zorile, colegiul naţional cuza vodă din huşi, nr. 46, 2012

ZORILE REVISTĂ LITERAR-ŞTIINŢIFICĂ

A

COLEGIULUI NAŢIONAL “CUZA VODĂ”

DIN HUŞI

Editura

EDITORIAL

POESIS

MEDALION

ARTISTIC

ESEURI

MEDALION

LITERAR

PAIDEEA

MANUSCRIPTUM

INTERVIURI

TRADUCERI

PERSONALITĂŢI

CALEIDOSCOP

NR.2(46)

ANUL XXIII

2012

IULIE-DECEMBRIE

ZORILE

REVISTĂ LITERAR-ŞTIINŢIFICĂ

A

COLEGIULUI NAŢIONAL “CUZA VODĂ”

DIN HUŞI

NR. 2(46)

ANUL XXIII

2012

IULIE–DECEMBRIE

Editura

Coperta 1: Prof. Gavril Holban, directorul Liceului de băieţi „Cuza-Vodă”

(1 noiembrie 1931-15 august 1932; 20 noiembrie 1933-1 mai 1938).

Coperta 2: Localurile Colegiului Naţional „Cuza-Vodă” (decembrie 2012).

Coperta 3: Activităţi cultural – educative din Colegiul Naţional „Cuza-Vodă”.

Coperta 4: Bustul lui Dimitrie Cantemir din Huşi.

ZORILE · Nr.2 (46) · Anul XXIII (2012) 3

Editorial

Presă și cultură

Prof. Luminiţa Săndulache

„O naţie se înalţă prin şcoală”

(N. Iorga)

Direcţia unei culturi trebuie să o jaloneze la momentul oportun, după opinia noastră,

Şcoala. Cât timp vom avea o Şcoală bună, cu dascăli bine pregătiţi şi neimplicaţi politic, care să

dovedească tact pedagogic şi să fie buni psihologi, vom putea sta cu fruntea sus, spunând un Nu !

categoric mediocrităţii care, astăzi, mai mult ca oricând a invadat Presa, una dintre cele mai

importante puteri ale Statului.

Ceea ce surprinde în presa actuală este uneori teama voită sau inexplicabilă a unor

cronicari care fac recenzii, sau a unor eseişti care-şi încearcă inutil condeiul, de a cataloga ”un

produs”, punându-i, dacă merită, un calificativ: bun, foarte bun sau excepţional.

Istoria României a avut de-a lungul timpului personalităţi marcante care au ştiut să-şi facă

auzită vocea până dincolo de timp. La numai 24 de ani, Mihail Kogălniceanu dădea direcţie

culturii române prin intermediul „Daciei literare”, la 27 de ani, Titu Maiorescu făcea acelaşi

serviciu culturii române prin intermediul revistei „Convorbiri literare”. Tânărul critic literar nu a

avut nicio rezervă, la vremea respectivă, ca să arunce în presa vremii „o bombă”: „Ce a fost și ce

a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie

ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut

Eminescu în România sau în Franța, și nu în Austria și în Germania; ar fi moștenit sau ar fi

agonisit el mai multă sau mai puțină avere; ar fi fost așezat în ierarhia statului la o poziție mai

înaltă; ar fi întâlnit în viața lui sentimentală orice alte figuri omenești - Eminescu rămânea

același, soarta lui nu s-ar fi schimbat”, sau: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura

lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi” şi, în fine: „Nu au existat, nu vor exista

în poezia română versuri mai frumoase decât acestea!”

Orice comentariu ni se pare inutil. Sub auspiciile geniului maiorescian, au păşit pe rând

în literatura română toţi marii clasici, unul câte unul.

În schimb, actuala critică literară are serioase rezerve în catalogarea unui posibil tânăr

genial şi, mai ales, în emiterea ”foilor de parcurs” pentru Eternitate. Trăim într-o societate în care

non-valoarea triumfă. „Nihil novi sub sole”. Dintotdeauna a fost astfel: „Şcoala va fi şcoală”,

spunea M. Eminescu, „când Statul va fi Stat”.

Dar, cum Statul Român nu prea reuşeşte nicidecum să fie Stat, în zbaterile lui mistuitoare

şi în chinurile de nedescris ale naşterii democraţiei, trebuie să avem curajul nestăvilit şi forţa

necesară de a păşi pe urmele curajoase ale înaintaşilor, încercând să ne facem auzite vocile.

Tocmai această datorie încearcă să şi-o îndeplinească revista „Zorile,” promovând tinerele valori

literare. Timpul este întotdeauna cel care decide şi, în ce mă priveşte, garantez că acesta îmi va fi

un aliat de nădejde. De un lucru sunt absolut sigură: câţiva dintre autorii promovaţi în paginile

revistei noastre, precum: poeţii Nicuşor Dărăbană şi Gabriel Ambăruş, prozatorul Rareş Tiron,

jurnalista Gabriela Bejan, eseista Teodora Vârlan, actorii Denis Hanganu și Alexandru Stamatin

vor fi cu siguranţă, în timp şi peste timp, nume de referinţă în istoria Colegiului Naţional ”Cuza

Vodă” din Huşi.

4 ZORILE · Nr.2 (46) Anul XXIII (2012)

Poesis

Moarte în suflet

Ancuța Ciocoiu,

clasa a XII-a Științele

Naturii1

E toamnă târzie,

La oricine-n suflet;

Cu gânduri funeste,

Pictăm frunze moarte.

E toamnă pe buze de

muritori,

E moarte în suflet de-atâtea

ori.

Ne plouă tăcerea, durerea

nefastă,

Ne rătăcim în noi de mii de

ori,

Am pe-a inimii pereţi o

toamnă întreagă,

Mi se-ascunde-n privire,

scapă-mă de poţi.

Singurătate

Cristina Țănu,

clasa a X-a Filologie1

Am trăit în întuneric și

suspin,

O vrajă aparte mi-a pătruns

în suflet,

Trandafirul cu un singur

spin,

Care m-a lăsat singură pe

lume.

Tăria inimii mele,

A fost ca un dar care m-a

cuprins,

Natura m-a lăsat,

Trupul să-mi fie stins.

Alexandra Iuliana Popa,


Epilog

Georgiana Țabără,


A fost odată

Planeta Pământ.

Ieri, un leagăn de vise,

Astăzi, doar praf în vânt.

De priveşti în neant,

Îl mai vezi aspirând

Câte-un rest putrezit

Din cei ce nu mai sunt.

Înghiţiţi de abis,

Arşi de vii, înnecaţi,

Toţi aceea-şi doreau

Doar să fie iertaţi.

În a vieţii clepsidră,

Tot nisipul s-a scurs.

S-o întoarcă înc-o dată

N-a mai vrut Cel de Sus.

Printre râuri de sânge,

Doar un gând răzbătea,

Ruga pentru-ndurarea

Care nu mai venea.

Se-amăgeau cu puterea

De-a crea lucruri noi,

Nevăzând că din urmă

Vine-al morţii şuvoi.

Nu credeau că pot pierde

Fără a recupera,

Însă o altă lume

N-au mai putut inventa.

Plânsetul disperării

Mai răsună şi-acum.

Ca ecou al durerii

Celor vii ajunşi scrum.

Vino

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Adie vântul peste noi

Şi ne-au udat atâtea ploi.

Ne-ngroapă florile târzii,

Cu amintiri şi doruri vii.

Oh, vino, dorul meu

nespus,

Cu lacrimi dulci şi gânduri

bune

Şi lasă luna să ne cunune,

Sub semnul stelei noastre,

dus.

Ia-mi mâna, cald, în mâna

ta

Şi-ascultă cum ne cântă

noaptea,

Iar ochii tăi, adânci şi

verzi,

Să-mi fie iar oglindă.

Să m-ocroteşti cu braţul

tău,

Toţi anii de acuma,

Să fii precum în visul meu,

Sunt noaptea şi cu luna.


Tu eşti tot!

Alexandra Bîrsan,


Tu eşti soare,

Tu eşti lună,

Tu eşti fulger, tunet, nor,

Tu eşti vântul călător.

Tu eşti vis,

Tu eşti lumină,

Tu eşti noapte fără lună.

Tu eşti speranţă,

Tu eşti suspin,

Tu eşti trandafir fără spin.

Tu eşti cânt,

Tu eşti culoare,

Tu eşti visul vieţii tale.

Tu eşti lacrimă,

Tu eşti surâs,

Tu eşti tot ce-am mai

presus.

Tu eşti cuvânt,

Tu eşti iertare,

Tu eşti raza mea de soare!

Fulg

Andreea Georgiana

Ganea,

clasa a IX-a Filologie2

Afară ninge liniștit

Eu nu mă satur de privit,

Că știu chiar foarte bine

Că fulgii-s de la tine.

Fulgii-s trimișii tăi spre

mine

Să vină rar să mă aline,

Ei sunt lacrimile tale

Ce mă caută cu jale.

Fulgul ce-i atins de mine

Pornește ușor spre tine

Să-ți spună că eu sunt bine

Și mi-e tare dor de tine.

Fulgul vine iar spre mine

Îmi spune ce e cu tine,

Se topește și mă udă

Și-mi lasă adânc o urmă.

Urma mare și adâncă,

Care inima-mi frământă

Rupe și taie din ea

C-asta este dragostea!



Glasul picăturilor

de ploaie

Ana-Maria Ţîntă

clasa a XII-a

Filologie2

În ploaie, stau şi plâng,

Las ca ploaia să cadă peste

mine.

Şi mă simt tot mai gol pe

dinăuntru.

Am pierdut tot!

Mă simt singur!

Şi realizez câte am avut.

Dar timpul îmi va da o

lecţie,

El nu se va opri pentru

mine,

Nu va sta în loc pentru

durerea mea.

Am nevoie de iubire,

Te rog, dă-mi iubirea,

Doar ea mă mai poate ajuta

să mă regăsesc acum.

Iartă!

Prin ploaie, încerc să îmi

găsesc locul

Şi spiritul meu tot zboară,

se îndepărtează de mine.

Trăiesc cu regretul, îl simt

puternic în mine,

Şi ploaia tot continuă să

cadă.

Nu pot să uit, nu vreau să

uit,

Tot ceea ce ne-am promis

şi am sperat să se

îndeplinească,

Pentru că iubirea din

promisiunile mele a fost

mai puternică decât mine.

Ce o să fac în noaptea asta

lungă,

Când totul mă strânge

încet-încet

Şi visele mi se spulberă

unele după altele?

Ajută-mă!

Am nevoie de iubire!

Pe-un piedestal

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Pe-un piedestal ai stat atâta

vreme

Şi mi-ai distrus tărâmul

fermecat,

Dintr-o regină-am devenit

oricare

Şi sunt nimic pe lângă ce

eram.

Cărbune-ncins ai pus în

ochii mei,

Dar am să-l sting şi-o să

dispară,

Orice durere o să moară,

Şi-ai să te duci precum e

prafu-n vânt.


Ajută-mă din minte să-ţi

şterg chipul

Şi ochii tăi, primăvăratec

dor,

Să nu-i mai am o clipă

printre gânduri,

Deşi cu toate simţurile-i

ador.

M-ai aruncat şi m-ai lăsat

statuie,

Să fiu, nemuritoare în

dureri;

Iar tu, zâmbeşti întunecat,

iubite,

Şi orice fericire mi-o

răpeşti.

Adu-mi din nou cu ale tale

braţe

Căldură, peste pieptu-mi

adormit

Şi să visez, că noi suntem

la mare,

Iar printre valuri, dulce îmi

şopteşti.



Suflet de copil

Ana-Maria Frențescu,

clasa a IX-a

Matematică

Informatică2

Un suflet de copil

Iubește și învață

Plânge și iartă,

Se împrietenește și

împarte.

Un suflet de copil

Vorbește fără teamă

Și se bagă în seamă.

Se strecoară în sufletul tău,

Fără vorbe,

Numai acei ochișori

Acea inocență,

Acea blândețe

Îți înmoaie sufletul.

Un suflet de copil,

Un caracter deosebit,

O minte curioasă,

Ce caută să descopere,

Să învețe și să cunoască

La început de drum.

Deși nu știe,

Părinții îl ajută

Să crească frumos și

manierat,

Să respecte învățătorii,

profesorii,

Toate persoanele mai mari

decât el.

Oferind iubire și

devotament,

Crește ordonat și la rândul

lui

Învață și pe alții.

Speranţă

Alexandra Bîrsan,


Eu sper la o viaţă mai

bună,

Tu speri să fii fericit,

Speri să fii sănătos, să fii

împlinit.

Eu sper să nu mai fiu

fricos,

Tu speri să fii înţeles,

Speri să fii cel ales.

Eu sper să fiu apreciat,

Tu speri să fii lăudat,

Speri să fii mereu

respectat.

Eu sper să fiu un scriitor

cunoscut,

Tu speri să fii un profesor

îndrăgit,

Speri să fii un om iubit.

Eu sper să fiu mereu copil,

Tu speri să fii adult,

Dar ei, ei speră să poată da

timpul înapoi.



Destin

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Totul e moarte, ne e în

destin,

Să închidem ochii,

Atunci când murim.

Tot, plin de şoapte,

În noapte trăim,

Orbiţi de lumina crudului

destin.

Se sting şi-apoi nasc

Din gânduri, cuvinte;

Toţi mor şi adorm,

La ei în morminte.


Nostalgie

Cristina Țănu,


Vântul toamnei când el

bate

Printre crengile de dud,

El mereu cu dânsul poartă

Nostalgia prin văzduh.

Picurii de ploaie reci

Îmi îmbată pielea nudă,

Eu visând încă la vară

Ce fugi să se ascundă.

Va veni din nou la anul,

Mă va căuta desigur,

Și va regăsi fetița

Într-o dalbă fată mândră.



Toamna mea

Bianca Mădescu,

clasa a XI-a Filologie2

Îmi doresc o clipă de

eternitate

Vreau pe obraz, iarăși, a

iubirii palmă

Vreau să ne plimbăm prin

locuri neumblate,

Dar vezi tu? Afară-i deja

toamnă.

Deja visele îngheață

Secundele nu mai respiră,

Un întreg arsenal de

sentimente e în ceață

Și-ncet viermii tristeții

încep să iasă la lumină.

Durerea își înfinge

rădăcinile-n perdele,

Nelăsând să mă mai

mângâie nici o rază

Își lasă întunericul peste

visurile mele

Și mă simt ca un străin,

deși sunt acasă.

Pereții își arată colții

Vrând să muște din

speranțele mele,

Dar din mine nu mușcă

nici himerele nopții,

Că eu îmi macin

sentimentele în măsele.

Absorb durere ca un

pământ secetos,

Că durerea începe să-mi

zguduie

Sufletul meu până la os.

Un țipăt tenebros

Se-agită prin efemeritatea

grea,

Un fior rece, mă pune jos.

Adio și totuși bun-venit,

toamna mea!

Dimineţi cu aromă

de cafea

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Încă mai dorm, dar simt

savoarea

Care mă-mbată şi mă

cheamă drept la ea;

Aroma tare de cafea

amară,

Umezindu-mi buzele,

îndulcindu-mi inima.

Tot mai aproape vine un

val de abur cald,

Ca o ispită, menit să mă

trezească.

În părul meu dezordonat ţi-

ai rătăcit tu mâna,

Ca un om fericit, menit să

mă iubească.



Veșnic

Octaviana Darie,


Zeci de dorințe năruite,

Sute de vise adormite,

Mii de suflete rătăcite,

Milioane de speranțe

pierdute.

Atmosferă macabră,

sfâșietoare,

Lipsă de determinare,

Lacrimi curse la nesfârșit,

Durere până la infinit.

Dar dragostea pune

stăpânire,

Egoismul uman dispare,

Liniștea și-o regăsesc

și împreună trupul îl

părăsesc.

Pierdute-n zare,

Lipsite de orice alinare,

Prăpădite-n depărtare,

Se îndreaptă spre veșnica

pieire.

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/07/dimineti-cu-aroma-de-cafea.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/07/dimineti-cu-aroma-de-cafea.html


Împlinire

Georgiana Ţabără,


Am strâns în cupa

sufletului meu

Şi deznădejde, dar şi

bucurie.

Şi-am învăţat atunci când

mi-este greu

Să port în inimă speranţa

vie.

Căci fiecare zi o alta-mi

pare,

Şi nu-i cunosc adâncul

înţeles.

Străbat cu ochii-nchişi o

lungă cale,

Şi nu-mi dau seama nici

când să mă opresc.

Unde mă aflu azi în

drumul împlinirii,

La început, la mijloc sau se

poate

Să mai aştept și-acum cu

razele privirii

Spre neştiute locuri

îndepărtate?

Ştiu doar c-acest traseu

spre zare

Are şi el, la rându-i, un

final.

Este acel sublim moment

în care

Voi fi atins supremul ideal.

Şi-ngenuncheat de calda sa

durere

Sufletul plin şi totuşi

obosit,

Va regăsi o ultimă putere

De a rosti în lacrimi: ,,Am

iubit!”

Noroi

Georgiana Ţabără,


Să pun un plasture pe rană

Oare m-ar ajuta?

Ar curge oare-n loc de

sânge

Şi altceva?

Poate durerea ce îmi fură

Şi aerul şi apa,

Poate pământul care-mi

umple...

Groapa.

Şi sânge şi pământ şi apă

Amestecate-n corpul meu.

Mă-ntreb care din ele-l

face

Atât de greu?

Şi dacă prin această rană

Tot sângele s-ar scurge,

Oare noroiul ce-ar rămâne

Mi-ar ajunge?

Dar cum să sper când văd

din mine

Cum totul curge încă?

Un plasture nu poate-

ascunde

O rană-atât de-adâncă.

În amurg

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

În amurgul roşu ca de foc,

Văd apusu-ntreg al vieţii

mele,

Îţi văd parcă chipul cel

frumos

Şi pe-obrazul tău, buzele

mele.

Părul neted ţi-e bătut de

vânt,

Mâna mea în el iarăşi se

joacă,

Gândul iar încerc să ţi-l

ascult,

Te privesc în ochi şi văd

pădurea toată.

Mă umbreşte trupul tău şi

sunt tăcută.

Iar mă strângi cu dragoste

la piept;

Însă ştiu că totul o să fugă,

Sunt doar amintiri pictate-

n cer.

Văd apusu-ntreg al vieţii

mele,

Îţi văd parcă chipul cel

frumos,

Şi-n fiece noapte care vine,

Văd sfârşitul, văd tot ce a

fost.



Numai gândurile

Andra Roxana Enea,

clasa a XI-a Științele

Naturii1

Visez cu ochii deschişi,

Clipe aleargă pe lângă

mine,

Fugărite de tic-tacul

ceasornicului,

Insensibil la neliniştea

timpului

Și în goana lor spre

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/08/in-amurg.html


nicăieri,

Muşcă din mine, puţin câte

puţin,

Lăsându-mi intacte

Numai gândurile şi

amintirile

Care mă însoţesc

pretutindeni,

Aşa cum sărbătorile

Însoţesc anii noştri,

Pe care-i traversăm

Fericiţi şi teferi.



Frumuseţe rece

Andra Roxana Enea,


Naturii1

Frumos e când plouă afară,

Iar oamenii fug disperaţi.

Nimeni nu stă singur în

ploaie

Doar chipul meu prins în

mantia rece.

Și veselă-i fața udată de

gânduri,

Căci lacrimi pierdute-n

tristeţea naturii,

Dispar sub perdeaua de

stropi

Iar zâmbet se-aşterne în

noaptea din suflet.

Totu-i frumos atunci când

ne plouă,

Iar oamenii veseli ca noi

nu sunt

Obişnuiţi cu ploaia din

suflet

Apa-ngheţată n-ajunge la

os.

Soldat de plumb

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Soldat de plumb, te-nneci

în furtună,

Iar chipul de Zeu ți-l

oglindești în lună.

Metal nemilos! Te ucide

marea!

Îți înghite crudă și ultima

suflare.

Soldat de plumb, ucis în

neștire,

Ai devenit un strain ce

caută iubire.

Metal nemilos; străin te-

am găsit,

În ochi te-am privit, m-am

îndrăgostit.

Soldat de plumb, străinul

meu de azi,

Îți e captivă marea în ochii

mari;

Ți-e sclav soarele pe

buzele moi,

Ești robul nemuririi de

apoi.



Agonie

Andra Roxana Enea,


Naturii1

M-am scăldat în genunile

nopţii

Cu suflarea scăpărând între

stele,

Pe tâmple am stropi din

tainele sorţii

Pe pleoape-mi cresc clipe

din visele mele.

Liane din raze se tocesc de

pustiu

Șlefuindu-şi în zare

dogoarea.

Mi-e frig. Dacă sunt, nu

mai ştiu

Căci luna rânjeşte

tremurându-şi culoarea.



Nu sunt eu

Andra Roxana Enea,


Naturii1

Bucăţi de viaţă

Sparte în mii de cioburi

În care se reflectă

Câte un surâs sau o

lacrimă.

Frânturi de amintiri

Şi gânduri neîmpărtăşite,

Realităţi pierdute,

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/08/soldat-de-plumb.html


Undeva, într-un timp

efemer.

Întâlniri şi despărţiri

Visate cu ochii deschişi,

Numele meu

Pe care îl uit mereu,

Ce să fac cu toate acestea

Acum, când nu mă mai

recunosc

În nicio oglindă?

Îmi simt genele grele

Şi nu pot să dorm

Vreau să alerg,

Dar mă împiedic tot timpul

E timpul să mă ridic,

Dar nu pot să-mi opresc

căderea

Sunt aici, acum

Şi totuşi nu sunt eu.

Ana-Maria Dolhăscu,


Străini

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Dacă pleci, rămân un om

orb.

Ascultă-mă cum arunc

Minciuni tuturor.

Dacă vei pleca, îmi răpești

auzul

Și-am să îngrop plânsul,

În urmele tale.

Durerea mea surdă, zbiară

prin ziduri,

Ce le-ai ridicat să îți fie

scuturi.

Când ai plecat și mi-ai

răpit toate,

În întunericul bont, mă

bântuiau șoapte.

Când te-ai îndepărtat am

înțeles:

Suntem doi străini! Căci

altfel,

N-are sens.

Timpurile de ieri,

de azi


clasa a IX-a

Matematică

Informatică2

Un ghiocel,

Un toporaș

Bucură orice copilaș!

O crizantemă, o

lăcrămioară,

Bucură orice domnișoară!

Un urs de pluș

Și-o ciocolată,

Bucură orice fată!

Un joc de baschet,

Fotbal sau șah

Bucură orice băiat!

C-un trandafir,

Sau cu o lalea,

Inviți o fată la cafea.

Dacă pe bunica o vizitezi,

Fericită ai s-o vezi.

Cu speranță și iluzii

Ce sunt greu de împlinit,

Omul luptă și visează

Și se simte fericit!

Dată uitării

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Îți văd ochii plini de tot

înaltul,

În albastrul lor parcă mă-

nec;

Printre șoapte răsărite

dintre valuri,

Se strecoară chipu-ți

îngeresc.

Mâna udă pe obrazul meu,

Îmi întinde lacrime sărate,

Că te-ntorci iar în adăncul

tău,

Și-am s-aștept ca să revii

cu șoapte.

Pe nisip mai sufli câte-un

gând,

Îmi furi sărutări cu apa

mării;

Dar eu aici, tot pustie sunt,

Învăluită de tine, dată

uitării.



http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/08/straini.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/09/data-uitarii.html


Magia iernii

Mălina-Alexandra

Marin,

clasa a VI-a

Dintr-o mantie enormă,

Pe o înaltă platformă

De gheață orbitoare,

Regina noastră

încântătoare,

Cu un strop de lucire

Și o mică sclipire,

Împrăștie pretutindeni

Magie cum n-a mai văzut

nimeni.

În cer și pe pământ, e totul

de un alb curat,

Iar zânele, piticele au și

zburat

Către copacii cu mănuși de

omăt

Și cu cojoace cum n-au

mai fost,

Să le șoptească povești de

iarnă

Despre o floare de gheață

cu viața eternă.

Regina, mulțumită de

rezultat,

Pe toți i-a felicitat.



Școala

Rareș Tarțian,

clasa a VI-a

O clădire mitică,

O clădire anonimă

Oare ce să fie?

Eu cred că școala e!

Ce e școala?

Stați un pic

Să vă explic!

Este o lume în care

De-a lungul anilor

Vei călători.

Ea, din ce în ce,

Se va mări.

Cu noi cunoștințe,

Din ce în ce mai greu

E greu să vă explic eu!

Pe scurt dacă n-ai carte,

N-ai parte.

Nu trebuie să ne lăsăm

bătuți,

Trebuie ca acea comoară

Să se dezvolte!

Asta este școala!

Ștefan cel Mare

Teodor Pricop,

clasa a VI-a

Ștefan cel Mare era un om

pitic

Care-n luptă era voinic

La stejarul din Borzești el

și-a pierdut un amic

Și chiar de era mic, vroia

răzbunare

Iar când a devenit

domnitor, nu s-a oprit pânâ

când ucigașul n-a murit.

El cu spirit a luptat

Și pe turci i-a alungat

Mii de suflete-a salvat

Pe strămoșii noștri i-a

ajutat

Iar acum cănd noi trăim

Deseori la el ne gândim

Și-am vrea ca el să fim!

Greșeli

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Iar ne chemau oglinzile de

lut

Să ne închidă sufletele-n

piatră.

Iar ne priveam prin zid,

Și în amurg,

Au ars oglinzile îndată.

Coșmar de praf ne bântuie

prin vise,

Greșeli uscate ne-mprăștie

pe geam;

Pe-un soclu-ndepărtare se-

nalță neștiute,

Greșeli, ale mele și-ale

celorlalți.

Umbra

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Îmi amintesc... te-am

întâlnit pe stradă;

Erai precum e luna-n cerul

înstelat.

Tu m-ai găsit și ai sădit în

mine,

O umbră ce nu m-a mai

lăsat.

Pe străzi de piatră cu

frunze rătăcite,

Mă căutai și tu, stingher

ascuns.

Te prezentai drept anonim

al serii:

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/09/greseli.html


Erai o umbră, erai al

nimănui.

Sunt zilele-acelea în care,

Nu pot nici măcar să te am,

Dar noaptea-ncurând va

apare

Și tainic o să-mi bați iar la

geam.

Atât de tăcut și de palid,

Îmi calci peste urme-n

amurg.

Tu, umbră de dor, rătăcită,

N-ai vrut să fii a orișicui.



Să...

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Să fie toamnă aș vrea,

Să mă înec în frunze de

sânge;

Să fie iarnă și iar,

Să ningă cu toamne târzii.

Să fie soare afară

Și să-nflorească frunzele

moarte,

Să fie toamnă aș vrea,

Cu ploi dese și gri.

Să-mi cânte crengile rupte

A dregradare și a final,

Să m-arunce-n vâltori

neștiute,

Domnul Vânt, domnul

Neant.

Să devin una cu frunza,

Să mă macin sub tălpi de

papuci,

Să mă împrăștii în văduh,

pretutindeni,

Să mă las dusă de vânt.

Dimineață de

toamnă

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Încă-ți mai doarme soarele

pe față

Iar părul fin miroase-a

dimineață.

În aburi calzi îți regăsesc

privirea,

Pe ceașca de cafea ți-a

poposit iubirea.

Ne îmbătăm cu ploile

acestea dese

De-mbrățișări și mângâieri

în zori;

Ne amețim de nebunia

toamnei,

Că plouă cu iubire peste

noi.



Se ofilesc

speranțele

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Se ofilesc speranțele în

toamnă;

Grămezi de-aramă

împânzesc tot dealul.

Pe stradă plouă cu speranțe

moarte,

Copacii iar sunt goi și fără

gânduri.

Vuiește cântul toamnei și

suflă-nnebunit,

Rafalele pe stradă

dansează neobosit.

Ajungem pân’ la nouri și

ne unim cu ei,

Se rup prăpăstii-n ceruri și

cad ploi peste noi.

Se umezesc speranțe și

curg șiroaie roșii,

Ard streșinile casei și arde-

ntreg pământ.

De păturile galbene, de

ceața ce ne bântuie,

E toamnă iar speranțele,

sunt pe pământ și-n cer.

Demonic

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Se-aude-n depărtare un

zăngănit de lanţuri,

Eu tot înaintez,iar teama

mă cuprinde;

Înăuntrul meu dictează

doar ţipăt şi pieire,

Ceva ce mă inhibă se

apropie grăbit.

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/09/sa.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/10/dimineata-de-toamna.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/10/dimineata-de-toamna.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/10/se-ofilesc-sperantele.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2012/10/se-ofilesc-sperantele.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2011/06/demonic.html


Înainta frenetic,cu paşii

calculaţi,

Lăsa în urmă moarte şi

doliu între fraţi.

În întuneric parcă,odată cu

pieirea,

Văd ochii lui de piatră

citindu-mi îngrozirea.

De ură erau pline

mişcările-i groteşti

Şi respiraţia rece era ca din

poveşti.

S-a apropiat de mine, atât

de mult că pot,

Să îi ating securea din fier

mânjit cu foc.

Picioarele-i de taur se zbat

să rupă lanţuri,

Dar în bătăi de luptă, mi-a

rupt cu lama capul.

Îl vezi seară de seară,

plimbându-se pe malul,

Însângeratului şi lacom

„Râu balaur”;

Surâde ahtiat şi-ascultă

liniştea,

Ca mai apoi doar zbieret să

se audă-n ea.



Prima dată

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

În ochi îţi picură albastrul

cer,

Iar părul ţi-e din tei o

amintire;

În inimă-mi se-aşterne-o

amăgire,

Dar chipul tău mă face să

visez.

Îţi e privirea fixă, iar de

uimire,

Se scaldă-n mâna ta

obrazul meu;

Mă ţintuieşti,iar buza ta

îmi vine

Spre buza mea şi vreau să

o sărut.

Te-apropii cu sfială iar eu

la fel te simt

Fiorii mă încearcă, în braţe

te cuprind;

M-aşez pe pieptul tău, iar

inima îţi bate,

Neregulat şi simplu, dar

complicat în parte.

În mâna ta prea caldă,

adoarme mâna mea,

Nu am să uit, căci prima

dată, a fost şi ultima.

E liniște

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

E linişte şi pururi tristeţi

umbrite sar,

Amurguri disperate ce

bântuie-n zadar.

Un catafalc în zare mă

îndeamnă-n măreţie,

Eu,solitar copil şi plin de

pioşie.

Mă-ncred în tot şi toate,în

vorbe mii,frivole,

Am gânduri diafane

precum nişte angole.

E seară şi răcoare, iar

noaptea încă tace,

Negrul e tot lugubru,

credinţa mi-o desface.

Întoarce-mi înfăptuirea, fă-

mă să cred din nou,

S-alung nepotrivirea ce-o

face gândul rău.

Priveşte-mă, zâmbeşte,

invită-mă la dans

Şi nu îmi mai da drumul,

Mai dă-mi puţin răgaz,

Să pot să-mi fericesc

privirea doar cu tine

Cu faţa ta curată şi plină de

iubire.

În dorul meu vital ai pus

urmă de sare,

Să doară tot mai mult şi-n

noapte să tresară.

Prefă-te într-o stană cu

ochii migdalaţi,

Să pot să te privesc,

copilul meu pribeag.



http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2011/09/prima-data.html


Exorcizare

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Dezlănţuire lentă, în ritmul

mut al zilei,

Catene nesfârşite, de răcnet

se aud,

Atât de rare brize de linişte

cuprind,

Căci în dezlănţuire, pe tine

te surprind.

Te relaxezi prin zâmbet,

din răcnet izbucnit

Căci ai lăsat în tine să ardă

tot mocnit;

Iar sub presiunea zilei,

când tot părea de vis,

Ai devenit o fiară cum

lumea te-a surprins.

Şi ai surâs sarcastic când

te-ai oprit de-odată

Să vadă toţi că-n suflet

aveai pe-altcineva,

Că te-a răpit pe tine

fantoma necurată,

Dar n-a răpit din inimă,

dulceaţa ce-o avea.



Alături

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Ploua, tot ne ţineam de

mână,

Iar cerul cânta pentru noi

Şi ne uda veştmintele cu

plânsul

Din norii ce curgeau

vestind noroi.

Se agăţau de mâna ta cea

caldă

Atâţia picuri reci şi

violenţi,

Dar nici că o clinteai din

ploaia deasă,

Să poţi să-mi protejezi şi

mâna mea de ei.

Iar cerul negru se rupea

deasupra noastră

Dar tu zâmbeai mai mult şi

mă iubeai,

Îmi mângâiai obrazul, dar

eu, prea ruşinoasă,

Plecam capul sfioasă, iar tu

mă-mbrăţişai.

S-a stins negrul din ceruri,

iar mâna ta tot udă,

O mângâi şi-o sărut,

Ca să îţi fie cald.

Fiorii reci ai zilei ne-

ngheaţă de putere

Dar strălucim de fericire

În ochii celuilalt.

Gânduri

Ancuța Ciocoiu,


Naturii1

Cobor înalte gânduri

printre castanii goi

Și văd pe frunze moarte

cum ne plimbam noi doi.

Șovăitor în cale îmi iese

dorul mut,

Friabil, iar se lasă, năluc,

purtat de vânt.

Mă poartă pașii grei spre a

ta cale,

Dar drumul e prea lung și

specios

Iar temerile mele te alungă,

Te-ngroapă în tăciune,

Mânios te-apropii parcă și-

n urma ta sfârșitul,

Se-nalță ca un val ucigător;

Pe ochii osteniți îmi cad

petale

De trecătoare flori, ce

iarăși mor.

În pragul înserării se-arată

umbre;

Vâltoarea ta de voci s-a

potolit.

Pe ziduri dărâmate și

scânduri rupte,

Privești trecutul tău

desăvârșit.

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2011/09/exorcizare.html

http://ciocoiuancuta.blogspot.com/2011/10/alaturi.html


Medalion artistic

Alexandra Popa,



Cristina Țănu,



Ștefan Miron,

clasa a IX-a Științele Naturii1


Eseuri

1 noiembrie

Ancuța Ciocoiu,

clasa a XII-a Științele Naturii1

Seară de noiembrie. Mă afund în

scaunul din clasă. Sunt la cercul de lectură.

Astăzi ne-a citit Esenin. Plec mai devreme

cu scopul de a-mi învăța la filosofie.

Afară, mă izbește răcoarea aerului

umed, iar cerul e negru. Miroase a ploaie.

Îmi umplu plămânii cu aer proaspăt și îmi

șterg automat filosofia din minte. Seara asta

merită orice sacrificiu.

Privesc cerul. Picuri mărunți

izvorăsc, îndreptându-se spre pământ pentru

înfăptuirea misiunii divine: moartea. Când

cineva se naște, începe să moară. S-ar putea

spune că nu este decât punctul de vedere al

unui pesimist dar totul în jurul nostru e în

curs de degradare; iar această etapă a naturii,

apusul ei, îmi bucură ochii și inima.

Ploaia se întețește și se prelinge pe

obrajii mei. Se sparg de trotuar picurii,

împrăștiind inspirație. Mă umplu de ea și sar

în bălți pline. Șiroaiele care alunecă pe

marginea șoselei, bobițele de ploaie care

lovesc pământul, creează o coloană sonoră

lipsită însă de tonul grav al tunetelor, al

căror ecou zguduie pământul. În trotuarele

umede se oglindesc felinarele ce luminează

pal.

Vântul cald, dar puternic, îmi

amestecă frunze în păr. Miroase a ploaie, a

toamnă. Copacii mor lăsând peste noi

perdele de aramă. Ne înecăm în nuanțe

sângerii și ne acoperim cu ele.

Am început să mor de când m-am

născut, dar „cine mă poate împiedica să fiu

nemuritoare?”

Arta de a trăi

Elena Alexandra Bîrsan,

clasa X-a Filologie1

Sunt şi eu ca toţi ceilalţi oameni: văd

lumea aşa cum vreau eu să fie, nu aşa cum

este.

Ne imaginăm viaţa ca o poveste, dar nu este

deloc aşa. Viaţa e cruntă, scurtă şi uneori

nedreaptă. Nu e aşa cum am vrea noi să fie.

Nu e perfectă, uşoară sau nesfârşită. Este

frumoasă, dacă noi ne-o facem frumoasă.

Poate fi minunată dacă ştim cum să o trăim.

Ȋnsă trebuie să ştim să trăim, să apreciem

viaţa, să o iubim. Aşa cum ne-a fost ea dată.

Ar trebui să nu lăsăm pe mâine, ceva

ce trebuie făcut azi. Să nu luăm decizii

pripite şi să nu ne încăpăţânăm să facem

doar ceea ce vrem. Să le facem pe toate la

timpul lor, pentru că viaţa nu suferă

amânare. Cu toţii ar trebui să înţelegem că

ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată.

Nu vom trăi o mie de ani, deşi nici

aceştia nu ar fi de ajuns. Nu ar fi de ajuns să

iubim, să râdem sau să plângem, să sperăm,

să fim fericiţi sau să ne trăim viaţa aşa cum

am visat cândva. Cu toate că niciodată nu

suntem multumiţi, niciodată nu avem destul,

niciodată nu ne dorim esenţialul, cu toate

acestea, noi, cei mulţi şi tineri, visăm la

imposibil. Imposibil să fim cum vor alţii, să

fim sociabili, plăcuţi, respectaţi sau pur şi

simplu acceptaţi. Nu suntem mereu pe

placul celorlalţi, dar totuşi ne dorim

perfecţiunea, ne dorim bani şi putere, dar nu

ştim să apreciem adevăratele valori ale

vieţii. Nu punem accent pe sănătate, pe

familie, pe înţelepciune. Nu înţelegem arta

de a fi prieten şi de a avea prieteni, nu

recunoaştem forţa de a iubi şi de a fi iubit.

Noi, adolescenţii, ne dorim totul, dar

uităm de noi, uităm de timp. Timpul care

trece, fără să ne aştepte pe noi.


Călătorie



Mă simt înfiorător de singură în

această lume necunoscută. Păsările își cântă

durerea plecării, oamenii mișună pe câmpii,

pădurea roșește când mă vede, atât de străină

și curioasă. Soarele e palid, adierea vântului

e ușoară, frunzele multicolore îmi fâșie sub

picioare, pădurea singuratică mă sperie și

mă atrage în același timp. Toamna are aromă

de măr.

Totul e pustiu în jurul meu, dar

pășesc, încet, pe pământul brun, de pădure.

Poteca ce o am în față pare nesfârșită, mă

invită la un lung drum. Călătoresc. Parcă

navighez între nostalgie și speranță, între

pierdere și fantasmă.

Privesc încrezătoare înainte, dar mai

arunc o privire în urmă, aud glasuri gingașe

și vesele. Aștept să văd cine apare, cu

emoție în suflet. De pe o potecă laterală apar

doi copilași, veseli, jucându-se cu frunze. Se

sperie de mine, dar pășesc spre ei, zicându-

le: „Nu vă fie teamă, nu vă fac nimic rău.” Îi

privesc, așteptând un răspuns și deodată aud:

„Bine doamnă. Căutați ceva?” Oare caut

ceva? Mă întreb în gând. Îi văd cum mă

privesc curioși, făcând niște ochi cât cepele

și le răspund: „Sunt în căutare de nimic.”

Copiii încep să râdă, de mine, bineînțeles și

se duc în partea opusă. Cel puțin i-am

amuzat cu răspunsul meu stupid.

Mă așez pe o bancă și meditez. Nici

eu nu știu la ce. Cum am putut spune o

asemenea stupizenie: „Sunt în căutare de

nimic”? Mă bufnește râsul. Măcar nu e

nimeni prin preajmă, care să mă considere

de-a dreptul nebună. Cred că ar trebui să mă

las de meditat. Am meditat mult până să

ajung la această concluzie.

Mă ridic și continui să merg.

Încotro? Spre nicăieri și înapoi. Ciripitul a

două păsărele îmi atrage atenția. Parcă mi-ar

spune: „Încetează de a mai medita!

Trăiește!” Poate ar trebui să-mi spună

cineva acest lucru. Intru într-un infinit tunel

al naturii. Mirosul frunzelor căzute, mă

ridică și mă coboară în înaltul cerului, mă

îmbie până la autodistrugere.

Parcă visez, e ireal și magic. Simt

parfumul toamnei, ce mă adoarme. Ridic

ochii spre cer și zăresc un cer cenușiu,

supărat. Cade un strop, cad doi. În

următoarea secundă parcă ar cădea o ploaie

de stele, dar nu, sunt picăturile de apă ce mă

inundă. Plouă, e frumos, plouă, e frumos.

Privesc spre cer, dar nu simt ploaia. Simt

doar o mângâiere caldă a naturii. Aș vrea să-

mi scot cartea pe care abia am început-o și

să citesc. Dar vremea nu ține cu mine. Vrea

să mă fure din nostalgia ce mă domină și să

mă ducă pe meleagurile realității, ale

speranței, nu ale pieririi. E ca și cum cineva

a așternut un val fin, ușor, peste realitate,

realitatea mea.

Încă meditez. Stomacul mi-e plin de

lilieci, ochii îmi sunt înourați, buzele parcă

șoptesc. Revin la viață.

Ce e fericirea?


clasa X-a Filologie1

Fericirea nu este un dar.

Fericirea este puterea omului căpătată din

lucruri simple, lucruri care îl fac să

zâmbească şi să se simtă împlinit.

Fericirea este o dovadă a prieteniei, a iubirii

şi a vieţii.

Este sentimental supreme pe care un om îl

poate simţi în anumite momente.

Fericirea nu are definiţie, poate fi doar

simţită.

Fericirea se sprijină pe sărmane iluzii…

Fericirea este atunci când îţi place tot ceea

ce ai, deşi râvneşti la mult mai mult.

Fericirea înlocuieşte ticurile, le cauterizează

definitiv.

Fericirea e când stai lângă o persoană dragă,

fară a mai spune ceva.

Fericirea este drumul spre victorie, deşi

trebuie să treci peste greutăţi.

Fericirea e scurtă ca fulgerul, dar intensă ca

soarele.


Fericirea e puritatea crinului şi intensitatea

cuvântului.

Fericirea este aceea care nu te părăseşte nici

în ceasul morţii.

Este cea care aduce lumină şi întuneric,

soare şi umbră în suflețele noastre.

Fericirea cunoaşte refuzii bizarre şi are

raţiuni foarte stranii.

Fericirea stă în prudenţă.

Este plăcerea sufletului, senzaţia simplă,

sunetul, motivaţia, culoarea, mangâierea

amintirilor, naivitatea privirilor.

Din fericire devii ceva, fără să-ţi aminteşti

începuturile acestei transformări.

Fericirea este o magie. Este o stare care te

apropie sau te departează de tine însuţi;

ajungi să-ţi îneci întreaga fiinţă în miracolul

acestui vis. Visul fericirii.

Fericirea e starea sufletească, ce te ţine

puternic, îţi dă motive să lupţi.

Să lupţi pentru a fi iubit.

Să lupţi pentru a fi acceptat.

Să lupţi pentru a fi FERICIT!

Rolul educației copiilor

Ioana Ploae,


Omul, după firea sa, experimentează,

încearcă, iubeşte, speră, cade, se ridică, cu

toate aceastea încercând să socializeze, să se

integreze în sociatate. Dar nu are cum, decât

cu o educaţie bine primită, lustruită şi atent

dată.

Încă din primele luni din viaţă, omul

în formare, prezent omuleţ, primeşte tente

subtile de educaţie. Într-adevăr, cu grad

minim de percepere, dar esenţiale creierului

pentru dezvoltarea caracterului.

Cu timpul, percepţia mesajelor şi

gesturilor de către individ se dezvoltă şi

astfel, educaţia îşi pune bazele, dând pe

viitor siguranţa unei bune priceperi cu

omenirea.

Stadiile de dezvoltare psihică trec şi

se dezvoltă o dată cu anii şi ajuns în primul

an de şcoală, acesta îşi conturează

indicaţiile, sfaturile primite, punându-le în

aplicare cu alţi copii de aceeaşi vârstă, dar

cu tipuri diferite de educaţie primită. Astfel,

se integrează în societate, că interacționează,

schimbă idei, leagă prietenii şi percepe

relaţiile cu omenirea.

Putem afirma că educaţia individului

reprezintă baza caracaterului ce se va forma

în ani, o dată cu experienţa.

Ce-i şi iubirea?

Ioana Ploae,


Iubind, putem atinge infinitul, idealul

şi irealul. Iubirea este un sentiment divin, pe

care nu oricine îl poate simţi sau trăi cu

adevărat. Uneori, un val de ceaţă poate acoperi

aceasta trăire şi ne induce astfel în eroare.

Iubim cu adevărat atunci când privim

aproapele cu ochii sufletului şi nu ai minţii.

