voceastrazii.com

ANUL I l Nr. 1 l 7 decembrie 2015 l 16 pagini l 1 RON voceastrazii.com l office@voceastrazii.com l 0040 726 191 341

Turismul, făcut KO în gala ButeRunda 1 – Liga Copy-Paste

DETALII ÎN PAGINILE 2-3

Să trăieşti din turismse poate! La ei!

TurismulVăii Jiului,la cheremulprimarilor

și politicului

Noi am pierdut

Petrila

DETALII ÎN PAGINA 5 DETALII ÎN PAGINA 5DETALII ÎNPAGINA 4

www.voceastrazii.comTARA BARONILOR2 | 7 decembrie 2015

Șpăgi de milioane deeuro. Complicitate ce nuține cont de culoarepolitică. Parandărăt.Bani cheltuiți aiurea. Lucrări demântuială. Prețuri exagerate. Bătaiede joc la adresa locuitorilor din ValeaJiului, care-și pun speranțele îndezvoltarea turismului, ramură ce arduce la dezvoltarea altor sectoareaflate în legătură cu aceasta. Toate, învreme ce investitorii privați se bat cumorile de vânt, într-un dialog alsurzilor cu autoritățile locale dinValea Jiului. Da, turismul nostru afost făcut KO în gala Bute, dosarul decorupție care arată că banii nu aumiros și nici culoare, după cum nicinu contează dacă o zonă ca a noastrăe condamnată, la propriu, la moarte. Dar au învățat ceva reprezentanțiiautorităților locale din toateplimbările la DNA, declarațiile în fațaprocurorilor, vizitele în pușcării sauarestul la domiciliu? Nu. Continuă cufurtul, minciuna, nepăsarea, în vremece Valea, pas cu pas, se închide.Vocea Străzii din această săptămânăvă prezintă Runda 1, din carecâștigători au ieșit ei, corupții.Petroșaniul și Uricaniul au investitmiliarde în niște proiecte destinatedezvoltării turismului, proiecte alecăror informații sunt furate înproporție de 100% (trăiască Google!)sau sunt complet incorecte. Culmea ecă managerii de proiect nu văd nimicîn astfel de furturi. Ba, mai mult, auimpresia, prin declarațiile lor, căsuntem o țară de plagiatori ordinari,precum cel care ne-a condusdestinele din 2012 până luna trecută.

Se spune că poți face turism doardacă ai bani. Te poți bucura deservicii turistice tot așa, dacă ai bani.Astfel, o construcție cât un coteț,intitulată pompos Centru deInformare și Promovare Turistică, cucâteva dotări care pe piața liberăajung la doar câteva mii de euro, aajuns să coste peste 600.000 de leila Petroșani. La un simplu calcul, unmetru pătrat al cotețului (săpresupunem că are 30 mp) costăaproape 4.500 de euro! Din urmă vin tare Lupeniul,Uricaniul și Vulcanul, care, în curând,vor avea și ele centre de informareturistică, tot pe atâția bani.

Ce bine arată pe hârtie!În prezentarea proiectului CentruluiNațional de Informare și PromovareTuristică în municipiul Petroșani, seprecizează că ”obiectivul general îlreprezintă promovarea potențialuluituristic al municipiului Petroșani datde Masivul Parâng și zona turisticăspecifică acestuia, în scopul atrageriituriștilor, valorificării atracțiilorturistice, a creării de noi locuri demuncă care va conduce în final lacreșterea economică a municipiuluiPetroșani, transformând acest arealîntr-o zonă atractivă pentruinvestitori”.

În cadrul acestui proiect se maiprevede dotarea centrului cuechipamente hardware și software;dotarea cu echipamente și instalații

pentru asigurarea condițiilor declimatizare, siguranță la foc,antiefracție; utilarea centrului cumobilier și dotări specifice interioareși exterioare; crearea bazelor de datecu informații turistice; creareawebsite-ului pentru promovareaproduselor. Valoarea totală a proiectului seridică la 617.705,64 lei cu TVA inclus,din care valoarea finanțăriinerambursabile este de 488.875,81lei, banii venind de la FondulEuropean de Dezvoltare Regională,bugetul de stat și bugetul local almunicipiului Petroșani.

Informațiile de pe site-ulCentrului, furate 100%Controversat încă de la început,proiectul a dezamăgit și dupăfinalizare, când ”Vocea Străzii” aaflat că toate informațiile de pe site-ul Centrului de Informare TuristicăPetroșani sunt furate de pe alte site-uri ori bloguri de călătorie, fără a fiprecizate sursele de informare.Cine a făcut site-ul? Diacom, o firmăde casă a social democraților dinLupeni. Cât a costat? Managerul deproiect, Paulina Dragoș, angajată aPrimăriei Petroșani, nu-și maiamintește. Mai mult, Paulina Dragoșnu prea înțelege de ce ar fi cinevasupărat că informațiile de pe site-ulCentrului sunt furate, suspectând că,la urma urmei, toți suntem capabilide furt intelectual. ”Nu li s-a cerut așa ceva, nu li s-acerut în mod expres să fie lucrărioriginale (celor de la Diacom – n.r.).Să fie informații publice, de interespublic. Păi, dacă e o problemă asta,o să precizăm peste tot sursa. Eu amverificat, adică am rugat pedirectorul de la centru să le verificedin punctul de vedere alcirectitudinii. Chiar nu m-am gânditcă este o problemă cu sursa atâtavreme cât acele informații suntinformații de interes public, adică depe site. (...)Vă promit că verific exactcare sunt și putem preciza peste totsursa. Atâta timp cât nu e prevăzutăo asemenea notă că le aparține, săfiți convinsă că și cei care le-au făcut

le-au luat tot din altăparte”, a declarat,pentru Vocea Străzii,Paulina Dragoș.

Aceeași părere o are și ClaudiuCornea, consilier local PNL, care esteși avocat. Nici el nu are nicioproblemă legată de faptul că Centrulfolosește pe propriul site informațiifurate, precizând că ”cineva deundeva ar trebui să se inspire”.Întrebat dacă nu ar fi fost mai bineca Primăria Petroșani să angajezefotografi și oameni specializați,iubitori ai muntelui, care să creezeconținut original, Claudiu Cornea aexplicat că ”în principiu e corect.Daracum nu îmi pot da seama, fiindcă nucunosc detalii legate de modul derealizare a siteului și cine au fost ceicare l-au realizat. Nu îmi dau seamacât de copiat e site-ul din alte surse.Dacă e 100% copiat... ce să spun... Da,mă rog, e posibil. Acum nu știu câtde prejudiciați sunt cei care au fostcopiați în condițiile în care au fostcopiați. Poate că, până la urmă, și eile-au luat de undeva. E dificil să măpronunț eu cu privire la aspecte pecare nu le cunosc”.

Uricaniul, tot în Liga Copy-Paste. Ponta ar fi mândruCum în numărul de azi am precizatcă ne vom opri doar la întâmplăriledin runda 1, cea a informațiilorfurate, ne îndreptăm grăbiți spreUricani, unde și acolo, în urmă cudoi ani, a fost realizat un turismcopy-paste de peste 800.000 de lei.Un site de zeci de mii de lei, cuinformații copiate în proporție de100% de pe diverse site-uri sau dincărți, fără a se preciza sursa, 11.000de hărți turistice total greșite şi 10panouri din scândură cu afişe decalitate îndoielnică. În acest modpromovează orașul Uricaniturismul, pe bani europeni, încadrul programului de dezvoltareregională Regio. La televizor,primarul orașului, Dănuț Buhăescu,vorbește despre nevoia urgentă depromovare a turismului din zonă,având în vedere că mina dinlocalitate este inclusă în programulde închidere a exploatărilor minieredin Valea Jiului. Câți bani a înghițitproiectul? Fix 872.481,40 lei!

Turismul, făcut KO în gala ButeRunda 1 – Liga Copy-Paste

www.voceastrazii.com TARA BARONILOR 7 decembrie 2015 | 3

”Obiectivul general al proiectuluiîl constituie promovarea produselorturistice specifice din zona oraşuluiUricani, Câmpu lui Neag şi Valea deBrazi: elemente de artă populară şifolclorice ale momârlanilor,obiceiurile Nedeii, obiceiuri deCrăciun, resurse naturale, peşteri,pentru a crea o imagine cu impactpozitiv şi atragerea de turişti într-ozonă insuficient cunoscută”,precizează șefii administrațieipublice din Uricani. În cadrul proiectului au fostrealizate o serie de materialepublicitare, după cum urmează:11.000 ghiduri turistice,11.000 hărţituristice, 10.000 flyere în format A4,1.200 afişe, 15 filme de informare cuo durată de 10-12 minute fiecare, ofotogalerie cu minim 200 defotografii în format digital, un web-site turistic cu o componentă GIS.„Aceste materiale vor fi distribuiteconform planului de marketingagreat de către Autoritatea deManagement, contribuind în moddirect la atingerea următoarelorobiective specifice: reînviereatradiţiilor momârlanilor şi întărireaidentităţii lor locale, introducerea încircuitul turistic a peşterilor Dâlmacu Brazi şi Peştera de Gheaţă,stimularea economică locală,reducerea sezonialităţii prinstimularea intereselor turiştilorpentru petrecerea vacanţelor şiminiconcediilor în zonă, sporireavizibilităţii obiectivelor turistice prinrealizarea unei oferte turisticeatractive”, spun oficialii primăriei.

Optimiști din fire, aceștia maisusțin că ”implementareaproiectului va conduce la atragereade turiști și investitori în zonă șidezvoltarea mai multor forme deturism: ecoturism, de afaceri,agroturism, turism ecumenic șisportiv, precum promovareavalorilor culturii locale și aelementelor de unicitate și

originalitate pe care turistul le poatedescoperi aici”.

Se încurcă în erorile de peGoogle Până aici, toate ”sună” bine.Turismul trebuie promovat, întrucâtUricaniul este cunoscut drept”poarta de intrare în Retezat”, masivfoarte apreciat de străini. Problemaapare în momentul în care studiezitextele de pe site, din broșuri șihărțile. O primă eroare este legată desuprafața administrativă a orașuluiUricani. Oficialii uricăneni spun călocalitatea este ”orașul cu cea maimare suprafață administrativă dinRomânia”. Însă, la o simplă căutarepe internet, descoperim căUricaniul, cu suprafața de peste 251km pătrați, se clasează pe a nouapoziție într-un clasament alsuprafețelor orașelor din țară.Analizând doar suprafețeleadministrative ale localităților dinValea Jiului, constatăm că orașulUricani ocupă locul al doilea, dupăorașul Petrila, care are o suprafațăadministrativă de peste 300 kmp.S-ar putea spune că informația depe internet este incorectă. Răsfoind”Strategia de dezvoltare durabilă amicroregiunii Valea Jiului”, apărutăîn 2007, cu contribuția tuturorprimăriilor din zonă, la pagina 15,tabelul 1, ”Suprafața municipiilor șiorașelor din Valea Jiului, 2005”,putem citi că orașul Petrila are308,68 kmp, iar orașul Uricani251,41 km.

Oraş cu altitudine fluctuantă O altă eroare este legată dealtitudinea la care se află orașul. Peprima pagină a site-uluiwww.turismuricani.ro se precizeazăcă orașul se află la o altitudine de725-750 m deasupra nivelului mării,pe cea de bun venit se află la oaltitudine de 650-700 m, iar la

descrierea localității, aflăm căUricaniul se află la 650-725 m.A treia eroare este legată de istoriaunei localități componente, Câmpului Neag. În scripte, Câmpu lui Neagsau Nyakmezeu în limba maghiară,este atestat în 1493. Pe site, istoria afost modificată, satul înfiinţându-se,în opinia edililor, cu vreo 200 de animai târziu. „În ceea ce priveşteCâmpu lui Neag, se pare ca primiisăi locuitori au venit din Oltenianordică, tradiţia vorbind de unhaiduc, Neagu, care, fugind dincalea turcilor la începutul secoluluial XVI-lea, s-a aşezat, mai întâi, lalocul numit Dosul Pribeagului şiapoi în lunca Jiului”, scrie pe site-ulde prezentare a oraşului. Mai mult, partea de „Cultură şitradiţii” cuprinde pasaje întregi dincartea „Mesajul străbunilor”, scrisăde profesorii Violeta şi Petre Udrea,apărută în anul 2011 la EdituraFocus Petroşani, fără a fi precizatăsursa. De asemenea, toate traseeleturistice sunt copiate din seria„Munţii noştri”, apărută la începutulanilor 70.

De vină e... reticenţa oamenilorAceleaşi informaţii greşite din siteapar şi pe broşuri, responsabilul deproiect explicând că a apelat laGoogle din cauza „reticenţeioamenilor”. „Da, sunt şi greşeli, le recunosc şieu, dar volumul de informaţii a fostfoarte mare. Informaţiile au fostgreu de adunat. Practic nu am reuşitsă adunăm informaţiile. De exemplu,am căutat înnebunit cusalvamontiştii două zile peşteraDâlma cu Brazi, că cei de laspeologie n-au vrut să ne spunăunde se află. Am căutat pe Googledin cauza reticenţei oamenilor. Efoarte greu să faci de la zero ceva”,mărturisea la vremea respectivăViorel Mihăilescu, funcţionarul dinPrimăria Uricani responsabil cu

proiectul, care nu a ştiut să spunăde ce, dacă tot materialul e copiat,se precizează că drepturile deproprietate intelectuală pe textelerespective aparţin administraţieilocale. Cât despre costul site-ului depromovare a turismului uricănean,acesta se ridică la 49.500 de lei,fiind realizat de societateacomercială HoliSun din Baia Mare,firmă abonată la banii instituţiilorpublice. De-a lungul vremii, HoliSuna prestat servicii, printre alţii,pentru Ministerul DezvoltăriiRegionale şi Turismului, ConsiliulJudeţean Maramureş, Primăria Cluj-Napoca, Autoritatea Naţionalăpentru Calificări, Institutul de BoliInfecţioase „Matei Balş”, Camerelede Comerţ din Satu Mare şi Bistriţa,precum şi pentru instituţii deînvăţământ importante din ţară.Tot site de promovare turistică arealizat şi pentru Primăria Cluj-Napoca, www.visitcluj.ro, care aratămult mai agreabil şi conţine maimulte informaţii. Site pentru cares-au plătit 35.200 lei, nu 49.500 lei.Totuşi, în prezentarea HoliSun searată că cel mai scump site porneştede la 500 de euro.

Iulian Popa, director de marketingîn cadrul HoliSun, a declarat căinformaţiile introduse pe site nuerau responsabilitatea angajaţilorfirmei. Cât despre motivul pentrucare site-ul Uricaniului a costat cu14.300 de lei mai mult decât cel alClujului, Iulian Popa nu a putut daprea multe detalii. „Nu eu amsemnat contractul şi nu ştiu ce seaflă în spatele lui”, susţine el. Câți turiști au venit în Uricani prin

intermediul site-ului? Oficialiiprimăriei susțin că, în prezent, nu au

toate datele centralizate.

Anamaria SANDAMAI MULTE DOCUMENTE PE

http://voceastrazii.com/

www.voceastrazii.comTURISM4 | 7 decembrie 2015

Nu sunt perfecţi nici ei, au cusiguranţă problemele lor. Dar pot fi daţiexemplu: turismul poate ţine şi de „foame”. Un orăşel de nouă mii de locuitori, camatât cât au mai rămas în Petrila (din 20.000în 2012), strâns între Coasta Azură şi Nizza(Nice), înghesuit de Cannes şi de blazonatulGrasse, şi-a suflecat mânecile şi acâştigat pariul. Sigur, n-au stat cu toţii acolo să seascundă în spatele lui „nu sunt bani” şisă-şi dea coate unii altora. Sigur, aici,bunăstarea micului orăşel,colectivitatea, sunt tratate ca valori.Sigur că aici contează cine ştie să facăceva, nu cine este fiul sau nepotul lui.. Sigur că aici supraveghetorii nu selimitează la jaf şi cimentuiri cu scuza de a„păstra”. Au lăsat oraşul aşa cum era,oferindu-i responsabilităţi: s-a născut unmic, graţios şi interesant muzeu, unde cu 4€de bilet ţi se arată toată istoria oraşului cumateriale din abundenţă, deschis 10 ore pezi, şapte zile din şapte, tot anul. Sigur că aici preotul şi bisericile au lăsatInchiziția în urmă şi în loc să tune şi fulgereîmpotriva celor care îndrăznesc să le spunăcă biserica este construită pe o rămăşiţăceltică, ţin deschise toate bisericile oraşuluişapte zile din şapte, 10 ore pe zi, tot anul. Şicum valoarea spirituală a acestor locuri orecunoaşte până şi popa, bisericileprintează – prin metodă litografică, înample şi elegante ediţii- o broşură care-iajută pe vizitatori să „vadă” toate comorilespirituale pe care le deţin aceste bisericuţe.

