theologika.files.wordpress.com · web viewcanonul 70 trulan: femeia nu poate propovădui în...

Drept bisericescTehnoredactat de Albu George

08.10.2010

Dreptul canonic se fundamentează pe canoane așa cum Noul Testament se fundamentează pe versete Așadar canoanele sunt obiectul dreptului bisericesc.

Cuprins: rânduieli canonice privind activitatea învățătorească, arhierească și de conducere.

A. Rânduieli canonice privind exercitarea puterii învățătorești1. Rânduieli canonice privind predica - este un act liturgic, nu este un simplu act

retoric. Fiind un act liturgic, predica trebuie rostită de cei care sunt implicați în actul liturgic. Canonul 58 Apostolic prevede afurisania/caterisirea pentru episcopul sau preotul care nu

propovăduiește. Fiind un act liturgic, ea se rostește din fața ușilor împărătești. Canonul 19 Trulan este canonul principal care prevede că întâistătătorul trebuie să

propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, clericilor și poporului mai ales în duminici și sărbători, luându-și învățătura din Sf. Scriptură și din scrierile sfinților părinți. Cine să propovăduiască? Întâistătătorii. Când? În duminici și sărbători. Cui? Clerului și poporului. Ce? Cuvântul lui dumnezeu. De unde? Din sfânta scriptură și sfinții părinți.

Canonul 19 Laodiceea stabilește locul predicii. Locul firesc al predicii este după citirea apostolului și a evangheliei. Astăzi predica s-a mutat semn că și slujirea liturgică este alta. În primul rând pentru că nu mai există catehumeni. Înainte se predica înainte de împărtășirea credincioșilor pentru că oamenii veneau în față. Datorită faptului că copii nu erau liniștiți de aceea se predică după împărtășire.

Canonul 20 Trulan: predica se face numai în propria jurisdicție altfel să se depună din treaptă. Adică preotul paroh este responsabil de această activitate. În jurisdicția preotului intră și școlile cu profesorii lor de religie.

Canonul 64 Trulan prevede că: mirenii sunt opriți a predica în biserică asumându-și slujirea învățătorească. Ei pot numai cu aprobarea episcopului.

Anomalii: Oastea Domnului - li se îngăduie să propovăduiască dar numai în afara cultului. O altă excepție sunt monahii care predică numai cu aprobarea starețului în afara cultului. Mai sunt și aici profesorii de religie și studenții teologi care pot propovădui după Sfânta Liturghie în baza aprobării episcopului sau a preotului paroh.

Canonul 70 Trulan: femeia nu poate propovădui în Biserică, ea nu a fost chemată la slujirea sacramentală, dar nu e nici discriminată pentru că femeia propovăduiește cel mai eficient în afara Bisericii - mironosițele au fost primele care au primit veștile, dar și mama care are datoria de a învăța copilul.

În privința femeii propovăduirea liturgică nu ar trebui admisă nici prin excepție, totuși în istoria bisericii s-au întâlnit monahii starețe care propovăduiau după Sfânta Liturghie.

Principiul propovăduirii este formulat de canonul 26 Laodiceea: propovăduirea în biserici și case (în cadrul cultului și în afara cultului) se face numai cu aprobarea episcopului. În 1950 Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus ca la fiecare liturghie să se țină 2 predici. Una exegetică după evanghelie și una tematică după împărtășirea preotului. Articolul 27 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare prevede că neîmplinirea datoriei de a predica se pedepsește cu mustrare până la transferare.

2. Rânduieli canonice privind cateheza - ea a avut un rol mare în Biserică la începuturi când se botezau cei maturi. Rolul catehezei a scăzut odată cu generalizarea pedobaptismului. Dar azi trebuie înțeleasă nu ca o propovăduire care pregătește pentru botez ci ca o instruire a celor botezați.

Canonul 10 al sinodului 7 ecumenic: preotul are datoria să catehizeze credincioșii de toate vârstele bărbați și femei.

1


Canonul 2 al sinodului 1 ecumenic: catehizarea neofiților dar și a celor botezați. Catehizarea nu încetează după botez.

Canonul 7 al sinodului 2 ecumenic și canonul 95 Trulan prevede catehizarea celor care au revenit la ortodoxie. În privința celor care catehizează, biserica a permis laicilor (bărbați sau femei) să catehizeze.

Canonul 26 Laodiceea: propovăduirea în Biserică și în case se face cu aprobarea episcopului.

3. Rânduieli canonice privind cărțile liturgice Canonul 59 Laodiceea: în Biserică se fac citiri din cărțile canonice. Este valabil și la cărțile

care cuprind vieți de sfinți fie pricesne. Circulă așa zise acatiste ale unor părinți cunoscuți care nu este bine văzut.

Canonul 85 apostolic și 2 Atanasie cel Mare înșiră canonul Sfintei Scripturi fapt ce arată că unele canoane s-au dat anterior definitivării canonului Sfintei Scripturi.

În canonul 85 apostolic se prevede disciplina arcană: unele cărți să nu se ofere oricui pentru a proteja lucrurile tainice din ele. De aceea liturghierul și molitvelnicul nu trebuie să se găsească în casele oricui.

Canonul 68 Trulan prevede ca toate cărțile liturgice să se păstreze să nu se strice, să nu se vândă necinstitorilor.

Canonul 46 Cartagina: La Slujbe să se citească cărți din viața mucenicilor care au aprobarea Bisericii.

Canonul 60 apostolic: în Biserică este interzisă răspândirea cărților false. Canonul 63 Trulan: toate cărțile eretice să se ardă. Excepții: Origen, Evagrie Ponticul,

Visul Maicii Domnului, Epistolia. Canonul 61 Trulan condamnă superstițiile talismanele, amuletele.

4. Rânduieli canonice privind cântarea bisericiiCanonul 59 Laodiceea: în Biserică se cântă numai cântări aprobate de Biserică. Canonul 15 Laodiceea prevede să cânte cântăreții canonici, avizați de conducerea Bisericii.

Cântăreții pot fi bărbați sau femei. Canonul 21 Trulan: să nu se adauge nimic la „Sfinte Dumnezeule” (patripasienii au

schimbat aceasta pentru răspândirea ereziei lor). Nu e voie a se interveni în textul liturgic aprobate de autoritățile bisericii și de Tradiție.

15.10.2010

În textele liturgice nu trebuie să schimbăm cuvintele dar uneori este necesară o diortosire. Aceasta se face fără a se schimba sensul textului, numai atunci când cuvintele sunt depășite. Această diortosire se poate face de către orice preot.

Canonul 17 Laodiceea - între cântările psalmilor să se facă citiri din Sf. Scriptură. Așadar în cultul ortodox există cântarea citirea și recitarea. Sunt trei moduri de a folosi textele liturgice. Problema citirii sau cântării evangheliei este o falsă problemă, cei ce caută să susțină una din cauze este în van. Trebuie să fie o egalitate între acestea.

Canonul 75 Trulan se referă la modul executării cântării liturgice - să nu se silească firea spre răcnire. Cu privire la cântarea bisericească, nu există o cântare care s-a pogorât din cer. Omul tinde să se apropie de cântarea îngerilor. Cine poate ști cum cântă îngerii. Cântarea bisericească trebuie să se apropie de sufletul omului să-l deschidă spre primirea adevărului revelat. Muzica în sine nu este virtute, precum nici bogăția, nici sărăcia nu sunt virtuți ci modul lor de folosire. Totuși muzica trezește toată gama de sentimente de la extaz, adorație, bucurie până la ură agresivitate, lascivitate. În același timp muzica este determinată de melosul și

2


contextul sufletesc al fiecărui popor, ba chiar al fiecărei provincii religioase. De aceea în Biserica Ortodoxă nu există o anumită muzică religioasă. Ortodoxia nu distruge diversitatea prin uniformitate. Afirmații de genul - numai aceea este muzică bisericească sunt total necanonice. Fiecare muzică bisericească provincială are frumusețea ei neegalabilă în contextul potrivit. A inversa , a impune cu forța o anumită muzică dintr-o provincie în altă provincie este o lucrare care ignoră realitățile bisericești. Interesant este faptul că chiar Biserica Ortodoxa română are o diversitate muzicală provincială de o rară frumusețe. Sunt provincii bisericești în care există o influență a melosului psaltic oriental foarte accentuată, alte provincii în care melosul popular românesc își pune amprenta mai puternic. Toate acestea sunt frumoase în contextul lor. Eroarea se produce atunci când căutăm să le inversăm sau să impunem una altuia.

