Voiam să fac ca pestisorul, ca să rîzi. (Deodată, deschide ochii mari, se ridică şi spune tare.) Mi-e frica, Toma ! (Şi code.)

lntuneric. VOCEA LUI TOMA (din întuneric,

dar lumina va creşte treptat) : Lu-mina întîrziată ! Aţi băgat de seamă, tovarăşe profesor, cum uneori la munie, în ceasurile de amuirg, dupa ce a scapătat soarele şi umbrele

50 www.cimec.ro

parcă au înecat defintitiv padurile. cîte o culme îndepărtată se aprinde deodată ? O luimină tainică. pură şi blinda, o tardivă, întoarsă privire a sos reh i , stăru.'e neverosimil pe înăl-ţimi, ca o ult'imă chemacre şi ca o poairtă. (S-a făcut lumină complet. Toma, ajuns în mijlocul scenei, unde H iese în cale Profesorul.)

PROFESORUL : Da, daeă n-am şti să ne prefacem rătăciri le şi suferinţele în întelepciume şi într-uri spor de dragoste pent.ru oamemi, rirîtă acr mai fi viaţa. înţeleg de ce nu te de , par t i de locuriile astea. Duimneata. ai t rans­formât aici, veninul în miere, cum spune poetul. (Se aude sirena vasu-lui.) Trebuie să plec. (Se îndreaptă amîndoi spre fundul scenei. Din en­lise se aude vocea Dariei : „Toma ! Toma !" şi Daria intră alergind.)

TOMA : V-aţi şi întors ? Unde e un-chiud Danilov ?

DARIA (eu sufletul la gură) : Ştii ce mare grozavă e azi ? îj vezi ni si pu! şi la cinci mek i . Vii să ne scăldăim ?

TOMA : Bine, vin. Dsr sa ne luâm î~t:i ramas bun de la tovsrăşuil pro-fesor. (Către acesta, cu mina pe umă-rul Dariei.) Ei cei puţin vor merge pe drumur i mai puţin complicate, şi mai drepte.

PROFESORUL : De fapt, ăsta e şi ros-tul nostru cel mai adîne : să fim o treap'tă. Cu bine, dragul meu. Vino să te sărut, Daria.

DARIA : Cînd mai vii. unchiule ? PROFESORUL : Cine ştie ! Nu mai a m

nici un rost aici. (Se indepărtează spre fundul scenei. Acolo se în-toarce.) Am udtat să te întreb. Ce s-a întîmplat cu Anca Mères ?

TOMA : E la Constanta. A făcut me-dicina. s-a remâri tat şi are doi copii. (Profesorul face un gsst de salut şi coboară în spatele scenei.)

DARIA : Toma, ridicâ-mă în braţe să-i fac semn. (Toma o ridicâ. Grupul lor se proiectează pe orizont. Daria, Profesorului.) La revedere ! (Rîzînd şi ţipind copilăreşte.) Mai sus, Toma, mai sus !

C O R T

Bucureşti, decembrie 1961

N

, i i? • «

www.cimec.ro