z m T

-741-

În Imperiul Bizantin oraşele întărite se numeu KASTRON. Castrum era numit în sec. 8 o întă-ritură orăşenească de pe timpul ostrogoţilor, bizantinilor şi longobarzilor. Castrum Albiensium (vulgar Castres) a fost un oraş în Galia. Castrum, oraş în Sicilia. Castrum Caledonicum a fost un oraş în Scoţia. Castrum Corvolinum, oraş întărit în Galia. Castrum Heraldi, oraş în Galia. Castrum Novum, oraş în Dalmaţia. Castrum Theodorici, oraş în Galia. Castrum Vulpinum oraş (oppidulum) în Galia. Şi încă multe altele. Denumirea de BURGUS (Bourg) la galii din Galia se regăseşte şi în greacă (şi înseamnă: porţi). Prezenţa ei la gali (chiar şi numele regiu-nii de sud-est a Franţei, Burgundia, unde urmele galilor sînt prezente şi în arhitectură) indică că BURGUS este de origine tracă, adus de gălăţeni. Ea pătrunde şi în Italia, probabil prin troianii lui Eneas (sec. 12 î.Hr.), care înfiinţează Roma. Cuvîntul BURG e pus de cercetători pe aceeaşi treaptă cu CASTRO, OPPIDO şi URBE. SEPTEN TRION, 7 OPPIDU şi SEPTEM CASTRA sînt cele trei denumiri, care s-au modificat la diferite timpuri, dar care şi-au păstrat aceeaşi

însemnătate, după ce castrele romane din Dacia şi-au pierdut importanţa militară. Denumirile de SEPTEN TRION (an 1119 şi ţinînd cont de inerţia hărţilor probabil chiar sec. 11), 7 OPPIDU (an 1290) şi SEPTEM CASTRA (an cca. 1108, deci sec. 11-12) nu poate veni de la coloniştii germani, care au sosit în Transilvania în sec. 13.

Lexicon Universale Hofmann Johann Jacob (1635-1706)