Muzica instrumentală în cult s-a folosit din vechime și în Vechiul Testament în sinagogi se cânta în psaltire și în alăută. Această muzică a fost ulterior preluată de bisericile vechi, mai ales cele monofizite care le păstrează până în ziua de azi: biserica Coptă, Etiopiană, India. Totuși Biserica Ortodoxă a pus accent mai mult pe cuvânt, pe mesaj și pe persoană de aceea a eliminat muzica instrumentală însă în unele situații de excepție Biserica Ortodoxă nu le-a exclus și nu le-a interzis - la înmormântări, la colinde. (Ep. Ilarion Alfeev - compoziție a liturghiei instrumentală). În Biserica apuseană s-a acceptat mult mai ușor muzica instrumentală iar instrumentul (orga) a fost adusă de la Constantinopol. Ea a fost dăruită de împăratul Copronim împăratului Pepin cel scurt în 757 și ulterior a fost generalizată în timpul lui Carol cel Mare. În răsărit se folosea la festivitățile ce aveau loc la curtea imperială - primirea delegaților, primirea împăratului în sala mare. Cert este că azi în Biserica Ortodoxă, cântarea instrumentală prin iconomie poate fii acceptată în situație de excepție - concerte.

B. Rânduieli canonice privind puterea sfințitoare

Rânduieli canonice privind Sfântul Botez: Este taina intrării în Biserică prin ștergerea păcatului strămoșesc în care are loc moartea și învierea cu Hristos și primirea harului dumnezeiesc.

Aspecte canonice:Săvârșitorul: este episcopul sau preotul sau diaconul alături de aceștia.

Canonul 44 Nichifor Mărturisitorul zice că în situații de excepție diaconul sau monahul sau monahia pot săvârși botezul.

Canonul 45 Nichifor Mărturisitorul afirmă că în situații excepționale orice creștin poate boteza, bărbat sau femeie.

Canonul 68 apostolic, prevede că nu pot boteza eretici. Este valabil pentru foștii preoți sau creștin care s-au lepădat de credință. Botezul lor este invalid. Preoții sau episcopii caterisiți, dar nu pentru erezie, ci din motive disciplinare pot boteza în caz de necesitate.

Primitorul: este orice persoană de orice vârstă care nu a mai fost botezată și care mărturisește credința ortodoxă în mod direct sau indirect prin nași. Credința are caracter personal dar în același timp este și credința bisericii.

Canonul 78 Trulan - prevede că persoanele mature trebuie să se catehizeze pentru a fi botezați. În același timp canonul prevede că nimeni nu poate fi botezat prin constrângere ci prin convingere. Canoanele 14 sinodul 4 ecumenic și 8 sinodul 7 ecumenic precizează botezul copiilor.

Canonul 110 Cartagina condamnă pe cei ce refuză să boteze pruncii. Psalmul 8,2 - din gura pruncilor și a celor ce sug am săvârșit laudă - este fundamentul biblic al pedobaptismului. Acest text a fost reluat de Iisus la Mt. 21,16 aceasta înseamnă că nu e ceva doar metaforic.

Nașul: este persoana, femeie sau bărbat care mărturisește credința copilului în locul acestuia care nu poate să vorbească.

3


Canonul 45 Cartagina prevede că bolnavii care nu pot vorbi au nevoie de nași pentru a fi botezați. În același timp și alienații mintal și persoanele cu handicap mental au nevoie de nași. Cu timpul instituția nășiei înlocuiește instituția diaconițelor din biserica veche. Dacă diaconițele aveau rol în cult și ar fi fost hirotonite ele ar fi rămas până azi. Cei maturi pot avea nași, dar nu este neapărat. Nașul este persoana care l-a adus către Biserica Ortodoxă. Nașul sau nașa trebuie să fie persoane de credință ortodoxă, să aibă minimum 14 ani. Nașul trebuie să fie unic, practica cu multor nași este necanonic. Se practică tradiția ca nașul să fie de același sex cu finul. Nu pot fi nași eterodocșii nici măcar în situații de excepție. Nu pot fi nași cei care duc o viață imorală o viață opusă bisericii precum cei necununați, cei care nu se împărtășesc, cei care nu vor să nască copii etc. În mod normal nici cei care au făcut avorturi nu ar trebui să boteze, dar este admis numai dacă penitentul o face pentru a răscumpăra păcatele. Femeia însărcinată poate să fie nașă. De asemenea canonul 54 Trulan interzice de a fi naș la botez monahilor și proprii lor părinți. În rest rudenia nu este impediment la taina botezului. A nu se confunda nășia de botez cu cea de cununie. În caz de excepție naș de botez poate fi chiar preotul săvârșitor. Canonul 6 Timotei al Alexandriei - femeia nu se botează în timpul curățirii.

Canonul 6 Neocezareea prevede că - botezul femeii însărcinate nu include și botezul pruncului din pântece.

22.10.2010

Săvârșirea botezului:a. Timpul - canonul 38 Nichifor Mărturisitorul zice că botezul are loc la 40 de zile. Este

totodată și o realitate fizică. La 40 de zile copilul se întărește și totodată mama își revine din lăuzie. În caz de necesitate copilul poate fi botezat mai repede. Oricum botezul trebuie făcut în timp util la orice oră din zi, în așa fel încât el să nu moară nebotezat.

Canonul 37 Ioan Postitorul prevede ca părinții copilului care moare nebotezat se canonisesc. În privința zilei, se recomandă ca botezul să se facă duminica, pentru că sâmbăta este ziua cu precădere de pomenire a morților. Recomandabil este ca botezul să se facă după Sf. Liturghie și să se împărtășească de la potir.

b. Locul - canonul 59 Trulan prevede că botezul se face numai în biserica parohială sub pedeapsa caterisirii. Nu este recomandabil ca botezul să se facă la casa copilului. După botez copilul se îmbisericește, ori la casă nu se poate săvârși. Botezul nu se face la mânăstire. În primul rând se încalcă principiul jurisdicțional. Trebuie să se facă în parohia pruncului. Pruncul prin îmbisericire este integrat în comunitatea parohială. Dacă îmbisericirea se face la mânăstire pruncul este integrat în comunitatea monahală.

c. Modul - canonul 49 Apostolic prevede că botezul se face în numele Sf. Treimi. Canonul 50 Apostolic prevede că se face cu trei afundări sub pedeapsa caterisirii prin

turnare sau prin stropire se face numai în situații de excepție la botezul persoanelor mature. Unii catolici botează prin cufundare pentru că au recunoscut că aceasta este practica originală a bisericii primare.

Canonul 84 Trulan prevede botezul condiționat al persoanelor care nu știu dacă au fost sau nu botezate.

Din punct de vedere liturgic se pot boteza în cadrul aceleiași slujbe una sau mai multe persoane. Apa folosită la un botez poate fi folosită și la un botez ulterior, si atunci se sar rugăciunile de sfințire.

Canonul 91 prevede structura liturgică a botezului care se păstrează până în ziua de azi: sfințirea apei a untdelemnului, lepădările, ungerea și botezul.

Pravila de la Govora din anul 1640-1641 se spune că „recomandabil ca preotul să ajuneze înainte de botez”. Când botezul se face după liturghie, această condiție este împlinită. După

4


didahie botezul trebuie să fie precedat de post. Această practică era respectată de catehumeni. Iar ea a dispărut odată cu generalizarea pedobaptismului.

Canonul 47 Apostolic, botezul nu se repetă. Canonul 18 Cartagina, morții nu se botează. Botezul pruncilor morți sau avortați este un

sacrilegiu. Pruncii avortați au botezul sângelui și botezul dorinței. Canonul 2 Timotei al Alexandriei - îndrăciții nu se botează, aceștia se botează numai după

lepădări și exorcizări. Adică, nu se poate face botezul fără lepădări. Canonul 38 Nichifor Mărturisitorul - muribunzii trebuie botezați numai din necesitate.

