CAPITOLUL VIBISERICILE LA SFlRŞITUL EVULUIMEDIU (1300—1500)1) Bula papală a lui Bonifaciu al VUI-leaInfluenţa apostolilor valdenzi şi mărturia „fraţilor" au depăşitmult limitele propriului lor cerc. In prima jumătate a secoluluial XlV-lea învăţătura lor era mai răspîndită decît oricînd maiînainte.în 1302 papa Bonifaciu al VUI-lea publică o bulă papală,declarînd că supunerea faţă de papa romano-catolic era necesarăpentru mîntuirea oricărei fiinţe omeneşti, de unde trebuia săse deducă, că nu există în lume nici o altă autoritate veninddela Dumnezeu decît cea a papei. Împăratul Ludovic de Bavaria,punîndu-se în fruntea mişcării de protest împotriva acestei pretenţiia papei dela Roma, puse sub interdicţie cea mai mare partea imperiului său.în acest conflict, Marsilio de Padua, protejat şi stimat decătre împărat, jucă un mare rol prin scrierile sale, în ciuda declaraţieipapale, declarînd că nu a citit niciodată vreun text maieretic decît acesta. Născut la Padua (la 1270), Marsilio a studiatla universitatea din Paris unde s-a distins. în 1324 el a publicatscrierea sa „Defensor Pacio", prin care stabilea în mod lămuritdupă Sfintele Scripturi, legăturile dintre biserică şi stat. El spune99că s-a luat obiceiul de a aplica cuvîntul „biserică" conducătorilorbisericii, episcopilor, preoţilor şi diaconilor şi că acest lucru estecontrar întrebuinţării apostolice a Cuvîntului, după care „biserică"este adunarea sau totalitatea celor care cred în Hristos. „ î n acestsens", — a continuat el, — apostolul Pavel a scris Corintenilor r„Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint" (1 Corinteni 1,2).Nu din greşeală s-a dat acestui cuvînt un alt sens, ci din motivebine cîntărite şi de o mare importanţă pentru preoţime, însă carepentru creştinism prezintă consecinţe nefaste. Datorită acesteifalse interpretări a termenului, sprijinit pe anumite pasagii dinScriptură, de asemenea falsificate, s-a clădit sistemul ierarhic.Şi acum acest sistem, care este contrar Sfintelor Scripturi şi poruncilorlui Hristos, îşi arogă puterea judicioasă supremă în materielumească, ca şi în materie spirituală. Ori dela biserica creşti n ă t r e b u i t să decurgă autoritatea supremă conferită de ea episcopilorşi preoţilor. Nici un învăţător sau păstor nu are dreptulde a obţine ascultarea prin forţă sau pedeapsă. Cine are deci autoritateade a numi episcopi, păstori şi conducători în general ?Pentru apostoli, Hristos era izvorul autorităţii, pentru urmaşiilor, apostolii erau aceia care aveau dreptul de alegere, care apoia trecut asupra congregaţiunilor de credincioşi. Cartea FapteleApostolilor, ne dă un exemplu de numire a lui Ştefan şi a celorlalţidiaconi. Dacă deci în timpul vieţii apostolilor biserica eraaceea care făcea această alegere, cu cît mai mult trebuie să se l u crezeîn acel aş fel după moartea lor.2) C O R P O R A Ţ I U N I L EBisericile creştine şi doctrinele lor se răspîndiseră în modrapid printre locuitorii marilor oraşe şi peste tot membrii diverselorcorporaţii de meseriaşi. în Italia şi în Franţa fraţii erauadeseori numiţi „ţesători". Nefiind decît simpli meseriaşi, oarecum puteau fi consideraţi ca învăţători, aceşti ţesători şi cizmari ?Corporaţiunile erau foarte puternice şi îşi întindeau ramificaţiilelor din Portugalia pînă în Boemia şi din Anglia pînă în SiciliaFiecare din aceste corporaţii îşi avea organizaţia ei proprie şîmenţinea legături strînse cu celelalte. Ele aveau un caracter religiosca şi un caracter tehnic. Citirea Bibliei şi rugăciunea ocupauun loc important în activitatea lor. Una din cele mai puternicecorporaţiuni era acea a „zidarilor " care cuprindea t o ţ i muncitorii100care lucrau în construcţii. Această corporaţiune a lăsat urme durabile

