DOMNUL ESTE APROAPE-GBV

1 August

Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului … Şi soţia să se teamă de soţ.     

Efeseni 5.22,23,33Căsătoria creştină (3) – Respectul reciproc

Căsătoria creştină ar trebui să se desfăşoare aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cum dictează mersul societăţii. Şi totuşi, vai, multe dintre căsniciile creştinilor sunt într-o stare jalnică din cauza neglijării învăţăturilor divine! Versetul de mai sus ne învaţă despre rolul soţiei care, nu mai este nevoie s-o spunem, este foarte important pentru succesul căsniciei şi al fericirii, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.În timp ce soţului i se spune să-şi iubească soţia, îndemnul pentru soţie este să fie supusă soţului şi să-l respecte. Înseamnă aceasta că bărbatul este un fel de dictator care nu ţine seama de părerile soţiei? În niciun caz, căci, înainte de a i se spune femeii să fie supusă bărbatului ei, ni se porunceşte să ne supunem unii altora (Efeseni 5.21). De ce i se cere soţiei în mod special să arate respect? Pentru că întocmai cum femeia are în mod natural nevoie să simtă dragostea soţului ei faţă de ea, tot aşa şi soţul are nevoie să se simtă respectat de soţie.Domnul, în înţelepciunea Lui, a comparat relaţia normală dintre soţ şi soţie cu relaţia dintre Hristos şi Biserică. Poate vreun creştin să creadă că Hristos este capul Bisericii cu scopul de a o face nefericită? Expresia „El Însuşi fiind Mântuitorul trupului“ arată că El Îşi foloseşte poziţia de cap spre binele ei. Soţul înţelept ascultă părerile soţiei, dar el ia deciziile şi este responsabil pentru rezultate. Căsătoria este ori un colţ de rai, ori o celulă de închisoare şi, desigur, căsătoria creştină ar trebui să fie rai! Ea ar trebui să fie caracterizată de dragoste şi de respect reciproc, un cămin în care Hristos Îşi găseşte plăcerea să locuiască.A. M. Behnam

 2 August

Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau în faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin

El.  Coloseni 3.17

Căsătoria creştină (4) – Domnia lui Hristos

Dedicarea, dragostea şi respectul reciproc sunt necesare pentru succesul oricărei căsnicii, fie ea creştină sau nu. Şi este o realitate tristă că, uneori,

credincioşii care ignoră principiile divine au mai puţină înţelegere în cămin decât anumite cupluri de necredincioşi. Dar o căsnicie între creştini ar trebui să însemne mai mult decât doar dedicare, dragoste şi respect. O căsnicie creştină nu poate fi numită pe drept cuvânt creştină decât dacă recunoaşte domnia lui Hristos care ne-a iubit şi care S-a dat pe Sine pentru noi. În căminul creştin, Hristos ar trebui întotdeauna să aibă „întâietatea în toate lucrurile“ (Coloseni 1.18).Există o anecdotă despre un predicator de la ţară care, la sfârşitul ceremoniei de nuntă, a spus celor doi: «Acum ascultaţi cu atenţie, prieteni, când vă veţi duce toţi trei acasă …» – şi aici mireasa l-a întrerupt, asigurându-l că mama ei nu va veni să locuiască la ei. Dar predicatorul a continuat, repetând că vor merge acasă trei. Atunci soţul l-a întrerupt – vor fi doar doi. La care predicatorul a răspuns: «Ascultaţi cu atenţie: vor fi trei fie că vreţi, fie că nu vreţi; şi al treilea va fi ori Domnul, ori Satan».Iată un adevăr solemn: ori Îi dăm Domnului locul care I se cuvine, ori duşmanul sufletelor ne va face ravagii în casă! Când domnia lui Hristos va fi o realitate în casele noastre, atunci vor fi acolo şi pacea, şi bucuria, şi cântarea; şi nu vor fi ţipete şi certuri. Familia va avea putere să înfrunte greutăţile vieţii şi va experimenta adevărul din Isaia 48.18. „O, dacă ai fi ascultat tu poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta, ca valurile mării“.A. M. Behnam

  3 August

Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere:

Salut!                Iacov 1.1

Nu există cinste şi privilegiu mai mare pentru un om decât să fie numit „rob al lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos“. A sluji interesele Sale pe pământ este cu siguranţă un privilegiu la care şi îngerii ar putea râvni.Unul singur poate fi numit Robul Desăvârşit. Doar spre El îndreaptă Domnul atenţia noastră, spunând: „Iată Robul Meu!“ (Isaia 42.1). În Isaia 42.19 se pune întrebarea: „Cine este orb ca Acela în care M-am încrezut şi orb ca Robul Domnului?“. Acest Rob desăvârşit nu are ochi decât pentru slava Domnului. El nu a căutat laudele oamenilor, ci a fugit de popularitate. Despre El s-a profeţit: „Nu va striga, nici nu-Şi va ridica glasul, nici nu-l va face să se audă“ (Isaia 42.2), iar în Marcu, Evanghelia în care Domnul Isus apare ca Rob, Îl vedem în slujire activă, şi totuşi retrăgându-Se mereu din mijlocul mulţimilor care nu credeau. El ştia ce se află în om.Ceea ce se cere din partea Robului Desăvârşit este ascultarea. Domnul, în har, a devenit ascultător. În Isaia 50.4, El spune în duh: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic“. Pururea atent la vocea Celui pe care venise să-L glorifice, putea spune: „Nu fac nimic de la Mine Însumi“, ci: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care M-a trimis

şi să sfârşesc lucrarea Lui“. Această cărare a ascultării L-a glorificat pe deplin pe Dumnezeu şi din slavă s-a auzit vocea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea“.J. W. H. Nichols

 4 August

Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica

iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le-a spus: „Pace vouă!“.                                                  Ioan 20.19

Ucenicii erau împreună, dar nu aveau pace. Îl văzuseră pe Isus răstignit şi, deşi unii dintre ei dăduseră de veste că El era viu, ei încă se întâlneau doar cu uşa încuiată. Apoi Domnul Însuşi a stat în mijlocul lor! Prezenţa Lui a schimbat întreaga lor perspectivă pentru acea clipă şi pentru tot restul vieţii lor.Mai întâi, Domnul a vrut să le liniştească temerile. Frica lor cea mai mare era „frica de iudei“ – liderii religioşi influenţi a căror asprime i-a împiedicat pe mulţi să-şi mărturisească deschis credinţa în Hristos (Ioan 7.13; 9.22; 19.38). Poate că şi noi simţim aceeaşi teamă, fiindcă sunt multe voci care încearcă să reducă la tăcere credinţa creştină sau cel puţin să râdă de ea. Dar, când ne gândim la Domnul cel înviat, Căruia I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ, auzim cuvintele Lui mângâietoare: „Pace vouă!“.Apoi Domnul voia să le întărească credinţa. „Le-a arătat mâinile Lui şi coasta Lui. Atunci ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul“ (Ioan 20.20). Din Evanghelia după Luca aflăm că El chiar a mâncat peşte şi fagure de miere, ca să-i ajute să creadă. Domnul Isus doreşte să ne întărească credinţa, oricât de slabă ar fi. El ne dă dovezi ale puterii şi ale prezenţei Lui atunci când Îl căutăm.După ce S-a ocupat de temerile şi de credinţa ucenicilor, Domnul Îi trimite în lucrare. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“ (Ioan 20.21). El Îi spusese deja Tatălui că urma să-i trimită în lume întocmai cum fusese şi El trimis (Ioan 17.18), iar acum le spune şi lor. Ultimele Lui cuvinte în Evanghelia după Ioan sunt: „Tu urmează-Mă“ (Ioan 21.22). Iată privilegiul şi chemarea noastră! S. J. Campbell

  5 August

Pentru că aşa zice Domnul oştirilor: „Încă o dată – este puţin timp – şi voi clătina cerurile şi pământul şi marea şi uscatul. Şi voi clătina toate naţiunile şi dorinţa tuturor naţiunilor va veni; şi voi

umple casa aceasta cu glorie“, zice Domnul oştirilor.       Hagai 2.6,7

Iar acest „încă o dată“ arată înlăturarea celor clătinate, ca fiind făcute, ca să rămână cele neclătinate. Evrei 12.27