Dacă în viaţă nu iubeşti, trăieşti

degeaba. Ce poate fi mai frumos decât valurile

iubirii, ce te cuprind pe neaşteptate şi te poartă

pe tărâmuri necunoscute, într-un univers al

ficţiunii? Nimic, zic eu. Nimic nu te poate

face o fiinţă mai bună, mai frumoasă şi mai

fericită decât iubirea.

Joc de viață

Octaviana Darie,


Când frunzele abia își făceau loc pe

pământul umed și oamenii blestemau

fiecare zi a celor trei luni, parcă

interminabile, de toamnă, într-o zonă uitată

de Dumnezeu a orașului Bournemouth, o

fetiță încă se bucura de ultimele raze calde

lăsate de soare. Aceasta se bucura de vara

caldă împreună cu vechea și singura sa

prietenă, o păpușă de cârpă ce probabil

fusese făcută înainte măcar ca bunicii săi să-

și fi construit casa. Casă în care stăteau

acum îngrămădite șase suflete. Ea, tatăl ei,

cei doi bunici de pe mamă și încă doi frați


mai mici ai săi. Deși nu avea mai mult de 10

ani, micuța Elisabeth trecuse prin multe

lucruri ce ar fi descurajat până și un adult

trecut prin viață. Aceasta își pierduse mama

după nașterea gemenilor familiei, acum în

vârstă de 5 ani, acest lucru cauzându-i

tatălui său o depresie ce l-a făcut să-și piardă

locul de muncă și apoi propria casă, fiind

obligat să se mute în casa bunicilor săi.

Aceștia nu îl aveau la inimă pe tatăl fetei,

acuzându-l de toate problemele din viața

fiicei lor, acum pierdută pe veci. Dacă nu ar

fi iubit-o pe Elisabeth atât de mult, probabil

familia ei ar fi rămas pe stradă.

Cei doi băieți ai familiei nu erau nici

ei priviți mai bine. Toată lumea punea

moartea mamei lor, Claire, pe seama lor.

„De parcă ar fi vina voastră. Eu știu că voi

nu ați vrut să o trimiteți pe mama la cer.”, le

spunea fetița celor doi frați, încercând să îi

facă nepăsători în fața celor întâmplate.

Cu toate că viața nu făcea decât să-i

arunce diverse provocări în față, Elisabeth

nu se obosea să-i pese. Aceasta își petrecea

timpul jucându-se cu „prietena” sa. Normal,

una nouă ar fi fost cel mai frumos cadou

posibil, dar ea deja se resemnase cu ideea că

nu este posibil acest lucru, chiar dacă

continua să se întrebe „Dar dacă...?”

Da, ea trecuse prin multe provocări,

dar pur și simplu prefera să le întoarcă

spatele și să se bucure de copilărie. Și ce

dacă nu avea tot ce își dorea? Familia sa, cel

puțin o parte din ea, îi era alături și o făcea

fericită. Iar dacă familia o neglija, aceasta

avea mereu o „prietenă” din cârpă, una care

nu avea cum să plece de lângă ea.

-Gina, mie nu îmi trebuie mamă, așa

este? Te am pe tine, îl am pe tata, îi am pe

frații mei și pe bunici. La urma urmei, ce

face o mamă? Îți citește povești? Asta face

și bunica. Are grijă de tine? Asta face și tata.

Se joacă cu tine? Asta fac și frații mei. Te

ascultă? Ei bine, draga mea Gina, și tu știi să

mă asculți, chiar dacă știu că nu-mi vei

răspunde niciodată la ce-ți spun.

După „discuția” sa cu Gina, aceasta

puse capul în pământ și își continuă joaca.

Nici bine nu-și ridică privirea, că în fața

ochilor săi apăru ceva minunat, ce o făcu să

se ridice să-l vadă mai de aproape. Era o

păpușă din porțelan cu ochii albaștri și niște

bucle brunete, o minunăție. Nici rochița nu

era mai prejos. Aceasta era din catifea roșie

și avea o broderie delicată din dantelă. Era o

păpușă pe care Elisabeth nu o mai văzuse

niciodată. Rămase uimită de frumusețea ei.

Din păcate bucuria nu a durat mult, aceasta

zărind la doar câțiva metri de ea o altă fetiță.

Una ce era, de departe înstărită și, desigur,

posesoarea de drept a jucăriei pe care o avea

aceasta în mână.

-E a ta, așa-i? Șopti Elisabeth către

fata ce se apropia cu pași rapizi spre ea.

-Da. Deci nu știu de ce o atingi,

spuse pe un ton de superioritate ironica

aceasta. După ce-i văzu reacția speriată a lui

Elisabeth, aceasta continuă, hei, glumeam.

Dar aș aprecia dacă aș primi-o înapoi.

-Ah, da, sigur. Poftim, zise aceasta

întinzându-i, cu regret, păpușa de care se

bucurase doar câteva secunde.

-Vai, bine, ne putem juca amândouă

cu ea, nu trebuie să te uiți cu ochii ăia de

cățeluș nevinovat la mine. Uite, ține-o, eu

sunt Lucia, se prezentă aceasta, fără a-i

întinde, totuși, mâna lui Elisabeth, care era

încă șocată de comportamentul celelaltei

fete.

-Eu sunt Elisabeth, dar poți să-mi

spui cum vrei, nu mă interesează cum îmi

spui. De fapt, nici nu trebuie să-mi spui pe

nume sau să-mi vorbești. Vreau doar să mă

lași să mă joc cu păpușa ta, atât.

-Bine, nu trebuie să fii așa, vroiam

doar să fac o conversație, dacă tot o să ne

vedem una pe alta atât de des.

Neinteresată de cele spuse de Lucia,

Elisabeth continuă să se joace. Din păcate,

aceasta uitase de vechea sa jucărie, care

acum era aruncată undeva, aproape de ele.

Acestea s-au jucat până seara târziu

împreună, până când veni momentul să

plece Lucia.

-Eu trebuie să plec acasă acum. Mă

întorc mâine. La revedere, Elisabeth.

-Bine, dar să nu uiți păpușa, te rog.

Pa.

De când ajunse acasă, nimic nu o

mai interesa pe Elisabeth decât să vină ziua

de mâine, când se va juca iar cu noua sa

prietenă. Păpușa, nu Lucia, desigur. Pe


Lucia nu o suporta, ea era doar un factor

care o împiedica din a avea jucăria doar

pentru ea.

A doua zi, când s-a dus la vechiul

său loc de joacă, nu era nimeni acolo. Poate

că Lucia întârzia. Trebuie să o aștepte, nu?

Și o așteptă. O așteptă până când seara se

lăsă, dar aceasta nu era de găsit. Abia atunci,

fata își dădu seama că nici nu avea să vină

prea curând, mai ales după cum se

comportase cu ea. „Să nu vină, chiar nu mă

interesează. Eu încă o am pe Gina.” Aceasta

se uită în jur, dar nici urmă de Gina. „A,

desigur. N-am luat-o cu mine.”

Ajunsă acasă, dezamăgirea îi era și

mai mare, când observă că păpușa sa nu era

de găsit. Era pierdută. Dacă nu era nici la

locul de joacă, nici acasă, nu era nicăieri. Ei

bine, nu o apreciase destul și o pierduse. Din

păcate, aceasta și-a dat seama prea târziu

pentru a o mai căuta. Era pierdută, la fel ca

mama ei, a sfârșit pierdută fără să fi avut

ocazia să fie apreciată cu adevărat.



Nebunie

Ioana Ploae,


Eram în faţa unei uşi imense, ce avea

să ascundă un mare mister. O uşă neagră

înaltă cât o casă obişnuită, cu o clanţă

mizeră, de culoare argintiu roşiatic. Trebuia

să fac repetiţii pentru cel din urmă bal, balul

de absolvire al liceului. Doar o treaptă mai

era, sper a-mi lua viaţa-n mâini cu

problemele şi greutăţile ei. Urma examenul

de bacalaureat, iar emoţiile şi scenariile

ciudate îmi căptuşeau mintea punându-mi

graniţe greu de trecut. Şi ca totul să iasă

bine, era nevoie de repetiţii, organizare, timp

pus la mijloc şi multă, multă răbdare.

Oftez adânc înainte să apăs pe claţa

aceea stranie, ce parcă mă cufunda câţiva

metri în pământ după ce o apăsam, mai bine

zis, după ce arcul scotea un zgomot

asurzitor.

Dar era ultima dată, ultima dată când

simţeam iar în mâini o bucată de fier- clanța

unei uşi ca un zid negru, dintr-un cartier

mărginaş al Ieşilor, ultima dată când aveam

să cobor cele 20 de scări şi tot ultima dată

când mă treceau fiorii de la sunetul produs

de un bec imens-un bâzâit neîncetat.

Studiam, în ultimul an, la liceul de

Artă, secţia Teatru. Scena dar şi sala, ne-au

format pentru spectacole, am dormit, am

învătat, am repetat de zeci, poate chiar sute

de ori replici ce nu ieșeau ,,impecabile’’

pentru spectacolele ce vor urma.

Şi da, am deschis ,,negura’’ cum o

numeam noi. Totul era negru. Bricheta ce-

mi statea în buzunarul stâng parcă era pusă

intenţionat. Cu ajutorul luminiţei, am făcut o

rază de lumină în sală, o lumină pală, abia

vizibilă– am făcut puţin aer, parcă, într-un

mediu închis.

Şi-am înaintat cu paşi timizi şi rari.

Trepetele mi se păreau mari, imense până ce

am ajuns la buza scenei. Mi-am întrors capul

şi atenţia spre sală, pe locurile unde au stat

oameni, oameni dragi ce mi-au fost alături la

numeroasele demonstraţii, spectacole,

interpretări. Dar acum, nu era nimeni şi

nimic. Nicio pungă, nicio hârtie, ce înainte

aveam impesia că sunt sădite din loc în loc.

M-am aşezat. Tot ce învăţasem în

aceşti ani în care m-am schimbat, m-am

maturizat şi am luptat avea să fie prezentat

în zilele următoare. Nu mai aveam puteri.

Nici puterea de a-mi muta teneşii murdari

câţiva centimetri mai departe de locul iniţial.

O încercare forţată de a-mi ridica

trupul parcă însetat de statul pe carpeta


aceea roşie a avut o evoluţie- am zambit

când m-am văzut în picioare, satisfăcută de

reuşită. Printre primele rânduri, o eşarfă

portocalie era aruncată. M-am apropiat şi am

încercat s-o ridic. De ea era prins ceva-

schema unei piese pe o foaie cartonată,

galbenă. Şi-am început să descopăr misterul

ce se acunde pe ea. O primă replică, suna

anemanator: ,,Urât-a-ţi viaţa e o certitudine”.

Satisfacerea s-a schimbat în înfrigurare

totală. Mi-am tolonit corpul în scaunul

scarţâind şi am meditat. Tu chiar consideri

că viaţa trebuie urâtă, sau poate chiar nu

trebuie?

Era destul. Mi-am aruncat mâna-n

jos, spre podeaua veche şi ceva tare am

simţit că îmi cuprinde mâna. Am folosit iar

bricheta şi am elucidat cazul- era un tânăr,

cu puţin peste 20 de ani. I-am strâns mâna, l-

am bătut peste fată şi nimic. Am alergat în

nebunia-mi spre uşă. Nu se deschidea. Am

căzut sprijinindu-mă de uşă.

Când am deschis ochii, mă simţeam

trasă-n jos, cu atenţia îndreptată într-o

lumină albă, puternică. În reluare, dar

adevărat, mi-am întors capul în partea

stângă. Un aparat ce avea linii caudate pe el

şi scotea un ticăit.

Pe un pat, îmbrăcată într-un halat

alb. Încăperea era simplă- un pat, o fereastră

mică, cu gratii, un bec şi acel aparat. M-am

ridicat şi m-am apropiat de fereastră. De ce

toţi de afară erau îmbrăcaţi în alb, însoţiţi,

alţii legaţi în ceea ce semăna cu o cuşcă.

Am căzut iar şi iar.

Dar totul era în mintea mea. O

nebună ce va afla că este bolnavă de

schizofrenie-fericita ocazie de a-l moşteni pe

bunicul meu, eu am avut-o.

Şi aşa am ajuns să fiu internată într-

un centru, legată chiar ca şi în închipuirea

mea, iar legat de teatru era dorinţa mamei ce

a murit când aveam 2 ani.

Acum, chiar îmi urăsc viaţa.

O clipă de toamnă

Cătălina Vieru, clasa a XII-a Filologie2

Mă întreb când ne-am întâlnit sau

când ne vom întâlni prima oară. Drumurile

noastre merg spre apus sau spre răsărit, spre

un început sau spre un sfârșit? M-am rătăcit

printre gânduri și parcă simt toamna în

suflet, e rece, e gol. Am nevoie de căldură,

trebuie să-mi învelesc sufletul cu ceva să

mi-l dezgheț. Încerc să-mi scot zâmbetele la

iveală, ca o mască să-mi ascundă tristețea,

îndoiala și voi merge, voi merge până te voi

găsi pe tine, căldura mea! Ştiam că undeva

te voi zări și te voi recunoaşte. Te

contemplam în liniştea nopții și simțeam

cum armonia tuturor viselor te aveau pe tine

ca centru. Dacă ai ști că eu te caut m-ai lăsa

rătăcind prin pustiu? E toamnă, o toamnă

prea aurie, un vânt prea rece mă doboară și îl

voi lăsa pe el să îmi călăuzească pașii spre

tine. Am oboist și totuşi nu am înaintat, am

rămas în acelaşi loc, picioarele îmi sunt

obosite ochii încărcați de noi imagini si

inima mi-a bătut în acest timp de multe ori

rapid și neregulat. Cu toate acestea eu nu am

înaintat, pentru că tu ești aici. Da ești aici

lângă mine, cu același chip rece, aceiași

privire cutremurătoare, același zâmbet

amăgitor, o da aș fi vrut să te pot îmbrăţişa

dar mâinile îmi sunt îngheţate, aș fi vrut să

plâng de bucurie dar nu mai am lacrimi, aș fi

vrut să zbor către tine dar aripile mi s-au

frânt, crudă iubire. Te-am iubit, știi cât? O

secundă. Clipa aceea a înțepenit în privirea

ta. Am îmbătrânit și am murit departe unul

de celălalt dar totuși împreună. Şi clipa a

trecut odată cu tine, atât a durat iubirea

noastră, o clipă.


Ochii cerului plâng toamna

Ioana Ploae,


Cu picioarele în apa tremurandă de

pe prundiș, pictorul romantic vrea să

readucă la viaţă şevaletul adormit. Cu

penelul fermecat începe să-i picteze visul de

toamnă, iar el începe să viseze un peisaj

mirific.

Razele umede şi trandafirii ale

soarelui mangaiau faţa crudă şi goală a

evaletului. Visul vine plăpând şi timid, se

împăienjeneşte în ochii săi. Cerul dulce şi

copt cu miros de gutuie îi veghează somnul,

lumina nehotărâtă făcea minuni şi se juca

cu ochii şevaletului, funzele îi colindă

sufletul în timpul valsului lor cu aripile

vântului, liniştea atât de fragilă şi suavă îi

măngâie auzul, soarele care poartă

în plete o desagă de culori aurii şi ruginii

alături de parfumuri năucitoare îi încântă

simţurile şi totul se reflectă în oglinda

sufletului său. Peisajul idilic al toamnei

miroase dulce, miroase a iarbă, miroase a

umed. Porţile zilei se închid încet-încet,

pomii părăsiţi de frunze par cetăţi cucerite

de farmec, de frumuseţe aurie. Vântul jalnic

a luat frunzele în călătorie plecând în

căutarea trilului de pasăre. Glasul liniştit de

toamnă te duce la visare, îţi emană nostalgie,

melancolie îţi răscolește sufletul. Tabloul

pur şi nevinovat este decorat cu o ramă

ruginie care îi dă o notă de rafinament.

Pictorul, tatăl şevaletului priveşte

pierdut în vise nedesluşite peisajul miraculos

şi îi descrie în continuare prin mişcări

magice de pensulă dulceaţa suflării toamnei.

Apa îi mângâie picioarele pictorului,

acelui pictor care pare a fi un adevărat

vrăjitor menit să închidă în castelul foii

sale viaţa.

Prietenia

Andreea Andon,

clasa a IX-a Științele Naturii1

Prietenia. Ce putem înțelege prin acest

simplu cuvânt? Ea este o legătură strânsă

între două sau mai multe persoane fără de

care nu mai poți considera că ești cu

adevărat om.

Un prim argument este că dacă ai

prieteni sigur poți beneficia de distracție, de

sprijin, de vorbe frumoase pe care poate nu

le poți auzi din familie. Sunt de părere că

prietenia reprezintă mai mult decât un

sentiment degajat unul față de celălalt,

reprezintă dragostea față de apropiații tăi.

Niciodată un prieten adevărat nu te va trăda,

umili sau lăsa în urmă, nu, ei vor ști

întotdeauna ce te doare fără să le vorbești,

când ești fericit chiar dacă nu zâmbești, sunt

oamenii care pot vedea dincolo de

aparențele pe care le afișezi zilnic.

Un al doilea argument este că cea mai

mare calitate a unui prieten este modul în

care te ascultă. De multe ori în viață avem

nevoie doar să fim ascultați, să ne spunem

problemele pentru care cel mai adesea tot

noi le găsim răspuns.

Susțin că prietenia este în primul rând

pacea reciprocă și zborul spiritelor pe

deasupra amănuntelor vulgare. Este firul de

aur care leagă inima întregii lumi, un fel de

muzică, două coarde vibrează la unison,

chiar dacă atingi una singură.

În concluzie se poate întări următoarea

expresie prin tot conținutul, ,,A avea un

prieten este mai vital decât a avea un înger”

un lucru foarte frumos.


Realităţi

Gabriela Florea,

clasa a XI-a Științele Naturii2

Realizezi într-o zi că ai renunţat la

un om care te iubea pentru cineva care nu te

iubeşte.

Descoperi că ai abandonat un om sincer,

bun, potrivit ţie, pentru o iluzie, pentru un

altcineva care nu te preţuieşte, un altcineva

pentru care nu însemni decât un episod din

viaţa sa, poate doar o opţiune.

Te trezeşti în braţele cuiva de care te

simţi străin, lângă care te simţi singur.

Compari. Şi îţi aminteşti cum era să fii iubit

cu adevărat. Vezi diferenţa dintre un om

care ţi-ar fi dăruit totul şi un om care nu îţi

oferă decât amăgiri, un om care doar te

foloseşte.

Da, oamenii mai fac şi astfel de

greşeli. Acestea sunt alegerile cu consecinţe

dramatice şi de cele mai multe ori

ireparabile. Ne lăsăm ispitiţi de cuvinte

frumoase, de promisiuni şi de vise incerte.

Căutăm iubirea în braţe ademenitoare,

căutăm fericirea, căutăm perfecţiunea, fără a

avea habar că toate acestea erau chiar lângă

noi.

Şi pierdem.

Apoi vrem să ne întoarcem lângă

omul pe care l-am abandonat cândva, dar ne

trezim în faţa unei uşi închise definitiv.

Eşti frumos

Gabriela Florea,

clasa a XI-a Științele Naturii2

Tu ştii oare că eşti un om frumos?

Da, eşti!

Eşti frumos nu pentru că ai un chip

aparte, ci pentru că zâmbeşti, pentru că

priveşti cu duioşie şi râzi în hohote.

Eşti frumos pentru că plângi atunci

când îţi este dor, când pierzi, când suferi,

când te bucuri, când iubeşti.

Eşti frumos pentru că te

sensibilizează tot ceea ce este frumos, dar şi

tristeţea lumii.

Eşti frumos pentru că te doare

singurătatea, nedreptatea, răutatea.

Eşti frumos nu pentru că eşti tânăr

sau bătrân, ci pentru că sufletul tău este viu,

dornic să se dăruiască şi să iubească.

Eşti frumos, nu pentru că ai un trup

perfect, ci pentru că îţi foloseşti trupul

pentru a iubi şi a dărui, oferind îmbrăţişări,

mângâieri şi sprijin. Pentru că munceşti

neobosit pentru cei dragi.

Eşti frumos, nu pentru că o spun alţii

privindu-te, ci pentru că o spun fără cuvinte,

iubindu-te, aşa cum eşti şi pentru ceea ce

eşti.

Eşti frumos!

Sfatul meu pentru tine


clasa a IX-a Matematică Informatică2

Fiecare persoană simte nevoia să

aibă pe cineva cu care să vorbească același

limbaj, să aibă aceleași gesturi. Fiecare

dintre noi simte nevoia să-și exprime

sentimentele, trăirile și gândurile, părerile

despre un anumit subiect. Nimeni nu ar

trebui să simtă nevoia de singurătate sau să

creadă că nu are nevoie de ajutorul nimănui,

crezând că se va descurca singur. Trebuie să

învățăm să ajutăm pe alții pentru că vor fi

momente în viață când o să avem nevoie de

ajutor la rândul nostru.

Trebuie învățat respectul pentru cei

din jur, indiferent de vârsta persoanei

respective. Trebuie să învățăm că dacă

suntem la școală trebuie să ascultăm de

profesori pentru că ne vor binele. Dacă

suntem în grupuri de prieteni trebuie să

învățăm în cine să avem încredere și în cine

nu. Prietenii trebuie aleși cu mare grijă, să

fim siguri că vor rămâne cu noi și la bine și

la greu, că ne vor susține când vom avea

nevoie și că vor fi sinceri cu noi, nu se vor

comporta așa doar din interes.


Trebuie să ne gândim bine, să

absolvim liceul și să promovăm examenul

de Bacalaureat cu brio și vom ajunge să ne

întâlnim peste ani și ani cu vechii prieteni

din școala general sau de la liceu și să ne

bucurăm unul pentru celălalt. Respectul

profesorilor îl câștigăm și interesându-ne de

ceea ce nu înțelegem la respectiva materie.

Chiar dacă nu-ți place o materie nu este un

motiv ca să nu înveți. Dacă înveți pe

parcursul unei perioade de timp va începe să

îți placă și să o înțelegi din ce în ce mai clar.

Sunt mulți care se întreabă

„La ce îmi trebuie o materie sau alta”. Noi

suntem la începutul vieții și nu ne dăm

seama la ce ne trebuie să știm ceea ce

învățăm la școală. Credem că învățăm

pentru a face pe plac profesorilor sau

părinților sau doar de dragul de a ști, de a

cunoaște dar peste ani o să observăm cât de

folositoare ne sunt cunoștințele acumulate în

cei 12 ani de școală.

Satul Vineţeşti-pagini de istorie



Satul Vineţeşti, situat în Judeţul

Vaslui, la egală distanţă dintre Huşi şi

Vaslui (20 km.), este străbătut de râul

Crasna şi împrejmuit de dealurile: Bubulac,

Musteaţă, Baba Ghicea, precum şi de

tarlalele Răzăţie, Foleşti, Ţurchea. Satul se

întinde pe o distanţă de 6 km. În trecut, satul

era alcătuit din Vineţeşti, Răţeşti şi

Panglicani, însã în prezent este format doar

din Vineţeşti şi Cordeni.

În Evul Mediu, purta numele

Ivineţeşti, neştiindu-se de unde provine

numele acestuia, însă se ştie că a fost sat

puternic de răzeşi, aceasta demonstrându-se

prin numele câmpurilor de „Răzăşia” şi

„Obştea Vineţeşti”. În prezent, satul se

numeşte Vineţeşti. Se spune că numele

acestuia provine de la boierul Vineţescu, ce

a avut un conac pe teritoriul satului. Altă

variantă este susţinută de un sătean, Popa

Ştefan (80 ani), care relatează că odinioară,

în locul satului se afla o pădure, iar în timpul

războaielor, oamenii se adăposteau acolo,

unde încet-încet au început să-şi

construiască locuinţe. Acei oameni care

fugeau în pădure, se numeau „venetici” şi de

aici numele de „Vineţeşti”.

Satul Vineţeşti era străbătut de un

drum comercial însemnat, care pornea din

stânga Prutului, trecea prin satul Vineţeşti,

ajungând la târgul din Crasna. Dezvoltarea

mijloacelor de transport auto a făcut ca acest

drum să nu mai fie însemnat, câştigând

importanţă drumul de la Huşi, Dobrina,

Crasna, cu bifurcaţii spre Bârlad şi Vaslui.

În cealaltă parte a satului, în

Cordeni, s-au remarcat boierii Dobreanu şi

Emandie. Aceştia trimiteau oamenii în

război, iar cine reuşea să revină cu bine lua

în posesie o anumită parte de pământ. Cei

doi au decis ca o zonă din Cordeni să se

numească Şerbeşti, numele provenind de la

un scriitor pe nume Şerban, fiind considerat

important de boieri.

În satul Vineţeşti se găsesc două

şcoli: Şcoala nr.1 cu clasele I-VIII „Grigore

S. Răileanu” şi Şcoala nr. 2 cu clasele I-VIII

„Grigore S. Răileanu”.

Prima şcoală din sat a funcţionat în

casa Chiricăi, înaintea Primului Război

Mondial. Cei mai importanţi învăţători de

atunci erau Hlubă, care a trăit peste 100 de

ani, Ulea şi nişte oltence. În timp de război,

cadrele didactice formau ofiţerimea de bază

a armatei.

Şcoala cu clasele I-VIII Grigore S. Răileanu

construită în anul 1920


După anul 1920 s-a construit şcoala

din pământ cu două săli de clasă, dintre

proprietăţile Movileanu şi Băetu (în prezent

aceastã şcoalã nu mai existã). Cu timpul s-a

construit şcoala dintre familiile Bontaş şi

Burghelea, cu 4 săli de clasă, o cancelarie şi

un hol imens. Aceasta a fost construită de

săteni. Până în anul 1950 a fost numită

„Şcoala generală cu clasele I-VII”, iar din

1961 „Şcoala generală cu clasele I-VIII”. Un

foarte important profesor ce a predat în

această Şcoală între anii 1961-1963 a fost

Grigore D. Răileanu (nepotul geologului).

Geologul Grigore S. Răileanu.

Cultul religios este cel ortodox. În

Vineţeşti se află biserica „Sfântul Dimitrie”

şi în Cordeni, biserica „Sfinţilor Arhangheli

Mihail şi Gavril”.

Biserica „Sfântul Dimitrie”

Eroii căzuți în cele două Războaie

Mondiale, 1916-1918 şi

1941-1945

Vinţeşti:

Albescu I.Constantin (caporal)

Albescu Gr. Scarlat

Albescu Gr. Neculai

Bitcă N. Emil

Bitcă N.Arcade

Chitic V. Constantin (sergent)

Ciudin V.Iorgu (soldat)

Covrig I. Constantin (caporal)

Dascălu Haret (soldat)

Dascălu H.Vasile (sergent)

Dascălu Gr. Grigore (soldat)

Gordu Simion

Gordu I. Dumitru

Moroşanu C. Gheorghe (sergent)

Moldovanu T. Dumitru (caporal)

Oatu Neculai (soldat)

Oatu N. Gheorghe (soldat)

Păcuraru Grigore

Păcuraru Grigore Constantin

(caporal)

Polcovnicu Ioan

Polcovnicu I. Constantin

Popa Dumitru (soldat)

Popa D. Vasile

Popa S. Ioan

Popa Mihalache

Popa I. Zaharia (caporal)

Rîpanu Ioan (soldat)

Scutaru D. Gheorghe

Timercan P. Constantin

Timofte I. Vasile

Eroii căzuţi în lupta pentru eliberarea

patriei de sub jugul fascist, 1941-1945.

Cordeni:

Bombea Constantin (căpitan)

Ailenei Gh. Ioan (plutonier)

Sîrghe Gh. Ioan (sergent)

Ailenei S.Constantin (caporal)

Ailenei S .Vasile

Albescu I. Constantin

Anton N. Gheorghe

Băetu Gh. Vasile

Bucur V. Simion

Butuc N. Vasile


Dobîrceanu Vasile

Răileanu I. Ioan

Negrei L. Dumitru (fruntaş)

Axinte N. Zaharia (soldat)

Bîcu Şerban

Bozomitu Vasile

Condurachi Constantin

Cordoş Gheorghe

Cracea Marin

Crăciun T. Gheorghe

Florea Iorgu

Glonţa Andrei

Luca Toader

Maxim Ioan

Moralicaru Ioan

Popa Gheorghe

Timofte I. Vasile

Turcanu Gheorghe

Ursei Dumitru

Zaiţă C. Ştefan

Din Cordeni şi Vineţeşti s-au format

multe personalităţi, dar dintre toate, cel mai

important a fost Grigore S. Răileanu,

profesor, doctor docent. Geologul a avut o

mare pasiune şi înclinaţie pentru

descoperirea resurselor de subsol. Are multe

lucrări ştiinţifice, printre care tratatul unicat

„Geologia generală”. A fost directorul

Institutului Geologic de sub egida

Academiei Române.

A avut o viaţă de numai 53 de ani,

decedând într-un accident de circulaţie

aranjat, deoarece acesta nu dorea să împartă

cu ceilalţi despre cunoştinţele şi

descoperirile sale.

Redăm în continuare contribuțiile

geologului Grigore S. Răileanu: Cercetări

geologice în regiunea Svinița-Fața Mare,

19522

; Geologia generală, Pentru uzul

studenților facultăților de geologie și

geografie, Editura tehnică, București, 1959,

388p., cu ilustrații + o hartă + erată (Cota de

la B.A.R –II 397781); prof. Grigore

Răileanu, prof. Nicolae Grigoraș, prof.

Nicolae Oncescu, Terențiu Plisca, Geologia

zăcămintelor de cărbuni cu privire specială

asupra teritoriului R.P.R, Editura Tehnică,

1966, 344 p., cu ilustrații + 2 foi planșe

(Cota de la B.A.R. – II 460100); Grigore

Răileanu, Simon Pauliuc, Geologie

generală, 1969; Aspects fondamentaux de la

géologie du mésozoique de Roumanie, par

Gr. Răileanu, D. Pautrulius, M. Bleahu [et]

S. Năstăseanu, Bucarest, 31p., + 5 foi tabele

+ 1 foaie hartă, în „Annuaire du Comitè

d`état pour la géologie, XXXVI, Extrait

(B.A.R. – II 613848); État actuel des

connaissances sur la paléozoique de

Roumanie, par Gr. Răileanu , D. Patrulius,

O. Mirăuță [et] M. Bleahu, Bucarest, 1968,

22 p., + 1 foaie hartă în „Annuaire du

Comite d`etat pour la geologie, vol. XXXVI,

Extrait (B.A.R. – II 613847); Prof. Dr.

Docent Grigore Răileanu, conf. Dr. S.

Pauliuc, Geologie generală, Editura

Didactică și Pedagogică, București , 1969,

462 (-464) p., cu ilustrații și o foaie hartă

(B.A.R. – II 542874). Grigore Răileanu,

Saulea Emilia, Contribuții la orizontarea și

cunoașterea variațiilor de facies ale

paleogenului din regiunea Cluj și Jibou (NV

bazinului Transilvaniei), 1955; Grigore

Răileanu, S. Nastaseanu, Vasile Mutihac,

Cercetări geologice în regiunea Anina-

Doman (Zona Reșița-Moldova Nouă,

Banat), Extras, 1957; Grigore Răileanu,

Cercetări geologice în regiunea Roșia

(Munții Pădurea Craiului), Extras, 1956;

Grigore Răileanu, Considerații generale

asupra geologiei Banatului de Vest, Extras,

1957; Grigore Răileanu, Magdalena Iordan,

Eugenia Săndulescu, Considerații asupra

Paleozoicului inferior din zona Călărași,

Extras, 1967; Grigore Răileanu, Grigore

Nastaseanu, C. Boldur S., Sedimentarul

Paleozoic și mezozoic al domeniului getic

din partea Sud-Vestică a Carpaților

Meridionali, Extras, 1964; Grigore

Răileanu, Magdalena Iordan, Studiul

brachiopodelor liasice din zona Svinița,

Extras, 1964; Grigore Răileanu, Magdalena

Iordan, Studiul Devonianului din forajul de

la Mangalia, Extras, 19661.

1 Vezi Costin Clit, Personalități din județul Vaslui

(II), în „Lohanul”. Revistă cultural-științifică, Huși,

Anul VI, nr. 1 (21), martie 2012, p. 44.


Ansamblul folcloric

„Stejărelul”

din Pădureni

Cosmin Ursache,


Satul Pădureni, una dintre cele mai

frumoase comune din județul Vaslui, s–a

remarcat printr-un

bogat repertoriu

folcloric și vechi

tradiții puse în

valoare de primarul

comunei, Diaconu

Temistocle. Născut

la data de , fiind

fiul , el este

dirijorul unui mare

ansamblu folcloric

numit ansamblul

„Stejărelul”, care

este foarte cunoscut și premiat dincolo de

granițele teritoriului nostru. Având 38 de

membri, ansamblul s-a înființat în urmă cu

26 de ani, răstimp în care a evoluat pe multe

scene din Europa, obținând numeroase

premii.

Grupul „Stejărelul” a contribuit în

mare măsură la cunoașterea României

dincolo de granițe, prin cultura și calitatea

prestațiilor sale. Să ne amintim de luna iulie

din anii 1990, 1991, 1993, 1995, de

Merdrignac, Loudeac, Mur de Bretagne,

Saint Malo, Loctudy, Etables, Boqueho,

Aucaleuc și de alte comune din Bretania:

pretutindeni aceeași încântare și ovații

repetate. Nici o îndoială că de fiecare dată

instrumentiștii, dansatorii, cântăreții, au știut

să dea prin calitatea prestației lor o imagine

vibrantă despre România și să faciliteze

contactele și legăturile care persistă între

cele două comune ale noastre (Pădureni-

Merdrignac).

Viceprimarul comunei Merdrignac, Marie-

Renée Bris afirma că: „Schimburile se pot

realiza grație numeroaselor demersuri și nu

voi uita niciodată sosirea „Stejărelului” în

frunte cu domnul Diaconu Temistocle, la

Merdrignac în iulie 1990. A fost un moment

puternic, intens, plin de emoție, călduros!

Salutări și urări de viață lungă Stejărelului,

viață lungă prieteniei Merdrignac-Pădureni.

Domnul Diaconu Temistocle, conducătorul

artistic al acestui ansamblu, este pe drept

cuvânt omul, care, din comuna Pădureni,

județul Vaslui, sfințește un loc.”

Între 26-28 iunie 1998, celebra

localitate Plzen, capitală recunoscută a berii

de înaltă calitate,a devenit și o capitală tot de

înaltă calitate, a ansamblurilor folclorice

reprezentative pentru toate zonele și grupele

de vârstă, inclusiv ansambluri de copii. De

asemenea repertoriul fiecărei formații a fost

îmbogățit cu dansuri aparținând aproape

tuturor popoarelor din Europa. În acest

prodigios context, ansamblul folcloric

Stejărelul, a adus o notă distinctă. Evoluția

artistică la cel mai înalt nivel a fost răsplătită

cu cele mai valoroase premii și trofee.

Ce semnifică „Hora” la Pădureni?

Mai întâi, este numele festivalului

care se desfășoară an de an în comună cu

participări notabile din județele Iași și

Vaslui și din Republica Moldova, atât ca

formații artistice cât și ca personalități

culturale. Au loc simpozioane, spectacole,

întreceri sportive și de ingeniozitate,

competiții distractive, petreceri populare.

Dar între 1-3 august 1997, „Hora” a

căpătat pentru membrii ansamblului

Stejărelul din Pădureni și alte semnificații.

Atunci au participat la Festivalul

internațional de folclor „Hora” organizat la

București de Ministerul Culturii, Muzeul

Satului și Televiziunea Română. Fapt


deosebit de onorant pentru Pădureni, în jurul

Festivalului, prezidat de prof. Dr. Emilia

Comișel, alcătuit din cei mai reputați

cercetători ai culturii populare românești, a

fost inclus și primarul comunei, Diaconu

Temistocle, dirijor al ansamblului folcloric

Stejărelul.

Noi aplauze în Belgia

Anul 1999 a însemnat pentru

ansamblul Stejărelul din Pădureni, o

perioadă de vârf în sensul afirmării sale

intenționale, a promovării valorilor culturii

populare românești, în general și a

frumuseții folclorului nostru, în particular.

În Belgia aceasta s-a petrecut la intervale

foarte scurte de timp și în contextul unor

prestigioase manifestări.

Între 11 și 20 mai 1999, Stejărelul

participă la cel de-al treilea Festival

internațional din Carignan, alături de

ansambluri din cele mai neașteptate colțuri

ale lumii: Argentina, Coasta de Fildeș,

Lituania, Turcia, Vietnam, Rusia etc. În

programul Festivalului, ansamblul Stejărelul

s-a bucurat de o elogioasă prezentare în care

erau enumerate cele mai importante premii

obșinute anterior. Dupa câteva zile,

Stejărelul evolua pe scena Festivalului

mondial de folclor de la Saint-Ghislain

alături de formații reprezentative din

colțurile lumii.

Acest ansamblu a făcut cunoscută

cultura românească și bogățiile acesteia,

dincolo de hotarele țării, perfecționându-se

și evoluând la nivelul cel mai înalt al

folclorului românesc, ce va fi mereu plăcut

și apreciat de orice cunoscător al folclorului.


Medalion literar

Istorisiri nesănătoase fericirii

Rareş Tiron,


Suflet paralel

Pe un fundal tomnatic, în zorii unei obişnuite zile de

octombrie, soarele risipi întunericul în colţuri şi împinse

lumea spre o nouă zi.

Într-o odăiţă strâmtă, în clădirea de locuinţe de pe

strada X, Anton se deşteptă, ca de obicei şi, cu paşi mici şi

repezi, parcurse calm mult iubitul său traseu, ce îi aducea

atâta fericire. Itinerariul cuprindea sufrageria, holul,

bucătăria, şi dădea în antreu, unde trona cu multă fală,

oglinda casei. Solemn, se studie cu multă luare-aminte din

cap până-n picioare şi, părând mulţumit, îşi drese vocea şi

rosti senin „bună dimineaţa”, întorcându-se apoi întocmai

pe unde venise şi oprindu-se în baie.

Din cauza caracterului nefiresc al acestei secvenţe,

propun să zăbovesc un pic cu cititorul pe seama

protagonistului povestirii de faţă.

Anton era un tânăr de douăzeci şi şapte de ani,

chipurile fericit şi, pe deasupra, neînsurat. Acesta locuia singur într-un apartament de la nelipsitul

mezanin – foarte frumos, după părerea arhitecţilor, în general –, închiriat de preabuna lui soră,

căci el, deşi lucra ca funcţionar la minister – o slujbă, de altfel, respectabilă şi, întrucâtva,

vrednică de cinste –, cu o leafă bunicică pentru nevoile sale, îşi cheltuia mai toţi banii la

cârciuma din colţul străzii, iar cam o dată la două luni îşi cumpăra şi câte o carte de la librărie, nu

ca s-o citească, ci ca s-o colecţioneze, căci ştia că întotdeauna o bibliotecă dă bine-n casă. Astfel,

deşi avea o bibliotecă mică, era bine întocmită.

Trecând într-o bună zi prin faţa oglinzii celei mari de la intrare, mândru înrămată în lemn

de mahon, cu incrustaţii arabe, acesta tresări uimit. Deşi era încredinţat că se găseşte într-o

deplină singurătate, o singurătate incoruptibilă, constata acum, cuprins de uluire, că mai este

cineva acolo. Se afla chiar în faţa lui şi simţea că este mai mult decât o simplă imagine reflectată;

era ca un frate astral, mistic, ce se comporta întocmai ca dânsul şi faţă de care se simţi îndată

atras. Iar acest trăsnet al iluminării, ei bine, avu asupra sa urmări dintre cele mai neaşteptate,

urmări pe care le cunosc foarte bine şi sunt pregătit, cu condeiul în mână, să le fac cunoscute şi

altora.

Locuind de multă vreme singur şi fără prea multe legături sociale, treptat, Anton se

deprinse cu înclinaţii către monolog. Aşadar, în fiecare dimineaţă se înfăţişa în faţa oglinzii, aşa

cum s-ar înfăţişa în faţa unui vechi prieten, salutând-o cordial şi continuându-şi cu patimă

monologul lăsat întrerupt din ajun. Astfel, de fiecare dată când se afla acolo, privea cu un

nemărginit nesaţ acea faţă omenească şi pe o parte şi pe cealaltă, constata mulţumit că toate sunt


la locul lor, iar inima îi vibra, îi creştea în piept şi i se umplea de o trufie fără margini. Apoi

începea să povestească ce vrei şi ce nu vrei cu o deosebită francheţe, căci întotdeauna în

compania unui prieten iubit, inima omului este aplecată spre sinceritate.

În sumbra dimineaţă, la care m-am oprit cu povestirea mea, trezindu-se – în chip curios –

mult mai târziu decât de obicei, acesta, după salutul cuvenit oglinzii, ca să nu întârzie – Doamne

fereşte! – la serviciu, îşi trase neglijent hainele pe el şi ieşi pe uşă în grabă, trântind-o, nebănuind

defel ce urmări poate avea graba, atunci când fatalitatea hotărăşte că trebuie să fie aşa şi nu

altfel...

Lucrând peste zi cu sârguinţă la biroaşul său dosnic, ca să dea bine în ochii supervizorului

său, simţea din ce în ce mai limpede cum sufletul i se întunecă, iar inima îi zvâcneşte cu putere,

prinsă parcă de o gheară neîndurătoare. Avea impresia vagă că uitase ceva acasă dimineaţă – deşi

nu ştia ce – şi simţea inexplicabil fiori tot mai mari de ameţeală şi de dor faţă de aceasta. „Ei,

drăcie! Cred că m-am îmbolnăvit. Se vede că am gripă...”, gândi el.

Petrecându-se înapoi acasă, nu găsi – ciudat lucru! – nicio farmacie deschisă, şi astfel,

renunţă la a se mai preocupa, în ziua aceea, de sănătate. La intrarea în locuinţă, văzându-şi dragul

prieten în oglindă, se mai alină un dram şi putu să-şi vadă apoi nestingherit de treabă tot restul

zilei.

La ceas de seară, frânt de oboseală, cu trupul ostenit de trudă – fapt ce, de altfel, la el nu

prea era un lucru obişnuit –, se băgă în pat, uitând a-i mai şopti acel călduros „noapte bună”

oglinzii. Îşi potrivi perna sub cap, stinse lumina şi închise ochii. Cititorul de bună seamă că îşi

aduce aminte de acele nopţi, în care, deşi stă cu ochii închişi, căznindu-se să adoarmă, nu

izbuteşte decât să se foiască de pe o parte pe cealaltă, ceasurile alunecând pe lângă dânsul cu o

repeziciune tainică şi din cale-afară de chinuitoare. Ei bine, printr-o astfel de noapte trecea acum

şi Anton, căci, deşi se băgase demult în pat, cugetul lui se străduia în zadar să cuminţească

neastâmpărul nervos, care îl stăpânea, iar somnul nu reuşea să se apropie cu niciun chip de

culcuşul său.

Deodată, deschizând larg ochii, rămase ca trăsnit. Chiar cu dragul său frate, cu

multiubitul său amic, cu enigmaticul său prieten, pe care niciodată până atunci nu-l părăsise sau

uitase, nu vorbise de astă dată ca de obicei înainte de culcare, nici măcar „noapte bună” nu-i

dăduse. Însă, era conştient că acum totul este prea târziu, că păcatul se săvârşise, şi că nimic pe

lume n-ar mai putea întoarce timpul înapoi, reparând, astfel, regretabila greşeală. Aşa încât,

acum, se căznea să-şi reclădească în minte imaginea din oglindă, spre a-şi mai mângâia

mâhnirea, spre a-şi mai alina suferinţa pricinuită de trădarea de care se simţea vinovat, dar

Doamne, era în zadar! De parcă imaginile minţii pot într-adevăr reda omul? Este cu totul altceva

când îl vezi în faţa ochilor. Uneori este de ajuns şi o singură privire, ca cineva să-ţi rămână în

inimă pentru toată viaţa!

Atunci inima începu să-i bată atât de tare, cum nu bate nici celui mai gelos îndrăgostit,

încât brusc, dându-se jos din pat, într-o tulburare ce îmi este cu neputinţă să o ilustrez – căci, în

cazul acesta, priceperea şi talentul meu nu mă ajută –, se repezi cu lacrimi în ochi şi cu sughiţuri

puternice să revadă imaginea nespus de dragă sufletului său. Traseul i se păru infernal; nesfârşit

de lung. Dau asigurări că asta era doar în închipuirea lui Anton. În drum, dărâmă şi un scrin din

lemn masiv (care, de altfel, stătea bine-nfipt). Totuşi, într-un final, ajunse.