Leiden. An 1698. Olanda

z m T

-742- Chiar dacă se admite că cruciaţii „ţărani” plecaţi din Franţa, Flandra şi Germania în mai 1096, cu intenţia oficială de a ajune la Ierusalim, au avut un număr de cca. 30-40000 de suflete la plecare, au ajuns în Est cu un număr mult mai mic. Ajungînd în Serbia, la Semlin (Zemlin) această „armată” are un conflict major cu populaţia băştinaşa, conflict (măcel) soldat cu 4000 de morţi ai populaţiei locale. Acest conflict poate fi pus numai pe planul religios, căci de o ocupare a acestei regiuni nu era vorba. Este probabil exclus de a crede că un asemenea conflict ar fi putut avea loc, dacă această populaţie ar fi simpatizat cu Roma. Această populaţie, precum şi Valahia, era sub oblăduirea Bizanţului. Armatele bizantine încearcă să împiedice trecerea rîului Morava. Cu toate că Bizanţul promisese sprijin Romei pentru cruciaţi. Mii de vieţi pierd cruciaţii şi aici, căci le stăteau la dispoziţie numai 150 de ambarcaţiuni. Mulţi s-au înecat, încercînd să treacă rîul pe bucăţi de lemn. Conflicte grele au mai avut loc şi spre Belgrad. Drumul lor s-a oprit la Niş (Serbia), de unde au trebuit să-şi schimbe intenţiile. Cel mult cca. 10000 de suflete (bărbaţi, femei, copii şi soldaţi) (germani, valoni şi francezi) rămîn în viaţă. Ceilalţi pier din cauza conflictelor cu populaţia locală, lipsa de hrană, boli şi trecerea rîurilor. La anul 1162 ei erau menţionaţi ca lucrători în minele de argint de la Ciprovăţ (Serbia). După anul 1100 - 1140, resturile de cruciaţi se îndreaptă probabil în majoritate către Croaţia (proba-bil cei care doreau să se întoarcă la casele lor şi care trebuiau să evite împrejurimile Belgradu-lui) şi în rest spre Dunăre, unii rămînînd în Serbia. Făcînd ipoteza că au reuşit să treacă Du-nărea (ceea ce politic nu era prielnic şi fizic periculos) ei s-ar fi putut stabili în Valahia şi mai tîrziu înTransilvania. Dar ţinînd cont de numărul lor scăzut nu se poate vorbi de o „coloniza-re”, ci cel mult de o aciuare (emigrare), pe unde a fost posibil, adică în principal în oraşe. Foarte probabil, după „cruciadă”, au rămas grupuri de familii germane, franceze, flamande, şi alte naţii în Croaţia, Serbia, Valahia, Panonia şi mai tîrziu în Transilvania. Un număr de maximum cca. 2-3000 de suflete or fi trecut în Valahia şi au ajuns pînă la episcopatul Milcov în regiunea Buzău, episcopie infiinţată probabil prin sec. 4 de către episcopul dac Niceta. Posibil că aici se aflau şi credincioşii persecutaţi din Europa de Vest, care îşi găseau refugiu în acest episcopat, aflat sub oblăduirea bisericii de la Roma, dar sub jurisdicţia valahă. Această metodă s-a menţinut încă multe sute de ani. Aşa s-a procedat cu hughenoţii din Franţa, care au ajuns în estul Germaniei şi chiar mai departe. Aşa s-a procedat cu reformaţii pe care biserica de la Roma nu voia să-i accepte. Locul de „deportare” pentru reformaţii din Vest, era Transilvania. Acestui episcopat îi erau subordonate episcopiile de la Sibiu şi Braşov, ceea ce lasă să se înţeleagă că sudul Transilvaniei făcea parte din Valahia. În sec. 9-13, zona de influenţă bizantină ajungea pînă în Austria de Est. Regi ai Ungariei Apostolice erau din generaţie în generaţie ortodoxi, închinaţi Bizanţului. Şi cum regii au hotărît întotdeauna religia „gloatei”, era şi populaţia Panoniei de rit ortodox. După prăbu-şirea Bizanţului (an 1456), multe biserici din Ungaria Apostolică s-au construit pe temeliile fostelor biserici ortodoxe, rase de pe faţa pâmîntului din motive religioase. La anul 1054 are loc „marea schizmă” între Bizanţ şi Roma, ceea ce declanşează o luptă de supremaţie, care la marginea zonelor de influenţă religioasă ia forme accentuate. Biserica de la Roma încearcă prin toate metodele să „pună picior” în Transilvania şi Ungaria. Dar la aceşti ani era Bizanţul încă la maximul puterii sale şi controla în sec. 12 viaţa politico-religioasă în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria. Pe timpul „Imperiului Valaho-Bulgar” (1185- cca. 1260), de la sud de Dunăre, cu capitala la Tîrnova (Tîrnava), care îngloba