Şi le distribuie – GRATIS -, invitând turiştiisă ia cât mai multe. Sigur, oraşul, în loc să se risipească înopere inutile, a investit în parcări comode,abundante şi gratis. Iar la intrarea în oraş,de comun acord cu politica responsabilă, ausădit un centru de informare turistică, activ

şapte zile din şapte, 10 ore pe zi, ce răsaretot anul. Gratis, poţi obţine infromaţiidespre oraş, despre regiune, în cel puţincinci limbi diferite şi cu actualizări din şaseîn şase luni – nu din 60 în 60..de ani.

Sigur, consilierul responsabil a predispusun traseu printre străduţele oraşului, bine

semnalat de indicatoare către toatefrumuseţile locale – de la biserica dedicatăMagdalenei, la cele trei case pe care lepoate dărâma şi vântul. N-o fi important, darpentru ei până şi lucrurile astea, în pas cuistoria locală, sunt valoroase. Sigur, orăşelul, pentru a „chema” turistul,a construit trasee tematice şi a realizatbroşuri moderne, cu poze şi informaţiidetaliate, tipărite în cel puţin 10 limbi şiactualizate la fiecare şase luni. Sigur, Ministerul Turismului ştie ce-i aiamultimedialitate. Şi oraşele mici ştiu. Decitoţi au un site web îngrijit, frumos, bogat,plin de informaţii şi într-adevăr în pas cutimpul… distanţă mare între oprobriile prostîntreţinute ale comunelor noastre. Sigur, în restaurante se servesc cumândrie mâncăruri şi băuturi tradiţionale decalitate, la preţuri accesibile. Sigur, aici nimeni nu s-a pierdut înproiecte mari şi inutile sau în luptedisproporţionate care umplu doar gura. S-au luptat din greu pentru ce putea oraşul şi

ce poate face, n-au stat cu gândul laorgoliu şi la buzunarele – care cusiguranţă s-au umplut între timp- cuiva. Sigur, oraşul în loc să plângă… şi-adat de lucru, toată lumea colaborează cutoată lumea. De asta atrage zeci şi zecide mii de turişti în fiecare an, de aiaprintre străduţele mici sunt peste 60 demici galerii de artă active, zeci şi zeci derestaurante şi chioşcuri. De aia lumea

investeşte şi tinerii rămân!În interiorul Franţei, orăşele ca ăsta sunt cumiile, Biot nu este un caz… ci o normalitate.Da, în Europa… Puţin mai încolo de graniţa mentalităţiinoastre oportunistă şi retrogradată.Să trăieşti din turism, deci, se poate.

Sergiu BALABAN-DUCK

Să trăieşti din turism se poate! La ei!

www.voceastrazii.com REVOLTE 7 decembrie 2015 | 5

Turismul Văii Jiului, la cheremulprimarilor și politicului

Turismul, singura ramură care artrebui să scoată Valea din mocirlă. Șin-o va scoate. Niciodată. Atâta vreme câtturismul va fi lăsat pe mâna primarilor,nu ne vom dezvolta. Vom muri cu zile.Ca proștii. Iar ei, primarii, după ce aufurat de au rupt din fondurile destinatedezvoltării turismului, vor plânge,chipurile, alături de noi. Dar ei au burtaplină. Noi, în schimb, vom fi niște pârliți,cum am fost și până acum. Plecămcapul. Ne place să fim călcați în picioareși hoții ăștia să ne fure și ultimelesperanțe de supraviețuire. Drept răspuns, ne pregătim copiii să-itrimitem peste hotare, să spele vase, săspele pe jos și să îngrijească bătrâniialtora. Nu suntem în stare să-i învățămcă pot fi mai mult de atât, chiar dacătrăiesc în condiții vitrege. Îi învățăm săfie umili, să nu se răscoale, să nuprotesteze, să fie lingușitori, să lăsămde la noi, ca să meargă lucrurile.

Dar să revin la turism. De ce numerg lucrurile în turism nici îndomeniul privat? Tot din cauzacăpușelor, adică a celor care nu au nicioistorie în spate, dar se dau experți. Credcă, dacă își construiesc o cabană, facturism; nu contează că e în împărățiagunoaielor, că instalațiile pe cablu nufuncționează, iar serviciile suntexecrabile, fiindcă îți angajezi pălmași,oameni necalificați, pe care-i plăteștiprost. Mai sunt și ăia care fac o școală deghizi montani vreme de două săptămâniși gata, sunt experți în domeniu. Dar ei

nu știu să calce bine pe planetă. Care-iistoria ta? Cine ești? Ce performanțe aiavut? Lasă hârtiile, spune-mi, concret,ce faci dacă un turist de-al tău seaccidentează și mai ai încă cinci lângăel, care ți-au plătit pentru servicii? Cefaci când e ceață pe creastă? Sau cândplouă, tună și fulgeră și te afli în golalpin? Ori, pur și simplu, cum îțiconvingi potențialii clienți că, dincolo depatul și masa de care au parte și acasă,chiar au ce să vadă și ce să facă în ValeaJiului? Câți clienți le-ai furat, la propriu,adversarilor tăi? Ce știi tu desprecuvântul ”concurență”? Nu,concurență nu înseamnă să fii dușmanulcelui care face același lucru ca tine.Înseamnă altceva. Fair-play,profesionalism și servicii netsuperioare, care să-i facă pe oameni sărevină cu drag, precum și ajutorreciproc, în genul holdingurilor, cum seprocedează în întreaga lume dezvoltată.Concurență nu înseamnă tunuri. Nu furt.Nu minciună. Aici se cer calitățileîntâlnite în sporturile de performanță.Oamenii ăia vor veni o dată la tine, dupăcare vor căuta pe alții, în altă parte,scârbiți. Nu faci turism când nu ții contde recenziile negative ale turiștilor.Reclama negativă se răspândește celmai repede. Tot turism aveți impresia că facețicând construiți niște gherete demărimea unui garaj (gherete care înurmă cu 12 ani s-au desființat) și lenumiți pompos ”centre de informareturistică”, al căror cost ajunge la cel al

unui bloc turn. Angajăm oameni și fătucipe pile, pe care, dacă le întrebi cumajungi, de exemplu, pe Oslea, se încurcăîn detalii și nu știu să-ți spună măcar înce masiv se află creasta respectivă.Dacă îi întrebi câte canioane suntpotrivite pentru canyoning ori câte suntechipate, au impresia că vorbești ca unnebun, fiindcă nu au habar ei despre ceeste vorba. Și aici funcționează deminune tehnica copy-paste, moștenităde la Ponta: dai sute de milioane de leivechi pe niște site-uri pe care le poțidescărca gratuit de pe internet și puiinformații 100% copiate de pe blogurileoamenilor. Trăiască Google, că altfel ațifi murit cu turismul vostru cu tot! Anul are 12 luni. Din acestea,stațiunile din Valea Jiului, cuinfrastructura la pământ – repet, așae când lași turismul la mâna hoților dinadministrație – au activitate doar treiluni. Dacă e zăpadă. Dacă nu, îi plătim

pe ziariști să dea știri că-i zăpada de 50de centimetri, iar când vine turistul(stăpânul vostru, ăla care vă plăteștesalariile), află cu stupoare că totul a fosto mare minciună. Se îmbată de ciudă șia doua zi pleacă de nervi. Cu siguranțănu mai revine și-și îndeamnă și prieteniisă facă la fel.

Nu vedeți, că, în Europa, din cauzaîncălzirii globale, se demontează toateinstalațiile pe cablu până la 1800 demetri, pentru că nu mai sunt rentabile?Însă noi nu, suntem proștii Europei!Preferăm să facem telegondole sprenicăieri la 900 de metri altitudine, înașteptarea unei noi ere glaciare.

Deci, cum să te dezvolți, dacă chiarvrei să faci ceva în turism? Nu mai bineexporți valuta și serviciile, cu clienți cutot, în alte țări, civilizate, care știu să teconvingă să mai vii și altă dată, cu câtmai mulți prieteni?

Sorin SANDA

Valea Jiului, te rugăm să faci cunoştinţă cu„Centrul Italian de Cultură al Cărbunelui”. Unfel de frate mai mic şi mai bâlbâit de-al tău,norocos că s-a născut într-o altfel de familie.

Centrul ăsta de cultură al cărbunelui, adicăo mină (la fel ca ale noastre) mult mai săracăîn structură şi centru relief, a fost făcutămuzeu de instituţiile regionale. În Italia s-aputut. Mina respectivă a fost activă doar 27 de

ani – din 1937 până în 1964.Din mina „Serbariu” au făcut centru

cultural. Din castelul puţurilor au făcutrecepţie, iar alte structuri (duşurile, ca exemplu)au devenit mari atracţii pentru turiştii careplătesc între 4€ şi 6€ pe bilet. Cârpită de filialedidactice, muzeale şi sindacale, finanţată de 19primării locale pe motiv de interes alarheologiei industriale, cu ghizi care-ţi prezintăacei puţini metri pătraţi în cel puţin cinci limbieuropene, centrul (naţional italian) al cărbuneluise bucură de zeci de mii de vizitatori anual,ospitând destul de des şi evenimente (de două,trei ori pe lună). Drept exemplu, vă prezintultimul eveniment organizat în picuţa peşteră,între 18 şi 22 noiembrie 2015, numit „Grotaflorilor şi evoluţia paleoambientală a VăiiCannas-ului„. Şi zâmbesc.. de ciudă! Expoziţii pe teme precum geologia,idrogeologia, geologia ambientului,

speologie, patrimoniu geologic, roci,minerale şi fosile fac parte din proiecteanuale, aceste „chestii” îndopând turismul(deja gigant) al Sardegniei italieneşti. Tot îninteriorul micului muzeu din Valea Cannas-ului se pot găsi şi un bookshop (de unde sepot cumpăra cărţi pe argument) o cafenea şi osală de conferinţe cu 130 de locuri (cu omodernă instalaţie audio-video) + douăparcări destul de încăpătoare. Mi-e greu să mă uit la realizările altora,ştiind că nouă în Petrila ne-a fost închisă omină veche de 156 de ani şi activă timp de 156de ani. Fără să intru în detalii ca relief, istorieşi mărime. Vezi, Românie iresponsabilă? De ce noi n-avem biciclete roz? Pentru că nu se poate?N-avem de unde? Hai, sictir!

Sergiu BALABAN-DUCK

Noi am pierdut

Petrila

www.voceastrazii.comVOCEA STRAZII6 | 7 decembrie 2015

Înger, Îngerașul meu...fă să fievarăăă....mai mereu. Cam așa sunăruga oamenilor când se gândesc ladeszăpezirile din România. E deja oobișnuință să ne ia zăpada prinsurprindere, an de an...nu ne așteptămsă ningă în noiembrie-decembrie. Dacăîn aceste luni ne surprinde zăpada, cevom spune dacă va ninge în lunaaugust? Eu zic să ne rugăm încontinuare, că poate încălzirea globalăne face o surpriză. Stau și mă gândesc cum alții pot săfacă drum prin troiene de zăpadă șinoi nu reușim să dăm la o parte olopată de nea de pe carosabil? Simplu!„Trăim în România anului 2015 și astane ocupă tot timpul”. Am asistat la toate paradeleutilajelor de iarnă din fața primăriilor,

evident că atunci când a nins,plugurile lipseau de pe stradă.Domnilor primari, aș vrea să văd peșosele, iarna, acele super utilaje caresunt plătite să funcționeze din baniinoștri. Și tonele alea de nisip, sare șiclorură de calciu, cu care vă lăudați,unde sunt? Lipsesc cudesăvârșire… Mai sunteți pe recepțiesau s-a pierdut semnalul? Că la noi, înRomânia – ferească, Dumnezeu! – săningă că rămâi înzăpezit, fără semnalși fără primărașul pe care l-ai votat.În timp ce pe noi ne surprinde viscolulîn plină iarnă, alții parcă iau în râsmunții de zăpadă. Alte țări suntînaintea noastră cu sute de ani,plugurile noastre de deszăpezire suntmașinării de epocă la ei și tind să cred

că nu o să îi ajungem vreodată dinurmă. Din categoria țărilor dezvoltate faceparte și Japonia ( ce credeați, că spunRomânia?). Da, Japonia! Fac doarcomparaţia între tractoarele şiplugurile noastre şi utilajele sofisticateale japonezilor fără să fac altecomentarii. Japonezii curăţă şoseleleperfect, chiardacă zăpadaare peste treimetri. Și așaoamenii și-aumai făcut oatracțieturistică șianume„canionul prinnămeți”, undevin turiști dintoată lumea să

se fotografieze cu minunățiile făcutede utilajele de deszăpezire. Alooo!!! Suntem în decembrie să nuuitați asta și după o săptămânăînsorită, eu zic să vă așteptați să ningă,nu de alta, dar nu toți au mașini deteren să escaladeze troienele dinorașe.

Iulia BĂLUȘĂ

Sute de mii de cozonaci, litri de vin, ţuică,porci, ouă consumăm în perioada asta. Camtot pe atât confiscă şi Poliţia de Frontieră.Ce trebuie să ştie românii care şi-au înghesuitcadourile printre bagaje, potrivit legislaţieiUE, este că bunurile pentru uz personal nutrebuie declarate, dacă transportă mai puţinde: 800 de ţigarete, 400 de ţigări de foi, 200de trabucuri, 1 kg de tutun, 10 litri de băuturispirtoase, 20 litri de vin alcoolizat, 90 de litride vin (din care cel mult 60 de litri de vinspumos), 110 litri de bere, informaţii din lunamai 2015 – Europa.eu În perioada iulie-august, poliţiştiihunedoreni au comunicat aplicarea unorsancţiuni contravenţionale în valoare de97.000 lei şi au ridicat în vederea confiscăriibunuri în valoare de aproximativ 4.000 lei(bunuri folosite sau provenite din săvârşireade contravenţii sau infracţiuni).Declarau reprezentanţii Inspectoratului dePoliţie Judeţean Hunedoara, în perioada iulie-august, ca avertisment:“Activităţile curente alepoliţiştilor hunedoreni vor fi intensificatepână la sfârşitul lunii august. Din cele 440 desancţiuni contravenţionale prevăzute deCodul Rutier, aproape 130 au fost aplicate penumele conducătorilor auto care au depăşitregimul legal de viteză. În această perioadă aufost constatate 13 infracţiuni, dintre care 4 denatură judiciară, 3 la regimul circulaţieirutiere, iar alte 6 în diverse domenii”Dacă doriţi să călătoriţi dintr-o ţară a UE înalta, având asupra dumneavoastră 10 000 de

euro sau mai mult, în numerar, sauechivalentul într-o altă monedă, trebuie săverificaţi pe lângă autorităţile vamale dinfiecare ţară pe care o tranzitaţi dacă trebuie sădeclaraţi suma respectivă. Mai multe detalii despre ce anume puteţiexporta/importa în bagaje, găsiţi pe site-ulwww.mae.ro Hunedorenii vin acasă de sărbători. Asta cuplecatul a fost oferta prezentului, toţi speră lao viaţă mai bună în România. Din ţara noastrăau plecat valuri migratorii, iar cei care încăn-au plecat, încă mai speră. Sau caută.

Ştefan Daniel: Eu sunt acasă de cinci luni.N-am mai plecat. Normal că aş fi venit acasădacă eram încă acolo. Simţi că sunt sărbători.În schimb acolo ştii şi tu cum e.. ai câteva zilelibere. Şi ce să aduci de acolo... o mică atenţiela neamuri că în rest ai tot ce îţi trebuie aicipentru a face un Crăciun şi un Revelion pecinste. Să nu uităm: aducem bani, că pentrubani suntem plecaţi dincolo.

Vocea Străzii: Ce lucrezi şi ce ai lucrat? Înstrăinătate şi în România?

Ştefan Daniel: În România nu am lucrat.Acolo am lucrat într-o fabrică şi pe un camion,şofer.

Vocea Străzii: E mai bine "dincolo"?Ştefan Daniel: Eu zic că da. Mult mai bine.