Cu o privire de trădător umplut de căldura căinţei, ridică din cale-afară de temător

privirea şi rămase uluit în nemişcare. Îşi privea chipul răsfrânt în oglinda ţeapănă şi i se părea

atât de străin şi de îndepărtat. De fapt, nici nu dorea să vadă acel chip, dar nici nu putea pleca,

căci oglinda era singurul său prieten. Acea imagine întunecată şi atât de liniştită ascundea secrete

la fel de adânci ca şi cele din inima lui. Pricepea că oglinda era singura care putea să-l înţeleagă

şi ştia ce înseamnă durerea, singurătatea şi neputinţa ce adesea îl copleşeau. Din pricina aceasta,

de fiecare dată când îşi punea întrebări, venea aici pentru a găsi răspunsuri. Şi oglinda îi

răspundea, iar asta îl mai îmbărbăta puţin. De aceea, el continua să privească acel chip, fiindcă,


dacă oglinda ar fi putut deveni om, atunci privirea din ochii lui ar fi fost aceeaşi! Pe toate acestea

le constata acum Anton cu o uimire amară şi îşi dădea seama că, de bine, de rău, el era singurul

vinovat, şi dobitoc ar fi fost să se mai mişte din loc pentru tot restul nopţii. Astfel, ghemuit lângă

oglindă, se hotărî să îşi prelungească acel rendez-vous2 cu aceasta până la ziuă. Apoi adormi.

Dar negura tainică nopţii se lăsa peste el cu o uriaşă putere de apăsare, dorind dinadins

parcă să prevestească evenimentele ce aveau să se petreacă în continuare.

O răbufnire năvalnică şi furtunoasă a vijeliei stârnite afară îl trezi brusc. Era, într-adevăr,

o furtună pornită în înspăimântător de pustia noapte, fără seamăn de sălbatic dezlănţuită în

grozăvia şi măreţia ei. Pesemne că un vârtej se abătuse în vecinătatea ferestrelor apartamentului,

în care locuia tânărul, căci vântul, în turbarea lui, îşi schimba aproape mereu căile, iar norii,

denşi peste măsură, se năpusteau cu o aprigă repeziciune unul asupra altuia, dând naştere unor

urlete înfiorătoare şi acoperind până şi ultima rază de lumină a lunii.

Înfricoşat peste măsură, Anton făcu lumină în antreu şi, întorcându-se în poziţia pe care o

cunoştea atât de bine, adică cu faţa spre oglindă, un şuvoi de sudoare rece îl năpădi văzând o

siluetă fantomatică, lugubră şi diformă în locul prietenului său de suflet, ce până nu demult era

atât de prezent acolo. Silueta era supradimensionată şi mişcătoare, adică tremurătoare, întocmai

aşa cum apare imaginea cuiva pe linele valuri, ce se unduiesc pe suprafaţa unui lac. Un clocot de

nespusă amărăciune îl umplu pe bietul tânăr şi un tremur jalnic de regret îl cuprinse numaidecât,

încât se simţea robul încătuşat al unei spaime neobişnuite. Teama şi groaza i se manifestau

printr-un necontenit noian de senzaţii câtuşi de puţin fireşti, încât îi puneau inconştient în

mişcare buzele tremurânde, murmurând ceva de neînţeles.

Era prea mult deja. Covârşit de un sentiment de oroare crescândă, indescriptibilă şi de

neîndurat, scoase la iveală dintr-un ungher dosnic al odăii un ciocan – sau dracu’ ştie ce era – şi,

presimţind parcă cum măreaţa oglindă se clatină pe tronul său, în încercarea de a se elibera, îşi

slobozi cumplit toate forţele în acea macabră nălucă, care încă mai era acolo, sfidându-l nesăţios.

Primele licăriri ale zorilor îl găsiră pe Anton într-o linişte adâncă, treaz şi pe deplin lucid,

conştient fiind de crima săvârşită. Era o crimă a sinelui său, o crimă ce nu putea fi pedepsită de

nicio lege şi care nu îl afecta decât numai pe el.

De atunci, pe măsură ce timpul trecea – timp ce pentru fiecare om are altă iuţeală –, în

sufletul tânărului se cuibărea duşmănos un sentiment de singurătate, ce lua proporţii din ce în ce

mai mari pe măsură ce amintirea sinistrei nopţi i se îneca tot mai mult în aburii uitării. Se simţea

din cale-afară de deznădăjduit, de singur şi de trist, şi unicul răspunzător pentru asta era el însuşi,

încât deseori îi venea să-şi taie mâna cu care spărsese oglinda.

Iar astfel, în zbuciumul unor asemenea frământări, nu după mult timp, Anton muri, sfârşit

de singurătate, pustiit fiind de dorul oglinzii...

Şi cititorul trebuie să ştie că atât eroul povestirii, cât şi faptele ce s-au ţesut în jurul

neobişnuitei sale persoane, mi-au parvenit întocmai în forma în care, după umilele mele puteri

creatoare, luminate miraculos de o inspiraţie neaşteptată, le-am aşternut aici de faţă, netăgăduind

că acestea ar putea fi atinse, totuşi, şi de un pic de... fantezie.

septembrie 2012

2 Întâlnire (în limba franceză).


Metamorfoză divină

Fiecare om se naşte orb în sufletul său. Puţini sunt, însă, cei cărora li se luminează calea...

Marius nu era un tânăr urât. Avea o înfăţişare oarecum plăcută vederii şi un corp intens

lucrat. De fapt, făcuse o obişnuinţă din a se privi în oglindă, şi asta doar pentru că îi plăcea ceea

ce vede. Şi totul era întemeiat. Întrecea cu mult pe cei mai frumoşi reprezentanţi ai sexului său.

Iar el cunoştea lucrul acesta bine şi primea complimentele fără mândrie de om prost, dar şi fără

falsă modestie. Nu îi plăceau extremele şi de aceea nu se apropia de ele; aurea mediocritas3 era

deviza lui.

Nici caracterul său nu era unul banal, cel puţin aşa îi plăcea să creadă, căci, prin acesta,

educaţia primită la dulcea şi luminoasa vârstă a copilăriei sale îi ieşea bine închegat şi echilibrat

la suprafaţă. Unele persoane spuneau despre dânsul că este prea mândru şi chiar indiferent, dar

asta numai fiindcă lui nu îi turuia gura într-una ca altor tineri. Când vorbea, însă, fiecare

propoziţie îi scotea în evidenţă inteligenţa, gustul şi buna creştere.

Avea atitudini protestatare aproape pretutindeni, el fiind glasul celor fără de glas, căci nu

socotea respectul ca pe o formă de obedienţă. Astfel, se lua la ceartă cu toată lumea, chiar şi cu

profesorii săi. Bunăoară, nu putea pricepe la ce foloseşte a şti chimie, fără a şti alchimie, sau

fizică, fără a şti metafizică. Dispreţuia cu înfocare învăţământul a cărui piesă constitutivă era.

Se socotea cel mai greu de mulţumit om pe care l-a cunoscut vreodată umanitatea. Şi nu

era departe de adevăr. Iar dintre toate fleacurile, ce îl înconjurau, dorinţa pentru cărţi si pentru

fete îi atrăseseră în mod deosebit atenţia. De ce tocmai acestea două? Pentru că le găsea ca fiind

singurele două lucruri cu adevărat fascinante şi inepuizabile, ce pot exista (deşi despre cărţi nu

era sigur).

Cu toate acestea, însă, cunoştea mecanismele şi principiile doar teoretice ale adevăratei

iubiri, făurindu-şi, astfel, modelul perfect de fată la care privea cu aspiraţie. Îşi dorea să fie nici

prea tânără, nici prea bătrână; nici prea înaltă, nici prea scundă; nici prea grasă, nici prea slabă

ş.a.m.d. Dar era absurd şi contrar cu totul bunului simţ! Se pare, însă, că folosea cuvintele

„absurd” şi „perfect” ca sinonime. Prostul de el! Chiar nu ştia că veşnica lege a selecţiei nu ţine

seama de modele? Însă, avea să afle aceasta curând, căci, deşi niciodată nu auzise de cuvântul

„fatalitate”, fatalitatea auzise de el. I se făcu cunoscută în magica clipă în care se îndrăgosti...

Marius nu credea în dragoste la prima vedere, ci în atracţie trupească instantanee şi atât.

Era de părere că această expresie este doar o vorbă goală, tout simplement4, rostită complet

inconştient de om, atunci când se îndrăgosteşte nebuneşte şi nu poate găsi o explicaţie pentru

asta. Însă, asta a durat până când i-a apărut în cale Silvia, fată ce l-a făcut să-şi schimbe de la

temelie părerea despre acest enigmatic sentiment, adică dragostea, care este cel mai profund, mai

nobil şi mai răscolitor sentiment, pe care l-a cunoscut vreodată omul, ce intră năvalnic în

sufletele deschise şi le întregeşte.

Nici măcar nu o cunoştea personal pe fată, dar o admira fără încetare, mângâind-o cu

privirea, de la distanţă. Deşi la început Marius n-o remarcase, nu după mult timp ajunsese să îi

stârnească sentimente ascunse, alcătuindu-se cu toatele într-o zonă furtunoasă în sufletul său, ce

îl măcina pe dinăuntru, făcându-l adesea să se frământe cu putere. Curând, n-o mai vedea decât

în imaginea care îi obseda starea de singurătate în care se găsea... Marius, cu toate că mima

foarte bine siguranţa de sine, simţea cum se topeşte din picioare când ajungeau, din întâmplare,

să se privească. În astfel de clipe fermecate, dragostea din el izbucnea şi mai puternic, ca un foc

mocnit peste care torni benzină şi, luminându-se pe loc la faţă, un sentiment de totală desprindere

faţă de pământ îl cuprindea, învăluindu-i multă vreme minţile şi îmbiindu-l la visare. Se imagina

3 Aurită este calea de mijloc (în limba latină).

4 Pur şi simplu (în limba franceză).


în fiece moment cu Silvia, căci tezaurul imaginaţiei lui era bogat. Dragostea este moartă pentru

cine nu-şi imaginează!

Un noian de întrebări era în mintea sa, din care nu reuşea nicidecum să desprindă vreun

răspuns care să-i fie pe plac şi care să-i poată aduce alinare măcar un dram. Iar asta era pentru

dânsul de-a dreptul chinuitor, căci un amestec nedesluşit de temeri şi de nelinişti îi rodea

continuu sufletul. De bună seamă că suferea. Suferea şi spera... „Lucrurile nu vor rămâne aşa cu

fata aceasta. Mă voi lupta ca s-o am şi strădui ca s-o păstrez!”, îşi spunea el, în momentele de

maximă determinare.

Însă, se cuvine să dezvălui câte ceva şi despre această tânără, despre care am tot amintit

în repetate rânduri până acum. Fără să scot la lumină nici măcar unul dintre numeroasele sale

defecte – deoarece mă socotesc a fi o persoană întrucâtva cumsecade şi ştiu că aşa ceva nu se

face în lumea civilizată şi cu un grad înalt de instruire –, mă voi îndupleca numai a spune că

aceasta nu era întocmai acel model elaborat de tânăr. De fapt, natura cam dăduse greş cu

înfăţişarea fetei, căci era de o rară urâţenie. Era un antimodel, un rebut, un leş social, ce nu

impresiona prin nimic. Cu toate acestea, însă, lăsând la o parte vechile sale idei, în scurt timp

aceasta devenise dragostea vieţii lui Marius, fiindcă el îşi dădea prea bine seama că nu există

perfecţiune, căci pentru firea umană perfecţiunea este cea mai inaccesibilă şi mai improbabil de

atins virtute, însă, în ochii săi, fata era perfectă; era o floare. Prima floare cu adevărat admirabilă

din viaţa sa.

„Întreaga-mi viaţă până acum am fost un om raţional şi cu capul pe umeri şi am ştiut să

aduc argumente pentru toate, însă, de când m-am îndrăgostit, parcă a dat dracu’ în mine, luându-

mi minţile cu totul. În plus, întotdeauna am crezut că sunt puternic, atât trupeşte, cât şi

moraliceşte, şi că nimic pe lume nu îmi poate aduce atingere, dar sentimentul de iubire m-a

copleşit în întregime, m-a înmuiat şi m-a făcut vulnerabil şi fragil. Dar, de fapt, cu toţii suntem

fragili...” Astfel cugeta Marius adesea, atunci când privea în sufletul său, în care se dădea în

permanenţă o luptă aprigă între adevăr şi prefăcătorie, iar în vălmăşagul de idei, nu putea

desprinde cu niciun chip o soluţie atinsă de claritate, care să alunge zbuciumul şi neastâmpărul

din fiinţa sa.

Însă, fantomele împotrivirii, părăsindu-l doar pentru o scurtă perioadă de vreme, nu după

mult timp îl cuprinseră din nou din toate părţile, strecurându-i-se-n suflet una câte una şi

formând, ca într-o horă sinistră, cercuri negre de îndoială, care îi stingeau încetul cu încetul

flacăra de dragoste, sporindu-i vigilenţa şi aplecarea către respingere, ce trebuia – credea el – să

le aibă pentru biata Silvia. Căci, în viaţă, cu toate că valorile morale sunt mai presus decât

valorile estetice, cărui bărbat, oare, nu i se umple inima de trufie când se plimbă pe străzile

oraşului la braţ cu o femeie frumoasă şi încântătoare, după care ceilalţi bărbaţi privesc deopotrivă

cu dorinţă? Chiar dacă frumuseţea este trecătoare, nu l-a fascinat ea, oare, dintotdeauna pe om,

iar omul nu dintotdeauna şi-a dorit-o? În definitiv, nu este ea izvorul tuturor păcatelor şi o frână

pentru dobândirea virtuţilor înalte? Nu frumuseţea Elenei a întunecat minţile războinicilor antici,

făcându-i pe ahei să se învrăjbească împotriva troienilor? Gândind astfel, se-nţelege lesne de

unde i se trăgea lui Marius conflictul lăuntric, pendulând descumpănit între minte şi inimă, între

raţiune şi simţire.

Negreşit, trebuie musai să mai amintesc în grabă, din fuga condeiului, o întâmplare – am

putea crede cu toţii – banală, însă care a avut o înrâurire fără seamăn asupra eroului povestirii,

răspândind cu generozitate lumina vie a adevărului în sufletul său zbuciumat, căci aşa se

întâmplă întotdeauna: întâmplările, aparent neînsemnate, schimbă cel mai puternic mersul

lucrurilor.

Într-o zi, lui Marius i se dădu la şcoală să citească o carte pe care, chiar dacă aş vrea, n-o

voi numi aici, căci nu îmi doresc să trezesc fie în admiratorii acesteia, fie în cel care a scris-o,

scântei de ură sau de împotrivire, fiindcă toată viaţa mea am urmărit un singur lucru: să nu devin

antipatic şi de nesuferit pentru semenii mei. Fireşte că tânărul – elev eminent, de altfel –,


neavând cartea cu pricina în casă, se duse la bibliotecă – loc foarte drag şi apropiat sufletului său

– spre a şi-o împrumuta. În zilele care au urmat, parcurgând cartea pagină cu pagină, îşi dădu

foarte limpede seama că nu îi place deloc ceea ce citeşte şi, fiind de prisos să mai meargă înainte

cu lectura, preferă – pentru întâia oară – să se prezinte la şcoală fără tema pentru acasă făcută,

decât să continuie corvoada, citind mai departe. „Cartea asta-i o prostie! Îmi pierd de tot vremea

cu ea!”, concluzionă el şi purcese din nou la bibliotecă spre a o returna, cu gândul bun că poate

altcineva, în setea-i nestăpânită de lectură, se va putea sluji de ea mai bine decât o făcuse el.

Ajungând înapoi acasă nervos, primul lucru pe care găsi cu cale să-l facă, spre a-şi mai

domoli dezamăgirea livrescă, fu să pună mâna pe Noul Testament5 şi, deschizându-l furtunos la

întâmplare, privirea îi căzu pe următorul citat: Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta6.

Dintr-odată, întorcându-se către sine însuşi, o lumină îi limpezi în întregime conştiinţa şi o

revelaţie îl pătrunse până în străfundul fiinţei sale, de parcă Sfântul Duh însuşi ar fi venit să-i

bage-n cap şi-n inimă înţelesul acelui citat. Şi Marius a înţeles...

Din acel moment cheie, o linişte sfântă puse stăpânire pe sufletul său. Descompunerea

morală, în care se aflase până atunci, începu să i se recompună, iar contradicţiile sale interioare şi

întrebările fără răspuns luară sfârşit. Şi astfel, treptat, totul s-a schimbat în viaţa sa. „Modelul”

său s-a transformat în amintire, „fata” s-a transformat în iubită, „iubita” s-a transformat în soţie

ş.a.m.d. Au fost fericiţi multă vreme împreună. Toate acestea, însă, până când ea s-a îmbolnăvit

fără leac şi a murit. Măcinat de amărăciune, nici el nu a mai trăit mult după aceea. Hoc erat

fatis7.

Acum, probabil, eliberaţi fiind de încătuşarea trupului uman, se bucură nestingheriţi în

lumină de libertatea eternă...

octombrie 2012

Bătrân frustrat

Zilele înăbuşitoare de vară aduc în zona de climă temperat-oceanică ploi scurte, dar

năsprasnice chiar atunci când te aştepţi cel mai puţin, stricând, astfel, oamenilor ocupaţi, adică

celor de ispravă, treburile, iar visătorilor, adică trântorilor, promenadele fără sfârşit. Aceasta este

o situaţie generală, însă, şi îmi cer iertare de la cititor dacă m-am înşelat cumva.

Tot astfel mi s-a întâmplat şi mie, căci, bătând la pas şi fără ţintă străzile oraşului, un

ropot de ploaie s-a stârnit pe neaşteptate şi, până să-mi vin bine în fire, m-a udat până la piele

numaidecât, nelăsându-mi răgaz măcar să răsuflu un dram. Năpustindu-mă la adăpost sub o

veche streaşină răsărită în chip nebănuit în calea mea, m-am trezit lângă o fereastră nu tocmai

mare, cu gratii subţiri şi atinse ici şi colo de rugină, ce aparţinea unui apartament de la un parter

sărăcăcios, cu tencuiala căzută toată. Uitând de normele bunei cuviinţe, mi-am lăsat privirea

slobodă să cuprindă camera din spatele ferestrei, care mi s-a dezvăluit limpede, căci nici storurile

şi nici vreo perdea nu erau trase. Era una dintre acele odăi, care, deşi nu sunt spaţioase defel

măsurate în metri pătraţi, asigură, totuşi, libertatea de mişcare prin orânduirea mobilelor într-un

mod inteligent. Ceea ce m-a uimit oarecum a fost flacăra slabă şi pâlpâitoare a unei lumânări ce

ardea pe o măsuţă foarte scundă, răspândind în jur numai fâşii tremurânde de lumină, cu nuanţe

întunecate, acum, în secolul în care energia electrică stă fără încetare şi cu devotament în slujba

5 A doua parte a Bibliei, ce conţine douăzeci şi şapte de cărţi.

6 Cuvinte atribuite lui Isus Cristos.

7 Aşa a fost scris (în limba latină).


omului. Însă, mai cu seamă, uimirea a încolţit în mine, fiindcă în mijlocul odăii stătea un bărbat

care, deşi la prima vedere părea deja trecut de vârsta a doua, aveam a trage concluzia mai târziu

că îmbătrânirea-i înainte de vreme o căpătase de la nenumăratele poveri sufleteşti, ce îi chinuiau

cugetul tot timpul şi i-l frământau, neînduplecându-se a-i da pace defel.

Văzându-l din semiprofil, acesta avea acea privire pierdută-n zare, care, deşi se slujeşte

de ochii deschişi ai celui în cauză, nu sesizează decât numai punctul fix spre care este îndreptată.

Buzele uscate, care i se mişcau, confirmau faptul că acest om vorbea de unul singur şi, deşi gura

clevetitoare a lumii acum ar putea spune – dacă n-a şi spus deja – că acesta era pur şi simplu un

nebun, ca atâţia alţii, adevărul nud este că acesta nu numai că nu era un smintit, dar se afla într-

unul dintre acele momente de maximă luciditate, în care, de vrei, de nu vrei, un anumit ceva,

căruia omul nu i-a găsit denumire încă, îţi sădeşte fără voie în suflet o melancolie amară, care, în

cazul multora, dă fiinţă unor adevărate anomalii de comportament. Ei bine, omul acesta ciudat

reuşi să stârnească în mine o curiozitate de nestăvilit şi, îmboldit fiind de aversa care tocmai

încetase şi care lăsase loc unei linişti adânci, mi-am apropiat urechea de sticla ferestrei, dându-

mi, astfel, osteneala să aud acele vorbe abia perceptibile ale bătrânului. Ele sunau cam aşa:

„Îndurerarea pricinuită de o dragoste neîmpărtăşită a cauzat dintotdeauna sechele

sufletului. Iluzii poate să-şi facă oricine, oricine poate să-şi ia libertatea asta, însă deziluziile nu

sunt făcute pentru toţi, nu toată lumea le poate îndura. Ah! Aşa este...

Încă nu aveam de unde să ştiu aceasta, căci, pe vremea aceea, eram doar un copil, aveam

nouăsprezece ani. Credeam cu tot dinadinsul în iubirea femeii, care m-a zăpăcit cu totul. În

braţele ei ademenitoare m-am lăsat, crezând că am să mă îmbăt de un neasemuit nectar, însă n-

am făcut altceva, decât să mă arunc nepăsător în ea, aşa cum se aruncă cel mai mare imbecil în

apa adâncă, fără să ştie deloc a înota. În scurt timp, m-am înecat. De parcă ar fi fost cu adevărat

vina mea... Nu, n-a fost, căci toate tainele universului sporesc tot mai mult pe măsură ce te afunzi

tot mai curajos în simţământul inefabil al dragostei...”

Aici este nevoie de făcut o remarcă. Este curios cum cineva poate să scoată la iveală cu

atâta uşurinţă astfel de cuvinte, îndelung căutate şi încărcate aşa de puternic, atât de filosofie, cât

şi de poezie. Lucrul acesta este de mirare şi ar putea face gelos şi pe cel mai înzestrat dintre

poeţi. Dar acestea sunt doar consideraţiile mele proprii, aşa încât, să nu mă îndepărtez prea mult

de la firul povestirii. Iată continuarea:

„Dintotdeauna am simţit o slăbiciune pentru ea. De la picioru-i bine desenat, până la

şoldurile-i bine arcuite, şi terminând cu acea privire a sa, care ţi se strecura în suflet şi te arunca

în cine ştie ce abisuri, toate laolaltă au stârnit în mine, aşa cum ar fi făcut-o în orice bărbat, acea

admiraţie şi simpatie înflăcărate, care depăşesc cu mult simplul înţeles de „simpatie” şi de

„admiraţie”. Cu alte cuvinte, mă îndrăgostisem şi, la dracu’, acum îmi pare rău că s-a întâmplat

aşa, însă demonul înverşunat al ispitei îmi dădea ghes neîncetat, împingându-mă tot mai mult la

apropiere.

Am cunoscut-o curând şi mi-am dat seama că umblasem după himere, căci totul în

legătură cu ea era doar o iluzie, nişte aparenţe nenorocite, care îndeamnă adesea pe bărbat la

acţiuni necugetate. Este de mirare cum frumuseţea poate să dea iluzia deplină a fericirii. Când

femeia de care eşti îndrăgostit îndrugă numai prostii, o asculţi cu interes şi nu-i bagi de seamă

prostia, ci tot ceea ce spune ţi se pare inteligent. Vorbeşte şi se poartă oribil, iar tu vezi în asta

ceva cu totul drăgălaş şi plin de graţie. Astfel, având lăsat parcă un văl negru pe ochi, am

continuat s-o curtez, cu nădejdea de a obţine cât mai mult din asta.

Există bărbaţi care se aruncă prea năvalnic înspre o femeie, crezând că astfel au şi căzut

în graţiile ei. Aceştia sunt bărbaţii care au atâta încredere de sine, încât, făcând mai multe

imprudenţe decât un copil, au parte de mai multe deziluzii în dragoste, decât pot ţine ei

socoteala. Dimpotrivă, există şi bărbaţi care au aşa de puţină încredere în sinele propriu, încât,

când se găsesc în faţa porţilor iubirii ce s-au deferecat în faţa lor, sunt mult prea modeşti în sfiala


lor pentru a le da acestora vreo însemnătate oarecare. Aceştia sunt bărbaţii care îmbrăţişează

burlăcia, nu din vanitate, nici din misoginie, ci din necesitate.

Făcând parte mai cu seamă din prima categorie, decât din cea de-a doua, numai după o

simplă vânturare a buclelor sale minunate prin faţa mea şi o privire galeşă, m-am lăsat cuprins de

o văpaie interioară cu origini lesne de ghicit, care mistuia vlaga din mine, zăpăcindu-mă şi

dându-mi acele furnicături de nesuportat în stomac, despre care se tot pomeneşte atât. Astfel, mă

şi vedeam alături de ea, lăsându-mă învăluit de voluptatea presupusei sale iubiri pentru mine,

căci atunci când flămânzeşti îndelungă vreme după o femeie, clipa împlinirii dorinţei prinde

caracter de ospăţ. Iar aceste gânduri mi-au oferit atunci o dispoziţie sufletească din cale-afară de

minunată şi mi-au luminat într-atât de puternic existenţa, încât eram aidoma omului ce nu-şi mai

încape în piele de mulţumire şi, de bucurie, zâmbeşte şi face glume inocente tot timpul, iar

sângele îi aleargă zburdalnic prin vene, ca cea mai sprintenă gazelă pe o câmpie cu flori!

Când îşi arunca capul pe spate, dând la iveală pielea fină şi tulburător de albă de pe

delicatul ei gât, când i se dilatau pupilele, scoţându-i în evidenţă ochii ce scânteiau de dorinţă

îmbinată cu o dulce alintare, când, plimbându-se în tovărăşia mea, îşi legăna şoldurile în mers,

care semănau cu acele unduiri ale plopilor înalţi în bătaia vântului, în sfârşit, când îşi ţuguia

buzele umede şi fragede, printre care vorbele-i ieşeau într-o desăvârşită armonie, toate laolaltă –

credeam eu – sunt în strânsă legătură cu ceea ce simte femeia, atunci când se îndrăgosteşte de un

bărbat şi vrea să îl aţâţe, speculând cu iscusinţă micile lui patimi şi slăbiciuni, fără de care

bărbatul n-ar mai fi nicidecum bărbat. Dar omul poate vedea limpede lucrurile din jurul său abia

după ce fumul care-l înconjoară se împrăştie şi ochii încetează să-l mai usture. Aşa stând

lucrurile, pe atunci nu puteam să-mi dau seama defel că toate sunt numai prefăcătorii feminine,

căci femeia, prin natura făpturii ei, este plină de prefăcătorie şi, fiind pe cât de vicleană, pe atât

de firească în prefăcătoria ei, lasă să-i cadă la picioare o mare mulţime de bărbaţi, care nici nu

bănuiesc că, de fapt, cad doar într-o dureroasă amăgire, ca în cel mai cumplit viespar, iar acest

lucru, chipurile, în numele sfânt al iubirii. Acesta este farmecul femeii: subjugă şi îngenunchează

doar cu frumuseţea ei! Prea arareori inimile unui bărbat şi a unei femei ajung cu adevărat

apropiate una de cealaltă, căci adesea numai interesele meschine sunt îndeajunse pentru a fi

făcute compromisuri dintre cele mai ruşinoase şi mai josnice, iar pentru un bărbat care arde de

ambiţie, dragostea de suprafaţă a femeii înseamnă doar a-ţi lega o piatră de moară de gât, care te

ţintuieşte locului.

Aceste simţăminte, ce m-au păstrat îndelungă vreme într-o stare de neîncetată încordare,

au început să se destrame unul câte unul în clipa – de grea apăsare chiar şi acum – în care (chiar

dacă în aceste momente nu mi se pare, în asta, nimic mai firesc şi mai previzibil, pe atunci nu

avea în mintea mea nicio noimă; era o taină cu desăvârşire de dezlegat) începu a se îndepărta pe

nebăgate-n seamă de mine, păstrând cu discreţie doar acele legături prieteneşti, de la care nu ai

cum să mai pretinzi şi altceva, şi care îi amărăsc cu atâta putere pe bărbaţii îndrăgostiţi,

terfelindu-le mândria în ţărână şi făcându-i să se simtă ca cei din urmă rataţi. Însă, pentru mine,

nu s-a oprit aici; n-am vrut eu să se oprească, căci persoana ei avea să-şi piardă abia mult mai

târziu semnificaţia în viaţa mea. (Ba mint! Nu şi-a pierdut niciodată semnificaţia, ci doar s-a

îmbrăcat în nişte culori şterse, care din nou s-ar putea înflăcăra şi s-ar putea lumina îndată, dacă

ea ar arunca scânteia.) Găsindu-mă în această poziţie, o cumplită dorinţă de a cunoaşte adevărul

mă cuprinsese din toate părţile, iar gândul mi se îndreptase în chipul cel mai firesc către un alt

bărbat, unul care era menit să mă înlocuiască pe mine – monstrul! – adică, în concluzie, un rival

pe care trebuia să-l răpun cu orice preţ...”

Aici făcu o pauză. Se pare că atinsese un punct nevralgic în expunerea amintirilor sale,

pentru că părea din ce în ce mai încordat. De fapt, era vădit scos din fire, căci chipul i se

încruntase cu putere, vinele de pe frunte i se umflaseră din pricina tensiunii nervoase, iar suflul

părea a-i fi din ce în ce mai greoi. Totuşi, făcu o sforţare evidentă şi, cu un glas şi mai

pătrunzător decât înainte, continuă cu aprindere:


„În lumea animalelor, ce ajunge cel înfrânt în urma luptei dintre doi masculi pentru o

femelă în ochii tuturor celorlalţi? Ajunge o târâtoare, un melc, o moluscă antropomorfă, adică

ceva ce nimeni nu-i dă nicio atenţie. Dimpotrivă, masculul care biruie, falnic şi strălucitor în

măreţia lui, devine conducătorul grupului şi cel care are calea deschisă la fiecare dintre femelele

pe care le pofteşte, după bunul său plac. Ei bine, pentru o astfel de luptă mă pregăteam şi eu, însă

adaptată la lumea oamenilor, în care, oricum, ideile de evoluţie şi de emancipare sunt numai nişte

iluzii ieftine, căci întotdeauna există momente în viaţa omului, când manierele sunt schimbate pe

îndeletniciri, iar gesturile elegante, pe porniri instinctuale.

Acum, după atâţia ani, se vede limpede că aberam (alienarea mintală, de altfel, nu este o

ruşine), căci nu exista, de fapt, niciun alt bărbat, care să fie mai aproape de inima ei, ci se

întâmplase doar că mă respinsese cu eleganţă pentru nepotrivirea dintre noi, nepotrivire pe care

femeile o intuiesc cu atâta iscusinţă... Astfel, resemnându-mă odată cu trecerea vremii, am

început să privesc la ea ca la o columnă de lumină, ca la un mitologic Eldorado8, adică ca la ceva

la care aspir neîntrerupt, dar la care nu pot ajunge, însă n-am încetat nicicând a o contempla cu

nesaţ, pentru că nimic nu este mai frumos, decât să contempli ceea ce nu poţi avea!

Pe urmă, în răstimpul ce a urmat, devenisem din nou teribil de pustiu pe dinăuntru, fără

reguli şi rece ca gheaţa, căci începuse să dospească în mine aceeaşi veche...”

Dintr-odată, însă, îşi curmă şirul gândurilor (care, probabil, ar mai fi continuat multă

vreme, dacă vorbitorul nu s-ar fi simţit stânjenit de cineva) şi, cu un gest repezit, mă fixă cu o

privire învăpăiată, tăioasă şi plină de venin, ce sfredelea mai crâncen chiar şi decât cel mai aprig

burghiu şi în care am putut vedea deopotrivă mânie şi regret, căci acum nu mai era el singurul

posesor al gândurilor şi al zbaterilor sale interioare, ce nu-i dădeau pace cu niciun chip, dorind

parcă, ca într-o învolburare năprasnică de lavă dintr-un vulcan, să iasă furtunos la iveală şi să

împroaşte totul în jur. În acel moment, o încremenire cumplită puse stăpânire pe intrus – în speţă,

pe mine –, căci un fel de fluid începuse a-mi străbate tot trupul, ca un curent electric, aşa cum se

petrece întotdeauna când spaima intră-n om, din care pricină am luat-o la fugă pe ulicioară în

vale, tulburat peste măsură şi fără a mai privi cumva în urmă.

Cititorul cu pretenţii înalte, adică cel care aşteaptă din partea scriitorilor, în general,

perfecţiunea, poate că acum este înşelat în aşteptările sale, văzând cum acest scriitor, în

particular, a cutezat a încălca atare convenţii sociale, care se referă la intimitatea persoanei,

repetând întruna că aşa ceva nu se face, nici chiar pentru un scop atât de distins şi de înălţător,

precum este literatura, bunăoară. Însă, pe cine dintre noi toţi nu mişcă – sufleteşte vorbind – un

astfel de om, care se zbate aşa de vârtos împotriva conştiinţei sale şi care are sufletul înţesat doar

de regrete şi de frustrări, dar lipsit cu totul de speranţe? Pentru un tânăr, un eşec nu are o

însemnătate prea mare, fiindcă el, în vigoarea vârstei sale, ştie şi poate să se zbată, să-şi ia din

nou puternice elanuri, să prindă aripi şi să calce pe nori, crezând cu hotărâre că lumea întreagă-i

doar a sa, să-şi îndrepte fruntea în sus, după ce o atare greutate i-o trăsese în jos şi, învăţând din

greşeli, să purceadă cu paşi siguri spre o nouă experienţă, pe care o vede încă dinainte încununată

cu succes. Omul în etate, însă, având în urma sa experienţa vieţii trăite, nu-l mai îmbată nicio

iluzie, căci ştie prea bine că ele toate sunt deşarte şi, odată înfiripată frustrarea în sufletul său, nu-

şi mai poate lepăda de pe el haina acesteia niciodată.

Dragostea pentru o femeie, această ultima ratio mundi9 a bărbatului, se pare, în cazul

bătrânului, despre care am făcut vorbire, nu mai semnifica demult acea fiinţă superioară, perfectă

şi inaccesibilă, despre care, de-a lungul timpului, mai toţi scriitorii au amintit – ca şi cel de faţă,

de altfel – şi care vor mai aminti încă, până când această îndeletnicire nobilă va dispărea în

neguri de nimeni bănuite.

8 Ţinut imaginar din America de Sud, pe care cuceritorii spanioli îl credeau bogat în aur şi în pietre preţioase.

9 Raţiunea supremă pe lume (în limba latină).


Îngândurarea plină de jale şi de amar a acelui necunoscut, lăsat în puterea lamentaţiilor şi care nu

va mai privi, poate, niciodată cu nădejde în viitor, nu a fost aşternută aici din vreun capriciu

literar al meu, ci numai şi numai pentru că ştiu că o astfel de viaţă plină de taine vibrează la

unison cu atâtea alte vieţi asemenea. Am făcut o necuviinţă mare, atunci când am ascultat la

fereastră – nimic de zis –, însă această întâmplare curioasă capătă o şi mai mare însemnătate

pentru mine, întrucât acele destăinuiri au început îndată a vibra cu putere în inima mea,

înfiorându-mă, căci o astfel de preumblare prin sufletul cuiva, cu atât mai mult când este într-atât

de împovărat, sensibilizează întotdeauna pe om şi îl pune adânc pe gânduri...

noiembrie 2012

Voinţă împlinită

Foarte de curând, o întâmplare din cale-afară de neobişnuită a reuşit să zguduie cugetul şi

bunul mers al treburilor populaţiei din micul oraş, din care eu stau şi notez pe foi răzleţe de

maculatură aceste rânduri, ce, la finele lor, poate chiar vor cutremura pe unii. Se ştie că lucrurile

sunt meticulos aduse în gândul şi pe buzele lumii şi cu multă aprindere dezbătute, abia după ce

ele nu mai există. Lucrul acesta se întâmplă pretutindeni şi nu se va schimba niciodată. Cel

despre care voi face vorbire în continuare, nu mai suflă aerul vieţii alături de noi; povestea sa,

însă, ni-l va tulbura şi ni-l va înteţi pe al nostru. Şi, cu toate că simt sfială în suflet şi tremur în

condei, voi porni, totuşi, spre a o spune, după puterea şi talentul meu, deşi ştiu prea bine că este

greu din cale-afară acest lucru în acest regretabil veac, când literatura devine din zi în zi tot mai

ieftină şi reprezentată de scriitori ce îşi fac datoria tot mai neglijent şi mai nesatisfăcător, şi în

care veac încă nu s-a ivit nici măcar una dintre acele două-trei minţi de geniu, care, prin

limpezimea gândirii sale, să îl lumineze şi să îl aducă pe făgaşul potrivit, după cum se cuvine.

Însă, toate acestea sunt doar divagaţii. Acum, odată sfârşită introducerea, la treabă.

Domnul Eugen – a mi se îngădui să-i tăinuiesc numele cel mare, din respect şi preţuire

pentru familia lui, ce poate că încă îl mai plânge – era doctor rezident într-un spital, singurul, de

altfel, care exista în micul său oraş de provincie. Chiar dacă se ajunsese de puţină vreme în

această poziţie a carierei sale, nu s-ar fi putut spune despre el că era bătrân, şi nici măcar trecut

de prima tinereţe nu s-ar fi putut spune că era. De fapt, acesta era un bărbat în toată puterea

vârstei sale, care, atunci când nu se afla la datorie, slujind seamănului său aflat în nevoie, era un

dedicat şi un vioi om de lume şi de spirit, prezent la toate petrecerile şi banchetele, fără nici cea

mai măruntă excepţie, adică era un om al plăcerilor şi chiar al pasiunilor vicioase, ce se ştie

foarte bine cât de tare slăbesc sănătatea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A nu se

înţelege cumva greşit – păcatele mele! –, dar Eugen era chiar un om cu frica lui Dumnezeu, iar

atunci când trecea pragul bisericii, o evlavie neînţeleasă îi cuprindea toată făptura, îndemnându-l

cu putere la căinţă. Însă, acestea erau numai stări de moment, căci el făcea parte din acea mare

categorie de oameni, care preferă mai cu seamă să înveţe din cărţi despre Domnul Dumnezeul

său, decât să-L trăiască viu în suflet şi în cuget zi de zi, toată viaţa. Cu alte cuvinte, gândea cum

se cuvine, dar trăia prost.

Iar cititorul, cu siguranţă, ar vrea a i se dezvălui şi mai multe lucruri despre „domnul

doctor”, aşa cum i se spunea unanim în spitalul său, însă recunosc cinstit că nu mai ştiu nimic,

căci, după cum bine se cunoaşte, gura lumii porneşte a cleveti numai şi numai atunci când ceva

depăşeşte inexplicabil banalitatea şi aţâţă, astfel, interesul cârcotaş, ce stă întotdeauna pitit

înăuntrul nostru, al fiecăruia, gata oricând ca, la semnul cuvenit, să iasă la iveală şi să atace,

înhăţând de grabă prada şi muşcând-o adânc. Aşa încât, las în urmă viaţa sa publică şi voi

deschide poarta sufletului său, povestind ce i s-a întâmplat, după cum şi eu am aflat la rându-mi,

mai deunăzi, cu mirare.


Se întâmplă uneori ca gândurile omului, sub imboldul puternic şi violent al unor patimi

adesea tăinuite, să se preschimbe pe neaşteptate în dovezile cele mai limpezi de adevăr, cu totul

reale, evidente, care ţi se aşază drept sub nas, pregătite gata să le observi, să le îmbrăţişezi şi să le

pătrunzi sensul pe deplin, plămădind totodată în tine acel motus animi continuus10

, ce începe

îndată să-ţi roadă fără milă tăria sufletească şi să ţi-o descompună în bucăţi tot mai mărunte şi cu

neputinţă de recompus, şi pe care doar fatalitatea supremă – moartea – o mai poate închega la

loc, aşa cum fusese ea dintru început, căci gândirea este cel mai agresiv factor de distrugere şi

adevăratul nimicitor al firii umane. Iar atunci când nu o împinge în prăpastie, o înalţă în lumină...

La momentul la care m-am hotărât să fac popas cu povestirea mea, Eugen avea treizeci şi

patru de ani. Este cu neputinţă de înţeles ce s-a întâmplat, de fapt, cu acest bărbat – înzestrat cu

un spirit, care, cu micile lui păcate, era cu totul plin de bunătate în munca sa neîntreruptă şi bine

făcută pentru aproapele său, această sublimă abnegaţie, ce dintotdeauna l-a împlinit pe om şi l-a

făcut mai nobil – căci, dintr-odată, într-un moment pe care nimeni n-a ajuns vreodată să-l

cunoască, pricinuit de un factor declanşator, pe care nimeni n-a ajuns vreodată să-l pătrundă,

acestuia i s-a schimbat într-o singură clipă starea de compoziţie a sufletului şi a judecăţii,

făcându-l, astfel, să vadă cu totul diferit, cu neputinţă de comparat lumea din jurul său şi

sensurile sale, iar eu, mai sceptic din fire, nu pot spune limpede dacă acela a fost momentul când

i s-a aruncat un văl negru pe ochi, sau, dimpotrivă, dacă i-a fost tras de pe ei. Însă, oricum ar fi,

concepţiile mistice nu îşi găsesc locul în creaţia mea, căci eu stau în slujba cititorului cu unica

menire de a dezvălui doar adevăruri de viaţă, aşa cum sunt ele. Aşadar, propun să aruncăm o

privire mai atentă asupra surprinzătoarei şi neaşteptatei schimbări a eroului povestirii.

În vârtejul adesea haotic al vieţii, ce mai mereu îi atrage pe oameni pe nesimţite, cu un

foc pervers de ademenitor, aceştia nu se simt nicidecum vrednici să mai întrevadă o atare poartă

de salvare, o mână de ajutor pentru forfota şi zbuciumul în care trăiesc, în deplină neştire. Mai cu

seamă, curios este faptul că, dacă i-ar întreba cineva pe toţi aceştia dacă simt într-adevăr domnia

haosului peste tot în preajma lor şi dacă îşi doresc a fi scăpaţi de sub povara acestui jug greu, din

aceste lanţuri ce strâng şi gâtuie năprasnic, cu zalele lor ce intră adânc în mădulare şi rănesc

grozav, vor intona cu toţii la unison că îi iei de-a dreptul în derâdere, fiindcă ei sunt mai slobozi

decât păsările cerului (sau ceva asemănător), iar posibila lor salvare este doar o simplă ficţiune,

ce este bună, poate, doar pentru a o folosi în vreo istorioară bizară a vreunui scriitor minor, însă

nimic mai mult. Apoi, îţi vor întoarce spatele şi te vor părăsi numaidecât, scuipând cu dispreţ în

urmă şi rostind pe socoteala ta numai vorbe cu totul nedemne.

Această stare generală a omului dintotdeauna, care s-a învolburat şi s-a concentrat asupra

valorilor materiale mai cu seamă în veacul acesta, a început, odată cu acea revelaţie, pe care am

descris-o deja, să facă tot mai puternic notă discordantă cu metamorfoza pe care o suferise

Eugen. Se simţea din ce în ce mai străin şi mai rece de viaţa ce o trăise până atunci, pe care acum

o privea ca fiind din cale-afară de dezlânată şi de lipsită de orice sens. Ajunsese să îl dezguste

până la refuz acea teribilă ignoranţă din jurul său, adică acea inferioritate înspăimântătoare a

semenilor săi. Iar asta fiindcă, oare, viaţa dusă în dezordine, ce lumea o pune pe seama tinereţii,

nu este, de fapt, doar o pervertire timpurie şi vicioasă a sufletului? Numai izolarea şi întoarcerea

către tine însuţi are puterea de a-ţi scoate ochelarii întunecaţi, care deformează realitatea şi prin

care vezi totul anapoda. Şi, odată ce privirea ţi se va limpezi complet, te vei mira cum de nu ai

văzut toate aceste lucruri dinainte...

Privindu-se odată în oglindă, conştient de proaspăta lumină ce începuse a-i limpezi calea,

acesta începu a cugeta astfel:

„Şi la ce sunt bune, mă rog, toate acestea? Toate aceste mădulare neputincioase, care nu-

mi servesc mai mult decât servesc celorlalţi oameni şi prin care, deşi curge sânge şi sunt calde,

mă ţin zăvorât şi izolat într-o cuşcă necruţătoare, cu zăbrele din spatele cărora nu pot privi decât

10 Frământare continuă a sufletului (în limba latină).


cu lacrimi nesfârşite şi cu un amar mocnit. Trebuie să trec de stavila asta blestemată, care este cu

totul demnă de dispreţul meu. Ştiu şi văd în această viaţă un singur scop extrem: părăsirea ei, şi

tind către el aproape cu bucurie şi cu încredere, căci abia după moarte şi nu mai devreme, voi

începe să trăiesc pe deplin, abia după moarte voi afla, de fapt, ce înseamnă să fii fericit şi

împlinit cu adevărat. Momentul acela îl voi socoti drept renaşterea mea din cenuşa stârvului

acesta învechit şi imperfect, care mă va conduce negreşit la împlinirea menirii mele în universul

acesta. Deocamdată, însă, încă mă simt încătuşat, iar descătuşarea mea este problematică, căci

singura cale, pe care trebuie musai să merg pentru a o dobândi, a dobândi acest bun pierdut, este

numai prin... moarte. Da! Ea are puterea de a mă duce, şi o va face, fără îndoială, la locul pe care

mi-l simt încă de pe acum pregătit şi cu adevărat vrednic de mine, iar eu mi-o doresc nespus de

tare. Şi, negreşit, o voi dobândi. Am să lupt până ce se va înmuia şi îmi va ceda de tot. Acum

totul se duce între mine şi ea!”

