Curriculum / Programa cursului

Obiective:La finalul acestui curs, studenţii vor fi capabili:

Să clarifice, să înţeleagă şi să explice conceptele-cheie privind metodologia (inclusiv paradigme, modele, deignul cercetării, metode, tehnici, instrumente de lucru, eşantionare, potenţiale limite şi perspective de dezvoltare, implicaţii etice şi deontologia cercetării)

Să stabilească conexiuni între teorii, instrumente de cercetare şi datele empirice obţinute

Să identifice alternative metodologice şi să selecteze opţiunea cea mai adecvată pentru a investiga anumite aspecte de interes / probleme sociale / sociologice.

Să analizeze comparativ abordările metodologice calitative şi cantitative, inductive şi deductive, pozitiviste şi interpretiviste, structuraliste şi funcţionale, nomotetice şi ideografice (respectiv metodologiile mixte), prin prisma utilităţii lor pentru întrebările de cercetare.

Să evalueze calitatea datelor din perspectiva proprietăţilor lor sociometrice (validitate, fidelitate, consistenţă

Să se raporteze degajat („relaxat”) la demersul de construire şi implementare a planului de acţiune metodologic, asimilând cunoştinţe şi abilităţi de management proiect metodologic.

Să analizeze modul cum metodele şi tehnicile de cercetare în ştiinţele socio-economice se aplică la domeniul resurselor umane.

Să realizeze o micro-cercetare în mediu organizaţional, cu accent pe procesele specifice de resurse umane (recrutare şi selecţie, managementul performanţei, diagnoza culturii şi climatului organizaţional, încredere, implicare, dezvoltare şi schimbare organizaţională, instruire şi dezvoltare, integrare în organizaţii)

Să redacteze raportul de cercetare aferent studiului de mai sus.

Cercetarea ştiinţificǎ presupune o formǎ de acces la cunoaştere riguros planificatǎ,

organizatǎ şi implementatǎ, bazȃndu-se pe consideraţii etice cum sunt neutralitatea

axiologicǎ şi interdicţia de a aduce prejudicii. Deşi structura logicǎ a oricǎrui proiect de

cercetare debuteazǎ cu formularea temei, enunţarea şi analiza problemei, expunerea

obiectivelor, întrebǎrilor si ipotezelor, implementarea sa cronologicǎ include adesea

ezitǎri, impasuri, retururi şi detururi, momente de regrupare a forţelor şi reorientare. Chiar

în etapa finalǎ a redactǎrii concluziilor şi raportului de cercetare, persistǎ întrebǎri

precum: “Ce anume doream de fapt sǎ descoperim?”; “Ce putem spera sǎ înţelegem şi sǎ

explicǎm?”; “Care dintre întrebǎrile care (re)apar constant meritǎ investigǎri suplimentare

şi cum sǎ le discernem de direcţiile false sau distractoare; altfel spus, cum sǎ ne limitǎm

exclusiv la direcţiile de cercetare care conteazǎ?”.

Metode de cercetare – clasificate în funcţie de două criterii complementare: Grad de implicare a cercetătorului Grad de structurare a instrumentelor folosite

Corelaţia frecventă (dar nu obligatorie):Cercetare exploratorie – calitativă – inductivă – primară – interpretivăCercetare confirmatorie – cantitativă – deductivă - pozitivistă

Mai jos regăsim o analiză comparativă a celor două tipuri de abordări (cantitativă vs. calitativă) , aparent dihotomice (opuse), în realitate complementare:Abordarea cantitativă Abordarea calitativăBazată pe familiarizarea cu cele mai recente perspectivele teoretice („state of the art”), mai degrabă decât cu situaţii specifice, concrete

Bazată pe familiarizarea cu situaţii cotidiene şi contexte reale

Analiza unui număr limitat de variabile Analiza temelor semnificative, sugerate de o varietate de surse

Preocuparea de a stabili conexiuni semnificative şi separate între un număr limitat de variabile

Preocuparea de a înţelege relaţiile dintre diferiţi factori

Variabilele sunt exprimate în limbajul investigaţiei (conceptualizare şi operaţionalizare în consecinţă)

Cercetătorul suspendă orice prejudecăţi, iar limbajul participanţilor este valorizat şi utilizat.

Generalizează şi abstractizează, pornind de la observaţii repetate

Încearcă să descopere modul cum oamenii înţeleg o situaţie şi cum această înţelegere le influenţează acţiunile (particularizează şi concretizează)

Metodologiile mixte

Mulţi cercetători în resurse umane, mai ales practicieni, descoperă că pot aprecia valoarea datelor calitative şi cantitative şi să se simtă confortabil cu îmbinarea abordărilor cantitative şi calitative, care sunt complementare prin susţinerea reciprocă. Avantajele metodologiilor mixte pentru cercetătorii şi practicienii RU:Triangularea metodelor: procesul prin care datele provenite din diferite surse sunt utilizate pentru a examina rezultatele obţinute. Uneori aceasta permite cercetătorului să verifice dacă interpretarea pe care a furnizat-o rezultatelor are sens , raportată la alte dovezi empirice disponibile, care au fost colectate prin alte metode. Această re-confirmare sau nuanţare a concluziilor complexe conferă un plus de credibilitate implicaţiilor extrase. Referitor la procesul de elaborare a ipotezelor sau întrebărilor de cercetare, cercetarea calitativă poate precede, ca fază exploratorie, etapa confirmatorie a cercetării cantitative, sugerând anumite direcţii sau intuiţii, după care urmează măsurarea şi evaluarea aspectelor respective într-o populaţie mai largă.Identificarea protagoniştilor pentru colectarea datelor calitative – în unele cazuri, poate fi util să recurgem la cercetare cantitativă pentru a obţine o imagine de ansamblu şi apoi să detectăm surse interesante pentru o explorare mai aprofundată.Interpretarea relaţiei dintre diferitele variabile – forţa explicativă a metodologiilor cantitative se bazează în mare măsură pe oportunitatea de a stabili dacă relaţiile dintre variabile sunt semnificative (sistematice) sau întâmplătoare.Cercetarea unei probleme de resurse umane se plasează la diferite niveluri. Astfel, abordările cantitative sunt adesea utilizate pentru a lua în calcul sfera „macro” din organizaţii, iar datele micro sunt utile pentru a înţelege aspectele aparent „minore” care sunt de asemenea relevante. Aceasta aduce beneficii esenţiale pentru cercetătorii-practicieni, deoarece cercetarea de RU se focalizează pe abordarea situaţiilor astfel încât să avem o imagine integrală asupra situaţiei. Deşi nu există un acord unanim şi persistă controverse şi dezbateri, majoritatea cercetătorilor şi partenerilor de business din lumea RU susţin abordarea mixtă. În unele cazuri, datele calitative şi cele cantitative sunt colectate şi analizate în paralel. În alte cazuri, colectarea şi procesarea lor are loc succesiv. Metodologiile mixte nu trebuie confundate cu cele eclectice sau sincretice de tip „mozaic”. Abordarea mixtă trebuie să fie la fel de riguroasă şi de sistematică precum cea cantitativă sau calitativă, păstrându-şi identitatea şi consistenţa. Aspectele-cheie ce trebuie urmărite când selectăm o metodologie mixtă (cf. Bryman & Bell, 2007):

„Mai mult este mai bine” nu este o justificare potrivită pentru cercetarea mixtă. Nu interesează acumularea acestor metode, ci calitatea integrării şi articulării lor într-un model unitar şi eficient în raport cu obiectivele şi întrebările cercetării.