Adică trăiesti o viaţă mai ok faţă de aici de lanoi. Mai am prieteni în ţară care încă n-auplecat, mulţi ar vrea totuşi să plece. E greu sapleci undeva dacă nu cunoşti pe nimeni. Cevreau de la România şi de la Valea Jiului în

2016? Să ofere locuri de muncă la omeniiamărîți de aici...că e jale.

Ionuţ Bogdan Stalman: Cadouri desărbători? N-am cui să duc. Sunt "singurcuc" acasă. Sunt toţi plecaţi în străinătate. Eumereu aştept cu nerăbdare să ajung acasă şimereu drumul spre casă e cel mai lung.Puţini prieteni mai sunt acasă, dar e ok.

Vocea străzii: Cum sărbătoreşti?Ionuţ Bogdan Stalman: Păi probabil o

să mergem acasă la unul din ei, o sămâncăm împreună, o să râdem o să bem unpăhărel de ceva bun. Cam astea suntsărbătorile noastre. Ne odihnim bine că dinIanuarie începe balamucul.

Vocea străzii: Sunt altfel sărbătorile înstrăinătate?

Ionuţ Bogdan Stalman: Diferenţa e cătoţi sunt puţin mai trişti, în sensul că toţi segândesc la familiile de acasă, la cum ar fifost dacă puteau ajunge şi ei. Şi poate cănici masa nu e atât de îmbelşugată. PentruValea Jiului şi România în 2016? Oschimbare completă! Vrem să muncimacasă, vrem să fim seara acasă la noi, nuvrem să mai fim departe şi cred că aş vreasă văd mai multă bunătate şi solidaritate. Ionuţ şi Ştefi sunt doar doi tineri din ValeaJiului plecaţi la muncă în străinătate. Doaralte două victime ale sistemului democraticşi european existent în România. 2015.

Sergiu BALABAN-DUCK

Dă, Doamne, o iarnă blândă!

Vin românii! - şi sfaturi de călătorie (MAE)

www.voceastrazii.com OAMENI 7 decembrie 2015 | 7

Româniafără gropiALEXANDRU VÎLVOI

O campanie românească şi un interviu românesc, pe subiectulRomâniei adevărate şi străzilor false, cârpite, şlefuite şi întinse cubutelia în fiecare an, după fiecare ger şi înaintea tuturor alegerilor.Această campanie îndrăzneaţă, purtată cu stoicism de o voce astrăzilor noastre de mai bine de şase luni de zile şi ignorată(aproape) complet de presa „verticală”, laudă realizări (aproape)necunoscute. Alexandru Vîlvoi este tânărul care a iniţiat comunitatea „Româniafără gropi”. O campanie a tuturor participanților la trafic (șoferi șipietoni), care vor „să ajute” Poliţia Rutieră să aplice prevederilelegale prevăzute în Codul Rutier. Demersul lui are deja succes, dupădoar câteva luni oamenii au început să posteze dovezi din toateoraşele ţării şi să forţeze Poliţia Rutieră să-i sancţioneze pe vinovaţi.Când l-am cunoscut eu, nu ştiam că este o voce a străzii. L-amabordat pe un subiect comun nouă, celor care n-au citit vreo carte –Primul Război Mondial. Este din Bucureşti, bine cunoscut de generaţia online, pe online. Curădăcini în Oltenia, Alexandru Vâlvoi îmi spunea că avem subiectecomune de bârfă pentru că suntem comuni. Suntem contemporani,suntem de-o vârstă (tot aproape) egală şi cred eu, din vina sistemuluine categorizăm. Ca o terapie a victimelor sunt bârfele astea pe online,ieşitul în stradă, activismul şi iniţiative dintr-astea ca România fărăgropi. Am auzit, citit, înghiţit tot felul de păreri şi opinii ale liderilordespre revoluţia din ’89. Fiind un subiect comun şi cunoscut de ambii(responsabil pentru cunoştinţă), de aici am plecat.

Am prins revoluţia din 1989 în cea mai frumoasă perioadă a viețiiunui om, copilăria. Cred ca discuțiile „oamenilor mari” la care asistamcând eram prin clasele primare m-au atras către istorie. Revoluțiaabia avusese loc și toată lumea făcea istorie și politică. Fiecare îșidădea cu părerea care regim a fost mai bun, cine sau ce a făcut și,ușor, ușor, discuțiile la care eram spectator alunecau către întreagaistorie a românilor. Și de aici intriga ce mă punea să răsfoiesc carteade Istorie primită la școală. De fapt era singura carte pe care o citeamîn primele zile ale fiecărui an școlar. Ca o chestie drăguță, nu știu dece făceam acest lucru, citeam cartea de la sfârșit către început.Revoluția am prins-o la bunici la țară. Fiind o comună mai înstăritădin judeţul Teleorman am avut ocazia să văd și la televizor o partedin cele întâmplate, la cald ca să zic așa. Din păcate singura imagine,prea mic fiind la acea dată este cu ieșirea din TAB a cuplului de aur. Vocea Străzii: Singura şi ultima? Există o diferenţă între cum aivăzut tu revoluţia atunci şi cum ai înţeles-o în timp? Cum ai vedeaaceeaşi revoluţie, acum?

Alexandru Vîlvoi: Atunci nu am înțeles nimic. Probabil imagineami-a rămas în minte din cauza atmosferei încordate din jurul meu.Ulterior am învățat să caut și alte surse de informații, nu doarmanualul de la școală. Din pacate, anii de după Revoluție ne-au arătatca neimplicarea oamenilor în problemele sociale și politice a făcut canomenclatura comunistă să rămână în continuare pe aceleași poziții.La vremuri noi… tot noi. Este o lecție dură a istoriei, dar ar fi bine săo ințelegem cât mai mulți. Gradul nostru de implicare se reflectă încum arăta societatea în care trăim. Până la urma nu te poți numicetățean dacă tu nu te implici în problemele cetății.

Vocea Străzii: …vremurile sunt, noi nu prea mai suntem. Şi de aicite întreb şi pe tine… tu de ce ai mai rămas în România?

Alexandru Vîlvoi: Îmi place România. E casa mea. Sunt tânăr, amun cap pe umeri, am o inimă în piept… este obligația mea să ajut lacrearea unei Românii frumoase.

Vocea Străzii: Ce a făcut România pentru tine până acum?Alexandru Vîlvoi: Toată lumea se bate cu pumnul în piept că are

drepturi. Corect. Dar drepturile generează şi obligația de a îțicunoaște drepturile, de a le respecta și de a te lupta pentru ele atuncicând îți sunt încălcate. România suntem cu toții. România sunt șipărinții și bunicii mei. Sunt profesorii mei. Sunt oamenii aceiaminunați care ne-au lăsat o cultură și sunt și aceia care pentru unideal și pentru libertate s-au făcut una cu pământul. România sunt șieu.

Vocea Străzii: Ce ai făcut tu pentru România?Alexandru Vîlvoi: Am fost, sunt şi voi rămâne un cetăţean român.

Acesta este lucrul pe care îl fac zi de zi pentru România. Pentru cădin atitudinea de a fi un cetăţan român derivă toate celelalte. Cumspuneam mai sus, nu te poți numi cetăţean dacă nu te implici în

problemele cetăţii. Iar ca cetăţean român te implici în problemeleRomâniei, schimbi lucrurile din jurul tău, îi ajuţi şi pe alţi români sădevină cetăţeni români. Îţi aduci aportul pentru o Românie frumoasă.Probabil cel mai recent lucru pe care îl fac din postura de cetăţeanromân şi care a căpătat o mica notorietate naţională este campania„România Fără Gropi„.

Vocea Străzii: De ce „campanie” şi de ce „fără gropi”?Alexandru Vîlvoi: Campanie care a plecat de la „recomandarea”

unui domn poliţist şi care a sunat cam aşa: ”Domnu’ Vîlvoi, dacă nuvă plac drumurile, de ce nu plecaţi din România?!” Da. CampaniaRFG. Am iniţiat-o pe 7 mai 2015, are cam şapte luni, chiar zileleacestea am depus actele pentru a-i da viaţă juridică, înfiinţând unONG care se va numi Asociaţia România Fără Gropi. Termenul deCampanie l-am folosit deoarece infrastructura din România este lapamânt şi rezolvarea acestei probleme necesită multe luni de luptăcu autorităţile indolente. Exact ca într-o campanie militară. Unde maipui şi faptul că formularul de sesizare poate fi considerat armaacestei RFG. O armă pusă la dispoziţia tuturor celor care vor să fie şicetăţeni, nu doar locuitori ai ţării.

Hai să îți zic cum, dar mai întâi îți zic o scurtă poveste despre cumputeam muri din cauza lipsei marcajelor de pe Centura de Sud aBucureștiului pe care o folosesc să merg la muncă în fiecare zi. Într-odimineață cețoasă mă deplasam către muncă când, într-o curbă, odubă ce venea din sensul opus a intrat pe sensul meu de mers. Celmai probabil nu cunoștea drumul și că acolo urma o curbă… căcimarcajul care trebuia să îl ghideze lipsea cu desăvârșire. Doarspiritul meu de reacție că am tras de volan, am intrat pe acostamentși pe urmă înapoi pe drum și faptul că cineva acolo sus mă iubește afăcut să evit un accident frontal. Câteva luni mai târziu, pe17.06.2015, din cauza șleaurilor de pe Centură un șofer de dubă nu aavut norocul meu. Un tir l-a spulberat. Această întâlnire ratată cu moartea m-a determinat să schimblucrurile. M-am săturat de plătit taxe degeaba! M-am săturat dedrumuri nemarcate și periculoase! Dar în special m-am săturat de ada în gropi cu mașina în fiecare zi! Şi m-am decis să fac ceva!

Vocea Străzii: Şi ai făcut România Fără Gropi. Singur, de nebun?Alexandru Vîlvoi: Da şi îi mulţumesc pe aceasta cale domnului

Agent Petre Cojocaru de la Serviciul Rutier Ilfov. Eu începusem să facnişte demersuri timide cu privire la starea Centurii Bucureşti, însădomnul Cojocaru mi-a dat acel imbold necesar. Singur si determinat,ca sa nu zic nebun. Neoficial, campania am început-o pe la mijlocullui aprilie. Atunci am pus primele întrebari pe la Poliţia Rutieră.Practic atunci am făcut primele adrese. În 7 mai am lansat oficial peFacebook campania, cu prima problemă (o gură de canaldescoperită) pe care am rezolvat-o în două zile.

Vocea Străzii: Adrese cu tupeu, erai singur şi lumea zicea că eştidoar un alt dement care vrea dreptate? A fost cea mai uşoarărezolvare? Câte s-au schimbat în România de când există RFG?

Alexandru Vîlvoi: Foarte probabil. Băieţii de la Rutieră nu credcă înţelegeau cam ce urmează să se întâmple şi cum RFG se vaextinde la nivel naţional. Cu toate că denumirea este destul de clară:Romania, adică toată ţara, fără gropi, adică drumuri bune şi .(punct)adică nu stăm la discuţii. Nu a fost chiar uşoară. A trebuit să fac treifilmări (două pe 7 mai şi una pe 8 mai) dintre care două cu poliţiştiide faţă, cărora le explicam că se încalcă legea şi că este obligaţia lorsă aplice legea. Foarte multe s-au schimbat şi se schimbă în fiecare zi,pentru că foarte mulţi locuitori au devenit cetăţeni care folosescformularul creat de către mine.

Vocea Străzii: Realizări?Alexandru Vîlvoi: Am determinat CNADNR-ul să astupe o gură de

canal descoperită în doar două zile, iar în zece zile să înceapăasfaltarea și marcarea Centurii de Sud a Bucureștiului (lucrările auînceput în 18.05.2015 și s-au finalizat în 30.06.2015). O altă reușităeste faptul că am determinat Administrația Străzilor să repare și săaplice marcaje pe Șos. Fabrica de Glucoză (Sector 2), o stradă plinăde gropi de ani de zile.

DN1 – intrarea în Comarnic, cartier Posada, km.111+900 șikm.113+900 (Jud. Prahova)

DN17 – indicator comuna Vama – Jud. Suceava DJ 102H (Căldărușanca-Mizil) – Jud. Buzău și Jud. Prahova DJ132 (Homorod-Jimbor-Ocland) – Jud. Brașov

DJ203I (Cotorca-Lipănescu) – Jud. Buzău DJ248 – Jud. Iași și Jud. Vaslui DJ401 (aplicarea de marcaje în Com. Berceni) (Sector 5) Str. Drumul Floare de Colț cu Șos. București-Măgurele (Sector 5) Str. Calea 13 Septembrie (gură de canal descoperită) (Sector 5) Int. Cosmina (sesizare făcută de un susținător al RFG.) (Sector 6) Str. Odgonului cu Str. Ion Manolescu (sesizare făcută de

un susținător al RFG.) (Jud. CT) B-dul Mamaia cu Aurel Vlaicu – Mamaia (Jud. Ilfov) Str. Atomiștilor (pod) – Măgurele (Jud.Prahova) Str. Ștefan cel Mare – Ploiești (Jud.Prahova) Str. Democrației – Ploiești (Jud. Sibiu) Str. Notarra – Sibiu (Jud. Suceava) Str. Gării cu Str. Ștefan cel Mare – Rădăuți (sesizare

făcută de un susținător al RFG.)

Ceva mai mult decât autostrada demolată de CNADNR. Însă cel maiimportant lucru care s-a schimbat în România şi asta datorită acesteicampanii, a fost faptul că românii au văzut că se poate, acesta fiind şisloganul Campaniei RFG. Acest slogan l-am adoptat de la începutul campaniei, când foartemulţi mi-au spus clasicele „eşti nebun, nu vor să facă ăştia nimic cumnu au făcut până acum, eşti prea mic, nu se poate”. Le-am arătattuturor că Se Poate.

Vocea Străzii: Prieteni sau duşmani?Alexandru Vîlvoi: Mi-am făcut câţiva „prieteni” prin Poliţia

Rutieră şi la vârful Poliţiei Române, mai nou unul dintre „prieteni”tocmai fu’ pus ministru de interne. Nu-i bai că şi pe fostul l-amderanjat cu nişte opinii faţă de coloanele oficiale de care a beneficiat.Dacă nu aş fi supărat pe nimeni ar fi fost o problemă. Însemna cătotul e bine şi eu sunt cu probleme la cap. Până la urmă cred că şi eiau înţeles că RFG este de utilitate publică şi că noi nu avem nimic cuPoliţia. Noi doar vrem să fie respectat Codul Rutier.

Mi-am făcut zeci de prieteni în toată ţara, pentru că toată lumeaeste exasperată de starea infrastructurii şi parcă aşteptau pe unulcare sa vina cu soluţia. Şi eu am fost ăla. Le mulţumesc pentrususţinere, pentru că se implică şi pentru că promovează aceastăcampanie şi sloganul ei. De exemplu site-ul l-am primit de la un băiat,Liviu Bibiri, care locuieşte în Londra, sigla RFG. A fost daruită de TeoLazăr, un baiat din State întors de caţiva ani în Craiova. La aceştia seadaugă Alex Ştefan, cel cu filmările, care este alături de mine de pe lajumătatea lui mai, Simona Sandu care s-a alăturat echipei RFG. acumdouă luni, alţi caţiva noi buni prieteni care practic au deschis niştefiliale RFG la Iaşi, la Suceava, la Braşov şi aşa mai departe. Am reuşitîn şapte luni să mişc puţin lucrurile prin Poliţia Rutieră şi să îifamiliarizez cu Legea 544/2001 şi cu obligaţia lor de a furnizainformaţii de interes public. Am reuşit chiar să avem o comunicaredirectă la nivelul IGPR şi la Poliţia Bucureşti. E drept, costul acesteimici reforme îl reprezintă cele şapte procese pe rol (dosarele: trei cuIPJ si Serviciul Rutier Ilfov, două cu Directia Rutiera, unul cu BrigadaRutiera Bucuresti, unul cu IPJ si Serviciul Rutier Mures) pentrunefurnizarea informaţiilor solicitate. Un cost pe care eu îl plătesc cutimp, nervi şi bani. Însă faptul că după şapte luni am ajuns de la „dece nu pleci din România?!” la „Bună ziua, domnule Vilvoi, acumvorbesc cu colegii sa vă trimită răspunsul” merită aceste costuri.