despre puterea şi importanţa ei prin clădirile pline de farmec— de frumuseţe şi rezistenţă —, catedrale, biserici, hoteluriorăşeneşti şi particulare, construite în secolele al XH-lea, alX l I I - l e a şi al XlV-lea, admirate încă în t o a t ă Europa. în cabaneleconstructorilor grupate în jurul catedralelor în construcţie, maistrulavea obiceiul de a citi Sfintele Scripturi, chiar şi în perioada cîndîn alte p ă r ţ i simplul fapt de a avea o Biblie era pedepsit cu moartea.Mulţi oameni care nu aveau nimic comun cu construcţia, — doamne,negustori şi alţii — deveneau membri ai corporaţiei oferindo contribuţie nominală : un vas cu miere sau o sticlă de vin. Aceştimembri erau adeseori mai numeroşi decît muncitorii, deoarececorporaţiunea le procura în acelaşi timp şi un refugiu împotrivapersecuţiei precum şi ocazia de a asculta Cuvîntul lui Dumnezeu.Valoarea artistică şi frumuseţea multora din aceste edificii au fostmult inspirate din spiritualitatea înflăcărată care Se ascundeasub lucrul perseverent al meseriaşului. Cetăţile imperiului şi corporaţiunilel-au sprijinit pe Ludovic în lupta lui cu papa şi ausuferit mult din cauza interdicţiei. în 1332, o grupă de cetăţeniau adresat o scrisoare arhiepiscopului de Treves, declarînd cădintre toţi domnitorii acestei lumi, împăratul Ludovic era celcare trăia cel mai fidel după î n v ă ţ ă t u r a lui Hristos şi că prin credinţasa şi prin purtarea sa morală, el era un exemplu pentru t o - ţ i .„Pînă la moarte, spuneau ei, noi îi vom rămîne fermi şi fidel ataşaţiîn credinţă şi într-o sinceră ascultare, ca şi Acelui care este adevăratu l nostru Împărat şi Domn. Nici o suferinţă, nici o schimbare, nicio împrejurare nu ne vor despărţi niciodată de el". Scrisoareacontinuă, ilustrînd jusetele relaţii ale bisericii cu statul, p r i n aceleaale soarelui cu luna şi exprimă cel mai adînc regret pentru că acesterelaţii au fost tulburate prin ambiţia şi căutarea de onoruri, şirespinge pretenţia papei de a fi singurul izvor al autorităţii.Ea se încheie, cerînd cu insistenţă, ca sărmani creştini, să se încetezede a se mai aduce alte prejudicii credinţei creştine.3) FRAŢII ŞI PRIETENII LUI DUMNEZEUTimp de secole Strasburg şi Cologne au fost pentru fraţicentre importante. Congregaţiunile erau aici numeroase şi îşiexercitau influenţa lor pînă departe. După o cronică, un anumeWalther a venit în 1322 din Cologne la Mayence . El era un conducătoral „fraţilor", însă şi un periculos conducător al unei secte101«eretice, care timp de mai mulţi ani a rămas ascuns şi a atras numeroasesuflete în ereziile sale periculoase. El a fost prins aproapede Cologne, judecat şi condamnat să fie ars pe rug. Era un omumplut de diavolul, mai capabil decît oricare altul, constant înereziile sale, abil în răspunsurile sale şi corupt în credinţă sa. N i c ipromisiuni, nici ameninţări, nici cele mai groaznice torturi, nu auputut ca să-1 determine să-şi trădeze pe numeroşii săi tovarăşicomplici.Acest lolard numit Walther, era originar din Ţările de Jos.Cum el cunoştea prea puţină latină şi nu putea să se exprime înlimba romană, el a scris mult în limba germană despre credinţasa falsă, şi împărţea în secret scrierile sale, celor pe carei-a înşelat şi rătăcit. El nu a voit nici să se pocăiască, nici să retractezeereziile sale şi a apărat cu fermitate ba chiar cu încăpăţânaredoctrinele sale. El a fost deci aruncat în foc şi nu a lăsatîn urma lui decît cenuşe.Scrierile lui Toma de Aquino reuşiră să stabilească doctrina :„pentrucă t o a t ă puterea în cer şi pe pămînt a fost d a t ă l u i Hristos,reprezentantul Său, papa poseda aceiaşi autoritate. Un franciscanspaniol, Pelagiu Alvaros a susţinut aceiaşi teză în scrierile sale,care i-au adus o mare consideraţie. „Papa, scria el, apare nu caun om ci ca un dumnezeu pentru cei care au viziune spirituală.Autoritatea lui este nelimitată. El are dreptul de a declara că e„bine" ceeace el crede de cuviinţă şi să lipsească de drepturilesale pe orice om, dacă este cazul. A te îndoi de această putereuniversală înseamnă a fi exclus dela mîntuire. Marii duşmani aibisericii sînt ereticii, care refuză să poarte jugul adevăratei ascult