Trebuie acordată o atenţie sporită unui design al cercetării clar şi bine argumentat. Execuţia / implementarea unui design defectuos va genera concluzii dubitabile şi contestabile, chiar dacă sunt folosite mai multe metode.

Asiguraţi-vă că aveţi expertiza de a colecta şi analiza diferite tipuri de date. Colectarea de date bazată pe metode mixte şi urmată de analiză de slabă calitate nu vor conduce la un rezultat valid.

Asiguraţi-vă că dispuneţi de resursele necesare pentru a vă angaja în diverse metode de culegere şi analiză a datelor, ţinând cont de constrângerile ce ţin de buget (financiar şi de timp), echipamente, aprobări, certificări etc.

În cercetarea organizaţională, sunt alte aspecte practice care influenţează deciziile legate de aplicarea uneia sau alteia dintre metode. Este vorba despre aspecte operaţionale, presiuni de timp, probleme de etică şi confidenţialitate, constrângeri bugetare, precum şi preferinţele, imperativele sau idiosincraziile celor implicaţi – angajaţi, manageri direcţi, sponsorul proiectului. Procesul de planificare va include, aşadar, discutarea şi negocierea metodelor, intervalele de timp când participanţii vor fi disponibili şi durata procesului.

Teoria întemeiatǎ se integreazǎ în strategia metodologicǎ calitativǎ, constructivistǎ. Ea

implicǎ un proces de elaborare şi generare sistematicǎ de concepte şi teorii bazate pe

datele culese. Este o abordare inductivǎ (de tip “jos-sus”) care porneşte de la observaţii

repetate / structurate şi, în urma unui proces analitic cu tentǎ exploratorie, emerg categorii

conceptuale ce dezvoltǎ tema cercetǎrii. Acest demers reflectǎ misiunea metodologiei

cercetǎrii de a organiza şi sistematiza datele oferite de referinţele teoretice şi de

rezultatele empirice, furnizȃnd astfel modele descriptive şi explicative.

O contribuţie utilă în taxonomia metodelor de cercetare în ştiinţe sociale în general şi RU în special este Diagrama lui Saunders, Lewis şi Thornhill (2003), care oferă o perspectivă integratoare asupra principalelor direcţii şi a portofoliului de opţiuni metodologice în RU. Clasificarea metodologiei se realizeazǎ în funcţie de cinci axe: filosofii, abordǎri, strategii, opţiuni şi orizontul temporal. În termeni de filosofii, alternativele se înscriu între pozitivism, care afirmǎ o relaţie deterministǎ univocǎ şi irevocabilǎ între cauzǎ şi efect, şi umanism şi structuralism, care se centreazǎ pe semnificaţiile atribuite subiectiv, precum şi pe inter-condiţionǎri, influenţe plurivoce şi conexiuni polimorfe.Filosofiile pozitiviste utilizeazǎ de regulǎ o metodologie experimentalǎ, cantitativǎ, bazatǎ pe abordǎri deductive şi populaţii numeroase sau loturi mari de subiecţi. Perspectiva deductivǎ (sau „de sus în jos”) porneşte de la principii generale pentru a investiga modul cum acestea se cascadeazǎ şi se aplicǎ unor cazuri specifice. Varianta inversǎ, inductivǎ (sau „de jos în sus”) este tipicǎ pentru abordǎri calitative care favorizeazǎ expunerea directǎ faţǎ de experienţe individuale şi cazuri singulare considerate reprezentative pentru un segment mai larg de populaţie. Pragmatismul ţine cont de finalitatea instrumentalǎ, la utilitatea cercetǎrii-acţiune care îşi propune o intervenţie optimizatoare asupra unei deficienţe constatate.Al treilea „strat” sau nivel al diagramei se referǎ la metodele sau strategiile utilizate de regulǎ pentru abordǎri cantitative, deductive (inclusiv experimente, sondaje, studii de caz) şi abordǎri inductive (teoria întemeiatǎ,studii etnografice şi antropologice,

investigarea documentelor sociale dina rhive etc.). A patra axǎ diferenţiazǎ între opţiunile metodologice de urmǎtoarele tipuri:

Opţiuni mono-metodǎ (care utilizeazǎ o singurǎ metodǎ) Opţiuni multi-metodǎ Opţiuni mixte

În fine, din perspectiva orizontului temporal, distingem între orientǎri longitudinale (bazate pe principiile succesiunii cronologice) sau transversale (bazate pe compararea şi/sau contrastarea a mai multor tendinţe sau utilizarea simultanǎ a multiplelor surse de cercetare).Succesul curent la procedeelor de triangulare a metodelor se datorează eficienţei sale în integrarea şi trans-validarea datelor eterogene de cercetare, culese din diverse surse, ca şi prin reuşita în reconcilierea contrariilor.

Există mai multe tipuri de triangulare a metodelor (cf. Bryamn, 2006): Temporală (investighează procesele de schimbare, utilizând metode dinamice,

diacronice/ longitudinale) Spaţială (cercetare inter-culturală, trans-naţională) Derivată din poziţionarea de nivel şi corelaţia dintre niveluri (comparaţie între

nivelul individual, interpersonal, grupal şi societal) Teoretică (provenită din confruntarea dintre teorii alternative sau concurente)

Proprietăţile metrice ale cercetării în resurse umane

Principalele criterii de evaluare a calităţii metodologiei cercetării includ: validitatea,

fidelitatea şi consistenţa internă. Validitatea unui instrument metodologic se referă la

atributul său de acurateţe şi relevanţă privind măsurarea factorilor investigaţi. Validitatea

marchează capacitatea unui instrument de a măsura efectiv ceea ce este destinat să

măsoare sau ceea ce se presupune că evaluează, în conformitate cu valoarea sa

funcţională. Un instrument de măsurare (inclusiv unul folosit în cercetarea din domeniul

RU) este valid atunci când variabilele pe care le măsoară au valori echivalente cu cele

obţinute în circumstanţe reale. Acestea din urmă reprezintă criterii de validare (Robson,

2002).