z m T

–743- întreaga Moesie, o parte din Serbia cu Belgradul şi Nişul, Tracia cu Adrianopolul, Macedonia întreagă şi Albania pînă la Durres. Roma profită de conflictul dintre Imperiul Valaho-Bulgar şi Bizanţ, precum şi de instabilitatea politică internă a Bizanţului. Cruciada vestică de la anul 1204 pustieşte Constantinopolul şi instaurează la 12 Aprilie 1204 o nouă cîrmuire la Bosfor, de orientare papală. La 1199, papa Inocenţiu al III-lea încearcă deja o atragere a lui Ioniţă către Roma. Într-o scrisoare trimisă lui Ioniţă, scrie Inocenţiu III : „auzind că străbunii lui s-ar trage din viţa romani- lor şi că a moştenit de la ei atît generozitatea sîngelui cît şi curata evlavie ce o are către scaunul aposto-lic ca un drept ereditar, şi-ar fi propus încă de mult a-l cerceta şi prin scrisori şi prin nunci” (Augustin Theiner, Monumenta Slavorum merid.,I, p.11. Roma 1863). Ioniţă răspunde papei: „ Ioniţă, împăratul valahilor şi al bulgarilor, preţuieşte scrisoarea papei, mai scump decît tot aurul şi decît veri ce piatră preţioasă; că a mulţumit mult prea puternicului Dumne-zeu, pentru că i-a cercetat pe ei, servii săi cei nevrednici, după bunătatea sa cea nepreţuită şi a văzut umilirea lor şi le-a adus aminte de sîngele şi de patria din care se trag” (Augustin Theiner, Monu-menta Slavorum merid.,I,p.15. Roma 1863). La anul 1204, Ioniţă devine slujitorul Romei, menţionat în scrisoarea papei: „plăcîndu-i lui Dumnezeu a-l face împărat al întregei Bulgarii şi Valahii, a cercetat vechile scrisori şi documente din care a văzut că predecesorii săi, Simion, Petru şi Samuel, primiseră coroana de la papă; că şi el a cerut aceeaşi favoare de la Inocenţiu al III-lea, consim-ţînd a primi în totul religia catolică şi hotărînd să o ţină ....” (Euphraemius Monachus, Historia bizantina in versibus, p.298-299. Bonn). Desigur, situaţia de pe teren era cu totul alta, căci cre-dincioşii erau de orientare ortodoxă şi ostili Romei. La 15 Aprilie 1205, împăratul bizantin al Romei, Balduin de Flandra este înfrînt de Ioniţă, împăratul valahilor şi bulgarilor, ceea ce produce mare nemulţumire papei Inocenţiu al III-lea. Şi într-adevăr, această „supunere” faţă de Roma, cu un clar caracter strategic, era deja, după un an, la anul 1205, terminată.

Karl Schullerus şi Martin Reschner consideră că o parte din cruciaţii regelui Conrad au trecut pe valea Oltului în cîmpia Cibinului la anul 1147. La anul 1206 apar în Transilvania „ primi hospites regni Saxones”. Ernst Wagner susţine că primii nobili germani au ajuns în Transilva-nia prima oară în secolul 13. În secolul 12 erau prezente armate bizantine în Valahia, Moldova şi probabil şi în Transilvania. La anul 1166 episcopatul de la Milcov supravieţuieşte mai departe, ceea ce indică toleranţa tradiţională a Bizanţului şi a Valahiei. După anul 1200 are loc şi invazia tătarilor în Transilvania, Moldova şi Valahia, deci o perioadă de instabilitate organizatorică. Un asemenea număr restrîns de refugiaţi, şi într-o asemenea perioadă instabilă nu puteau înfiinţa şapte cetăţi răspîndite în toată Transilvania, nici în timp şi nici ca organizare. Deci a presupune că denumirea ,<Septem Casta> ar fi venit din germană nu are nici o bază. În plus trebuie luată în considerare şi poziţia populaţiei băştinaşe, care nu era simpatizantă a Romei, ci din contră. Diferenţe esenţiale de credinţă nu existau, căci despărţirea era încă proaspătă. Erau numai diferenţe politice. Credinţa de rit bizantin era în sec. 11 răspîndită din Dobrogea, Moldova, Valahia, Transilvania, Banat şi pînă în Ungaria şi Austria de est (Burgenland). O biserică ortodoxă din sec. 16 (a nobilului Nădejde) se poate încă vizita în Lockenhausen (Leuca). Desigur existau şi nuclee ale Bisericii de la Roma, care profitînd de toleranţa şi pasivitatea bizantină începuse în secolele 11- 12, odată cu cruciadele, o politică clară de expansiune.

z m T

-744- De aceea, se pare că denumirea de Şapte Cetăţi (Septem Castra) trebuie căutată mult mai de-

vreme. Aşa cum menţionează ca posibilita-te şi cercetătorul Klusch Horst din Sibiu, se poate ajunge chiar pîna la timpurile lui Septimius Sever.

Iniţial, pe aceste locuri, a existat un turn de pază roman, deci o tabară militară romană (castrum), numit Castrum Leuca.