ă r i . Ei sînt extrem de numeroşi în Italia, în Germania şi înProvence, unde ei sînt numiţi „begarzi" şi „beghine". Unii se numesc„fraţi" sau „săraci ai acestei vieţi" sau chiar „apostoli".Apostolii şi begarzii nu au domiciliu stabil, neducînd cu ei nimicatunci cînd călătoresc, nu cerşesc niciodată şi nu lucrează. Aicieste răul cel mare, căci a l t ă d a t ă ei erau zidari, lăcătuşi, etc. Unalt scriitor (1317) spune că erezia este atît de mult răspîndităprintre preoţi şi călugări încît Alsacia este plină de ei.S-au făcut eforturi speciale pentru a distruge literatura eretică,în 1370, s-a publicat la Strasburg un edict care condamnatoate lucrările de acest gen, ca şi pe autorii lor şi ordonîndu-seacelora care ar putea avea astfel de scrieri, de a le depune î n t r - u ntermen de patrusprezece zile pentru a fi arse. Mai tîrziu Carolal IV-lea a recomandat inchizitorilor de a examina cărţile laicilorşi clerului, laicii neavînd dreptul de a întrebuinţa comentariiîn limba germană ale Sfintei Scripturi, de teama de a nu cădea în102ereziile begarzilor şi beghinelor. S-au distrus deci în acest fel multescrieri.In 1307, vicarul general al ordinului dominicanilor din Saxonia,a fost celebrul dascăl Eckart, care la universitatea dinParis şi-a cîştigat r e p u t a ţ i a de a fi omul cel mai erudit al timpuluisău. Propovăduirea sa şi î n v ă ţ ă t u r a sa luminoasă i-au adus pierdereat i t l u r i l o r sale. După o perioadă de retragere, el apăru dinnou la Strasburg, unde aptitudinea sa de predicator grupă încurînd numeroşi ucenici în jurul lui. Scrierile sale au fost a t î tde larg răspîndite printre begarzii din Strasburg, încît au atrasbănuiala clerului. El a mers apoi la Cologne, unde după ce a propovăduitcîţiva ani, a fost chemat să se înfăţişeze înaintea arhiepiscopului,sub inculparea de erezie. Cazul său a fost supus papeişi scrierile lui Eckart au fost condamnate şi interzise. Cu toateacestea s-a continuat a se aprecia învăţătura sa din cauza sfinţenieivieţii sale şi a nobilului său caracter. Suso găsi prin el paceaşi la Cologne Eckart a întîlnit şi a influenţat pe Tauler, pe atunciîncă tînăr.în conflictul dintre Ludovic de Bavaria şi papa, Dr. JohannesTauler, dominican bine cunoscut, a apărat cu îndrăzneală pesuveran. Tauler nu era numai stimat şi iubit la Strasburg, undepredicile lui atrăgeau mulţimea, dar reputaţia lui de profesor şipredicator s-a întins şi în alte ţări.Cînd în 1338 aproape tot clerul părăsea Strasburgul din cauzaexcomunicării papale, Tauler rămase aici simţind că chiar necesi t ă ţ i le crescînde ale oraşului i-au furnizat o ocazie unică de aconsacra aici misiunea sa. El a vizitat de asemenea şi alte locuricare sufereau în aceiaşi manieră ca şi Strasburgul şi a petrecutcîtva timp la Bale (Basel) şi la Cologne (Colonia). Zece ani maitîrziu ciuma a devastat Strasburgul şi el a rămas din nou la postulsău. Ajutat de doi prieteni, un augustin religios şi un mînăstirean(monah), el a slujit poporului suferind şi îngrozit. Aceşti treioameni au publicat scrisori pentru a justifica slujba lor faţă decei ce erau sub lovitura interdicţiei. Ei declarară în aceasta cădin moment ce Hristos a murit pentru toţi, papa nu putea închidedrumul spre mîntuire a nici unui credincios pentru motivulcă acesta nu acceptă (sau refuză) autoritatea papală şi rămîneloial faţă de Regele său legitim. Cei trei prieteni au fost expulzaţidin oraş şi ei s-au retras la Mînăstirea învecinată unde monahulera stareţ. De aici ei au continuat ca să răspîndească„scrierile lor.Tauler a t r ă i t apoi la Cologne (Koln-Colonia) unde el a predicatîn biserica „Sfînta Gertruda". El a putut totuşi să se reîntoarcăla Strasburg, unde a murit la 1361 în vîrstă de 70 de ani de o boală103gravă. El a fost îngrijit de către propria lui so ră la mînăstirea undeea era călugăriţă.In timpul vieţii sale, Tauler a fost acuzat că este un „sectar".El s-a apărat şi s-a trecut printre „prietenii lui Dumnezeu". Elspunea : „Astăzi stăpînitorul acestei lumi a semănat ierburi rele

printre trandafiri şi trandafirii sînt uneori înăbuşiţi şi rupţi demărăcini. Copii: trebuie să facem o distincţie, un fel de separarede ceea ce există în mînăstiri şi afară". „Prietenii lui Dumnezeu"nu constituie o sectă, „pentru că ei declară că sînt altfel decîtprietenii lumii".Atunci cînd s-a declarat doctrina sa ca „begardă", el răspundeaavertizînd : „oameni reci şi adormiţi care îşi închipuie că auîndeplinit tot ceea ce le-a poruncit sfînta biserică, şi chiar dacăau făcut toate acestea, ei nu vor obţine niciodată pacea inimii,decît dacă Cuvîntul necreat şi veşnic al Tatălui ceresc nu vine săreînoiască interiorul şi să facă din ei făpturi noi. în loc de aceastaei se leagănă în falsa siguranţă spunînd : „Noi aparţinem