Validitatea empirică sau predictivă reflectă această corespondenţă sau o corelaţie

semnificativă între atributele măsurate în cursul cercetării şi ceea ce se întâmplă

realmente în contexte organizaţionale. De exemplu, un test de recrutare reflectă un grad

ridicat de validitate predictivă dacă aplicanţii care au fost selectaţi şi angajaţi pe baza

rezultatelor favorabile obţinute la acest instrument au avut performanţe ridicate, aşa cum

se aştepta de la ei, în urma evaluării de performanţă.

Validitatea predictivă apără intervenţiile metodologice de rezultate fals pozitive sau fals

negative. „Fals pozitiv” înseamnă că instrumentul supra-estimează performanţa reală, în

sensul că rezultatele obţinute la studiu sunt semnificativ mai ridicate decât cele obţinute

în contextul real. Dimpotrivă, rezultatele fals negative înseamnă că cercetarea sub-

estimează performanţele reale şi deci contrazic proba realităţii printr-un scepticism ne-

necesar. În cazul nostru, un rezultat „fals pozitiv” conduce la angajarea unui candidat

care ulterior va performa mai slab decât se aşteaptă de la el. În schimb, un rezultat „fals

negativ” la un test de selecţie va însemna că un candidat valoros nu va fi angajat, deşi ar

fi meritat.

Validitatea predictivă este dificil de evaluat din cauza provocării de a selecta variabile-

criteriu adecvate, capabile să prognozeze performanţele viitoare. Evaluatori multipli

trebuie să elaboreze seturi adecvate de asemenea criterii pentru a determina validitatea

empirică, printr-o procedură de genul „dublu orb”, în care nici evaluatorii, nici subiecţii

evaluaţi nu cunosc identitatea „taberei adverse”.

Trans-validarea unui instrument metodologic reflectă validitatea sa concurentă. De

exemplu, scala pentru evaluarea comportamentală a performanţelor profesionale şi de

relaţionare poate fi trans-validată prin compararea - corelarea cu o grilă de observaţie

construită în acest scop. Dacă cele două grile produc serii de rezultate similare,

instrumentele se întăresc reciproc, ele se susţin empiric ca măsurând aceeaşi variabilă

subiacentă.

Validitatea conceptuală a unui instrument metodologic înseamnă că acesta este susţinut

de un corpus teoretic solid de concepte şi teze explicative. Validitatea conceptuală se

implică în selecţia şi formularea itemilor pentru etapa de pre-testare, precum şi în

colectarea propriu-zisă a datelor empirice. Distribuţia şi / sau enunţarea incorectă a

categoriilor de itemi diminuează validitatea şi distorsionează capacitatea predictivă a unui

test.

Fidelitatea desemnează proprietatea prin care participanţii obţin rezultate similare sau

echivalente la aplicări succesive ale aceluiaşi instrument. În plus, fidelitatea înseamnă că

datele empirice rezultate reflectă un tipar constant de acţiune şi nu doar un efect

accidental, ca simplă rezultantă a factorilor extrinseci. Fidelitatea implică în plus

stabilitatea şi consecvenţa rezultatelor în timp, ceea ce sugerează un nivel ridicat de

încredere în calitatea datelor obţinute.

Există patru tipuri de fidelitate, fiecare utilizând alt procedeu de estimare a reliabilităţii,

după cum urmează:

Fidelitatea inter-observator sau inter-evaluator – utilizat pentru a evalua

gradul în care diferiţi evaluatori / observatori dau estimate consistente ale

aceluiaşi fenomen

Fidelitatea test-retest – utilizată pentru a evalua consistenţa aceluiaşi instrument

de măsurare, aplicat în momente de timp diferite

Fidelitatea formelor paralele – folosită pentru a evalua consistenţa rezultatelor a

două teste construite în acelaşi mod pentru acelaşi domeniu de conţinut

Consistenţa internă - calculată pentru o serie de itemi din cadrul unui test

De exemplu, dacă evaluările obţinute la o sesiune a unui centru de dezvoltare a competenţelor concordă în proporţie de 75% între evaluatori (care au acordat acelaşi calificativ în 75% dintre cazuri), atunci fidelitatea inter-evaluator poate fi considerată mare. Se pot realiza şi sesiuni de calibrare, în care evaluatorii discută motivele pentru care au acordat un anumit scor, pentru aprofundarea nivelului de înţelegere a procesului.

Fidelitatea test-retest porneşte de la premisa că nu există diferenţe majore în privinţa constructului care este măsurat în cele două ocazii. Aceasta înseamnă că intervalul dintre cele două măsurători este critic, iar numeroase variabile socio-metrice au o dinamică temporală care trebuie luată în considerare. Cu cât intervalul este mai scurt, cu atât creşte probabilitatea ca fidelitatea între măsurători să fie ridicată. Estimarea test-retest se potriveşte îndeosebi în cazul designurilor de cercetare (cvasi)experimentale.

Sensibilitatea testelor constituie o calitate metrică ce defineşte capacitatea discriminativă

de a captura o varietate extinsă de atitudini şi opinii, pentru o calibrare de tip reglaj fin a

criteriilor şi standardelor care să permită diferenţierea semnificativă între output-ul

individual. La finalul unei cercetări contemplatorii bazate pe prelucrări statistice tipice

unor studii cantitative, apar întrebări precum:

Sunt justificate concluziile derivate din datele empirice, sunt ele compatibile cu

datele de cercetare şi există alte explicaţii sau concluzii alternative de luat în

calcul? (Întrebarea se referă în special la validitatea internă ca relaţie dintre

conceptele teoretice şi datele practice).

Pot fi ele generalizate şi, dacă da, pentru ce aspecte şi care populaţie? (Întrebarea

face referire la validitatea externă, din perspectiva contextelor care permit

formularea legitimă a concluziilor în interiorul unei arii definite de aplicabilitate).