Denumirea Leuca se regăseşte şi în greacă şi are rădăcini trace. La anul 1243 era proprietar Buzat-Hahold (Buzatu), om de vază din Zala (Torda= Turda). La anul 1260 reuşeşte el să apere castelul împotriva austriecilor şi teutonilor. Deci se poate pre-supune că Transilvania s-a întins, la acea dată, pînă în Austria de Est. De fapt şi stilul arhi-tectonic din Austria de Est e asemanator cu cel din Transilvania şi nu cu cel din Germania. La anul 1337, castelul Leuca e cucerit de voevodul Transilvaniei Latfi. Probabil între 1260 şi 1337, austriecii sau germanii reuşiseră să cucerească castelul. La anul 1390, fraţii Căniţă primesc de la regele Sigismund castelul în proprietate. La anul 1535 intră în posesia castelului Toma Nădejde (1498-1562). Moştenit apoi la 1655, de Francisco Nadasd (Nădejde), care se căsătoreşte cu “domina Nadasdyana” (adică doamna Nădăjdiana), descendentă din familia Batori. Pe coşciugul lui, stă scris: “Comiti Francisco de Nadasd Perpetuo Terra Fogarras Capitanei Generalis filio Palatini Nepoli SCRM Intimo Consiliario et Iudici Curia” “ Elisabeta Christina de Nadasd 12 Mai 1682”. In anul 1671, comitele Nadasd al Ţării Făgăraşului, este din motive politice şi etnice executat nevinovat. Pe peretele interior al capelei sale se mai păstrează un rest de pictură ortodoxă tipică tărilor româneşti. Cea mai veche denumire <Septem Castra>, cunoscută pînă acum, se întîlneşte pe harta lui Henri Chanoine de Mayence (Mainz), de la anul 1108, sub forma, <7 Kastra> adică, SEPTEM CASTRA. Deci denumirea exista deja în sec. 11-12.

Castelul lui Nadajdi (Nădejde) Frescă de fereastră. Capela castelului. Sec.16

Castrum de Levka (Castrul Leuca)

Lockenhaus. Burgenland. Austria de Est

z m T

-745-

La nord de DANUBIUS şi peste Tisa este înscris DASCIA 7 KASTRA. La sud de Dunăre este înscris: MESIA (= Moesia), TRACIA, CONSTANTINOPOL, HELLESPONT, RODOS, ACHA-YA, ILIRIC, rîul DRAUA (Drava), HISTRIA şi altele. Peste DANUBIUS este înscris: PANNONIA, NORICOS, RETIA şi altele. Ungaria nu este înscrisă, ceea ce indică că la anii de dinainte de 1100 şi după anul 1100, biserica apostolică din Roma nu era încă prezentă pe aceste meleaguri. Mai spre Vest (spre partea de jos a hărţii): ALEMANNIA, COLONIA ( Koe-ln), GALLIA BELGICA, PARISI (Paris), BRITANNIA INSULA, şi altele. La vest de Dacia este marcat: SARMATIAE. În est este marcat rîul TA-NAIS (Don). La sud de ALPES sînt marcate: ITALIA (scris foarte mare cu roşu), MARE VENE-TICU ( Marea Veneţiană= Marea Adriatică), ROMA, CORSICA, SARDINIA, SICILIA şi altele. Mai spre sud vest: HISPANYIA, rîul GALLIC şi altele. In Asia Mica: FRIGIA, ANTIOCHIA, SIRIA şi altele. Prezenţa Daciei şi 7 Kastra pe această hartă, în con-textul ţărilor înscrise, indi-că importanţa Daciei la acele timpuri.

Harta Lumii. Începutul sec.12 (cam la anii 1108). Detaliu. Henri Chanoine de Mayence (Mainz) Dedicată împăratului german Henri V (cam la anul 1110)

z m T

-746- Acesta denumire contine cifra 7. Scrisul cu cifre «arabe» provine de fapt de la indieni, care în sec. 6 îl aveau în folosinţă. Se admite că în Europa deja în sec. 8 aceste cifre "arabe" erau în uz. Cultura arabă era in Spania în sec. 8-11 bine cunoscută, şi elemente ale ei erau folosite. Cu si-guranţă şi cifrele “arabe”, tocmai datorită comerţului intensiv între Orient şi Occident, reali-zat de comercianţii arabi. Şi foarte probabil, şi mult mai la nord de Spania, pînă în Olanda şi Germania. Cifrele romane erau în comerţ greoaie ! Spania era în sec. 8-15 "motorul" comerci-al al Europei.