Ei bine, nevoia acestui bărbat ce îşi găsea locul atât de bine în sufletul său, tronând cu

multă fală şi întâietate, atrase curând atenţia tuturor celor din jurul său, nedumerindu-i cu aceste

idei bizare şi cu neputinţă de înţeles şi punându-i pe gânduri, dar mai cu seamă atrase atenţia

familiei sale, care – în mod firesc, de altfel – socotindu-l la ananghie, nu a întârziat deloc să-i

vină în ajutor. Însă, mare va fi mirarea când voi spune că multă vreme aceasta s-a căznit să-l

asculte, să-l înţeleagă şi să-l dreagă de toate gândurile negre, ce-l iscodeau cu atâta forţă, dar, în

cele din urmă, renunţă cu totul, căci se găsea în faţa unui caracter neclintit, ca în faţa unui zid

mare şi înspăimântător, care o făcea să se dea înapoi cu sfială, căci cu toţii ne temem de lucrurile

care ne sunt superioare şi pe care nu le putem înţelege sau supune. Astfel purtându-se, Eugen a

fost curând părăsit şi renegat de propria sa familie, în legătură cu care doar pâlpâirile amintirilor

au continuat să mai existe, amintiri care îi zgândăreau din timp în timp sufletul, dându-i triste

remuşcări.

Cât de mult ar fi vrut el, totuşi, să vorbească cu cineva, să se lepede de poverile ce apăsau

cu toată greutatea lor pe inima sa, numai pentru a-şi uşura conştiinţa cât de puţin. Însă, deloc nu

se putea îndura, căci îmbrăţişase o formă de claustrare, ce şi-o dorea a fi neclintită şi care îl

obliga să rămână cu totul în lumea lui, în singurătate, ca un sihastru-n izolare, supunându-se

necontenit şi fără împotrivire noianului de reverii, ce-l asalta şi-l chinuia şi sub apăsarea căruia se

îndoia, ca sub un teribil canon. Şi dacă lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat, ar fi desfăşurat el

înaintea cuiva toată mulţimea de frământări, ce nu-i dădea pace? Ei bine, răspunsul este nu, dragă

cititorule, căci într-o relaţie de prietenie, adevărul nu este întotdeauna potrivit pentru a-l da la

iveală. Unele taine din sufletul omului nu trebuie încredinţate nimănui, pentru că se întâmplă

uneori ca ele să fie mai intime şi mai greu de pătruns chiar şi decât cea mai legată şi mai bine

închegată relaţie prietenească. Prietenul este un bun de preţ doar atâta vreme cât nu-l trage în jos

pe tovarăşul său şi nu-l împiedică de la progres. Adevărul nud, rostit la momentul nepotrivit,

devine într-atât de respingător, încât poate trasa pentru totdeauna o crăpătură în relaţia ce se

pretinde a fi strânsă, căci acesta este un aliat de încredere, de toată lumea îmbrăţişat, numai câtă

vreme slujeşte interesul celui ce îl află. Însă, la vérité, l’âpre vérité11

este cel care ştie să taie şi să

sfâşie cu cruzime, căci aşa a fost el încă de la începuturi conceput: cu tăişul care nu se toceşte

niciodată!

Toate aceste motive, adunate cu meşteşug laolaltă şi împletite cum nu se putea mai bine

în conştiinţa lui Eugen, îl făceau deseori să-şi dea frâu liber gândurilor, care îi curgeau şiroaie

prin minte şi doar în care se mai putea acum încrede pe deplin. Îşi spunea:

„Sunt un individualist, dintotdeauna am fost aşa. Niciodată nu le-am spus şi n-am să le

spun acelor profani, ce anume îmi provoacă atâta zbucium şi mă tulbură cu atâta putere, fiindcă

nu m-ar putea înţelege nicicând, căci gândurile omului sunt făcute ca să vibreze numai pentru cel

care le posedă. Audienţa este de prisos aici, fiindcă ea, uitâdu-se asupra sufletului tău, ca asupra

11

Adevărul, asprul adevăr (în limba franceză). Cuvinte atribuite lui Georges Danton.


unei răni deschise, te va asculta atentă, îţi va mărturisi că te înţelege, poate se va şi înfiora un pic,

dacă are aptitudini teatrale, va vărsa şi câteva lacrimi pentru tine, însă nu multe, ca să nu-şi strice

fardul bine aplicat, după care te va părăsi pe nesimţite şi, până să prinzi de veste, te va şi uita.

Aceasta este societatea: caută pretutindeni prilejuri de a se preumbla prin sufletele nenorociţilor,

ca apoi, în chipul cel mai firesc cu putinţă, să folosească toate cele aflate numai ca subiecte de

bârfă, fără a vrea să privească defel în urma ei la răul pe care îl pricinuieşte. Iar asta, ei bine,

pentru că ne găsim în această lume, de fapt, doar pentru a ne bate unii cu alţii şi a face rău numai

pentru plăcerea de a-l face. Cauză din care această lume hâdă nu merită acte de clemenţă, nu din

partea mea!

Sunt, de asemenea, şi un perfecţionist, unul, cred, fără pereche, însă, deşi de multe ori m-

am simţit foarte aproape de perfecţiune, niciodată n-am atins-o... Iar pentru asta îmi pare a fi doar

vina mea, căci omul, prin natura sa imperfectă, este o fiinţă slabă şi vulnerabilă prea din cale-

afară, însă voi pune capăt acestui blestem foarte curând. Vreau, cu asta, să spun că mă voi

desăvârşi, voi deveni perfect, adică îmi voi atinge scopul îndelung râvnit. Nu se poate trăi fără un

ideal, nimeni nu poate. Iubesc adevărul mai mult decât orice pe lume, căci adevărul este idealul

meu, idealul este moartea mea, iar moartea este găsirea absolutului, ce doresc să fie al meu. Şi,

pe zi ce trece, râvnesc tot mai mult la acest lucru, fiindcă cine dintre noi nu vrea să fie stăpân pe

ce-i al său, iar mie mi se ascute tot mai aprig dorinţa de a fi stăpân pe ce-i al meu!

Legăturile cu această lume sunt primejdioase, căci plăcerile şi greutăţile ei deopotrivă

sunt doar nişte rătăciri regretabile şi întru totul dăunătoare. Acum, singura sete, pe care pot să o

mai simt, este doar cea a voluptăţilor de după moarte, iar mie mi-e atât de sete... Nu mă munceşte

nicidecum neliniştea întunericului morţii, şi nici de veşnicia ei nu mă cutremur, ci doar de

posibilitatea de a nu o dobândi la timp mă tem. Vreau moartea când am eu nevoie de salvarea ei,

nu când va avea ea nevoie de sufletul meu!

Drace! Şi când te gândeşti că alţii duc o viaţă liniştită şi plină de relaxare doar pentru că

se simt plini de vigoare şi cred că moartea este departe de ei. Şi poate că nu greşesc în felul lor,

însă pentru mine moartea capătă alte sensuri, are alte justificări, conduce la alte finalităţi. Numai

cine a trăit în zbaterile în care trăiesc eu acum, va putea cu adevărat să înţeleagă ce însemnătate

are acest obiectiv pentru mine; altfel, va socoti toate acestea ca pe ceva pur neverosimil şi fără

utilitate. Mi-e silă cu totul de mine, căci mă simt ca un nefericit încătuşat. De ce să mă găsesc în

lanţuri? Vreau să fiu slobod. Trebuie să fiu slobod. Să mă salveze cineva! Un înlănţuit

întotdeauna va fi un inferior, un nedesăvârşit. Ce coşmar sinistru... Asta nu, niciodată!”

Într-adevăr, pe aceasta n-ar fi putut-o nicicând îndura. Acest gând era, de departe, cel mai

vătămător şi mai de nedorit dintre toate la care cugetase. Desăvârşirea atinsă prin împlinirea

propriului ţel. La acest lucru visa în chipul cel mai puternic şi mai nestăpânit Eugen, deoarece

acesta semnifica singurul său imperativ, iar rezultatul acestuia ar fi însemnat un trofeu personal,

pe care l-ar fi preţuit pentru totdeauna şi care i-ar fi adus cu adevărat împlinirea. Însă, în viaţă, se

întâmplă uneori a se ivi piedici în drumul spre atingerea scopului râvnit, care, puse laolaltă în

blanţă, cântăresc mai mult chiar decât însuşi scopul!

Piedica cu pricina era că Eugen fusese botezat în Biserica Catolică, fusese crescut de

familia sa în spiritul dragostei divine şi al evlaviei, se socotea un om chiar credincios şi nu se ştia

că păcătuise greu, de multe ori în viaţă. Mai mult, cunoscând, după cum am mai spus, învăţătura

creştină, el ştia limpede ce le aşteaptă pe sufletele sinucigaşilor: temuta damnare eternă. Însă,

acesta nu-şi dorea altceva, decât un singur lucru: căutarea absolutului şi aflarea lui, care, de

altfel, constituia rostul pentru care lupta, dar cu ce preţ se putea obţine... Totuşi, el îşi dădea prea

bine seama că trebuie să aleagă din două pe una, că trebuie să chibzuiască de zece ori şi să aleagă

o singură dată, întocmai aşa cum călătorul, când ajunge la o răscruce, nu poate alege decât un

singur drum, sau întocmai aşa cum sluga nu poate servi la doi stăpâni deodată.

Aşadar, din lupta dintre ceea ce dorea el şi ceea ce dorea religia de la el, se trăgeau la

Eugen toate rădăcinile şi vinişoarele, ce urcau tot acest clocot de idei şi i-l treceau prin sita fină a


raţiunii, vărsându-i-l apoi în suflet şi formând în el acea aprigă furtună, pe care o simţi în

permanenţă cum te roade şi te necăjeşte, mai ales când ştii că nu posezi nicio putere pentru a-i

pune capăt. În acest suflet al său se formaseră două tabere de luptă, şi de pe amândouă baricadele

se exercitau influenţe menite să atragă conştiinţa lui Eugen de propria-i parte. În astfel de

momente, o tulburare neagră a simţurilor îl învăluia adesea cu putere, iar o teribilă angoasă îi

cuprindea toată fiinţa brusc, şi totul culmina cu formarea unui nod în gât, ce-l înăbuşea şi-l

chinuia vârtos, nedându-i pace multă vreme. Iar aceste simţăminte puternice şi violente, care dau

năvală în sufletul omului şi îl copleşesc pe deplin, se alcătuiau la el într-o suferinţă morală, ce îl

determina să mediteze într-o mare încordare a forţelor sale spirituale asupra a ceea ce avea să

facă în continuare.

Iar astfel, după un răstimp de intensă trăire a vieţii interioare şi înţesat de şiroaie de

cugetări şi de reculegeri dese din cale-afară, ajunsese, în cele din urmă, la concluzia că

sinuciderea îi este mai apropiată sufletului său decât Biserica, şi astfel, meditând la acest lucru,

se gândi să se omoare prin spânzurare. Iar îndată ce macrabra decizie fu luată, neastâmpărul

sufletesc i se potolise oarecum, căci se simţea slăbit din vâltoarea îndoielilor şi a contradicţiilor

sale, care se mai domoliseră un dram.

Şi aşa, cu acest neclintit gând al său, îşi făcu, total neabătut, cele pregătitoare pentru

marea clipă, pentru că este ştiut: nu ai cum să faci un lucru, dacă nu creezi şi condiţiile de

trebuinţă înfăptuirii lui, iar când, în sfârşit, totul fu terminat şi meticulos verificat, se înfăţişă

sfios înaintea ştreangului, aşa cum se înfăţişează acuzatul în faţa Curţii cu Juri, sau câinele, în

faţa stăpânului cuprins de mânie, adică umil şi fără să cuteze a-şi ridica cumva privirea. Dintr-

odată, însă, îl înăbuşi un val mare de nelinişte, simţind cum cineva parcă îi vorbeşte în conştiinţă

şi îi pune cu asprime frână, oprindu-l din drumul său. Ochii i se bulbucară, o sudoare rece îi

acoperi numaidecât trupul, iar lacrimile începură a i se prelinge şiroaie pe obrajii descărnaţi,

ţepoşi şi palizi. Nu putea să-şi ducă planul până la capăt, era limpede asta. Aici este într-adevăr

doar mâna zeului, care, atunci când ne aflăm în faţa unor lucruri, pe care le socotim cu adevărat

vrednice de importanţă, ne frânge cu totul îndrăzneala, tăvălindu-ne mândria în ţărână... Astfel,

zăpăcit fiind de cursul acestei întâmplări, cu o voce în care îşi adună toată mâhnirea lui, strigă cu

putere: „Ai învins, Galileene!12

”

Ei bine, după acest episod cu totul plin de dramatism – pe care, însă, nu l-am exagerat

deloc –, sufletul lui Eugen începu din nou să se adâncească într-un necurmat zbucium, dar de

data aceasta mult mai puternic, mai arzător şi mai vătămător, încât, sufletul şi mintea omului

fiind într-o foarte strânsă legătură, adeseori începu să i se întunece dreapta judecată, aruncându-l

în îndelungi stări de delir şi de visare bolnavă.

Din aceste motive, într-o seară, acesta nu putea să adoarmă cu niciun chip, iar pulsaţia

puternică şi nestăpânită a neliniştii sale nervoase îl determină să delibereze în forul său interior

din nou astfel:

„Trupul meu refuză somnul, mă lasă fără încetare să mă chinui, iar mintea mea refuză

judecata. De ce, oare, toate acestea? Nu am făcut altceva, decât să caut calea cea mai lesnicioasă

şi totodată cea mai avantajoasă pentru împlinirea dorinţei mele, iar atunci când, în sfârşit, am

găsit-o, am urmat-o numaidecât. Dar, dracu’ s-o ia! Văd că nu m-a adus la nimic din ceea ce mi-

am dorit atât de intens, însă alta, mai acătării, n-am... Începe a deveni ilogic şi neclar, fir-ar să

fie! Este ca o ecuaţie în care, deşi îţi sunt date toate datele, nu poţi determina cu niciun chip

rezultatul. Şi totuşi, trebuie să mai fie un mijloc de desăvârşire; ştiu bine asta. Stă pitit la loc

dosnic, pentru a nu fi observat de nimeni, căci, dacă toţi oamenii s-ar înfrupta din el cu lăcomia

întreagă, de care sunt în stare, toată suferinţa şi amărăciunea acestei lumi ar deveni doar o

amintire îndepărtată. Eu, însă, n-am de gând, cu niciun preţ, să renunţ aşa de repede. Cel mai

necinstit lucru, pe care poţi să-l faci faţă de tine însuţi, este să te dai bătut! Astfel, tot voi scăpa

12

Cuvinte atribuite lui Iulian Apostatul.


eu de acest trup imperfect şi beteag, plămădit de nişte mâini distrate şi grăbite. Îmi doresc să mă

separ de tot de el, să ne scindăm şi apoi să las să-mi aparţină numai sufletul, în substanţa căruia

mă voi afunda şi mă voi contopi pe deplin, căci doar el este, de fapt, acea palpitare de energie

pură, ce te introduce în matricea primordială, redezvăluindu-ţi absolutul, care pentru tine a fost

creat, care dintotdeauna ţi-a aparţinut şi care s-a ascuns vederii omului simplu doar din porunca

unui tată atotputernic şi egoist. Da! Toată gloata de teologi, de bună seamă, îşi va aduna forţele

acum, poate, şi îmi va intona cu afectare în glas că numai aşa Domnul meu a vrut ca eu să învăţ

virtutea răbdării, a ascultătii şi a supunerii, pe care să le folosesc laolaltă în slujba aproapelui

meu, în cea mai blândă, mai suavă şi mai adâncă străduinţă de iubire. Sublim tezaur de

mărinimie, ce să zic... Atâţia ani numai asta am făcut, am stat în spital şi am văzut cum suferinţa

îl chinuie pe om, şi am încercat, după putere şi pricepere, s-o alung sau s-o alin. Altfel spus, n-

am trăit ca alţii să muncească pentru mine, ci ca eu să muncesc pentru alţii. Însă, acest lucru nu

m-a înălţat şi nu m-a purificat în niciun fel. Faust fusese mântuit de legământul ce-l făcuse doar

pentru că el singur se ridicase de la egoism, la cel mai înalt altruism, pentru că el singur ajunsese

să înţeleagă că activitatea de întrajutorare în folosul societăţii, este adevăratul ţel al vieţii

omeneşti. De ce nu s-a petrecut la fel şi cu mine? De ce mă simt în continuare închis şi zăvorât în

această apăsătoare cuşcă de carne, care mă ţine ca strâns în chingi şi care îmi aduce doar chinuri

sufleteşti de negrăit, care mă rod pe dinăuntru şi mă storc de vlagă, lăsându-mă istovit şi cu

minţile rătăcite? De ce mie acest chin şi acest martiriu? În sfârşit, de ce judecătorul meu este atât

de aspru cu mine? Ah! Parcă eram mai bătăios înainte... Eloi, Eloi, lama sabachthani?13

”

Abia către ziuă, zbaterea năvalnică din el se potoli şi, desfăcându-se treptat din încordare,

se putu încredinţa somnului.

Pe la amiază se deşteptă şi, fără să ştie limpede de ce, fiind îmboldit doar de nişte

îndemnuri cu totul tainice şi neobişnuite, se îmbrăcă şi se duse pios, mai mult în fugă decât la

pas, la biserică, unde îl căută pe duhovnicul său, la care se spovedi şi de la care, de asemenea,

primi apoi şi Sfânta Împărtăşanie.

Când ieşi de pe poarta incintei, fiind cuprins de o amorţire deplină şi inexplicabilă a

atenţiei, traversă strada cu nebăgare de seamă şi fu lovit cu mare putere de un automobil. Urmară

pentru dânsul câteva clipe de agonie cruntă. Toate câte erau în jurul său începură să se

învârtească şi să se învălmăşească, nemaifiind cu putinţă deloc de lămurit. Gâfâi de câteva ori

scurt şi adânc. Apoi, cu o străluminare în privire, muri...

Mai deunăzi, atunci când a ajuns din gură în gură, la mine, povestea acestui nefericit,

poveste care, de altfel, a fost aflată în întregime atât de orăşelul în care s-a petrecut totul, cât şi de

aşezările omeneşti din împrejurimea lui, m-a cutremurat de la temelie, m-a emoţionat, m-a

înduioşat şi m-a pus adânc pe gânduri.

Dorind să aflu mai multe amănunte despre această sumbră şi ciudată întâmplare, tocmai

din dorinţa acerbă de a dezvălui cititorului lucruri cât mai apropiate de adevăr, am fost împins de

curiozitate să vizitez mormântul acestui Eugen. La marginea cimitirului catolic, într-un colţ

aproape pustiu, lângă un zid crăpat, pe care urca o iederă, departe de toate monumentele funerare

înzorzonate, în capătul unei cărări acoperite numai de bălării jilave şi încâlcite, era o piatră. Pe ea

nu scria nici numele răposatului, nici data naşterii sau a morţii sale. Însă, un îndoliat din

vecinătate, apropiindu-se de mine cu paşi uşori şi grăbiţi, mi-a şoptit fugar şi cu privirea aplecată

aceste cuvinte, ce mai răsună încă: „Jugul ce l-a apăsat în timpul vieţii, acum este îngropat şi

putred...”

decembrie 2012

13

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (în limba aramaică). Cuvinte atribuite lui Isus Cristos.


Patimă primejdioasă

Silvestru este nebun acum. La cei şaptezeci de ani ai săi, traiul i se scruge în dezordine,

căci îl munceşte acelşi gând obsedant, şi anume trecutul. Este crâncen chinuit, fiindcă nu reuşeşte

să astupe uşa prin care el pătrunde. Ei bine, acest trecut voi porni eu a-l descoase în continuare.

Trebuie, însă, să-l previn pe cititor că în faţa sa se află o poartă în pragul căreia ar putea şovăi. Să

intre, totuşi.

Silvestru s-a născut în primăvara anului 1943, într-un loc pe care nici chiar eu n-am ajuns

să-l cunosc. A avut o copilărie tumultuoasă, marcată doar de nenorociri familiale. Rămânând de

mic fără acele puncte de sprijin părinteşti, s-a deprins foarte lesne cu însuşiri de autodidact.

Nu a fost niciodată un bărbat chipeş. Tot ceea ce a putut să dea el lumii a fost numai

inteligenţa sa remarcabilă, ce l-a ridicat repede-n ochii săi şi-n ochii lumii. Era un idealist

neegalat. Iubea frumosul până la divinizare, urcându-l pe un piedestal de glorie înaltă. Dar

frumosul iubeşte frumosul, iar el nu era frumos. Şi de aici începe drama lui.

O mare parte a tinereţii sale şi-a satisfăcut poftele carnale în bordeluri, ajungând, în cele

din urmă, să se însoare cu una proastă, grasă şi urâtă. Astfel, convieţuind cu ea, o silă de toate îl

cuprinsese pe nesimţite, dându-şi seama cât de nesuferită şi de neînţeles este viaţa, căci ajunsese

să facă mereu aceleaşi fapte mărunte, împlinite cu regularitatea acelor de ceasornic, şi aşa, cu

timpul, se preschimbase într-alt om, unul de o placiditate ursuză şi adumbrită numai de gânduri

sumbre, fiindcă acel ideal, demult plăsmuit în fiinţa sa, i se topea acum încet, dar sigur. Dureros

de sigur.

La o vreme i s-a întâmplat să rămână văduv. A fost singurul care s-a bucurat la

înmormântarea soţiei sale. Pasărea Phoenix era acum vie în inima lui, văzând cum îi renaşte

idealul din cenuşa răposatei, căci toate acele neîmpliniri şi zbateri supărătoare, pe care le

încercase, simţea acum cum i se topesc, întocmai aşa cum se topeşte zăpada în faţa soarelui de

vară. Aceasta se întâmpla pe când avea patruzeci de ani. Chiar dacă nu ducea lipsa banilor, putea

vedea limpede cum noi perspective de iubire nu avea defel, iar astfel, începu din nou să se

afunde într-o stare de tristeţe, în care puterea de a spera îi amorţea pe zi ce trece. Sorţii, totuşi, nu

l-au trecut cu vederea, aruncându-i-o în cale, ca pe o încercare, sau poate doar din milă, pe

Anişoara.

Trebuie să remarc, însă, că Anişoara era doar o fetiţă, avea numai zece ani, dar nu

exagerez când spun că era o adevărată domniţă imperială de o frumuseţe ireală, aidoma unei

minunate flori, ce abia s-a deschis în zori. Făptura de care se îndrăgostise Silvestru era înaltă şi

frumoasă, având formele cele mai încântătoare, pe care le are femeia în clipa când încă se mai

îmbină cu cele mai naive gingăşii ale copilului. Avea un minunat păr castaniu şi creţ, lăsat în

valuri peste umerii săi de o perfectă rotunjime, o frunte care părea de marmură, obrajii făcuţi

parcă din petale de crin palid, tulburători de albi, o gură minunată, cu buze de coral, prin care

vorba ieşea ca un cântec şi zâmbetul, ca o lumină, o bărbie uşor despicată, din care se ivea timid

o delicată gropiţă discretă, un cap pe care Rafael i l-ar fi dat Mariei, aşezat pe un gât pe care

Lazzaro Bastiani i l-ar fi dat Venerei. Şi, ca nimic să nu-i lipsească acestui chip încântător,

delicatul ei nas nu era nici drept, nici încovoiat, nici italian, nici grec; nasul ei era parizian, adică

spiritual şi fin, cu linia conturului neregulată; nasul acela care-i necăjeşte pe pictori şi-i farmecă

pe poeţi. Avea acea frumuseţe răpitoare, pe care poţi doar s-o contempli, şi-n faţa căreia să

îngenunchezi...

Silvestru, însă, cu toate că focul dragostei îl cuprinsese şi îl înviorase pe deplin, se simţea

cu totul înspăimântat; vârsta copilei îl înspăimânta. De fapt, cei zece ani ai acesteia nu însemnau

în ochii lui nimic, căci sentimentul de dragoste este universal. Amor omnibus idem14

, ar fi spus

14

Dragostea este aceeaşi pentru toţi (în limba latină).


Vergiliu. Însă, asta-i ceea ce nu înţelege lumea! Lumea care îmbracă totul într-o platoşă de tipare

rigide şi rigori anevoiase. În aceste rigori şi tipare s-a aruncat la început şi Silvestru, ca într-o

piscină, cu capul înainte şi cu ochii închişi, căci trupul său ştia ce îşi doreşte cu ardoare, însă

mintea îi respingea justificările. Se simţea când ruşinat şi descurajat, când nesocotit în

optimismul său. Era peste măsură de sufocat; tabuurile îl sufocau.

Astfel, toate aceste frământări interioare, adunate laolaltă, făcuseră ca descumpănirea să

pună stăpânire pe sufletul său, căci se simţea că se află în faţa unei stavile de netrecut, iar urcuşul

i se părea atât de greu, atât de sălbatic, încât privea biruirea lui doar ca pe o amăgire amară şi cu

neputinţă de îndurat. Răscrucea pe care o avea în faţa lui era cum nu se poate mai clară: să aleagă

ori stima lumii şi grozăvia din sufletul său, ori puritatea lăuntrică şi ocara lumii – nu ştia. Alteori,

dimpotrivă, îşi spunea că totul este doar o chestiune de atitudine, iar faptul că fetiţa îl tulbură

până la disperare, nu are, în sine, nimic rău cu adevărat. Iar concluzia aceasta, ei bine, îl

satisfăcu, căci la ea a şi rămas.

La urma urmelor, şi Dante s-a îndrăgostit nebuneşte de Beatrice, fetişcana sclipitoare şi

graţioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie şi împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă

ani, iar întâmplarea s-a petrecut în 1247 la Florenţa, în timpul unui banchet, în vesela lună mai.

Iar Laura, de care se îndrăgostise Petrarca, era o adolescentă de doisprezece ani, care se zbenguia

prin praf şi polen, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie a copilăriei sale.

Adevărul este că Silvestru avea o preţuire profundă pentru copiii obişnuiţi, pentru

puritatea şi vulnerabilitatea lor, dar, în cazul Anişoarei, el nu făcuse altceva, decât să urmeze

îndemnul iubirii, atunci când aceasta i-a făcut semn. Se simţea pentru întâia dată cu adevărat

îndrăgostit, iar asta îl avânta şi mai mult în dorinţa sa. Şi se vede că fata l-a ajutat, căci, foarte

curând, amândoi îşi cunoşteau simţămintele de iubire şi aşteptau doar acel magic moment

declanşator, moment ce nu s-a lăsat îndelug aşteptat.

Cu toate că nici Silvestru şi nici Anişoara nu cunoşteau ce este norocul sau fatalitatea,

amândoi au putut vedea cum nu se poate mai limpede, cât de armonios pot acestea conlucra,

pentru că într-o după-amiază întunecată de aversa proaspăt stârnită, cei doi au ajuns, cu totul pe

neaşteptate, faţă în faţă. În acele clipe, tulburat, sufletul bărbatului începuse parcă a se înăbuşi în

veşnicie, vertiginos. Avea senzaţia scufundării, care, însă, nici nu-l înspăimânta, nici nu-l bucura,

ca şi cum orice simţire pământească din el i s-ar fi şters din fire, fără urme. Atunci a fost

momentul când şi-a dat seama că acea gingaşă arătare nu poate fi decât o creaţie a cosmosului,

iar singura cale, prin care ar fi putut să se unească cu ea, ar fi fost doar să se spiritualizeze

asemenea ei.

Concomitent, cu stângăcia sfiiciunii, inima copilei tremura haotic, ca o fâlfâire de eter în

nemărginire şi, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet cristalin, lăsă să i se întrevadă pe chip o licările

palidă de speranţă umilă.

Dintr-odată, pierzându-şi ambii raţiunea, – căci dragostea nu poate fi raţionalizată – se

repeziră unul spre celălalt, aşa cum se reped apele Nilului în sezonul ploios. Doar o clipă apucă

Anişoara să murmure cu glasu-i melodios şi fermecător numele bărbatului, că buzele li se şi

porniră într-o încleştare purificatoare, încât sărutul ţinu o secundă sau un şir de veacuri – nu-şi

dădeau seama. Sufletul copilei rătăci un răstimp în neant, după care coborî înapoi în pieptu-i

rotund şi molatic, iar înlănţuirea unitară a buzelor pieri...

Speriată de ceea ce tocmai făcuse, şiroaie de lacrimi începură a se scurge de pe obrajii

fragezi de floare primăvăratică ai fetei, în spatele cărora pendulau sentimente cu neputinţă de

desluşit. Într-o clipă, fata o luă la fugă şi se făcu nevăzută.

Lungi răstimpuri de căinţă înflăcărată tulburară sufletul copilei. Regretul i se înfiripa tot

mai adânc în inimă, regret ce lucra întru respingerea fermă a lui Silvestru, fiindcă, deşi acesta o

învăluise cu însufleţirea dragostei sale, luând-o în braţe şi strângând-o la piept ca pe o columnă

nepreţuită, ea era acum pe deplin încredinţată că greşise, lăsându-se pradă doar visării şi


hazardului. La zece ani, trecea prin purgatoriul vieţii sale, purgatoriu ce făcea cât un martiriu.

Astfel, cu inima luată strâns în dinţi, îl dădu uitării.

Fără ca fata să rostească vreun cuvânt, bărbatul îşi pricepu greau sentinţă, venită ca un

aprig ciocan, ce te loveşte în cel mai sensibil loc al corpului. Zi şi noapte se strădui să-şi

înţeleagă pedeapsa, dar nu reuşi. Încercă s-o înţeleagă pe fată, dar, de asemenea, nu reuşi. Cel

care pretinde că le poate înţelege pe femei, nu face dovada decât că minte, căci adesea nici

femeile nu se pot înţelege pe ele însele.

Dacă înainte de isprava cu Anişoara bărbatul se simţea trist şi descurajat, acum el era de-a

dreptul prostit şi distrus în mândria lui. Pe de altă parte, însă, el se învrăjbea tot mai tare, căci

primise o sentinţă aspră, pe care nu o merita nicidecum. Dar cum aceasta era definitivă, iar culpa

inexistentă, se gândi să şi-o dobândească.

Atunci când un gând puternic ne intră în cap, acesta persistă neobosit şi ne subjugă cu

stăpânirea lui şi, fiind îndărătnic prea din cale-afară ca să mai iasă, singura cale de a scăpa de el

este doar să îi dăm ascultare şi să îl ducem, după cum se cuvine, până la capăt. Astfel, dorinţa

răzbunării porni a-i curge bărbatului prin vene, iar ideea uciderii copilei i se contura tot mai clar

în minte. Simţea nevoia reîmpăcării cu sine şi cu situaţia în care se găsea prin reîntregirea

orgoliului său atât de sălbatic dărâmat. El, însă, nu-şi dorea să ajungă un criminal ca oricare altul,

unul banal, pentru că avea oroare faţă de banalitate; banalitatea îi repugna. Aşa încât, se gândi să

facă o crimă pe cât de teribilă, pe atât de transparentă. Silvestru punea la cale – pot spune – crima

perfectă! Şi, în felul acesta, ajunsese să-şi ocupe întreaga lui vreme, căci a fi criminal iscusit

înseamnă a fi om de ştiinţă. În răstimpul ce a urmat, lucrând la el cu multă migală, diabolicul

plan i se îndoia, i se mlădia şi i se contura, ca o flacără pe care o aprinzi în bătaia vântului şi de la

care aştepţi şă-şi ia forma finală, încât într-o zi îşi spuse mândru: „Acum totul este desăvârşit şi

gata de pus în aplicare!”

Nu voi insista prea mult asupra descrierii omorului. Imaginile care zdruncină prea tare

inima omului este mai bine să nu fie ilustrate vreodată nici cu penelul, nici cu condeiul. Voi

spune doar că, fără şovăire, Silvestru, strecurându-se abil în casa unde locuia fata, îşi slobozi

toată ura şi frustrarea în victimă, aşa cum o face fără ezitare crudul măcelar cu bietul animal

neprihănit, încât din gingaşa şi catifelata făptură, ce fusese odată Anişoara, acum mai rămase

doar o pată mare şi roşie pe un pat diform. Se isprăvise! Ca din senin, furia incandescentă a

bărbatului se spulberase, iar ceaţa patimii copleşitoare i se-mprăştiase, de nu mai rămăsese decât

luciditatea înfricoşătoare şi morbidă a realităţii. Astfel, judecata limpezindu-i-se, îşi dădu

înspăimântat seama că păcatul fetei, în comparaţie cu pedeapsa primită, fusese prea mic! Îngrozit

peste măsură, plecă în grabă de acolo şi se făcu nevăzut.

Lucrul cu adevărat de mirare este că, meditând adesea la cele întâmplate, acesta nu-şi

regreta deloc fapta nesăbuită, dar nici nu şi-o lăuda, însă nicidecum nu se socotea un ticălos, aşa

cum poate îl socoteşte cititorul acum.

La momentul înmormântării Anişoarei – acel stârv rece şi inert de pe catafalc –, îşi făcu

şi el apariţia printre îndoliaţii ce formau convoiul funerar, îmbrăcat în negru şi cu o adâncă şi

neprefăcută durere sufletească pe chip, gândind cucernic: „Dumnezeu s-o ierte!”, iar pe fundalul

sepulcral putea auzi în surdină, printre bocete şi suspine înecate, Marşul funebru15

al lui Frédéric

Chopin, interpretat tărăgănat de o fanfară, continuând mai apoi să revină îndelungă vreme la

locul îngropăciunii, contemplând tărâna proaspăt afânată şi udată de lacrimi fierbinţi, de parcă ar

fi fost cel mai sacru vestigiu dintre vestigiile pământului.

Chiar dacă nu intrase la închisoare, căci aşa se răsplăteşte o crimă perfectă, amintirea

fetei, fiindu-i mai vie ca niciodată în minte, curând vedeniile cu ea începură să-l necăjească fără

astâmpăr. Conştiinţa sa, demult adormită într-un colţişor ascuns şi întunecat, se deşteptă dintr-

odată, înălţându-se vertiginos în zbuciumări şi transformări tot mai sălbatice. Realitatea i se

15

Lucrare muzicală scrisă de către compozitor între anii 1837 şi 1839 la Nohant-Vic, în Franţa.


părea din ce în ce mai proteiformă, iar gândul la fapta lui începea să formeze în el marea inerţie a

tuturor vinovăţiilor şi să îl izoleze de tot ceea ce era real, încât, la două luni de zile de la

cumplitul asasinat, avu prima criză de nebunie.

De atunci, sufletul i se întunecă ca afundat într-un întuneric înăbuşitor. Conştiinţa-i topită

într-o formă nouă, eliberată de cătuşele spaţiului şi ale timpului, i se manifestă prin crize

spasmodice tot mai violente, ajungând uneori chiar până la atacuri de apoplexie. Iar mintea sa

sclipitoare, pe care odinioară toată lumea i-o lăuda cu entuziasm, acum psihiatrii i-o socoteau

doar o cauză pierdută. Şi astfel, pas cu pas, se cufunda tot mai mult în hâţişul suferinţelor sale

sufleteşti, uitat de toţi, pierzând treptat, punct cu punct, legăturile ce îl uneau cu comunitatea

umană, fiindcă, deşi trăia în mijlocul ei, ajunsese să nu mai facă parte din ea!

Astfel, se dovedeşte că pentru Silvestru destinul nu a urmărit vindecarea păcătosului, ci

condamnarea lui. El a năzuit întreaga lui viaţă la idealuri înalte, dorind să zboare la înălţimi mari

numai ca să cadă şi mai adânc în bezna nebuniei. El s-a zvârcolit o clipă în pâlpâirile dragostei

adevărate, moştenind în final doar un imperiu de cenuşă...

ianuarie 2013

Invidie mocnită

Lucrul cel mai ieşit din comun, pe care l-am trăit în vremea cât am lucrat la deratizare,

care mi-a rămas mult timp în minte şi în inimă şi care m-a lăsat cu minţile tulburi, a fost atunci

când cineva a anunţat firma la care eu eram angajat că are mare nevoie să îi scăpăm hambarul de

puzderia de şobolani, ce îşi găsiseră bine locul de adăpost şi de procreere în el.

A doua zi am pornit la locul cu pricina şi, cu toate că simţeam cum mocneşte în mine un

tremur sâcâitor şi apăsător din cale-afară, ce avea parcă rostul să mă pregătească pentru ceea ce

urma să vină, m-am străduit să nu-l bag de seamă, iar, în cele din urmă, am ajuns liniştit la adresa

indicată de proprietar.

Intrând în hambar, am simţit îndată mirosul puternic şi grosolan, ce vădea limpede şi

solid că există ceva acolo care spurcă locul. Aşa încât, fără să zăbovim prea mult, ne-am luat

fiecare vermorelul în spinare, cu intenţia bună de a îndepărta elementul descompus şi de prisos.

Locul era într-adevăr abject, scârbavnic şi de nesuportat: printre smocuri de paie răzleţe

vedeam rozătoarele agitate, pe care le hărţuiam, că aleargă, se zbat, unele mor, altele, mai abile,

scapă şi apucă să intre în găuri, unde, de bună seamă că încă se simţeau în siguranţă.

Niciodată n-am agreat nici meseria de deratizator, nici pe cei cu care am fost nevoit să

conlucrez câtă vreme am practicat-o. Astfel, dorind să mă îndepărtez de compania lor, am pus

ochii pe un ungher mai dosnic, unde – credeam eu cu toată convingerea – voi putea să mă ocup

de şobolanii mei tihnit şi fără vreun prilej de a fi deranjat.

Cotrobăind locul cu băgare de seamă, la un moment dat am simţit cum, fără să vreau, am

călcat peste un obiect străin şi tare. Aplecându-mă curios şi luându-l în mână, am putut vedea că

era un vechi carnet prăfuit şi plin de mizerii. Era, pesemne, de foarte multă vreme acolo, căci era

acoperit de atâta praf, încât culoarea palidă, care era aşezată dedesubt, nu se putea distinge

limpede, iar încuietoarea îi era mică şi mâncată toată numai de rugină. M-am chinuit mult s-o

deschid, semn că era şi amorţită tare în găoacea ei. Izbutind, totuşi, am putut vedea că pe prima

pagină stătea scris cu litere mari: „MEMORII”. Atunci, îndată m-a cuprins un sentiment de

nelinişte şi de nemulţumire faţă de mine, pentru că toată viaţa m-am condus după cele mai înalte

şi mai solide principii de etică, şi eram conştient că tocmai eram pe cale să încalc voit regulile

acestora, dărâmând, astfel, întreg edificiul meu interior, pe care îl clădisem pe baza lor. Însă, cu


toate acestea, fără să-mi explic cum, am început destul de vioi şi plin de entuziasm să îl răsfoiesc,

căci este lucru ştiut că omul este ispitit de ceea ce este oprit şi pofteşte la ceea ce nu este

îngăduit. Iar acesta avea să fie un păcat pe care să mi-l iert uşor mai apoi, fiindcă ceea ce am citit

în acel carnet cu însemnări avea să lucreze în mine şi să-mi transforme multe laturi amorţite,

schimbându-mă cu totul şi copleşindu-mă cu învăţăminte. Am început să citesc chiar de la prima

pagină. Scria:

„Starea de spirit din această celulă nenorocită este cel mai nepotrivit lucru pentru cel

care, aplecat către sinceritate, doreşte să îşi pună gândurile în ordine şi să şi le aştearnă, după

cum se cuvine, într-un jurnal personal. Oricum, toate sunt doar cuvinte pe care le scriu, însă

sentimentele cum aş putea le exprim? Nu ştiu, dar mă încumet să încerc.

O vorbă înţeleaptă spune că nu-i bine să tulburi un cuib de viespi, nici să răscoleşti apa

mlaştinii, nici să trezeşti din somn ursul care doarme. Ei bine, întocmai pe dos am făcut eu când

mi-am găsit de muncă la acel barou de avocatură. Cel care fusese înaintea mea tocmai

demisionase, iar astfel, se explică uşor de ce locul era vacant. L-am ocupat cu multă încântare şi

încredere de sine. De la început, însă, nimeni nu m-a prea luat în seamă, iar asta nu se datora

deloc nici înfăţişării şi prestanţei mele, nici faptului că eram acolo noul venit, ci pentru simplul

motiv că nimeni în acel barou nu lua în seamă pe nimeni. Dimpotrivă, cu toţii erau numai o

adunătură ridicolă de individualişti venali, fiind credincioşi în întregime doar intereselor proprii,

pe care le vădeau cu lăcomie, şi fiind mereu gata să momească cu dibăcie şi să linguşească, căci

linguşirea întotdeauna presupune un interes, iar ei tot timpul aveau unul!

Simţindu-mă, astfel, captiv ca într-o cuşcă cu şerpi, în care, fiindcă cu toţii sunt flămânzi,

cu toţii sunt gata oricând să se muşte între ei, am început să fac anumite lucruri bine gândite şi să

spun anumite vorbe cu mult meşteşug ticluite, toate doar în numele sfânt al unităţii, ce doream să

se închege între noi, mai cu seamă din pricină că făceam cu toţii parte din aceeaşi breaslă şi nu

credeam că poate să existe acolo o prăpastie într-atât de adâncă şi cu neputinţă de trecut, căci,

oare, sub masa care ne desparte, nu ne ţinem în taină cu toţii de mână? Şi astfel, în slujba acestui

scop mi-am pus eu toată puterea şi priceperea, dorind să îi pun pe toţi într-o strânsă şi de

nedespărţit legătură, care să intoneze mereu pe aceleaşi tonuri şi să urmărească, nu singuri, ci

laolaltă aceleaşi ţeluri, întocmai aşa cum clapele pianului, apăsate una câte una, scot numai

sunete solitare şi nesigure, însă apăsate mai multe deodată, dau naştere unor armonii ameţitoare,

ce mângâie auzul şi-l încântă pe deplin.

Dar întreg efortul meu de apropiere a fost în zadar, căci în acel loc viciat şi putred, cu

reguli care nu se schimbă niciodată, un astfel de obiectiv era întru totul de nerealizat. Astfel,

dorind să nu-mi mai irosesc vremea cu acea cauză pierdută, şi neavând nicio remuşcare, care să-

mi vorbească în conştiinţă, reproşându-mi cu mânie că n-am încercat măcar, am pornit cu tot

avântul şi cu toată tragerea de inimă, de care eram atunci stăpânit, spre a mă ridica peste ceilalţi

şi a mă realiza cât mai bine, spre a arăta cu câtă putere pot lovi orice obstacol ivit în drumul meu,

dărâmându-l aprig şi păşind mai departe, cu alte cuvinte, spre a da o formă cât mai întregită şi

mai frumoasă carierei mele, fiindcă eram tânăr şi puternic în vigoarea vârstei mele, iar singura

mea calitate pe atunci era persistenta mea energie, cu care mă simţeam în stare să cotropesc totul

în cale. Iar asta, de altfel, am şi făcut, şi am făcut-o bine, căci, curând, toată munca stăruitoare şi

devotamentul meu pe care le dovedisem, începură să se aşeze în albia minunatelor lor rezultate,

care m-au umplut de nădejde şi m-au îndârjit şi mai puternic în râvna mea. Fiecare dintre noi

trebuie să aibă un scop în viaţă, unul la care să privească de jos şi pe care să-l dorească cu

ardoare, pentru că doar acesta îl fereşte pe om de trândăvie şi îi alimentează gândurile mari!

Însă, nu după multă vreme, starea generală a colegilor mei de muncă a devenit pe

nesimţite mai înăcrită, mai chinuitoare şi mai plină de venin, stare care era cu toată puterea ei de

apăsare îndreptată spre mine, fiindcă, dacă nu reuşisem eu să-i unesc prin gândul şi faptele mele

bune, reuşise să-i unească cum nu se poate mai bine invidia pentru succesul meu mult meritat.