Dacă trăiesc slujba se continuă după formula de botez. Canonul 52 Laodiceea prevede că botezul se face și în post. La masă se face dezlegare la

pește și la vin. Didahia celor 12 apostoli în capitolul 7 prevede postul pentru cel ce se botează chiar și pentru preotul săvârșitor.

Tot didahia prevede că în caz de necesitate se poate folosi în loc de apă și altceva inclusiv apă caldă, termală. După botez are loc îmbisericirea fapt care înseamnă integrarea în comunitatea parohială. Fetele nu se duc în altar nu din considerente biologice ci pentru a arăta că femeia nu are vocație sau chemare de la Hristos pentru preoție. Rugăciunile care se face pentru femeia lăuză sunt rugăciuni prin care femeia se protejează, se invocă harul lui Dumnezeu în vederea păstrării sănătății. Ideea cum că femeia lăuză ar fi spurcată este total neortodoxă întrucât femeia se sfințește prin nașterea de prunci.

d. Numele - arată că omul este persoană, capabilă de dialog. Latinii ziceau: numen est homen - numele este omul. Întrucât persoana umană este unică în mod corect la botez se pune un singur nume. Aceasta arată și ca chipul lui Dumnezeu este unic. Din păcate în ultimul timp părinții pun mai multe nume copiilor. Biserica Ortodoxă a Greciei în 1955 a dau hotărârea nr. 814 prin care impunea preoților să pună un singur nume la Botez. Numele de botez nu se pierde niciodată. Dacă la stat numele poate fi schimbat numele de botez nu poate fi schimbat niciodată, cel mult acestuia poate să i se adauge un nou nume la călugărie sau la hirotonie arătând prin aceasta noua cale pe care merge creștinul. În situație de nume nepotrivite preotul sau nașul are datoria de a schimba numele cu unul cuvenit.

e. Efectele botezului - canonul 110 Cartagina prevede că prin botez are loc curățirea de toate păcatele înclusiv a păcatului strămoșesc.

Canonul 96 Trulan - cei ce se botează nu numai că se curăță de păcatul strămoșesc dar se și îmbracă în Hristos și făgăduiesc să urmeze viețuirea în Hristos.

f. Botezul din punct de vedere administrativ al Bisericii: preotul poate să boteze numai în propria jurisdicție. Doar în situații de excepție poate accepta botezul din alte parohii, numai în caz de necesitate și cu încuviințarea preotului paroh. Botezul se face numai cu prezentarea certificatului de naștere. Practic cei care nu au certificat de naștere nu ar trebui botezați până nu intră în rânduială civilă. Certificatul de naștere se eliberează în 15 zile de la naștere de oficiul stării civile de la primărie, după 15 zile se eliberează cu aprobarea primarului. După un an, certificatul de naștere se eliberează numai cu procedură judecătorească. După botez preotul trebuie să facă înregistrarea în registrul botezaților care se află la parohie. La cerere se poate elibera și certificatul de botez al pruncului. Certificatul de botez se eliberează o singură dată și se notează în registrul celor botezați. Dacă se pierde certificatul se eliberează numai o adeverință.

Rânduieli canonice privind Taina Mirungerii

Mirungerea este taina creșterii în locul sfânt prin ungerea cu Sfântul și marele mir a trupului celui nou botezat. Din punct de vedere canonic mirungerea este integrarea celui nou botezat într-o Biserica Ortodoxă autocefală, cea care a sfințit Sfântul și marele Mir. Prin botez

5


astfel este primit în Biserica Ortodoxă, prin mirungere ești primit în Biserica Ortodoxă autocefală iar prin îmbisericire într-o comunitate parohială.

Săvârșitorul mirungerii este episcopul sau preotul. Aici diaconul nu are nici o contribuție.Primitorul este numai credinciosul botezat valid. Canonul 48 Laodiceea prevede că mirungerea se face imediat după botez. Canonul 7 al sinodului 2 ecumenic prevede că mirungerea se administrează și eterodocșilor

care vin la Botez. Vârsta primirii mirungerii este legată de vârsta la care se botează primitorul sau la vârsta în

care vine la ortodoxie. Săvârșirea - canonul 57 Cartagina menționează că inițial era numită după forma săvârșirii.

Adică punerea mâinilor episcopului. Această taină era făcută numai de episcop. Ulterior această taină și-a schimbat forma de administrare din motive practice. Și anume s-a făcut prin ungere de către preot dar numai cu mir sfințit de episcopi. Canonul 6 Cartagina prevede că Sf. și marele Mir trebuie sfințit numai de episcop pentru a arăta că această taină era inițial legată de episcop, ca unic săvârșitor. Mai târziu prin tradiția bisericească s-a stabilit ca Sfântul și marele Mir să fie sfințit numai de către un sinod al unei Biserici autocefale.

Canonul 57 Trulan prevede că locul săvârșirii este legat de locul botezului, adică Biserica. Clava 141 din Pravila Mare prevede că mirungerea se face cu trei degete sau doar cu

degetul mare. Canonul 47 apostolic prevede că botezul nu se repetă de aici și mirungerea. Ea este o taină

care se administrează o singură dată în viață. Totuși pot apărea situații de excepție, mirungerea apostaților care revin la Biserica Ortodoxă așa cum prevede canonul 1 al Sf. Ioan Postitorul.

Canonul 7 al sinodului II ecumenic prevede mirungerea arienilor care se întorc la Biserica dreptmăritoare. Prin urmare mirungerea se administrează o singură dată dar în situații de excepție ea poate fi administrată din nou. La administrarea mirungerii în Biserica primară un rol important l-au avut diaconițele. Acestea purtau mâna preotului pe trupul femeilor, pentru a evita orice ispită. Odată cu generalizarea pedobaptismului rolul diaconițelor a dispărut. Ele nu au fost interzise ci au dispărut în mod firesc. Dacă ele ar fi fost hirotonite misiunea lor s-ar fi continuat până azi, legat de sfânta liturghie.

Sfințirea Sfântului și marelui Mir - este o ierurgie care a apărut în timp în urma administrării mirungerii și de către preoți. Cu timpul sfințirea Sf. Mir prin tradiția bisericească a devenit simbol al autocefaliei întrucât numai un Sinod autocefal poate sfinți Sf. Mir. Biserica Ortodoxă Română primea Sf. Mir de la Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. În Ardeal Sfințirea Sf. Mir se făcea de către episcopul eparhiot, așa susține Șaguna în manualul de drept canonic. De aici se vede că legătura dintre Sf. Mir și autocefalie este o legătură care s-a stabilit prin tradiție bisericească. Sf. Mir se sfințește în Joia Mare de Sinod ori de câte ori este nevoie. În ceea ce privește Țările Române, prima mențiune a sfințirii Sf. Mir a avut loc în anul 1513 la Târgoviște când s-a sfințit Biserica Mitropolitană în prezența Patriarhului de Constantinopol Pahomie. O altă sfințire a avut loc în 1643 la Iași la care a participat și patriarhului Teofan al Ierusalimului.

1. 25 martie 1882 prima sfințire de către Biserica Ortodoxă Română2. 1893 - Mitropolit Ghenadie Petrescu3. 30 martie 1906 - mitropolit Iosif Gheorghian4. 15 aprilie 1921 - mitropolit Miron Romanul5. 1 aprilie 19266. 6 aprilie 1934 - Patriarhul Miron Cristea7. 2 aprilie 1942 - Patriarhul Nicodim8. 6 aprilie 19509. 14 aprilie 1955

6


10. 10 aprilie 195811. 22 aprilie 1965 - Patriarhul Iustinian12. 18 aprilie 196813. 26 aprilie 1973 14. 27 aprilie 197815. 5 mai 1983 – Patriarhul Justin16. 7 aprilie 198817. 15 aprilie 199318. 11aprilie 1996 -Teoctist19. 2 mai 200220. 15 aprilie 2007 21. 24 aprilie 2008 22. 1 aprilie 2010 - DanielÎntre 1921 și 1945 Biserica Ortodoxă Română dădea Sf. Mir și Bisericii Bulgare care era în

schismă cu Patriarhia de Constantinopol.

