LUCEAFARUL de Mihai Eminescu

Poezia “Luceafărul” este considerată de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu. 

“Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Totodată, “Luceafărul” este un poem romantic, realizat prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Asfel, lirismul susţinut de meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi are elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor).

Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul de rând. Originalitatea textului eminescian constă, deci, în problematizarea raportului de existenţă dintre fiinţa geniului şi a omului comun, în condiţiile în care povestea Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a fost preluată de Eminescu urmând ca surse de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa fără corp”.

Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii (acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa), pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului.

Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre lume, conţine formula specifică basmului prin care cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A fost odată ca-n povesti / A fost ca niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care faptele sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei fiinţe ieşite din limitele comunului, particularizată prin

unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă fată // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.

De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii despre lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de tip romantic.

În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”.

Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute, se intersectează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spaţiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,/ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”.

Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii trăite îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrit de dulce; / Cu farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patimi”.

Totodată, particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată măsura versurilor (7 – 8  silabe, ritmul iambic, rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”, “zare” – “răsare” , “plec” – “împle”).

În opinia mea, poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în care poezia sa nu este o imitaţie a naturii, ci o

transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice.

“ De demult…” de Octavian Goga

 Poezia “ De demult…” de Octavian Goga face parte din volumul “ Ne cheama

pamantul” (1909). Poezia se apropie de clasicism  prin valoarea morala a portretului preotului, prin stilul epistolar si prin abordarea formulei lirismului obiectiv, care presupune o estompare a eului in spatial liric si folosirea persoanei a treia.

Elegia este o specie a genului liric, in care se exprima sentimente de tristeteprofunda.

Poezia “ De demult … “ este o elegie caracterizata prin mesianism romantic,prin tonalitatea trista a imaginii satului stapanit de jale, prin suferintele unei colectivitatii asuprite si prin sentimentul instrainarii.

Tema poeziei este natioanala si sociala: imaginea satului stapanit de jale, nefericirea tragica a unei comunitatii exprimata printr-o scrisoare. In cadrul dezvoltarii temei apar chipuri reprezentative pentru lumeasatului: popa, cei patru “juzi”/primarul, mesajerul.

Titlul poeziei este format dintr-o constructive adverbial “ De demult…”, care sugereaza evocarea, rememorarea unor fapte si a unor personalitati. In acelasi timp,adverbul nareaza fiind si un element constituitiv al cronoropului.

Versul incipit “ Tot mai rara s-aud in noapte clopotele de la strunga..” are rolul de a institui p atmosfea de taina, intarita de regimul nocturn al imaginii poetice.

Compozitional,poezia are 4 secvente. Prima secventa ( v.2-4)aminteste prin subtema, descriere si

portretul moral al preotului de clasicismul romanesc

A doua secventa(5-20) valorifica stilul epistolar. Tot de factura clasicista,dar aminteste si de romantism prin componenta patriotica si atitudinea revoltata

A treia secventa (21-24) este o prelungire a celei de-a doua A patra secventa (25-34) este finalul istorisirii

Simetria se realizeaza prin echilibrul compozitional,prin amestecul de sobrietate si patetismRelatiile de opozitie intre noapte si zi ( tot mai rar s-aud in noapte clopotele de la strunga”) sau conditia taranului in prezent si in trecut(„de pe cand in tara asta numai noi eram stapanii”) se regaseste in a doua secventa poeticaRima:imperecheata; ritm: iambic; masura 16 silabeImaginarul poetic

Prima secventaVersurile „patru juzi la popa-n casa, tin asfalt de vreme lunga/intr-un sfesnic ard pe masa doua lumanari de ceara/plin de grijă peana noua moaie popa-n calimara” ilustreaza Cina cea de Taina. Preotul statului este un factor de mobilizare al constiintelor si un depozit al nadejdilor Secventa a doua4 juzi se adreseaza autoritatii statale supreme,imparatul,denutand nedreptatile,abuzurile,uciderea cu sobrietate si cumpatare,spre a-i cere sa li se faca dreptate” ne-au luat pasiunea domnii,fara lege si-ntrebare” Secventa a treiaImaginarului nocturn ii ia locul celui diurn,casei i se opune fereastra „la fereastra-s zori de ziua si patrund incet in casa” Secventa a patraContine ultimul episod din ceremonialul trimiterii mesajului la imparat