Vocea Străzii: Sunteţi vocea unei generaţii. A făcut RFG ce n-aureuşit alţii în mandate întregi. Ce mesaj ai pentru stradă?

Alexandru Vîlvoi: Respect faţă de cetăţean. Acest lucru se vaobţine şi deja se vede o schimbare în acest sens. Când cetăţeanulîntreabă, instituţia trebuie să răspundă, pentru că instituţiile sunt ladispoziţia cetăţeanului, pentru că el le finanţează existenţa şi pentruel au fost înfiinţate. Implicaţi-vă! Susţineţi activ idei precum RFG saufaceţi voi asociaţii, grupuri de iniţiativă şi altele, staţi cu ochii peinstituţiile statului şi atrageţi-le atenţia când greşesc sau când cevanu este în regulă. Aveţi obligaţia să cereţi să vi se respecte drepturile.Fiţi cetăţeni, nu locuitori! Se poate, nu că zice Alexandru Vîlvoi, ci pentru că trebuie să sepoată. Un răspuns nebun şi o acţiune bună într-o problemănepotrivită a unei societăţi nepasătoare. Vocea străzii nu (mai) estedoar o opinie!

Interviu realizat deSergiu BALABAN-DUCK

www.voceastrazii.comOAMENI8 | 7 decembrie 2015 OAMENI 7 decembrie 2015 | 9

De la „boom-ul” minier din Australia din 2011, totmai mulţi europeni sunt în căutarea unui loc demuncă pe continentul cangurilor. Conformanunţurilor postate online de agenţii care garanteazăsalarii de până la 5.000 de euro, nu este greu sămunceşti acolo, ci să ajungi acolo. Cereri peste cereri,stricteţe birocratică şi selecţie atentă: australieniicaută mai mult specialişti decât muncitori „de mânăgrea”. Daniela Bardacchini a lucrat în acest sector alindustriei în Australia şi împărtăşeşte cu VoceaStrăzii impresiile călătoriei, sfătuind şi alţi „europeniîn fugă” să plece pe alt continent. O să vă rog săînţelegeţi şi scuzaţi eventualele greşeli de traduceretehnice, discuţia fiind purtată exclusiv în limbaitaliană.

Vocea Străzii: Ce ai studiat în Italia?Daniela Bardacchini: Am studiat ştiinţe biologice

la Milano, cu specializare în zăcăminte minerare.Vocea Străzii: Unde ai lucrat în Australia şi ce

datorii ca angajat aveai?

Daniela Bardacchini: Am lucrat în Queensland,„aproape” de oraşul Mackay (adică la 250 km maiintern poziţionat decât Mackay şi în principal, într-omină situată la circa 100 km de „ţara minelorMoranbah”) şi lucram ca geolog de explorare pentrucăutarea cărbunelui. Mă ocupam de „citirea”pumnilor de rocă şi chips de piatră extrase în timpultrivelării, de selecţia campionilor pentru laborator,analizele datelor geofizice şi proiectarea puţurilorpentru studiul acvifer.

Vocea Străzii: Cum ți-ai găsit locul de muncă?Daniela Bardacchini: Aveam doi foşti colegi de

universitate care lucrau în Australia de câţiva ani şipe care i-am mai păstrat la contacte, ei mi-au spus căsectorul este în mare expansiune. Aşa m-am decis săstrâng banii necesari pentru viza „Working Holiday”şi bilet (mulţumită unei alte experienţe de muncă înIrlanda, unde mi-am putut îmbunătăţi engleza). Amînceput să trimit CV-uri şi am rămas surprinsă atuncicând am constatat că firmele chiar răspundeau.Ajunsă în Australia, am mers la trei interviuri înprimele două zile şi am găsit imediat de muncă.

Vocea Străzii: Cum s-a terminat experienţa ta şicum merge industria în acest domeniu în Australia?

Daniela Bardacchini: Din aprilie (şi din păcate)sectorul este în scădere, nu din cauza unei reale crize(preţul şi cererile de cărbune fiind în continuarestabile), ci din motive politice. În 2012 au făcutminiştrii o alianţă „roşu-verde” pentru a menţinemajoritatea în Parlament, aşa că au acceptat şi taxe înplus: taxă pe cărbune şi taxă pe extracţie. Şi dinmoment ce, în Australia, sindicatele „sunt” ca şi cumn-ar fi, iar mulţi angajaţi nu sunt înscrişi în acesteUnion (aşa cum le numesc ei), companiile minerituluiau semnat (cu scuza unei teribile crize) începutulunor concedieri masive. Primele consecinţe le-ausuportat companiile de antreprenori, sau mai clar…munca „de mână grea”, minerii companiilormajoritare. Şi ăsta, tot un sistem gândit pentruplasarea personalului în grija principalei companii,deci fuga de responsabilităţi – printre care şicompania mea.

Vocea Străzii:

Daniela Bardacchini: Am fost nevoită să măîntorc în Italia la începutul lui octombrie din motivepersonale, părăsind şi casa unde locuiam în Australia,pentru că trei dintre colegii mei de apartamentfuseseră concediaţi la sfârşitul lunii precedente. Înperioada „concediului” meu, mi-a ajuns şi scrisoareade concediere (deja anunţată de conducereacompaniei, din corectitudine, atunci când am plecat).În detaliu, a fost tăiată toată partea de explorare şiamplificare a mineritului (pe care se concentrează omare parte a personalului, în mare parte străini

specializaţi în inginerie, geologie, geofizică,programare, etc), dar producţia rămâne constantă.Din noiembrie până în martie (pe lângă motiveleprincipale), în Queensland este şi anotimpul ploilor,în care explorarea tradiţională devine o misiuneaproape imposibilă: străzile Australiei devin râuri(cel puţin în zona respectivă), iar podurile sunt oriprea joase, ori cimentuite direct pe albiilecurgătoarelor. Deci de la începutul-jumătatea luioctombrie, companiile au concediat şisupravieţuitorii (puţini) tăierilor de personalprecedente. Se va porni industria, cel mai probabil dela începutul lunilor mai-iunie anul viitor, nu cred căeste o criză reală, dar între timp şi obţinerea vizelor adevenit o sarcină mult mai grea şi mai complicată;străzile fiind nivelate pentru străinii specializaţi darîncepători, dispuşi să încaseze mai puţin.

Vocea Străzii: E realistic să vrei să mergi lamuncă în Australia fără a avea o experienţăpertinentă în domeniu?

Daniela Bardacchini: Depinde de rolul dorit.Societatea australiană este oglinda sistemului nostru(eg. italian), deci sunt puţini specialişti şi multăputere de muncă locală. Un specialist fără experienţăpoate găsi foarte uşor un loc de muncă, mulţi dintregeologii care lucrau cu mine aveau diplome trienaleeuropene sau asiatice, de 21-22 de ani şi la primaexperienţă. Pentru lucrările de manoperă este oconcurenţă puternică din partea localnicilor şi devineun dezavantaj la obţinerea vizelor, devine destul deincredibil ca o companie să plătească viza unuiîncepător străin şi fără experienţă. Un alt aspectfundamental este şi cunoştinţa limbii engleze,considerând că nu este exact engleza pe care oînvăţăm noi în şcoli. Să nu înţelegi instrucţiunile date,sau mesajele primite prin radio (în mină) înseamnăsă-ţi rişti viaţa şi să o pui în pericol pe a celorlalţi:sunt zone încărcate cu explozibil, maşinării giganticeîn funcţiune, să comunici cu toţi este indispensabil.Mai mult, lucrul în mină necesită şi multă pregătire:prim-ajutor, răspunsuri şi urgenţe, condus şicunoştinţe de bază pentru fiecare sit, la fel, prininstrucţiuni care trebuie să fie înţelese. Foarte mulţistrăini sunt înlăturaţi tocmai din acest motiv.

Vocea Străzii: Ce-i sfătuieşti pe cei care vor sălucreze în mină? În Australia sau în străinătate.

Daniela Bardacchini: Calculaţi bine pro şi contra,nu vă lăsaţi influenţaţi de salarii. Nu este un tip delucru care se poate face toată viaţa. Să lucrezi înzone izolate este spectaculos, frumos şi fără dubiufoarte interesant. Salariile sunt cu mult superioare şiai ocazia să înveţi enorm, dar sunt şi părţi negative:să trăieşti cu aceleaşi persoane 24 din 24, de obiceiîntr-un camping sau în zone rurale, poate deveni uncoşmar. În special, considerând că spaţiile mici(comune) sunt foarte invadatoare şi bârfitoare, care

pot avea efect asupra muncii. Ca să se evite asta,foarte mulţi se izolează.

Greul este atunci când în fiecare pauză colegii demuncă ies în oraş împreună, pentru că în companiapersoanelor normale se simt ca nişte peşti fără apă(nu-i uşor să faci un om normal să înţeleagă faptul cătu eşti şi duminica de tură, mulţi au impresia că edoar o scuză ca să nu ieşi în oraş). Turele de muncăsunt variabile, cele mai comune fiind 14/14, 14/7 şi8/6 (ultima doar pentru cine are un post mai înalt),care înseamnă 14 zile sau 8 (la muncă) împărţite peun minim de 10 ore de muncă pe zi, de obicei celpuţin 12, destul de des cu o săptămână diurnă şi unape timp de noapte, cu 14, 7, sau 6 zile acasă. Cinefăcea de obicei naveta (eu la început am locuit înBrisbane, deci zburam o oră jumătate până la Mackayşi conduceam alte trei ore până la mină, în total depatru ori pe lună), de obicei dormea două zile – celpuţin în primele luni. Şi când a doua săptămână eratură de noapte – jale şi prăpăd! Deci să te integreziîntr-un grup social (familie inclusă), să participi la oiniţiativă culturală sau sportivă, este practicimposibil.

Vocea Străzii: Queensland este faimos pentruminele sale şi pentru rata de sinucidere cu 24% maimare decât media naţională australiană.

Daniela Bardacchini: Munca în mină este foartepericuloasă, pe lângă factorii „antropici” (maşinării,explozibil, etc) dar şi cei naturali (sol, mariprobabilităţi de cancer de piele – lipsa razelor UV,şerpi şi păianjeni şi alte micuţe simpatice bestii –foarte periculoase şi unice pe glob, etc). Dacă văgândiţi să munciţi şi plănuiţi să schimbaţicontinentul pentru o muncă mai bine plătită, vărecomand culesul de fructe (pe bune!), care văpermite să câştigaţi bine, să obţineţi vizele mai uşorşi să nu lucraţi sub aşa un stres.

Ştiu că am întins doar efecte negative, dar maiştiu că majoritatea persoanelor după maxim douăluni sunt disperate – pe avionul de întoarcere… Şiacolo sunt condiţii de muncă mai mult decât decenteîn comparaţie cu Europa, Italia şi mai ales, România.

Interviu realizat deSergiu BALABAN-DUCK

La muncă înAustralia,în mină?„Eu am fost!”

În încheiere (din biblioteca online), două fragmente din articolul „De la corespondentulnostru din Australia” (revista Treziţi-vă – 2005) și respectiv articolul „Cărbunele — piatraneagră din galeriile întunecoase” (publicaţia WatchTower):

„ – Nu-ţi dai seama ce-nseamnă cu adevărat negru decât atunci când cobori într-un puţde mină!, ţipă prietenul meu Bernie cât îl ţin plămânii ca să acopere zgomotul făcut demaşinărie. Privind hăul ce se deschide în faţa mea, încep să mă întreb dacă într-adevăr îmidoresc să aflu ce a vrut să zică Bernie. Destinaţia noastră este un strat de cărbune aflat la oadâncime de jumătate de kilometru.

Trecem pe lângă un şir lung de mineri ce parcă se târăsc spre duşuri. Bărbaţii vorbesc cuun puternic accent australian şi nu se poate să treci pe lângă ei şi să nu observi şi ce spateputernic au. Când zâmbesc, ochii şi dinţii le luminează feţele înnegrite de praful de cărbune.

Ne urcăm într-un tren mic care ne poartă până la abataj, adică la frontul de lucru de la unstrat de cărbune. Coborârea e foarte abruptă, iar scaunul conducătorului e prIns de plafonşi se balansează ca un leagăn. La şold am fixate cu o curea un acumulator, care nu facescântei şi care alimentează lampa de pe cască, şi o mască de respirat pentru situaţii deurgenţă. Când am primit-o, m-am gândit la ce-i mai rău. Pe măsură ce trenul coboară încet,peticul de cer din spatele nostru se micşorează tot mai mult până când rămâne doar un micpunct albastru pierdut într-o imensitate neagră.”

“Încheindu-mi turul, ne urcăm în trenul ce ne poartă încet spre ieşire, unde, sper eu, să neîntâmpine razele blânde ale soarelui. Însă când ajungem la suprafaţă, ne dăm seama cât demult am stat în mină! Soarele apusese demult, iar afară s-a lăsat întunericul, un întunericdens. Acum înţeleg cuvintele lui Bernie: „Nu-ţi dai seama ce-nseamnă cu adevărat negrudecât atunci când cobori într-un puţ de mină!“

www.voceastrazii.comOAMENI8 | 7 decembrie 2015 OAMENI 7 decembrie 2015 | 9

De la „boom-ul” minier din Australia din 2011, totmai mulţi europeni sunt în căutarea unui loc demuncă pe continentul cangurilor. Conformanunţurilor postate online de agenţii care garanteazăsalarii de până la 5.000 de euro, nu este greu sămunceşti acolo, ci să ajungi acolo. Cereri peste cereri,stricteţe birocratică şi selecţie atentă: australieniicaută mai mult specialişti decât muncitori „de mânăgrea”. Daniela Bardacchini a lucrat în acest sector alindustriei în Australia şi împărtăşeşte cu VoceaStrăzii impresiile călătoriei, sfătuind şi alţi „europeniîn fugă” să plece pe alt continent. O să vă rog săînţelegeţi şi scuzaţi eventualele greşeli de traduceretehnice, discuţia fiind purtată exclusiv în limbaitaliană.

Vocea Străzii: Ce ai studiat în Italia?Daniela Bardacchini: Am studiat ştiinţe biologice

la Milano, cu specializare în zăcăminte minerare.Vocea Străzii: Unde ai lucrat în Australia şi ce

datorii ca angajat aveai?

Daniela Bardacchini: Am lucrat în Queensland,„aproape” de oraşul Mackay (adică la 250 km maiintern poziţionat decât Mackay şi în principal, într-omină situată la circa 100 km de „ţara minelorMoranbah”) şi lucram ca geolog de explorare pentrucăutarea cărbunelui. Mă ocupam de „citirea”pumnilor de rocă şi chips de piatră extrase în timpultrivelării, de selecţia campionilor pentru laborator,analizele datelor geofizice şi proiectarea puţurilorpentru studiul acvifer.

Vocea Străzii: Cum ți-ai găsit locul de muncă?Daniela Bardacchini: Aveam doi foşti colegi de

universitate care lucrau în Australia de câţiva ani şipe care i-am mai păstrat la contacte, ei mi-au spus căsectorul este în mare expansiune. Aşa m-am decis săstrâng banii necesari pentru viza „Working Holiday”şi bilet (mulţumită unei alte experienţe de muncă înIrlanda, unde mi-am putut îmbunătăţi engleza). Amînceput să trimit CV-uri şi am rămas surprinsă atuncicând am constatat că firmele chiar răspundeau.Ajunsă în Australia, am mers la trei interviuri înprimele două zile şi am găsit imediat de muncă.

Vocea Străzii: Cum s-a terminat experienţa ta şicum merge industria în acest domeniu în Australia?

Daniela Bardacchini: Din aprilie (şi din păcate)sectorul este în scădere, nu din cauza unei reale crize(preţul şi cererile de cărbune fiind în continuarestabile), ci din motive politice. În 2012 au făcutminiştrii o alianţă „roşu-verde” pentru a menţinemajoritatea în Parlament, aşa că au acceptat şi taxe înplus: taxă pe cărbune şi taxă pe extracţie. Şi dinmoment ce, în Australia, sindicatele „sunt” ca şi cumn-ar fi, iar mulţi angajaţi nu sunt înscrişi în acesteUnion (aşa cum le numesc ei), companiile minerituluiau semnat (cu scuza unei teribile crize) începutulunor concedieri masive. Primele consecinţe le-ausuportat companiile de antreprenori, sau mai clar…munca „de mână grea”, minerii companiilormajoritare. Şi ăsta, tot un sistem gândit pentruplasarea personalului în grija principalei companii,deci fuga de responsabilităţi – printre care şicompania mea.