05.11.2010

Confirmarea la CatoliciÎn Biserica apuseană până astăzi s-a păstrat ca săvârșitor normal al mirungerii persoana

episcopului. În apus mirungerea este numită confirmare. Interesant că ei folosesc și ungere chiar dacă mirungerea o face episcopul. În situații de excepție episcopul poate delega un preot să săvârșească confirmarea. Specificul bisericii catolice și de aici al bisericilor apusene este faptul că confirmarea în apus are loc numai după 8 ani până la 14 ani. Motivele decalajului sunt acelea că pentru confirmare s-ar cere maturitatea fizico-psihică. Acest argument nu rezistă pentru că el naște întrebarea că de ce numai la confirmare se cere maturitate și nu și la botez. Dialogul oficial ortodoxo-catolică catolicii au recunoscut necanonicitatea decalajului. De aceea la Bari în 1986 catolicii au săvârșit 6 botezuri urmate imediat de confirmare și împărtășire pentru a arăta disponibilitatea lor de a reveni la practica inițială. Numai că acest lucru este greu de revenit pentru că este un obicei greu de schimbat în popor. Decalajul amintit are o consecință foarte tristă: întrucât nu sunt confirmați și nu sunt creștini deplini copii catolici nu se împărtășesc decât numai după vârsta de 14 ani. Protestanții au preluat decalajul de la catolici dar pentru ei confirmarea nu mai este o taină în sensul ortodox al cuvântului.

Primirea eterodocșilor la ortodoxie

Prin eterodocși înțelegem persoane care nu aparțin Bisericii Ortodoxe și mărturisesc altă credință decât cea ortodoxă. Această problemă este de la începutul bisericii când s-a discutat problema aceasta a reprimirii a celor care fie s-au lepădat de credință din frica persecuțiilor, fie că au îmbrățișat temporar o altă religie. Inițial Biserica Ortodoxă a fost acrivistă respingând orice act liturgic săvârșit în afara ei, mai ales botezul. Acesta este sensul pe care Sf. Ciprian îl afirmă: extra ecclesiam nulla salus.

Astfel canonul 46 Apostolic condamnă cu caterisirea pe cei care recunosc valid botezul ereticilor.

Canonul 68 apostolic prevede că cei eretici nu pot boteza, și dacă botează botezul lor nu este valid. Aceasta a for situația de început. Ulterior însă au apărut nuanțele. Lucrurile nu s-au mai prezentat în forma aceasta simplă. Pentru că nu toate ereziile erau la fel. Apoi în Sf. Scriptura zice - în casa Tatălui meu multe locașuri sunt. Prima diferențiere între cei rupți de Biserică o face Sf. Vasile cel Mare în canonul 1: 1 erezie; 2 schismă; 3 adunare nelegiuită. Sf.

7


Vasile zice: numai ereticilor care vin la Biserică trebuie să li se administreze botezul, cei schismatici și cei din adunări nelegiuite se primesc prin pocăință.

Apoi canonul 7 al sinodului 2 ecumenic reliefează și mai clar felul în care foștii eretici se primesc în Biserică. Canonul face următoarea distincție: a) cei botezați în numele Sf. Treimi care se primesc în Biserică prin zapis (declarație scrisă) și prin mirungere. b) cei așa ziși botezați dar nu în numele Sf. Treimi sau printr-o singură afundare, care sunt primiți în Biserică ca și păgânii. Prin urmare în Sfintele canoane vedem concretizat foarte bine principiul iconomiei. La început a predominat acrivia iar ulterior când lucrurile s-au nuanțat și s-au schimbat apare pogorământul. Mai târziu în secolul 5 apare prima slujbă alcătuită de Timotei al Constantinopolului pentru reprimirea în biserică a foștilor eretici. În această slujbă apare 3 situații: a) cei care se primesc prin botez - erezii grave; b) cei care se primesc prin mirungere - este vorba de ereticii care nu deformează învățătura Sf. Treimi; c) primirea doar prin respingerea schismei și ereziei - este vorba de rupturile cu diferențieri foarte mici. Mai târziu patriarhul Metodie al Constantinopolului (+846), alcătuiește o rugăciune de curățenie pentru cei care revin la Biserică.

În cel de-al doilea mileniu creștin situația s-a complicat și mai mult întrucât s-au înmulțit diviziunile și rupturile din biserică, ajungându-se până azi la sute și mii de confesiuni creștine. În această perioadă fiecare biserică ortodoxă locală a avut propria ei practică cu privire la primirea eterodocșilor în biserică. Până în ziua de azi nu există o practică unitară în ortodoxie. De aceea această temă este una din misiunile importante ale viitorului mare sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Astfel în Biserica Ortodoxă există atitudini acriviste care iau în calcul numai canonul 46 apostolic și nu recunosc nimic din afara Biserici Ortodoxe. Celelalte Biserici Ortodoxe locale au și ele poziții diferite. Mai ales în privința recunoașterii botezului protestanților și neoprotestanților. Unele acceptă, altele ba.

În Biserica Ortodoxă primirea eterodocșilor s-a făcut prin tradiție. Printre primele rânduieli cu privire la primirea eterodocșilor la ortodoxie este cea publicată în Molitfelnicul de la Neamț din 1843, în care se prevedea botezarea papistașilor care vin la ortodoxie. E clar că și acest molitfelnic mergea pe linie Athonită. Ulterior Molitfelnicul din 1895 rânduiala apare cu foarte multe nuanțări. Iar ea a fost preluată din molitfelnicul din 1929 iar ultima formă a fost făcută din 1937. Aceasta din urmă s-a publicat de mai multe ori până în 1989. Ultima tipărire a acestei rânduieli a avut loc în 1992 și este cea care se practică și astăzi. Ea a dat naștere la foarte multe comentarii de aceea nu a mai fost republicată iar acum Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a alcătuit o comisie în vedere revizuirii a acestei rânduieli.

Rânduiala din 1992 cu privire la primirea eterodocșilor face două distincții: 1) primirea eterodocșilor nebotezați - este vorba de foștii atei, necreștinii, păgânii sau

evreii. Ei se primesc ca orice prunc care se aduce la Biserica prin: a) prin catehizare b) mărturisire de credință scrisă și semnată. Această mărturisire este de obicei Crezul c) Botezul mirungerea și împărtășirea (fără spovedanie). Dacă este persoană matură se poate cere înainte de Botez o perioadă de post iar în ziua botezului ajunare.

2) Eterodocșii botezați la confesiunea inițială - se face următoarea distincție preluată din canonul 7 al sinodului 2 ecumenic: a) este vorba de cei botezați în numele Sf. Treimi. Adică aceia care provin de la confesiuni care nu au o învățătură trinitară eretică. și anume - foștii schismatici, stiliștii, vechi orientalii, catolicii, vechi catolicii, anglicanii, protestanții și cele 4 culte neoprotestante recunoscute la noi în țară: adventiști, baptiști, penticostali, creștini după evanghelie. Aceștia se primesc așa: prin catehizare, prin mărturisire de credință scrisă și semnată, și prin mirungere, spovedanie și dacă este cazul împărtășire. b) cei așa ziși botezați dar nu în numele Sf. Treimi precum: foștii eretici antitrinitari, martorii lui Iehova, unitarienii, socinienii (sunt aproape dispăruți azi), mormonii, biserica scientologică. Aceștia se primesc ca și păgânii. Prin catehizare, mărturisire, botez mirungere, împărtășanie. Iar pentru maturi post și ajunare.

Obiecții și îndreptări necesare la această rânduială stârnește și azi multe comentarii, astfel încât unii episcopi o respectă alții nu. Și fiecare are dreptate în felul lui.

8


1. Această rânduială este neecumenică în text, ba chiar ostilă. Textul folosește cuvinte cu conotații peiorative.

2. ar fi prea ecumenică cu neoprotestanții, întrucât li se recunoaște botezul. Această problemă de fapt este nodul gordian al rânduielii întrucât întrebarea este: Care sunt creștinii cărora le recunoaștem botezul? Nu avem totuși un răspuns unitar. Unii invocă principiul reciprocității: dacă ei nu ne recunosc botezul, nici noi nu îl recunoaștem. Mai mult, unii episcopi nu recunosc nici măcar botezul protestanților, în special luterani și calvini, obiectând că nu au preoție, mai mult că au introdus preoția femeilor.