Un cuvânt pentru astăzi

Nimeni nu poate nega faptul că, în ultima vreme, am experimentat dezastre naturale într-un număr fără precedent. Numărul incendiilor din păduri, dintre care majoritatea au fost provocate de fulgere, le-au depăşit pe cele din anii trecuţi. La fel şi tornadele care au devastat oraşe întregi din Alabama, Kentucky şi Ontario. Inundaţiile au cuprins porţiuni întinse atât la sate, cât şi la oraşe. Cutremurele care au zguduit Oceanul Indian şi Oceanul Pacific acum câţiva ani au fost urmate de cel de lângă Japonia, care, prin cutremurul ce l-a însoţit, a distrus porţiuni întregi de pământ şi a afectat grav industria nucleară a Japoniei. Mulţi dintre cei care au simţit pe pielea lor efectele acestor dezastre sunt de acord că pământul şi cerul au fost zguduite.Cutremurul produs în Virginia în august 2011 i-a luat pe mulţi prin surprindere. Cine s-ar fi aşteptat vreodată la un cutremur atât de puternic în estul Statelor Unite? Şi totuşi, el a fost simţit pe o rază de peste o mie de kilometri de la epicentrul lui.Oare nu cumva este mâna lui Dumnezeu, care ne avertizează? Este trist s-o spunem, dar cei mai mulţi oameni nici măcar nu se gândesc la Dumnezeu, deşi unii strigă în disperarea lor: „Doamne, scapă-mă!“, pentru ca după aceea să uite că au strigat spre un Dumnezeu a Cărui existenţă o negaseră înainte. Şi totuşi, Dumnezeu a vorbit! El a spus cândva: „Încă o dată … voi clătina cerurile şi pământul“. Aceia care-L cunosc ca Dumnezeu şi Tată prin Domnul Isus Hristos înţeleg că „dorinţa tuturor naţiunilor va veni“ (Hagai 2.7). Ziua aceea se apropie! Într-adevăr, venirea Domnului este aproape, chiar la uşi! Doamne Isuse, vino! J. van Dijk

6 August

Şi Îngerul Domnului a venit şi S-a aşezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas din Abiezer. Şi Ghedeon, fiul său,

bătea grâu în teasc, ca să-l ascundă de madianiţi. Judecători 6.11

Ghedeon ne este prezentat tocmai în momentul când bătea grâul în teasc într-un loc secret, pentru a-l ascunde de madianiţi. Acest grâu aparţinea poporului, căci el era produsul ţării pe care Dumnezeu le-o dăduse; pentru noi, grâul este o imagine despre Hristos. Lui Israel i se răpise mijlocul de subzistenţă, însă Ghedeon a putut totuşi să pună ceva în siguranţă dinaintea răpitorilor. Acest grâu era foarte preţios pentru el; de aceea nu a permis să îi fie răpit. Unui astfel de bărbat, Domnul Însuşi putea să i Se descopere şi să-l numească viteaz, pentru că acesta începuse să păşească pe drumul victoriei.Este Hristos preţios pentru noi? Suntem obişnuiţi să ne retragem într-un loc „ascuns“, departe de influenţele şi grijile vieţii zilnice, ca să ne hrănim din El şi din lucrurile Lui, care sunt de fapt partea noastră? Sau trebuie să recunoaştem că nu avem timp pentru lucrurile Lui şi că de dimineaţa până seara suntem preocupaţi cu obligaţiile zilnice? Atunci în mod

sigur ne găsim sub jugul amar al duşmanilor sufletului nostru: lucrurile pământeşti.Trebuie să ne facem timp ca, în linişte, să ne hrănim cu Hristos. Curând vom observa cât de mult bine ne face acest lucru! Zilele vor deveni mai frumoase, poverile mai uşoare, iar starea de iritare şi expresia încordată de pe faţa noastră vor dispărea. Când vom începe, în taina prezenţei lui Dumnezeu, „să treierăm“ adevăratul grâu, se vor arăta în viaţa noastră zorii unei noi zile. Să veghem cu mare grijă asupra acestor momente, căci, dacă le permitem, lucrurile pământeşti vor pătrunde fără ezitare chiar şi în clipele cele mai sfinte.J. T. Mawson

 7 August

Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi ce trebuie să aibă loc în curând; şi a făcut-o cunoscut, trimiţând-o prin îngerul Său robului

Său Ioan, care a dat mărturie despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, toate

lucrurile pe care le-a văzut. Ferice de cine citeşte şi de cei care aud cuvintele profeţiei şi păzesc cele scrise în ea, pentru că timpul este aproape … Pentru că mărturia lui

Isus este duhul profeţiei.                Apocalipsa 1.1-3; 19.10

Profeţi şi profeţiile lor – Apostolul Ioan

Odată cu aceste pasaje ne apropiem de sfârşitul profeţiilor din Cuvântul lui Dumnezeu. Apocalipsa subliniază o dată în plus că spiritul profeţiei este mărturia lui Isus. Orice profeţie, oricare ar fi timpul şi locul împlinirii ei, în ultimă analiză are de-a face cu El şi cu planul de neschimbat al lui Dumnezeu ca El să fie slăvit. Apocalipsa ne arată multe detalii despre felul cum acest plan va fi adus la îndeplinire. Într-adevăr, Scriptura ar fi foarte incompletă fără această descriere a victoriei Lui finale.Prigoana bântuia cu furie. Ioan, acum bătrân şi ultimul în viaţă dintre apostolii Domnului, fusese exilat în insula Patmos „pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus“. S-ar fi părut că cea de-a patra fiară din viziunile lui Daniel, cea „înspăimântătoare şi îngrozitoare şi nemaipomenit de puternică“, fiara cu „dinţi mari de fier“ (Daniel 7.7), ieşise învingătoare.Dar nu era aşa. Această ultimă carte din Cuvânt ni-L înfăţişează pe Domnul Isus, Cel care a murit şi care este viu în vecii vecilor, ca pe Învingătorul final. Lui Ioan i s-a spus să scrie ce a văzut în acea zi, „lucrurile care sunt“ în dispensaţia prezentă şi „lucrurile care vor veni după acestea“. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut în acea duminică minunată, când Însuşi Domnul i S-a arătat, ni-L arată pe Domnul ca având control absolut asupra trecutului, asupra prezentului şi asupra viitorului. A Lui să fie gloria! E. P. Vedder, Jr.

 8 August

Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Domnul şi depărtează-te de rău. Aceasta va fi sănătate pentru trupul

tău şi înviorare pentru oasele tale.                                                        Proverbe 3.7,8

Încrederea nechibzuită în noi înşine şi îngâmfarea ne împiedică să discernem călăuzirea divină. Dar, atunci când ne temem de Domnul şi ne abatem de la rău, aceasta înseamnă: «Toate pânzele sus!». Înseamnă sănătate pentru trupul nostru şi întărire pentru oasele noastre. Termenul care apare în original este folosit când se face referire la băutură, la mâncare sau chiar la medicamente. Gândul din acest verset este legătura strânsă dintre starea morală şi spirituală a omului, pe de o parte, şi starea sănătăţii sale trupeşti, pe de altă parte.În Proverbe 10.27 citim: „Frica de Domnul prelungeşte zilele, dar anii celor răi vor fi scurtaţi“. Acest verset ne reaminteşte de ceea ce citim în Efeseni 6.1-3: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci aceasta este drept. Onorează pe tatăl tău şi pe mama ta – este cea dintâi poruncă însoţită de promisiune – ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ“. Am putea spune că ascultarea este un semn exterior al temerii noastre de Domnul.Promisiunea unei vieţi lungi nu este una absolută, deoarece pe drumul vieţii se pot întâmpla tot felul de lucruri care ne pot trimite dincolo într-o clipită. Totuşi, vorbind la modul general, aceia care trăiesc în teamă de Domnul au mai multe şanse de a trăi până la adânci bătrâneţi decât aceia care trăiesc pentru trup şi pentru lume.S-a estimat că aproximativ 60% dintre bolile umane sunt cauzate direct sau indirect de teamă, de tristeţe, de resentimente, de vinovăţie, de ură sau de orice alt stres de natură emoţională. Adăugaţi la acestea suferinţele groaznice cauzate de alcool (ciroza), de tutun (boli de plămâni şi de inimă, cancer) şi de imoralitate (boli venerice). Vedem că temerea de Domnul şi ascultarea de Cuvântul Său duc în cele din urmă la un trai mult mai sănătos. Să învăţăm să umblăm în temere de Domnul!T. P. Hadley