Relaţiile statistice explică adecvat ceea ce se întâmplă la nivel individual? (ca

indicator al validităţii aplicate la cazuri individuale)

Datele colectate permit răspunsuri la problema sau întrebarea de cercetare

formulată? (ca validitate statistică ce indică adaptarea abordării metodologice la

problema de cercetare concretă)

Validitatea de semnificaţie porneşte de la premisa că numeroşi factori plasaţi în afara

controlului direct al cercetătorului influenţează rezultatele empirice care rezultă. Dintre

aceşti factori, investigaţi predominant în cadrul unui design calitativ al cercetării,

remarcăm percepţia individuală a participanţilor şi modul lor de înţelegere sau

decodificare a conţinutului instrumentului, convergenţa sau divergenţa dintre direcţia

intenţionată şi cea interpretată a cercetării, precum şi decriptarea de către cercetător a

feedback-ului participanţilor.

În termeni de calităţi (socio)metrice, validitatea reprezintă puterea explicativă pe care o

poartă concluziile, enunţurile sau inferenţele, din perspectiva capacităţii lor de a investiga

cauzele şi consecinţele unor fenomene, procese şi evenimente. Instrumentele calitative

sunt predominant non-directive şi exploratorii (bazate pe acceptare necondiţionată,

empatie, iar singura constrângere se referă la tema de abordat) sau semi-directive (bazate

pe un ghid orientativ de interviu, fără un desfăşurător strict, în care întrebările

standardizate alternează cu cele deschise.

Un număr de factori diferiţi (detaliaţi mai jos) influenţează selecţia metodelor de cercetare utilizate în RU:

Natura cercetării, tematica şi obiectivele ei – acestea constituie un punct de plecare fundamental pentru a decide despre metodele potrivite. Întrebările-cheie în această privinţă sunt: Care sunt întrebările mele de cercetare? Ce tip de date îmi va permite să răspund acestor întrebări? Care e calea cea mai potrivită de a obţine aceste date?

Abundenţa şi relevanţa literaturii de specialitate, care îţi va permite să construieşti pe baza unui reper pre-existent. Un domeniu nou, puţin investigat anterior, influenţează orientarea spre metode exploratorii.

Orizontul temporal – în funcţie de disponibilitate sau de generozitatea bugetului de timp, unele metode necesită un interval mai scurt de implementare decât altele. De asemenea, se poate opta pentru o abordare transversală sau longitudinală.

Resurse – Unele metode reclamă resurse specializate (ex: transcrierea interviurilor nestructurate sau a dispune de programe software de analiză cantitativă a datelor). Este important să ne dăm seama de la început dacă aceste resurse sunt disponibile şi dacă avem timp să învăţăm cum să le utilizăm

Probleme de acces şi autorizări – Unele metode sunt mai permisive sau mai restrictive decât altele, în termeni de autorizări sau accesibilitate. De asemenea, finanţatorii cercetării pot avea preferinţe clare spre o anumită abordare metodologică.

Diagrama procesului de cercetare (Saunders et al, 2003)

Clasificare multi-nivelară:

Nivel I: Filosofii (pozitivism, realism, interpretivism, obiectivism, subiectivism,

pragmatism, funcţionalism, pragmatism, funcţionalism, interpretivism, umanism radical,

structuralism radical)

Nivel II: Abordări: inductive, deductiveNivel III: Strategii: experiment, sondaje, studii de caz, teorie întemeiată, etnografie, studii de arhivăNivel IV: Opţiuni: mono-metodă, metode mixte (hibrid, îmbinarea mai multor metode în forme eclectice), multi-metodă (folosirea mai multor metode în forma lor „pură”)Nivel V: Orizont temporal (longitudinal, transversal)

Comparaţie între designul de cercetare deductiv şi cel inductiv

Deducţie (testarea teoriei – demers nomotetic): Deducţia implică formularea ipotezelor (afirmaţii falsificabile, susţinute teoretic şi

care urmează să fie validate empiric) Ipotezele sunt apoi operaţionalizate astfel încât variabilele vizate pot fi

identificate şi măsurate. Această măsurare poate fi particularizată pentru respectivul studiu sau replicată în altă situaţie

Se culeg date, iar informaţia este folosită pentru a testa dacă ipotezele pot fi confirmate

Rezultatele empirice fie susţin, fie infirmă ipoteza enunţată, iar în al doilea caz teoria subiacentă trebuie modificată pentru a cuprinde şi noile descoperiri empirice

Inducţia (construirea teoriei – demers ideografic): Inducţia presupune observarea şi investigarea relaţiei dintre înţelesuri, intenţii şi

acţiunile actorilor Datele sunt colectate fără asumpţii preliminare despre categorizare şi măsurare Contextul situaţiei este incorporat în procesul de analiză, deoarece cercetătorul

încearcă să înţeleagă logica internă şi natura deliberativă a comportamentului uman

Rezultatul acestei investigaţii conduce la sugerarea sau enunţarea unei explicaţii credibile (plauzibile) a conduitelor care au fost observate

De regulă nu se fac generalizări, însă pot fi identificate noi direcţii de cercetare

Întrebări relevante pentru a estima fidelitatea / credibilitatea datelor: Cât de probabil este ca metoda utilizată să genereze aceleaşi rezultate sau unele

similare în alte situaţii comparabile? În ce măsura a comunicat cercetătorul cu participanţii despre modul de colectare

şi prelucrare a datelor? Este probabil ca observatori diferiţi să ajungă la evaluări similare? Este uşor de înţeles modul de culegere şi analiză a datelor?

Întrebări relevante pentru a estima validitatea datelor: În ce fel influenţează contextul investigaţiei procesul de generare a datelor? În ce măsură influenţează procesul investigativ însuşi răspunsurile posibile? Cât de uşor este să separi cauzele de efecte – în cazul studiilor experimentale,

deterministe, nu a celor corelaţionale („scenariul găinii şi al oului”) Cât de siguri putem fi că alţi factori (variabile interpuse) care nu au fost controlate

în designul cercetării afectează calitatea / acurateţea informaţiilor?

Tabelul de mai jos explicitează factorii care influenţează metodele de cercetare şi le fac sensibile la bias-uri:

Prejudecăţi, clişee şi capcane generatoare de bias în cercetare:Există două tipuri de eroare asociate cu cele mai multe designuri de cercetare: erorile aleatorii şi cele sistematice. Erorile aleatorii, cum sunt cele datorate variabilităţii eşantionării sau preciziei măsurătorii. Erorile sistematice sau bias-urile sunt inadvertenţe reproductibile care produc un consistent pattern fals de diferenţe între valorile obţinute şi cele reale. Atât erorile aleatorii, cât şi cele sistematice afectează validitatea oricărui studiu. Totuşi, erorile aleatorii pot fi determinate şi înlăturate utilizând analiza statistică (de exemplu, valorile extreme – “outliers”). Bias-urile provin din surse nenumărate, inclusiv factori umani complecşi. Misiunea designului de cercetare este de a le preveni sau limita.

