Povestea lui Harap-Alb- bildungsroman

Harap-Alb, personajul principal din basmul omonim, este un Fãt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar care rãmâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultãtor. El devine un erou exemplar nu prin miraculoase însuşiri, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui umanã, fiind adesea cuprins de fricã şi nesiguranţã având slãbiciuni omeneşti. Cãlãtoria pe care o face pentru a ajunge împãrat este o iniţiere a flãcãului în vederea formãrii lui pentru a deveni conducãtorul unei familii, pe care urmeazã sã şi-o întemeieze.

El parcurge o perioadã de iniţiere, cu scopul de a desprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învãţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute pânã atunci, experienţã necesarã viitorului adult. Pentru aceasta, putem face afirmaţia cã basmul lui Ion Creangã, "Povestea lui Harap-Alb", este un veritabil bildungsroman fantastic al epocii noastre".

Naiv, lipsit de experienţã şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbã statutl de nepot al împãratului Verde în acela de slugã a Spânului "-D-acum înainte sã ştii cã te cheamã Harap-Alb, aista ţi-I numele, şi altul nu".

Întâlnirea cu spânul este punctual de plecare, cu multiple semnificaţii în devenirea personajului, fiind nevoit sã refacã experienţa de viaţã a tatãlui, care cãlãtorise în tinereţe prin aceleaşi locuri. Codrul în care se rãtãceşte, simbolizeazã un adevãrat labirint, o lume necunoscutã flãcãului, care greşeşte pentru prima oarã, încãlcând sfatul tatãlui sãu, acela de a se feri de span.

Podul pãzit de tatãl sãu deghizat în urs sugereazã trecerea într-o altã etapã a vieţii, de la adolescenţã la tinereţe, iar fântâna fãrã roatã şi fãrã cumpãnã, semãnând cu o grotã, simbolizeazã locul naşterii, al schimbãrii, deoarece eroul intrã fiu de crai şi iese rob.

Mezinul craiului, lipsit de experienţã, se teme mai ales pentru cã încãlcase promisiunea de a se feri de omul spân, simţindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins sã asculte sfaturile adulţilor care îi voiau binele, aşa cum respectase întocmai îndrumãrile pe care i le dãduse cerşetoarea în alegerea armelor şi a calului. Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flãcãu cu greutãţile vieţii, cu faptul cã omul trebuie sã învingã toate piedicile ivite în viaţa sa, pregãtindu-l pentru viitor, când va trebui sã-şi conducã propria gospodãrie, propria familie şi sã ştie sã o apere de duşmani.

Episoadele în care Harap-Alb adduce pielea cu nestemate a cerbului şi "sãlãţi" din grãdina ursului, precum şi alte exemple în acest sens sunt numeroase, presãrate pe tot parcursul basmului: împãratul Verde exprimã idea cã datoria omului este aceea de a se lupta cu toate greutãţile vieţii, oricât de multe ar fi acestea "Dar cu toate aceste, trebuie sã ştii, nepoate, cã unii oameni îs mai a dracului decât dracul; nu se astâmpãrã nici în ruptul capului, mãcar cã au pãţit multe"; Harap-Alb, însuşi cãpãtând astfel o experienţã de viaţã tocmai prin depãşirea pericolelor, calul nãzdrãvan, întruchipând înţelepciunea popularã cã dupã rãu urmeazã întotdeauna binele, cu singua condiţie de a nu renunţa la luptã, cugetã: "Omul e dator sã se lupte cât a putea cu lucrurile vieţii".

Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al sãu, calul fabulos, şi de Sfânta Duminicã, cea care îi dãduse primele sfaturi în evoluţia maturitãţii sale. În trecerea probelor, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartã, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn cã învãţase ceva din experienţa cu Spânul.

O experienţã determinantã pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, un alt pericol de care ar fi trebuit sã se fereascã, aşa cum îl sfãtuise tatãl. Cãlãtoria spre curtea împãratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flãcãului, desprinzând acum învãţãtura cã orice om, oricât de neînsemnat şi oricât de ciudat ar pãrea, poate fi de folos.

În aceastã perioadã a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsã pentru o fatã de împãrat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregãtindu-l pentru cãsãtorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Aceastã întâmplare simbolizeazã ideea cã acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiu de crai, viitorul împãrat care îşi poate asuma rãspunderea închegãrii unei familii şi conducerea unei gospodãrii, întrucât experienţa cãpãtatã îi conferã statutul de adult pregãtit pentru viaţã.

Harap-Alb parcurge o perioadã de formare a personalitãţii, care, deşi înzestrat ciu importante calitãţi, are slãbiciuni omeneşti, momente de tristeţe, de satisfacţie ale învingãtorului, toate conducând la desãvârşirea lor ca oameni.

1