  9 August

Şi Domnul a venit şi a stat şi a chemat ca în celelalte dăţi: „Samuele, Samuele!“.     1 Samuel 3.10

Şapte oameni chemaţi pe nume de două ori (4) – Samuel

Samuel era doar un copil aflat în grija lui Eli, preotul din Şilo, atunci când Dumnezeu l-a chemat. Era o perioadă foarte întunecată în istoria Israelului, fapt dovedit de amorţeala spirituală a lui Eli şi de practicile imorale făţişe ale fiilor săi (1 Samuel 2.12-17,22). Mai existaseră „profeţi“ înainte de Samuel,

dar slujba profetică a început odată cu el (Fapte 3.24). Dumnezeu a iniţiat-o ca pe o legătură între El şi poporul Său, deoarece căderea începuse din rândul preoţilor. Întotdeauna când poporul Său se îndepărtează de El, Dumnezeu ridică un profet.Domnul a venit la Samuel, „a stat în picioare“ şi l-a chemat: „Samuele, Samuele!“. Chemarea a venit la Samuel într-un timp când „Cuvântul Domnului era rar şi viziunile erau puţine“ (1 Samuel 3.1). Cuvântul „viziune“ nu se referă aici la o experienţă vizuală, ci la o descoperire divină, o revelaţie spirituală venită din partea lui Dumnezeu. Acesta era mesajul pe care Samuel avea să-l ducă poporului descurajat şi tulburat.Nu poate exista un vid spiritual, pentru că, atunci când Dumnezeu este respins, duşmanul va veni să umple locul rămas gol. Aşa s-a întâmplat în Israel în urma abuzului preoţiei. Dar Dumnezeu a trimis o soluţie în persoana lui Samuel. Când a ajuns la maturitate, slujirea lui a avut un efect remarcabil. Tot Israelul a ascultat predicarea lui, de la Dan până în nord, de la Beer-Şeba până în sud (3.19-21; 4-1). Mesajul lui profetic a lucrat pocăinţa în inimile poporului 1 Samuel 7.3-6).Irlandezii au o vorbă: «Când vine ora, vine şi omul». Acest proverb s-a dovedit adevărat în politica internaţională, dar şi în istoria poporului lui Dumnezeu. Cât de credincios a fost Dumnezeu trimiţând pe un om al Său chiar atunci când era mai mare nevoie!B. Reynolds

10 August

Ştiu lucrările tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi.       Apocalipsa 2.2

În acest stadiu timpuriu al istoriei Bisericii reprezentat de Efes nu apăruseră încă semne ale îndepărtării de Domnul. Hristos este încă văzut ca Acela care ţine şapte stele în mâna dreaptă şi care umblă în mijlocul bisericilor. Nu este oare un semn al faptului că aceia care se supuneau autorităţii Domnului pentru a reprezenta interesele Lui în adunare încă umblau în puterea şi sub călăuzirea Sa? Erau încă multe lucruri pe care Dumnezeu le putea aproba. Sfinţii erau caracterizaţi de răbdarea în lucrul Domnului. Ei rezistaseră tuturor atacurilor prin care Satan încercase să aducă stricăciune în Biserică prin minciună şi fapte rele.Totuşi, chiar dacă în afară erau fără pată, Domnul, Cel care cunoaşte inimile, spune: „Am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“. Iată rădăcina tuturor căderilor în Biserică! Cineva a spus: «Sursa problemelor şi în final a ruinei este invariabil interioară, nu exterioară».Fiindcă şi-au părăsit dragostea dintâi pentru Hristos, Domnul trebuie să rostească solemnele cuvinte: „Ai căzut“. Urmează avertizarea că, dacă nu aveau să se pocăiască, sfeşnicul urma să fie îndepărtat. Dacă dragostea dintâi pentru Hristos era pierdută, atunci şi lumina faţă de oameni avea să se stingă.Ceea ce este adevărat pentru Biserică sub aspect colectiv este cu siguranţă valabil şi pentru orice adunare locală şi pentru orice credincios în parte. Rădăcina căderii este în inimă, iar fără pocăinţă, mărturia

exterioară nu va avea nicio putere. Totuşi, credincioşii ca indivizi puteau învinge această lipsă din interiorul Bisericii păstrându-şi dragostea dintâi pentru Hristos. Unor astfel de suflete, Domnul avea să Se descopere ca fiind Pomul Vieţii – izvorul ascuns al susţinerii spirituale în paradisul lui Dumnezeu, unde vrăjmaşul nu va pătrunde niciodată ca să ne atragă inimile departe de Hristos.H. Smith

11 August

Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu. 

Ioan 17.24

Care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea.            Evrei 12.2

Un lucru mai rămâne

El a sfârşit totul, a împlinit totul, L-a glorificat pe Tatăl în toate; un singur lucru rămâne: să ne aibă la Sine Însuşi. Dragostea nu se împacă niciodată cu absenţa celui iubit. Poate că o suportă, dar aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul ei. Ce binecuvântare aşadar, când privim la El, să ştim că Lui Îi este dor să ne aibă cu El pentru totdeauna!Crezi aceasta? Crezi că există (o spun cu toată reverenţa) această unică dorinţă neîmplinită în inima lui Hristos, dorinţa de a-i avea cu El pe cei din poporul dragostei Sale? „Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să privească slava Mea“. Nu simt şi inimile noastre această dorinţă, dorul de a fi cu El? Îl avem cu noi acum, desigur; este un adevăr binecuvântat că, umblând prin lume, nu putem rezista fără El. Dar ne gândim noi la clipa când vom fi cu El şi vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este? Îl voi vedea aşa cum este şi voi fi ca El când Îl voi vedea; iată ce aşteaptă şi după ce tânjeşte acum inima Lui. El ne încurajează pe drumul prin pustie cu ajutorul prezenţei Lui şi cu mângâierea dragostei Lui; dar cea mai mare dorinţă este să ne aibă cu El.Ce gând de necuprins! Un lucru mai rămâne: „Tată, vreau ca şi ei, aceia pe care Mi i-ai dat Tu, să fie unde sunt Eu“. Un lucru mai rămâne: îl datorează Dumnezeului şi Tatălui Său, ni-l datorează nouă, şi îl va împlini!W. T. Turpin

12 August

Mai bine este să-ţi pui încrederea în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine este să-ţi pui încrederea în

Domnul, decât să te încrezi în cei mari.                                                  Psalmul 118.8,9

Ca un dinte rupt şi un picior care se clatină este încrederea într-un înşelător în ziua necazului.           

Proverbe 25.19

Încercările, necazurile şi greutăţile de orice fel ne vor supune la test. Cât de necesară este atunci credincioşia! Pavel are un motiv foarte întemeiat să îi scrie lui Timotei: „Şi cele ce ai auzit de la mine înaintea multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie capabili să-i înveţe şi pe alţii“ (2 Timotei 2.2). Când lucrurile nu merg bine, avem nevoie de mult har din partea Domnului, ca să putem vorbi aşa cum trebuie despre El şi pentru El şi să acţionăm cu înţelepciune în temere de El. Căci aceste situaţii sunt teste. Ele vor dovedi dacă suntem statornici în răbdare, stabili şi puternici în faţa furtunilor, păstrând o credinţă neclintită în Dumnezeul cel viu, astfel ca alţii să fie încurajaţi şi întăriţi.Dacă cineva are încredere în noi şi constată că în momentul critic ne retragem, cedăm, ne dovedim slabi, recurgem la argumente omeneşti în locul credinţei, încrederea acelei persoane în noi va fi ca un dinte care se clatină. Un asemenea dinte cu nervul expus poate fi comparat cu o problemă dureroasă, ce împiedică hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, încrederea de până atunci devine „un picior care şchiopătează“, adică o neputinţă dureroasă, o imposibilitate de a înainta cu hotărâre pe calea Domnului.Aşa că, pe de o parte, să fim credincioşi, demni de încredere, ca să nu-i lăsăm pe alţii de izbelişte în momentele grele; iar pe de altă parte, să fim atenţi în cine ne încredem. Să ne asigurăm că este un om demn de încredere, mereu statornic pe calea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu. Talentul, abilitatea, zelul sau entuziasmul nu pot înlocui calitatea simplă de a fi un om de încredere.L. M. Grant

 13 August

Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile nevăzute. Pentru că prin aceasta au primit

mărturie cei din vechime.                        Evrei 11.1,2

Credinţa este lucrul esenţial în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. Ea se odihneşte în moartea Altuia şi controlează viaţa şi umblarea credinciosului, căci cel drept va trăi prin credinţă. Umblarea în puterea proprie ne va face să sfârşim în apele adânci ale disperării şi ale dezamăgirii. De aceea trebuie să refuzăm faptele firii şi influenţele lumii în spatele căreia stă Satan şi să ne încredem mai degrabă în Dumnezeul cel viu. În Evrei 10.35 citim: „Nu lepădaţi deci încrederea voastră care are mare răsplătire!“.Mai departe vedem că cel credincios trebuie nu doar să aibă o credinţă personală în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos; el a fost chemat să umble pe o cale a credinţei ilustrată în următoarele versete din Evrei 11:

„Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain“ (Evrei 11.4), ceea ce vorbeşte despre apropierea de Dumnezeu şi mântuirea prin credinţă.