Prin „bias” înţelegem o eroare sistematică care viciază modelul de cercetare prin intervenţia unor factori neprevăzuţi. Alte bias-uri provin din procedura de selecţie a participanţilor care sunt mai predispuşi să genereze rezultatele dorite, ceea ce constituie o inversare a proceselor normale ce guvernează demersul de cercetare ştiinţifică. Bias-ul

face cercetarea calitativă mult mai dependentă de experienţă şi interpretări, identificări doctrinare sau judecăţi de valoare. Imparţialitatea şi neutralitatea axiologică reprezintă un antidot ce contracarează bias-urile, în acest sens. Cercetarea calitativă acceptă, îşi asumă şi recunoaşte impactul bias-urilor ca inevitabile în unele privinţe. Orice design de cercetare presupune conştientizarea bias-urilor inerente, reflecţia critică asupra acestora şi minimizarea efectului lor (ţinând cont că eliminarea lor totală este utopică). Cuantificarea şi evaluarea impactului bias-urilor se reflectă în marja de eroare a rezultatelor. Chiar selecţia pe baza factorilor socio-demografici poate vicia rezultatele obţintue; de exemplu, femeile, respondenţii cu vârsta între 25 şi 30 de ani sau persoanele cu o anumită provenienţă rezidenţială (urban / peri-urban / rural) pot fi supra-reprezentate în lotul testat.Bias-ul de selecţie / eşantionare acţionează prin două direcţii:

Prin omisiune: atunci când anumite grupuri-ţintă (ex: membrii unei anumite divizii sau membrii unei minorităţi etnice) sunt omise şi deci excluse din eşantion.

Prin incluziune: în cazul eşantionării pseudo-aleatorii. Un lot non-randomizat, de convenienţă alcătuit din voluntari reprezintă un strat demografic îngust care nu poate fi extrapolat la categorii mai largi.

Un bias procedural îl reprezintă, de exemplu, presiunea aplicată angajaţilor, forţându-i să completeze rapid răspunsurile. Angajaţii solicitaţi să completeze un chestionar în pauza de masă este probabil să se grăbească, dând răspunsuri la întâmplare, care nu reflectă adevăratele lor opinii.

Eroarea de măsurare apare dintr- eroare în procesul de colectare a datelor şi măsurare. O scală eronată dintr-o baterie de teste de recrutare va compromite şi deci invalida rezultatul global obţinut la acel instrument. Din această cauză, instrumentele trebuie calibrate, corect etalonate şi adaptate populaţiei studiate, prin prelevarea repetată de eşantioane pentru a elimina rezultate viciate.

Bias-ul de intervievator/evaluator este unul dintre cel mai dificile de evitat în numeroase studii, atât cantitative, cât şi calitative. Intervievatorul poate lansa la nivel subconştient indicii subtile folosind comunicarea non-verbală sau para-verbală. Experimentul “dublu-orb” combate această eroare prin aceea că participanţii şi cercetătorii nu interacţionează direct, ci mediat de regulă printr-o interfaţă grafică.

Bias-ul de răspuns marchează tendinţa (conştientizată sau nu) a respondenţilor de a da feedback-ul care consideră că se aşteaptă de la ei. O cale de limitare a acestui bias este de restricţionare a accesului la informaţie, astfel ca respondenţii să nu îşi dea seama ce intenţionează să evidenţieze studiul. Această tendinţă trebuie contra-balansată cu necesitatea etică de a informa subiecţii despre obiectivele studiului. Bias-ul de raportare reflectă eroarea în modul în care rezultatele sunt diseminate în literatură. Aceasta afectează credibilitatea datelor (prin suspiciunea de cosmetizare a rezultatelor), deoarece marea majoritate a studiilor raportează confirmarea ipotezelor, iar ipoteza de nul (sau infirmarea ipotezelor de cercetare) apare mult mai rar. Bias-ul de non-răspuns apare atunci când există diferenţe consistente între profilul celor care acceptă să participe la studiu, versus cei care refuză.

Bias-urile de intervenţie sau expunere intervin într-o multitudine de design-uri de cercetare şi sunt asociate de regulă cu cercetările care compară grupuri. Cele mai răspândite bias-uri de intervenţie includ: bias-ul de contaminare, bias-ul de co-intervenţie, bias-urile de conformare, bias-urile de retragere şi cele de cele de expertiză. Pe scurt despre fiecare sub-tip:

Bias-ul de contaminare apare atunci când membrii grupului „de control” (în modele experimentale, dar şi în sondaje corelaţionale) sunt, în mod evident eronat, expuşi intervenţiei sau primesc tratamentul, ceea ce conduce la minimizarea diferenţelor de rezultat dintre cele două grupuri. De exemplu, un zvon

Bias-ul de co-intervenţie apare atunci când unii subiecţi primesc intervenţii colaterale, pe lângă cea vizată de studiu (de exemplu, li se aplică un sondaj de opinie despre angajamentul faţă de companie imediat după întoarcerea dintr-un team-building, ceea ce poate determina rezultate artificial îmbunătăţite)

Bias-ul de temporizare a intervenţiei: dacă o probă (ex: test de cunoştinţe, test de inteligenţă) nu este standardizată ca durată, apare riscul de tratament inegal – favorizarea candidatului căruia i se alocă mai mult timp. Dacă o probă este re-aplicată după un interval mai lung, fidelitatea test-retest are de suferit, în sensul că factorul „timp” influenţează procesul de maturizare / însuşirea de noi cunoştinţe, competenţe, atitudini.

Bias-ul de conformitate sau de motivaţie – provocat de diferenţele de adeziune ale participanţilor la forma şi condiţiile evaluării – reacţii de (non)conformism, nivel mai scăzut sau mai ridicat de motivaţie etc.

Bias-ul de retragere apare atunci când cei care părăsesc studiul sau refuză de la început să participe diferă semnificativ de cei care participă şi totuşi concluziile se răsfrâng asupra ambelor categorii din populaţia considerată ca omogenă.

Bias-ul de evaluator sau mediu/condiţii apare atunci când tratamentul sau intervenţia nu este aplicat în mod uniform participanţilor, din cauza diferenţelor de pregătire / calificare dintre evaluatori sau a diferenţelor de resurse sau proceduri utilizate la diferite locaţii

  Cele mai frecvente limite ale cercetării în RU sunt datorate:

Tehnicii nealeatorii de eşantionare – majoritatea design-urilor sunt cvasi-experimentale şi utilizează loturi de convenienţă, pseudo-aleatorii.