Vocea Străzii:

Daniela Bardacchini: Am fost nevoită să măîntorc în Italia la începutul lui octombrie din motivepersonale, părăsind şi casa unde locuiam în Australia,pentru că trei dintre colegii mei de apartamentfuseseră concediaţi la sfârşitul lunii precedente. Înperioada „concediului” meu, mi-a ajuns şi scrisoareade concediere (deja anunţată de conducereacompaniei, din corectitudine, atunci când am plecat).În detaliu, a fost tăiată toată partea de explorare şiamplificare a mineritului (pe care se concentrează omare parte a personalului, în mare parte străini

specializaţi în inginerie, geologie, geofizică,programare, etc), dar producţia rămâne constantă.Din noiembrie până în martie (pe lângă motiveleprincipale), în Queensland este şi anotimpul ploilor,în care explorarea tradiţională devine o misiuneaproape imposibilă: străzile Australiei devin râuri(cel puţin în zona respectivă), iar podurile sunt oriprea joase, ori cimentuite direct pe albiilecurgătoarelor. Deci de la începutul-jumătatea luioctombrie, companiile au concediat şisupravieţuitorii (puţini) tăierilor de personalprecedente. Se va porni industria, cel mai probabil dela începutul lunilor mai-iunie anul viitor, nu cred căeste o criză reală, dar între timp şi obţinerea vizelor adevenit o sarcină mult mai grea şi mai complicată;străzile fiind nivelate pentru străinii specializaţi darîncepători, dispuşi să încaseze mai puţin.

Vocea Străzii: E realistic să vrei să mergi lamuncă în Australia fără a avea o experienţăpertinentă în domeniu?

Daniela Bardacchini: Depinde de rolul dorit.Societatea australiană este oglinda sistemului nostru(eg. italian), deci sunt puţini specialişti şi multăputere de muncă locală. Un specialist fără experienţăpoate găsi foarte uşor un loc de muncă, mulţi dintregeologii care lucrau cu mine aveau diplome trienaleeuropene sau asiatice, de 21-22 de ani şi la primaexperienţă. Pentru lucrările de manoperă este oconcurenţă puternică din partea localnicilor şi devineun dezavantaj la obţinerea vizelor, devine destul deincredibil ca o companie să plătească viza unuiîncepător străin şi fără experienţă. Un alt aspectfundamental este şi cunoştinţa limbii engleze,considerând că nu este exact engleza pe care oînvăţăm noi în şcoli. Să nu înţelegi instrucţiunile date,sau mesajele primite prin radio (în mină) înseamnăsă-ţi rişti viaţa şi să o pui în pericol pe a celorlalţi:sunt zone încărcate cu explozibil, maşinării giganticeîn funcţiune, să comunici cu toţi este indispensabil.Mai mult, lucrul în mină necesită şi multă pregătire:prim-ajutor, răspunsuri şi urgenţe, condus şicunoştinţe de bază pentru fiecare sit, la fel, prininstrucţiuni care trebuie să fie înţelese. Foarte mulţistrăini sunt înlăturaţi tocmai din acest motiv.

Vocea Străzii: Ce-i sfătuieşti pe cei care vor sălucreze în mină? În Australia sau în străinătate.

Daniela Bardacchini: Calculaţi bine pro şi contra,nu vă lăsaţi influenţaţi de salarii. Nu este un tip delucru care se poate face toată viaţa. Să lucrezi înzone izolate este spectaculos, frumos şi fără dubiufoarte interesant. Salariile sunt cu mult superioare şiai ocazia să înveţi enorm, dar sunt şi părţi negative:să trăieşti cu aceleaşi persoane 24 din 24, de obiceiîntr-un camping sau în zone rurale, poate deveni uncoşmar. În special, considerând că spaţiile mici(comune) sunt foarte invadatoare şi bârfitoare, care

pot avea efect asupra muncii. Ca să se evite asta,foarte mulţi se izolează. Greul este atunci când în fiecare pauză colegii demuncă ies în oraş împreună, pentru că în companiapersoanelor normale se simt ca nişte peşti fără apă(nu-i uşor să faci un om normal să înţeleagă faptul cătu eşti şi duminica de tură, mulţi au impresia că edoar o scuză ca să nu ieşi în oraş). Turele de muncăsunt variabile, cele mai comune fiind 14/14, 14/7 şi8/6 (ultima doar pentru cine are un post mai înalt),care înseamnă 14 zile sau 8 (la muncă) împărţite peun minim de 10 ore de muncă pe zi, de obicei celpuţin 12, destul de des cu o săptămână diurnă şi unape timp de noapte, cu 14, 7, sau 6 zile acasă. Cinefăcea de obicei naveta (eu la început am locuit înBrisbane, deci zburam o oră jumătate până la Mackayşi conduceam alte trei ore până la mină, în total depatru ori pe lună), de obicei dormea două zile – celpuţin în primele luni. Şi când a doua săptămână eratură de noapte – jale şi prăpăd! Deci să te integreziîntr-un grup social (familie inclusă), să participi la oiniţiativă culturală sau sportivă, este practicimposibil.

Vocea Străzii: Queensland este faimos pentruminele sale şi pentru rata de sinucidere cu 24% maimare decât media naţională australiană.

Daniela Bardacchini: Munca în mină este foartepericuloasă, pe lângă factorii „antropici” (maşinării,explozibil, etc) dar şi cei naturali (sol, mariprobabilităţi de cancer de piele – lipsa razelor UV,şerpi şi păianjeni şi alte micuţe simpatice bestii –foarte periculoase şi unice pe glob, etc). Dacă văgândiţi să munciţi şi plănuiţi să schimbaţicontinentul pentru o muncă mai bine plătită, vărecomand culesul de fructe (pe bune!), care văpermite să câştigaţi bine, să obţineţi vizele mai uşorşi să nu lucraţi sub aşa un stres. Ştiu că am întins doar efecte negative, dar maiştiu că majoritatea persoanelor după maxim douăluni sunt disperate – pe avionul de întoarcere… Şiacolo sunt condiţii de muncă mai mult decât decenteîn comparaţie cu Europa, Italia şi mai ales, România.

Interviu realizat deSergiu BALABAN-DUCK

La muncă înAustralia,în mină?„Eu am fost!”

În încheiere (din biblioteca online), două fragmente din articolul „De la corespondentulnostru din Australia” (revista Treziţi-vă – 2005) și respectiv articolul „Cărbunele — piatraneagră din galeriile întunecoase” (publicaţia WatchTower): „ – Nu-ţi dai seama ce-nseamnă cu adevărat negru decât atunci când cobori într-un puţde mină!, ţipă prietenul meu Bernie cât îl ţin plămânii ca să acopere zgomotul făcut demaşinărie. Privind hăul ce se deschide în faţa mea, încep să mă întreb dacă într-adevăr îmidoresc să aflu ce a vrut să zică Bernie. Destinaţia noastră este un strat de cărbune aflat la oadâncime de jumătate de kilometru. Trecem pe lângă un şir lung de mineri ce parcă se târăsc spre duşuri. Bărbaţii vorbesc cuun puternic accent australian şi nu se poate să treci pe lângă ei şi să nu observi şi ce spateputernic au. Când zâmbesc, ochii şi dinţii le luminează feţele înnegrite de praful de cărbune. Ne urcăm într-un tren mic care ne poartă până la abataj, adică la frontul de lucru de la unstrat de cărbune. Coborârea e foarte abruptă, iar scaunul conducătorului e prIns de plafonşi se balansează ca un leagăn. La şold am fixate cu o curea un acumulator, care nu facescântei şi care alimentează lampa de pe cască, şi o mască de respirat pentru situaţii deurgenţă. Când am primit-o, m-am gândit la ce-i mai rău. Pe măsură ce trenul coboară încet,peticul de cer din spatele nostru se micşorează tot mai mult până când rămâne doar un micpunct albastru pierdut într-o imensitate neagră.” “Încheindu-mi turul, ne urcăm în trenul ce ne poartă încet spre ieşire, unde, sper eu, să neîntâmpine razele blânde ale soarelui. Însă când ajungem la suprafaţă, ne dăm seama cât demult am stat în mină! Soarele apusese demult, iar afară s-a lăsat întunericul, un întunericdens. Acum înţeleg cuvintele lui Bernie: „Nu-ţi dai seama ce-nseamnă cu adevărat negrudecât atunci când cobori într-un puţ de mină!“

www.voceastrazii.comCOLTUL CU OPINII10 | 7 decembrie 2015

A fost odată ca niciodată...Așa încep poveștile pe care leștim din copilăria noastră. Daraceasta se bazează pe fapteadevărate, iar personajele suntimaginare. Se făcea că, într-o zimohorâtă de toamnă, o ceată deiepurași hărnicuți se gândescsă comemoreze o întâmplarenefericită care s-a abătutasupra pădurii în care trăiau, înurmă cu mulți ani și anume celmai devastator incendiu dinistoria pădurii.În acel incendiu și-au găsitsfârșitul prieteni, pui, rude, darși foarte multe ființenevinovare ale căsuței lor,pădurea. Cea care le punea la

dispoziție hrana cea de toatezilele, cea care le ofereaadăpost, cea în care se simțeauprotejați.La acea ceremonie au fostinvitate toate ființele pădurii:privighetori, ulii, bufnițe,veverițe, căprioare, cerbi,mistreți, lupi, dar și mai marelepădurii, impunătorul, cel fărăde teamă, voinicul, puterniculurs, venit de curând încomunitate.Ca un făcut, la apelul dat deșeful haitei unui clan al lupilor,toate lighioanele pădurii s-auadunat în memoria victimelordezastrului, un vultur cu aripivânjoase ținând un puternicdiscurs prin care invoca

Divinitatea, ca asupra păduriisă nu se mai abată o altătragedie. Dar, în timp ce vorbea,și-a adus aminte că, printreanimalele pădurii sunt și câtevacare nu au prea făcut nimicpentru ca focul, pus la cale deoameni și care a suprinspădurea, să fie evitat. Vulturulaflase că mistreții au colaboratcu ființele omenești, pentrucâțiva porumbi și le-au facilitataccesul în zonele pădurii, eaneputând fi penetrată de nicioființă cu două picioare și douămâini.Desigur că a urmat un atacvirulent la adresa mistrețilorcare bineînțeles că nu s-ausimțit prea bine în pielea lorgroasă, intangibilă uneori.Nici nu au comentat, dar nicinu le-au căzut bine

apostrofările în acel cadrufestiv, cu așa o mulțimeadunată la comemorare. Auînghițit în sec.

În tot acest timp, ursul nuajunsese la ceremonie. Lupulșef a întârziat o lungăperioadă de timp momentulstartului la discursuri, până laun moment dat când, plictisitde nerușinarea de care dădovadă cel mai de temut dinpădure, s-a enervat și aînceput să vorbească. Dinmulțime, privighetorile îlascutau cu ochișoriiînlăcrimați, veverițele stăteausmerite, ulii și bufnițele îșiîntindeau aripile cenușii sprecer, cerbii și căprioarele seîmpungeau unii pe alții întrecoaste...

Într-un sfârșit, aparemusculosul, atoateștiutorul,cel fără de care nu se poateîntâmpla nimic în pădure fărăca el să știe, cine altul decâtursul, flancat de doi mistrețicu blana groasă,impenetrabilă. Într-un Jeep negru, că așase poartă în toate pădurile,apare într-o viteză uluitoare,împroșcându-le pe toateviețuitoarele pădurii cu noroi,că na, așa se tratează ceilalțidin comunitate. Într-un final comemorarease termină, spre bucurialupilor și a mistreților, darlacrimile și durerea au lăsaturme adânci în sufleteleviețuitoarelor care și-aupierdut ființele dragi.

În perioada anilor `70 - 80`industria românească duduia.Adică era într-o stare de maximăproducție internă, cu foarte multelocuri de muncă și cu multăproducție data la export. În acelevremuri îți atribuia partidul și unapartament, ca să ai unde locui.Nici o persoană care dorea (saunu dorea) să muncească nu eralăsată în afara pieței muncii(adică erau toți angajați). Acestlucru se întâmpla pentru toți

cetățenii României, indiferent desex, religie, naționalitate sau pile. În Valea Jiului, toată lumea aveaun trai decent, școala era școală,facultatea nu era pentru toată lumeacare își dorea o diploma, relațiileinterumane erau mult mai sănătoasedecât acum, exista respect pentrupersoanele în vârstă, pentru colegi,pentru mediu. Cu 20.000 sau 30.000 de lei(banii din acele timpuri) îți mobilaitoată casa, permițându-ți și să faciun împrumut la CAR. Deci, cu alte

cuvinte, aveai un trai liniștit. Astăzi,însă, mineritul este la pământ, de nuprea mai este nevoie pentru că nuprea are cine să o consume, locuride muncă din ce în ce mai puține.Tinerii, oamenii de vârsta a douapleacă în străinătate luând viațadură de afară în piept, pentru că altășansă nu au. Atunci ce e de făcut în Românianoastră dragă? Doriți ca cetățenii săfie mulțumiți în țara lor? Să aibă untrai mai bun și cu un salariu ca încomunitatea europeană? Să aibă opensie suficientă pentru tot restulvieții? Să se poată întreține fără a

face împrumuturi cu dobânzi foartemari? Poate că ar trebui să văaplecați mințile sclipitoare într-onouă manieră de abordare și sărelansați economia româneascăprintr-o reindustrializare și o nouăpolitică a agriculturii, menite săscoată România din colapsul în carese află. Nu de alta, dar lumea s-asăturat de mincinoși, hapsâni, deimpertinenți și demagogi. Ar fimomentul să ni se schimbe viața șisoarta, lucruri pe care voi nu ni leputeți lua. Pentru că timpul a trecut,iar lumea, cea reală, nu mai arerăbdare…

Dintotdeauna românii au nutrit speranța că a face opromisiune este onorabil să o și respecți. Dar nu întotdeaunaacest lucru se și întâmplă. De exemplu, s-a tot vehiculatfaptul că exploatarea zăcămintelor de cărbune din ValeaJiului trebuie să continue pe principiul unei piețe libere, înstrânsă concordanță cu economia de piață. Dar cinestabilește regula ca energia electrică, bazată pe ardereacombustibilului – huila – din această zonă, să intre sau să nuintre pe o piață concurențială? Aceasta este autoritatea dereglementare în domeniu, și anume ANRE. Cine credeți că areîn subordine această autoritate? Desigur că acesta este forul constituit din parlamentaricare, odată la patru ani, cer votul cetățenilor pentru o nouălegislatură. Adică acei parlamentari care au promis – și încăo mai fac, prin fel și fel de declarații sau programe în timpullansării candidaturilor, că activitatea de extracție a huilei nuse va opri. Numai că lucrurile nu stau chiar așa și pe an cetrece lucrurile se înrăutățesc tot mai mult.

Unele mine se închid (vezi mina Petrila), altele se vorînchide până în 2018 (mina Uricani și mina Paroșeni), iarperspectiva celorlalte care fac parte din CEH este sumbră.Guverne, miniștri, directori generali puși pe criterii politice(fără a avea competențe profesionale la un asemenea nivel),precum și decizii luate în pripă, nu fac altceva decât să lasede izbeliște această activitate foarte importantă pentru

industria românească (sau cea mai rămas din ea). De exemplu, cine răspundepentru faptul că de-a lungul atrei ani de activitate a

Complexului Energetic Hunedoara, datoriile acestuia au ajunsla aproape 1.000 de milioane de lei? Sau credețu că va fi trascineva la răspundere pentru managementul defectuos?M-aș mira, dar cel mai important pentru acele persoane careau condus sau conduc destinele energiei și mineritului dinjudețul Hunedoara este un singur lucru: timpul trece, leafamerge, noi cu drag introducem cardul în bancomat.

De ce? Pentru că a fi conducător suprem sau în stafful deconducere la societatea aceasta, societate aflată însubordinea Ministerului Energiei, ești plătit regește, cu zecide mii de lei (noi) și nu mai contează performanța, nu maicontează că salariații nu mai au cu ce lucre, nu mai conteazăcă ai o răspundere managerială pentru tot ceea ce seîntâmplă în această firmă. Ci contează numai atunci cândverifici la prima chenzină sau a doua dacă acel card estealimentat conform fluturașului.