„Prin credinţă, Enoh a fost mutat ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase; pentru că, mai înainte de mutare, a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu“ (Evrei 11.5). Acesta este exemplul unui om care a umblat prin credinţă.

„Prin credinţă, Noe … a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei“ (Evrei 11.7). Aceasta sugerează o mărturisire de credinţă într-o lume care se grăbeşte spre judecată, deoarece nu crede în Cel care poate să mântuiască.

„Prin credinţă Avraam, fiind chemat, a ascultat“ (Evrei 11.8) – ascultarea credinţei, un lucru pe care Dumnezeu îl apreciază.

Domnul doreşte ca fiecare credincios, la fel ca aceşti oameni din vechime, să acţioneze pe principiul credinţei în orice împrejurare a călătoriei lui pe pământ! Aceasta aduce plăcere inimii lui Dumnezeu!R. J. Costen

  14 August

Şi voi da celor doi martori ai Mei şi vor profeţi o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac. Aceştia au putere să închidă

cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeţiei lor; şi au putere peste ape să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu orice plagă, ori de câte ori vor.                     Apocalipsa 11.3,6

Profeţi şi profeţiile lor – Cei doi martori

Aceşti doi martori sunt ultimii profeţi ai Domnului menţionaţi în Scriptură. Ei nu au trăit încă, dar vor trăi şi Îl vor sluji pe Dumnezeu în timpul necazului celui mare care va veni peste acest pământ după ce Domnul Se va fi întors să ia la Sine pe poporul Său.Aceşti martori, la fel ca mulţi dintre profeţii care au trăit de-a lungul istoriei, vor înfrunta o împotrivire extraordinar de puternică. Duhul lui Dumnezeu, care, potrivit promisiunii Domnului din Ioan 14.16,17, este întotdeauna cu noi, cei credincioşi, şi rămâne în noi, nu va mai fi prezent ca Persoană divină pe pământ în acele zile. Totuşi, aceşti profeţi îmbrăcaţi în sac vor fi protejaţi de Dumnezeu în perioada celor 3 ani şi jumătate, până când îşi vor împlini misiunea pe pământ.Aceşti doi martori vor profeţi şi vor face dovada unor puteri miraculoase, care ne duc cu gândul la acelea date odată lui Moise şi lui Ilie, oameni credincioşi, în momente de cotitură din istoria poporului Israel, în perioada vechi-testamentară. Flăcările

ieşite din gura acestora îi vor mistui pe vrăjmaşi; ei vor putea închide cerurile ca să nu dea ploaie, vor putea transforma apele în sânge şi vor putea lovi pământul cu orice fel de plagă.Şi totuşi, la un moment dat, fiara care iese din adânc se va război cu ei, îi va înfrânge şi-i va ucide. Trupurile lor moarte vor zăcea pe străzi, iar lumea se va bucura şi se va veseli la vederea lor. Însă după trei zile şi jumătate ei vor învia, se vor ridica în picioare şi vor fi luaţi la ceruri în nor, înaintea ochilor vrăjmaşilor lor. Dumnezeu va fi slăvit, iar cei împotrivitori se vor înfricoşa. Victoria este întotdeauna a Domnului! E. P. Vedder, Jr.

   15 August

Robul tău a ucis şi pe leu şi pe urs; şi acest filistean necircumcis va fi ca unul dintre ei, pentru că a batjocorit

oştirile Dumnezeului celui viu.                                                 1 Samuel 17.36

Iată argumentul credinţei. Mâna care-l izbăvise dintr-o încercare îl va salva şi din a doua. David nu se lăudase cu privire la victoria sa asupra leului şi a ursului şi probabil că nimeni nu mai auzise despre ele înainte. Probabil că nici nu ar fi pomenit de ele, dacă nu ar fi urmărit să arate ce motive întemeiate îl determinau pe el să aibă această încredere că va reuşi în iniţiativa pe care se pregătea s-o ia. Voia să arate că nu în puterea lui proprie acţiona acum. La fel a fost şi cu răpirea lui Pavel la al treilea cer: secretul fusese păstrat timp de paisprezece ani şi apostolul nu l-ar fi dezvăluit, dacă nu l-ar fi obligat gândirea firească a corintenilor.Aceste două exemple sunt pline de învăţăminte practice pentru noi. Cei mai mulţi dintre noi, din păcate, ne grăbim să vorbim despre reuşitele noastre sau cel puţin să ne gândim mult la ele. Carnea are tendinţa să se slăvească în tot ceea ce înalţă sinele. Iar dacă Domnul, în ciuda rădăcinii păcatului din noi, S-a folosit de noi pentru îndeplinirea unei slujbe cât de mici, cât de repede ne grăbim să vorbim despre ea! David, din contră, a ţinut secretul triumfului său şi nu a vorbit despre el până când nu a venit ocazia potrivită. „Domnul, care m-a scăpat din laba leului şi din laba ursului, El mă va scăpa din mâna filisteanului acestuia“. Ce preţioasă este credinţa care nu se mândreşte cu ea însăşi! Credinţa care se bazează pe Dumnezeu pentru orice lucru şi care nu se încrede în carne pentru niciun lucru! Credinţa care Îl aduce pe Dumnezeu în orice greutate şi care ne face ca, în cea mai adâncă recunoştinţă, să ne ţinem pe noi înşine ascunşi şi să-I dăm Lui toată slava! Fie ca sufletele noastre să cunoască mai mult din această credinţă binecuvântată!C. H. Mackintosh

 16 August

Isus, răspunzând, i-a spus: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijorezi şi te tulburi tu; dar un singur lucru este necesar: şi

Maria a ales partea cea bună, care nu i se va lua“.     Luca 10.41,42

Şapte oameni chemaţi pe nume de două ori (5) – Marta

În cercul larg de cunoştinţe şi de ucenici ai Domnului, se afla în Betania o familie de care El Se simţea legat în mod special. De fapt ni se spune că „Domnul iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr“ (Ioan 11.5). Betania era situată pe coasta estică a Muntelui Măslinilor, la o distanţă de peste 3 kilometri de Ierusalim. Domnul Se retrăgea adesea aici după o zi obositoare în Ierusalim şi se simţea înviorat de afecţiunea şi de devotamentul acestei familii scumpe (Ioan 12.1-3).Se pare că Marta fusese cea care Îl invitase pe Domnul la masă, pentru că citim despre ea că „L-a primit în casa ei“ (Luca 10.38). Dar acum Marta, de obicei o persoană amabilă şi ospitalieră, era iritată din cauza surorii ei, Maria. Probabil că Domnul Isus a intrat în casa ei însoţit de mai mulţi ucenici înfometaţi şi astfel Marta a devenit „împărţită cu multă slujire“, încercând să pregătească tot ce era nevoie în bucătărie. Ea a mers cu plângerea ei la Domnul şi I-a cerut să-i spună Mariei s-o ajute la treabă. Ea chiar L-a întrebat pe Domnul: „Nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?“. Martei nu îi era necaz că treburile o împiedicau să-L asculte pe Domnul, ci că sora ei n-o ajuta.Domnul Isus îi răspunde: „Marta, Marta …“, arătându-i că tulburarea şi neliniştea se datorau preocupării ei cu „multe lucruri“. El o apără pe Maria pentru că îşi alesese „partea cea bună“ şi în acelaşi timp, cu delicateţe, îi spune Martei că hrana pentru trup poate să aştepte, dar hrana Cuvântului Său – „singurul lucru“ important – este o prioritate. Este important să slujeşti, dar să stai „la picioarele lui Isus“ este o necesitate.B. Reynolds

  17 August

Ştiu necazul tău şi sărăcia ta – dar eşti bogat – şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a lui Satan.     