Da! Meditând acum, îmi dau seama că dintotdeauna invidia a fost un duşman de temut al omului


şi cel mai agresiv agent de distrugere al progresului, care este specifică doar sufletelor mărunte şi

nedemne, căci invidia este modalitatea prin care ura omului faţă de adevărata valoare se

manifestă, iar sufletele în care aceasta îşi găseşte locul, îşi refuză singure dreptul la prestigiu şi

onoare. Nu poţi pretinde nimic înălţător de la starea de invidie, deoarece ea este cea mai bună

expresie a prostiei; iar prostia, cu toate că stă pe cea mai de jos poziţie în ochii tuturor, zidurile

puterii sale sunt de netrecut... Iar asta, ei bine, face deosebirea dintre luptători şi pierzători: primii

răzbat în bătălia vieţii, depăşind toate obstacolele, ce aceasta le aşază de-a curmezişul în drumul

lor, căci lumea cinsteşte pe cel ce, spre ţintă mergând, stăruieşte16

, iar ceilalţi se limitează

repede, se opresc la succese minore, se amestecă prin lume, îmbătrânesc pe nesimţite, la timpul

cuvenit mor şi nimeni nu va şti vreodată că au existat pe pământ. Cei puternici dintotdeauna au

ieşit la lumină şi s-au făcut cunoscuţi, cei fricoşi au stat în găuri! Însă, pe aceştia mereu îi va

pârjoli invidia şi se vor ivi cutezători dintre ei, care îi vor acuza neclintit şi fără cruţare pe cei

dintâi, că au îngenuncheat în faţa compromisurilor, că luntre şi punte s-au făcut pentru cei ce se

găseau cu puterea în mâini şi că şi-au vândut sufletul ambiţiei, călcându-şi mândria în picioare şi

tăvălindu-o în mocirlă. Ei bine, toţi aceşti clănţăi neînsemnaţi ar trebui să ia aminte că nu mi-am

călcat niciodată şi cu niciun chip mândria. Îmi este mai hotărâtă ca oricând, căci, oare, nu

victoriile obţinute prin acte de curaj şi de ambiţie o hrănesc cel mai tare? Ba da! Iar a spune că

am pândit întotdeauna şi cu multă dibăcie şansele, iar atunci când acestea s-au ivit, nu am făcut

altceva, decât să le prind în laţul meu şi să le folosesc după bunul plac, este doar o raţiune

amăgitoare, necinstită şi cu totul vrednică de dispreţ. Asta pentru că mereu am făcut dovada că

am avut pe ce mă baza, fiindcă, privind în jos, am putut vedea limpede o puternică şi statornică

temelie, ce şedea neclintită sub mine şi mă înălţa peste ceilalţi. Iar, în cele din urmă, oamenii de

bună-credinţă şi-au dat seama bine de lucrul acesta. Şi, chiar şi invidioşii au văzut asta, însă au

închis ochii repede! Aşa este dat să se întâmple: întotdeauna adevărul iese la iveală, în văzul

tuturor, întocmai aşa cum untdelemnul se ridică fără întârziere deasupra apei.”

Aici am început să mă poticnesc cu cititul, căci literele deveniseră din ce în ce mai hâde

şi mai diforme. Liniile fiecărui rând ajunseseră treptat, din drepte, în sinuoase de-a dreptul. Se

vedea clar că mâna care le aşternuse fusese condusă de un tremur nervos cu adevărat puternic şi

nestăpânit. Însă, cu o încordare puternică a atenţiei, m-am străduit, totuşi, să continui să citesc.

Mai departe scria:

„Ei bine, această invidie odioasă, ce culege mereu putreziciune acolo unde mai înainte se

semănase sămânţă vie, mi-a tăiat şi mie aripile, înfrânând cu totul elanul ce mi-l luasem şi

micşorând într-atât însemnătatea reuşitelor mele profesionale, încât nici măcar nu mai simţeam

dorinţa de a fi lăudat. De nimeni! Iar asta, pentru că mă obliga pe mine să aleg dintre două

atitudini: fie să mulţumesc îndelung pentru laude, să fac plecăciuni, să roşesc, iar înăuntrul meu

inima să-mi crească, să-mi bată puternic şi să se umple de trufie; fie să îmbrac pios haina

modestiei şi să neg până la ultimul toate succesele, pentru care eram lăudat, căci asta se zice că

este cea mai potrivită şi mai plină de politeţe atitudine, care îi dă nobleţe omului şi îl înalţă mult

în ochii celorlaţi. Iar această atitudine la multă lume – ca şi la mine, de altfel – era aproape

inconştientă, fiindcă în spiritul acesteia am fost crescut şi educat la încântătoarea vârstă a

copilăriei, adică atunci când nu există o conştiinţă de sine prea bine formată, şi astfel, poţi fi

hipnotizat uşor. Or, nu aceasta este purtarea cea mai mincinoasă şi mai plină de prefăcătorie

dintre toate? Ba sigur că este, căci a te da modest este şi aceasta, de fapt, tot doar o formă de a-ţi

lăuda faptele, care, însă, stă sub acoperire, mascată bine şi inteligent!

Astfel, începusem să vin în lehamite la locul de muncă, pentru că tot ceea ce fusese mai

bun şi mai ademenitor la acesta la început, acum devenise cu totul străin şi rece faţă de mine...

16

Cuvinte atribuite lui François Rabelais.


Într-o dimineaţă s-a întâmplat să ajung un pic mai târziu şi, intrând repezit în biroul meu,

i-am găsit pe toţi ceilalţi colegi avocaţi înăuntru. O clipă am rămas tăcut în nemişcare, mirându-

mă şi schimbând timid priviri fugare cu fiecare dintre ei. Starea de spirit era mai neplăcută, mai

stânjenitoare şi mai nefirească decât niciodată. Totul parcă prevestea că ceva rău din cale-afară

urma să se petreacă. Mutrele tuturor celorlalţi erau cu totul reci şi neatinse; se vedea limpede că

pe mine mă aşteptau. Atunci, individul cel mai antipatic şi mai nesuferit dintre toţi, ce

dintotdeauna nutrise pentru mine un prisos de ură înflăcărată, pe care acum se hotărâse să şi-l

exprime, punându-şi o mască furibundă pe chip, s-a ridicat şi a început să urle la mine mai aprig

decât niciodată. Felul jalnic, în care o făcea, vădea clar că dintotdeauna fusese castrat de simţul

inteligenţei. Cu alte cuvinte, îmi repeta continuu şi cu regularitate exact acelaşi lucru, şi anume

că am întârziat o jumătate de ceas, însă o reproducea de fiecare dată cu atâta forţă şi convingere,

încât parcă mereu o spunea pentru prima oară. Se purta întocmai ca peştele care, cam la fel de

neinteligent, înoată într-un acvariu strâmt, dintr-o parte în cealaltă, dar, neavând nici el ţinere de

minte, crede cu toată tăria că străbate oceane!

Destul de multă vreme am făcut eforturi să-mi concentrez toate forţele mele spirituale

pentru a nu-l asculta, lăsând impresia că jignirile sale supărătoare şi stângace nu-mi aduc atingere

deloc. Să dai atenţie unui prost este ca şi cum ai ademeni cu mâncare animalul fioros nemâncat

de multă vreme. În scurt timp, acesta îşi va scoate colţii la iveală şi te va sili să i-o dai toată! Cu

toate acestea, însă, treptat începea să dospească în mine un amestec de ură şi de ciudă

indisolubile, care, în agitaţia nervoasă, în care ajunsesem în cele din urmă cufundat, a răbufnit

într-un clocot necontrolat de violenţă, ce m-a împins cu putere să-l lovesc pe nemernic. Pentru o

clipă, am încercat să mă înfrânez şi să rezist cu toată tăria mea impulsului, însă n-am reuşit cu

niciun chip şi i-am dat un pumn în plin. Pesemne, lovitura a fost într-atât de cumplită, încât

acesta, pierzându-şi cu totul simţul conştiinţei şi al echilibrului, se învârti şi se rostogoli peste

canapeaua aşezată în spatele său, se ciocni cu forţă de vitrina cu distincţii din capătul şirului de

rafturi, pe care o doborî, ajunse apoi în faţa ferestrei şi, călcând şi alunecând pe pardoseala

lucioasă, străpunse sticla şi căzu peste pervaz în gol... Am simţit atunci cum un curent electric

mă străbate cu iuţeală, iar timpul înţepeneşte parcă locului. Îmi dădeam seama că o făcusem

dintr-un imbold nestăpânit şi cu totul independent faţă de mine. Fusese ca şi cum cineva ar fi stat

la spatele meu şi m-ar fi împins cu putere să lovesc şi, chiar dacă gloata s-ar putea repezi acum

să-mi spună că aşa se manifestă nervozitatea exagerată, eu pun asta, totuşi, pe seama unei puteri

superioare, nevăzute şi faţă de care n-ai cum să te împotriveşti, poate chiar a divinităţii... Şi, cu

toate că am încercat să arăt atunci întreaga mea îndărătnicie, dorind cu tot dinadinsul să mă pun

împotriva acelei porniri nesăbuite, am rămas doar cu dorinţa...

În clipa ce a urmat căzăturii, cu toţii au tăbărât la fereastră să privească jos la acel om de

nimic, care se prăbuşise şi murise. Unul dintre cei de faţă, pesemne, a anunţat poliţia, căci la

scurtă vreme a venit, m-a pus în cătuşe şi m-a dus la secţia de poliţie. Însă, lucrul de mirare este

că, deşi mă căiam în sinea mea pentru ceea ce săvârşisem, nu mă simţeam deloc apăsat şi hărţuit

de conştiinţa de temut a remuşcărilor. Dimpotrivă, mă bucuram că fusesem arestat şi că voi fi

judecat pentru fapta mea, căci nu există o desfătare mai mare pentru omul cinstit, decât aceea de

a fi pedepsit pentru greşelile sale!

După mai multe zile de arest, am fost dus şi judecat. Pe tot parcursul procesului am fost

cu desăvârşire calm, încât parcă orice pulsaţie de neastâmpăr mi s-ar fi şters din fire, fără urme.

Eram afundat într-o linişte morală, cu neputinţă de descris, neluând în seamă nimic din ceea ce se

petrecea în preajma mea. De asta, poate, nici nu-mi aduc aminte ce am răspuns la întrebările, în

general nesuferite, ale judecătorului. La final, acesta mi-a pronunţat sentinţa cu un glas cât o

salvă de tun, pe care nu pot s-o tălmăcească în urechile învinuitului, decât vorbele acestea:

douăzeci şi cinci de ani de detenţiune.

Celula în care apoi am fost adus, şi din care scriu acum, parcă este gândită anume cu

menirea să semene spaimă şi să înrăiască şi mai tare pe păcătos, în loc să îl vindece. După dulcea


şi nepreţuita libertate, în care oamenii roiesc adesea, fără s-o bage de seamă, acum mi se

desfăşura în faţa mea acea încăpere nespaţioasă şi neprimitoare, în care calci pe beton şi priveşti

în tavan betonul, patul este rece şi din cale-afară de tare şi de strâmt, singura policioară, care

există, nu poţi s-o foloseşti, căci atârnă de perete şubredă şi timidă, gata oricând să se desprindă

şi să cadă, şi unde zăbrelele au menirea de a rugini sub ochii întemniţatului, toate acestea laolaltă

n-au avut defel puterea să mă pătrundă cu priveliştea lor tristă şi lugubră şi să mă înspăimânte,

fiindcă mă aflam într-o minunată stare de echilibru: să mă ştiu închis şi, în acelaşi timp, să fiu

încredinţat că merit pe deplin să fiu închis... În astfel de momente ale vieţii, cel mai potrivit

lucru pentru liniştea ta morală este să nu-ţi negi deloc faptele trecutului, ci, cu demnitatea

greşelilor recunoscute, pentru care acum plăteşti, să priveşti cu nădejde în viitor. Numai acesta

este limanul condamnaţilor şi singura cale, care conduce la o caznă mai uşoară!”

Brusc, însă, m-am oprit din citit, întrerupt fiind de o cerşetoare care se apropiase pe

nebăgate-n seamă de mine. Avea hainele numai zdrenţe şi o faţă chinuită. Se vedea limpede că

era decăzută moral, căci avea în privire acel licăr sfâşietor de tristeţe şi de suferinţă, care ştie să

înmoaie inima omului îndată, iar asta m-a mişcat cu tărie şi m-a înduioşat. Mi-a întins mâna spre

a-i da ceva, iar eu n-am putut să întorc faţa de la ea; nu mi-a îngăduit simţirea să fac un gest într-

atât de nedemn şi de rece. Într-o lume în care nimeni nu mai priveşte la lacrima din ochiul celui

aflat în suferinţă, a face un gest de dărnicie, care vădeşte compătimirea, înseamnă la fel de mult,

ca a reda bastonul care fusese furat orbului. Am scos o hârtie de zece lei şi i-am aşezat-o în

palmă – palma aceea tremura! I-am strâns apoi palma, făcându-i-o pumn şi am sărutat-o pe

obraz. Niciodată nu te va înălţa mai mult în ochii tăi ceea ce te va coborî în ochii celorlalţi! Apoi,

m-am îndepărtat încet de ea, fără să aştept cumva să-mi mulţumească. Este atât de frumos să faci

bine doar de dragul de a-l face. După aceste momente, te simţi minunat şi trupeşte, şi sufleteşte.

A aştepta, însă, o răsplată pentru asta este o înşelătorie îngrozitor de scârbavnică, căci această

atitudine este apanajul sufletelor mărunte şi egoiste, fiindcă doar sufletele mărunte şi egoiste văd,

în orice fac, un beneficiu.

Privind din nou la carnetul cu însemnări, am văzut că mai erau doar câteva rânduri până

la final, dar n-am mai citit; era fără niciun rost. Pentru mine totul era limpede: invidia curmase o

viaţă şi condamnase fără cruţare pe o alta. M-am întors de unde luasem carnetul, m-am aplecat şi

l-am aşezat întocmai în poziţia în care îl găsisem. Apoi, trăgând adânc aer în piept, m-am

îndepărtat uşor şi cu minţile rătăcite...

februarie 2012


PAIDEEA

Rolul comunicării în dezvoltarea personală

Consilier școlar,

Ivona Grigorescu

În lucrarea de față îmi propun să analizez „Fereastra lui Johari”, care joacă un rol esențial

în comunicare, dezvoltarea personală și arta exprimării. Pentru o mai bună înțelegere a

subiectului, am început prin a prezenta anumite aspecte teoretice ale acestor concepte, maniera în

care sunt înțelese și definite și am evidențiat zonele de interrelație și influențe reciproce.

I. Fereastra lui Johari este un instrument psihologic, un concept descris prin 1955 de doi

psihologi americani, Joseph Luft și Harry Ingham, în cadrul activității lor privind procesele de

grup. Este un instrument util în cunoașterea stilului interpersonal de relaționare și comunicare.

Instrumentul ne dă posibilitatea de a ne cunoaște din 2 perspective: perspectiva personală

și perspectiva celorlalți. Foarte des cele două perspective nu coincid, adică ceea ce știm noi că

lăsăm să se „vadă” despre noi înafară, este cu totul altceva decât ceea ce percep ceilalți despre

noi.

Fereastra lui Johari presupune existența a două axe:

Eu-ceilalți.

Cunoscut – necunoscut.

Această schemă este formată din două coloane și două linii, care, intersectându-se,

alcătuiesc patru pătrate. Din cauza acestui mod de a schimba informații între „eu” și „ceilalți”

rezultă cel puțin patru ferestre. Intersecția celor două axe lăsându-ne să construim patru

cadrane (ferestre) cu ajutorul cărora ne putem descrie:

Cadranul 1: Eu știu/ ceilalți știu ( față transparentă).

Cadranul 2: Eu știu/ ceilalți nu știu ( față ascunsă).

Cadranul 3: Eu nu știu/ ceilalți știu ( față oarbă).

Cadranul 4: Eu nu știu/ ceilalți nu știu (zona inconștientă).

Stările sunt dinamice, fereastra devine, astfel, un proces.

Fața transparentă – Această zonă mai este denumită și Arena, sau scena conține acele

caracteristici personale pe care le cunoaștem și le lăsăm să se vadă înafară, deci ceilalți au

posibilitatea să le vadă și să le conștientizeze public, sincer, de încredere, zona în care are loc un

schimb foarte frecvent de informații între mine și grup.

Fața ascunsă – fața intimă, secrete, culpabilități, caută să se protejeze față de grup.

Aceste caracteristici fac parte din „Fațada” deoarece persoana este capabilă să le arate sau nu, în

diferite situatii/relații. Fațada va conține caracteristicile pe care doar persoana evaluată le va

marca și nu vor apărea și la ceilalți (ceilalți nu sunt conștienți de acele caractersitici ale

persoanei).

Fața oarbă – dinamica mentală, stil de viață, motivație subiectivă.

Caracterisiticile care nu sunt marcate de persoana evaluată, în schimb sunt marcate de

ceilalți evaluatori fac parte din așa numita „Pată oarbă” sau „Blind spot”. Ele reprezintă

informații de care persoana evaluată nu este conștientă însă ceilalți sunt. Aceste informații rămân

la latitudinea evaluatorilor dacă și cum anume pot fi transmise persoanei evaluate, pentru ca

aceasta să devină conștientă de ele.


Zona inconștientă - Cuprinde lucrurile pe care nici eu, nici grupul nu le știm despre mine

însumi; este partea nevăzută a aisbergului, ceea ce e dincolo de conștiință. E, poate, propia mea

motivație internă, dinamica mea personală, de care nu pot fi conștient: experiențele afective pe

care le-am avut în copilărie sau potențialități pe care nu le-am descoperit încă.

Procesualitatea ferestrei depinde de:

Interlocutor

Situație

Obiective, scopuri

Cu cât eul devine mai puternic, cu atât ne cunoaștem mai bine și ne implicăm mai mult în social.

Cunoașterea eului se face solicitând cât mai mult feedback, fiind receptivi la ceea ce ne oferă

ceilalți.

Patru variante ale „ferestrei lui Johari”

A.

Domină fața transparentă, persoana ascunde foarte puține

lucruri în relațiile cu ceilalți.

B.

Domină fața ascunsă. Persoana nu riscă, îi este teamă, există

note de culpabilitate, secrete, vrea să obțină mai multe informații de

la ceilalți decât oferă. Așadar, este vorba de persoana care are mai

ales tendința de a chestiona, de a solicita mai multe informații de la

ceilalți neîmpărtășindu-le.

C.

Fața oarbă. Stereotipuri, maniere, lipsă de feedback. Se exprimă

în spațiul public, ia atitudine, dar nu îl interesează relațiile cu

ceilalți.

D.

Știe puține lucruri despre el însuși și ceilalți știu la fel de puține.

Observator tăcut. Atunci când este întrebat în legătură cu lipsa sa de

participare, persoana poate răspunde ceva de genul: „Aflu mai multe

ascultând”. Pare misterios, destul de dificil de interpretat. Mecanism

de apărare ce consumă multă energie, neexteriorizându-se. Evită

controlul din partea celorlalți. Acest tip e numit broasca-țestoasă

pentru că din cauza carapacei nu se poate exterioriza, împiedicându-i

în același timp, pe ceilalți să pătrundă în intimitatea ei.


Andre de Peretti: Atitudinea de cerere și exprimare (ofertă) de feedback nu poate fi

însușită numai prin practică. Ea necesită o anumită filosofie, un ANSAMBLU DE VALORI, cea

mai importantă fiind aceea că individul trebuie să se accepte pe sine și pe ceilalți în aceeași

măsură. Astfel crește toleranța și oferta de feedback. Grație acestui feedback afalam cum ne văd

ceilalți și invers. Feedbackul este un schimb de informații, verbale sau nonverbale, între două

persoane sau între o persoană și un grup, privind efectele care le au asupra sentimentelor și

percepțiilor celorlalte, la momentul respectiv. În aceiași măsură feedbackul rezidă în impresiile

celorlalți exprimate cât mai adesea în termeni de sentiment și de percepție, privind efectele

produse de comportamentul nostru asupra lor. Tocmai acest schimb reciproc de informații este

ilustrat prin schema „fereastra lui Johari”.

Să ne postăm în fața unei ferestre și să privim înafară. Avem impresia că vedem tot ceea

ce se putea vedea prin acea fereastră. Dacă ne schimmbăm însă poziția inițială vom vedea că altă

perspectivă ni se dezvăluie, lucruri care nu le mai văzusem inițial însă erau acolo. Acest exemplu

ilustreaza foarte bine esența modelului „ Fereastra lui Johari”.

Așa că singura varianta de a descoperi ceea ce ne caracterizează ca parte „Necunoscută”

din noi - consider eu - este să ne implicăm în situații noi, necunoscute, prin care nu am mai trecut

până în prezent, pentru a descoperi cum reacționăm și cum anume ne percep ceilalți că

reacționăm la respectivele situații. Întrebarea rămâne tot la noi! Dorim sau nu dorim să ne

cunoaștem, să ne dezvoltăm, să ne privim în oglindă și să spunem cu mâna pe inimă: „Da, acesta

(sau aceasta) sunt eu!” așa sunt eu, asta vreau să mențin, asta vreau să schimb, asta vreau să

îmbunătățesc. Este de dorit să nu uităm niciodată că „Viața este ca o oglindă: obținem cele mai

bune rezultate dacă zâmbim în ea”.

BIBLIOGRAFIE:

André de Peretti, Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Editura

Polirom, 2001.

Mihai M. Puiu, Smart management, Editura Universității „Titu Maiorescu”, 2008.

Site-ul www.damaideparte.ro

http://www.damaideparte.ro/


Prevenirea violenţei şcolare - obiectiv major al

managementului instituţional

Prof. Manuela Iacob

Asistăm în ultimii ani la o creştere alarmantă a incidenţei fenomenelor de violenţă

şcolară, pornind de la altercaţii verbale până la crime brutale, incidente în care sunt implicaţi

elevi, profesori, părinţi sau persoane din afara şcolii. La nivel internaţional, statisticile UNICEF

arată că, în decursul unui an, aproape 3.500 de copii sub 15 ani mor pentru că sunt agresaţi fizic

sau neglijaţi. În Germania şi Marea Britanie, doi copii mor în fiecare săptămână, iar în Franţa,

trei. De asemenea, unul din zece dintre copiii din şcoli se confruntă cu violenţa alarmantă din

instituţiile respective, iar în România, deşi fenomenul este recunoscut, nu există date certe

privind amploarea lui.

„Toleranța este atributul umanității”, după cum spunea filozoful Voltaire, iar eu cred că

ne punem umanitatea în pericol, prea ocupați să ne invidiem, să ne urâm sau să ne lovim unii pe

alții. Trăim într-o lume în care agresivitatea verbală a devenit ceva normal iar a ridica mâna

asupra aproapelui îi lasă pe mulți indiferenți. Tonul ridicat, cuvintele grele, înjurăturile ne

însoțesc la tot pasul, rostite de bărbați sau femei, de adulți sau copii. Jurnalele abundă în

informaţii privitoare la crime, violuri, răfuieli sângeroase.

Este, poate, o naivitate să crezi că poți schimba o astfel de lume, dar sunt convinsă că se

poate face măcar puțin, educând copiii în spiritul toleranței și respectului aproapelui.

În şcoală noastră luptăm aşa cum putem împotriva manifestării agresivităţii verbale şi

violenței fizice, chiar dacă metodele noastre nu sunt, deocamdată, cele mai eficiente. Este greu să

lupţi cu mentalităţile, mult prea mulți sunt convinşi că „bătaia e ruptă din rai”, dar nici nu putem

să acceptăm cu pasivitate să trăim într-o lume a violenţei.

Pentru aceasta am întreprins un demers privind evaluarea dimensiunilor violenţei în

Colegiul Naţional „Cuza-Vodă” care a urmărit evidenţierea principalelor probleme cu care acesta

se confruntă, în vederea construirii unei strategii manageriale de prevenire incipientă a

manifestărilor de acest gen.

Abordarea prevenirii violenţei din perspectiva teoriei managementului are avantajul de a

utiliza funcţiile manageriale în construirea şi implementarea unor strategii coerente, capabile să

producă rezultate vizibile în termen scurt. Totodată procesul poate fi permanent monitorizat şi

îmbunătăţit, transformând planurile clasice de acţiuni în instrumente vii, adaptate permanent

schimbărilor din organizaţia şcolară.

Atât elevii cât şi profesorii au participat cu seriozitate, oferind informaţii deosebit de

importante pentru studiul realizat. Mulţi dintre elevi au impresionat prin profunzimea înţelegerii

gravităţii fenomenului şi prin pertinenţa soluţiilor găsite. Concluziile au o marjă de eroare foarte

mică determinată de alegerea eşantionului şi de o oarecare reticenţă a cadrelor didactice în

evidenţierea fenomenului violenţei în şcoală, ca şi a părinţilor în a oferi mai multe exemple

concrete.

Evaluarea fenomenului violenţei în liceu a evidenţiat un nivel scăzut al conştientizării

problemei din partea elevilor, profesorilor, părinţilor sau poate doar ignorarea lui fiind un subiect

incomod. Chiar dacă în liceu nu există cazuri grave de violenţă, discuţiile au relevat existenţa

unui număr crescut de stări conflictuale, divergenţe de opinii şi tensiuni între elevi, elevi-

profesori, copii-părinţi, părinţi-profesori. Aceasta impune lărgirea cadrului de informare şi

popularizare a problematicii violenţei şcolare prin diversificarea surselor şi valorificarea

superioară a site-ului şcolii.

Referirile la manifestările de violenţă au avut mai ales caracter personal, violenţa fiind

percepută la nivelul agresiunilor fizice şi nefiind asociată cu aspecte subiective, ce ţin de valori,


tipuri de relaţii sau cultură şcolară. S-a putut observa tendinţa de încadrare într-o stare de

normalitate a unor atitudini ale profesorilor, elevilor sau părinţilor care ţin de domeniul

violenţei. Totodată există forme de violenţă tolerate (gen lovirea în timpul unui meci de fotbal)

sau aprecierea discriminatorie a gravităţii actului de violenţă în raport cu sexul elevului ( la fete

violenţa verbală iar la băieţi agresivitatea fizică).

În Colegiu se manifestă cel mai des forme de violenţă verbală ( elev-elev, elev-profesor),

cu accent în relaţia profesor-elev pe cadrul didactic, fiind rare cazurile în care elevii reacţionează

la fel de vehement.

Elevii se limitează la violenţă nonverbală şi la lipsa de participare şi implicare în

activităţile şcolare. Este de reţinut că mulţi elevi şi părinţi susţin legitimitatea unor astfel de

comportamente, apreciind că este modul în care elevii pot ţine piept unui mediu ostil şi

suprasolicitant, care nu îi tratează ca individualităţi cu nevoi specifice.

Violenţa profesorilor faţă de elevi este un subiect mult discutat deoarece în spaţiul şcolii

el nu este recunoscut ca atare din varii motive, iar în spaţiul public este prea incriminat şi

supradimensionat. Adevărul este undeva la mijloc în sensul că fenomenul există, poate avea

consecinţe ample şi de lungă durată şi trebuie tratat cu atenţie deoarece el încalcă principiile de

educaţie şi drepturile copiilor.

Studiul a evidenţiat potenţialul de pericol al spaţiului din vecinătatea Colegiului, perceput

ca nesigur din cauza numărului mare de magazine unde se comercializează ţigări şi băuturi

alcoolice în ciuda normelor legale. Prezenţa acestora favorizează prezenţa persoanelor străine

care agresează verbal şi uneori chiar fizic elevii, pătrunzând chiar în curtea şcolii în condiţiile

lipsei unui gard corespunzător. Pe de altă parte locatarii blocurilor din vecinătate au reclamat nu

o dată limbajul elevilor ca şi faptul că fumează sau consumă băuturi alcoolice în scările

blocurilor sau sub ferestrele apartamentelor.

Toate aceste constatări au stat la baza elaborării unei strategii manageriale de prevenire a

manifestărilor de violenţă. Implementarea ei poate crea premisele transformării şcolii într-un

spaţiu sigur, prietenos, unde părinţii să-şi poată lăsa copiii cu încredere.

Modelul poate fi utilizat cu mici adaptări şi în alte unităţi şcolare de nivel liceal, dată

fiind problematica similară în domeniul violenţei şcolare. În domeniul prevenirii manifestărilor

de violenţă în şcoală sunt necesare obţinerea unui ataşament general faţă de misiunea asumată de

liceu şi a unui angajament total faţă de îndeplinirea obiectivelor propuse.

Pentru aceasta, managementul liceului va avea în vedere:

promovarea unui stil de management bazat pe cooperare flexibil, directorii fiind ei înşişi

modele de promovare a comportamentului nonviolent, a negocierii şi rezolvării paşnice a

conflictelor;

existenţa unui sistem de comunicare eficient atât la nivelul întregului liceu cât şi în cadrul

comisiei pentru prevenirea violenţei în şcoală; aceasta va elabora un regulament propriu

de funcţionare şi proceduri adaptate pentru a putea monitoriza eficient orice elemente

care ar putea indica producerea unui posibil eveniment;

eşalonarea raţională a competenţelor decizionale pe diferite niveluri ierarhice, în funcţie

de implicaţiile deciziilor şi de volumul de informaţii necesare fundamentării lor;

promovarea unor metode complexe de motivare bazate pe o bună cunoaştere a

necesităţilor psihologice, adresate elevilor, profesorilor, angajaţilor liceului, părinţilor.

Oricare ar fi soluţia adoptată de unitatea şcolară, importantă este angajarea în lupta cu

violenţa pentru binele copiilor şi al nostru, al tuturor, alegând cu discernământ metodele folosite

deoarece, aşa cum spunea Michael Berg, „atâta timp cât oamenii vor folosi violenţa pentru a

combate violenţa, aceasta va exista întotdeauna printre noi”.


Educaţia non-formală

Octavia Adam,

clasa a XII-a Ştiinţele Naturii1

Întreaga viaţă învăţăm, fie la şcoală, facultate, universitate (formal) fie din cărţi, filme,

dezbateri sau altele.

Există şi un al 3-lea tip de educaţie, aceea non-formală, ce vine în completarea educaţiei

formale şi se realizează, de asemenea, într-un cadru organizat. Aceasta constă în desfaşurarea de

activităţi practice pe diferite domenii cu scopul de a dezvolta abilităţile şi aptitudinile naturale ale

unei persoane.

Pentru a explica conceptul de educaţie non-formală, trebuie mai întâi precizat că aceasta

nu înlocuieşte învăţământul formal ce are loc în instituţiile specializate. Între ele există o relaţie

de complementaritate iar învăţarea prin educaţie non-formală este cu atat mai eficientă cu cât

bazele educaţiei formale sunt mai bine definite.

Principala diferenţă dintre cele doua forme de educaţie este că strategia educaţiei non-

formale se concentrează asupra celui care învaţă spre deosebire de educaţia formală unde

funcţia de predare şi cea de învăţare sunt la fel de importante.

Punctul forte al acestor metode alternative de educaţie este faptul că, în funcţie de

nevoile, aptitudinile şi interesele beneficiarilor, dispune de diferite metode şi activităţi atractive

prin care le valorifică experienţa şi cunoştinţele. Astfel, ajută la perfecţionarea abilităţilor la locul

de muncă, dar şi la aprofundarea culturii generale.

Educaţia non-formală se bazează pe activităţi diverse şi atractive pe teme

variate şi flexibile, învăţarea prin practică constituind principalul element. Un alt rol al acesteia

este de a evidenţia calităţile individuale ale participanţilor şi de a-i încuraja să înveţe de la egal la

egal unii de la alţii. Prin temele abordate, educaţia non-formală oferă şi o notă de sensibilitate,


explicând şi exemplificând participanţilor importanţa anumitor valori morale precum integritatea,

toleranţa,

sprijinul acordat oamenilor din medii sociale defavorizate şi importanţa interculturalităţii şi a

voluntariatului.

Pentru ca educaţia non-formală să-şi atingă scopul este necesar ca aceasta să

îndeplinească anumite criterii din punct de vedere calitativ precum: diversitatea

metodelor folosite, implicarea în mod egal şi activ a tuturor participanţilor, existenţa unei

logistici care să permită desfăşurarea de multiple activităţi, principalul obiectiv să fie găsirea de

soluţii iar persoanele însărcinate cu formarea participanţilor să fie calificate în domeniul

respectiv.

Una din metodele generale

utilizate în mod frecvent în educaţia

non-formala este jocul. Popularitatea

acestei metode se datorează faptului

că este o activitate plăcuta, voluntară,

neconstrânsă de reguli stricte, ce permite participanţilor să-şi dezvolte şi să-şi folosească

abilităţile deja existente în mod liber. Jocul reuşeşte în principal să dezvolte creativitatea, munca

în echipă, perspicacitatea, să stimuleze logica şi memoria etc.

...notorietatea educaţiei non-formale este încă afectată de lipsta unui concept bine

definit, astfel încât să fie recunoscută la nivel mondial. Principalul scop al acelora care

promovează educaţia non-formală este recunoaşterea şi aprecierea cunoştinţelor şi aptitudinilor

dobândite prin aceasta. De asemenea, se doreşte o cooperare cât mai strânsă între educaţia

formală şi cea non-formală, pornind de la faptul că educaţia non-formală nu este prezentă în şcoli

decât prin opţionale...

Alte întrebări? Te aşteptăm la o discuţie...


Manuscriptum

Despre Ştefan Voievod şi ctitoria sa17

Petru P. Harnagea

Marele Voievod Ştefan cel Mare, care a domnit în Moldova între anii 1457-1504, a fost

strâns legat de ţinutul Huşului, localitatea având o aşezare foarte prielnică pentru apărarea ţării

împotriva năvălitorilor din răsărit, fiind împrejmuită pe atunci de codrii de nepătruns.

Din motive strategice, Ştefan Voievod şi-a construit curţi domneşti atât la Roman, Vaslui,

Hârlău, cât şi la Huşi, unde a zidit şi o biserică care deservea Curtea Domnească, aşezată pe locul

unde astăzi se află Muzeul orăşenesc (Palatul Episcopal în 2012).

Legenda spune că Voievodul, pentru a-şi alege locul unde să clădească biserica, ar fi

urcat pe dealul Coţoi, care domină regiunea, de unde a tras cu arcul şi pe locul unde a căzut

săgeata a construit curtea şi biserica. Din această cauză, dealul Coţoi mai este denumit de popor

şi Cerdacul lui Ştefan Vodă.

Iată textul pisaniei aşezată deasupra uşii de la intrarea în biserică din care rezultă anul

construcţiei; tradus din limba slavonă:

„Evlaviosul şi iubitorul de Christos, Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al

Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a început şi a zidit acest templu, în numele sfinţilor,

slăviţilor şi a tot lăudaţilor corifei Apostoli Petru şi Pavel, ce este în Huşi, pe Drăslăvăţ şi s-a

săvârşit în anul 7.003 (1495), luna noiembrie 30”.

Atât Ștefan Voievod cât şi urmaşii săi, poposeau deseori la Curtea Domnească din Huşi,

pentru interese administrative, dar mai ales strategice, de apărare împotriva năvălitorilor din

răsărit, tătarii etc.

În arhiva fostei Episcopii a Huşilor s-au găsit numeroase documente emise de Ştefan cel

Mare şi alţi domnitori moldoveni în Huși.

În anul 1517, a murit chiar la Huşi, fiul domnitorului şi urmaşul său la domnie, Bogdan

cel Orb(1504-1527), numit astfel pentru că îşi pierduse un ochi pe câmpul de luptă la Codrii

Cosminului (26 octombrie 1497), ca un adevărat erou.

Înfiinţarea Episcopiei Huşilor de către domnitorul Ieremia Movilă, probabil în anul 1598,

folosind biserica ctitorită de Ştefan Voievod, a contribuit la creşterea importanţei din punct de

vedere spiritual şi economic a oraşului Huşi.

În timpul războiului ruso-otoman dintre anii 1768 și 1774 autoritatea spirituală a

Episcopiei Huşilor se întindea până în Sud, la Tighina şi Cetatea Albă, precum şi dincolo de

Nistru, preoţii de acolo fiind hirotonisiţi la Huşi.

În târgul Dubăsari, aşezat în stânga Nistrului, există la un moment dat şi o tipogtafie

românească, condusă de un călugăr.

Episcopul Melchisedec al Huşului în lucrarea „Cronica Huşilor” și a „Episcopiei cu

asemenea numire”, tipărită la 1869, la pag.169, reproduce nişte versuri populare, auzite de el

personal la un ţăran bătrân de acele meleaguri:

„De când m-am ridicat,

Multe ţări am mai umblat

Ca Moldova n-am aflat!

17

Text elaborat la 22 ianuarie 1979.


Ca Moldova

Şi Craiova

Ţară bună şi blajină

De păgâni, n-are odihnă.

Cui i-i voia să dorească

Treacă-n ţara Muchicească

Să vează şi să dorească

Să-şi facă casa pe mal

Să ducă dorul cu-amar!”

Fragmente de amintiri Constantin Marta

În toamna anului 1920 am intrat în clasa întâi a Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi. Mai

aveam acolo doi fraţi, Ignat în clasa a doua şi Vasile în clasa a şaptea.

De ziua Crucii (14 septembrie) eram prezent la şcoală.Uniformă nu aveam ci numai o

şapcă pe care stă scris cu fir de aur „L. C. V.” şi un număr de mână.

Mult mă minunam eu că la fiecare oră ni se dădea recreaţie şi venea mereu alt profesor.

Habar n-aveam de program, de orar, căci eu veneam cu toate cărţile şi ce mi se spunea aceea

scoteam din geantă, adică, nu geantă, că nu aveam, ci dintr-un toc de pichire, pe care îl purtam

legat cu o baieră pe după gât.

Director era Ion David, dar era departe tare de la el până la mine, aşa mi se părea mie,

însă mi s-a schimbat părerea după ce m-am apropiat de el, după cum se vede mai încolo.

O dată nu ştiu cine mă pune monitor în clasă. Mă urc eu pe catedră cu un creion şi o

hârtie pe care am scris mare şi apăsat „Ce-i răi sunt.”

Intră la oră profesorul de caligrafie căruia nu ştiu de ce i se spunea „Mitică Benzină”. Şi

alţi profesori aveau porecle. Celui de Naturale îi ziceau „Bolocan”, celui de geografie „Conu

Nae”, celui de matematică „Ibric”, directorului i se zicea „Mârlanul”, însă fără sens peiorativ şi

vom vedea de ce când voi vorbi de ora raportului. Era totuşi foarte iubit de elevi.

Cum am spus, lista cu „cei răi sunt”, a intrat pe mâna lui D. Simionescu, care vreme de

jumătate de oră şi-a făcut de lucru cu dânşii după metoda timpului, care era diferită de cea de

astăzi.

Locuiam cu fraţii mei în internatul liceului, înfiinţat cu multă trudă de Ion David.

Internatul era la etaj în fosta sală de desen, iar sufrageria era la subsol. Erau primiţi numai cei din

mediul rural.

După ce n-a mai fost director Ion David, urmașul său a desfiinţat internatul, dându-se

nouă celor de la ţară o grea lovitură, mai ales celor trei fraţi din familia Marta, care am început

viaţa amară de la gazdele din oraş.

La lichidarea internatului, fraţii Marta rămân datori cu 300 lei, pe care mama nu i-a putut

plăti; şi prin intervenţia aceluiaşi Ion David deficitul a fost preluat de Comitetul şcolar.

Într-o zi sunt chemat la director. M-am dus, dar cam speriat, căci nu ştiam de ce mă

cheamă, intru binişor în cabinetul directorial, de unde după un birou mă priveau nişte ochi buni şi

blânzi.

-Măi băieţaş, ai să poţi tu plăti taxa şcolară de 10 lei pe lună?

-Nu, domnule Director, zic eu încurajat de privirea blândă, că n-am nici cinci bani.

-Bine, măi băieţaş, a spus zâmbind directorul, du-te în clasă. Și n-am plătit nici eu, nici

fraţii mei cât a fost el director, al doilea contact cu dânsul a fost mai puţin plăcut la vestita oră a

raportului.


În fiecare zi, în recreaţia mare, la ora zece, în acest faimos raport- la ora aceea tragică,

monitorul general, un elev din ultima clasă a liceului, clasa a opta pe atunci, prezenta directorului

lista cu delicvenţi cu tot „Ce răi sunt”, cum le ziceam eu celor care o cam dăduseră pe alături cu

disciplina.

După o morală sumară, că nu mai era mult timp pentru aşa ceva, fiecare delicvent era luat

cu capul între picioare şi căpăta numărul de bastoane proporţional cu vina pe care i-o atribuia

monitorul general.

Culmea era că directorul David nu era urât pentru metodă, am spus mai sus că era foarte

iubit, dar chiar părinţii elevilor veneau să-i mulţumească pentru grija ce o poartă odraslelor lor.

De aici îi venea lui Ion David porecla „Mârlanul”. Mă rog, aşa erau timpurile şi oamenii pe

atunci.

Într-o zi de iarnă geroasă eram în recreaţia mare. De la cişmeaua din curte, se făcuse un

gheţuş de toată frumuseţea care ne îndemna să ne încercăm tălpile de la ghete. Despre patine nu

se pomenea pe atunci. Un coleg, tot din sat cu mine şi cam bâlbâit de felul lui, stătea pe margine

şi numai se uita. Eu de colo:

-Măi Mitică, hai măi pe gheaţă!

-Nu pot, că a venit tata ieri la oraş, mi-a dat ghetele la pingelit şi nu vreau să le rup.

Eu mă dau pe lângă el şi-i fac vânt pe gheaţă. Bietul Mitică îşi pierduse echilibrul şi se

răstoarnă pe gheaţă cu gaidaracele în sus.

Tocmai atunci ajunge în faţa locului şi monitorul general Dumitru V. Poroșnicu, care

fiindcă era tot din sat cu noi, adică din Grumezoaia, ne pune în fruntea listei pe mine şi pe Mitică

şi apoi hai cu tot alaiul la raport la David. Îngheţasem de frică căci de iubit îl iubeam noi pe Ion

David, dar ştiam ce era ora raportului. Când am intrat spăşiţi şi înfricoşaţi, David m-a privit lung

şi mirat căci mă ştia băiat cuminte. Dintr-o şiretenie instinctivă, mă dau după spatele lui Mitică

şi-l împing pe dânsul înainte. Monitorul raportează, de-am înţeles noi că eram gata să dăm foc

liceului şi nu termină el bine că Mitică se şi repede cu justificările.

-Eu, domn Director, eu am pingele noi, şi le tot arăta. Vroia să spună săracul, că-i pusese

tatăl său pingele noi şi vroia să le cruţe, că eu l-am împins pe gheaţă dar n-a mai avut când.

-Aha! Ticălosule, face directorul, ai vrut să le încerci tăria pe gheaţă. Drept care-l înşfacă,

îl apleacă şi dă-i de i-a pingelit bine tot fundul.

Când a scăpat Mitică, puşcă a ieşit pe uşă cu mâinile la spate şi eu după dânsul, nemai

aşteptând judecata de apoi. Cred că a fost cu asentimentul tăcit a lui David că nu era omul să te

lase nebotezat, dacă crede el că e cazul.

Din perioada când am fost în liceu îmi amintesc cu veneraţie de Ioan David, Gheorghe

Vântu, doctor Ionescu, Constantin Al. Holban şi de Dumitru Miron. În afară de ultimul, toţi sunt

decedaţi18

, odihnească-se în pace acolo unde sunt.

Gheorghe Vântu îmi dădea nota maximă, adică 9, nu se ştie de ce nu dădea niciodată 10,

Constantin Al. Holban m-a trimis la concursurile „Tinerimii Române”. Dumitru Miron, un om de

înaltă cultură, a fost cel mai bun profesor de limba franceză a liceului.

Doctorul veterinar Ionescu preda Știinţele naturale şi avea un talent pedagogic înnăscut.

Nu lăsa corigenţi, dar nimeni nu s-a putut lăuda că a luat nota de trecere fără să fi învăţat. În mod

excepţional, pentru felul cum preda şi îşi făcea datoria, comitetul şcolar i-a acordat lunar o diurnă

de 500 lei, ceea ce era o sumă importantă pe atunci. Pe el l-am necăjit când eram în clasa a doua,

indirect şi fără ca el s-o fi aflat vreodată. Eram foarte bun prieten cu un elev eminent Ilie Grancea

şi în anul acela stăteam amândoi în acelaşi pupitru. Ce îmi venea mie în minte înaintea tezelor de

trimestrul întâi.

-Măi Ilie, zic eu, hai să împărţim materia la teză la Botanică pe din două, jumătate înveţi

tu, jumătate învăţ eu. Dacă teza cade în partea ta îmi spui şi mie, dacă e din partea mea îţi spun

18

La data redactării materialului.


eu ţie. Zis şi făcut. Subiectul de teză a fost din jumătatea lui. Degeaba l-am ghiontit să-mi sufle,

mizerabilul nici nu s-a gândit, aşa că el a luat notă mare iar eu una ameţită de tot, la limită, unde

am scris şi eu ce mi-am adus aminte. Eu am tăcut, supărare n-a fost dar eram hotărât să i-o coc.

Pe trimestrul II repetăm învoiala, dar acuma am fost eu de rea credinţă. Eu am pregătit toată

materia, căci mă fripsesem o dată, dar Ilie a pregătit numai jumătatea hotărâtă.