unuiordin sfînt; noi sîntem într-o sfîntă împărtăşire; noi ne rugămşi citim. Aceşti orbi — continuă el — gîndesc' (socotesc) că suferinţeleDomnului nostru Isus Hristos şi preţiosul Lui sînge potsă fie tratate cu uşurătate şi să rămînă fără roade. Nu, copii mei,nu ! Lucrul acesta nu poate să fie, şi dacă cineva vine să-i avertizezecum că ei trăiesc într-o primejdie îngrozitoare şi că vor murifără nădejde, ei îşi bat joc de el spunînd : „Aşa vorbesc „begarzii"I a t ă ce li se spune acelora care nu pot suferi să vadă suferinţaaproapelui lor şi care le arată lor calea cea dreaptă".Tauler a mai spus : „Fariseii sînt preoţii care se cred superi o r i altora şi consideră propriile lor căi ca fiind cu orice preţ desăvîrşite.Ei sînt aceia care nimicesc pe „prietenii lui Dumnezeu",în 1576, generalul iezuiţilor a ordonat ca să nu se mai citeascăcărţile lui Tauler şi în 1590 papa Sixtus ai V-lea a pus predicilesale în indexul cărţilor oprite. Cărţile lui Tauler privite în modspecial ca eretice au fost distruse, iar altele falsificate. Pe de altăparte li s-au atribuit lui Eckart şi lui Tauler lucrări pe care einu le-au scris. Din cauza persecuţiei care domnea s-au tăinuitnumele multor autori. Ceea ce noi avem din î n v ă ţ ă t u r a lui Taulerne descoperă simpatia lor intimă cu fraţii şi cu bisericile creştine.Cartea întitulată „Istoria convertirii lui Tauler" în generala t a ş a t ă la predicile sale, nu a fost scrisă aşa cum se crede de cătreel sau despre el, totuşi ea merită cu prisosinţă larga circulaţiecare i-a fost acordată. Ea povesteşte despre întoarcerea la Dumnezeua unui preot, eminent predicator, printr-un laic evlavios.104Această lucrare are o oarecare asemănare cu o altă carte fărănumele autorului, i n t i t u l a t ă „Cele nouă stînci", care a avut deasemenea o mare influenţă. Multă vreme s-a presupus că ea a fostscrisă de către Suso. însă publicarea a fost scoasă de pe o copiefăcută de către bogatul cetăţean din Strasburg Rulman Merswin,unul din cei mai intimi prieteni ai lui Tauler. Suso omite un pasagiucare ar fi ofensat sensibilitatea romano-catolică, dar careera caracteristică învăţăturii fraţilor : „Eu îţi spun că tu ai dreptatecînd te rogi lui Dumnezeu ca să aibă milă de sărmanul ceştinism ;căci să ştii că de secole creştinismul nu a fost niciodată atît desărac sau necredincios, aşa cum este astăzi. Insă eu îţi spun că tute înşeli spunînd că iudeii cei răi şi păgînii sînt toţi pierduţi. Eute asigur că în aceste zile există păgîni şi iudei pe care Dumnezeuîi preferă mai mult decît pe aceia care îşi zic creştini şi trăiesc încontradicţie cu poruncile creştinismului. Peste tot în lume sepoate găsi un iudeu sau un păgîn care se teme de Dumnezeu înt o a t ă simplitatea şi onestitatea, care nu cunoaşte altă credinţădecît aceea în care s-a născut, dar care ar fi gata să părăseascăcredinţele sale dacă ar cunoaşte altceva mai plăcut lui Dumnezeuşi care ar asculta de Domnul şi i-ar da L u i trupul şi bunurile sale.Nu crezi tu că un astfel de iudeu sau un astfel de păgîn trebuiesă fie mai iubit de Dumnezeu decît creştinul fals şi pervers carea primit botezul, însă care lucrează împotriva voinţei lui Dumnezeu,,şi acest lucru în deplină cunoştinţă de cauză ? Suso schimbă deasemenea un pasaj unde persecuţia împotriva evreilor este pusăpe seama dorinţei creştinilor, cuvînt pe care el îl schimbă primdorinţa evreilor, făcînd astfel o schimbare plăcută citirorilor săLPrintre numeroşii oameni evlavioşi care erau în legătură cu

Tauler, unul din cei mai interesanţi era unul al cărui nume nu secunoaşte şi care era numit „Prietenul lui Dumnezeu din Ţara desus". El este menţionat pentru prima oară în 1340, atunci cîndel era unul din aceşti „apostoli" care se ascundeau din cauza persecuţiei,dar care exercita totuşi o influenţă şi o autoritate remarcabilă.El vorbea italiana şi germana. El vizita pe fraţii dinItalia şi Ungaria şi către 1350, el merse la Strasburg, unde îşireînoi vizita doi ani mai tîrziu. El a întîlnit acolo pe Rulman Merswinşi i-a dat să copieze cartea „Nouă stînci". în 1356, după unicutremur de pămînt la Bale, el a scris o „scrisoare către creştină t a t e " , în care recomanda ascultarea de Hristos ca remediu