3. În această rânduială ar trebui adăugată cea de a treia procedură: reprimirea celor rătăciți. În general aceștia se primesc prin spovedanie și împărtășire dacă este cazul.

4. În același timp trebuie să amintim încă o procedură, cea de reprimire a clericilor sau episcopilor lapși, sau a clericilor din fosta confesiune.

5. Nu se amintește nimic despre tundere care ar trebuit totuși inclusă după taina mirungerii. Concluzii:1. Primirea eterodocșilor la ortodoxie nu se face în mod unitar în întreaga Biserică

Ortodoxă întrucât problema este foarte complexă și foarte greu de soluționat. 2. Preoții care se confruntă cu astfel de situații trebuie să solicite îndrumarea și aprobarea

episcopului locului. 3. Rânduiala din molitvelnic are valoare orientativă iar preotul trebuie să amelioreze unele

afirmații agresive din text.

19.11.2010

Rânduieli canonice privind Sf. Spovedanie

Ea este taina pocăinței, este lucrarea Sfântă prin care puterea lui Dumnezeu dată preoților șterge biruințele diavolului asupra omului.

Săvârșitorul este episcopul sau preotul duhovnic. Inițial orice preot putea spovedi, dar cu timpul a apărut, ierurgia duhovniciei, care este de fapt o hirotesie, săvârșită numai de episcop și prin care se dă dezlegare preotului să se spovedească. Puterea de a spovedi o are preotul din hirotonie, duhovnicia, dă numai dreptul de a săvârși spovedania. Ea a apărut ca o necesitatea practică, întrucât pentru spovedanie preotul are nevoie de experiență. Preotul neduhovnic care spovedește încalcă rânduiala canonico-liturgică a Bisericii, dar spovedania este valabilă. În situații de excepții se admite spovedania unuia care nu este făcut duhovnic.

Hirotesia în duvonic a apărut târziu și de aceea canoanele nu vorbesc nimic. Este de fapt un obicei canonic. Doar în arhieraticon, este menționat. În unele biserici locale nici măcar nu există această practică a duhovniciei. Azi de obicei se dă această hirotesie imediat după hirotonie.

Primitorii sunt creștinii ortodocși care vor să se curețe de păcate și vor să reintre în comuniunea Bisericii prin împărtășanie. În situații de necesitate pot fi spovediși și creștini eterodocși dar care nu pot fi iertați decât din punct de vedere moral. Ei nu pot fi integrați simplu în Biserica Ortodoxă și nici împărtășiți.

Vârsta spovedaniei: în privința vârstei nu există o reglementare exactă, pentru că este o problemă foarte relativă.

Singurul canon este 18 Timotei al Alexandriei, care prevede că spovedania începe „în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.

Pravila mare de la Târgoviște din 1652 prin plava 321prevede că spovedania începe de la 14 ani pentru băieți și la 12 ani pentru fete. Azi maturizarea fiind mai precoce, spovedania poate începe de mai devreme, și pot începe de la 7 ani. Chiar dacă începe de la 7 ani, asta nu înseamnă ca ea trebuie să fie foarte complexă, principalul lucru la copii este că învățarea deprinderii de a

9


comunica cu preotul în mod sincer. Acest lucru are un impact foarte mare. Părintele Arsenie afirmă că spovedania este judecata de bună voie. Asta înseamnă maturitate spirituală.

Locul spovedaniei: în principiu locul este în Biserică dar în situații de excepție locul spovedaniei este acolo unde se află penitentul: dacă e bolnav acasă, spital, penitenciar. Spovedania nu se face în altar pentru că spovedania este o pregătire a celui care vrea să se împărtășească. Spovedania este o actualizare a botezului și așa cum botezul se face în pronaos pentru a pregăti omul să intre în biserică tot așa omul trebuie spovedit în fața altarului. Unele biserici au încăperi speciale în care se săvârșește spovedania.

Secretul spovedaniei: inițial în Biserică mărturisirea era publică sau particulară. Canonul 6 Cartagina prevede că la spovedania publică dezlegă numai episcopul. Canonul 5 Ancira prevede că Episcopul putea mări sau micșora epitimia lapșilor. În anul 390 Patriarhul Nectarie generalizează mărturisirea particulară, care apoi devine și

secretă. Canonul 34 Vasile cel Mare și 28 Nichifor Mărturisitorul impun secretul spovedaniei

pentru că rostul tainei este de a curăți păcatele credinciosului nu de a le divulga de a provoca scandalul sau de a-i supune judecății oamenilor. În spovedanie se întâlnește spovedania omului cu judecata lui Dumnezeu și judecata lui Dumnezeu trebuie să biruiască.

Canonul 43 Cartagina din anul 419 menționează indirect că mărturisirea publică se practica încă în vremea aceea. Cert este că azi spovedania poate fi și publică și particulară iar atunci când e particulară trebuie neapărat să fie secretă. Secretul spovedaniei este numai pentru preot nu și pentru penitent. De aceea dacă se descoperă un lucru spus la spovedanie, nu-l putem acuza pe preot că a divulgat, probabil penitentul a făcut public acest lucru și apoi s-a răspândit. Preotul duhovnic poate spune cazurile de la spovedanie în sens duhovnicesc dar trebuie să fie exclusă orice referire directă la persoane chiar orice aluzie și bănuială. Încălcarea secretului spovedaniei este pedepsită cu caterisirea. În Bizanț cei care spuneau secretul spovedaniei li se tăiau limba și erau închiși pe viață. În această situație s-a păstrat până azi, dar sub alte forme.

Art. 23 din legea cultelor din 2007 prevede că personalul legal nu poate fi obligat să dezvăluie secretele penitențiarilor.

Art. 214 din codul penal prevede închisoare de la 3 luni-1an sau zile amendă pentru cei care divulgă secretul profesional.

Art. 79 alin. 1 din Codul de procedură penală interzice a fi martori cei puși în situația de a divulga secretul profesional.

Canonul 133 Cartagina interzice duhovnicului de a fi martor. Art. 28 din regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare din Biserica Ortodoxă

Română prevede caterisirea preotului care dezleagă secretul spovedaniei. Acest lucru este valabil și în Biserica Catolică.

Articolele 983-985 din Codex Jurici Canonici interzic divulgarea secretului spovedaniei, și preotul este pedepsit cu caterisirea. Temeiul scripturistic al secretului spovedaniei este textul de la Isus Sirah 19,10- Ai auzit vreun cuvânt? Să moară odată cu tine!

Cum are loc mărturisirea? Mărturisirea are caracter personal ca toate celelalte taine de aceea în Biserica Ortodoxă se pune accent pe nume, de aceea practica spovedaniei comune este necanonică. Există și excepții când spovedania poate avea loc și în prezența altor persoane.

- spovedania copiilor - poate fi făcută în comun. - spovedania comună a mirilor- spovedania surdo-muților, a oamenilor cu handicap, a străinilor, se poate face prin

intermediari. Situația spovedaniei surzilor care este recomandat a se face în încăperi speciale sau a celor

care nu pot vorbi.

10


Adevărata mărturisire este cea făcută cu căință cu părere de rău de aceea ea trebuie să fie liberă și sinceră. Atunci când penitentul nu știe să se spovedească mărturisirea se face prin întrebări. De aceea mai ales că unii nu știu că unele fapte sunt păcate.

În timpul mărturisirii poziția nu este esențială, dar trebuie să fim atenți la persoanele în vârstă sau la cei care nu pot sta în genunchi.

Formularele de spovedanie care au început să circule doar în ultimul timp nu țin de tradiția noastră bisericească, ba chiar sunt nocive.

Canonul 52 apostolic spune că cel ce îndepărtează pe cineva de la spovedanie să se caterisească. Iar la Lc. 15,7 - bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește. În pravila de la Govora se spune că preotul care nu merge sa spovedească un muribund toate păcatele acestuia le ia preotul.

Cum se dă epitimia? Epitimia sau canonul are rol de medicament pentru îndreptarea credinciosului. Prin epitimie se urmăresc trei lucruri. Întărirea pocăinței conștientizarea păcatelor și întărirea dorinței de împărtășire. Ps. 22,5 este temeiul scripturistic - toiagul Tău și varga Ta acestea m-au mângâiat. La spovedanie se află în joc nu numai mântuirea penitentului ci și mântuirea preotului. Ca nu cumva printr-o spovedanie făcută greșit, să nu se piardă mântuirea omului. De aceea preotul este implicat cu toată ființa și responsabilitatea lui. Pentru că dacă preotul dezleagă cum nu trebuie se face părtaș la păcate străine.