Învăţatul german Gerbert de Aurillac (născut în 945) calculează printre primii cu cifre arabe, pe care el le-a învăţat pe „piaţa spaniolă“. Acestea s-au răspîndit foarte repede printre învăţa-ţii Europei. Cifra «zero» s-a introdus mai tîrziu în matematică şi anume, pînă acum cunoscut, în secolul 12. <Zero> sau „gol“ este traducerea în arabă a cuvîntului sanscrit (indian) „suny-a“, care are aceeaşi însemnătate.

Se poate admite ca la anii cca. 975, Gerbert de Aurillac era în Spania, unde a învăţat acest sis-tem de cifre. Cu siguranţă că acolo era în uz acest sistem cu cîteva zeci de ani mai înainte! În prima jumătate a secolului 10, în Spania (dacă nu chiar şi în Franţa şi Italia) se foloseau aceste cifre "arabe". «Neoficial», probabil deja în sec.9.

O altă <<poartă de intrare>> în Europa, a fost şi Damascul, unde la anul 800 se găseşte tipărit un manuscris grec (aflat acum în Biblioteca Vaticanului). În Siria trăiau creştini, care făceau traduceri din cultura arabă şi care mijloceau astfel spre Europa cunoştinţe din Orient.

Dar ce-i mai important este ca acest, <7> de pe harta lui Henri Chanoine de Mayence este total confirmat de harta lui Richard de Haldingham de la 1290. Ca geograf, Henri de Mayence avea multe contacte internaţionale şi, precum mulţi geografii, era avangardist. Foarte important de constatat este că Ungaria nu este marcată nici pe harta călugărului Lam-bert (an 1119) şi nici pe harta lui Henri Chanoine de Mayence (an cca. 1108). Ceea ce însemnă, că nici măcar pentru geografii catolici provincia apostolică Ungaria nu era cunoscută. Ci numai în nişte decrete papale, care precum era regula, apăreau întîi ca entităţi politico-religioase (regiuni, episcopate, etc) pe hîrtii, înainte de a apare pe teren. Deci în sec. 11-12-13, Biserica Apostolică de la Roma nu pusese încă “picior” în provincia apostolică Ungaria. Nici măcar pe harta lui Haldingham de la anul 1290, Ungaria nu e prezentă în Panonia, ci tocmai pe la Munţii Urali. Pe hărţile : „Harta Lumii”. Anoniom. Sec.11; „Harta Lumii”. Beatus. Altamira. Spania. Sec.12; „Harta Lumii”. Tip Beatus. An 1109; „Harta Lumii”. Guido din Pisa. An 1119; „Hartă” tip Beatus. Burgo de Osma. An 1203. Spania şi foarte probabil şi pe celelate încă existente, Ungaria nu este înscrisă. În schimb Dacia respectiv Gothia sînt prezente pe majoritatea din ele. Ce se întîmplă cu Ungaria în secolele 11, 12 şi 13 ? A existat acest stat numai în „technica” hîrtiilor vaticane ? Conceptul de “regatul” Ungaria trebuie urgent revizuit, căci el nu are o bază de justificare realistă, ci mai de grabă este un produs al Efectului Gold. Istoricii români, care de fapt ar fi trebuit să se implice total în această problematică, căci era vorba de Ardeal, au eşuat din mo-tivul incompetenţei intelectuale. Ei nu au fost capabili să deosebească “ neghina de negară”. În Cronica Germanilor (1996 Augsburg) se specifică că foarte multe documente ale evului mediu sînt falsuri în “original”. Şi au fost o mulţime dintre acestea. Aşa era „moda” atunci !