Baltagul

Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor – scriitor al nostru. Opera sa cuprinde mai mult de o sută de volume cu o tematică diversă: istoria Moldovei („Fraţii Jderi”), natura patriei („Ţara de dincolo de negură”), viaţa monotonă a oraşelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), obiceiurile păstoreşti („Baltagul”).

Temele sale predilecte sunt istoria Moldovei şi viaţa oamenilor simpli. Impresionat de frumuseţea baladei populare „Mioriţa”, Mihail Sadoveanu a încercat

să colaboreze cu creatorul popular şi să dea o nouă interpretare motivului mioritic. El a creat astfel romanul „Baltagul”, putând afirma că acolo unde sfârşeşte Mioriţa, începe Baltagul.

Baltagul este un considerabil roman mitic deoarece are la baza mitul pastoral din balada Mioriţa: conflictul economic între ciobani urmat de moartea unuia dintre ei.

Spaţiul în care se desfăşoară romanul este satul Măgura Tarcăului pe lângă apa Tarcăului la poalele muntelui Tarcău. Romanul apare în anul 1930. Se poate stabili că întâmplarea relatată ar fi putut avea loc pe la începutul secolului XX.

Titlul acestui roman reprezintă arma de apărare a ciobanilor, este specific zonei Moldovei. Baltagul este folosit de către Vitoria – personajul principal, atunci când îl demască pe Bogza. Deşi nume de obiect, titlul simbolizează justiţia neiertătoare.

Eroină principală a cărţii Vitoria Lipan, soţia unui cioban dintr-o zonă de munte, o femeie darză, energică, a luat locul măicuţei bătrâne din baladă.

Romanul „Baltagul” rămâne o scriere memorabilă nu numai prin conţinut şi multitudinea semnificaţiilor sale, ci şi prin personajele lui, între care un loc aparte îl ocupă Vitoria Lipan, Nechifor Lipan şi Gheorghiţă, feciorul lor. Nu lipsite de importanţă şi semnificaţie în derularea acţiunii sunt alte personaje secundare sau episodice: părintele Daniil Milieş, baba Maranda, negustorul David, alţi hangii, moş Pricop, Ilie Cuţui, Calistrat Bogza şi soţiile lor etc. Majoritatea acestor personaje sunt caractere puternice, de o mare complexitate, specifice acelei lumi patriarhale, pe care ele o reprezintă.

Însă, dintre toate aceste destine, se impune puternic figura Vitoriei Lipan, aşa încât romanul poate fi socotit cartea acestei eroine devenite un tip reprezentativ, dar care se individualizează printr-o serie de trăsături distincte.

Personajul Vitoria Lipan ne este descris în text în trei ipostaze şi anume: cea de soţie de oier, cea de mamă a doi copii şi cea de detectiv.

Vitoria Lipan cucereşte şi prin frumuseţea şi farmecul ei fizic, căci, la cei patruzeci de ani ai săi, ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului, însă privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era adâncită şi o copleşeau. Femeia „nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”

1

Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii pentru tăcerea soţului ei şi prefigurează zbuciumul sufletesc ce o va stăpâni, şi o va măcina, până ce-i va descoperi şi pedepsi pe ucigaşii lui Nechifor Lipan.

Femeie aspră, Vitoria este o pricepută şi harnică gospodină care duce grijile unei gospodării cu multe acareturi şi o conduce cu straşnic braţ, mai ales că soţul este adeseori plecat. Astfel, ea ştie pe de rost ce produse mai are de vânzare, se tocmeşte cu iscusinţă de negustor cu cei care vin să cumpere sau merge ea însăşi la câmpie, unde vinde produse.

Ordonată, meticuloasă cu un deosebit simţ practic, înainte de plecare pe drumurile căutării lui Lipan, ea orânduieşte totul cu o abilitate şi cu o exactitate demne de invidiat, încât nici unul dintre amănunte nu-i scapă.

Întreprinzătoare şi prevăzătoare, vinde produsele, dar duce peste noapte banii la preot pentru a nu fi prădată. Conştientă de pericolele care-i pândesc pe drum, îi face lui Gheorghiţă un baltag pe care preotul îl sfinţeşte, iar pentru sine ia puşca pe care s-o folosească în caz de nevoie.

Vitoria este o femeie credincioasă şi respectă obiceiurile strămoşeşti. Înainte de a pleca, se consultă cu doctorul, merge la mănăstirea Bistriţa, unde se roagă la icoana Sfintei Ana, ţine post douăsprezece vineri, se spovedeşte şi se împărtăşeşte sau face daruri bisericii. În drumul ei întâlneşte o cumetrie şi o nuntă şi de fiecare dată respectă tradiţia, aşa cum îndeplineşte toate cele creştineşti pentru înmormântarea şi pomenirea lui Nechifor Lipan.