Subiectul a fost acum din jumătatea care trebuia să-mi revină mie, „Trestia şi papura”,

mi-aduc aminte şi azi. Eu îmi scriu teza tacticos, el îmi dă ghionturi disperat. După ce îmi termin

teza şi mi-am dat seama că se apropie sfârşitul orei, iar el ar fi primit orice fără discernământ, am

început să-i spun cam aşa: „Trestia şi papura se prăşesc de trei ori, toamna ne dau mălai, iar cu

puful lor se umplu pernele pe care dormim şi alte bazaconii. Când a adus dr. Ionescu tezele, nu

numai că i-a pus un unu mare, dar l-a întrebat foarte serios dacă nu cumva a vrut să-şi bată joc de

el. Ilie sta cu nasul în jos, iar eu tăceam ca un cotoi”. M-am răzbunat dar îmi părea rău că îl

necăjisem pe dr. Ionescu, pe care îl respectam atât de mult. Raporturile mele cu Ilie au rămas

aceleaşi, ne-o făcusem unul altuia şi supărarea n-a încăput între noi, rămânând aceiaşi buni

prieteni până s-a prăpădit ca eminent profesor de istorie.

Originea Hușilor Petru P. Harnagea

Prin Huşi curg 2 pârâuri: Răieştii şi Broştenii, care merg spre Est-Sud.

Părăul Răieşti care curge în partea de Nord e format din curentul a două pârâuri mai mici,

Şara şi Turbata, ce izvorăsc din dealurile din sudul târgului, care-s acoperite numai cu vii.

Dealurile de unde izvorăsc pârâurile au tot denumirea de Șara şi Turbata.

Pârâul Broşteni, care curge în partea de Nord-Vest e format din cursul a patru pârâuri:

Drăslăvăţul, Ochiul, Schitul şi Zavati.

Pârâuşele Şara şi Turbata se unesc puţin mai sus de podul numit a Hagiului şi aşa unit

curge până în jos de târg, unde se uneşte cu pârâul Broşteni, în dreptul salhanalei vechi şi la un

loc iau denumirea de pârâul Huşului, care merge apoi de se uneşte cu Isaia şi apoi dă în Prut.

Pe locul dintre aceste două pârâuri, Răieşti şi Broşteni, e aşezat târgul, pe de lături sunt

mahalalele aproape unite cu târgul: Cotroceni şi Corni, din care Corni depinde de comuna

Iepureni19

.

Toate aceste mahalale formând periferia târgului, centrul oraşului, adevăratul târg, e

aşezat pe spaţiul dintre cele două pârâuri, căruia noi pentru înlesnire îi vom da denumirea de

vatra târgului. Ea este cuprinsă între: Episcopie, situată la Nord-Vest, Sfântul Dimitrie şi

Înălţarea la Est, Sfântul Gheorghe la Sud, şi Sfântul Nicolae la Sud-Vest.

Dintre împrejurimi, avem a aminti aici dealul Coţoiului, în partea sudică a târgului, deal

foarte înalt şi care domină vederea târgului, pentru că el ne prezintă o însemnătate. Se păstrează o

tradiţie că acolo ar fi fost Cerdacul lui Ştefan cel Mare, cum şi tot de pe el Ştefan Vodă ar fi tras

cu arcul să vadă unde are să facă biserica (Episcopia de astăzi). Valoarea acestei tradiţii o vom

discuta noi mai la urmă, acum spunând că ea e înregistrată de toţi acei, care au scris ceva despre

Huşi.

Apropierea dealurilor, cum şi mulţimea viilor ce acoperă ca un veşmânt verde toate aceste

dealuri, dau Huşilor o poziţie foarte frumoasă şi încântătoare. Închis între dealuri, e ca o cetate,

mulţimea dealurilor şi viilor din apropiere fac ca aerul să fie curat şi oraşul destul de igienic,

numai neglijenţa oamenilor face ca să se strice foloasele date de natură.

19

Epureni.


Poziţia încântătoare a Huşilor a făcut pe Bogdan Petriceicu Hajdeu să-l compare cu

Karlsbad (Dealurile şi pădurile Huşului reproduc până acum imaginaţiunea călătorului

pitoreştile situri de lângă Karlsbad). La această comparaţie unul a făcut deosebirea hazlie, la

Karlsbad sunt băi de apă minerală iar la Huşi băi de vin.

Grigore Al. Ghica Vodă în anul 1853 august 31, vine la Huşi şi dăruieşte 35.000 lei

pentru cişmele. În legătură cu această donaţie Gh. T. Avineanu a compus următoarele versuri:

„Pentru al Huşului popor

Ceste ape-s nesecate

Şi deschide tuturor

Cu-a lui Ghica bunătate”

Extras din lucrarea istoricului Gheoghe Ghibănescu, Originea Hușilor, Tipografia Română,

Bârlad, 1887.

Pentru conformitate, după originalul aflat în Biblioteca Centrală de Stat.

Bucureşti 28 februarie 1979

Sergentul Iliescu Ignat (1893-1941)

,,Uitarea nu va putea niciodată şterge numele acelora

a căror amintire trăieşte în sufletul unui popor”.

Au trecut aproape şapte decenii de la marea epopee

a Mărăşeştilor şi poate vremea şi uitarea au troienit pe

mulţi dintre eroii anonimi care au scris pagini nepieritoare

în istoria patriei noastre. I-a înghiţit ţărâna, neştiuţi decât

de cei din pluton şi din companie şi de necăjiţii de acasă

ce vor fi rugat pe preotul din sat să-i pomenească, iar la

praznice vor fi vărsat o picătură de vin să le aline arşiţa cu

care au murit. Între aceşti viteji am vrea ca semenii noştri

să vadă vitejia regimentelor şi diviziilor în jertfa unuia

sacrificiul miilor. Sergentul Iliescu Ignat din regimentul

51/52, Divizia 13 Infanterie îi reprezintă pe toţi prin forţă,

simţire şi dragoste neţarmurită faţă de patrie.

Gîlică, aşa cum era cunoscut în familie şi satul său

natal, îşi trage numele de la Ilea Grumază, strănepoata

legendarului Andrei Grumază, fondatorul satului

Grumezoaia din vremuri de mult apuse.

Tatăl eroului, Vasile Gh. Iliescu, nepotul lui Ioan

Ilie, era răzăş cu multe calităţi artistice şi literare,

transmise celor 8 copii din prima şi a doua căsătorie.

Steaua lui Gîlică Iliescu, ca şi a strămoşilor săi cu acelaşi trecut istoric Ion Grumază, staroste

Cernăuţi (1499), Ioan I. Grumază, vornic (1574) ş.a.

A strălucit la orizontul satului Grumezoaia în vara anului 1893, iunie 26, şi a apus cu o

intensitate şi mai mare la 8 iulie 1941 pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei. Gîlică, fiul cel

mai mare a lui Vasile Iliescu, era de statură mijlocie, cu faţa ovală şi fruntea senină. Avea un

temperament vulcanic, gata să izbucnească la orice provocare ca şi al mamei sale, Profira,


strănepoata căpitanului Marcu din nesfârşitul şi întunecosul codru al Tigheciului, care s-a luptat

pe diferite fronturi sub conducerea lui Constantin Vodă Cantemir.

Casa părinţilor săi din Grumezoaia era un sanctuar în care dragostea de patrie plutea în

văzduh ca şi în casa Anetei Lipan din Iaşi, unde Eremia Grigorescu şi-a schimbat orientarea

profesională de la medicină la şcoala militară de artilerie.

Sub conducerea acestui general din popor, vasluienii şi ieşenii din Divizia a XV-a

cunoscută în istoria patriei sub denumirea de ,,divizia de fier”, în toamna anului 1916 au scris pe

valea Oituzului cu sângele lor, deviza ,,pe aici nu se trece”. În toamna anului următor (1917), sub

conducerea aceluiaşi comandat, eroii anonimi din armata întâia, au repetat această lozincă la

Mărăşeşti, în frunte cu sergentul Iliescu Ignat din Grumezoaia. Gîlică era harnic, energic,

perseverent şi tenace în toată activitatea sa; plin de viaţă, când chiuia pe dealul mănăstirei sau

dealul lui Berea se cutremura văzduhul şi răsuna toată valea Grumezoaiei, din marginea pădurii

până hăt departe deasupra satului. Sprinten ca o zvârlugă, prindea pasărea pe cuib, fără ca să-şi

poată lua zborul.

Gîlică a fost opera propriilor sale însuşiri moştenite de la strămoşii săi şi al educaţiei

primite în familie, şcoală şi cazarmă. A urmat numai clasele primare. Dincolo de ele, n-a putut

trece. Minte şi dragoste de învăţătură avea, dar starea părinţilor nu-i îngăduia decât să asude cu

mâna pe hârleţ şi coarnele plugului. În copilărie, îi plăcea să asculte şi să citească diferite

legende, cu conţinut istoric, spuse cu tâlc de părinţi, de răzeşii satului şi mai ales de neuitatul său

învăţător, Ion Pandelea. Era neastâmpărat, unde îl căutai acolo îl găseai şi mai ales la şezătorile şi

la fetele satului, de-a valma cu cei de o seamă cu dânsul.

Poveştile din copilărie şi mai târziu a comandanţilor din diferite garnizoane, au îmbogăţit

cunoştinţele sale şi au înflăcărat imaginaţia tânărului Iliescu în perioada de formare şi maturizare.

Deseori realitatea se prefăcea în vis şi mai târziu, invers, visul în realitate. Sârguincios şi modest,

adolescentul şi-a contiunuat visele sale până la declanşarea războiului pe plan mondial.

Eroii care au luptat cu bărbăţie pentru libertatea, unificarea şi apărarea patriei, căpitan de

oşti sau simpli oşteni, n-au fost numai nişte contemplativi ci bărbaţi ai faptelor. Dacă s-au plecat

asupra umbrelor vremurilor apuse, umbre care înviau în pagini de cronici sau în cântece trecute

din gură in gură o făceau spre a afla temei, dreptului lor de a fi de sine stătători şi a se hrăni cu

seva virtuţilor de care avea nevoie prezentul lor. Cu asemena formaţie şi înclinaţie, tânărul

Iliescu din satul Grumezoaia a fost încorporat în anul 1914 la regimentul 12 Infanterie Bârlad şi

visele sale au început să devină realitate. În timpul stagiului militar a avut prilejul să cunoască şi

să preţuiască şi mai mult drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, legate de glia strămoşească şi să

aprofundeze năzuinţele sale spre visul de aur a tuturor românilor din Dacia Traiană.

Iliescu făcea parte din acea categorie de ostaşi care se leagă cu trup şi suflet de cazarmă

ca şi predecesorii săi, sergent C. Ţurcanu din Vaslui, cunoscut sub numele de Peneş Curcanul în

poezia lui Vasile Alecsandri, şi sergentul Grigore Ioan Alupei din comuna Salcia, judeţul

Botoşani, care a smuls steagul turcilor de pe reduta Griviţa la 30 august 1877.

Eroii aceştia modeşti n-au avut o biografie spectaculoasă ca a marilor comandanţi de oşti

cu pregătire specială şi un bogat palmares de funcţii militare, dar au avut o tenacitate de

nedescris şi un suflet cât câmpia de mare. Ei au descoperit în rândurile armatei şi în greutăţile

războiului o anumită poezie, pe care nu o pot înţelege muritorii de rând. Ei o numesc aşa, doar

într-un sunet de goarnă, în mănuirea armelor sau într-un răgaz dintre două osteneli. În aceste

preocupări găsesc nişte satisfacţii pe care alţii nici nu le pot bănui.

Iliescu era unul dintre cei mai înflăcăraţi ostaşi în care clocotea sângele strămoşilor săi

menţionaţi în zapisele şi cronicele Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare şi Ion Vodă cel

Viteaz.

La decretarea mobilizării, sergentul Iliescu Ignat, în dăngănatul clopotelor de la bisericuţa

de pe deal, a încrucişat mâinile bătătorite de coasă pe piept, a răsuflat adânc, s-a uitat în sus şi a

slobozit un chiot de s-a cutremurat satul. Apoi, în goana mare s-a pregătit şi într-un suflet a ajuns


la unitatea sa din Bârlad. Cu primul tren militar s-a îndreptat spre trecătorile Carpaţilor unde se

aflau o parte din efectivele regimentului său, dar în cursul transportului, în urma unui ordin

urgent, primit de la Marele Stat Major, rezervele regimentului 12 Infanterie Bârlad şi 11

Infanterie Galaţi, au plecat spre Dunăre, unde inamicul a deschis al doilea front, în frunte cu

faimosul general Mackensen. Botezul focului l-a primit în toamna aceluiaşi an, la Cobadin în

Dobrogea. Iliescu Ignat în lunile octombrie şi noiembrie 1916 a auzit simfonia gloanţelor şi pe

alte fronturi din Oltenia şi Muntenia, unde inamicul n-a înaintat nici o palmă în sectorul său de

activitate, dar la Mărăşeşti, în vara anului 1917 s-a întrecut pe el însuşi, prin pricepere, tactul,

curajul şi actele sale de eroism, fără precedent în istoria războiului pentru întregirea României. În

momentul critic al luptelor de la Mărăşeşti, când se hotăra soarta ţării şi a poporului român,

sergentul Iliescu Ignat a intrat în acţiune cu secţia sa, pe câmpul plin de mărăcini şi plantaţii

dintre via Negroponte şi pădurea La Răzoare, la 500 metri înainte de cota 100, ultima rezistenţă a

românilor deasupra Siretului. El a ajuns primul în faţa inamicului în după-amiaza zilei pe 6

august 1917 şi cu puteri înzecite a angajat o luptă pe viaţă şi pe moarte cu inamicul mult superior

sub toate asptectele, reuşind să oprească înaintarea coloniei centrale a acesteia şi să captureze

nouă mitraliere cu servanţi şi comandantul lor în lupta corp la corp. Încleştarea a atins maximum

de intensitate după ce Iliescu şi-a frânt baioneta în corpul unui neamţ şi a fost rănit la mâna

stângă de un glonţ dum-dum. În aceste momente, Iliescu s-a năpustit asupra uriaşului comandant

bavarez cu pumnii, cu picioarele, cu dinţii şi a continuat lupta până la nimicirea completă a

acestuia şi capturarea celor nouă mitraliere, provocând o breşă de un kilometru în dispozitivul de

luptă a inamicului, care a însemnat pentru armata noastră „începutul sfârşitului victorios”.

Exemplul său a dat aripi celorlalte unităţi ale diviziei a XIII-a, care au trecut la atac pe tot frontul

şi au pus pe fugă pe vrăjmaşi înregistrând în seara zilei de august pe câmpia plină de sânge a

Mărăşeştilor, o victorie răsunătoare. Aici au poposit după 50 de ani tovarăşul Nicolae Ceauşescu

şi plin de emoţie, la 12 august 1967 în auzul întregii ţări a spus „Neuitate vor rămâne faptele de

arme ale generalului Eremia Grigorescu, colonelul I. Georgescu, maiorilor D. Popescu, Boroze,

căpitan Grigore Ignat, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, sergent Iliescu Ignat, caporal

Constantin Muşat, ca şi ale altor nenumăraţi eroi de pe câmpul de sânge al Mărăşeştilor.

Steagurile patriei se vor pleca totdeauna cu pioase recunoştinţe în faţa memoriei eroilor

poporului nostru”.

Pentru faptele sale de arme, Ilescu a fost cunoscut în ţară şi peste hotare, apreciat de aliaţi

şi de vrăjmaşi. Aliaţii au împodobit pieptul sergentului Iliescu cu diferite decoraţii venite din

Italia, Franţa, Anglia, S.U.A, Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Rusia şi îndepărtata Japonie.

Duşmanii, în adânca lor admiraţie, în timpul armistiţiului din 1918 în cursul convorbirilor avute

cu delegaţii ţării noastre în gara Mărăşeşti, a întrebat pe locotenent de rezervă prof. Gh. Obreja-

Iaşi, cine a fost cel care a oprit înaintarea lor şi le-a luat nouă mitraliere împreună cu toţi

servanţii şi comandantul lor, că dacă l-ar cunoaşte, a spus comandantul misiunii germane, i-ar

oferi cea mai mare decoraţie ce strălucea pe pieptul său, primită de la împăratul Germaniei. La

aceasă întrebare a răspuns ulterior sublocotenent dr. I. Constandache din Creţeşti, că acest erou

între eroi a fost sergentul Iliescu Ignat din Grumezoaia, sat apropiat de comuna sa, care a făcut

parte din aceeaşi unitate cu dânsul.

Numele lui Iliescu era pe buzele tutror ostaşilor şi comandanţilor săi şi a circulat cu

deosebit interes pe toate fronturile, mobilizând şi dinamizând sufletele luptătorilor. Din înalt

ordin, i s-a dat cea mai înaltă decoraţie ce s-a acordat numai gradelor superioare „Steaua

României” şi în mod excepţional a fost avansat subofiţer, grad cu care s-a reangajat şi a rămas în

armată până în 1938, când a fost pensionat.


„Steaua României”

Cel mai viteaz ostaş dintre gradele inferioare, în ziua de 25 noiembrie 1917 a fost invitat

la Iaşi din înalt ordin şi a luat masa la Palatul lui Alexandru I. Cuza, primul domnitor al

României (1861) unde se afla reşedinţa regală. În timpul dejunului regele Ferdinand i-a spus:

„Iliescule, înfinge furculiţa în curcan aşa cum înfingeai baioneta în nemţi la Mărăşeşti.”.

Sentimentele patriotice a talentatului răzăş V. Gh. Iliescu s-au manifestat cu o deosebită

intensitate în iarna anului 1917, când Gîlică, după onorurile ce i s-au făcut în capitala Moldovei,

s-a reîntors acasă, cu cea mai mare decoraţie „Steaua României”, prinsă pe piept chiar de

comandantul suprem al armatei române. În entuziasmul său, tatăl eroului a spus: „Flăcăule îţi

mulţumesc din toata inima şi din tot sufletul pentru bucuria ce ne o faci, venind din mijlocul

nostru, dar mai presus de toate îţi mulţumesc pentru cinstea şi onoarea ce mi-ai făcut, purtându-

te adevărat vitejeşte pe câmpul de luptă. Îţi mulţumesc părinteşte că mi-ai ascultat sfaturile pe

care ţi le-am dat atunci când te-ai dus să-ţi faci datoria de ostaş care crud şi apoi vara trecută,

când ai plecat la luptă. Nu pot să uit, când la despărţire, cu lacrimi în ochi ţi-am spus ţie şi

fraţilor tăi, Nicuşor şi Petrică, fericit de acel ostaş care luptă cu credinţă în Dumnezeu pentru

apărarea neamului şi al ţării. Şi acum, văzând că pe pieptul său străluceşte cea mai mare

decoraţie, îmi dovedeşte cât de credincios ai fost ţării şi neamului”.

Totdeauna am primit de la tine veşti bune, însă cea mai mare bucurie am simţit-o atunci

când am citit în ziarul „Neamul românesc”, că sergentul Iliescu din Grumezoaia a făcut minuni

de vitejie pe câmpul de luptă. Nu înconjor a-ţi spune că, faptele tale vitejeşti mă mândresc şi

mulţumesc atât de mult, în cât simt că mi-au dat mulţi ani de viaţă. Noi toţi de acasă ne-am rugat

şi veşnic ne vom ruga lui Dumnezeu ca să ajute armatei şi neamului nostru să-şi împlinească

visul, visat de veacuri, adică, dezrobirea pământului nostru strămoşesc şi al fraţilor subjugaţi,

cum şi unirea tuturor românilor într-o Românie mare, măreaţă şi frumoasă.

„Cei trei fraţi, plecat-au rând pe rând,

Şi-au luptat cu acelaşi gând

La Pralea, la Mărăşeşti şi Grozăşti,

Dar mai ales la Mărăşeşti.”

Acelaşi patriotism se manifestă cu prisosinţă şi-n operele de artă a talentaţilor săi fraţi

mai mici Dumitru şi Gică, expuse în diferite expoziţii din ţară ca şi în paginile lui Costică, dar

mai ales în gestul mai mult decât obişnuit al mezinului, Vasilică Iliescu. Acesta, ca să continuie

tradiţia Ilei Grumază, de la care îşi trage numele satul Grumezoaia, cu aceleaşi sentimente şi

dragoste de pământul strămoşilor săi, în puterea vârstei, s-a retras împreună cu soţia sa Chiţa

(Parachiva) în satul natal, ca un adevărat Cincinatus din istoria Romei, cu toate că avea o situaţie

cu mult mai superioară în capitala Moldovei. Farmecul copilăriei, roua dimineţii, aroma

câmpului ca şi culoarea prafului şi a noroiului, l-au fermecat mai mult decât strălucirea urbei


Iaşilor sau a altor oraşe din ţară, unde soarta l-a aruncat în timpul celui de-al doilea război

mondial. Aceasta înseamnă statornicie şi patriotism, spre deosebire de tinerii care părăsesc sau

nici nu se prezintă la locul de producţie unde au fost repartizaţi şi ocupă diferite servicii

necalificate în atmosfera poluată a oraşelor. Societatea „Premiu al valorii” din Italia, prezidată de

Alteţa Sa Regală Contele de Turino, prin intermediul înaltului comandament, i-a acordat în 1919

un premiu de 1000 lire italiene, pentru faptele sale vitejeşti neîntrecute de alt grad inferior din

România în timpului primului război mondial.

Presa şi diferite lucrări de specialitate l-au preamărit în paginile şi coloanele lor la loc de

frunte – aşa cum a procedat în 1878 Vasile Alecsandri cu sergentul C. Ţurcanu în poezia „Peneş

Curcanul” sau Gheorghe Calmuţchi cu sergentul Grigore Ioan Alucăi, din comuna Salcia, jud.

Botoşani.

Marele nostru istoric şi cărturar Nicolae Iorga, contemporan cu evenimentele despre care

vorbim în adânca sa admiraţie, la 11 noiembrie 1917, în ziarul „Neamul românesc” a scris:

„Pentru întâia oară în cursul actualului război, s-a acordat decoraţia „Steaua României” unui

sergent. E bravul serg. Ignat Iliescu din regimentul 52 infanterie, care în timpul unui contraatac,

în mijlocul servanţilor uneia din cele nouă mitraliere inamice ce se aflau în faţa companiei, şi în

mod fulgerător a doborât un ofiţer şi doi servanţi germani, după care s-a întors cu benzi de

mitraliere spre a-şi pensa rana de la mâna stângă. Intrând din nou în vârtejul luptei s-a retras la

comandantul său de companie pentru a aduce mai întâi cinci prizonieri luaţi chiar de el şi apoi

s-a întors încă o dată, cu mitralierele luate de la inamic”.

Aceleaşi precizări le face istoriograful războiului pentru întregirea României, C. Kiriţescu

în volumul II, pag. 586-587, 1925, colonel I. Cupşa, în valoroasele sale lucrări: Mărăşeşti, 1957,

şi Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, 1967, ca şi maiorul V. Mocanu, în monografia „Căpitan Grigore

Ignat”, erou care a făcut parte din aceeaşi unitate ca şi sergentul Iliescu Ignat. Primul a căzut ca

un erou sub loviturile mişeleşti ale duşmanului în aceeaşi zi, iar al doilea, urcat cu aceeaşi

aureolă pe scutul victoriei neperitoare la care deopotrivă au contribuit cu acelaşi avânt, cu

aceeaşi dragoste, care a încununat pentru totdeauna fruntea lor de martiri şi eroi, cu rezonanţă în

istoria patriei noastre.

Stelele nu se întorc niciodată din calea lor, refăcând biografia vitejilor din războiul pentru

întregirea României, având sentimentul că urmărim cursul unor stele nu reci şi îndepărtate, ci

apropiate inimii noastre, trăind şi palpitând pentru lucruri mari şi mici şi urmând conştiente un

ţel, în numele cărora n-au pregetat să-şi jertfească tot ceea ce poate o fiinţă omenească să

jertfească. Stelele nu strălucesc cu aceeaşi luminozitate şi nu ocupă aceeaşi poziţie pe bolta

cerească. Tot astfel, cercetătorii de la Muzeul militar central din Bucureşti, călăuziţi de aceleaşi

sentimente ca şi conducătorul statului şi a partidului, 1967, au scos un pliant în care portretele

celor doi eroi, cu nume aproape identice, dar cu grade diferite, care au avut aceleaşi gânduri şi au

luptat pe aceleaşi fronturi sub conduerea aceluiaşi comandant, sunt aşezaţi unul lângă altul, după

generalul Eremia Grigorescu. În continuare, pe acelaşi pliant urmează portretul Ecaterinei

Teodoroiu, Vasile Chilian ş.a.

Căpitanul D. Vârlan, din Sinaia, în adânca sa admiraţie, compară pe sergentul Iliescu

Ignat cu muntele Caraiman şi manuscrisul său îi aduce elogii bine meritate. Steaua căpitanului

Grigore Ignat, s-a stins în plină efervescenţă în vara anului 1917, iar sergentul Iliescu Ignat a

apus cu aceeaşi luminozitate cu un sfert de veac mai târziu, pentru apărarea hotarelor vechi şi

bătrâne, realizare cu mari sacrificii la sfârşitul primului război mondial. Aşa a fost Gîlică Iliescu

a venit din legendă şi a intrat în legendă, cu atâţia din oamenii acestui pământ.

Marele patriot de la poalele Caraimanului, în adânca sa admiraţie pentru politica de

independenţă, integritate şi suveranitate a popoarelor, ce o duce cu atâta perseverenţă şi

convingere, secretarul general al P.C.R.-ului, pe toate meridianele lumii, în epistola sa din 17

septembrie 1975, îi dedică următoarele versuri inedite, scrise în anul naşterii, sergentul Iliescu

Ignat (1893), la parterul vilei din Bulevardul Carpaţi, nr. 35, Sinaia, de ziaristul N. Costinescu:


„Totul apare la lumină,

Dorul care nu s-alină

Nedreptate prigonită

Şi speranţă tăinuită.”

Sergentul Iliescu Ignat a fost călăuzit de aceleaşi idealuri pe diferite fronturi de luptă.

Actele sale de eroism n-au fost mai prejoase decât a lui Peneş Curcanul (sergentul C. Ţurcanu),

sergentul Grigore Ioana Alucăi, căpitanul Grigore Ignat, sublocotenentul Ecaterina Teodoriu,

caporalul C. Muşat S.A., care au luptat pentru independenţa şi integritatea patriei.

Gîlică, în timpul regimului burghezo-moşieresc a fost prigonit şi a trăit cu speranţa că

înscenările şi uneltirile autorităţilor abuzive din 1935, vor fi demascate şi spulberate de

autorităţile de resort. Deşi cam târziu, totuşi, speră ca organele competente vor da numele unei

străzi din cuprinsul României sau îi vor ridica vreun bust, aşa cum au procedat cu eroii sus

menţionaţi. Cred că cererea mea înaintată în acest sens la începutul anului 1975, autorităţilor din

Vaslui, nu va fi dată uitării nici la 50 de ani de la memorabila victorie de la Mărăşeşti. Sergentul

Iliescu Ignat a plecat la război cu plamele bătătorite de coarnele plugului ca să apere glia

strămoşească şi, numele său ar face cinste C.A.P.-ului din Grumezoaia aşa cum a facut cinste

ţării întregi pe câmpul de luptă. De aceea, cu bunăvoinţa Dumneavoastră, aş propune ca C.A.P-ul

Grumezoaia să poarte numele acestui erou.

În încheiere, vă rog să vă sculaţi în memoria tuturor eroilor împreună un moment de

pioasă reculegere în memoria tutror eroilor din satul Grumezoaia, care au luptat pentru

independenţa României (1877-1878), întregirea patriei (1916-1918) şi apărarea ei (1941-1945).

„Eu flori de nufăr le aduc

În roua dimineţii

Pe pajişte din Grumazăşti

Şi în apusul vieţii.”

ANEXĂ

MINISTERUL DE RĂZBOIU

BREVET

Noi, Ministrul Secretar de Stat la Departamentul de Războiu, adeverim că prin Înaltul

Decret nr. 1271 din 30 pct. 1917, MAJESTATEA SA REGELE a binevoit a conferi Ordinul

„STEAUA ROMÂNIEI” cu Spade în gradul de Cavaler, sergentului ILIESCU IGNAT, din

Regimentul 51 Infanterie, pentru furia şi vitejia neîntrecută cu care a luptat la Răzoare în ziua de

6 august 1917.

S-a aruncat în timpul unui constraatac, în mijlocul servanţilor uneia din cele 9 mitraliere

inamice ce se aflau în faţa companiei şi în mod fulgerător a bătut un ofiţer şi 2 servanţi germani,

după care s-a reîntors încărcat cu benzi de mitraliere spre a-şi pansa rana de la mâna stângă.

Intrând apoi din nou în vârtejul luptei, s-a reîntors la Comandantul său de companie

pentru a aduce mai întâi 6 prizonieri luaţi chiar de el şi apoi s-a mai reîntors o dată cu o

mitralieră luată de la inamic.

MINISTRUL DE RĂZBOIU

General Director Superior al Pers., Lt.

Ss/Indescifrabil colonel,

Ss /Indescifrabil


Nr. 1040

Anul 1917, luna oct., ziua 30

pt. conf.,

Ajutor Sublt. Rez.,

Iliescu.

Se certifică de noi exactitatea Comandantul Pieţei Bârlad

Cpt.,

Ss /Indescifrabil

REPUBLIQUE FRANÇAIS

Medaille Militaire

Valeur-Discipline

Au Nem du President de la Republique, Le Grand Cancelier de l’Ordre National de la

Legion d’honneur a delivre le present brevet a M. Iliescu Ignat, de l’Armee Roumaine, Adjudand

du 51-me regiment d’infanterie.

Decore de la Medaille Militaire par decret du I-er. Juin 1918.

Vumverifie et enregistre N. 3919

Le Chef du I-re. Bureau

ss/Indescifrabil

pt. conf.

Certifie exactitatea


cpt.

Ss/Indescifrabil

MINISTERUL AFARCERILOR STRĂINE

Cancelaria Ordinelor

BREVET

Cancelaria Ordinelor atestp ep, potrivit alin. 3 de sub art. 12 din Constituţia şi din baza

Brevetului original sub nr. ___________ din _____________, MAJESTATEA SA REGELE a

binevoit a autoriza pe Domnul Plutonier ILIESCU IGNAT, din Reg. 51/52

Infanterie de a purta Însemnele „MEDALIA MILITARĂ” (Franţa).

Pentru care s-a eliberat de Cancelaria Ordinelor prezentul Brevet de autorizaţiune.

Făcut în Iaşi la 13 Februarie 1918.

M I N I S T R U

Ss/Indescifrabil


Director,

ss/Indescifrabil

Nr. 834

Se certifică de noi exactitatea

Comandantului Pieţei Bârlad

Cpt.

ss/Indescifrabil

Inv. Nr. 177

MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE

CANCELARIA ODRINELOR

BREVET

Cancelaria Ordinelor atestă că, conform alin. 3 de sub art. 12 din Constituţie şi în baza

Brevetului original sub nr. ___________ din ____________.

MAJESTATEA SA REGELE a binevoit a autoriza pe Ajutorul sublt. Iliescu Ignat din

Reg. 51/52 Infanterie a purta însemnele „MEDALIEI PENTRU PURTARE DISTINSA ÎN

FAŢA INAMICULUI” (Engleză).

Pentru care s-a dat prezentul Brevet, investit cu sigiliul Cancelariei Ordinelor.

Făcut în Bucureşti la 29 aprilie 1919.

M I N I S T R U,

ss/Indescifrabil

Director,

Grl.

ss/Indescifrabil

Nr. 5770-5162

P(entru) conf(ormitate) Ajut. Sublt. Rez <ss> Iliescu


Cpt.,

ss/Indescifrabil

ADEVERINŢĂ

Din Înalt ordin al MAJESTĂŢII SALE REGALE, plutonierul Iliescu Ignat din Reg.

51/52 Infanterie, fiind invitat a lua masa la Palatul Regal în seara zilei de 25 noiembrie 1917, a

fost nevoit a rămâne în Garnizoana Iaşi şi în seara zilei de 25 noiembrie 1917.

DIN ÎNALT ORDIN

COLONEL ADJUTANT,

Stârcea.


P. conformitate

Adjut. sub. reg.

Regatul României

Ministerul armatei.

BREVET

Noi, Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Armatei, adeverim că prin Înaltul Decret

Regal N. 3876 din 27 Noiembrie 1931 Majestatea Sa Regele a binevoit a acorda Adjut.

Sublocotenent Iliescu Ignat din Regimentul Cantemir N. I2.

Furajera „Mihail Viteazul”.

Ministrul Armatei

General Argeşan

Directorul Personalului

Colonel

N. 3786

Anul 193, luna Noiembrie, ziua 27

Bucureşti.

Certific exactitatea

ADEVERINŢĂ

Se adevereşte de noi prin prezenţa ____, ajutorul Sublocot. Iliescu Ignat, din acest

Regiment, pe data de 21 iunie, 1941, pe baza raportului său de înrolare ca Voluntar, a fost

concentrat şi trimis pe zona Regimentului 12 Dorobanţi U.O, unde a fost repartizat Companier

2-a.

Numitul Subofiţer, a luat parte la luptele ce le-a avut Regimentul dincolo de Prut în

Basarabia în sectorul Fălciu, unde în ziua de 8 iulie 1941 a încetat din viaţă pe câmpul de luptă în

Basarabia, în fruntea Plutonului său.

A fost înmormântat în ziua de 11 iulie, 1941, în cimitirul Fălciu.

Drept pentru care am eliberat prezenţa adeverinţei pentru a servi familiei la trebuinţă.

COMANDANTUL REGIMENTULUI 12 DOROBANŢI P.3.

Nr. 26003

20 octombrie 1941


EXTRAS

Din ziarul „Neamul Românesc” nr. 310, de sâmbătă 11 noiembrie 1917.

Pentru întâia oară, în cursul actualului război, Majestatea Sa Regele a acordat decoraţia

„Steaua României” unui sergent.

E bravul sergent Iliescu Ignat din Regimentul 51 Infanterie, care „în timpul unui

contraatac, în mijlocul servanţilor una din cele 9 mitraliere inamice, ce se aflau în faţa companiei

şi în mod fulgerător a doborât un ofiţer şi 2 servanţi germani, după care s-a întors încărcat cu

benzi de mitralieră spre a-şi pansa rana de la mâna sângă.

Intrând din nou în vârtejul luptei, sta retras la comandamentul său de companie pentru a

aduce mai întâi cinci prizonieri luaţi chiar de el şi apoi s-a întors înă o data cu mitraliera luată de

la inamic.”

de Mihai Vasiluţă

Rubrică realizată de Ana-Maria Dolhăscu și Ioana Bahnariu

Coordonator: Prof. Costin Clit


Interviuri

Martor la o descoperire arheologică excepţională:

diadema princiară de aur din cetatea geto-dacică de la Buneşti,

judeţul Vaslui.

Interviu cu doamna Doina Harnagea, profesor de Filosofie la

Colegiul Naţional „Cuza Vodă” din Huşi

Reporter : Deşi nu multe persoane ştiu acest lucru, dumneavoastră aţi participat la

descoperirea diademei princiare de aur din cetatea geto-dacică de la Buneşti. Este adevărat ?

Prof. Doina Harnagea : Da. În acea perioadă eram profesor la Clubul Elevilor din Huşi

şi coordonam activităţile extraşcolare de arheologie şi etnografie. Conform protocolului de

colaborare pe care îl aveam încheiat cu Muzeul Orăşenesc din Huşi, în perioada anilor 1983-

1989, am organizat Tabăra de Cercetare Arheologică pentru elevi în cadrul Şantierului de

Arheologie deschis în cetatea geto-dacică de la Buneşti, judeţul Vaslui, şantier condus de Violeta

Veturia Teodoru ( Bazarciuc ) pe atunci şi Directorul Muzeului Orăşenesc din Huşi.

Cetatea geto-dacică de la Buneşti, datând din sec. IV-III î. Hr. se află pe un promontoriu

situat la sud-est de satul Buneşti, punctul numit ,,Dealul Bobului’’ şi este fortificată de un val de

pământ înalt de 9 metri, mai înalt în partea de sud-est a cetăţii şi care îşi pierde din înălțime în

partea de est şi nord-est. O parte a cetăţii este distrusă de alunecările de teren, mai ales în vestul

aşezării. (1)

Foto 1 : Cetatea geto-dacică de la Buneşti. Valul de apărare din estul şi nord-estul

cetăţii.Vedere generală de pe platoul principal al cetăţii.

În fiecare vacanţă de vară în perioada iunie - iulie participam la săpăturile arheologice din

cetatea geto-dacică de la Buneşti cu grupuri de elevi de la toate şcolile din oraşul Huşi. În cursul


acestor activităţi, alături de aceşti elevi, am participat la câteva momente deosebite în cercetarea

arheologică, unul dintre acestea fiind, desigur, momentul descoperirii diademei princiare de aur.

R: Puteţi să ne daţi câteva detalii despre acel moment ?

D. H. : S-a întâmplat în vara anului 1984, în ziua de vineri, 13 iulie, în jurul orelor

12: 30. Mă aflam cu echipa mea de elevi şi cu ceilalţi muncitori de pe şantier şi efectuam

săpături arheologice pe o secţiune repartizată de şeful de şantier în partea de nord a cetăţii.

Întrucât obiectele arheologice fuseseră scoase din secţiunea arheologică, curăţate, grupate şi

împachetate, urma să nivelăm pereţii secţiunii, să fotografiem straturile de cultură apărute şi să

acoperim secţiunea cu pământ. Era un sol argilos, noroios, de culoare gălbuie. Adâncimea

secţiunii arheologice era de aproximativ 0,50 m. şi mare parte a obiectelor arheologice (artefacte)

descoperite aici provenea dintr-o locuinţă neolitică. ( 1 )

Foto 2 : Momentul descoperirii diademei.

În peretele dinspre est al secţiunii au fost observate două forme cilindrice mici. Deoarece

erau acoperite cu lut galben, la început am crezut ca sunt rădăcinile unui arbust. După ce le-am

curăţat, am realizat că sunt o parte dintr-un obiect de metal. Am anunţat imediat şeful de şantier,

pe Violeta Veturia Teodoru ( Bazarciuc ), după care s-a procedat la decopertarea de pământ a

obiectului metalic. A fost deschisă o casetă ( o secţiune mai mică, de formă patrulateră pe

dimensiuni de 3 metri, perpendiculară pe secţiunea mare ) pentru a constata prezenţa sau

inexistenţa altor obiecte arheologice.

A fost astfel scoasă la lumină una din cele mai frumoase piese de tezaur geto-dacice,

unică în România, după cum aveam să aflăm mai târziu.

Cinci flori cu petale unite în partea superioară cu alte forme florale lucrate din sârma de

aur, cu bobiţe de aur pe floarea din mijloc, toate cele cinci flori fiind lipite pe două bare de aur,

bare care se terminau în formă de animale - un obiect stingher între cioburi de vase neolitice,

scos de sub podeaua de lut a unei case geto-dacice, înecându-şi petalele fine în noroiul lipicios -

diadema princiară de aur – o remarcabilă descoperire arheologică.


După ce diadema a fost curăţată, ne-am documentat, am comparat acest obiect

arheologic cu alte piese de tezaur asemănătoare descoperite pe teritoriul României sau în spaţiul

european şi am realizat că diadema de aur din cetatea geto-dacică este unică pentru zonele

amintite mai sus.

Reporter : Cum arăta diadema princiară de aur din cetatea geto-dacică de la Buneşti ?

Foto 4 : Diadema, aşa cum a fost scoasă din stratul de cultură.

D.H. : Diadema avea o formă aproximativ ovală, cu greutate de 757,6 grame de aur de

calitate superioară de peste 24 K. Acest marcaj a fost efectuat de către Banca Naţională, Filiala

din Vaslui. Diadema este lucrată din două bare de aur paralele ce se unesc din loc în loc prin

cinci motive florale. Florile sunt din sârmă de aur lucrată în filigran ; în centrul fiecărei flori se

află o altă floare cu şase petale cu bobiţe de aur. Aceleaşi bobiţe de aur le regăsim şi ca

modalitate de prindere a petalelor de cele două bare. Barele se termină în formă de animale de

pradă, iar în gura fiecărui animal este câte o verigă circulară, probabil locul de închidere al

diademei. Pe spaţiile triunghiulare de pe animale există adâncituri care au fost umplute cu pastă

vitroasă de culoare albastră şi verde, dar care se mai păstrează doar la unul din capete. Grosimea

unei bare are 6 mm., iar dimensiunea actuală este între 15,3x14,6 cm., circumferinţa iniţială a

diademei fiind de 72,5 cm.(2)


Foto 5 : Diadema princiară de aur descoperită în cetatea geto-dacică de la Buneşti se află la

Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaur.

R : A mai fost descoperit un astfel de obiect în România sau în regiunile din jur ?

D. H. : Diadema este unică pe teritoriul României cât şi în alte zone europene influenţate

de cultura elenistică. Unele analogii se pot stabili între diferite elemente ale diademei şi alte

obiecte de tezaur din spaţiul elenistic : o diademă asemănătoare cu motive florale şi ochiuri de

prindere a fost găsită în tumulul regal de la Verghina (Grecia), atribuit lui Filip al II-lea al

Macedoniei şi familiei sale datat în secolul IV î. Hr. În necropolele de la Sindos (Grecia) s-au

găsit pandantive de aur având asemănări cu florile diademei. Rozete florale asemănătoare se

găsesc pe cerceii de aur de la Crispiana şi Ginosu ( Italia ) precum şi pe discul de aur al unui

cercel descoperit în Cipru, toate datând din sec. IV î. Hr. Pe teritoriul României există unele

asemănări cu un colier din tezaurul descoperit la Băiceni-Cucuteni ( 4 ) .

R. : Aţi realizat importanţa acestei descoperiri în acel moment sau mai târziu ?

D. H. : Fără îndoială. Din câte ştiam atunci, era o descoperire excepţională, deoarece era

o diademă de aur, greutatea şi mărimea ei erau cu totul diferite faţă de celelalte obiecte din metal

preţios descoperite în cetatea geto-dacică de la Buneşti. Deasemeni, motivele lucrăturii cât şi

fineţea motivelor florale sau animale o făceau unică. După ce ne-am documentat, am înţeles că

până în acel moment nici pe teritoriul României nici în zona de răspândire a produselor greceşti

sau greco-barbare nu a fost descoperită o piesă identică sau asemănătoare cu diadema princiară

de aur de la Buneşti. ( 5 )

Cercetătorii şi specialiştii în arheologie au reliefat importanţa acestei diademe,

considerând că ea demonstrează puterea regală a conducătorului din cetatea de la Buneşti. S-au

emis mai multe ipoteze despre provenienţa acestei piese : deoarece a fost găsită într-un strat de

cultură neolitic, deci sub nivelul geto-dacic, iar forma ei era contorsionată şi întrucât în zona

înconjuratoare nu au mai fost găsite alte piese de tezaur se presupune că a fost sustrasă din

vechime şi ascunsă sub podeaua unei locuinţe. ( 6 )

Altă ipoteză susţinea că diadema princiară ar fi o diademă feminină luată ca pradă de război.

Găsirea diademei într-un strat de cultură neolitic, descoperirea, în cetate, a altor obiecte

preţioase sub formă de tezaure, precum şi faptul că în chirpicii de la pereţii multor case s-au găsit

urme de pari arşi, atestă ideea că cetatea a fost părăsită în grabă ca urmare a unui asediu sau în


urma unui conflict cu triburile scitice, triburi care adeseori efectuau raiduri în aceste regiuni din

Podişul Central Moldovenesc.

Violeta Veturia Teodoru (Bazarciuc) a emis ipoteza că diadema aparţinea unui tezaur mai

mare ce se află, probabil, tot în cetate. ( 6 )

Diadema a fost datată în perioada sec. IV-III î. Hr., fiind lucrată , conform specialiştilor,

într-un atelier ce stăpânea perfect tehnica orfevrăriei greceşti, dar era influenţată şi de arta

animalieră traco-getică şi scitică. ( 7 )

Prezenţa în cetatea geto-dacică de la Buneşti a diademei de aur, cât şi a unui număr

impresionant de podoabe, unele din ele din metale preţioase, indică prezenţa unei autorităţi

locale, poate chiar a unui şef de uniune tribal, care, datorită puterii economice pe care o avea,

putea procura asemenea piese de o valoare excepţională. (8)

R : Ce alte obiecte arheologice aţi mai descoperit ?

D.H. : În anul 1983, anul când am înfiinţat Tabăra de Arheologie pentru elevi, am lucrat

în cetatea geto-dacică de la Buneşti pe o secţiune unde a ieşit la suprafaţă un fragment de sceptru

din piatră datând din epoca bronzului, sceptru ce reprezintă un simbol al puterii tribale dovadă

că, anterior aşezării geto-dacice, a existat aici şi o aşezare foarte importantă din epoca bronzului.