Și acum vine întrebarea: Cine se face vinovat că lucrurilenu merg bine? De ce nu s-au pus sau nu se pun oamenicompetenți în funcțiile de conducere ale acestei societățicomerciale? Cine are interesul ca Valea Jiului, județulHunedoara, să ajungă bătaia de joc a unor așa-ziși ”băiețideștepți”? Băieți care nu fac altceva decât să stea cocoțați înscaune comode și storc banii companiei și statului. Ce cautăpersoane care nu știu cu ce se mănâncă mineritul și energiala conducerea firmei?

Poate că răspunsurile ar trebui să vină de la ei sau de lacei care i-au cocoțat pe acele crengi și de unde lucrurilespuse mai sus nu au nici o relevanță. Însă noi, românii,spunem că ”asta e” și ne continuăm viața de zi cu zi, cu buneși cu rele, cu impozite și taxe pe care trebuie să le plătim, cubucuriile sau cu necazurile pe care le are fiecare dintre noi.Și mai spunem că nouă nu ni se poate întâmpla. Nu ni sepoate întâmpla ceva rău: să fim disponibilizați, să nu maiavem locuri de muncă, să nu ieșim la pensie sau să se închidăfirma. Noi, românii, sperăm și că o să avem o viață mai bună,cu multe joburi și plătite bine, ca în celelalte state europene.Că așa ne-au promis cei pe care-i votăm din patru în patruani. Noi, românii, tot sperăm. Și cum speranța moare ultima…

Pagină realizată de Zoltan LACATAȘ

Despre animalele pădurii

Reindustrializarea României, o idee nebună?

Speranța moare ultima

www.voceastrazii.com VOCEA STRAZII 7 decembrie 2015 | 11

La început a fost emisiunea. ”Voceastrăzii”. Vocea mea, a ta, a voastră, atuturor celor care au ceva de spus și nuau unde. Dar nu a fost de ajuns. Nu măîncălzește cu nimic faptul că sunt o datăpe săptămână la televizor. E prea puținpentru ceea ce am de zis, de arătatvouă, celor de acasă, care mă citiți saumă priviți.Nu spun că noi vom fi cei mai tari, maialtfel, mai buni. Am depășit de multentuziasmul proiectelor nou începute.Toate, fără excepție, s-au sfârșit sau amplecat eu din ele, când n-am mai simțitcă sunt ”acasă”.

Dar revolta față de sistem mă omoară,mă chinuie, nu mă lasă să dorm nopțile.Trăim într-un sistem corupt care, dupăcum știți, ucide oameni. 59 a fostbilanțul negru al zilei în tragedia de laColectiv. Trăim în țara în care ne morsalvatorii cu lacrimile înghețate peobraz, după ce au supraviețuit uneicăderi de la 2.000 de metri. În țara încare asistații social sunt cei care-i trimitîn Parlamentul României pe toțianalfabeții și indivizii puși pe căpătuialăpe spinarea noastră.Trăim în țara lui ”lasă că se poate și așa”și ne îndemnăm unii pe alții, peFacebook, să luptăm. Însă timpul arată

că urletele din tastatură nu sunt deajuns. Nouă, în Valea Jiului, același sistemne-a închis minele. Preferă ca mii deoameni să rămână fără locuri de muncă.Fără investiții, fără opțiuni dedezvoltare, fără alternative care să fiecu adevărat ”viabile”, un cuvânt pe careîl urăsc din suflet, pentru că, aici, la noi,tot ce e considerat ”viabil” e numai bunde furat. Iar ei, sindicaliștii, nu mai știusă-i convingă pe oameni să protesteze,să își ceară drepturile. Cu buzunareledoldora de bani se mai lansează îngreva foamei de câte o zi, gest ipocritcare duce în derizoriu problemele cuadevărat arzătoare din minerit. Trăim în Valea în care un kilometrude canalizare costă 100.000 de euro,

canalizare la care oamenii nu se potbranșa, fiindcă e în pantă. Aceeași Valeîn care politicienii noștri se comportă cape moșia părinților și-ți dau în gură, lapropriu, dacă încerci să te revolți.Ne ducem viețile în zona în care corupțiizilei sunt aplaudați de presa cumpărată,care nu mai e de mult câinele de pază aldemocrației, ci o javră ce schelălăiejalnic, în căutare de fonduri. E adevărat, nu-i pot schimba eu peoamenii sistemului, dar măcar îi potenerva, le pot arăta că nu suntem toțiproști în țara asta și știm cine sunt ei șicât (ne) fură. Pentru mai mult, amnevoie de voi, de vocea străzii.Despre asta e Vocea Străzii, vocea mea,a ta, a voastră, a noastră.

Anamaria SANDA

O pagină albă. Nu e târziu, nu e nici devreme, estedoar ora cinci.

Mi se pare că scrisul (deja) a devenit o necesitateviscerală, nu pot dormi la ora cinci. Aşa că acest primarticol de-al meu, în deschiderea portalului, ar vrea să fieun preambul. O foaie albă care ar vrea să se umple deintenţii, de obiective şi de sensul pe care aş vrea eu să-ldau fiecărei taste bătută cu putere pe tastaturacomputerului. Nici nou, nici vechi, dar eficient.

M-am tot gândit la ce fapte mă obligă pe mine să nudorm, să mă trezesc aşa devreme sau să merg la somn aşatârziu pentru a scrie: şi mă trezesc aici. Aşezat nu la birou,ci la masa din bucătărie, pregătit să gust din gălăgiauşoară, dar decis în fiecare cuvânt, spaţiu, virgulă şipunct.M-am gândit la al meu „de ce”

De unde vine nevoia asta urgentă şi de ce nu reuşesc sămă îndepărtez de ea. Cred că am un dar, eu. Am fost unschizofrenic al străzii, cu ziarele pe mână la Victoriei,pierdut pe stradă şi strâns de gât de senzaţia că nu potface parte din lumea asta absurdă. Făcută din lucruri şioameni fără sens, ipocrizie, moralisme, indiferenţă şimultă prostie. Nu aia dictată de lipsa unei diplome, ci detrista şi necunoscuta cultură. Care înseamnă altceva. Eu,care m-am autoexclus dintr-o lume făcută de nedreptăţi

neînţelese, abuzuri inacceptabile, complicaţii birocratice,compromisuri şi compromişi, inegalitate socială,discriminări. O lume banală şi în acelaşi timp o lume imprevizibil deacidă. Egoişti. Unde cea mai puternică lege devine fraza deiertare şi (tot) România – acolo unde nu ne mai surprindenimic. Cine n-are gardă să-şi ţină, ia bătaie. Şi se roteştesensul. Cine nu reuşeşte, cine nu este „la înălţime”(înălțimea lor) pierde. Şi ce se întâmplă cu ei? Cui îi pasă?Nu este un lucru care nu te lasă să dormi nopţile. Eu în schimb, de multe ori nu pot dormi. Am dormit preamult timp lăsând să alunece cei mai buni şi cei mai tineriani ai mei, cam abandonat în speranţă şi mai abandonat înideea că nu sunt capabil. M-am gândit ani întregi că nu amavut un instrument ca să pot opri şi contrasta tot ce m-aenervat, umilit, împins spre concluzia că sunt doar unuldintre fiii nimănui. Unde „nimănui”, pentru mine, este doaro altă categorie din viitorul României.

Doar un alt student fără viitor, inteligent şi deloc viclean,prea idealist şi puţin practic. Deloc „eficient”, pentru nimic(sau pentru nimeni) „afacerist” sau „materialist”. Un altstrivit de prepotenţa ”verticalilor”: toţi mai şmecheri decâtmine. Deci să nu aşteptaţi de la mine noţiuni, ecuaţii politice şianalize tehnice. Nu sunt un jurnalist, chiar dacă uneori…mai mult pentru a povesti, a-i da cuiva Vocea şi puterea de

exprimare, când nu-l închide nimeni, zic că-s unul. Să nuaşteptaţi de la mine un „politically correct”, pentru că îmiplace să rup schemele şi să dau cu ele de toate gardurile,pe lângă nervii celor care nu iubesc (şi nu vor) să asculteşi păreri puţin convenţionale.Sunt un eu. Nici scriitor, nici jurnalist. În realitate zidar. Şiştiu să-mi fac bine meseria. Fac ciment, măsor, construiescşi sunt plătit. Şi se termină acolo. Aia e munca mea. Scrisulrămâne o pasiune şi rămân incapabil în a câştiga ceva dinel. Cam aşa. Deci, nu prea ştiu la ce anume să vă aşteptaţide la mine. Ştiu însă că atitudinea asta a scrisului, pe care o portdupă mine de când eram băieţel, astăzi îşi găseşte sensulîntâmpinând argumente incomode, poveşti scufundate înfrenezie, alea care ne limitează în fiecare zi şi ne face maiindiferenţi. Am înţeles capacitatea asta a mea şi vreau săfie utilă şi altora ca mine, să nu fie finalizată ca o descriereproprie: Eu am fost o voce fără voce. De azi am uninstrument. Şi persoane lângă mine care îmi oferăposibilitatea să-l flutur şi să-l folosesc. Şi să urlu tare! Şi eisă urle cu mine. La fel ca celelalte victime ale sistemuluipentru care Vocea Străzii reprezintă o identitateromânească, reală şi de augur viitor – Vocea celor fărăvoce – ,instrumentul celor care mai au ceva de spus.Pentru că dorinţa mea de a scrie, drept, trăieşte datorităacestor stimuli: dreptate, corectitudine, credibilitate,responsabilitate. Şi astea mă ţineau treaz nopţile.

Acum se poate începe. Am aruncat zarurile. Nu mai esteo simplă pagină albă şi este ora șase. Rămân treaz şi numai dorm vreodată!

Sergiu BALABAN-DUCK

Vocea străzii. Vocea voastră

Vocea celor fără voce

Nuanțele negre ale omenirii neconturează viețile de români. Se întâmplăde ani buni, de când ne punem lacăt la gurăși ne mulțumim cu ceea ce avem. Niciodatăceea ce avem nu este prea mult, trebuiemereu să tindem spre perfecțiune. Așadar, vocea străzii nu e pregătită sătacă. Ne vom opri abia atunci când simțimcă suntem ascultați sau când schimbămceva în sistemul românesc. Să dăm la o parte negrul ce ne umbreștesoarele și să scoatem melancolia din el!Vocea străzii trebuie să fie auzită, să fieînțeleasă și să mute munții din loc.România nu se va schimba, până când nuvom lua inițiativa să facem ceva bun, nu săstăm să comentăm în fața televizoarelor saua site-urilor de știri.

Te gândești zilnic că te-ai născut într-un

loc unde nu ești apreciat pentru ceea cefaci? Ai fost dat la o parte când a trebuit săte angajezi, ca să intre fiul sau fiica nu știucui? Ți-ai dat seama că vorbești mai multelimbi străine față de cei care ar trebui săinformeze turiștii străini ce vin în oraș? Căspitalul la care mergi este focar de infecțieși că nimeni nu face nimic? Că ai plătit toatăviața asigurări medicale și când ajungi laUrgențe nu ești băgat în seamă? Că aipetrecut mai multe ore pe holurileinstituților publice pentru o adeverință? Dacă ți s-au întâmplat aceste lucruri,înseamnă că ești sută la sută român și că nutrebuie să mai stai cu mâinile în sân.Amintește-ți doar că la Revoluția din 1989 aumurit mii de oameni, doar ca tu să ai dreptulsă trăiești în democrație.

Vocea noastră îți vorbește, iar mesajul pecare ți-l transmitem e că nu trebuie să sperila o viață mai bună, ci poți să ai o viață maibună. Ca să dăm o notă optimistă „VoceaStrăzii” va fi despre voi, despre problemelevoastre, despre soluții de a ieși dindificultăți, despre cumpoți să ajungi la un altnivel și cum să-țicreionezi viitorul, iarmodelul tău în viață săfie un om deștept, un omcare a schimbat ceva, nukilogramele de botoxsau mașinile de zeci demii de euro, falselemodele ale societății.

Mă tot gândesc să faco încheiere, dar cred căe mai bine să nu maiadaug niciuncomentariu. E suficient.

Trebuie să credem în noi și în propriileputeri și vom atrage numai lucruri pozitive. Vocea Străzii e aici! E cu voi! Și oricâtepiedici am avea trecem peste ele și mergemmai departe să fim alături de tine.

Iulia BĂLUȘĂ

Vocea străzii nu vrea să tacă

www.voceastrazii.comREVOLTE12 | 7 decembrie 2015

Alessio Burtone nu areîncă 30 de ani. Adevărat e căşi în Italia, pedepsele penaletrebuie să tindă sprereabilitare, sprereintroducerea în societate.Dar corect este şi că (o spunjudecătorii), în aceşti ani

petrecuţi în închisoare şi înarest la domiciliu, Alessio aarătat voinţă şi „poftă demuncă”. Dar sunt suficienţipatru ani ca să-şi poatăregla conturile cu societatea,în faţa unei crime?

N-o putem lăsa aşa.Eliberarea lui Alessio dupăcrima comisă în 2010 nu nepoate lăsa indiferenţi: oomoară pe Maricica, mamă aunei fetiţe şi soţia lui Adrian,dintr-un pumn în plină

figură, în plină zi şi într-ozonă aglomerată, în faţaunei tutungerii. L-acondamnat o cameră desupraveghere, al cărei videoa făcut înconjorulinternetului. Pumnul ăla sec, violenţa,corpul femeii care se izbeştede pământ. Alessio estearestat în faţa proprieilocuinţe, zâmbind, câtevazile mai târziu: acolo undefamilia, prietenii şi totcartierul fluierau poliţiştiiveniţi să-l ridice. Câţivadintre ei considerauintolerabil ca un băiat roman(din Roma) să facă puşcăriepentru moartea uneiromânce. Şi, din păcate, aceastădecizie a magistraţilor nuface altceva decât sămenţină această senzaţie. Nueste uşor să le explicicetăţenilor români din Italia

că să ucizi o mamă, opersoană, este un fapt carete scapă mai uşor deînchisoare, chiar cu limită –patru ani. Deja greu deexplicat cum a fost posibilăo sentinţă care prevedeanumai opt ani de închisoare– pentru crimă, chiar dacă afost prin imprudenţă.

Noi, aici, la Vocea Străzii,garantişti contrari aireclamatelor „pixuriexemplare”, avem impresiacă în cazul ăsta ceva nu afost făcut cum trebuie. Oviaţă nu poate valora atât depuţin. Nu se pot închideconturile unui gest care acostat viaţa unui om, în doarpatru ani.

Să ne aducem aminte deMaricica atunci când se vorafişa pe televizoarelenoastre responsabiliipoliticilor externe, liderii

diasporei, politicieni dispuşisă zbiere după dreptateaemigranţilor români şiaducerea lor (în siguranţă)acasă. Să ne aducem aminte deMaricica atunci când învreun talk-show, trimisul deserviciu se conectează dintr-o piaţă înfuriată împotrivasistemului, să ne aducemaminte de aceste familiidevastate atunci când vommai auzi vorbind de fiiimedeanului. Copiii flămânziai României înfiaţi deEuropa. Să vă aduceţi aminte şi deMaricica, de această deciziea „mamei” indiferentă Italiaşi să gândim puţin atuncicând ne vom mai învârti catitirezele în faţa camerelorde vederi, cu vreo opinielegată de străinătate.