Lipsei de comparativitate şi generalizare Majoritatea studiilor sunt exploratorii şi nu sunt continuate printr-o etapă

confirmatorie Erori / Bias-uri în eşantionare, colectarea şi analiza datelor care pericliteazǎ

validitatea, fidelitatea şi consistenţa

Etica

Cercetarea în RU este în special vulnerabilǎ la problematica eticǎ, deoarece presupune

aspecte foarte delicate, sensibile, care trebuie abordate cu maximum de discreţie şi tact.

Cercetarea se supune unor reguli stricte de conformitate privind practici anti-

discriminatorii (uneori acţiune afirmativǎ), combaterea conflictului de interese, clauze de

confidenţialitate. Cercetarea este necesar sǎ nu aducǎ niciun prejudiciu pentru

organizaţiile studiate şi sǎ obţinǎ consimţǎmȃntul informat al participanţilor privind

scopul cercetǎrii şi implicarea aşteptatǎ din partea lor. Cercetarea nu trebuie sǎ provoace

sau sǎ se bazeze pe activitǎţi frauduloase, competiţie inechitabilǎ, încǎlcarea încrederii

sau nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, a libertǎţii şi demnitǎţii

individului, sau a bunǎstǎrii sale psihice.

Aceste reguli şi proceduri fac parte dintr-un protocol aprobat de conduitǎ eticǎ a

cercetǎtorului. Acesta are obligaţia de a se asigura constant cǎ participanţii înţeleg

beneficiile şi riscurile cooptǎrii lor în acel proiect. În spiritul consimţǎmȃntului informat,

trebuie promovatǎ responsabilitatea, iar încǎlcarea regulilor nu este toleratǎ. Cele douǎ

reguli esenţiale sunt: sǎ nu faci rǎu şi sǎ maximizezi posibilele beneficii şi sǎ eviţi /

minimizezi eventualele riscuri. Nici costurile, nici riscurile estimate nu trebuie sǎ

depǎşeascǎ beneficiile estimate, în special în privinţa progresului în cunoaştere ştiinţificǎ.

Deontologia profesionalǎ se raporteazǎ la premisa cǎ orice cercetare nu este un drept al

cercetǎtorului, ci un privilegiu atribuit de societate, instituţii şi de participanţii la

cercetare.

Este necesar sǎ se defineascǎ politici de eticǎ prin care sǎ se apere confidenţialitatea,

dreptul la intimitate, proprietate materialǎ şi intelectualǎ etc. Aspectele etice sunt

implicate în toate etapele procesului de cercetare, respectiv:

Colectarea, utilizarea şi interpretarea datelor de cercetare

Metodele de raportare şi de revizuire a planurilor sau rezultatelor cercetǎrii

Relaţia dintre cercetǎtori, participanţi şi cei care vor fi afectaţi / vizaţi de rezultate

Mijloacele de a reacţiona la neînţelegeri, dispute sau indisciplinǎ

Opţiuni / alternative de promovare a conduitei etice în cercetare

Conduita eticǎ în cercetare se referǎ la evitarea conflictelor de interese şi a parti-pris-uri

care predispun la distorsionarea rezultatelor şi deci la discreditarea cercetǎrii în ansamblu.

De exemplu, un sondaj electoral comandat şi plǎtit de un partid politic poate fi suspectat

de imixtiuni şi influenţe exterioare. Cercetǎtorilor le este interzis sǎ profite de poziţia lor

pentru a obţine avantaje personale şi nu pot primi sau oferi favoruri care nu pot fi

justificate. Egalitatea de tratament şi combaterea discriminǎrii sunt principii esenţiale.

Rapoartele de cercetare publicate online sau offline trebuie sǎ conţinǎ informaţii despre

sursele de finanţare valorificate. Cercetǎtorii nu au voie sǎ includǎ în mod deliberat

inadvertenţe, ambiguitǎţi sau disimulǎri în documente publice precum declaraţii, CV,

aplicaţii pentru granturi sau joburi. Un cod de conduitǎ eticǎ prevede şi sancţiuni pentru

încǎlcarea prevederilor agreate.

Filosofia cercetării; modele şi strategii de cercetare

Strategia calitativ-constructivistă implică un proces reiterativ de generare de noi teorii

sau modele conceptuale, precum şi de chestionare sau problematizare, confirmare sau

infirmare a celor deja existente, pe baza datelor empirice obţinute. Este o abordare prin

excelenţă inductivă, fenomenologică şi interpretativistă, de tip „Botom-up” (sau de jos în sus),

care pleacă de la studierea în profunzime a unor cazuri individuale, pentru a extrage concluzii

cu arie de valabilitate mai extinsă. Prin contrast, abordarea complementară este cea deductivă

(sau „Top-down” – de sus în jos), care porneşte de la teoriile cu înalt nivel de generalitate şi

abstractizare, din care decurge implicaţii pentru cercetări aplicative cu valabilitate mai

limitată.

În timp ce paradigma pozitivistă susţine existenţa unei realităţi singulare, alcătuită din

materie şi energie şi definită de o linearitate directă, imediată de tip cauză-efect, „rivala” sa,

paradigma interpretivistă vizează emergenţa unei pluralităţi de sensuri, simboluri şi

expresivităţi perpetuu re-orchestrate şi re-învestite, bazate pe condiţionare, co-dependenţă şi

influenţe interacţionale mai subtile decât determinismul univoc. Paradigma pozitivistă susţine

cel mai frecvent abordări deductive, procesarea datelor bazată pe statistici parametrice şi

instrumente cantitativiste, precum (cvasi) experimentul, observaţia sistematică din exterior şi

ancheta pe bază de chestionar precodificat.

Din contră, „filosofia” interpretativă se asociază constant cu abordări inductive şi

instrumente calitative tipice pentru etnografie şi antropologie, cum sunt biografia, istoria

orală, interviurile în profunzime, observaţia participativă. Pozitivismul se corelează în general

cu ştiinţele nomotetice (mai ales ştiinţele exacte) care accentuează planul macro al structurilor

de ansamblu şi al legităţilor infailibile, centrat pe sfera extensivă a caracteristicilor sintetice, în

timp ce interpretivismul (manifestat cu predilecţie în ştiinţele socio-umane) este asociat cu

ştiinţele ideografice, pregnant analitice, fundamentate pe un efort intensiv de cunoaştere şi

înţelegere în plan micro. Metodologiile mixte, de la care se revendică inclusiv studiul de faţă,

cu predominanţa paradigmei interpretiviste, încearcă integrarea celor două perspective în

cadrul orientării „idiotetice”, corespunzător scopurilor pragmatic-aplicative ale cercetării şi

pornind de la premisa că orientările nu sunt dihotomice sau mutual exclusive, ci flexibile şi

adaptabile la designul concret al cercetării.