În acest sens canonul 84 al Sf. Vasile cel Mare reproduce textul de la Fc. 19,27 - mântuind mântuiește-ți sufletul tău.

10.12.2010

Canonul 102 Trulan, este numit si cheia canoanelor întrucât îndeamnă la iconomie adică la păstrarea echilibrului dintre acrivie și pogorământ. Prea multă acrivie poate duce la deznădejde, prea mult pogorământ poate duce la dezinteres. Aceste echilibru nu poate fi generalizat și diferă de la persoană la persoană. Canonul 28 al Sf. Nichifor mărturisitorul prevede că epitimia se dă potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia. Sunt oameni dispuși la pocăință alții nu.

Canonul 30 Nichifor Mărturisitorul, spune că epitimia se dă și după chibzuința duhovnicului.

Canonul 1 al Sf. Grigorie de Nyssa spune că epitimia trebuie să urmărească vindecarea potrivită.

Canonul 4 Ioan Postitorul spune ca gândurile nu se pedepsesc. Canonul 7 al Sf. Ioan Postitorul spune că consimțământul cu gândurile este cauza și

începutul epitimiei. Canonul 3 al Sf. Ioan Ajunătorul, prevede și modul în care se poate reduce din epitimie.

Pentru că inițial se pleacă de la epitimia maxima și canoanele în general dau epitimia maximă. Dacă penitentul promite ca se va abține de la alcool se scade un an de epitimie, daca se va abține de la carne sau și de la alte alimente se va mai scade din epitimie, dacă face metanii, sau milostenie, sau dacă intră în monahism. Epitimia, azi poate fi scăzută în funcție de alte fapte bune, în caz că pocăința este mare se poate scădea pana la zero. A scădea din epitimie este posibil și din dragostea duhovnicului care și el poate să ia din crucea penitentului.

Canonul 46 Ioan Ajunătorul prevede principiul „non bis in idem”, adică sa nu pedepsești de două ori pentru aceeași vină. Acest text apare și în Sf. Scriptură la cartea profetului Naum 1,9.

Canonul 27 Apostolic, exclude însă violența de la spovedanie. Canonul 13 Teofil al Alexandriei ca și concluzie la felul în care trebuie să se dea epitimia îndeamnă pe duhovnic să procedeze „cum te va lumina Dumnezeu”. Iată deci ca la spovedanie duhovnicul trebuie sa fie deschis spre iluminarea care vine de la Dumnezeu, care te învață ce și cum să faci.

11


În didascalia se prevăd următoarele: „să nu dai pentru același păcat aceeași sentință ci pentru fiecare una proprie.” Deci iată păcatul diferă de la persoana la persoana, chiar daca păcatul este identic. Aici ne diferențiem de justiția umană, care prevede aceeași pedeapsă pentru fiecare. Întotdeauna trebuie sa ne uităm la fața omului și nu trebuie să fie ca judecata civilă care este legată la ochi. Pr. Stăniloae spune că epitimia se dă diferențiat în funcție de fapta de cuvânt, de intenție, de bănuială. Așa se explică și de ce Sf. Părinți dau epitimii diferite. De reținut că ei dau epitimiile maxime de la care duhovnicul reduce.

De exemplu Sf. Vasile cel Mare prevede ca epitimie 7 ani pentru desfrânații necăsătoriți. Prevede o pedeapsa de 15 ani pentru adulter, adică pentru cei care căsătoriți fiind desfrânează cu altele. Și o pedeapsa de 20 de ani pentru ucigași, aici intrând și avortul. În schimb Teodor Studitul nu cunoaște epitimii mai mari de 3 ani.

Sau un alt exemplu Sf. Ioan Postitorul, prevede epitimia pentru desfrâu în mod diferențiat, 2-3 ani dacă este înainte de 30 de ani și 3-4 ani dacă este după 40 de ani.

Aici este un nou motiv. Contează și vârsta la care se produce păcatul când sunt mult mai multe ispite.

Canonul 11 al lui Nicolae al Constantinopolului recomandă sa nu se urmeze canoanele Sf. Ioan postitorul pentru că este prea blând.

O altă carte care este un foarte bun îndrumar a fost scrisa de Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru Suflet în care îi îndeamnă pe oameni cum să procedeze. Cea care a făcut avort este îndemnată să hrănească un copil sărac. Adică să-și asume consecințele faptelor ei.

Sau în cazul ucigașului Sf. Nicodim spune să întrețină familia rămasă. Iată cum epitimia trebuie dată în mod diferențiat pentru bărbați, femei, copii, bolnavi, pentru bătrâni, în funcție de situația socială, vârstă, pentru căsătoriți sau pentru necăsătoriți în funcție de pregătirea intelectuală, pentru convertiți. De reținut că întrucât azi oamenii se împărtășesc rar oprirea de la împărtășanie nu mai este o epitimie eficientă. Mai important sunt faptele de milostenie iar prin împărtășanie să se întoarcă la Hristos. În cazul preoților, oprirea de la împărtășanie poate fi dată numai de la episcop pentru ca altfel nu ar mai sluji liturghia.

Canonul 85 al Sf. Vasile cel Mare: „de nu vom putea sa îi salvăm să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre”. Pentru că vor fi și cazuri în care nu avem cum să îl facem pe penitent să facă pocăință.

Sf. Ioan Gură de Aur: epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatului ci să se aibă în vedere și voința celor ce păcătuiesc ca nu cumva voind să cârpești ceea ce s-a rupt mai mare să faci ruptură sau străduindu-te să ridici ceea ce a căzut mai adâncă să faci căderea.

Cum se da dezlegare?Dezlegarea este momentul esențial al tainei în care are loc iertarea păcatelor cel care iartă

este Hristos dar iertarea vine prin mijlocirea și responsabilitatea Duhovnicului. De aceea pot fi situații în care penitentul nu ar merita iertarea dar ea vine pentru că Hristos împlinește slujirea preoțească. S-a spus că în rugăciunea de dezlegare corect ar fi folosirea unei expresii impersonale ca la Botez. La Spovedanie însă, formula pe care o avem azi este cea mai corectă. Hristos iartă iar în partea a doua a dezlegării se zice că „eu nevrednicul preot prin puterea ce îmi este dată te iert și te dezleg”. În actul iertării așadar este implicată responsabilitatea duhovnicului de aceea el trebuie să chibzuiască pentru ca să nu se facă părtaș la păcate străine sau să lege și să dezlege pe nedrept. De aceea a fi duhovnic este foarte greu, pentru ca trebuie să fii atent ca să nu te faci părtaș la păcate străine. Dezlegarea de păcate nu înseamnă neapărat și dezlegarea și pentru împărtășire, de aceea preotul trebuie sa menționeze dacă se poate împărtăși și când. Pe de alta parte trebuie spus că preotul nu este obligat să dezlege la spovedanie, el poate lega dacă penitentul nu vine cu pocăința. Duhovnicul nu poate dezlega pe penitent până nu se dezleagă și el de legăturile păcatului. Spovedania se poate încheia fără dezlegare, sau dezlegarea se poate da

12


numai după împlinirea epitimiei. Canonul 111 Cartagina prevede ca harul Spovedaniei iartă păcatele dar și ajută la a nu mai păcătui. Spovedania are un caracter personal, care îl privește și pe preot și pe penitent, la fel și legarea. De aceea ce leagă un preot nu poate dezlega un alt preot nici măcar episcopul, decât în trei cazuri și anume:

1. Dacă cel ce l-a legat a murit și de aceea trebuie sa fie cineva care să îl dezlege. 2. Dacă penitentul este pe moarte, el poate fi dezlegat de oricine. 3. Dacă în mod evident a fost legat pe nedrept. Dezlegările obștești de vrăji, de blestem, nu trebuie confundate cu Sf. Spovedanie ele se

fac și morților. Pr. Stăniloae spune în volumul III: „Tradiția bisericii nu cunoaște păcate neiertabile.” Cu alte cuvinte toate păcatele se iartă. Hula împotriva Sf. Duh nu se iartă pentru că cineva ar opri iertarea, ci pentru că chiar penitentul refuza iertarea. Altfel hula împotriva Sf. Duh ar fi iertată. Cea mai mare dezlegare pe care o poate da preotul este dezlegarea la Sf. Euharistie.