pentrutoate relele. El s-a stabilit apoi împreună cu cîţiva tovarăşi într-un loc retras, la munte, de unde coresponda cu fraţii de pretutindeni.Prietenul lui Dumnezeu din Ţara de Sus s-a bucurat de105o situaţie materială bună. Cînd el a părăsit lumea, a r e n u n ţ a t latot ce avea. El însă nu a împărţit toţi banii deodată, ci i-a întrebu i n ţ a t multă vreme ca pe un împrumut dela Dumnezeu şi i-acheltuit în mod treptat pentru scopuri evlavioase. El a rămascelibatar.Scriind unei „Case a lui Dumnezeu", întemeiată la Strasburgde către Rulman Merswin, el descrie mica colonie din munţi cape aceea a unor fraţi simpli, buni şi modeşti. El spune că toţierau convinşi că Dumnezeu voia să facă o oarecare lucrare nouăşi că ei aveau intenţia de a rămîne împreună pînă cînd li se vadescoperi planul divin, moment în care ei vor trebui să se despărţească,mergînd pînă la marginile lumii creştine. El cere cafraţii să se roage pentru ei, căci — scrie el — „prietenii lui Dumnezeu"sînt într-o măsură oarecare în suferinţă". Menţionînd căel este mort pentru lume, el s-a exprimat astfel : „Noi nu voimsă spunem că un om trebuie să iasă din lume, şi să devină călugăr.Noi credem că el trebuie să rămînă acolo, însă să nu-şirisipească inima şi simţurile sale în relaţiile cu prietenii săi şi cuonorurile acestei lumi. El va recunoaşte că atunci cînd era în lumecăuta interesele sale proprii mai mult decît cele ale l u i Dumnezeu.Acum el va abandona această onoare lumească şi va dori să cinsteascăpe Dumnezeu prin toate acţiunile sale, căci Dumnezeuînsuşi 1-a sfătuit adeseori. „Atunci eu sînt sigur că înţelepciuneadivină îl va lumina şi că prin această înţelepciune el va şti maibine, ca într-un singur ceas să dea sfaturi mai bune, decît a l t ă d a t ăî n t r - u n an".Merswin, consultîndu-1 privitor la întrebuinţarea banilor săi,prietenul lui Dumnezeu a răspuns : „Nu este oare mai bine dea ajuta pe săraci decît de a construi o mînăstire ?". în 1380 treisprezece„prieteni ai lui Dumnezeu" se întîlniră în ta ină în munţi.Unul din aceşti fraţi venea dela Milano, un altul dela Geneva.Acesta din urmă, un comerciant, renunţase la t o a t ă averea sapentru dragostea lui Hristos. Mai erau acolo încă doi fraţi dinUngaria. După ce s-au rugat mult timp împreună, ei au luatSfînta Cină. Apoi ei s-au sfătuit asupra celei mai bune căi deurmat în faţa reînoirii persecuţiei credincioşilor. Ei au trimesapoi anumite recomandări prietenilor secreţi împrăştiaţi în diverseţări, între altele şi lui Merswin la Strasburg. Apoi ei se despărţi r ă şi luară drumuri diferite. Atît cît putem şti, ei au pecetluitmărturia lor prin moarte de martiri.1064) INCHIZIŢIA IŞI INTENSIFICĂACTIVITATEAMoartea împăratului Ludovic şi alegerea lui Carol IV (1348)avură consecinţe dezastruoase pentru congregaţiunile creştine.Noul împărat era absolut sub influenţa papei şi a partidului său„şi datorită acestui fapt a rezultat o luptă mai violentă decît oricînd,pentru distrugerea oricărei păreri deosebite.In timpul primei jumătăţi a secolului al XlV-lea, bisericilecelor credincioşi se dezvoltaseră foarte mult şi au atins cu influenţa

lor multă lume care nu s-a ataşat în mod formal la grupările lorînsăcătre mijlocul secolului a început pentru ele o eră de crunteîncercări. Au fost trimişi inchizitori în număr mereu crescîndîn tot imperiul şi împăratul le-a dat tot sprijinul dorit de cătrepapi. Cea mai mare parte din Europa a devenit scena unor execuţiicrunte a unora din cei mai buni cetăţeni ai ei. Un marenumăr din ei au pierit arşi pe rug. In 1391 patru sute de persoaneau fost acuzate de erezie şi condamnate de către tribunalele dinPomerania şi Brandenburg. în 1393 două sute optzeci de credincioşiau fost închişi la Augsburg. în 1395 aproximativ o mie depersoane au fot „convertite" la credinţa catolică în Turingia, înBoemia şi Moravia. în acelaş an treizeci şi şase de persoane aufost arse pe rug la Maienţa. în sfîrşit în 1397 o sută de bărbaţişi femei au fost arşi pe rug în Styria şi doi ani mai tîrziu şase femeişi un bărbat au urcat rugul la Niiremberg. Oraşele elveţiene amcunoscut atrocităţi asemănătoare. La această epocă papa Bonifaciual IX-lea a publicat un edict, ordonînd ca să se întrebuinţezetoate