O paralelă între abordarea calitativă şi cea cantitativă este redată în tabelul de mai jos

(adaptat după Chelcea, 2001, Iluţ, 1997 şi Brady & Collier, 2010).

Dimensiune / criteriu Orientare cantitativă Orientare calitativă

Paradigmă supraordonată Pozitivistă, nomotetică,

explicativă

Interpretativistă,

comprehensivă,

fenomenologică

Abordare temporală Interval scurt şi discontinuu,

de obicei transversală

Durată îndelungată şi

neîntreruptă, tipic studiilor

longitudinale

Nivelul realităţii investigateNivel macrosocial, formal si

global

Plan micro, informal, local

Relaţia cercetătorului cu Neutră, imparţială, detaşată Implicată, participativă

tema şi subiecţii studiaţi

Raportul teoretic-empiric Confirmator (datele verifică

teoria)

Explorator (vizează

procesul de emergenţă a

teoriei)

Tipul demersului Deductiv (de la general la

particular)

Inductiv (de la particular la

general)

Tip de eşantionare Probabilistică, aleatoare Neprobabilistică, teoretică

sau considerând întreaga

populaţie

Primatul perspectivei

cercetătorului sau a

subiecţilor

Primează perspectiva

cercetătorului (cercetare etică)

Primează perspectiva

subiectului (cercetare emică)

Metode utilizate Statistice (număr mare de unităţi

analizate): anchetă, sondaj de

opinie, observaţia sistematică,

analiza cantitativă a

documentelor / arhivelor /

bazelor de date

Cazuistice (număr redus de

subiecţi): interviuri în

profunzime, observaţia

participativă,

(auto)biografie, istorie orală

Natura datelor rezultate Accent pe validitatea şi

fidelitatea datelor „tari”

Date complexe, profunde,

sesizând nuanţe subtile,

Stilul de redactare a

raportului de cercetare

Predomină graficele, tabelele,

rezultatele statistice

Transcrierea opiniilor

subiecţilor, limbaj metaforic şi

persuasiv

Atitudinea cercetătorului Detaşată Implicată (fără a exclude

neutralitatea axiologică)

Plasarea accentului Pe variabile şi produse finale Pe cazuri individuale şi

procese surprinse în

derularea lor

Tabel. Analiză comparativă a orientării calitative vs. cantitative (adaptat după Chelcea, 2001, Iluţ, 1997 şi

Brady & Collier, 2010)

Pe lângă interviurile în profunzime, metodologia calitativă cuprinde focus-grupuri,

tehnici proiective precum chestionarea situaţională (sau evenimenţială), teste de asociere

verbală, maparea conceptuală, sortarea fotografiilor, completarea propoziţiilor sau a

reprezentărilor grafice (benzi desenate, etc.), precum şi simulări şi jocuri de rol. Strategiile

metodologice ştiinţifice se bazează pe o formă de acces la cunoaştere riguros planificată,

organizată şi derulată, în conformitate cu principiile etice şi deontologice, cum sunt interdicţia

de a produce efecte dăunătoare şi onestitatea intelectuală pentru evitarea plagiatului. În

paralel, explorarea trăsăturilor-cheie ale abordării ştiinţifice vs, cea neştiinţifică poate furniza

indicii şi reguli pentru o cercetare riguroasă bazată pe evidenţe empirice.

Metodologia cercetării reprezintă – atât pentru ştiinţele socio-umane, cât şi pentru cele

exacte – un demers sistematic de înţelegere bazat pe investigarea amănunţită a elementelor din

realitatea concretă pentru a dobândi acces la vectori inaparenţi, generali sau abstracţi care

funcţionează ca determinanţi sau consecinţe ale fenomenelor. Cercetarea ştiinţifică reprezintă

o tehnică, în dimensiunea sa tactică şi algoritmică de utilizare a instrumentelor pentru a

conecta premisele de implicaţii (sau inputul de output, în termeni cibernetici) şi simultan o

artă, în dimensiunea sa strategică şi euristică de chestionare a realităţii, gestionare a

incertitudinii, dezvoltare de ipoteze bazate pe documentare teoretică, dar şi procese intuitive

precum serendipitatea. Aceste procese presupun gândire laterală, deschiderea faţă de

emergenţa creativă de idei noi şi spontaneitate, sincretism şi disponibilitatea de a da frâu liber

originalităţii şi de a găsi soluţii nonconformiste (Rădulescu, 1994).

Parcursul proiectului de cercetare este discontinuu, multi-linear, presupunând adesea

reformularea întrebărilor sau restructurarea ipotezelor iniţiale. Astfel, se conştientizează

limitarea intrinsecă a ipotezelor şi faptul că, pentru a conduce la rezultate valide, ipotezele

trebuie să fie testabile şi falsificabile. Atunci când datele empirice contrazic ipotezele, nu

rezultă că acestea din urmă sunt inutile şi nici măcar mai puţin valoroase decât ipotezele

confirmate. Valoarea lor rezidă în deschiderea de noi orizonturi de interogare a realităţii şi

explorarea de alternative explicative. Următorul tabel analizează în paralel abordarea

ştiinţifică şi cea neştiinţifică sau pseudo-ştiinţifică:

Abordare

Neştiinţifică Ştiinţifică

Viziunea generalăBazată pe intuiţie Bazată pe experienţă

Metoda

observaţiei

Neintenţionată,

întâmplătoare

Riguros controlată şi

orientată spre

obiective

Colectarea

datelor

Subiectivă,

părtinitoare

Obiectivă, imparţială

(axiologic neutră)

Cadru conceptual

(factori, variabile,

indicatori etc.)

Ambiguu, vag sau

echivoc

Clar, coerent definit

Instrumente Improvizate Precise, atent utilizate

Măsurare Invalidă, imprecisă Validă, exactă

Ipoteze Nu pot fi testate Verificabile şi

falsificabile

Atitudinea

cercetătorului

Acceptare imediată,

necritică

Sceptică, iscoditoare,

chestionează şi

problematizează

realitatea

Tabel. Paralelă între abordarea ştiinţifică şi cea neştiinţifică sau pseudo-ştiinţifică (Popa, 2008; Punch,

2006)

V.2.2. Paradigme explicitate şi designul cercetării

Principalele dimensiuni ale metodologiei cercetării vizează premisele paradigmatice,

strategiile adoptate pentru investigarea realităţii, modelele şi metodele utilizate. Figura de mai

jos surprinde conexiunile dintre aceste elemente şi varietăţile fiecăruia.