Apocalipsa 2.9

Mesajul Domnului către biserica din Smirna ne vorbeşte despre vremurile de prigoană prin care a trecut Biserica după degradarea purităţii apostolice. Domnul Se prezintă pe Sine Însuşi drept cea mai profundă încurajare pentru sfinţii persecutaţi, chiar până la moarte. Dacă sunt chemaţi să înfrunte moartea, să-şi aducă aminte că Hristos a trecut prin moarte şi acum trăieşte. În Smirna vedem noile pericole de care era atacată biserica, necazurile pe care Domnul le-a îngăduit pentru a opri acest rău, precum şi devotamentul

individual al celor care au biruit, rămânând credincioşi până la moarte.În această perioadă, efortul lui Satan de a corupe Biserica a îmbrăcat două forme distincte. Întâi a fost creşterea unei influenţe rele venite din interior, din partea celor care voiau să adauge iudaismul la creştinism. În al doilea rând era persecuţia venită din afară, din partea necredincioşilor. După plecarea apostolilor s-a ridicat o partidă iudaizantă, numită aici sinagoga lui Satan, care a căutat să ataşeze creştinismului ceremoniile şi principiile iudaismului. Această tendinţă a continuat până în vremea noastră, când mărturia creştină şi-a pierdut adevăratul ei caracter ceresc şi a devenit un amplu sistem lumesc, cu clădiri splendide, cu forme şi ceremonii după modelul sistemului iudaic, care fac plăcere omului natural.În aceste condiţii, Domnul a permis ca Biserica să treacă prin persecuţii care i-au arătat pe aceia care erau cu inima întreagă pentru El. Domnul îi asigură că El a pus un hotar suferinţei lor. El le va răsplăti faptul că au rămas credincioşi până la moarte, dăruindu-le cununa viţii şi promiţându-le că, deşi vor trece poate prin moarte, nu vor fi niciodată vătămaţi de moartea a doua.H. Smith

 18 August

Vorbeşte fiilor lui Israel, zicând: „Dacă cineva dintre voi sau din generaţiile voastre va fi necurat printr-un trup mort sau va fi în călătorie, departe, totuşi să ţină Paştele Domnului. Să îl ţină în luna a doua, în ziua a paisprezecea, între cele două seri“.                Numeri 9.10,11

Jertfele în cartea Numeri (4)

Paştele este probabil jertfa cea mai des amintită în Scriptură. În cer ne vom aminti de ea pentru totdeauna, căci Îl vom vedea pe Miel ca înjunghiat (Apocalipsa 5.6). Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi (1 Corinteni 5.7), temelia credinţei noastre şi a tuturor binecuvântărilor de care ne bucurăm. Simbolurile Vechiului Testament au fost împlinite odată cu venirea lui Hristos şi în lucrarea Sa încheiată.Sângele vărsat al Mielului ne pune la adăpost de judecata venită asupra Mielului jertfit în locul nostru. Mielul era fript la foc, ceea ce ne vorbeşte despre judecata completă care cercetează şi mistuie totul. Carnea devenea hrana celor care fuseseră adăpostiţi de sângele mielului. Mielul devenise punctul central al casei şi garantase siguranţa în acea noapte întunecată a judecăţii. În Exod 12 sunt prezentate multe alte detalii pentru învăţătura şi încurajarea noastră. Datorită valorii ei speciale, Dumnezeu a vrut ca sărbătoarea Paştelui să fie ţinută la timpul ei stabilit (Numeri 9.2,3,7), un prilej de comemorare pentru poporul Său. El a poruncit ca această jertfă pascală să se facă în toate generaţiile (Exod 12.42), începând încă din timpul călătoriei prin pustie.De multe ori în Numeri, pustia este văzută ca un loc al eşecului. Şi totuşi, Dumnezeu a pregătit totul pentru cazul când ar fi apărut vreo cădere în

popor, atâta vreme cât ea nu fusese intenţionată. Versetele de astăzi ne arată câte ceva despre aceasta. Moise a trebuit să aştepte instrucţiunile lui Dumnezeu şi la fel trebuie să ne bazăm şi noi pe El pentru călăuzirea de care avem nevoie pentru a pune în aplicare gândurile Lui. Este nevoie de azimele judecăţii de sine şi de ierburile amare ale unui duh smerit (Numeri 9.11).A. E. Bouter

  19 August

Şi iată un om chemat cu numele Zacheu: şi el era şef al vameşilor, şi era bogat.         Luca 19.2

Zacheu era hotărât în dorinţa lui. Să facă Domnul ca şi tu să fii la fel de hotărât! Fără îndoială că, în timp ce se suia în copac, se gândea: «Sper să nu mă vadă nimeni!». Şi în inimile noastre va exista acest gând, până când vom începe să ne bucurăm de harul lui Hristos. Odată ce cunoaştem mântuirea Lui şi ne bucurăm de iubirea Lui, vom vrea să spunem tuturor despre ce am găsit. Aşa se întâmplă mereu. Când cineva ajunge să-L cunoască pe Hristos ca Mântuitor al său, va dori să spună tuturor despre El.Ce s-a întâmplat după aceea? Când Isus a ajuns la locul respectiv, S-a uitat în sus şi l-a văzut. Zacheu spera că n-o să-l vadă nimeni. El voia doar să-L vadă pe Isus trecând odată cu mulţimea Şi dorinţa i-a fost îndeplinită: L-a văzut pe Mântuitorul. Un om fericit! Căci în acea clipă, Isus „a privit în sus şi l-a văzut“. El te priveşte şi pe tine. Apoi i-a spus: „Zachee, grăbeşte-te şi coboară, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta“. El ştia ce era în inima lui Zacheu. El ştie ce este în inima ta; El ştie exact ce vrei, care ţi-este dorinţa. El ştie că Îl doreşti. Vrei să fii al Lui? Vrei să fii spălat în sângele Lui? Atunci vei trece peste orice obstacole, ca să ajungi la El.„Astăzi trebuie să rămân în casa ta.“ Ce preţios cuvânt: „Astăzi“! Nu-l trece cu vederea! Astăzi! Chiar acum, acolo unde stai în această clipă, Mântuitorul nostru binecuvântat îţi spune: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta“. El vrea inima ta pentru El Însuşi. El vrea ca inima să ţi se umple de cunoştinţa harului Său; şi te cheamă: „Grăbeşte-te şi coboară, căci astăzi Eu“ – Isus, Mântuitorul – „trebuie să rămân în casa ta“. Nu-i minunat? Ce a făcut Zacheu? „S-a grăbit şi s-a dat jos şi L-a primit cu bucurie.“ Nu lăsa pe mai târziu! Nu lăsa pe mâine! Nu spune: „Mă mai gândesc“! Dă-ţi seama că aceasta este o mare amăgire! Domnul spune: „Astăzi!“.W. T. P. Wolston

20 August

Şi Domnul i-a zis: „Pace ţie, nu te teme, nu vei muri!“. Şi Ghedeon a zidit acolo un altar Domnului şi l-a numit

„Domnul păcii“. Până în ziua aceasta, el este încă în Ofra din Abiezer.                            Judecători 6.23,24