mijloacele posibile pentru a se debarasa de urgia nelegiuriieretice. El citează un raport al „preaiubiţilor lui fii închizitori"care în Germania descrie pe begharzi, lolarzi şi şvesterieni, care seîmpopoţonează cu numele de „săraci" sau „fraţi". El declară că.de mai mult de un secol această erezie a fost interzisă sub diferiteforme şi că în diferite oraşe mulţi din aceşti sectari împietriţiau fost arşi pe rug în fiecare an. în 1395 un inchizitor numit PeterPilichdorf s-a lăudat că ar fi ajuns să domolească pe aceşti eretici.Mulţi dintre fraţi s-au refugiat în Boemia şi Anglia, aceste ţărifiind puternic influenţate, prima, prin învăţătură lui Jerome şiHuss şi a doua prin învăţătura lui Wicleff.î n t r - u n document din anul 1404, scris de către un adversar,şi păstrat la Strasburg se pot citi aceste cuvinte, citate de unuîdin f r a ţ i : ,,Timp de două sute de ani bisericile noastre au cunoscuttimpuri prospere şi fraţii au devenit atît de numeroşi încît î n t r u -107nirile lor reuneau pînă la şapte sute de persoane şi chiar mai mult.Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru comunitatea noastră.Dar apoi o persecuţie intensă a fost îndreptată împotriva slujitorilorlui Hristos. Ei au fost alungaţi din ţ a r ă în ţ a r ă şi aceastăcrudă cruciadă se continuă încă pînă astăzi. De cînd există bisericacreştină, niciodată adevăraţii creştini nu au fost atît de hărţuiţi,încît în lume sau în unele ţări măcar, nu se mai întîlnesc totuşisfinţi. Alungaţi din cauza persecuţiei, fraţii noştri au traversatmarea şi au întîlnit fraţi în cutare sau cutare district, însă neputîndvorbi limba ţării ei au găsit relaţiile dificile şi s-au întors laei acasă. Faţa bisericii se schimbă ca fazele lunii. Adeseori ea esteînfloritoare şi sfinţii se înmulţesc pe pămînt, apoi ea pare să decadăşi să dispară în întregime. Cu toate acestea dacă ea dispareî n t r - u n loc, noi ştim că ea există în alte părţi, chiar dacă acolonu se găsesc decît puţini sfinţi care duc o viaţă curată şi care sîntuniţi într-o sfîntă comuniune. Noi credem că biserica va reaparemai puternică şi mai numeroasă încă. întemeietorul alianţei noastreeste Hristos şi căpetenia bisericii noastre este Isus, Fiul lui Dumnezeu".Acelaşi document acuză pe fraţi cum că ei distrug unitateabisericii (catolice) învăţînd că omul cinstit nu poate fi mîntuitdecît prin credinţă. El îi blamează cum că condamnă oameni, caAugustin şi Jerome că nu au rugăciuni scrise, reproşîndu-lecă tolerează, ca un b ă t r î n poate să aducă lui Dumnezeu rugăciunimai lungi sau mai p u ţ i n lungi aşa după cum i se pare lui. El criticăîncă pe fraţi cum că se servesc de Sfintele Scripturi în limba vulgară,că memorează porţiuni din ea şi le repetă în adunările lor. în fine,autorul documentului constată că fraţii mărturisesc şapte punctedin sfînta credinţă creştină : 1) Treimea. 2) Dumnezeu este Creatorultuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. 3) El a dat lui Moise,Legea. 4) El a lăsat ca Fiul să devină om. 5) El şi-a ales o bisericăfără pată. 6) Există o înviere. 7) Hristos va veni c a s ă judece v i i işi morţii.Aceste puncte enumerate aici în latină, au reapărut în germană

într-o carte foarte mult folosită din secolul al XlV-lea, descoperită înmînăstirea din Tepl aproape de districtul muntos din pădurea Boemiei,care a fost multă vreme un azil pentru fraţi persecutaţi. Aceastălucrare a fost întocmită de către fraţi şi a fost vădit î n t r e b u i n ţ a t ăde unul sau de mai mulţi dintre ei. Pasaje din Scriptură au fostaranjate pentru a fi citite duminica sau în alte zile, ceea ce dovedeştecă cu cîteva excepţii sărbătorile romano-catolice nu erau păzite(respectate). Autorul insistă asupra importanţei unei c i t i r i regu-108late a Scripturilor şi recomandă fiecărui t a t ă de familie de a fipreot în casa l u i . Totuşi majoritatea părţii din carte este o traduceregermană a Noului Testament. Această traducere diferă foartemult de „vulgata" adoptată de către biserica romano-catolică şide asemenea de traducerile germane întrebuinţate dela introducereatiparului pînă la traducerea lui Luther. Aceasta din urmăa fost cu siguranţă influenţată de către textul acestei cărţi ca şio