Am mai participat la decopertarea unor locuinţe geto-dacice, a unor depozite de provizii cu vase

mari de ceramică geto-dacică precum şi a unor urme de locuire neolitică sau din epoca bronzului.

Aş vrea să subliniez că activitatea noastră cu elevii mai avea şi alte obiective : crearea

posibilităţilor pentru elevi de a cunoaşte şi de a participa direct la cercetarea arheologică şi

cunoaşterea ,,in situ’’ a unor vestigii istorice, conservarea şi restaurarea obiectelor arheologice,

participarea la sesiuni de comunicări ştiinţifice. Noi participam la săpături pe o secţiune

desemnată de şeful de şantier, Violeta Veturia Teodoru (Bazarciuc), directorul Muzeului

Municipal Huși ,care ne asigura şi consultanţa ştiinţifică ; pe parcursul săpăturilor elevii primeau

explicaţii despre modul de realizare a săpăturii, etapele care trebuie parcurse, documentaţia

tehnică asupra obiectelor arheologice ( artefacte ), analiza straturilor de cultură, a locuinţelor,

realizarea unor desene tehnice privind dispunerea obiectelor în locuintele descoperite. În

activitatea de realizare a desenului tehnic, documentarea ne era asigurată de către domnul Paul

Salomeia(9), muzeograf la Muzeul Orăşenesc din Huşi. Obiectele descoperite erau cartografiate,

unele erau curăţate pe şantier apoi erau inventariate, ambalate şi transportate la sediul Muzeului


Orăşenesc din Huşi. Fragmentele ceramice care nu puteau fi folosite pentru reconstituirea

pieselor erau reîngropate pe şantier.

Săpăturile arheologice din cetatea geto-dacică de la Buneşti reprezentau doar o parte a

activităţilor de documentare desfăşurate în cadrul cercului de arheologie. Elevii au fost îndrumaţi

şi în activităţi de conservare şi restaurare a ceramicii arheologice în laboratorul de restaurare al

Muzeului Orăşenesc din Huşi, de către doamna Mariana Tofan , restaurator și în Muzeul

Judeţean din Vaslui unde am avut şansa unei colaborări de lungă durată cu un specialist în

cercetarea aşezărilor neolitice de la Dumeşti-Vaslui, doamna Ruxandra Alaiba, actualmente

cercetător ştiinţific la Institutul de Tracologie al Academiei Române, Filiala Iaşi. Pentru

curăţarea obiectelor de metal şi restaurarea picturii pe ceramica arheologică de tip Cucuteni am

lucrat în laboratoarele de restaurare ale Complexului Muzeal Național „ Moldova” ( Palatul

Culturii) din Iași la Centrul de Conservare - Restaurare a Patrimoniului Cultural sub îndrumarea

domnului Victor Grecu, restaurator. În aceste instituţii ne era asigurată documentaţia şi

supravegherea activităţii de cercetare de către specialişti în domeniile respective.

R : Elevii erau pasionaţi de aceste activităţi ? Le frecventau adeseori ?

D.H. : Erau elevi pasionaţi de cercetare ştiinţifică şi interesaţi de cultură. Grupele erau

formate din elevi de la toate şcolile din oraş. Înaintea deschiderii fiecărei campanii de săpături pe

Șantierul de arheologie de la Buneşti, desfăşuram împreună cu elevii o muncă permanentă de

documentare, utilizând literatura de specialitate şi articole ştiinţifice despre ultimele descoperiri

arheologice puse nouă la dispoziţie de instituţiile culturale cu care colaboram.

Elevii de la Şcoala Nr. 2 din Huşi au participat în anul 1983 la descoperirea fragmentului

de sceptru din epoca bronzului despre care am amintit mai sus. Au obţinut premiul I pentru cea

mai bună activitate extraşcolară desfăşurată în anul şcolar 1983-1984 la Concursul republican de

activităţi tehnico-ştiinţifice. Elevii de la Şcoala Nr. 3 ,,Anastasie Panu’’ din Huşi au participat la

descoperirea diademei de aur de la Buneşti. În anul 1987 eleva Cornelia Chirica de la Şcoala Nr.

3 ,,Anastasie Panu’’ din Huşi a obţinut premiul I pentru o comunicare ştiinţifică despre cetatea

geto-dacică de la Buneşti acordat de Institutul de Istorie A. D. Xenopol din Iaşi la Sesiunea de

comunicări ştiinţifice din domeniul arheologiei organizată pentru elevi, iar în 1988 elevul Mihai

Străchinaru de la Şcoala Nr. 1 ,,Mihail Sadoveanu ‘’ din Huşi a obţinut premiul I pentru o

comunicare ştiinţifică despre tehnici de conservare şi restaurare a ceramicii arheologice, premiu

acordat de acelaşi institut din Iaşi.

Cu materialele obținute în activitatea de cercetare realizam albume documentare, mape

științifice, fotografii, diapozitive sau filme documentare care au primit următoarele premii la

concursuri republicane de materiale metodice : în perioada 1983-1987 au fost obţinute 2 premii I,

http://www.muzeul-moldova.ro/Departamente.aspx?id=169


un premiu al II-lea, două premii speciale în domeniul cercetării arheologice și etnografice

precum și în cel al conservării și restaurării ceramicii arheologice. Filmul documentar-artistic

,,Acolo unde vorbeşte pământul’’- filmul diademei princiare de aur de la Bunești- realizat în

colaborare cu Televiziunea Română şi finanţat de Inginer Dr. Ioan Neamţu, a obţinut premiul al

II-lea la Festivalul Naţional al Filmului pentru Tineret desfăşurat la Reşiţa în anul 1988. Pentru

aceste realizări ale elevilor merită să îi amintesc pe colegii mei, profesori din şcolile oraşului

Huşi care, prin munca lor, au contribuit şi ei la aceste rezultate : Prof. Elena Boroş de la Şcoala

Nr. 2 din Huşi , Prof. Greta Onceanu si Prof. Florentina Ghercu de la Şcoala Nr. 1 din Huşi, Prof.

Ilie Ştefănescu, Directorul Şcolii nr. 3, Petrică Baltag, Directorul-adjunct al Şcolii nr. 3, Prof.

Cătălin Roşu şi Prof. Maria Moraru de la Şcoala Nr. 3 din Huşi, Prof. Adriana Alecu, Director al

Clubului elevilor, prof. Paul Marcu de la Şcoala nr.5 din Huşi, precum şi colegii mei profesori de

la Clubul Elevilor din Huşi care ne-au ajutat în organizarea activităţilor de cercetare în cetatea

geto-dacică de la Buneşti.

Folosesc această ocazie pentru a aduce un omagiu celei care a fost Violeta Veturia

Teodoru ( Bazarciuc), şeful de şantier arheologic deschis în cetatea geto-dacică de la Buneşti şi

Director al Muzeului Orăşenesc din Huşi în perioada 1968-2000, căreia îi datorăm participarea şi

activitatea noastră de cercetare în această aşezare istorică. Prin munca şi abnegaţia ei pentru

cercetarea în arheologie, a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului naţional cu descoperirile unor

aşezări istorice deosebit de importante în zona Huşilor.

Mi-aş dori ca şi generaţiile din prezent să manifeste aceeaşi dorinţă de a cunoaşte şi de a

participa la cercetarea ştiinţifică pentru a înţelege munca asiduă, dar şi contribuţia cercetătorilor

şi muzeografilor pentru constituirea tezaurului cultural al românilor.

Interviu realizat de către eleva Elena Valentina Buzincu din clasa a X-a Filologie2.

Note

1. Apud Violeta Veturia Teodoru ( Bazarciuc ), O nouă descoperire geto-dacică în Podişul

Central Moldovenesc apărut în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Anuarul Muzeului

Judeţean Vaslui, V-VI, 1983-1984, p. 169.

2. Ibidem, p. 173-174.

3. Ibidem.

4. Cf. M. Petrescu Dâmboviţa, M. Dinu, Dacia, N.S. 19, p. 105-124, citat de V.V. Teodoru

(Bazarciuc) în articolul amintit mai sus.

5. Ibidem, p.172.

6. Ibidem, p. 173.

7. Apud Violeta Veturia Teodoru ( Bazarciuc ), Tezaurul de la cetatea dacică din Buneşti și

cf. www.romanianhistoryandculture.webs.com/daciansociety.htm

8. Ibidem.

9. Pentru acurateţea limbajului ştiinţific şi utilizarea conceptelor de specialitate am

consultat pe domnul Paul Salomeia, muzeograf la Muzeul Municipal Huşi, căruia îi

mulţumesc şi pe această cale.

http://www.romanianhistoryandculture.webs.com/daciansociety.htm


Traduceri

Ручник ночи

Лучиана Блага

Красавица,

твои глаза такие чёрные что вечером

когда я головой лежу в твой подола

мне кажутся

твой глубокие глаза ручником

из которого таинствено течёт ночь над

долинами

и над горами и над лугами,

покрывая землю

морем темноты.

Аж до того темны глаза твои,

свет мой.

Izvorul nopții

de Lucian Blaga

Frumoaso,

Ți-s ochii-așa de negri încât seara

Când stau culcat cu capu-n poala ta

Îmi pare,

Că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

Din care tainic curge noaptea peste văi

Și peste munți și peste șesuri,

Acoperind pământul

C-o mare de-ntuneric.

Așa-s de negri ochii tăi

Lumina mea.

Traducere de Denis Popa,

clasa a VIII-a

Осенние чуство

Никиты Стэнеску

Пришла осень, покрой моё сердце чем

нибудь,

тенью какого нибудь дерево или лучше

твоею тенью.

Боюсь что тебя больше не увижу,

иногда,

что вырастут мне острые крылья до

небес,

что ты спрячешся в чужом глазе,

и он закроиться полынным листъем.

И тогда я приближаюсь к камням и

молчу,

беру слова и утопаю их в море.

Свищу на луну и проявляю и превращаю

ёе

в огромную любовь.

Emoţie de toamnă

de Nichita Stănescu

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra

ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

Că or să-mi crească aripi ascuţite până la

nori,

Că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

Și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

Iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

Într-o dragoste mare.

Traducere de Denis Popa,

clasa a VIII-a


Pour vivre ici

de Paul Éluard

Je fis un feu, l’azur m’ayant abandonné,

Un feu pour être son ami,

Un feu pour m’introduire dans la nuit

d’hiver,

Un feu pour vivre mieux.

Je lui donnai ce que le jour m’avait donné:

Les forêts, les buissons, les champs de blé,

les vignes,

Les nids et leurs oiseaux, les maisons et

leurs clés,

Les insectes, les fleurs, les fourrures, les

fêtes.

Je vécus au seul bruit des flammes

crépitantes,

Au seul parfum de leur chaleur.

J’étais comme un bateau coulant dans l’eau

fermée,

Comme un mort je n’avais qu’un unique

élément.

Ca să trăiesc aici

de Paul Éluard

Fac un foc căci azurul m-a părăsit,

Un foc căruia să-i fiu prieten,

Un foc care să mă conducă prin noaptea de

iarnă,

Un foc ca să trăiesc mai bine.

Îi voi da lui ceea ce ziua mi-a dorit:

Pădurile, tufişurile, câmpiile de grâu, viile,

Cuiburile cu păsările lor, casele cu cheile

lor,

Insectele, florile, blănurile, sărbătorile.

Am trăit doar cu trosnetul flăcărilor,

Şi doar cu mirosul căldurilor.

Eram ca o corabie plutind pe apa stinsă,

Ca un mort, n-aveam decât un singur

element.

Traducere de Ana-Maria Dolhăscu,


Il faut qu'un chant

t'accompagne

de Jules Romains

Il faut qu'un chant t'accompagne

Tu vas loin et tu vas seul

Tous ces mouvements te baignent

Des lueurs sortent du sol.

Il passe tant, tant de monde

Le lieu s'écoule en grendant

Un feu rouge te commande

Tu repas à l'abandon.


Te protége pas à pas;

Qu'il t'enveloppe de signes

De broussaille, de sapins.

Chant de cor dans la broussaille;

Un oiseau caché répond.

Des pas omis sur les feuilles

Un souffle en haut de sapins.

Étincelles amorties

Les yeux filent sans te voir

Il tombe une solitude

Pareille aux flocons d'hiver.


Comme le vent dans le vol

Entends craquer les châtaignes

Sous les pas de ton cheval.


Ar trebui un cântec să te însoțească

de Jules Romains


Te duci departe și ești prea stingheră.

Și toate mișcările îți sunt scăldate

De aburii ieșind din pământ.

Se duce timpul, trece lumea

Și locul fuge în neant.

O stea roșie te călăuzește

Și tu pleci, mă părăsești.


Să te aline pas cu pas

Și să te-nvăluie cu semne,

De mărăcine și de brazi.

Ca niște steluțe stinse

Ochi-mi clipesc fără să te vadă.

Se lasă o singurătate

Aidoma fulgilor de nea.


Precum vântul însoțește valul.

Ascultă trosnind castanele

Sub copitele calului tău.

Traducere de Ioana Bahnariu,


Follow your dreams

de Langston Hughes

Hold fast to dreams,

For if dreams die

Life is a broken winged

Bird that cannot fly.

Hold fast to dreams,

For when dreams go,

Life is a barren field

Frozen with snow.

Urmează-ţi visele

de Langston Hughes

Agaţă-te de vise;

Când ele se sting, viaţa nu este decât

O pasăre ale cărei aripi, frânte, nu se înalţă.

Agaţă-te de vise;

Când ele pier, viaţa rămâne un searbăd

Tărâm al zăpezilor îngheţate.

Traducere de Teodora Vîrlan,



Loneliness

de Alan Preston

Loneliness is a single star in the sky,

A blind bird left in sadness,

One man alone in the misery of the jungle,

A drop of rain that will never fall again,

A green leaf on a brown tree.

Loneliness is an outcast on an island.

Singurătate

de Alan Preston

Singurătatea este o stea rătăcită pe cer,

O pasăre oarbă, lăsată pradă întristării,

Un pribeag uitat în imensitatea junglei,

Un stop de ploaie care nu va mai cădea

niciodată,

Verdele unei frunze pe un copac arămiu.

Singurătatea este un proscris abandonat pe o

insulă.



In This City

de Alan Brownjohn

In this city,perhaps a street.

In this street,perhaps a house.

In this house,perhaps a room

And in this room a woman sitting,

Sitting in the darkness, sitting and crying

For someone who has just gone through the

door

And who has just switched off the light

Forgetting she was there.



În acest oraş

de Alan Brownjohn

În acest oraş, ar putea fi o stradă,

Iar pe această stradă, poate că e o casă.

În această casă, ar putea fi o cameră

Şi în camera asta stă o femeie,

Învăluită în întuneric, stă şi plânge

Pentru acela care tocmai ce-a ieşit pe uşă

Şi care, stingând lumina,

A uitat că nu era singur.



When you are old

de William Butler Yeats

When you are old and grey and full of sleep,

And nodding by the fire, take down this

book,

And slowly read, and dream of the soft look

Your eyes had once, and of their shadows

deep;


How many loved your moments of glad

grace,

And loved your beauty with love false or

true,

But one man loved the pilgrim soul in you,

And loved the sorrows of your changing

face;

And bending down beside the glowing bars,

Murmur, a little sadly, how Love fled

And paced upon the mountains overhead

And hid his face amid a crowd of stars.

Bătrâneţea

de William Butler Yeats

Când eşti bătrân şi sur şi somnoros

Moţăind în faţa focului, ia această carte

Şi citeşte încetişor, visandu-ţi dulce şi aparte

Ochii de-odinioară şi umbra lor.

Câţi ţi-au iubit momentele de graţie

Şi câţi ţi-au iubit frumuseţea cu dragoste

pură şi reală

Căci doar un om a iubit sufletul pelerin din

tine

Şi ţi-a iubit grijile fiinţei efemere

Şi trecând peste stavilele strălucitoare

Şopteşte-mi, cu tristeţe, cum iubirea a fugit

Măsurând cu pasul vârful muntelui

îmbătrânit

Şi-a ascuns faţa în mijlocul stelelor

călăuzitoare

Traducere de Roxana Palade , clasa a

XII-a Filologie1

Indrumător: prof. Andreea Ionescu


Personalităţi

O evocare: Calistrat Popărescu

L. S. Belcin, magistrat, Călăraşi

Petru P. Harnagea

Mi-l amintesc, aşa cum îl ştiu mulţi: om cu fire liniştită, hotărât şi muncitor, stăruind cu

cea din urmă picătură de energie a trupului său firav, să adune în sufletele numeroşilor săi elevi,

comoară de lumină scumpă, din melodiile noastre atât de frumoase. A avut un mare defect: a fost

din cale-afară de modest. Şi de aceea, privind cum alţii îl întrec, el s-a închis în sine şi s-a aruncat

în truda muncii, fără gândul răsplătirii. Calistrat Popărescu a fost un artist desăvârşit: a ştiut să

sufere, să tacă şi mai ales să muncească. Afirm şi nu pe nedrept, că ar fi devenit unul dintre

puţinii oameni de muzică ce avem, dacă ar fi avut norocul să-şi dezvolte într-un mediu mai

fericit, talentul şi puterea sa de muncă. Trăind însă într-un colţ îndepărtat de provincie, departe

de centrul unde se întăresc toate nădejdile începutului. Îngreunat de sarcinile familiei sale,

Popărescu, n-a rămas decât o speranţă pe care a purtat-o tăcut în sufletul ultimelor sale zile,

alături de tristeţea unei inimi sfâşiată de aspiraţiile sale moarte. Tragedia vieţii lui, este sfârşitul

vieţii atâtor valori, pe care le îngroapă anonimatul şi le fărămiţează deziluziile. Căci, cine are

timp să mai culeagă azi, florile pline de miros, dintre scaieţii care au năpădit grădina sufletului

românesc? Cine se mai gândeşte la slujitorii tăcuţi ai spiritului neamului? Nimeni. Sau foarte

puţini. Iar cei cu merite adevărate, dacă nu-şi trâmbiţează munca, rămân nişte uitaţi. Ca

Popărescu şi ca mulți alţii.

Aşa a fost Popărescu, un uitat. Doar câţiva prieteni sau colegi, modeşti şi muncitori şi ca

şi el, dăltuitori în marmura fragilă a sufletului, l-au apreciat şi l-au iubit. Iar iubirea aceasta a lor,

i-a fost un îndemn mai mult, o înflăcărare în plus.

Am avut norocul să-i fiu aproape în zilele sale din urmă. Mi se destăinuia ca unui frate

mai mic. Nu l-am auzit nicioadată ponegrind pe cei care i-au săpat sfârşitul. Nici măcar din

expresia gândurilor sale, n-am putut ghici, funesta idee, pe care o purta ascunsă în cutele

sufletului său, umilit, învins.

S-au strecurat doi ani de la plecarea sa dintre noi. Chipul său a rămas însă mereu prezent,

pentru acei care l-au iubit cu adevărat şi i-au apreciat neobosita sa activitate; căci, dacă a mai

rămas şi se mai poate vorbi azi de vreo realizare muzicală, aceasta i se datorează lui Popărescu.

El a înghejbat aici, în Călăraşi aceştia lipsiţi de toate, o viaţă culturală, muzicală. Şi când peste

ani, căutători de aurul trudei vor dezgropa dintre pionerii muzicii noastre româneşti, pe acei care

au dreptul să intre în amintire, nu vor putea trece peste umilul artist, care a fost Calistrat

Popărescu. Nu-i va putea contesta nimeni meritul de a fi pus, prin zbuciumul său avântat, o

pietricică la temelia sufletului nostru naţional.

Citeam, de curând, într-o carte în care Masaryk, povestea lumii calea aspră a vieţii sale,

cum, student fiind, a învăţat să-şi cunoască şi să-şi iubească mai profund naţiunea peste care

destinul şi meritele sale, aveau să-l facă, mai târziu stăpân, ascultând şi cântând laolaltă cu

camarazii, melodiile duioase ale neamului său subjugat. Suspinile şi durerile doinilor natale, i-au

pătruns în suflet şi l-au legat de pământul străbun. Mă gândeam, dacă asemenea lui, nenumăraţii

elevi ai bunului Calistrat, n-au desprins de la el, din duioşi a corurilor sale, un gram de iubire

nouă, pentru neamul în care trăiesc. Căci cu toată universalitatea muzicii, căldura specifică a

melodiilor naţionale, rămâne numai pentru noi înţeleasă; ca să transforme mai târziu şi la nevoie,

în forţa vie şi înflăcărare. Numai cine a trăit zile amare în ţara cotopită de străini; sau cine a

suspinat cu ochii înlăcrimaţi, privind de departe locurile amintirilor şi ale copilăriei, numai acela


ştie preţul, numai acela ştie a preţui valoarea freamătului melodios al cântecului, arta divină,

care-a mişcat pietrele din mitologie.

Calistrat Popărescu a fost un cuceritor de suflete curate şi un mare îndrumător. Tot ce a

însemnat viaţa muzicală în colţul acesta retras la poalele de Bărăgan, în ultimul sfert de veac, lui

i se datorează. Când îndatoririle profesiunii sale de dascăl, rupându-l prieteniei marelui Chiriac,

l-au adus pe aceste meleaguri şi când după ce a cuprins în sufletul său, nespus de simţitor,

lipsurile, a adunat în juru-i pe idealiştii deja grupaţi într-o societate muzicală şi a pus temelie

solidă ,,Freamătului” -o adiere molcomă de suflet şi cânt, peste paraginea stepei din sufletele lor.

Freamătul acesta, s-a auzit de atunci, la toate manifestările de viaţă cultural-locală. Corul

condus de el a făcut să răsune până peste Dunărea bătrână, chemarea adâncă ,,La arme!”, ţâşnită

din imaginaţia lui Iosif şi din talentul lui Castaldi. Bagheta minunată a lui Calistrat Popărescu a

stors lacrimi de discrețe duioşie, răsfrângând în suflete, jarul viu al doinei ori adunate de la

ciobanii din plaiuri şi din munţi, aşa cum le-a armonizat darul dumnezeiesc al unui Vidu,

Brediceanu sau Porumbescu. Rândurile, mereu împrospătate ale cântăreţilor, încălziţi de inima

bună a maiestrului, s-au mărit din an în an şi au clădit, cu el din împreună, opera care nu se va

uita uşor.

Pentru câţi, ca şi pentru mine, n-a rămas comoară vie de cunoştinţa cântecului românesc,

corurile auzite sau cântate la ,,Freamătul”?

Când, astăzi după puţină vreme, care ne desparte de la plecarea lui Popărescu în veşnicie

ne străduim să-i păstrăm chipul în bronzul amintirii, gândul acesta să însemne pentru acei care nu

sunt desprinşi să respecte munca modestă, ca răsplătire după moarte, măcar este un cuvenit

omagiu, adus numai lui Popărescu, ci este mai mult o încurajare pentru miile de necunoscuţi,

oameni modeşti, talentaţi şi muncitori tăcuţi, care aici s-au aievea, în colţuri pierdute de provincii

uitate de Dumnezeu, îşi însuşesc cu râvnă talentul ce au primit şi nu-l îngroapă în pământ,

asemenea celor care trâmbiţează numai vorbă. Este răsplata cuvenită a oamenilor faptei,

adevăraţi creatori ai naţiunii de mâine, care va trebui să cunoască şi să repete meritul acestora să

li se aducă prin osul recunoştinţei noastre. Măcar printr-o lacrimă picurată, discret, pe mormântul

lor uitat.


Profesorul Victor Carpis Profesor P. Harnagea

Profesorul Victor Carpis s-a născut la Vaslui în octombrie 1905, tatăl său fiind salariatul

spitalului din acest oraş.

Şcoala primară şi primele patru clase liceale le-a urmat la Vaslui şi apoi, deoarece la acea

dată Vasluiul nu avea liceu cu opt clase, vine la Liceul „Cuza-Vodă” din Huşi, pe care l-a

absolvit în anul şcolar 1924.

Încă de mic copil dovedeşte înclinaţie şi talent pentru muzică, moştenite de la tatăl său,

un violonist pasionat, care îl inițiază în tainele muzicii încă din fragedă copilărie.

Ca elev al liceului din Huşi face parte din ansamblul şi orchestra şcolii, împreună cu alţi

elevi talentaţi, ca Emil Sufleţel, flautist, Max Iosef, actual medic, violonist, Teodor Ţurcanu,

ajuns învăţător, flautist, Miron Holban, profesor mai târziu, violinist, etc.

Victor Carpis se dovedeşte nu numai un element talentat, dar și înzestrat cu spirit de

iniţiativă, luând parte activă la dirijarea unor formaţii corale, care apar la şezătorile şcolare în

cadrul Ateneului „Dimitrie Cantemir”, în jurul căruia pulsa viaţa culturală a oraşului Huşi etc.

La una dintre aceste serbări, execută împreună cu tatăl său, invitat în mod special,

diferitele compoziţii muzicale care stârnesc entuziasmul auditorilor din sală.

După terminarea liceului se înscrie la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, unde

studiază printre altele şi harpa.

În anul 1927, după terminarea Conservatorului, se dedică învăţământului secundar,

lucrând ca profesor la liceul din Călăraşi timp de doi ani, după care în 1929 este transferat la

liceul din Giurgiu.

La Giurgiu a desfăşurat o prodigioasă activitate, până în anul 1973, când este răpus de o

boală de inimă, fiind condus la locul de veci de o imensă mulţime de foşti elevi şi administratori

care îi purtau dragoste şi respect, pentru o viaţă închinată muncii şi patriei.

E greu de rezumat în câteva cuvinte activitatea sa atât de diversă desfăşurată timp de

jumătate de secol în Giurgiu şi în ţară.

La Liceul „Titu Maiorescu” a desfăşurat o rodnică activitate, înfiinţând o orchestră şi un

ansamblu coral cu care dădea concerte, participând la diferitele concursuri locale sau

republicane, primind în anul 1956 premiul întâi pe ţară.

Înfiinţează cercul muzical George Enescu cu scopul ridicării nivelului artistic al elevilor.

Conduce şcoala de muzică şi arte plastice în calitatea de director.

Predă lecţii de muzică instrumentală la Casa Pionerilor.

Conduce cursurile de perfecţionare a dirijorilor amatori de pe lângă şcoala populară de

artă; predă lecţii de teorie şi solfegii de metodica dirijării, la Institutul Pedagogic din Giurgiu.

Timp de 25 de ani a fost dirijor al Societăţii muzicale „Lira” cu care a dat concerte, la

oraş şi la sate, primind mai multe premii, printre care obţine titlul de ,,Laureat” la cea de-a 20-a

aniversare a eliberării, când dirijează opere „Nu vă jucaţi cu dragostea”.

Tot Victor Carpis a pregătit ansamblul coral Ciprian Porumbescu din Suceava pentru a

participa la Festivalul Mondial al Tineretului şi a contribuit la ridicarea nivelului artistic a

numeroase ansambluri corale săteşti sau orăşăneşti care i-au cerut concursul.

Ca admirator al muzicii de cameră cântă în diferite cvartete cu care dă concerte.

Scria piese corale, angajamente orchestrale, cântece pentru copii şi tineret, apreciate şi

publicate de Casa de Creaţie, prelucrează bucăţi folclorice pe care le culege cu deosebită pasiune

şi ţine conferinţe pentru popularizarea muzicii.

Pentru merite deosebite în învăţământ primeşte titlul de „profesor fruntaș” în anul 1965,

medalia a 20-a aniversării eliberării patriei, Ordinul Muncii şi alte distincţii.

A făcut şi cinste şcolii româneşti şi meleagurilor unde s-a născut. (Bucureşti 12.02.1976)


Un poet născut pe valea Prutului

Bianca Vucichi,


Comuna Vetrişoaia este una din localităţile care aparţin judeţului Vaslui şi este amplasată

într-o zonă de câmpie, în Podişul Moldovei, mai exact pe Dealurile Fălciului. Comuna este

formată din două localităţi: din marele sat Vetrişoaia și micul sat Bumbăta. Aceasta se

învecinează la nord cu comunele Pădureni şi Lunca Banului, la sud cu Berezeni, la est cu celălalt

stat românesc, Republica Moldova, frontiera fiind trasată de cursul râului Prut, iar la vest se

mărgineşte cu comuna Dimitrie Cantemir. Zona şi implicit comuna Vetrişoaia este caracterizată

printr-o climă temperată, cu ierni blânde şi veri călduroase, ce creează un mediu propice atât

locuirii cât şi desfăşurării activităţilor umane. Comuna Vetrişoaia numără o populaţie de circa

3500 de locuitori ce au în posesie un total de aproximativ 7004 ha de terenuri intravilane și

extravilane.

O comună restrânsă, primitoare, plăcută și liniştită unde poluarea fonică a oraşelor

aglomerate este înlocuită de cântecul greierilor, de corul broaştelor şi a altor fiinţe şi pe ale cărei

meleaguri sălăşluiesc oameni încă din cele mai vechi timpuri. Localnicii acestei comunităţi sunt

oameni bogaţi sufleteşte, paşnici şi buni gospodari care stăpânesc cu dragoste pământurile

păstrate din neam în neam şi pe care le muncesc cu sudoarea frunţii lor cu scopul de a-şi asigura

un trai cât mai decent și privilegiat. De la un capăt la altul al satului îţi încântă privirea casele

frumos construite, zugrăvite în diverse culori, îngrijite, cărora proprietarii le aduc mereu

îmbunătăţiri, ceea ce face ca acest sat să fie trainic și eflorescent. O localitate atipică,cu un

muzeu, un teatru în aer liber, un monument dedicat eroilor, o şcoală cu clasele I-VIII „George

Buznea” şi cu un liceu de curând întemeiat numit Liceul Tehnologic „Petru Rareş”, Vetrişoaia

este un mic centru cultural care a format ani la rând generaţii, propulsându-le într-un viitor de

succes.

Un personaj demn de respect şi laudă, ale cărei pietre de temelie a învăţăturii le-a

dobândit în cadrul şcolii din satul Vetrişoaia, este eruditul Ioan Mâcnea. Născut pe 16 iunie 1935

în comuna Vetrişoaia, Ioan Mâcnea este în primul rând un personaj original, dotat cu inteligenţă,

forţă şi imaginaţie, care şi-a dezvăluit apoi, pe parcurs noi şi noi calităţi de poet, prozator, om de

cultură şi de artă dublat în mod oarecum surprinzător de un veritabil reprezentant și conducător

al unei comunităţi, înzestrat cu spirit întreprinzător, tenacitate, pragmatism.

Următorii ani de studiu i-a urmat la Liceul Agroindustrial din Huşi, la Şcoala Medie

Tehnică Veterinară, după care a activat în domeniul veterinar prin anii 1955-1960. A urmat

Facultatea de Ştiinţe Administrative care l-a lansat într-o carieră politică, obţinând funcţii şi

demnităţi importante. A fost primar al comunei Vetrişoaia între anii 1996-2004. În acest timp a

avut o activitate publicistică recunoscută, dar şi una editorială. A fost o vreme preşedintele

Cenaclului „Ion Iancu Lefter” din Vaslui. A organizat şase ediţii ale Festivalului etno-folcloric

„Pe Prut la Vetrişoaia.” Un iubitor de frumos, cu o inţelepciune nemăsurabilă izvorâtă din

profunzimea gândurilor sale, un temperament elegiac, un profil la care a contribuit probabil din

plin şi experienţele personale. Ioan Mâcnea scoate la suprafaţă din adâncurile inimii o dragoste

crescândă pentru literatura. Astfel el făureşte o serie de volume de poezii, cum ar fi: Ospăţ şi

cenuşă, apărută în Editura Litera, Bucureşti, 1991, Rugăciune, Editura Eminescu, Bucureşti,

1999, Fluturi albaştri, Editura Timpul, Iaşi, 2003, Uşa cerului, Editura Timpul, Iaşi, 2010 etc.,

precum şi romane: Blestemul Prutului apărut în Editura Junimea, Iaşi, 2002, Părăsiţi de îngeri

Editura Junimea, Iaşi, 2010, Destine încătuşate, Editura Junimea, Iaşi, 2007, Pământ şi lacrimi,

Editura Eminescu, 1997, în care scriitorul înfăţişează aspecte din viaţa umană şi exprimă iubirea

constantă faţă de pământurile natale, faţă de natură.


Tot în această perioadă a urmat cursurile Facultăţii de Drept la Universitatea „Alexandru

Ion Cuza” din Iaşi. S-a preocupat de istorie, realizând în 2003 monografia comunei Vetrişoaia,

intitulată Atingerea mitului - Vetrişoaia 475 de ani de existentă 1528-2003, prezentând

documente şi mărturii despre satele şi moşiile din comună, istoricul instituţiilor, personalităţi

locale, aspecte etnografice. Acesta şi-a transformat namestia într-un adevărat muzeu al satului,

unde a strâns şi a aranjat cu meticulozitate zeci de obiecte vechi care ascund o întreaga istorie.

Un local public, dar totodată şi proprietatea domnului Mâcnea Ioan, Clubul artelor „Arca

Poesis” aflat în curtea sa, reprezentând un lăcaş de cultură în care acesta păstrează cu pietate

moştenirea trecutului. Pe mesele din încăpere tronează o puzderie de cărţi semnate şi oferite de

către oamenii săi de suflet, la care se adaugă şi propriile sale creaţii. Lângă acestea sunt expuse

diplomele sale obţinute de-a lungul anilor, câteva

tablouri ale scriitorilor consacraţi, printre care şi un

tablou al primarilor judeţului Fălciu din 1903, unde se

remarcă şi poza primarului comunei Vetrişoaia din

acele vremuri, Stan Mihalache. Într-o altă cameră este o

masă rotundă şi mare, inspirată de masa mică

tradiţională cu trei picioare pe care sunt aşezate pahare,

vase de ceramică, ulcioare şi aranjamente florale.

Deasupra mesei rotunde este o imagine a hornului unde

mama poetului pregătea tradiţionala mămăligă la ceaun.

Tot aici descoperim cuptorul original realizat în 1867 şi

care asigura caldura casei pe timp de iarnă. Pe un perete sunt

agăţate câteva cămăşi brodate pe care le purtau strămoşii noştri

cu prilejul unei căsătorii.

Un alt loc îmbibat cu

istorie îl constituie o locuinţă

ce are peste 200 de ani. În

interiorul acestei case mici se găseşte cuptorul original cu

hoarnă unde se făcea mâncarea.

În această încăpere mai

întâlnim şi o ladă de zestre ce

are peste 150 de ani, o albie

folosită la spălat, dar şi pentru adormirea copiilor mici, un război

de ţesut, o masă cu trei picioare şi scaunele sale, în jurul căreia se

adunau toţi membrii familiei pentru a servi din bucatele pregătite.

Pe prispa casei sunt etalate

mai multe obiecte ce datează tot din vechime şi de care se

foloseau locuitorii în diferite domenii de activitate, cum ar fi:

pietroiul tăvălug, o unealtă agricolă utilizată la netezirea şi tasarea

solului înainte şi dupa însămâţare.

O altă unealtă folosită este piua de pisat unele cereale, se

mai gasesc ulcioarele în care se fierbeau sarmalele, fierul de călcat care se încălzea cu jarul din


sobă (Fotografia 1), lampa de iluminat cu petrol, măști, cântarul foarte vechi, baniţa, putineiul

pentru bătut untul, scule de tâmplărie, o râşniţă ce aparţinea străbunicilor săi, lada de zestre, o

piesă din mobilierul rustic românesc destinată păstrării unor bunuri ale miresei (Fotografia 2), o

maşină de tors (Fotografia 3), căuşul în formă de cupă folosit pentru a lua apă, faină etc.,

vârtelniţa și multe altele.

Referitor la acest muzeu, poetul Ioan Mâcnea afirmă că: „Privind publicul pot spune că în

primul rând acest muzeu şi tot ce este aici este pentru sufletul meu şi în al doilea rând este pentru

public, dar nu pentru tot publicul, ci doar pentru cel care are un suflet mare și bun.”

Fotografia 1 Fotografia 2

Fotografia 3


Geografi huşeni: Mihai Iancu (1904-1905)

Costin Clit

Mihai Iancu (1904-1995) s-a născut la 1 august 1904 în localitatea Creţeşti, judeţul

Fălciu. A fost primul copil al Ioanei şi Gheorghe Şt. Iancu, ţăran de condiţie mijlocie.

Provenea dintr-o familie formată din şase copii (cinci băieţi şi o fată).

Urmează cursurile Şcolii primare din satul Creţeşti între 1911-1916, iar din cauza

războiului în care s-a implicat şi România la 14/15 august 1916 îşi amână înscrierea la Liceul

de băieţi „Cuza Vodă”pentru toamna anului 1918. Recuperează cei doi ani de liceu prin

examene particulare20

. Cursurile liceale de la Huşi sunt urmate în perioada 1918-192421

.

Urmează cursurile Facultăţii de ştiinţe, Secţia Geografie, din cadrul Universităţii din Iaşi

între 1924-1928.

Devine profesor secundar în Iaşi între 1928-1938 (potrivit unor surse la Liceul Naţional

din Iaşi). La 1 ianuarie 1938 a fost numit asistent în cadrul Facultăţii de geografie din Iaşi

până în 1939, perioadă în care este discipolul profesorului Mihai David. Între 1938-1948 îl

întâlnim ca profesor secundar titular la diverse şcoli din Galaţi, Iaşi şi Predeal. În ultima parte

a deceniului patru a predat la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu. Fraţii săi, Petrache,

Gheorghe şi Vasile, şi-au pierdut viaţa pe front.22

Deţine diverse funcţii în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului între 1948-1953

(consilier, inspector general). Odată cu anul 1949 a fost numit asistent la catedra de geografie

fizică fizică generală din cadrul Facultăţii de geografie a Universităţii din Bucureşti. După

1953 obţine toate gradele universitare: şef de lucrări, conferenţiar, profesor suplinitor până în

1963, când devine titular în urma concursului susţinut, la disciplina Geografie fizică a

R.S.R., pe care o predă până în 1973. Din 1973 a fost numit profesor consultant, ocupându-se

cu îndrumarea doctoranzilor şi studenţilor care îşi pregăteau lucrările de diplomă în domeniul

geografie fizice. A deţinut diverse funcţii: şef de catedră, decan şi prodecan între 1953 şi

1961, prorector al Universităţii între 1953-1954. Activează în cadrul Consiliului pentru

răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice. Între 1968 şi 1974 a fost redactor responsabil la

„Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Geografie. A fost preşedintele Filialei Societăţii de

geografie din Bucureşti, calitate în care s-a îngrijit de apariţia a două volume în care sunt

cuprinse comunicările membrilor filialei.23

.

A avut o activitate prodigioasă. Unele din lucrările sale au fost traduse în limbi de

circulaţie internaţională. Participă la diverse congrese cu caracter geografic, naţionale şi

internaţionale, colocvii şi conferinţe. A fost preocupat de contribuţiile sale la fundamentarea

geografiei ca ştiinţă în lumina noilor concepţii. Îi aparţine teoria entitositemelor, legea

conurilor de dejecţie. Are preocupări legate de geografia turistică. Din anul 1966 predă

primul curs universitar de geografie turistică din România, fapt remarcat în presă: „La

Universitatea din Bucureşti, s-a ţinut cursul inaugural de geografie turistică...Prima

prelegere intitulată „Obiectul şi sarcinile geografiei turistice” a fost susţinută de prof. dr.

Mihai Iancu, şeful catedrei de specialitate. Au participat studenţii acestei facultăţi şi

numeroşii profesori de geografie de la liceele din capitală”.24

„Între realizările din ultimul

timp se pot menţiona: elaborarea unei hărţi a zonării turistice a RSR, prima de acest fel în

20

Petru P. Harnagea, Oameni de seamă din ţinutul Huşului, Manuscris; Vezi şi „Terra”, Revistă de informare

geografică a Societăţii de Şt. Geografice din R.S. România, Anul I (XXI), mai-iunie 1969, p.111. 21

Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Vodă”din Huşi – Studiu monografic-, Editura Thalia, Vaslui, 2003, p.208. 22

Petru P. Harnagea, op. cit.; Vezi şi „Terra”, p. 111; Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială

Demiurg, 2003, p.401-403. 23

Petru P. Harnagea, op. cit.; Vezi şi „Terra”, p. 111. 24

„Sportul popular”, din 2 martie 1966.


ţara noastră, luată ca model şi de unii cercetători bulgari, şi precizarea conturilor unei noi

ramuri a geografiei pe care a denumit-o Exogeografia sau cosmografia”. Pentru contribuţiile

sale a fost răsplătit în anul 1964 cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române”. Ministerul

Educaţiei din Iran, cu prilejul celui de-al IX-lea festival internaţional de filme educative, i-a

acordat un „certificat de merit”pentru filmul legat de munţii Carpaţi.25

În anul 1995, la câţiva ani după decesul soţiei sale Rodica Iancu, s-a stins din viaţă

profesorul Mihai Iancu.26

Opera

1. Regiunea Bacău în „Ştiinţă şi cultură”, nr. 11, 1953;

2. Lacurile din munţii noştri în „Ştiinţă şi tehnică”, nr. 4, 1954;

3. Geografia fizică R.P.R., în colaborare, conf. univ. Raul Călinescu, conf. univ. Petre

Coteţ, conf. univ. Floarea Nicolae, conf. univ. Iancu Mihai, conf. univ. Const. Martiniuc,

conf. univ. Alexandru Savu, conf. univ. Ioan Sîrcu, conf. univ. Şt. Stoenescu, Litografia

Ministerului Învăţământului, 1955, 777 p. + 35, f. h. (B.A.R. –III 363587)27

;

4. Valea Plutelor în „Ştiinţă şi tehnică”, nr. 3, 1955;

5. Contribuţii la studiul unităţilor geomorfologice din depresiunea internă a Curburii

Carpaţilor în „Probleme de geografie”, nr. 4, 1956;

6. Geograful fizician N. David în „Natura”, nr. 2, 1956;

7. Marea Neagră în „Calendarul Ţărănimii Muncitoare”, 1956;

8. Strâmtori pe calea apelor în „Ştiinţă şi tehnică”, nr. 6, 1956;

9. Călătorie pe valea Oltului în „Tânărul leninist”, nr. 5, 1956;

10. Munţii Apuseni în „Tânărul leninist”, nr. 11, 1956;

11. Câmpia piemontană Săcele în „Probleme de geografie”, nr. 3, 1956;

12. Contribuţii la studiul depresiunii Caşin în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr. 13, 1957;

13. Contribuţii la problema raionării R. P. R., colaborare, Editura Academiei R. P. R.,

Filiala Cluj, nr. 1 – 2, 1957;

14. În lungul Jiului în „Tânărul leninist”, nr. 1, 1957;

15. Defileul Oltului din sudul Masivului Baraolt în „Analele Româno – Sovietice”, nr. 1,

1958;

16. Depresiunea Ozunca în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr. 18, 1958;

17. Cunoaşterea fizico – geografică a pământului ţării noastre; partea I, în „Natura”, nr. 6,

1958;

18. Centenarul Humboltd în „Probleme de geografie”, nr. 7, 1959;

19. Date noi în geografia ţării noastre rezultate din colaborarea dintre geografii români şi

geografii sovietici (Structura fizico – geografică şi raionarea), în „Natura”, nr. 4, 1959;

20. Monografia geografică; Capitolul Teritoriul şi frontierele R. P. R., Bucureşti, Editura

Academiei R. P. R., 1960;

21. Monografie; Cap. Raionarea fizico – geografică R. P. R., în colaborare, Editura


22. Limita fizico – geografică între Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, Bucureşti,

Editura de stat pentru imprimate şi publicaţii, 1960, 8 p., în colaborare cu Silviu

Stănescu, (Societatea de ştiinţe naturale şi geografice din R.P.R.), Extras din „Natura”,

nr. 4, 1960 (B.A.R. – II 416561);

25

Petru P. Harnagea, op. cit.; 26

Vasile Folescu, op. cit., p. 403. 27

Redăm cota lucrării aflată la Biblioteca Academiei Române (B.A.R.).