Ghedeon nu ştia încă cine era Cel care îi vorbise, însă este îmbucurător să vedem că, atunci când a venit timpul potrivit, a putut aduce azime dintr-o efă de făină şi un ied. Domnul a primit darul său şi l-a asigurat: „Pace ţie, nu te teme, nu vei muri“. Odată cu creşterea luminii, au crescut în Ghedeon credinţa şi puterea, pentru că a zidit un altar Domnului şi i-a pus numele: „Domnul păcii“, ceea ce înseamnă: „Domnul este [trimite] pace“. Ghedeon s-a bizuit pe promisiunile făcute de Dumnezeu şi, prin credinţă, a luat în posesiune pacea pentru toţi.Înălţarea acestui altar însemna că Dumnezeu putea să intre în dreptul Său, drept care Îi fusese luat un timp aşa de îndelungat. Când recunoaştem drepturile lui Dumnezeu asupra noastră, atunci El poate trimite pacea.Acesta a fost deci omul pe care Dumnezeu putea să-l folosească pentru eliberarea poporului Său. Trăsăturile caracteristice ale harului şi ale credinţei în el sunt tipice stării în care noi ar trebui să ne găsim, dacă dorim să fim eliberaţi sau să fim eliberatori. Acela al cărui suflet se hrăneşte din lucrurile cereşti va fi un adevărat închinător al lui Dumnezeu, pentru că inima îi este umplută cu lucruri divine; el poate să înalţe un altar potrivit cu intenţiile lui Dumnezeu, care poate să-I dea lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine. Un asemenea om nu va permite ca mintea sa, inima sa şi timpul său să fie luate în stăpânire de lucrurile acestui pământ.Până aici, activitatea şi progresul lui Ghedeon au avut loc numai în ascuns cu Dumnezeu; ajungem acum la primul său atac public împotriva stăpânirii duşmanului.În ţară fusese înălţat un altar lui Baal, falsului dumnezeu, iar acesta a fost motivul pentru care Israel a trebuit să sufere atât de mult sub tirania madianiţilor. Baal este zeul soarelui. Soarele reprezintă influenţele care stăpânesc ziua, iar altarul lui Baal în ţară arată cum lucrurile pământeşti au pus stăpânire pe inimile şi gândurile poporului lui Dumnezeu. Acest altar trebuia neapărat să cedeze locul altarului lui Dumnezeu, fiindcă nu este loc pentru amândouă.J. T. Mawson

21 August

Sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi … Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.                               Efeseni 2.19,20; 4.11,12

Profeţi şi profeţiile lor – Profeţii în perioada Adunării

Aceste versete ne arată locul profeţilor vechi-testamentali în Biserică. De-a lungul istoriei, profeţii au fost mesagerii trimişi de Dumnezeu la poporul Său

cu mesajul Lui pentru ei în momentul respectiv. De obicei, mesajul se referea la greşelile şi căderile lor, precum şi la voia lui Dumnezeu în vederea corectării şi a schimbării. Profeţii au avertizat adesea cu privire la ce avea să se întâmple dacă poporul continua în căile lui rele. Multe mesaje profetice vorbeau despre un viitor îndepărtat, când avea să fie stabilită împărăţia lui Mesia. Dar profeţii Vechiului Testament nu au vorbit niciodată despre Adunare, pentru că Adunarea era „taina – care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh“ (Efeseni 3).Dumnezeu a continuat să trimită şi să folosească mesageri pentru a-Şi face cunoscută voia odată ce Adunarea lua fiinţă în ziua Cincizecimii. La început, Duhul Sfânt i-a folosit pe apostoli, oameni care umblaseră cu Domnul Isus. A folosit de asemenea profeţi, oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, asemenea profeţilor Săi din vechime, mesageri pe care i-a folosit în scopuri specifice. Unii au fost trimişi, precum Agab, cu un mesaj anume pentru un om sau pentru o adunare locală. Altora, El le-a încredinţat responsabilitatea de a scrie epistole inspirate sau cărţi care aveau să devină parte a Noului Testament, Cuvântul lui Dumnezeu.Astăzi nu mai avem apostoli sau profeţi printre noi, dar avem scrierile lor. Ele formează temelia Adunării, Piatra din capul unghiului fiind Hristos Însuşi.E. P. Vedder, Jr.

22 August

În temerea de Domnul este tăria încrederii: şi copiii săi vor avea un loc de adăpost. Temerea de Domnul este un izvor de viaţă, ca să abată de la laţurile morţii.                                               

Proverbe 14.26,27

Când umblăm în teamă de Domnul, putem avea încredere că Dumnezeu este de partea noastră (Romani 8.31). Persoana care umblă în teamă de Domnul şi trăieşte după Cuvânt va avea mai puţine sentimente de nesiguranţă, de părăsire şi de frică. Se va îndoi mai rar de mântuirea sa. Teama de Domnul produce un puternic sentiment de siguranţă şi de părtăşie cu Tatăl. Teama de Domnul linişteşte inima. Solomon merge până la a spune că, atunci când un om se teme de Domnul, lucrul acesta are efect asupra copiilor lui. Orice tată vrea să-şi ţină copiii în siguranţă; Solomon spune despre copiii noştri că vor avea un loc de refugiu la umbra aripilor lui Dumnezeu.În Psalmul 128 vedem că teama de Domnul are un efect care se extinde asupra soţiei şi asupra copiilor. Soţia unui om care se teme de Domnul este văzută ca o viţă roditoare în inima casei. Copiii sunt ca nişte măslini, plini de energie, de vigoare şi de vitalitate: un adevărat rod pentru Domnul.Când trăim în temere de Domnul suntem mai puternici din punct de vedere spiritual, ca o fântână care ţâşneşte tot timpul. Iată ce-i dă creştinului putere să reziste ispitelor şi curselor Diavolului! Omul care se teme de Domnul se îndepărtează de rău (Proverbe 16.6). Astăzi, răul este pretutindeni în jurul nostru, în standurile de

la casă de la supermarket şi pe panourile de pe stradă. Cum găsim puterea de a nu lăsa lumea să ne modeleze în tiparul ei? Doar temându-ne de Domnul şi trăind în strânsă legătură cu El. Trăirea în temere de Domnul aduce bucurie inimii Lui şi este secretul pentru a fi o binecuvântare pentru cei din jur – pentru familie, pentru prieteni, pentru colegii de muncă.T. P. Hadley

23 August

Şi Domnul a spus: „Simone, Simone, iată, Satan v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu

slăbească credinţa ta; şi tu, când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi“.                 Luca 22.31,32

Şapte oameni chemaţi pe nume de două ori (6) – Simon Petru

În seria noastră de „oameni chemaţi pe nume de două ori“ i-am privit până acum pe Avraam, pe Iacov, pe Moise şi pe Samuel, în Vechiul Testament. Să remarcăm că fiecare dintre aceştia patru a fost chemat pe nume de către Iahve. Cei trei din Noul Testament, Marta, Simon Petru şi Saul din Tars, sunt chemaţi pe nume de Domnul Isus. O remarcabilă confirmare a faptului că Isus este Iahve!Domnul începe discuţia cu Simon Petru printr-o afirmaţie uimitoare: „Simone, Simone, iată, Satan v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu“. Această convorbire dintre Domnul Isus şi ucenicul Său se va dovedi a fi o piatră de hotar, un punct de cotitură în viaţa ucenicului. Domnul îi spune lui Simon despre dorinţa lui Satan de a-i cerne pe Simon şi pe ceilalţi ucenici, dar îi mai spune şi că S-a rugat pentru Simon. S-a rugat nu ca Simon să nu slăbească (Domnul ştia că aşa se va întâmpla), ci credinţa lui să nu slăbească. Cât de mult ne mângâie să ştim că Domnul, în timp ce cunoaşte totul despre noi, slăbiciunea noastră şi tendinţa noastră spre cădere, totuşi mijloceşte ca să nu slăbească credinţa noastră!Domnul S-a mai rugat ca, atunci când Simon va fi restabilit, să-i „întărească“ pe fraţii săi. Problema lui Petru fusese încrederea exagerată în el, în puterea lui proprie şi în dragostea lui pentru Domnul. Lipsa judecăţii de sine l-a făcut să se laude cu propriul curaj (Luca 22.33). Lecţia profundă pe care a învăţat-o prin căderea lui a fost să nu se încreadă în el însuşi, ci să se încreadă în harul Domnului şi în puterea Lui de a-l susţine. Ar fi trebuit să se laude cu harul Domnului, nu cu vitejia lui spirituală. În viitor, el avea să împărtăşească această lecţie cu noi, scriind despre „adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi“ 1 Petru 5.12).B. Reynolds

24 August

Dar ei, după ce au auzit aceste cuvinte, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă.