ACUARELA de Ion Minulescu _______________________

Poezia „Acuarela” apare in volumul „strofe pentru faptele diverse” din 1930. Poezia se incadreaza in estetica simbolistica prin folosirea simbolurilor si a corespondentelor; motivul ploii; ultilizarea laitmotivului al versului refren, a sinestizei si prin muzicalitatea interioara si exterioara

Titlui poeziei „Acuarela”, alcatuit dintr-un substantiv nearticulat ilustreaza,in maniera simbolista prin aluzia cromatica universul citadin,vag conturat,in care domina imaginea ploii continue.

Tema poeziei este prezentarea mediului citadin coplesit de monotonie din cauza ploii continue care prin repetabilitate si persistenta capata dimensiunile Potopului Biblic.

Textul este structurat in 2 strofe cu un numar inegal de virsuri. Versul refren „in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana” confera simetria discursului liric si marcheaza trecerea intre ideile poetice.

Interesul pentru picturial face ca din tabloul ploii citadine sa lipseasca marcile lingvistice ale eului liric, atitudinea poetic fiind sugerata indirect prin detaliile surpinse,care dobandeste valoare de simbol: ” Orasenii..par papusi automate..”, „Un batran si o batrana/Merg tinandu-se de mana”

Poezia se deschide cu versul refren, cu rol de laitmotiv,care accentueaza ideea centrala a textului: ” In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana”

Imaginarul poetic. In strofa intai, timpul universal este redus la o succesiune de unitati la care nu se produce nici-o variatie. In acest oras in care nu se intampla niciodata nimic,in care obiectele vechi,umanizate cu ajutorul personificarii sufera si ele din cauaza ploii care parca nu se mai opreste; oamenii par a-si fi pierdut orice urma de individualitate iar gesturile lor au devenit mecanice,absurde : „Orasenii pe trotoare par papusi automate date jos din galantare”

In a doua strofa este amplificata impresia de monotonie, de splin,de absurd existential. Pe strazi se intalnesc aceiasi oameni care repeta aceleasi gesturi si care nu au alta activitate decat acea de a urmari cadenta picaturilor de ploaie „In orasu-n care ploua de 3 ori pe saptamana/Nu rasuna pe trotoare?decat pasii celor care/Merg tinandu-se de mana/Numarand/In gand/Cadenta picaturilor de ploaie. Imaginea finala a decrepitudinii fiintei pare ea insasi o consecinta a ploii exasperate: „ In orasu-n care ploua de 3 ori pe saptamana/Un batran si o batrana/Doua jucarii stricate/Merg tinandu-se de mana…”

Poezia este structurata in strofe inegale; cu versul liber,lipsit de rigiditatile ritmice si de tirania rimeni, cu masura variabila. Verbele la prezent si gerunziu accentueaza impresia de cadere continua a ploii.De asemenea,la nivel stilistic, se remarca prezenta sinestizei

ALEXANDRU LAPUSNEANUL de Costache Negruzii

Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o nuvelă de factură romantică. Tema nuvelei este prezentarea unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu.

Conflictul este de ordin social-politic , constând în lupta pentru putere între domnitor şi boieri.  Timpul şi spatiul sunt precizate, fiind vorba despre cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, fapt ce dă verosimilitate textului.

In primele trei capitole, actiunea se desfăşoară imediat după preluarea puterii, urmând ca în al patrulea capitol actiunea să se petreacă cu patru ani mai târziu, în momentul morţii domnitorului. Subiectul se derulează în cele patru capitole care au la început câte un motto replici ale personajelor, două ale domnitorului şi alte două ale unei jupânese căruia îi fusese ucis bărbatul şi ale multimii revoltate: ”dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, ai să dai samă, doamnă!, ”capul lui Moţoc vrem…” şi ”de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”.  Textul poate fi structurat pe momentele subiectului. Expoziţiunea prezintă contextul în care are loc acţiunea, mai exact întoarcerea lui Lăpuşneanu la tronul Moldovei, cu ajutorul unei armate otomane.Intriga este reprezentată de momentul în care Lăpuşneanu se întoarce la tron şi decide să se răzbune pe boieri.