Cat de des ne spovedim?Ori de câte ori este nevoie. Nici des nici rar ci chibzuit. Spovedania prea deasa poate duce

la habotnicie. Dacă te spovedești prea rar te duce la dezinteres sau la laxism. În tradiția Bisericii s-a introdus recomandarea de a ne spovedi odată la 40 de zile. Pentru că Hristos 40 de zile a stat cu ucenicii după înviere. De aceea spovedania sa fie săvârșită ori de cate ori este nevoie. Aici trebuie amintit riscul preoților acela de a se spovedi foarte rar. Un rol foarte important îl are preoteasa.

Relația spovedanie împărtășireÎntre cele două există continuitate si complementaritate este greșit însă a se face între ele o

relație matematica sau formală. După Spovedanie duhovnicul poate sa procedeze în trei feluri: a. Să nu dezlege la împărtășire; b. Să dezlege la o singură împărtășire; c. Sa dezlege la mai multe împărtășiri. Soluția este aleasă în funcție de persoană și de caz.

Din nefericire din cauza exagerărilor ultima soluție a fost lăsată numai ca privilegiu al preoților. Canonul 68 Trulan spune că de Pasti credincioșii să se îndestuleze de euharistie, chiar dacă nu au ținut post în săptămâna luminată. Dacă a avut dezlegare să se împărtășească în ziua de Paști, are binecuvântarea de a se împărtăși și în restul zilelor săptămânii luminate. De aceea împărtășirea este sensul vieții noastre duhovnicești și motivul pentru care săvârșim liturghia. Și atunci la spovedanie în momentul în care ai credincioși îi dezlegi să se împărtășească. Pentru ca altfel noi ca preoți îi chemăm la liturghie și tot noi îi respingem de la împărtășanie.

Incompatibilități1. La spovedanie pot apărea și unele incompatibilități și anume: spovedania nu se face

reciproc între preoți. 2. Spovedania nu se face în familia preotului, adică tatăl preot nu are voie sa spovedească

rudele de gradul 1. Totuși exista excepții: când un preot ajunge preot în satul natal unde jumate din sat îi este neam.

3. A păcătui în perspectiva spovedaniei, acest lucru demonstrează lipsa dorinței de îndreptare, el este un fel de comerț cu cele sfinte, de aceea este păcat. De regula spovedania se face cu respectarea principiului jurisdicțional, adică recomandabil este să ne luăm ca duhovnic pe preotul paroh. Pentru că duhovnicul îl rânduiește și Dumnezeu. Prin aceasta se vede că administrația bisericească are importanță.

Duhovnicul se schimbă cu binecuvântare, prin aceasta se oprește fluctuația de la duhovnic la duhovnic.

13


14.01.2011

Structura unei spovedaniiSf. spovedanie trebuie în primul rând să se bazeze pe spontaneitate și fiecare caz e un caz

unic. De aceea îndrumarele de spovedanie nu numai că sunt nefolositoare pentru că încearcă să îi uniformizeze pe toți dar sunt și nocive pentru că vrând să cuprindă cât mai multe păcate se scriu păcate foarte vagi și necunoscute. Dar pentru duhovnic spovedania poate avea o structură care nu este fixă și care are caracter orientativ.

1. Anamneza: legătura cu trecutul. Când s-a spovedit ultima dată, la cine, dacă a împlinit canonul, dacă s-a împărtășit. Pentru cei care îți sunt ucenici fideli aceasta parte poate lipsi.

2. Mărturisirea propriu zisă, în care penitentul își mărturisește picatele urmărind în principal trei aspecte.

a. relația lui cu Dumnezeu: credința, participarea la slujbe, dacă citește sau nu din sf. Scriptură. Aici duhovnicul poate dezvoltă un dialog cu penitentul relația lui cu Dumnezeu.

b. relația lui cu semenii: în primul rând cu familia, cu rudele, cu vecinii. Dacă este certat cu cineva, dacă a făcut rău sau nu. Dar se întreabă și dacă a făcut fapte bune.

c. relația cu sine însuși: păcatele interioare sufletești. Aici e importantă dorința de mântuire și părerea de rău.

3. Sfaturile duhovnicești: care pot interveni și în momentul în care penitentul își mărturisește păcatele. Aici se vede talentul duhovnicesc al preotului în a da sfaturi și a îndruma și a determina pe penitent de a o luna pe calea cea bună. Lucrul cel mai greu, sau cel mai puțin ascultat este încetarea relațiilor conjugale dintre prieteni.

4. epitimia – sau canonul în funcție de situație.5. dezlegarea cu posibilitatea de a se împărtăși sau nu.

Despre duhovnic:A fi duhovnic este o mare taină și un mare dar de la Dumnezeu. De aceea duhovnicul

trebuie sa fie un om al rugăciunii și cu frică de Dumnezeu. Duhovnicul este părintele spiritual al ucenicilor și nu are voie sa uite că răspunde în fața lui Dumnezeu pentru ei. Pr. Stăniloae spune că în duhovnic se întâlnesc trei persoane: prietenul, judecătorul și medicul. În relația duhovnic ucenic se concretizează lupta pentru mântuire. Întrucât nimeni nu este fără de păcat am putea spune că nimeni nu se poate mântui fără duhovnic. Duhovnicul este principalul care poate ierta păcatele iar credincioșii nu așteaptă din partea duhovnicului sa fie un sfânt pe pământ și să mijlocească pentru ei. El trebuie sa fie înțelept ca să poată da epitimia cuvenită și sfatul cuvenit.

Canonul 18 Teofil al Alexandriei, spune că la spovedanie duhovnicul să procedeze cum îl va lumina Dumnezeu. Iar ca Dumnezeu să te lumineze trebuie să fi un om al rugăciunii.

Pravila mică enclava 18 spune: se cade ca duhovnicul să fie maestru ca un vraci. Azi se vorbește de o criza spirituală. Ea a fost întotdeauna în mica sau mai mare măsură. Dar trebuie spus că există atât o criza de duhovnici cât și o criza de ucenici adevărați. Duhovnicia are la bază ascultarea ceea ce înseamnă lupta cu cel mai mare păcat care este mândria. Duhovnicul nu trebuie căutat după virtuțile sau păcatele noastre ci după dorința de mântuire sau după cum îl dăruiește Dumnezeu. De aceea duhovnicul principal în viața pastorală este preotul paroh. Recomandabil este pentru cei căsătoriți să aibă duhovnici căsătoriți și de preferat același duhovnic. Duhovnicul nu trebuie sa fine îngăduitor sau aspru ci duhovnicul trebuie sa fie bun.

Evhologion (Molitvelnic) – „Cel ce ia asupra sa sarcina cea grea a duhovnicului dator este să se facă chip si pildă tuturor. Cu înfrânarea cu smerenia cu lucrarea a tot felul de fapte bune rugându-se în tot ceasul lui Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul înțelegerii și al cunoștinței ca sa poată îndrepta pe cei ce năzuiesc către el. Mai întâi de toate dator este să postească miercurea și vinerea peste tot anul, după cum poruncește dumnezeiasca pravilă, ca pe temeiul faptelor bune ce

14


le are el sa poată porunci și altora să le facă fiindcă de va fi el însuși fără învățătură și neînfrânat și iubitor de dezmierdări cum va putea învăța și pe alții faptele cele bune.”

Rânduieli canonice privind Sf. LiturghieEa este centrul cultului și centrul teologiei ortodoxe. Prin sf. Liturghie are loc apropierea

maximă dintre om și Dumnezeu prin împărtășirea cu sângele și trupul lui Hristos.Prima mențiune despre Sf. Liturghie o găsim în canonul 32 Trulan care menționează

existența liturghiei Sf. Iacob și a liturghiei Sf. Vasile. Cea a Sf. Iacob mai este în uz în Siria în Grecia și Palestina și se oficiază numai pe 23 oct. de ziua Sf. Iacob.