23. Methodes appliques à la division en regiones naturelles du teritoire de la R. P. R., în

colaborare, în volumul Recueil d’etudes geographiques RPR, Bucureşti, Editura

Academie R. P. R., 1960;

24. Popasuri în Carpaţii româneşti, Ediţia I-a, Bucureşti, în Societatea pentru răepunderea

ştiinţei şi culturii, nr. 265, 1958, 58 – [60] p. + 2 f. h (B.A.R. – I 386195); Ediţia a II-a

(revăzută), Bucureşti, în Societatea pentru răspunderea ştiinţei şi culturii, nr. 334, 59 –

[64] p. + 1 f. h (B.A.R. – I 399407);

25. Peisaje din România: Carpaţii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1960;

26. Geografia Republicii Populare Române, Manual pentru clasa a IV-a, în colaborare cu

Maria Negulescu, Bucureşti, Editura de stat didactică şi pedagogică, 1960, 167 p., cu

ilustraţii + 1 f. h. (B.A.R- II 422272);

27. Erdkunde der R.V.R., Lehrbuch für die IV. Klasse [Ins Deutsche übertrangen von Erich

Pfafl], în colaborare cu Maria Negulescu, Bukarest; Staatsverlag für didaktische und

pädagogische Literatur, 1960, 178 [-180] p., cu ilustraţii (B.A.R.-II 422178);

28. A Román Nepköztársaság földragza. Tankönyv a IV osztály számára [Forditás]

[Geografia Republicii Populare Române. Manual pentru clasa a IV-a], în colaborare cu

Maria Negulescu, Bukarest. Állami Tanügyi és Pedagógiai Könyvkiadó, 1960, 168 p., cu

ilustraţii + 1 f. h. (B.A.R., II 422273);

29. Cel de al XIX-lea Congres internaţional de geografie de la Stockholm în „Probleme de

geografie”, vol. VIII, 1961;

30. Erdkunde der Rumänischen Volksrepublik, Lehrbuch für die IV. Klasse [Ins Deutsche

übertrangen von Erich Pfaf], în colaborare cu Maria Negulescu, Bukarest; Staatsverlag

für didaktische und pädagogische Literatur, 1961, 178 [-180] p., cu ilustraţii (B.A.R.-II

429246);

31. A Román Nepköztársaság földragza. Tankönyv a IV osztály számára [Forditás]

[Geografia Republicii Populare Române. Manual pentru clasa a IV-a], în colaborare cu

Maria Negulescu, Bukarest. Állami Tanügyi és Pedagógiai Könyvkiadó, 1961, 168 p., cu

ilustraţii + 1 f. h. (B.A.R., II 429244);

32. Zemljopis Narodne Republike Rumunije za IV razred [Prevod] [Geografia Republicii

Populare Române pentru clasa a IV-a], Bucurešt: Državno Izdavačko Preduzeće za

Didaktičku i Pedagošku Literaturu, 1961, 172 p. + 1 f. h. (B.A.R.-II 429243);

33. Geografia Republicii Populare Române, Manual pentru clasa a IV-a, în colaborare cu

Maria Negulescu, Bucureşti, Editura de stat didactică şi pedagogică, 1961, 165[-167] p.,

cu ilustraţii + 1 f. h. (B.A.R- II 429245);

34. În ajutorul candidaţilor la concursul de admitere în facultăţile de geologie – geografie în

„Natura” Secţia geologie– geografie”, nr. 4, 1962;

35. Peisaje din România: Carpaţii, Ediţia a II-a, Revăzută, 1962;

36. Aşezarea şi împrejurimile oraşului Bucureşti; publicată în limbile: rusă, franceză,

germană, engleză, în colaborare, în volumul Bucureşti, Editura Meridiane, 1962;

37. Depresiunea Braşov. Studiu de geomorfologie, Cluj, 1962;

38. Consideraţii geomorfologice asupra văii Dunării în sectorul Gura Bahna – Turnu

Severin, în colaborare, în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr. 36, 1963;

39. Die Karpaten, Ediţia a II-a, 1963;

40. Noua geografie a patriei; Capitolul Clima, apele, vegetaţia R. S. R., Editura Ştiinţifică,

1964;

41. Formaţiuni periglaciare pleistocene în depresiunea Braşovului în „Natura”, nr. 2, 1964;

42. Cadrul fizico – geografie al R. S. R., în Colecţia „Nagel”, 1964, Elveţia;

43. Un preţios mijloc de lucrare practică, în „Apărarea Patriei”, nr. 175, 1964;

44. Consideraţii paleoclimatice în masivul Parâng, în colaborare, în „Analele Universităţii

Bucureşti”, nr. 2, 1964;


45. Valea Dunării între Baziaş şi Moldova Veche. Caracterizare geomorfologică, în

colaborare, în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr. 1, 1964;

46. Consideraţii asupra evoluţiei geologice şi geomorfologice a depresiunii Ciucului, în

colaborare, în „Comunicări de geologie”, vol. III, S. S. N. G., 1965;

47. Die Relle der angewandtden geomorphologie in der Sozialistlschen Republik Rumänien,

(Probleme de geomorfologie aplicată în R. S. R.), în colaborare, în „Geographische

Berichte”, 56/3, 1965, Leipzig;

48. Relieful nisipurilor de la Reci. Depresiunea Braşov în „Comunicări de geografie”, vol.

III, S. S. N. G., 1965;

49. Cu privire la teoria geografiei fizice, în colaborare, în „Învăţământul Superior”, nr. 1,

1965

50. Terasele Oltului în depresiunea Braşovului, Bucureşti, în „Analele Universităţii

Bucureşti”Seria Ştiinţele naturii, Geologie-geografie, An XIV, nr. 1, 1965, p. 97-110; şi

Extras (B.A.R. – II. 610084);

51. Regiunea Braşov în „Natura”, nr. 3, 1965;

52. La ce trebuie să răspundă învăţământul mediu (geografie) în „Gazeta învăţământului”,

nr. 786; an. XVII, 1965;

53. Măgura Codici sau Muntele Codlea? în „Ştiinţă şi Tehnică”, nr. 5, 1965;

54. Dobrogea maritimă, în colaborare, în S. S. N. G., 1966;

55. C. Brătescu – remarcabil geograf român în „Natura”, nr. 2, 1966;

56. Depresiunile intracarpatice în „Natura”, nr. 3, 1966;

57. Borsec – Sovata – Tuşnad, Bukarest, Meridiane Könyvkiado, 1966, 56 [83] p. cu

ilustraţii, (Tradusă în limbile franceză, germană şi engleză), (B.A.R. – I 516325; I

515248; I 516324);

58. Încremeniri de lavă (Carpaţii Orientali vulcanici), în Colecţia „Orizonturi”, Bucureşti,

Editura ştiinţifică, 1966, 85[-88] p. cu ilustraţii + 1 f. h., Consiliul pentru răspândirea

cunoştinţelor cultural-ştiinţifice (B.A.R.- I 513025);

59. Consideraţii asupra particularităţilor geografiei turistice şi locul ei în cadrul ştiinţelor

geografice în „Revista Turistică”, Budapesta, 1966;

60. Valea Dunării în atenţia geografilor români, în „Natura”, nr. 2, 1967;

61. Al treilea colocviu turistic din R. P. Ungaria, în „Natura”, nr. 2, 1967;

62. Rodna – farul Carpaţilor Orientali, în „Lecturi geografice”, vol. I, 1967;

63. Din Bucegi la Porţile de fier, în „Lecturi geografice”, vol. I, 1967;

64. Pe plaiurile Locvei, în „Lecturi geografice”, vol. I, 1967;

65. Câteva consideraţii asupra geografiei turismului, în colaborare, în „Studia universitates

Babeş - Bolyai”, Fascicola 2, 1967, Cluj;

66. Braşov – Rupca – Sighişoara – Luduş - Turda – Cluj, în colaborare, în „Guide des

excurssions. Symp. intern. géom. appliquée Roumanie”, Bucureşti, 1967;

67. L’évolutions géologique et geomorphologique de la valée du Danube entre Baziaş et Tr.

Severin, în colaborare, în „Asociation géologique Carpato-Balkanique, VIII-eme

Congres”, Belgrade, 1967;

68. Ce pregătire trebuie să aibă viitorul profesor de geografie în „Învăţământul superior”, nr.

8, 1967;

69. Prognose géomorphologique et extension de quelques centres urbains, în colaborare în

„Travaux du symposium international de geomorphologie appliquée”, Bucureşti, 1967;

70. Contribution geographiques aux amenagements routiers dans les Carpates Méridionales

regardant tout specialment la chaussée Novaci – Sebeş. (Contribuţiuni geografice la

amenajările rutiere din Carpaţii Meridionali cu privire specială asupra şoselei Novaci –

Sebeş), în colaborare, în „Probleme de geografie aplicată cu accent pe amenajarea

teritoriului, Sorbona, Paris, 1967;


71. D. Cantemir – precursor al geografiei româneşti, în colaborare, în „Natura”, nr. 1, 1968;

72. Contribuţia lui Grigore Antipa la promovarea cunoştinţelor în domeniul geografiei în

„Lucrările Muzeului de Istorie Naturală Grigore Antipa”, Vol. VIII, 1968;

73. V. Mihăilescu – geografia teoretică în „Învăţământul superior”, nr. 9, 1968;

74. Prin vechile capitale ale Moldovei în „Natura”, Seria Geografie, nr. 4, 1968;

75. Sisteme de interfluvii în Carpaţi, în colaborare cu Valeria Velecea, 6 p., Extras din

„Analele Universităţii Bucureşti, Seria Geologie - geografie”, Anul XVII, nr. 2, 1968

(B.A.R.-II 619875);

76. Zonarea turistică a ţării în „Lucrările colocviului naţional de geografia turismului”,

Bucureşti, 1969;

77. Coordonate epistemologice ale spiritului geografic contemporan (în colaborare) în

„Forum”, nr. 5, 1969;

78. Consideraţiuni geografice asupra satelor din podişul Babadagului, în colaborare, în

„Lucrările simpozionului de geografia satului”, 1969;

79. Consideraţiuni fizico-geografice asupra Dobrogei Dunărene de sud, în colaborare, în

„Geografia Dobrogei”, S. S. G., 1969;

80. Dezvoltarea geografiei la Universitatea din Bucureşti. 20 ani de la înfiinţarea Facultăţii

de Geologie – Geografie, în colaborare, în „Analele Universităţii Bucureşti Geografie”,

anul XVIII, 1969;

81. S. Mehedinţi – un promotor al ştiinţei româneşti de E. Bîldescu în „Forum”, nr. 10, 1969;

82. Geografia fizică regională la Universitatea din Bucureşti în ultimul sfert de veac, în

colaborare, în „Analele Universităţii Bucureşti - Geografie”, anul XIX, 1970;

83. S. Mehedinţi – întemeietorul şcoalei geografice româneşti, în colaborare, în „Analele

Academiei R. S. R.”, seria a IV-a, vol. XVIII, 1970;

84. Aspecte metodologice ale cercetărilor fizico-geografice, în colaborare, în „Forum”, nr. 3,

1970;

85. Inundaţiile: care sunt cauzele? în „Flacăra”, an. XIX, nr. 781, 1970;

86. Puncte de vedere în dividerea fizico-geografică a Carpaţilor. Trepte entitosistemice în

„Terra”, nr. 3, 1970;

87. Colocviul de geografie româno-francez în „Analele Universităţii Bucureşti”, anul XIX,

1970;

88. Valea Argeşului, în colaborare cu S. Stănescu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, 197[-

200] p. + 12, f. pl. (B.A.R.-II 551706);

89. Meriodinamica zonelor de confluenţă, sector Baziaş - Tr. Severin, în colaborare, în

„Lucrările ştiinţifice ale cadrelor didactice. Seria Geografie”, Vol. II, 1970, Universitatea

Timişoara;

90. George Vâlsan 1885-1935 în „Terra”, nr. 3, 1970;

91. Dobrogea – structura fizico- geografică în „Comunicări de Botanică”, Bucureşti, 1970;

92. Systémes d’interfluves dans les Carpates, în colaborare, în „Studia geomorphologica

Carphatho - Balcanica”, vol. IV, Krakow, 1970;

93. Observaţii geomorfologice şi pedologice în piemontul înalt al Lipovei, în colaborare, în

„Dări de seamă ale şedinţelor”, vol. LXII (1969-1970), S. Tectonică şi geologie

regională;

94. Prefaţă la Ielenicz Mihai, Mihai Grigore, Cetatea de piatră a Carpaţilor, Editura

enciclopedică, 1970, 110[112] p. (B.A.R.-I550438);

95. Geografia fizică a Republicii Socialiste România, Partea I-a, Bucureşti, Centrul de

multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1971, 261 p. (I); Multigrafiat, Universitatea din

Bucureşti, Facultatea de geologie-geografie (B.A.R. – II 558143);

96. Zona văii carpatice a Dunării în lumina ultimilor cercetări geografice, Academia R. S.

R., Ses. St. 4, V, 1971;


97. Dezvoltarea învelişului de soluri din piemonturile bănăţene încadrate între Valea Nerei

şi valea Bârzavei, în colaborare, în Ştiinţa solului, vol. I, nr. 2, 1971;

98. Câmpia înaltă a Târgoviştei, consideraţii geomorfologice în „Buletinul societăţii de

geografie”, seria nouă, vol. I (LXXI), Bucureşti, 1971;

99. România. Ghid-atlas turistic, în colaborare,Bucureşti, Editura Stadion, 1971;

100. În împărăţia nisipurilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, 251 p. (B.A.R.-I

559735);

101. Judeţul Braşov, în colaborare cu Elena Mihai, Ludmila Panaite, C. Dragu,

Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1971, 161[-164] p., cu ilustraţii + 4 f. h. (B.A.R.-II

561246);

102. Printre ardenii belgieni în Ţările Europei, vol. III, Biblioteca geografului, nr. 8,

Bucureşti, 1971;

103. De la Grenoble la Chamonix în Ţările Europei, vol. III, Biblioteca geografului,

nr. 8, Bucureşti, 1971;

104. Depresiunea Întorsura Buzăului. Consideraţii morfogenetice, în Geografia

judeţului Buzău şi a împrejurimilor, Bucureşti, 1971, p. 23-27; şi Extras (B.A.R. – II

619876);

105. Consideraţii asupra solului, litologiei, structurii şi mişcărilor neotectonice în

dezvoltarea reliefului din Munţii Perşani, în colaborare, în „Analele Universităţii

Bucureşti - geografie”, an. XX, 1971;

106. Mihai Haret – remarcabilă figură de alpinit în „Terra”, nr. 1, 1972;

107. Ţinutul Huşului pe harta turistică a ţării în Gheorghe Şuşnea, Boris Gorceac,

Oraşul Huşi. Trasee turistice, Huşi, Casa Pionierilor, 1972;

108. Consideraţii geomorfologice asupra depresiunii Nalbant în Studii şi cercetări de

geografie aplicată a Dobrogei, Volum festiv, Constanţa, 1972;

109. Cuvânt înainte, volumul G. Vâlsan, Societatea de ştiinţe geografice, Filiala

Bucureşti, 1972;

110. Complexul natural – teritorial în accepţiunea lui George Vâlsan în volumul

omagial G. Vâlsan, S. S. G. Filiala Bucureşti, 1972;

111. Depresiunea Giurgeu. Consideraţii geomorfologice, în colaborare în volumul

omagial G. Vâlsan, S. S. G., Filiala Bucureşti, 1972;

112. Legenda hărţii turistice, în colaborare, în volumul omagial G. Vâlsan, S. S. G.,

Filiala Bucureşti, 1972;

113. Sub cerul Saharei, în „Caiet program”, Universitatea populară, Bucureşti. Clubul

Terra 2000, 1972;

114. Consideraţii fizico-geografice asupra Dobrogei continentale de sud, în

colaborare, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Institutul Pedagogic din Bacău, 1972;

115. Sesiunea de comunicări de la Filiala Tg. Jiu în „Terra”, nr. 5, 1972;

116. Defileul Mureşului Deda Topliţa, în colaborare, în Lucrări ştiinţifice, Seria

Geografie, Institutul Pedagogic, Oradea, 1972;

117. Valea carpatică a Dunării (Traducere şi în limba engleză), în Atlasul complex

Porţile de Fier, Editura Academiei R. S. R., 1972;

118. Contribuţii la problema ridicării de la abstract în domeniul geografiei, în

colaborare; în limba engleză, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Anul XXI, 1972;

119. Diferenţieri morfogenetice în etajul alpin carpatic, în colaborare, în Geografia

fizică a Carpaţilor, Institutul de Geografie al Academiei R. S. R., Bucureşti, 1972;

120. Importance de la théorie géographique dans l’orientrations de la recherche, în

colaborare, în „Abstract”, Congresul de geografie, Montreal- Canada, 1972;

121. Cartograma – Valea Carpatică a Dunării în Atlasul complex Porţile de Fier,

Buucreşti, Editura Academiei R. S. R., 1972;


122. Masivul Bodoc. Consideraţii geomorfologice în „Aluta”, Muzeul Sf. Gheorghe,

1972;

123. Munţii şi depresiunea Întorsurii Buzăului. Contribuţii la studiul geomorfologic, în

colaborare, în „Aluta”, Muzeul Sf. Gheorghe, 1972;

124. Zâmbetul gingaş al pustiului. Note din Sahara în almanahul „Ştiinţă şi tehnică”,

1973;

125. Opinii în problema piemonturilor din Carpaţii de Curbură, în colaborare, în

volumul Piemonturile, Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1973;

126. Depresiunea Braşov – caracterizare geografică, în colaborare, în „Terra”, nr. 3,

1973;

127. Simpozionul de geografie turistică de la Salsburg în „Terra”, nr. 5, 1973;

128. Relieful colian – acumulativ din Bărăganul nord-estic, în colaborare, în Lucrările

ştiinţifice, Seria Geografie, Institutul Pedagogic, Oradea, 1973;

129. Consideraţii geomorfologice asupra zonei de poartă a Dunării Gălăţene în

„Buletinul Societăţii de geografie”, vol. III (LXIII), Bucureşti, 1973;

130. Noi puncte de vedere asupra genezei şi dezvoltării văilor principale din Carpaţii

Orientali, în colaborare, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Geografie, anul XXI,

1973;

131. La vallée de Danube à la Porte de Galaţi et le problème des inundations du

printemps de 1970 în „Annales Universitatis Scientiarum Budapestinensis de Rolando

Eötvös nominatae, Sectie Geographica”, toms. VIII, 1973;

132. Tipaza: file dintr-un jurnal de călătorie în „Caiet program”, Universitatea

populară Bucureşti, Clubul Terra 2000, 1974;

133. Contribuţii româneşti la interpretarea caracterului unitar al sistemului ştiinţelor

geografice, în colaborare, în „Forum”, nr. 11, 1974;

134. Orientarea evoluţiei şi sarcinile metodologiei geografice în etapa actuală a

dezvoltării ştiinţei, în colaborare, în „Comunicările celui de al II-lea Colocviu Naţional de

Pedagogie.” Ştiinţele Naturii, Institutul de ştiinţe pedagogice, 1974;

135. Le potential et la valorisation touristique du Danube sur le territoire Roumain în

„Frankfurter Wirtschafts und Sozialgeographische Scriften”, Heft 17 Frankfurt – Main,

1974;

136. Popasuri pe drumuri algeriene în „Terra”, Lecturi geografice generale, Bucureşti,

1973;

137. Potenţialul turistic al văii Mureşului între Deva şi Nădlac în „Lucrările celui de al

II-lea Colocviu naţional de geografia turismului”, Bucureşti, 1971; Editur Sport – Turism,

1975;

138. În lungul Bosforului în Lecturi geografice, vol. IV, Biblioteca geografului, nr. 10,

Bucureşti, 1975;

139. Fluviul Gange în Lecturi geografice, vol. IV, Biblioteca Geografului, nr. 10,

Bucureşti, 1975;

140. Consideraţii asupra dinamicii reliefului în bazinul văii Carasu (Dobrogea), în

colaborare, în „Lucrările colocviului Naţional de geomorfologie aplicată şi cartografie

geomorfologică”, Iaşi, 1975;

141. Leagăne şi vaduri carpatice, Buucreşti, Editura Albatros, Colecţia Lyceum, 1975,

281[-284] p., cu ilustraţii (B.A.R. – I 591487);

142. Répartition, protection et developement des regions Karstiques dans les Carpates

Roumaines de l’est în „Lucrările Congresului Internaţional de Speleologie”, Secţia

geografia turistică în carstul Olomouc – Cehoslovacia;


143. Transformations anthropiques du paysage naturel dans les Carpates

Méridionales, în colaborare, în „Lucrările Congresului Internaţional de geografie din 22

octombrie 1973”, Varna – Bulgaria, 1975;

144. Harta fizico-geografică a globului, Scara 2/22000000, în colaborare, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1960;

145. Harta raionării fizico-geografice R. P. R., în colaborare, Bucureşti, Editura


146. Harta fizico-geografică a globului. Scara 1/ 400000, în colaborare, Refăcută,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975;

147. Geografia, coordonatorul volumului prof. dr. Mihai Iancu, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R., 1976, 217[-219] p. (B.A.R.-II 631631);

148. Geografia turistică a Republicii Socialiste România, Manual pentru anul IV licee

cu profil de alimentaţie publică, în colaborare cu Eugenia Luchian, Bucureşti, Editura

didactică şi pedagogică, 1976, 114[-116] p. (B.A.R.-II 630124);

149. Geografia turistică a Republicii Socialiste România, Manual pentru anul IV licee

cu profil de alimentaţie publică, în colaborare cu Eugenia Luchian, Bucureşti, Editura

didactică şi pedagogică, 1978, 114[-116] p. (B.A.R.-II 645775);

150. Universul alb, Bucureşti, Editura Albatros, Colecţia Lyceum, 1978, 340 [-343], cu

ilustraţii (B.A.R. – I 647818);

151. Litoralul oceanului planetar, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980,

118[-120] p., cu ilustraţii (Ştiinţă pentru toţi. Cunoştinţe despre om şi societate) (B.A.R. –

I 659395);

152. Mediteranele globului, Buucreşti, Editura Litere, 1981, 294[-296] p. (B.A.R.-

669331);

153. Elevi, să ne cunoaştem patria!, Buucreşti, Editura didactică şi pedagogică, 1982,

261[-263] p., cu ilustraţii (B.A.R.-II 679027);

154. Popas în răscrucea Carpaţilor, Buucreşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

1983, 132 p. (B.A.R.- I 682225);

155. Portret de plai românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1983, 149[-152] p., cu

ilustraţii + 8 f. pl. (Atlas) (B.A.R.- II 686222);

156. Geografia Republicii Socialiste România, Manual pantru clasa a 4-a, în

colaborare cu Vasile Motrescu, Maria Biala Negulescu, Bucureşti, Editura didactică şi

pedagogică, 1984, 128 p., cu ilustraţii (B.A.R.- II 687301);


colaborare cu Vasile Motrescu, Victoria Florescu, Bucureşti, Editura didactică şi



colaborare cu Vasile Motrescu, Victoria Florescu, Bucureşti, Editura didactică şi


159. Simetria şi asimetria în mediul geografic, Eseu geografic, Iaşi, 1992, 96. p.

(B.A.R.- I 735205).


Filme şi diafilme didactice

160. Agenţii interni (film) – Executant: Studioul Alexandru Sahia, Buucreşti, 1968;

161. Bogăţiile subsolului R. S. R. (diafilm) - Executant: Animafilm, Bucureşti, 1969;

162. Depresiunile intracarpatice (film) - Executant: Studioul Alexandru Sahia,

Buucreşti, 1969;

163. Depresiunile subcarpatice (film) - Executant: Studioul Alexandru Sahia,

Buucreşti, 1970;

164. De la Ropotama la Gurile Dunării - Executant: Studioul Alexandru Sahia,

Bucureşti, 1973.


Caleidoscop

Programul Eco-Școala la Colegiul Național ,,Cuza-Vodă”

Profesor, Maricica Atasiei

Eco-Schools este un program pentru managementul mediului şi certificarea şcolilor care-l

implementează, coordonat la nivel internaţional de Fundaţia de Educaţie pentru Mediul

Înconjurător (FEE), ce reuneşte 72 de organizaţii din 63 de ţări, care acţionează la nivel naţional

în domeniul educaţiei pentru o dezvoltare durabilă. Dintre acestea, în anul 2011, 50 de ţări au

implementat Programul mondial ECO-SCHOOLS. Pe plan mondial, Programul este susţinut de

Uniunea Europeană şi UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu).

Programul Eco-Şcoala a debutat pe mapamond ca program-pilot, în anul 1994, pornind de la

necesitatea implicării tinerilor în găsirea de soluţii la provocările impuse de dezvoltarea durabilă

la nivel local. Ȋn anul 2011 au participat 37 900 şcoli din lume, din care 12 900 deţin Certificat

de Eco-Şcoală şi Steagul Verde. Un număr de peste 11 000 000 de copii şi tineri, 628 000 de

cadre didactice şi 4 000 de autorităţi locale dezvoltă acest program în lumea întreagă.

În România, Programul Eco-Școala a debutat în anul 1999 cu doar 5 şcoli pilot,

ajungându-se în 2009 la 424 de unităţi şcolare, sub coordonarea Centrului Carpato-Danubian de

Geoecologie, în calitate de membru cu drepturi depline al FEE. De-a lungul timpului, circa 600

de unităţi şcolare (grădiniţe, şcoli generale, licee, colegii, grupuri şcolare, şcoli speciale, cluburi

sau palate ale copiilor) din România au derulat programul, la finalul anului şcolar 2010-2011

fiind active un număr de 366.

Cererea pentru evaluarea şcolii în vederea obţinerii Steagului Verde şi a Certificatului

Eco-Şcoala se face după 2 ani încheiaţi de activitate în program.

Obţinerea Steagului Verde asigură titlul de Eco-Şcoală; odată obţinut, Steagul Verde

poate fi arborat numai timp de 2 ani (cu condiţia ca unitatea şcolară să se reînscrie în program în

fiecare din cei doi ani), după care şcoala poate solicita reluarea procedurii de evaluare pentru

reactualizarea titlului obţinut sau poate renunţa la program.

Programul Eco-Școala se desfășoară în România cu sprijinul Ministerului Educației și

Cercetării, Ministerului Apelor și Protecției Mediului, Ministerului Industriei și Resurselor

(Comisia Națională pentru Reciclarea Materialelor) și al Comisiei Naționale UNESCO.

Programul Internaţional Eco-Școala se derulează la Colegiul Național „Cuza-Vodă”

începând cu anul şcolar 2006–2007, fiind în prezent coordonat de către profesoara Ursache

Manuela și profesoara Atasiei Maricica. Implementarea cu succes a programului la nivelul şcolii

s-a materializat prin obţinerea Steaglui Verde– premiu simbol al educaţiei pentru mediu şi al

statutului de Eco-Şcoală în octombrie 2010 şi reconfirmarea în octombrie 2012.

Activitățile desfășurate au vizat implicarea elevilor în rezolvarea problemelor locale de

mediu şi are ca scop creşterea gradului de conştientizare a elevilor privind problemele de mediu,

prin studiul în clasă şi acţiuni concrete în cadrul şcolii şi comunităţii. Aceste activităţi se

realizează în parteneriat cu reprezentanţi ai autorităţilor locale - Primăria Huși, Agenţia pentru

Protecţia Mediului Vaslui, Direcţia Silvică Huși, GOSCOMLOC S.A., Școala nr.1 Mihail

Sadoveanu, Huși.

Principalele activităţi desfăşurate cu ocazia evenimentelor din Calendarul Ecologic, cum

ar fi: ,,Ziua Mondială a Mediului”, ,,Luna Pădurii”, ,,Ziua Mondială a Apelor”, ,,Ziua Mersului

pe Jos”, „Ziua Pământului”, „Ziua Internaţională a Alimentaţiei”, „Ziua Națională Fără Tutun”,

constau în:


Acţiuni de sensibilizare a opiniei publice prin distribuirea de ,,fluturaşi” care conţin mesaje

cu caracter ecologic;

Concursuri interdisciplinare cu tematică ecologică;

Amenajarea şi întreţinerea sălilor de clasă, participarea la concursul „Cea mai frumoasă

clasă”;

Realizarea de expoziţii de desen, obiecte decorative din deşeuri textile şi lemn;

Afişarea pe holurile şcolii a materialelor informative cu privire la problematica de mediu;

Realizare şi prezentare de referate/proiecte/colaje;

Participarea la activităţi de igienizare și amenajare a loturilor şcolare etc.

Ziua Pământului – Ecologizare Ziua Verde a Eco Școlilor - Plantare de arbori

Luna Pădurii – machete din materiale naturale


Curiozităţi din lumea geografiei

*Cea mai inportantă lucrare a secolului al XVII-lea este considerată a fi ,,Descrierea

Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir, lucrare ce reprezintă în mod strălucit, pentru acea epocă,

condiţiile naturale şi principalele ramuri ale economiei Moldovei.

*Cea mai veche hartă datează din timpul faraonului Ramses al II-lea (secolul al XIV-lea

î.Hr.). Ea reprezintă exploatarea unei mine de aur dintr-o regiune muntoasă, din preajma Nilului.

*Galaxia noastră, numită Calea Lactee, face parte dintr-un ,,grup local” de galaxii şi arată

ca o lentila turtită, având diametrul şi grosimea de 100.000, respectiv de 10.000 de ani lumină.

*Sistemul nostru solar a apărut în urmă cu 4,5 miliarde de ani, într-o perioadă de timp

relativ scurtă.

*Cea mai mare ,,ploaie” de meteoriţi s-a produs la 8 martie 1976 în Kiria, provincie din

Nord-Estul Chinei. Fragmentele s-au risipit pe o suprafaţă de 500 de km2. Printre cele 2700 de

fragmente descoperite, cel mai mare a cântărit 1.770 de kg.

*Cea mai veche mărturie scrisă, referitoare la o eclipsă, este o scriere chineză care se

referă la eclipsa de Soare produsă în urmă cu 4100 de ani.

*Cel ce a explicat pentru prima dată modul de producere al eclipselor a fost Thales din

Milet. Acesta a şi reuşit să anunţe din timp eclipsa de Soare din anul 585 î.Hr. Această eclipsă a

rămas celebră deoarece s-a produs în timpul unei bătălii: armatele au părăsit câmpul de luptă din

pricina fricii induse de eclipsă.

*Numele Asiei provine de la cuvântul asirian Asu, care înseamnă răsărit şi este întâlnit în

inscripţii începând cu mileniul al II-lea î.Hr.

*Insula Rodos, din Marea Egee, a devenit celebră prin faptul că aici a fost contruită

vestita statuie din bronz ce îl reprezintă pe Helios, zeul Soarelui. Statuia a fost construită sub

numele de Colosul din Rodos. Construită în secolul al III-lea î.Hr. statuia a dispărut în urma unui

cutremur din anul 224 î.Hr.

*Insula Bahrein este foarte importantă pentru zăcămintele ei de petrol şi perle. În plus,

teritoriul ei este presărat cu circa 100.000 de morminte construite cu aproximativ 3.000 de ani în

î.Hr, de către vechii sumerieni.

*Cel mai estic uscat al Polineziei este Insula Paştelui, situată în Sud-Estul Oceanului

Pacific, la circa 3.000 de km de coasta Americii de Sud. Principala atracţie a insulei o constituie

numărul mare de statui uriaşe ce reprezintă figuri omeneşti, păsări, peşti etc.

*Insula Goree a intrat în istorie datorită perioadei de tristă amintire a comerţului cu

sclavi. Pe această insulă, timp de doua secole, au fost vânduţi aproximativ 2 milioane de sclavi,

care erau duşi apoi în America.


*„Leagănul dracilor” este denumirea dată Insulelor Kurile, situate în Oceanul Pacific.

Aceste insule îşi schimbă forma si dimensiunile continuu, ca urmare a intensei activităţi

vulcanice şi a seismelor la care sunt expuse.

*Cutremurul de cea mai înaltă intensitate a fost cel produs în Chile, începând din 22 mai

1960. Mişcările s-au succedat aproape fără întrerupere timp de şase zile, fiind înregistrate de

toate seismografele de pe glob.

*Cel mai puternic cutremur care a zguduit o parte a continentului european a fost cel de

la Lisabona, din 1755. Undele seismice s-au propagat până la 2.200 de km de Lisabona, pe

teritoriul Spaniei, Franţei, Italiei, Elveţiei, Marii Britanii, Olandei şi Germaniei. Acesta s-a

produs la 1 noiembrie 1755 şi a fost urmat de un tsunami care a „măturat” porturile Lisabonei.

Numărul de victime a fost apreciat între 50.000 si 150.000.

*Cel mai puternic cutremur înregistrat la noi în ţară a fost cel din noaptea de 9-10

noiembrie 1940, cu epicentrul în zona Panciu-Focşani, unde a atins 10 grade pe scara Richter, iar

la Bucureşti gradul 9.

*Cele mai lungi chei din România sunt Cheile Caraşului, din Banat, care au o lungime de

19 km. Pe parcursul lor se întâlnesc numeroase peşteri şi izbucuri.

*Cea mai lungă peşteră din România este Peştera Vântului, situată în versantul stâng al

văii Crişului Repede. Ea are o lungime de 34 de km. Iar numele ei este legat de o intrare

secundară cunoscută de localnici ca o „gaură de vânt”. În această peşteră a fost descoperit

alofanul, un mineral unic in lume.

*Ţara cu cele mai multe peşteri din Europa este Italia. Aici sunt cunoscute în prezent

peste 21.000 de peşteri.

*Peştera Postojnska (Slovenia) este cea mai vizitată peşteră din lume primind anual peste

700.000 de turişti. Locuită încă din paleolitic, peştera a fost amenajată pentru turişti în anul 1818,

iar din 1884 beneficiază de iluminat electric.

*Peştera de la Mânzăleşti, situată în Subcarpaţii Buzăului este cea mai lungă cavitate în

sare cunoscută până acum din lume. Ea măsoară 3160 de metri.

*În anul 1920, la Cluj-Napoca, Emil Racoviţă, eminent om de ştiinţă român a fondat

primul institut speologic din lume.

*Vulcanul cu cea mai spectaculoasă apariţie şi cea mai rapidă dezvoltare este Paricutin.

Acest vulcan a apărut la 20 februarie 1943, într-un lan de porumb. În numai o săptămână s-a

format un con de 150 de metri, după 10 săptămâni a atins 300 de metri iar dupa un an 450 de

metri înălţime. Coloana de fum s-a ridicat până la înălţimea de 4000-5000 de metri. Pentru prima

dată în istoria vulcanologiei specialiştii prezenţi la faţa locului au putut face o descriere a naşterii

şi formării unui vulcan.

*Vulcanii noroioşi sunt forme de relief pseudo-vulcanic. Ei se formează acolo unde

coexistă emanaţii de gaze, pânze de apă şi roci foarte moi. La noi în ţară sunt binecunoscuţi

vulcanii noroioşi din Buzău.


*Cel mai mare canion este cel format de fluviul Colorado, pe cursul mijlociu. Numit şi

Marele Canion, are o lungime de 349 de km şi o lăţime ce variază între 6 şi 30 de km.

Adâncimea canionului depăşeşte în unele locuri 1500 de metri.

*Marea Barieră de Corali se întinde de-a lungul ţărmului de Nord-Est a Australiei, pe o

lungime de 2400 de km. Aceasta reprezintă o formaţiune calcaroasă, de natură biogenă,

construită de organisme bentonice care trăiesc în colonii şi care secretă un schelet calcaros,

realizat din carbonat de calciu extras din apa mării.

*Temperatura maximă absolută (+580C) a fost înregistrată la 13 septembrie 1922, în

localitatea Al’Aziziziyah, din Libia, situată într-o oază.

*Temperatura minimă absolută (-89,20C) a fost înregistrată în staţiunea rusă Vostok, din

Antarctica, la 26 august 1960.

*Prima staţie meteorologică din România a fost înfiinţată în anul 1859, la Sulina, de către

Comisia Europeană a Dunării. Ea avea drept scop furnizarea de date meteorologice necesare

navigraţiei pe Dunăre.

*Marea Nordului este cunoscută ca „o mare a furtunilor”, datorită frecvenţei şi intensităţii

acestora. Este menţionată în multe lucrări furtuna îngrozitoare din 2 februarie 1953, despre a

cărei tărie se spune că nu a fost întrecută în ultimii 200 de ani.

*Vulcanul Krakatoa (Indonezia) a erupt în 1883 cu o putere extraordinară, zgomotul

exploziei s-a auzit până în Australia, la o distanţă de 4000 de km. Cea mai mare parte a insulei pe

care se afla a fost aruncantă în aer în urma exploziei. Cenuşa sa a fost aruncată la 70-80 de km

înălţime unde a plutit ani de zile. În urma exploziei s-a format un val uriaş de 35 de metri care a

pătruns pe uscat odata cu vapoarele şi corăbiile înâlnite în cale. Efectele fenomenului s-au

înregistrat şi în portul chilian Valparaiso, aflat la 20.000 de km distanţă.

*Vârsta munţilor Carpaţi se estimează a fi de 200 de milioane de ani.

*Viteza cea mai mare atinsă de vânt, cunoscută până acum, a fost de 416 km/h, în statul

New Hamsphire.

*Cea mai lungă strâmtoare maritimă este strâmtoarea Tătară(800 de km), care separă

Insula Sahalin de continentul asiatic şi uneşte Marea Ohotsk cu Marea Japoniei. Lungimea totală

a ţărmurilor de pe planetă este de circa 261.700 de km.

*Se pare că cel mai înalt val măsurat pe suprafaţa Oceanului Planetar a fost cel care s-a

produs în noapte de 6-7 februarie 1933, pe o furtună puternică în Oceanul Pacific, la Est de

Insulele Filipine, acesta măsurând 34 de metri.

*Cel mai lung fluviu de pe glob este Nilul, care împreună cu Rogera măsoară 6690 de

km.

*În deşertul Mojave, din America de Nord, a fost descoperită cea mai veche plantă de pe

glob, în vârstă de 11.700 de ani. Este vorba despre un arbust cunoscut sub numele de „creozot”

care creşte sub formă de tufişuri întortocheate.


*Cea mai mare floare care creşte pe Pământ este Rafflesia. Diametrul florii poate atinge

1.5 metri, circumferinţa de 3 metri şi greutatea de circa 9 kg. Ea poate fi întâlnită în pădurea

ecuatorială indoneziană.

*Pe baza unor cercetări lingvistice s-a stabilit că în lume se vorbesc circa 5651 de limbi.

*Cel mai mare masiv de sare din lume, conţinând circa 500 de milioane de tone, se

găseşte în Muntele Cordona din Spania. El ar putea acoperi necesarul actual al omenirii pe o

perioada de 15 secole.

*Suprafaţa totală a pădurilor globului este de circa 4.6 miliarde de ha, ceea ce reprezintă

34% din suprafaţa uscatului.

*Cel mai vechi arbore fructifer cultivat este curmalul, originar din Mesopotamia. Cultura

lui este menţionată încă din mileniul III î.Hr.

*Câmpia Mesopotamiei era considerată grădina şi grânarul Asiei Occidentale iar

Eufratul, unul dintre fluviile care curgeau prin „Paradis”.

Culese de Elena Buzincu şi Vlad Vlasă, Clasa a X-a Filologie1

Coordonator, prof. Vasluianu Constantin

Perle ale elevilor

*Francis Cabrel a fost un trompadur modern.

*Tolstoievski este cel care a scris „Crimă şi pedeapsă”.

*Locuitorii Eladei erau numiţi elani.

*Resursele Golfului Persic sunt piersicile.

*În anul 1919 a avut loc Conferința de presă de la Versailles.

*Toate răscoalele au cerut pământ care era ţinut sub talpă de boieri.

*Herodot este preotul istoriei .

*Zoie și Tipătescu se iubeau pe la spate .

*În Moldova este o veche populaţie ca în trecut .

*După marile descoperiri geografice a fost şi urmările marilor descoperiri geografice.

*Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.


*Podul de la Drobeta Turnu-Severin, a fost construit de Apollodor din Damasc, al cărui picior se

mai vede şi astăzi.

*Răscoala de la Bobâlna a început pe un deal şi s-a terminat în 1438.

*Tema basmului este învingerea dintre bine şi rău.

*Toți copiii au fost omorâți la moarte.

*Cimitirul era situat sus de pe deal.

*Cum marcăm zilele școlii?

Cu un x.

*Rheia Silvya a fost mama lui Caesar.

*Vaca este simbolul Romei.

*Dă-mi o picătură de hârtie.

*Mă ascultă data trecută.

*Domnule profesor, nu mă simt prea rău. Pot să mă duc până afară.

* Ne pune 2 și 3 până ne aduce la același numitor.

Culese de Mihai Dănilă,

clasa a X-a Ştiinţe Sociale 2


Cuprins

Editorial

Presă și cultură – Profesor Luminița Săndulache….......................………….................

p. 3

Poesis

Ancuța Ciocoiu, Georgiana Țabără, Cristina Țănu, Alexandra Bîrsan, Ana-Maria

Țîntă, Andreea Georgiana Ganea, Ana-Maria Frențescu, Octaviana Darie, Bianca

Mădescu, Andra Roxana Enea, Rareș Tarțian, Mălina Alexandra Marin, Teodor

Pricop..............................................................................................................................

Medalion artistic

Alexandra Popa...............................................................................................................

Cristina Ţănu...................................................................................................................

Ştefan Miron....................................................................................................................

p. 4-14

p. 15-21

p. 22

p. 23

Eseuri

Ancuța Ciocoiu, 1 noiembrie..........................................................................................

Elena Alexandra Bîrsan, Arta de a trăi...........................................................................

Elena Alexandra Bîrsan, Călătorie.................................................................................

Elena Alexandra Bîrsan, Ce e fericirea?.........................................................................

Ioana Ploae, Rolul educației copiilor..............................................................................

Ioana Ploae, Ce-i și iubirea?...........................................................................................

Octaviana Darie, Joc de viață..........................................................................................

Ioana Ploae, Nebunie.......................................................................................................

p. 24

p. 24

p. 25

p. 25-26

p. 26

p. 26

p. 26-28

p. 28-29

Cătălina Vieru, O clipă de toamnă..................................................................................

Ioana Ploae, Ochii cerului plâng toamna........................................................................

Andreea Andon, Prietenia...............................................................................................

Gabriela Florea, Realități................................................................................................

Gabriela Florea, Ești frumos............................................................................................

Ana-Maria Frențescu, Sfatul meu pentru tine..................................................................

Alexandra Iuliana Popa, Satul Vinețești..........................................................................

Cosmin Ursache, Ansamblul folcloric „Stejărelul” din Pădureni..................................

Medalion literar

Rareș Tiron......................................................................................................................

p. 29

p. 30

p. 30

p. 31

p. 31

p. 31-32

p. 32-34

p. 35-36

p. 37-59

Paideea

Ivona Grigorescu, Rolul comunicării în dezvoltarea personală......................................

Manuela Iacob, Prevenirea violenţei şcolare - obiectiv major al managementului

instituţional......................................................................................................................

Octavia Adam, Educaţia non-formală.............................................................................

Manuscriptum

Despre Ştefan Voievod şi ctitoria sa, Petru P. Harnagea...............................................

Fragmente de amintiri, Constantin Marta.......................................................................

Originea Huşilor, Petru P. Harnagea...............................................................................

p. 60-62

p. 63-64

p. 65-66

p. 67-68

p. 68-70

p. 70-71


Sergent Iliescu Ignat, Mihai Vasiluţă..............................................................................

p. 71-80

Interviuri

Buzincu Elena, Martor la o descoperire arheologică excepţională:

Diadema princiară de aur din cetatea geto-dacică de la Buneşti, judeţul Vaslui.

Interviu cu doamna Doina Harnagea, profesor de Filosofie la Colegiul Naţional

„Cuza Vodă” din Huşi.....................................................................................................

p. 81-87

Traduceri

Denis Popa, Ana-Maria Dolhăscu, Ioana Bahnariu, Teodora Vîrlan, Roxana

Palade..............................................................................................................................

p. 88-92

Personalităţi

O evocare: Calistrat Popărescu........................................................................................

Profesorul Victor Carpis..................................................................................................

Un poet născut pe valea Prutului.....................................................................................

Geografi huşeni: Mihai Iancu..........................................................................................

p. 93-94

p. 95

p. 96-98

p. 99-107

Caleidoscop Maricica Atasiei, Programul Eco-Şcoala la Colegiul Naţional ,,Cuza-Vodă” ...............

Buzincu Elena şi Vlasă Vlad, Curiozităţi din lumea geografiei......................................

Mihai Dănilă, Perle ale elevilor.......................................................................................

p. 108-109

p. 110-113

p. 113-114


COMITETUL DE REDACŢIE

Ioana Bahnariu, clasa a X-a Filologie2 – redactor-şef

Ana-Maria Dolhăscu, clasa a X-a Filologie2 – redactor-şef adjunct

Mădălina Roman, clasa a X-a Filologie1

Alexandra Bîrsan, clasa a X-a Filologie1

Pofesori îndrumători:

Profesor Manuela Iacob

Profesor Costin Clit

Profesor Luminiţa Săndulache

Profesor Wylly Hanga

Redacţia revistei Zorile

Colegiul Naţional ,,Cuza Vodă”

Strada Mihail Kogălniceanu, nr. 11, tel: 0235481398

Mail: [email protected]

Materialele preluate de pe internet nu se publică!

Colaboratorii sunt rugaţi să trimită materialele în Microsoft Word, font Times New Roman,

caractere de 12 şi cu diacritice.

Materialele nepublicate vor apărea în numărul viitor al revistei.

mailto:[email protected]

ISSN 1842-872X

zorile, colegiul naţional cuza vodă din huşi, nr. 46, 2012

Documents