traducere mai tardivă întrebuinţată timp de aproape un secolde către anabaptişti şi menoniţi.Tulburaţi de către aceste epoci de persecuţie, mulţi oameniau fost minaţi spre fanatism. Unii numindu-se „fraţi şi surori aiDuhului liber" au luat propriile lor sentimente ca îndrumări aleDuhului Sfînt şi s-au dedat la acte de nebunie şi de p ă c a t cu adevăratjignitoare. Alţii au practicat ascetismul la exces şi alţii încă,scăpînd de persecuţie prin singurătate, deveniră foarte înguştişi manifestară oarecari opinii aparte asupra egalităţii şi îi făceaubănuitori cu privire la orice învăţătură, care i-a împins pînă acoloîncît s-a considerat ignoranţa drept o virtute.Către mijlocul secolului al XV-lea, o serie de evenimenteîncepură să transforme Europa.5) R E N A Ş T E R E ALuarea Constantinopolului de către turci la 1453, a obligatpe numeroşi savanţi greci ca să se refugieze în occident. Aceştioameni au luat cu ei manuscrise de mare valoare conţinînd vecheal i t e r a t u r ă greacă de mult uitată în occident. în curînd aceşti profesorigreci au învăţat în universităţile italiene limba care eracheia tuturor tezaurelor de cunoştinţe şi studiul limbii greceştis-a răspîndit în mod rapid pînă la Oxford. Puternica trezire încunoştinţa literaturii antice a fost just desemnată prin termenul„Renaştere".Printre aceste preţioase manuscrise regăsite, nici unul nu aavut rezultate a t î t de importante ca acela care a permis restaurareaşi publicarea textului Noului Testament în limba greacă.în acelaşi timp, inventarea tiparului a procurat mijlocul de apropaga aceste noi cunoştinţe şi primele piese de tipar au fostÎ n t r e b u i n ţ a t e în principal pentru tipărirea Bibliei.109Descoperirea Americii de către Columb şi cea a sistemuluisolar de către Copernic, au contribuit de asemenea la lărgireagîndirilor.Studiul Noului Testament în cercuri tot mai largi a manifestatcontrastul absolut între î n v ă ţ ă t u r a lui Hristos pe deoparte şi creştinătateacoruptă pe de altă parte. Către sfîrşitul secolului al XV-lea,nouăzeci şi opt de ediţii ale Bibliei în latină au fost tipărite ca şi unnumăr foarte mare de părţi din Biblie. Arhiepiscopul de Maienţa»a reînoit edictul de interdicţie al întrebuinţării Bibliilor în limbagermană. Totuşi în mai puţin de doisprezece ani, patrusprezeceediţii ale acestei Biblii au fost tipărite, plus patru ediţii ale Biblieiîn limba olandeză şi foarte numeroase părţi din Biblie. Totul eraextras din acelaşi text ca al Testamentului găsit în mănăstireadin Tepl.Printre cei care studiau limba greacă la Florenţa, se găseaJean Colet, care mai tîrziu a ţ i n u t cursuri la Oxford asupra NouluiTestament. El a făcut asupra auditorilor săi impresia unui ominspirat, căci în timp ce dădea la o parte religia exterioară, el ledescoperea pe Hristos în expunerile sale asupra epistolelor apostoluluiPavel. Un iudeu numit Reuchlin, a făcut de asemenea o

lucrare folositoare, reanimînd în Germania studiul limbii ebraice.Din t o a t ă această pleiadă de oameni erudiţi şi tipăritori evlavioşi,care s-au distins atunci în Europa, Erasmus este cel maicunoscut. El s-a născut la Rotterdam. Fiind orfan, el a avut desusţinut de timpuriu o luptă constantă împotriva sărăciei. Totuşicapacităţile sale excepţionale nu au putut rămîne ignorate. El ga fost admirat în curind, nu numai în cercurile intelectuale, cichiar şi la curţile regale din Londra şi Roma. Cea mai mare lucrarea sa a fost publicarea Noului Testament în greacă cu o nouă traducereîn latină, însoţită de numeroase note şi parafraze. Ediţiilese succedau cu rapiditate. Numai în F r a n ţ a s-au vîndut în scurtăvreme o sută de mii de exemplare Se puteau acum citi Cuvintelecare au adus mîntuirea în lume. Hristos şi apostolii Săi s-au descoperitmultora care au înţeles în curînd că nu există nici o asemănareîntre tirania religioasă şi nelegiuită, care i-a oprimat a t î t avreme şi descoperirea lui Dumnezeu în Hristos. Cum Erasmus înnotele sale opunea învăţămintele Sfintelor Scripturi practicilorbisericii romano-catolice, o indignare generală s-a ridicat împotrivaclerului. S-au publicat în mod liber comentarii ironice, exprimîndîn termeni nu prea moderaţi dispreţul faţă de preoţi. în ceea cepriveşte ordinul de călugări care t r ă i au din cerşit, Erasmus scria :.