Sergiu BALABAN-DUCK

Laura are 35 de ani și, în copilărie, a fostabuzată sexual de un unchi de-al ei. I-autrebuit ani întregi până s-a hotărît să-ispună și mamei ce-i făcuse fratele ei.Ajunsese la vârsta la care înțelegea cât degrav a fost ce i s-a întâmplat și că esteperfect normal să își tot amintească de celeîntâmplate. ”Aveam 17 ani când i-am spus, cu detalii,tot ce mi-a făcut el și când. Sunt lucruri pecare ți le amintești de parcă s-au întâmplatieri. Te bântuie și nu poți scăpa de ele. Teurmăresc și te fac să te simți mizerabil. Cea făcut mama? A ascultat, tăcută, în timpce-și bea cafeaua și fuma, ca de obicei,țigară după țigară. După ce mi-am terminatpovestea, am așteptat minute în șir. S-aridicat de la masă, a venit spre mine și mi-atras două palme, strigându-mi că vreau săstric reputația unui om minunat. Nu a spusnicio clipă că nu mă crede, doar repeta căaceste lucruri s-au întîmplat cu mulți ani înurmă, au trecut și nu înțelege de ce le scoteu acum la iveală, că fratele ei este un omcu o imagine bună”, îmi povestește, cuamărăciune, femeia. La 19 ani a plecat de acasă, fiindcă numai suporta. Acum e bine, mărturisește,însă nu a putut niciodată să ierte. Nici peunchiul ei, nici pe mama care preferă să-șiapere fratele. Adriana are 26 de ani. E frumoasă,inteligentă și amuzantă. Dacă-i urmăreștiprofilul de Facebook, ai impresia că esteunul dintre oamenii binecuvântați deDumnezeu, cu o viață extraordinară. Are o

slujbă bună și s-a mutat din Valea Jiului înBucurești, orașul promisiunilor pentrucopiii de provincie. În intimitate, însă, vorbește desprecopilăria ei traumatizantă. Despre bătăi caredurau ore în șir. Despre un tată abuziv care,înecat în alcool, își snopea nevasta și copiiiîn bătaie până obosea, după care adormea.Când se trezea, era supărat că ”de ce suntvinete” și le bătea iarăși. ”Mama nu a vrutsă plece niciodată de lângă el. Am implorat-o și nu a vrut. Mi-a zis că, dacă e să plececineva din acea casă, atunci eu ar trebui s-ofac, fiindcă stric armonia familiei. Cearmonie? Care familie? Cel mai mult măderanjează că, deși ne vedem doar o datăpe an și atunci prefer să nu stau acasă, ci pela vreo pensiune, își adună vecinii la masăși ei le povestesc ce părinți minunați aufost, succesul meu fiind dovada felului încare m-au crescut”, povestește ea. În Uricani, în urmă cu câțiva ani, unindivid și-a ucis soția sub ochii copilului deșapte ani, urlând că voia să-și ucidă și fiicade 13 ani, fiindcă ”nu ținea cu el”. Cu lunibune înainte, femeia îl reclamase la poliție,fiindcă intrase în chioșcul la care eravânzătoare, aruncase benzină pe ea și avrut să-i dea foc. Polițiștii nu au luat înserios plângerea femeii și a trebuit săplătească cu viața. Tot în Uricani, la câtevaluni după oribila crimă de mai sus, un altbărbat i-a dat foc soției, care a murit câtevasăptămâni mai târziu, din cauza arsurilor. Șiîn acest caz femeia îl reclamase, însă fărăniciun rezultat.

”În Valea Jiului, toți bărbații își batfemeile. Noi nu avem ce să facem. Dacă dămamendă, femeia iar va lua bătaie, căafectează bugetul familiei. De cele maimulte ori, ele își retrag plângerea. Suntprobleme de familie în care e mai bine să nute bagi”, îmi spunea comandantul PolițieiUricani de la acea vreme. ”Toată lumea are secrete de familie.Abuzurile, bătăile, alcoolul și traumele facparte din ele. Mie îmi este rușine să vorbesclumii despre asta. Țin în mine și merg maideparte. Mi-am promis că eu nu voi repetagreșelile părinților mei și am reușit. Copiiimei sunt fericiți, nu mi-am lovit niciodatăsoția și nu gust scandalul. Nu pot uita, însă,să știi”, îmi spune și Cristian, o altă victimăa abuzurilor familiei. În România nu se știe exact numărulcazurilor de abuz, întrucât încă este”rușinos” să vorbești despre așa ceva.Suntem o nație care judecă, care arată cudegetul și generalizează; căreia nu i se pare

mare lucru dacă bați un copil sau dacă îțibați soția. Autoritățile nu se implică, fiindcă”nu te poți băga în familia omului”.Victimele abuzurilor, de cele mai multe ori,nu au unde să se ducă și nici cui să seplângă. De multe ori, prietenii pățesc camaceleași lucruri în familiile lor, așa că nu lise pare nimic deosebit. În astfel decomunități, abuzul, de orice fel ar fi el, e onormalitate, iar victimele, dacă îndrăznescsă se revolte, sunt învinovățite și reduse latăcere. De consiliere psihologică nici nu poate fivorba. Cine e dispus să-i spună unui străintoate lucrurile care i s-au întîmplat? Deunde să ai atâția bani, mai ales dacă trăieștiîntr-o zonă în care salariile sunt mici? Șidacă te descoperă cineva și îți puneeticheta de ”nebun”? Apoi ne întrebăm cum de, ca adulți,descoperim că suntem ”defecți”, nu știm săfim fericiți sau să avem parte de liniște.

Anamaria SANDA

Secrete de familie

www.voceastrazii.com DE ZI CU ZI 7 decembrie 2015 | 13

Într-un interviu acordatJurnalului Naţional şi preluat demariustucă.ro, fostul preşedinte alRomâniei vorbeşte (printre altele)şi despre mineriadă: am extrascâteva fragmente şi le citez maijos pentru opinia publică, cea care(poate) n-a apucat să citească JNpână acum.

„Nu am spus niciodată că suntateu, ci liber-cugetător”

Reporter: Dar i-aţi chemat şiapoi le-aţi mulţumit minerilorpentru ce au făcut la 14 şi la 15!Miron Cozma aşa zice, că i-aţichemat, ba mai mult, aţi vrut să-lfaceţi mare în guvern, dreptrecompensă. Mai credeţi acum cămerită clemenţa dumneavoastră,chiar dacă efemeră?

Ion Iliescu: Nu i-am chemat săvină la Bucureşti. Este bine ştiut cădupă decembrie 1989 forţele deordine erau slabe, timorate deacuzaţiile privind participarea lareprimarea manifestaţiiloranticeauşiste din 17-22 decembrie1989, că acţionau neprofesionist,facilitând astfel actele de violenţăşi de vandalism săvârşite degrupurile anarhiste care s-aumanifestat în 13 iunie. Aceleviolenţe i-au îngrozit pebucureşteni şi pe marea majoritatea românilor. Şi nu le-am mulţumitminerilor pentru violenţe, nuputeam face aşa ceva. Eu le-ammulţumit lor şi nu doar lor, pentrualtceva: pentru gestul lor desolidaritate, gest care a fost salutatşi de populaţia Bucureştilor, iarminerilor şi pentru a-i determina

să plece din Capitală. Dar nu doarminerii au intervenit atunci pentrurestabilirea ordinii publice, ci şimulti alţi oameni, din Bucureşti şidin provincie, care nu înţelegeaude ce trebuie să suporteameninţările unei minorităţiagresive. Domnul Cozma declară acumceea ce crede domnia sa că îifoloseşte. Nu cu mult timp în urmădeclarase cu totul altceva, inclusivfaptul că se încercase şantajareasa pentru a face declaraţiiîmpotriva lui Iliescu. Asta nu facedin spusele lui un adevăr denecombătut. Dimpotrivă,circumstanţele în care a făcutaceste declaraţii pun la îndoialăveridicitatea şi corectitudinea lor.Este un alt exemplu de abuzuri aleprocurorilor care instrumentează

acest dosar. Procedeul nu estenou. Nu, nu regret actul de clemenţăpe care l-am făcut cu bună-credinţă şi din dorinţa de a maiface un pas în direcţia reconcilieriicu trecutul. Justiţia s-a pronunţat,iar Cozma a ispăşit o mare partedin pedeapsă. Regret că nu amanticipat reacţia violentă a celorcare şi-au făcut meserie dincontestarea mea. Revocareagraţierii a fost o eroare. Dar nuputeam face altceva în acelmoment. Din cauza lui Cozma ausuferit şi alţii. Nu ştiu însa de ce alte gesturi dereconciliere, cu un impact infinitmai consistent asupra climatuluidin ţară, precum cel faţă de RegeleMihai, faţă de Europa Liberă,invitarea în ţară a lui Paul Goma, şiaş mai putea cita, sunt trecute subtăcere sau minimalizate. Ele nucontează sau contrazic eticheta pecare mi-au pus-o câţiva indivizigălăgioşi care se cred „societatecivilă” şi „instanţe morale”?

Reporter: Cum vă simţiţi caeuropean, domnule Iliescu? Astaaţi visat în 1945, când aţi intrat înpolitică?

Ion Iliescu: Ca european, măsimt bine. De altminteri, nu amcrezut niciodată că divizareacontinentului va fi una veşnică.Ideea reunificării se află în minteatuturor, în Est şi în Vest. Cortina deFier nu a fost cu adevărat unobstacol în calea ideilor şi nici aoamenilor. Iar în 1945, când aveamdoar 15 ani, continentul nu sedivizase încă şi nu credeam că aşa

ceva ar fi fost posibil. Iar când s-alăsat Cortina, nu ne-a întrebatnimeni de care parte a ei vrem sătrăim.

Reporter: Cand vor fi româniica şi ceilalţi europeni?Ion Iliescu: Economic şi cabunăstare, peste două-trei decenii.Ca valori morale şi politice, cainterese şi mod de a gândi, chiarmai repede, deşi nu trebuie săsubestimam inerţia în planulmentalităţilor. Cei care au plecatacum în Europa la muncă potdeveni agenţii schimbării şimodernizării României. Ei meritămai mult respect şi consideraţie.

Reporter: Dacă v-ar mai fipermis Constituţia, aţi mai ficandidat?

Ion Iliescu: În nici un caz, după11 ani de mandat ca şef al statului– incontestabil anii cei mai grei,încărcaţi de tensiuni şi frământăride tot felul, dar şi de transformăriprofunde în viaţa societăţiiromâneşti.

Reporter: Mai sunteţi ateu,domnule Iliescu?

Ion Iliescu: Nu am spusniciodată că sunt ateu, ci liber-cugetător, ceea este altceva. Dar,dincolo de asta, dacă nu credem înnoi, dacă nu credem în valoristatornice, dacă nu credem înoameni, dacă nu credem că avem odatorie faţă de ei, nu putem fi bunioameni politici, nu le putem serviinteresele şi nici binele public.Cum vedeţi, sunt, în felul meu, unom credincios. şi mă simt bine aşa.

Sergiu BALABAN-DUCK

Probabil este şi vina noastră, ajurnaliştilor şi a operatorilor cuinformaţii. Nu sunt alte posibilităţi.Pentru că altfel nu s-ar putea explicadezinteresul dezvoltat al unei întregigeneraţii. Sunt ani de când, periodic, decâte ori ies datele referitoare la şomajultineresc, lumea se întoarce cu spatele şise supără. Şi dăm foc bureteluideclaraţiilor politice, sindicaliste,industriale. Apoi, iar, se întoarce liniştea.Şi mergem aşa de ani!

În ţara „domnilor lui NU” şi acameleonilor, nu se schimbă niciodatănimic. Flăcăii acestei ţări, care nu prea semai pot chema copii, rămân în continuarecarne de tocat pentru societatea astagerontocratică (viaţă tribală) şi egoistă. De o societate familistă ce (văd), seocupă şi preocupă doar de proprii copii,încercând să asigure starea bună apropriei piei prin clasicele metode

româneşti : semnale pe la cunoştinţe,recomandări, delicate şuturi date în fund,câte un ban pe ‘colo, pe ‘icea. Renunţândla o soluţie organică, de sistem, pentrugeneraţia asta… pierdută. La Vale. Păi la noi, tinerii în şomaj suntmai mult de jumătate din total. Şi nu estenevoie de o statistică pentru argumentulăsta. Drama unei generaţii, ăsteia de sub30, depăşeşte orice statistică. O dramă ceconsistă într-o clasă dirigentă ce pânăastăzi s-a ocupat numai de cei care aveaupeste 30, descărcând pe umerii tinerilorcosturile sociale ale unei vieţi întregi, cumult peste posibilităţile României. O măslină, o zacuscă, un ulei, unzahăr? Orice, „măi dragă”! E ca şi când generaţia mea ajunge la unbufet suedez, iar masa este asediată deflămânzi. Peste toate asta, generaţia asta„pierdută” (aşa cum o numesc toţi) are(oricum) dreptul la drepturi. Are dreptul

la un loc de muncă, plătit decent. Aredreptul de a fi un muncitor curesponsabilităţile unui angajat. Aredreptul de a locui într-o casă, nu într-ocameră. Are dreptul la o familie, capabils-o menţină la fel cum au făcut-o taţiivoştri. Are dreptul, mai târziu, să iasă lapensie! Are dreptul la fericire, (şi maiales) la autonomie. Are dreptul la ocarieră şi la un loc de muncă potrivitpregătirii, chiar şi în România.O spun clar, tuturor. Chiar (şi mai ales)noului prim-ministru Dacian Cioloş, dingeneraţia ’69, cu 46 de ani, că nici el nueste departe de generaţia asta pierdută.

Dacă mai vrei să pupi pensie, ai grijă să oprimim şi noi, ăştia de 18 spre 30. El nu va putea să rezole toateproblemele ţării, problema vieţii tribale,problemele practice ale majorităţii. Dar –cu siguranţă – cel puţin în teorie, cel cares-a băgat în faţă prin lovituri de„rotamare”, în pragul unei aproape alterevoluţii, trebuie să cunoască problemeastea, să se adapteze şi să ne ajute să ledepăşim.

De asta, pentru el şi pentru toţi ceicare au preluat funcţii şi fotolii prinGuvern (recent), nu putem face reduceri.

Sergiu BALABAN-DUCK

Ion Iliescu:”Nu i-am chematsă vină la Bucureşti”

Raderea socială şi silenţioasăa unei întregi generaţii

www.voceastrazii.comCRONICI14 | 7 decembrie 2015

Campionatul de trântepolitice a început lateleviziunea mondială cuderby-ul Petrilei.

Performeri – doi socialiștidin două generații diferite.Primul, Veselică Jur Că Voi FiPrimar, reprezentantulgenerației tinere cu vederilargi spre orizonturileîmpădurite ale Petrilei. Aldoilea, descendentul familieilui Vladimir Ilici Lenin – IliciPăducel De Taia – amenințatcu despădurirea de maitânărul (și experimentatul înmânuirea drujbei) său colegde muncă. Al treilea și probabilnu ultimul performer, expert înmăsurat curțile momarlanilorși cu dor de primarie a fostreprezentat de multipartinicul,rugbyst, deputat,vicepreședinte, Zeu al Apelorși expert în săriturile dintr-obarcă politică în alta, cel mai

mare Liberal al tuturorvremurilor (declarat dupăcântar), expert în săpături,asfaltări și finanțări de ONG-uri, nimeni altul decât CostielAvram Iancu, din spatelecăruia nu se vedea. Probabil,grăbit să nu piardă și de dataaceasta, s-a pus primul pescaun.

Repriza 1.Domnișoara: Domnule

Veselică, fiind cel mai tânăr, vărog să începeți.

Veselică: Euuuu….Costiel: Domnișoarî, uitați

oleacî, Iliși a schimbat șosetilipolitiși. Are șoseti noi, nu maiumblă cu șieli viechi dicolorati.

Ilici: Dragii mei, nu amșosete deloc. Am călcat într-obalegă la Taia și mi s-aîngălbenit un picior. L-am datcu albastru de metil așa, îndungi, că am văzut la Brenciucă așa spre poartă, iar celălalt

e roșu de cât m-a călcatVeselică pe bătături.

Costiel: Minți, minți, amauzât, uăi, cî ti plimbi cuBogdăniel prin parc pi laministier.

Ilici: Dragii mei, eu am fostdoar ca să fac angajări la minaPetrila, am fost în interesulcetățenilor…

Costiel: Interesul personal.Aista vra sî facî încî un post dimieniejer la spital laPietroșani.

Domnișoara: Cred cătrebuie să luăm pauzăpublicitară….….. se aude în fundal ”Cruciamă-tii di hoț!”

Repriza 2.Domnișoara: Domnule

Veselică, pentru că nu ațiapucat să spuneți nimic,spuneți-ne părereadumneavoastră.

Veselică: Euuuuuu….

Costiel: Domnișoară, Iliși,într-o dimineațî, cum stătemieu așă pi Curtean la mini lapienielieu o zgâriat ușa Iliși.

Ilici: Dragii mei, eu doareram cu topograful să văddacă se pot asocia așa, ca unCAP, proprietățile mele de laTaia cu curtea PNL și cum m-am împiedicat în șanț am datcu mâna în ușă, dar nu amputut intra că stătea Costiel peCurtean și cum el e mai mareca tot PNL-ul, dădea pe afară.L-am și sunat pe Bogdănel șii-am spus că eu sunt omgospodar, dacă vin, fac curatîn curte și n-o să mai fie nimic.

Domnișoara: Costiel, auzi,te dă afară Ilici de la PNL!