Componentele centrale ale metodologiei cercetării (sintetizat din Creswell, 2009; Becker, 1998; Brady & Collier, 2009):

Referitor la filosofia cercetării, punctul de vedere pragmatic presupune scopuri

utilitariste sau instrumentale raportate la implicaţiile practice ale cunoaşterii dobândite şi

soldate cu îmbunătăţirea situaţiei pentru grupurile-ţintă vizate. Cercetarea participativă se

bazează pe implicarea directă a cercetătorului în universul studiat, pentru care aspectul din

realitate supus investigaţiei are o relevanţă personală deosebită. Metodele de cercetare

propuse pot fi considerate şi stadii în procesul de cercetare, începând cu punerea întrebărilor

sau enunţarea ipotezelor de lucru, continuând prin culegerea datelor, analiza, raportarea lor şi

validarea unui model conceptual şi/sau metodologic.

Concepţii filosofice (Paradigme):

(Post)pozitivisteInterpretiviste (Constructivism social)

ParticipativePragmatice

Strategii de cercetare:Cantitativiste (ex:

experimentul)Calitativiste (ex:

etnografia)Mixte (ex: secvenţiale)

Designul cercetării:CalitativCantitativMixt

Etapele procesului de cercetare:Întrebări / IpotezeColectarea datelorAnaliza datelorInterpretareRedactarea raportuluiValidare

În cazul cercetărilor cu profil calitativist, acurateţea datelor implică originalitatea,

abundenţa şi relevanţa informaţiei factuale colectate, indiferent de numărul de participanţi sau

de entităţi examinate (Baxter & Jack, 2008). Abordările calitative şi cantitative nu sunt mutual

exclusive, ci se susţin reciproc într-un design integrativ mixt. Acest tip de design reprezintă o

formă de explorare, construire şi argumentare ce oferă terenul propice pentru germinarea

noilor teorii, emergente din diverse tradiţii paradigmatice.

Metodologiile mixte constituie o adaptare strategică inovatoare la complexitatea

realităţii sociale, care se sustrage metodelor clasice, pure şi convenţionale (Silverman, 1993).

Procesul de clarificare şi articulare prin modele mixte permite accesarea unor niveluri

explicative mai ample şi profunde, diminuând simultan erorile sistematice asociate cu o

singură metodologie. Validarea optimală a datelor empirice prin triangularea metodologică

presupune strategia de a privi acelaşi fenomen prin lentila unor metode variate, asigurând

totodată convergenţa şi fidelitatea rezultatelor. Triangularea se poate realiza în patru moduri

(Morgan, 2007):

Triangularea datelor, provenind din diverse surse informaţionale

Triangularea investigatorilor sau evaluatorilor, pentru o diversitate de viziuni

Triangularea perspectivelor teoretice, utilizând „grile” diferite de interpretare a

variabilelor şi criteriilor vizate

Triangularea metodologică prin folosirea mai multor instrumente şi proceduri de

culegere şi prelucrare a datelor, combinând informaţia primară şi secundară, precum şi

abordările transversale şi longitudinale

Tehnici şi proceduri de eşantionare

Eşantionul reprezintă o parte a populaţiei care îi reflectă caracteristicile relevante în

raport cu obiectivele cercetării. Universul cercetării reprezintă ansamblul populaţiei din care

este extras eşantionul sau lotul respectiv. În studiul de faţă, populaţia o reprezintă locuitorii

care s-au mutat din Capitală în suburbii, familişti cu copii în întreţinere cu vârsta sub 18 ani.

Un eşantion reprezentativ estimează distribuţia în ansamblul populaţiei a valorilor unei serii

de variabile, bazându-se pe o procedură de selecţie statistică aleatorie, probabilistică.

Eşantionarea prezintǎ criteriile de incluziune în lot. În conformitate cu scopul şi

ipotezele cercetării, eşantionarea aleatorie cuprinde patru sub-categorii:

Simplă (generată automat după principiul loteriei sau al tragerii la sorţi,

pentru a se asigura că fiecare membru al populaţiei are şanse egale de a fi ales;

adecvată pentru eşantioane mai reduse numeric)

Sistematică, unistadială (bazată pe un pas statistic cum ar fi alegerea

fiecărei a cincia intrări dintr-o listă)

Multistadială sau de tip ciorchine („cluster”) – presupune testarea

tuturor membrilor dintr-o serie de sub-grupuri selectate aleatoriu)

Stratificată sau multi-nivelară – în care participanţii sunt selectaţi

aleatoriu după ce au fost în prealabil împărţiţi în sub-clase din populaţie, cum ar fi

ocupanţii poziţiilor de sau segmentarea pe criterii demografice şi în funcţie de statusul

socio-economic

Diversele tipuri de eşantionare aleatorie sunt utilizate în general în contextul cercetării

cantitative, pentru a produce date generalizabile prin procedeele statisticii inferenţiale. O

tehnică alternativă este eşantionarea neprobabilistică, cu validitate mai redusă, deoarece

membrii populaţiei au şanse inegale de a fi selectaţi în eşantion, expunându-l la risc sporit de

distorsionări prin supra-reprezentarea unor categorii şi sub-reprezentarea altora. Eşantionarea

de convenienţă sau pseudo-aleatoare se bazează pe disponibilitatea participanţilor eligibili,

conform criteriilor de accesibililitate şi reducerea costurilor.

Eşantionarea non-aleatorie bazată pe evaluare selectează candidaţii cei mai potriviţi în

raport cu tematica studiată, conform opiniilor experţilor. De exemplu, componenţa unei

comisii de evaluare a riscurilor socio-demografice este selectată de către un grup de specialişti

(în domeniul sociologiei, demografiei şi altor ştiinţe conexe). Eşantionarea pe cote presupune

identificarea sub-diviziunilor din universul cercetării şi reprezentarea proporţională a fiecărui

astfel de segment din populaţia-ţintă. De exemplu, utilizând eşantionarea pe cote, studiul de

faţă ar putea selecta gospodării din fiecare localitate arondată Zonei Metropolitane Bucureşti

(aşa cum este ea proiectată), proporţional cu numărul populaţiei din fiecare asemenea aşezare.

Motive de refuz al

participǎrii

Lipsa de timp

Neîncrederea în

confidenţialitatea datelor

Antrenarea în alte activităţi

(fără posibilitate de

reprogramare)

Lipsa de interes pentru tema

de cercetare

Subiectul nu doreşte să

precizeze vreun motiv

.