„Sub deghizarea sărăciei aceşti mizerabili tiranizează lumea creş-#110tină". Apoi vorbind despre episcopi, el spunea : „Ei nimicesc evanghelia... fac legi după bunul lor plac, oprimă pe laici şi aplicăbine sau rău măsuri din i n i ţ i a t i v a lor proprie ... Ei nu ocupă scaunulEvangheliei, ci acela al l u i Caiafa sau Simon vrăjitorul şi sînt prelaţinevrednici". Despre preoţi el scria : „Există acum un marenumăr, turme enorme de laici şi de regulatori (înscrişi în ordinereligioase). Ori este cunoscut de t o a t ă lumea că puţini dintre eitrăiesc în curăţie (castitate)". Despre papa el scria: „Am văzutcu proprii mei ochi pe papa Iuliu al II-lea ... mergînd în frunteaunei procesiuni triumfale, ca şi cînd ar fi fost Pompei sau Cezar.Sfîntul Petru a cîştigat lumea prin credinţă, nu prin arme, prinsoldaţi sau prin instrumente militare. Urmaşii sfîntului Petru vorcîştiga tot atîtea victorii ca şi apostolul, dacă vor fi însufleţiţide acelaşi duh ca al l u i " . în fine asupra cîntării coriştilor din biseri c i el continuă spunînd : „Muzica bisericii moderne este compusăin aşa fel încît congregaţiunea nu poate înţelege nici un cuvînt ...un grup de creaturi care ar trebui să plîngă păcatele lor, dar careansă îşi imaginează că plac lui Dumnezeu prin trilurile lor vocale".în introducerea la Noul Testament grecesc, Erasmus a scrisdespre Hristos şi despre Scripturi: „Dacă noi am fi văzut cu ochiinoştri pe Domnul, noi nu L-am fi cunoscut în mod mai i n t im decîtp r i n Scriptură, unde II vedem vorbind, tămădtiind, murind şiînviind, ca să zicem aşa, în faţa ochilor noştri". Dacă undeva nise arată urmele paşilor lui Hristos, noi cădem în genunchi şi îladorăm. De ce să nu adorăm mai degrabă chipul viu şi vorbitordat de către Evanghelii ?" Eu aşi vrea ca chiar cea mai slabă femeiesă poată citi Evangheliile şi Epistolele Sfîntului Pavel. Euaşi vrea ca ele să fie traduse în toate limbile, pentru ca ele să fiec i t i te şi înţelese nu numai de către scoţieni şi irlandezi, ci încă şi desarazini şi de turci. De asemenea, primul lucru care trebuie făcutîn acest scop, este de a o face înţeleasă cititorului. Eu suspin dupăziua cînd ţăranul va putea să cînte porţiuni din Sfînta Scripturăurmînd plugul său, sau cînd ţesătorul va putea să le fredonezeîn r i t m u l suveicii sale, sau cînd călătorul va uita oboseala drumuluirepetînd povestirile evanghelice".Erasmus era unul din acei care nădăjduiau o reformă paşnicăo creştinătăţii, condiţiile părîndu-i-se favorabile. Lui Iuliu, sîngerosulpapă, i-a urmat Leon al X-lea din celebra familie de Medicis.Era un om nereligios, însă un prieten al artelor şi al literaturii,care a aprobat Noul Testament al lui Erasmus. Regele FranţeiFrancisc I-iul a rezistat mai degrabă întregii Europe decît să cedezelibertăţile Franţei papei Iuliu. Henric al VIII-lea regele

111Angliei era entusiasmat pentru reformă şi de aceea s-a înconjuratde oameni foarte buni şi foarte capabili: Colet, Sir Thomas Morus,arhiepiscopul Warham, Dr. Fisher. Ceilalţi suverani ai Europei,din imperiu şi din Spania erau de asemenea binevoitori. însă marileinstituţii nu sînt aşa de uşor de schimbat. Ele s-au opus criticiişi au combătut reformele. Niciodată nu s-a putut vedea ca aceastăcurte a Romei să cadă de acord cu î n v ă ţ ă t u r a şi exemplul luiHristos.Pentru producerea unei reforme trebuia o acţiune nouă şiputernică, care deja se pregătea fără zgomot î n t r - u n cerc chiarde călugări. Acesta a fost Ioan de Staupitz, socotit ca un conducătoral mişcării de reformă, care a descoperit pe omul pregătit deDumnezeu. El era vicarul general al ordinului augustinilor şi în1505, în timpul unei călătorii pentru inspectarea mînăstirilor ordinuluisău, el a întîlnit la Erfurt pe Martin Luther, călugăr tînărprofund tulburat în ceea ce priveşte mîntuirea sufletului său. Dorindîn mod sincer de a-i veni în ajutor, Staupitz începu să-i cîştigeîncrederea sa. El 1-a sfătuit ca să citească Sfintele Scripturi, caşi lucrările lui Augustin, Tauler şi ale altora. Luther a urmat acestsfat şi lumina a inundat în el cînd a înţeles din proprie experienţadoctrina îndreptăţirii prin credinţă.