Desfăşurarea actiunii prezinta o serie de evenimente declanşate de domnia lui Lăpuşneanu: fuga lui Tomşa în Muntenia, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea sau torturarea adversarilor. Teroarea atinge punctul culminant în capitolul al III-lea , în secvenţa uciderii celor patruzeci şi şapte de boieri, a piramidei de capete şi a uciderii lui Moţoc de către mulţimea revoltată. Lăpuşneanu îşi manifestă dorinţa puternică de răzbunare prin acte sângeroase, îndreptate împotriva boierilor care l-au trădat în timpul primei domnii. Capitolul dezvăluie magistral cruzimea luptei pentru putere şi fixează un personaj memorabil, Lăpuşneanu, prin voinţa lui patologică de a-i supune pe ceilalţi. Domnul le întinde adversarilor o capcană în care aceştia cad

cu uşurinţă. Îmbrăcat cu ”toată pompa domnească” ţine o cuvântare în biserică, cerându-şi iertare pentru cruzimea de până atunci şi invitându-I la un ospăţ de împăcare. În timpul măcelului, priveşte spectacolul de la distanţă, cu acelaşi sânge rece şi cinism cu care va construi apoi o piramidă din capetele boierilor ucişi, aşezate după rangul morţilor. Piramida este ”leacul de frică”, promis doamnei Ruxanda. Deznodământul coincide cu moartea domnitorului. Peste câţiva ani, bolnav , Alexandru Lăpuşneanu se retrage la Cetatea Hotinului unde este otrăvit de soţia sa, la sfatul a doi boieri (Spancioc şi Stroici, fugari în Polonia, după cuvântarea din biserică). Personajul principal al nuvelei este caracterizat indirect, în primul rând, prin acţiune şi prin relaţia cu celelate personaje. Cele câteva intervenţii directe ale naratorului (obiectiv, prin urmare neutru, în cea mai mare parte a textului) precizează ideea tiranului, tipologie de natură romantică, întrucât romantismul preferă personajele excepţionale. Lăpuşneanu este crud, prin pedepsele aplicate boierilor şi viclean, prin modul în care îi atrage pe acestia la ospăţ cu scopul de a-i ucide. Lăpuşneanu manipulează mulţimea, poporul ajungând la concluzia că Moţoc este vinovatul pentru tot ce se întâmplă. Cu „sânge rece”, el îl dă pe Moţoc mulţimii revoltate, spunând că face un act de dreptate. Acesta nu subestimeaza puterea norodului, spunând despre oamenii simpli că sunt „ proşti, dar mulţi”. Inspirată de cronica lui Grigore Ureche, nuvela lui Negruzzi creează un personaj romantic, actual şi acum prin psihologia lui: Lăpuşneanu este una dintre cele mai reuşite imagini literare ale puterii abuzive, la limita patologicului. În plus, în spirit romantic, nuvela creează un cadru adecvat evoluţiei protagonistului, prin culoarea de epocă. Vestimentaţia personajelor are rolul de a reda atmosfera epocii („purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească”). Pitoreşti sunt, mai ales, obiceiurile prezentate, cum ar fi modurile de adresare a boierilor către domnitor („îi sărută mâna”, „se închină până la pământ”), dar şi obiceiul de a se întoarce la domnie cu ajutorul lefegiilor. Opera „Alexandru Lăpuşneanul” este deosebită nu atât prin temă, istoria națională, obişnuită în romantismul paşoptist, cât prin personajul central, prin construcţia riguroasă a subiectului care creează impresia acumulării gradate a tensiunii şi printr-o naraţiune concisă, obiectivă.

În cele din urmă, impresia cititorului este că istoria seamănă cu o scenă pe care străluceşte cel mai puternic, adică, până în clipa morţii, cel mai crud.