Canonul 52 Trulan menționează Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și o pune pe seama lui Grigorie Dialogul, chiar dacă mai recent s-a dovedit că nu el este autorul acestei liturghii, totuși el a avut un mare rol în a-i conferi autoritate și de a o impune în cult.

Canonul 19 Laodiceea redă schița sfintei liturghii păstrată până în ziua de azi.

A. Rânduieli canonice privind săvârșirea Liturghii1. Săvârșitorul: sunt episcopii, preoții, diaconii împreună cu preoții și împreună cu mirenii.

Canonic preotul nu poate săvârși singur liturghie. Săvârșitorul trebuie să fie în comuniune canonică cu toată Biserica, lucrul acesta se concretizează prin diptice care este expresia canonico-liturgică a comuniunii.

Canoanele 13, 14, 15 ale sinodului Proto-devtera pedepsesc cu caterisirea pe cei care refuză să pomenească pe episcopul lor, sau episcopul care nu pomenește pe mitropolit și așa mai departe.

Canonul 28 Apostolic interzice celor caterisiți să săvârșească Sf. Liturghie sub pedeapsa excomunicării totale. Pentru că cei caterisiți se pot împărtăși la liturghie ca și mirean. Dar dacă nu accepți caterisirea și faci liturghie ești excomunicat total și nu mai poți fi împărtășit.

Canonul 4 Antiohia prevede ca cei care slujesc cu cei caterisiți sau primesc la liturghie pe cei caterisiți să fie și ei caterisiți, acest lucru fiind valabil numai în deplină cunoștință. Dar necunoașterea nu e o scuză, pentru că trebuie să te interesezi despre el.

Canonul 70 Trulan oprește femeia sa vorbească la Sf. Liturghie, adică să-și însușească slujire preoțească.

2. Timpul săvârșirii Sf. Liturghii: Liturghia Sf. Ioan se face în toate zilele care nu sunt aliturgice și nu se face în zilele în care se fac celelalte liturghii.

Liturghia Sf. Vasile se face de 10 ori pe an: în ziua Sf. Vasile, în ajunul Crăciunului si bobotezei…

Liturghia Darurilor se face în Postul Mare în zilele de luni pana vineri cu excepția zilelor aliturgice și a Buneivestiri.

Zilele aliturgice: a. Vinerea Mare.b. Luni și marți din prima Săptămână a Postului Marec. Miercuri și vineri din Săptămâna brânzei.d. vinerea dinaintea Crăciunului și Bobotezei când acestea cad duminica sau lunea. Cu privire la timpul liturghiei, ea se face dimineața odată cu răsăritul soarelui prin aceasta

se face legătura între slujirea liturgică și cosmosul întreg care este binecuvântat de această slujire. Prin excepție în unele locuri liturghia se face la miezul nopții. Această practica e ruptă oarecum de evoluția cosmosului și creșterea soarelui în lumina zilei.

Canonul 3 Timotei al Alexandriei prevede ca Sf. Liturghie se poate savarsi zilnic. Canonul I Teofil al Alexandriei spune ca trebuie sa se faca duminica care este ziua a 8.

15


Locul savarsirii : se savarsete pe altare sfintite cu moaste si cu antimis. Can. 31 Trulan prevede ca Sf. Liturghie nu se face prin case. In alte locuri Liturghia se face numai cu aprobarea Episcopului ca de ex. in scoli, penitenciare. Dar se poate sliji si in locuri improvizate dar numai cu acordul conducreii bisericii, altfel este pusa sub pedeapsa caterisirii. In situatii de exceptie cu aprobarea episcopului Sf. Liturghie poet fi săvarsita si in biserici protestante.

Materia Sf. Liturghii: canonul 32 trulan prevede ca Sf. Liturghie se face numai cu paine vin si apa, cine foloseste altceva se cateriseste. Painea sau prescura trebuie făcuta din faina apa si sare. Prescura se face fara drojdie, pentru ca drojdia e un produs rezidual din fermentatie care nu poate fi incorporat in aluatul prescurii. In mod normal un aluat trebuie sa fermenteza natural. Chistornicul pe prescura trebuie sa fie inscriptionat corect fie in grafie slava fie greceasca sau latina.

Cine poate face prescuri: prescurile se fac numai cu binecuvantare pentru că deja prin coacerea lor incepe Sf. Liturghie si asa cum preotul se pregateste pentru liturghie prin infranare la fel si cele ce fac prescuri. De aceea traditia bisericeasca prevede sa fie facute de femei fecioare sau femei vauve. Nu este obligatoriu ca femeile sa le faca, si barbatii se pot indelednici cu facerea de prescuri. De asemena poate fi facuta de preot sau de preoteasa. Pentru ca paninea comercializata are multi aditivi trebuie sa se evite cat de mult posibil slujirea cu paine. Inceperea liturghiei nu are loc la binecuvantare ci mai înainte de la pregatirea pamantului pentru arat si semanatul graului.

Vinul: trebuie sa fie curat, neslujit (de la parasta, sau litie), sa fie dulce, sa fie rosu, mai ales atunci cand se impartaseste impartasania pentru bolnavi pentru tot anul, pentru a vedea daca s-a patruns bine de vin.

Can 13 Nichifor marturisitorul spune ca se foloseste apa calda care arata ca Hristos este viu, daca nu se foloseste toata apa, ea trebuie consumata la potrivire.

Binecuvantarea caldurii: Binecuvantata este caldura sfintilor tai Doamne es gresita, pentru ca nu sfintii dau caldura. Corect este binecuvatata este caldura sfintelor taine (ton aghion).

Canonul 70 apostolic interzice consumarea azimelor evreilor ceea ce inseamna indirect ca liturghia nu se face cu azima.

Can 57 Trulan: interzice sa se faca liturghia cu miere si lapte. Can 32 Trulan: Condamna pe idroparastatii adica cei care foloseau la liturghie apa si nu vin.

Canonul 28 Trulan - sa impartasania sa nu se amestece cu struguri.Can 3 Apostolic: la altar se aduce numai ulei si tamaie si spice de grau si struguri la

vremea potrivita a recoltei. Can. 4 ap. – darurile se dau acasa. Can 8 Teofil al Alexandriei: anafora si prescurile se impart intre clreici si credinciosi.

Anafora nu se da necrestinilor. Prin iconomie poate fi data la eterodocsi. Can. 5 Nicolae al c-nopolului – prescurile se consuma separat, nu se dau la animale. Cu

privire la materia sf. liturghii – in B. O. nu exista Misa Sicca – Liturghie seaca, adica liturghie fara paine, fara vin.

Modul savarsitriiCan. 103 Cartagina, prevede ca la liturghie de folosesc formulare liturgice aprobate de

biserica. NU sunt admise improvizatiile liturgice. Can. 19 Laodiceea si 32 Trulan mentioneaza ca rugaciunile la liturghie unele sunt citite cu voce tare altele in taina. Aceasta inseamna ca multe dintre rugaciunile care in liturghier le putem citi atat tare cat si in taina.

Can 12 Nichifor Marturisitorul: potirul la proscomidie nu se binecuvinteaza. În toate scrierile de la proscomidie acest lucru este scris. Dar este oprita aceasta practica pentru a opri atingerea capetelor crestinilor cu potirul.

Can 91 al Sf. Vasile cel mare, mentioneaza epicleza care provine din traditia bisericii. Can. 29 Trulan, 41 si 47 Cartagina prevad postul si ajunul savarsitorilor sfintei liturghii. Cand incepe ajunul – el inseamna infranare, el nu e legat de ceas si de secunda ci atunci cand preotul slujete

16


liturghia preotul trebuie sa simta foamea care trebuie convertita intr-o foame de hristos. In general sentimentul acesta de ajunare se atinge in decurs de 9 ore.

Canonul 47 Nichifor marturisitoarul prevede ca credinciosii sa se impartaseasca numai de la preotii care postesc. Nu este vorba ca euharistia aceea nu ar avea efect, ci se refera la un vot de blam ca forma de protest. Can. 4 Cartagina prevede infranarea conjugala a savarsitorilor inainte si dupa liturghie.

Canonul 10 al sinodului proto-devtera oprește sacrilegiul cu obiectele liturgice.

17

theologika.files.wordpress.com · web viewcanonul 70 trulan: femeia nu poate propovădui în...

Documents