Şi a rămas Isus singur şi femeia stând în mijloc.     Ioan 8.9

Cuvântul „singur“ este folosit de opt ori în Evanghelii în legătură cu Domnul Isus şi exprimă o parte din preţul care L-a costat să fie făcut păcat pentru noi, când S-a întrupat ca să împlinească mântuirea noastră.Ne este de folos să ne gândim la ce a însemnat aceasta pentru El. Ioan 8.9 subliniază izolarea morală a Fiului neprihănit al lui Dumnezeu în drumul Său spre cruce. În acea zi în Ierusalim, înconjurat de o mulţime de păcătoşi puşi pe critică, cuvintele Lui pătrunzătoare i-au străpuns pe aceştia într-o asemenea măsură, încât au trebuit să plece unul câte unul din prezenţa Lui sfântă, până când Isus a rămas singur cu femeia.Episodul acesta ne furnizează cheia, motivul pentru care El a fost adesea singur, izolat de puritatea şi sfinţenia Lui înnăscute. Din veşnicie El locuise într-o „lumină de care niciun om nu se poate apropia“, iar în viaţa Sa pământească, aceasta a făcut necesară acea solitudine morală care, cu siguranţă, a fost experienţa Lui permanentă de-a lungul anilor şi care L-a costat atât de scump.Se dezbrăcase de slava Lui, renunţase la bogăţiile Lui când a venit pe pământ; dar puritatea nu a putut să o lase deoparte. Şi, deoarece avea un trup care-I fusese „pregătit“, firea Lui omenească tânjea după înţelegere şi părtăşie, dar acestea I-au fost în mare parte refuzate. „Dumnezeu îi face pe cei singuri să locuiască într-o familie“ (Psalmul 68.6), spune psalmistul, dar familia pământească a Mântuitorului L-a părăsit; iar familia Lui spirituală nu a pătruns cu adevărat în „părtăşia suferinţelor Lui“ decât după ce El S-a întors în ceruri.N. Deck

25 August

De multă lene, construcţia cade; şi prin lenevirea mâinilor, picură în casă.                Eclesiastul 10.18

Biserica este casa lui Dumnezeu. A fost odinioară o zidire glorioasă, dar treptat a căzut în ruină, pe măsură ce doctrine false şi învăţători falşi au săpat la temelia ei. Odată ce au fost uitate atât învăţătura despre poziţia de Cap al lui Hristos, cât şi speranţa Bisericii, nu este de mirare că în ea a început să „picure“ şi că a ajuns să fie expusă vremii rele. Toate acestea sunt rezultate ale indolenţei şi ale lipsei de veghere ale celor dinăuntru.Lenea este definită drept «lipsa înclinaţiei spre muncă sau spre exerciţiu». Mult prea mulţi dintre cei care compun casa preferă să stea în nelucrare, lăsându-i pe alţii să lucreze şi să vegheze. În Proverbe citim că „lenea cufundă într-un somn adânc“ şi că „sufletul leneş va flămânzi“ (Proverbe 19.15). Fără veghere, fără muncă şi fără rugăciune, sufletul începe repede să flămânzească. Domnul spune că, „în timp ce oamenii dormeau, duşmanul a venit şi a semănat neghină în grâu, apoi a plecat“; şi din nou:

„Dacă ar fi ştiut stăpânul casei în ce ceas vine hoţul, ar fi vegheat şi n-ar fi lăsat să i se spargă casa“ (Matei 13.25; Luca 12.39). Robului care şi-a ascuns talantul în pământ, Domnul i-a spus: „Rob rău şi leneş!“. În ziua când Domnul va aduce totul la lumină, mulţi dintre cei care au pretins că sunt lucrători autentici vor fi dovediţi ca falşi. Ei nu L-au cunoscut niciodată pe Stăpânul casei şi de aceea vor fi aruncaţi „în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei 25.30).Nu putem spera într-o restaurare generală a casei lui Dumnezeu, dar restabilirea individuală este întotdeauna posibilă acolo unde există pocăinţă autentică şi mărturisire înaintea lui Dumnezeu. „Cine are urechi să audă ceea ce spune Duhul adunărilor“ (Apocalipsa 3.22).R. A. Barnett

26 August

Şi vom cunoaşte, vom căuta să-L cunoaştem pe Domnul; arătarea Lui este sigură ca zorile şi El va veni la noi ca

ploaia, ca ploaia târzie care adapă pământul.          Osea 6.3

Este adevărat! Domnul vine! Şi pe cât de adevărat este că El a venit odată pe pământ, smerit, în har, la fel de adevărat este că va veni din nou. Pentru Israel, venirea Lui va fi ca frumuseţea aurorei după secole de întuneric, un întuneric cauzat de respingerea lor faţă de Cel care a venit la ei ca Lumina lumii. Va fi minunat pentru acea mică rămăşiţă când „Soarele dreptăţii“ va răsări „cu vindecarea în aripile Lui“ (Maleahi 4.2), trezind credinţa, luminând privirile, însufleţind inimile şi întărind mâinile.Dar venirea Lui, pe lângă lumina şi căldura soarelui, va mai semăna şi cu o ploaie ce înviorează pământul îndelung pârjolit de secetă. Ce combinaţie frumoasă! Nu va fi nici potop, nici arşiţă. El va stropi pământul asemenea unei ploi blânde care, însoţite de razele soarelui, dă lumină şi căldură, făcând roadele să se pârguiască şi să umple pământul.Înainte de toate acestea însă, Biserica va fi răpită să-L întâlnească pe Domnul în văzduh; căci El va veni pentru ea precum „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“ (Apocalipsa 22.16), înainte de răsăritul soarelui, ca să-i aducă bucuria de negrăit a Înseşi prezenţei Sale. Aceasta va fi o binecuvântare mult mai mare decât cele rezervate lui Israel; totuşi, noi vom găsi o satisfacţie profundă privind din ceruri măreţia şi puritatea binecuvântării ce se va revărsa peste poporul restabilit şi, de asemenea, binecuvântarea de care se vor bucura şi celelalte naţiuni în supunere faţă de Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Avem toate motivele să ne rugăm şi noi din toată inima: „Amin! Vino, Doamne Isuse!“.L. M. Grant

27 August

Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna.                  Psalmul 119.89

Poate că te-ai întrebat: «Ce poate face Biblia pentru mine?». Va da un răspuns mulţumitor tuturor acelor întrebări pe care inima şi conştiinţa le ridică atunci când te gândeşti la responsabilitatea pe care o ai faţă de Creatorul tău.Biblia este o descoperire a inimii lui Dumnezeu faţă de inima ta. Indiferent cine eşti şi cu ce te ocupi, ea este cea mai potrivită pentru a răspunde nevoilor tale.Biblia nu are nevoie de ajutor omenesc pentru a te convinge că este Cuvântul lui Dumnezeu, la fel cum soarele nu are nevoie de o lumânare pentru a dovedi că străluceşte. Lumina lui este toată dovada de care este nevoie. Dacă vrei să ştii că soarele străluceşte, priveşte-l. Dacă te uiţi la soare şi nu poţi vedea că străluceşte, înseamnă că eşti orb. Dacă citeşti Biblia şi nu vezi că este Cuvântul lui Dumnezeu, este din cauză că eşti orb spiritual (1 Corinteni 2.14). Dar, dacă Îl vei ruga pe Dumnezeu, cu sinceritate, să-ţi deschidă ochii, El o va face. Atunci vei vedea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl vei auzi pe Dumnezeu vorbindu-ţi pe limba ta, ca să-L poţi înţelege. Este trist să nu-L cunoşti pe Dumnezeu când ai din partea Lui o descoperire la fel de limpede ca lumina soarelui la amiază.Biblia va face pentru tine ce a făcut pentru milioane de oameni ca tine de-a lungul secolelor. Te va convinge de dragostea lui Dumnezeu pentru tine şi de nevoia ta de un Mântuitor (Ioan 3.16). Îl va face pe Domnul Isus Hristos atât de frumos şi de dorit pentru inima ta flămândă, arătându-ţi viaţa Lui minunată, jertfa Lui pe cruce pentru păcatele tale, învierea Lui triumfătoare din morţi şi înălţarea Lui la cer ca Om, încât nu vei mai avea linişte până când nu te vei încrede în El ca în Mântuitorul tău. Te va învăţa cum să trăieşti şi cum să mori spre slava lui Dumnezeu şi îţi va umple inima de bucurie, acum şi pentru totdeauna.F. W. C. Wurst