Costiel: Domnișoarî, ieu nupliec cî nu am undi. Ieu sînt întoati partidili șî nu am undi sîpliec până nu sî fași unu`nuou. Șî am grăit șî cu Alinuțacî îi moldoviancî di-a mia șî cuAtanasiu cî îi moț di-al meu șîcu normili aistea noi dinintegrități.

Domnișoara: Costiel, o săfii coleg cu Ilici atunci.

Costiel: O sî triebuiască sîma uit în oglindî dupî patru anicând i-am zâs la Iliși hoțuli!Hoțuli! O sî ma uit în oglindî șîo sî mî vîd pi mini.

Domnișoara: Și o să fugi?Costiel: Da` și, fa? Îni punii

unii cuvinti în gurî. Ia viezi cîscaunul pi cari stai îi tătșubried. Știu șini l-a cumpăratșî șubried.

Domnișoara: Acum, înîncheiere, Veselică, dacă vreisă spui ceva…

Veselică: Euuuuu. Final.

Momârlanu` vesel, singurultelespectator, a decis. Datorităfaptului că s-a dus vremeapromisiunilor politice și nu apromis nimic, iar în politicăreușești doar dacă nu facinimic. Câștigătorul luptei esteVeselică Jur Că Voi Fi Primar!Am zîs!

Momârlanu` vesel

V-ați săturat de filmele americane,unde firul acțiunii este același? Ațiputea încerca un film sârbesc, e ceeace lipsește dintr-un scenariu siroposhollywoodian.

Filmul de care vă povestesc esteregizat de Srdan Golubovic și a fostconsiderat de critici printre cele maibune 10 filme ale Festivalului de Filmde la Berlin din anul 2007. Pelicula aprimit marele premiu al festivalului deFilm de la Sofia şi premiul pentru

regie la Festivalul Internaţional de FilmCinequest, precizează reprezentanţiiPelicula Culturală. Filmul „Klopka”(Capcana) l-amvizionat la Timișoara la Festivalul deFilm European și, din câte am înțeles, afost cu greu adus de ConsulatulGeneral al Republicii Serbia pentrupublicul larg. Este un film ce prezintă societateaîn tranziție, un scenariu ce i se poateîntâmpla oricui și pe parcursul

poveștii te pui de zeci de ori înpostura personajelor. Am făcut și euacest lucru, am fost mișcată de ideeafilmului și m-am gândit cât de greueste în zilele noastre să ții o familie.Tu cât de departe ai merge pentrubinele copilului tău? Este întrebarea pe care o ai în mintepe tot parcursul desfășurării acțiunii.Pelicula prezintă o familie normală ceajunge să trăiască o adevărată dramă.Soțul este inginer constructor, iar soțiaeste profesoară. Cei doi locuiesc înBelgrad și aparent totul le merge bine,până într-o zi când află că fiul lor învârstă de 10 ani suferă de o boală deinimă. Operația de care are nevoie cel miccostă 25.000 de euro și se poate facedoar în capitala Germaniei. De undecosturile până la Berlin și altenecesități costă încă 5.000 de euro.Astfel, cei doi părinți au nevoie de30.000 de euro pentru a-și salvacopilul în timp record. Starea desănătate a micuțului se înrăutățește cufiecare minut și timpul este scurtpentru a găsi soluții. După trauma suferită la aflareaveștii, părinții încearcă să-și revină șisă găsească soluții. Una dintre celemai la îndemână lucruri este ca soții săvândă ceea ce au, însă în zadar toatebunurile pe care le au nu valoreazănici cât un sfert din costul operației.Ulterior se gândesc la publicarea unui

anunț în ziar. Zis și făcut. În câtevazile sună telefonul, răspunde tatăl. Latelefon un domn ce pretinde că îipoate salva viața fiului și că e dispussă plătească operația, doar că înschimbul acestui favor, tatăl trebuiesă facă anumite servicii. La întâlnire lucrurile stau altfel,bărbatul ce a spus că va plăti operațiaîi cere tatălui micuțului să ucidăpentru a-și salva copilul.Acela este momentul în care capulfamiliei este încercat de frământărisufletești și în care încearcă dinrăsputeri să controleze situația, înacelași timp copilul fiind chinuit dedureri. Filmul reprezintă ceva nou și are cafir o poveste cât se poate de reală șicaptivantă. Dacă tatăl a devenit asasinși dacă viața fiului său a fost salvatăputeți urmări pe parcursul filmului. Ca o concluzie, cel mai importantlucru este să îți păstrezi cumpătul. Șida! A fost unul dintre puținele filmecare m-au ținut pe scaunul dincinema. Am trăit tot felul de emoții șimi-am pus un milion de întrebări.Da! Un astfel de film cu impactemoțional scoate în evidențăsocietatea în care trăim, nici mai mult,nici mai puțin.

Cu Klopka puteți explora o povestedespre vinovăție și regret, însă toateastea sunt pentru salvarea unei vieți.

Iulia BĂLUȘĂ

Trânte politice – episodul 1, sezonul 1

Și europenii au filme frumoase– Klopka, un film ce a făcut ravagii

la Festivalul de Film European

www.voceastrazii.com 1000 DE CARTI 7 decembrie 2015 | 15

ECHIPA:Iulia Bălușă

Sergiu Balaban-DuckAnamaria Sanda

Sorin SandaRomwald Chezu

Date de contact:office@voceastrazii.com

Telefon: 0040 726 191 341Website: www.voceastrazii.com

Publicație săptămânală editată deMedia SS Valea Jiului SRL,CUI 26961011, Nr. Reg. Com.:

J20/409/2010Tipărit la tipografia

PRODCOM Târgu Jiu

Teama de mediocritate,fuga de normalitate șiciocnirea a două caracteretotal diferite, care au crezut,la un moment dat, cădragostea începutului estesuficientă pentru un trailiniștit. Toate acestea legăsești în cartea americanuluiFrancis Scott Fitzgerald, ”Ceifrumoși și blestemați”.Goana după avere șiașteptarea simplă, fără a facenimic, îndreptându-se seriosspre sărăcie, pentru că – nu­i

așa? – în anii 20, cei careproveneau din familii maiînstărite nu erau obișnuiți cumunca. Mai apoi, risipa anilortinereții și așteptarea cuîncordare a anilor bătrâneții,bătrânețea fiind considerată dela 30 de ani în sus. ”Cei frumoși și blestemați”

m-a pus pe gânduri, mi-areadus un amalgam defrământări, odată cunenumărate întrebări fărărăspuns.

Cum îți dai seama când oalegere e bună? Cum știi dacăceea ce trăiești e pur și simplumediocru? Cum știi dacăviața ta e plină de momentefantastice, fascinante și nu eîmpânzită de un strat gros denormalitate, iar ceea ce tuconsideri că e de­a dreptulminunat, nu e decât obanalitate? Cum poți evita blazarea,nepăsarea, nerăbdarea șirutina zilelor într­o relație cedurează de ani buni? Cumpoți ști că n­ai îmbătrânitinutil și că, la final, nu morizadarnic, ca un prost?

”Margot”, de GheorgheBrăescu, a apărut în anul 1942.Nu știu cum o fi primit­opublicul de la acea vreme, însămie, una, mi­a plăcut foartemult. Am citit-o cu sufletul.”Mințile trebuie să fie de acordîntr­o căsătorie, nu inimile acăror învoială e de scurtădurată”. ”Îmbătrânești repede, cândnu ai tovarăș”. ”Dar timpul alină durerile,iar dezamăgirile cumințescoamenii. Un trai searbăd, lângă unbărbat stătut, egoist, înfumuratde numele ce purta, omaternitate oropsită, o adâncirăîn treburile gospodăriei. Semândri o viață întreagă cucozonaci uriași, cu șerbeturi deharem, cu mâncăruri grecești,sătulă de trai îmbelșugat,lingușită de musafiri nevoiași,

slujită de un popor îndobitocitde slugi. Devenise femeiacasnică, convențională,încărunțită vremelnic, desuferinți ascunse, de lacrămișterse pe furiș. Plângea că nutrăise romanul închipuit înpension, visul tuturorfecioarelor, depoetizat deîndeletniciri vulgare”.”… bărbații sunt cum îi vezi,nu cum îi crezi; nu merităregrete. Inelul strălucitor,simbol al credinței, e lațul pecare ți­l întind ipocriți,încredințați că ai să te prinzi înel, ca ciocârlia amețită deînălțimile la care năzuiește”.”Pentru fetele care n-aucunoscut nevoia, căsătoria nueste un act serios, nu creeazăobligațiuni. E o formalitateplină de făgăduințe”.”… care e rostul viselor, dacănu realizezi nimic din vestealor?” ”Viața nu cântărește mult lafemeia care a pierdut speranțafericirii”.

”Ce-ar folosi aripile,fluturelui gătit de nuntă înculori cerești, dacă n­ar puteasă zboare, capricios, din floareîn floare?” ”Dar intențiile bărbatului,care nu e dorit, răzvrătescfemeia, micșorându­l”. ”O femeie nu consimte să fiedezmierdată de mâininesuferite”. ”Rudenia de orice grad este olegătură convențională, impusăde legi superioare, tradiționale.Nu are nici o valoare dacă nueste întărită de o prieteniedevotată de același fel de asimți”. ”Sunt femei care atrag, darnu știu să rețină un bărbat”. ”Oamenii se împart înresemnați și răzvrătiți, fac sauîncearcă mereu. Amorul n­aredecât o poruncă: iubește!”. ”O femeie tolerează un actde brutalitate, chiar oinfidelitate trecătoare, dar nuiartă jignirea amoruluipropriu…”

”Căsătoriile cele mai bunesunt acelea care nu se fac.Resemnarea, eroismul pasivrecomandat de morală e odios.Când mai târziu prea târziu, tegăsești în fața ireparabilului,ce­ți folosește un mănunchi deprincipii adunat de profesori,reprezentanții sexului tare,pentru uzul sexului slab”.”Prin puterea vieții, prininstincte, ținem de animale.Prin inteligență, ne ridicămdeasupra lor. Înfrânează­țipoftele, ca să trăiești sănătoasă.Fericirea crește, suferința scade,de bucuria tuturor, de lacrimișterse de mâna celuilalt”. ”Dragostea prostește ființa.Instinctul nu cunoaște legi.Sortită să iubească, femeiacrede că amorul scuză tot”.”Nimeni nu se poate lăuda că astăpânit o femeie. Cea maidezmoștenită de natură îți râdeîn nas sau când întorci spatele”.”Amanții sunt ca servitoarele…La început au toate calitățile”.”Incorigibilă, femeia poartă înfire nostalgia amorului unic”.

”A alerga e o artă, la fel ca și pictatul unui tablou saucompunerea unei piese muzicale. Și pentru a crea o operă de artă,trebuie să­ți fie clare patru concepte de bază: tehnică, muncă,talent și inspirație”, scrie Kilian Jornet în cartea sa, apărută laeditura Polirom anul trecut. Mi­a plăcut. E fantastic să descoperi gândurile unuia dintre ceimai mari sportivi ai lumii, contemporan cu tine. ”Victoria, adevărata victorie, e cea care se găsește înstrăfundurile ființei noastre. E aceea pe care nu credeam întrutotul c­am putea­o dobândi vreodată, în ciuda pregătirii și voințeide care am dat dovadă, și pe care în cele din urmă o dobândim. Eca și cum – deși în mod conștient și cu calculatorul în mână, dupămulte ore de pregătire, după multe zile de antrenament, deacceptare a faptului că putem să câștigăm sau pur și simplu săterminăm cursa – ar exista ceva ascuns în mintea noastră, care nespune încontinuu că e imposibil, că e prea frumos, prea măreț șiprea puțin credibil ca să fie adevărat. Că ceea ce vrem să obținemnu e decât un vis. Și când treci linia de sosire, când privești înurmă și constați că e real, că ești tu în carne și oase și că ceea cedoar părea posibil a devenit realitate, îți dai seama că aceasta eadevărata victorie. Să câștigi nu înseamnă să fii primul. Nu înseamnă să­i înfrângipe ceilalți. Să câștigi înseamnă să te învingi pe tine însuți. Să­țiînvingi corpul, să­ți învingi limitele, să­ți învingi temerile. Săcâștigi înseamnă să te depășești pe tine însuți și să­ți transformivisele în realitate”.

Margot

Cei frumoși și blestemați

Să alergi sau să mori

www.voceastrazii.comTIMES NEW MOMARLAN16 | 7 decembrie 2015

#Coşmarul . Ziua Întâi

Clanul s-a adunat şi a zis să fiemâncare. Şi a fost mâncare. Mai mariimineritului sau adunat şi le-au datcantinele cu magaziile pline. ClanulGărdean atunci a zis: bine, dar să fie şicontracte. Şi contractele au fost an dean, zi de zi. Pe criză, pace sau război.

#Coșmarul . Ziua a doua

După ce au primit mâncare șiau văzut că e bine Clanul a zissă fie case, palate și spațiicomerciale. Și așa a fost. Totpatrimoniul UACCVJ( cantine,cabane, depozite, fostecămine) a trecut în proprietateClanului Gărdean. Să nu le fiegreu au plătit pe ele o sumămică în rate, la întâmplare.Liderii de sindicat șiadministrația minelor saubucurat cu toții . Aveau undemânca, bea și da la buci.

#Coșmarul . Ziua a treia

După ce au primit mâncare șicontracte, Clanul a văzut că e bine.După ce au primit case, palate și spațiicomerciale, au văzut că este mai bine.Atunci Clanul a zis să fie și terenuri. ȘiPrimăria Petroșani a făcut să fie pentruei terenuri. Serviciul de cadastruîntabulare este în administrareaClanului Gărdean. Astfel toateterenurile din oraș, lacurile artificiale,terenurile din munte e ale lor.

Drept recompensă că au luat tot înadministrare, Clanul Gărdean a primitși un munte. Părângul, singur muntedin țară aflat în proprietatea privată.

#Coșmarul . Ziua a patra

Clanul a zis că cetățeanul trebuieîmbrăcat și încălțat. Și atunci au apărutmagazinele de haine și încălțăminte.Noi, aduse din China sau second-handaduse din Occident. Să nu fieconcurență, au mărit chiriile pe spațiilecomerciale sau au trimis garda încontrol la cei care îndrăzneau să vândăla fel.

#Coșmarul . Ziua a cincea

După ce a pus stăpânire pe aproapetot, Clanul dorea puterea absolută. Aunumit primarul și consilieri locali,directori și lideri de sindicat. Șefipolitici peste județ. Dar era nevoie demai mult. De protecția șefului ClanuluiCel Mare. Atunci au ajuns lângă fiicaacestuia, #ElenaBăsescu . Aufăcut-o europarlamentar, au măsluitpentru ea alegeri. Dar șefului ClanuluiCel Mare s-a prins: cineva se folosea deodorul său să ajungă la el. Atunci a puscâinii să muște. Clanul începe săpiardă, apar anchete și condamnări. Cutot sprijinul leprelor politice și a

banilor dați în stânga și dreapta Clanulse destramă, este aproape de loviturafinală.

#MagiaSărbătorilor

Magia Sărbătorilor înseamnă mirosulcozonacilor din cuptor, bucuriapărinților când primesc un mic cadou,bucuria copiilor când primesc, chiar

dacă tot un fular, cadoul dintruda părinților.

Magia Sărbătorilor înseamnăbucuria de a fi împreunăacasă, de a sta lângă o mamăcare povestește lucruri dincopilăria ta, de a sta lângă untată care te îmbie la un paharconsiderându-te matur.

Dacă a face poze lângă niștesârme pline de beculețe subformă de brad și a dansa pemanele în cluburi până tedoboară băutura, înseamnămagia sărbătorilor, atunci nute supăra că ești tratat în

lumea civilizată ca un dobitoc.

#MineritEnergie

Corporatistul Emil Floruț , directorulCEH, are obiceiul să ajungă la muncădupă ora 15,30 când sediul este gol.Acest lucru îl face să creadă că a dus laîndeplinire programul de restructurare,deși nu are nici unul, dar mai ales săcreadă cu tărie că este singurul caremai și muncește de pe acolo.

Liberalul Valeriu Butulescu începe durcampania electorală pentru ocupareapostului de primar al #Petroșaniului.

Postează în limba poloneză și spaniolă.

Succesul este ca și asigurat.ACESTA ESTE UN PAMFLET ȘI TREBUIE TRATAT CA ATARE PAGINĂ REALIZATĂ DE ADRIAN JURCA