28 August

Dar Iona s-a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului; şi a coborât la Iafo şi a găsit o corabie care

mergea la Tarsis; şi a plătit costul călătoriei şi a coborât în ea ca să meargă cu ei la Tarsis … Dar Domnul a trimis un

vânt tare pe mare.    Iona 1.3,4

Iona a dezertat de la misiunea sa şi a fugit la Tarsis, dar Dumnezeu i-a încredinţat din nou aceeaşi misiune. Cât de bine este să ştim că Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lase să ne impunem punctul de vedere! Păcătoşii încearcă să fugă departe de prezenţa Domnului. Ca Iona, ei fug la Tarsis („distrugere“) prin Iafo („plăcut“), dar trebuie să plătească preţul. Deşi la început calea aceasta pare plăcută, costă foarte scump să fugi de Dumnezeu. (Ce suferinţe a provocat şi va mai provoca păcatul, acum şi în

veşnicie!)Dar să mulţumim Domnului că, deşi păcatul cere un preţ foarte mare, mântuirea lui Dumnezeu este gratuită. Iona a plătit o călătorie pe care n-a mai făcut-o; Dumnezeu i-a dat o călătorie pentru care n-a mai trebuit să plătească.Fără îndoială că situaţia îi părea lui Iona sumbră şi fără speranţă atunci când furtuna urla în jur şi marea deschidea larg gura să-l înghită. La fel ni se întâmplă şi nouă. Ni se pare că nu există nicio cale de scăpare, niciun adăpost în mijlocul furtunii. Dar Dumnezeu a trimis furtuna ca să-l scape de el însuşi; să-l aducă prin apele adânci înapoi la credinţă, la fidelitate şi la rodnicie. Apoi Dumnezeu a trimis o plantă ca să-i aducă mângâiere, şi tot Dumnezeu a trimis un vânt arzător de la răsărit ca să-i aducă disperare.Toate aceste fericiri şi nefericiri ale lui Iona, întâmplări plăcute şi neplăcute, au fost verigi în lanţul prin care Iona a fost educat şi atras mai aproape de Dumnezeu. Toate au lucrat împreună ca să ţeasă modelul măiestrit ce va stârni pe veci laudele uimite, pline de admiraţie şi adorare, la adresa Artistului Suprem. Cu îndemânare şi răbdare uimitoare, lucrând întotdeauna cu iubire şi înţelepciune, Domnul nostru binecuvântat ţese vieţile noastre spre slava Lui şi spre nemărginita noastră bucurie.A. van Ryn

 29 August

Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea

sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.      Evrei 4.12

Să nu-şi închipuie nimeni despre gândurile lui că nu sunt cunoscute de Domnul, pentru că El are o fereastră în cele mai ascunse colţuri ale sufletului, o fereastră pentru care nu există jaluzele. Cum ne uităm noi la o albină într-un borcan, aşa ne vede ochiul Domnului. „Locuinţa Morţilor şi Adâncul sunt înaintea Domnului: cu atât mai mult inimile fiilor oamenilor!“Dar unii vor spune că nu se pot abţine să nu le treacă prin minte gânduri rele. Se poate, dar întrebarea este: urăsc eu aceste gânduri, sau nu? Nu putem împiedica păsările să zboare pe deasupra capetelor noastre, dar le putem împiedica să-şi clădească în părul nostru cuibul. Gândurile deşarte bat la uşă, dar noi nu trebuie să le deschidem. Chiar dacă ni se ridică în inimă gânduri păcătoase, ele nu trebuie să domnească. Cel care tot plimbă dumicatul în gură face aşa pentru că îi place gustul lui; şi cel care se gândeşte mereu la rău îl iubeşte şi este gata să-l înfăptuiască. Gândeşte-te la diavol, şi el îşi va face apariţia! Gândeşte-te la păcat, şi mâinile tale vor apuca neîntârziat aceeaşi cale! Melcii îşi lasă dâra în urmă şi la fel se întâmplă cu gândurile deşarte. O săgeată poate zbura prin aer fără să lase urmă, dar gândurile rele, precum un şarpe, întotdeauna îşi lasă urma pe unde trec. Pe unde circulă multe gânduri rele va fi şi mult noroi şi murdărie; fiecare val de gânduri rele adaugă ceva la stricăciunea care putrezeşte pe ţărmul vieţii.Un mijloc sigur de a ţine pleava afară din sac este să umpli sacul

cu grâu; iar pentru a ţine departe gândurile rele, înţelept este să ai mintea plină cu subiecte preţioase de meditaţie; ele sunt uşor de găsit şi nu ar trebui să rămânem niciodată fără ele.C. H. Spurgeon

 30 August

Şi adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în

inima ta, dacă vei păzi poruncile Lui sau nu. Deuteronom 8.2

Dumnezeu vrea ca inimile noastre să fie în armonie cu inima Sa în ceea ce priveşte viaţa noastră de zi cu zi. Dumnezeu ne spune: «Ia-ţi timp ca inima ta şi inima Mea să stea puţin de vorbă. O să-ţi arăt ce este în inima ta şi o să vezi că ştiu ce se află în ea». El ne-a adus la El Însuşi. Crezi că, dacă nu aduci înaintea Lui tot ce este în inima ta, lucrurile vor fi în ordine?Crezi că unui tată îi place ca inima lui şi aceea a copilului său să fie în dezacord? Nu, ci doreşte ca spiritul, sufletul şi mintea copilului său să fie în armonie cu ale lui. Dumnezeu ne face să trecem prin pustie ca să învăţăm aceasta.Adesea văd creştini autentici care, pe patul morţii, nu ştiu ce va fi cu ei, din cauză că nu şi-au pus viaţa de zi cu zi în armonie cu Dumnezeu, aducând totul înaintea Lui. „În aceasta şi eu mă deprind să am în totul o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni“ (Fapte 24.16). Deprinderea lui Pavel era să-şi pună zilnic inima, în toate lucrurile, în armonie cu inima lui Dumnezeu. Inima lui Hristos aşa era. El putea mereu să spună: „Fac întotdeauna ce-I este plăcut“ (Ioan 8.29).Enoh a umblat cu Dumnezeu şi a avut această mărturie, că era plăcut lui Dumnezeu. El umbla în prezenţa lui Dumnezeu şi rezultatul a fost că Îi era plăcut lui Dumnezeu. Ţi-ar fi imposibil să umbli cu Dumnezeu fără să ai totul în rânduială cu El. Dacă ai ceva pe conştiinţă, nu vei fi fericit. Cu fiecare pas pe care-l facem Îl vedem mai bine, lumina străluceşte tot mai mult şi vom găsi noi lucruri de judecat (pe care până atunci nu le-am văzut) potrivit cu ceea ce aflăm despre gloria lui Dumnezeu. Sunt inimile noastre aşa? Dacă nu sunt, care este efectul prezenţei lui Dumnezeu? Efectul acesta trebuie să-mi facă conştiinţa să lucreze, astfel încât să pot avea părtăşie cu Dumnezeu.J. N. Darby

 31 August

Atunci deci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Şi L-au luat pe Isus şi L-au dus. Şi, purtându-Şi crucea, El a ieşit la locul numit „al

Căpăţânii“, care în evreieşte se numeşte „Golgota“, unde L-au răstignit, şi cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, şi în mijloc pe

Isus.                                           Ioan 19.16-18

Chinezii şi-l imaginează pe Confucius, întemeietorul religiei lor naţionale, stând la gura unei fântâni şi strigând sfaturi bune bietului păcătos afundat în noroiul din adâncul fântânii – sfaturi care nu îl ajută în niciun fel să scape din starea sa tristă.Cât de diferit este Dumnezeu! Şi, după cum a ilustrat în pilda Bunului Samaritean, unde citim că „a venit la el“ (Luca 10.33), Mântuitorul chiar aşa a făcut! Când a venit să moară ca Purtătorul păcatelor noastre şi ca Înlocuitorul nostru, nu a fost ridicată separat o cruce maiestuoasă într-un loc singuratic, pe un deal verde, unde să moară Fiul lui Dumnezeu. Dimpotrivă! Omul, căutând să-L înjosească, L-a crucificat împreună cu alţi condamnaţi, şi încă ce condamnaţi! „Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari.“Dar, cu siguranţă, relatarea lui Ioan ne arată că acesta era şi planul rânduit de Dumnezeu. Pentru că el scrie: „L-au răstignit, şi cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, şi în mijloc pe Isus“. Într-adevăr, oamenii L-au încununat cu spini, ca să-şi arate ura, şi L-au răstignit între doi tâlhari, pentru ca dispreţul cuvenit răufăcătorilor să se reverse şi asupra Lui. Totuşi, în realitate, efectul a fost opus celui căutat. Pentru că Dumnezeu L-a încununat cu glorie şi cu cinste (Evrei 2.9), ca să Îşi exprime aprobarea, şi L-a rânduit să fie răstignit împreună cu păcătoşii, pentru ca mântuirea Lui să se reverse şi asupra lor. „În mijlocul“ păcătoşilor, pentru ca El să înceapă să Îşi ocupe locul de drept şi necesar în inima omului, să fie ţinta şi centrul vieţii lui.N. Deck