Totodată, femeia este şi superstiţioasă, căci ea crede în vise şi în semne, în descântece şi în vrăji şi de aceea nu uită să meargă la baba Maranda, vrăjitoarea, pentru a afla despre soţul ei. Visul în care Lipan apare întors cu spatele trecând peste o apă neagră şi cântecul cocoşului slobozit o singură dată cu pliscul întors către poartă o obsedează şi îi dau certitudinea că bărbatul ei nu se mai întoarce, deoarece a fost ucis.

Eroina impresionează şi prin luciditate şi stăpânire de sine, căci, deşi iniţial hotărăşte să-l trimită doar pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are nevoie de mintea şi experienţa ei de viaţă şi pleacă împreună. Este înzestrată cu o inteligenţa ieşită din comun, pe care şi-o manifestă într-o diversitate de împrejurări. În primul rând, reuşeşte să-l convingă pe Gheorghiţă de necesitatea plecării la drum, aducându-i argumentele cele mai potrivite, culminând cu acelea că „[...] jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău”. În al doilea rând culege cu abilitate informaţii de cei din jur, pe care-i trage de limbă, căci dovedeşte o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor, în slujba căruia pune felul său de a vorbi cu aceştia.

Aşa cum remarca Nicolae Manolescu, eroina „trece de la agresivitate la dulceaţă, e văicăreaţă din ipocrizie, intrigantă din calcul, stăpână pe nervii ei şi neobosită. Felul cum uzează de argumentul că muntenii fac totdeauna tranzacţiile de faţă cu martori, sugestiile pe care i le strecoară anchetatorului fără a-i jigni orgoliul, relaţiile cu nevestele celor doi bănuiţi şi cu aceştia înşişi – toate denotă intuiţia cea mai sigură a firii oamenilor.”

2

Felul ei de a vorbi dovedeşte incontestabil o inteligenţă nativă; uneori, cuvintele ei sunt veritabile maxime: „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu carte”, „Cine nu cearcă, nu izbuteşte”, „...toate pe lumea asta arată ceva”, „...cel ce spune multe ştie puţine”, dar alteori evidenţiază un umor şi o ironie subţire, când i se adresează argatului Mitrea („...le pui sub bot mâncare şi iar te culci. Să nu uiţi să mănânci şi tu ca să nu-ţi slăbească puterile”) ori chiar lui Gheorghiţă, („Dragul mamei cărturar, se vede că mintea ta e-n cărţi şi slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap”). Când e cazul, vorba Vitoriei devine ascuţită şi întrebătoare, iar pe cel care nu-i dă o relaţie pentru atingerea scopului ei, îl consideră duşman: „Se vede că aici nu-i loc de popas [...]. Pe aici te uiţi şi treci, a grăit cu buzele subţiate şi apăsate nevasta lui Lipan. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi îngropat subt ochii săi”.

În relaţia sa cu copiii, se dovedeşte tolerantă cu Gheorghiţă pentru că îl vede sfios şi nesigur şi pentru că acest flăcău mândru şi voinic este dragostea ei din tinereţe pe care i-a purtat-o soţului. Ea îl apăra şi-l ocrotea de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea, iar atunci când îşi dă seama că a rămas singurul sprijin al gospodăriei face din acesta un bărbat curajos şi energic. Cu fata, cu Minodora este mai aspră, mai neîndurătoare, pentru că vrea s-o educe în spiritul tradiţiei, pornind de la îmbrăcăminte, preocupări şi comportament moral şi urmărind s-o căsătorească cu un gospodar cu casă şi cu avere.

Împovărată de griji, de nelinişti, pe lângă manifestările ei exterioare, Vitoria trăieşte un zbucium interior devastator. Ea găseşte însă tăria morală de a se rupe din gânduri şi din singurătate şi de a pleca în căutarea soţului.

Ceea ce îi dă putere să ia această hotărâre este dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna soţului ei: „Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe”. Setea de viaţă a Vitoriei se transmite şi generaţiilor viitoare, căci Minodora îi cere Vitoriei să n-o dea după bătrân şi după urât ca să se bucure de viaţă ca şi mama sa.

Femeia comunică parcă pe căi neştiute cu elementele naturii care o îndrumă prin semne pe calea cea bună. Natura dublează totodată starea de spirit a eroinei sau confirmă, prin aceleaşi semne exterioare, intuiţia Vitoriei.

Acţiunile eroinei şi comportarea ei relevă toate aceste calităţi şi defecte, astfel se structurează un caracter complex în care defectele nu anulează calităţile, ci le impune în realizarea scopului şi a responsabilităţii pe care personajul şi le asumă.

Cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său şi investigaţiile făcute, dovedeşte tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece nu renunţă şi îşi va realiza dorinţa de a-l găsi pe Nechifor Lipan şi de a-i pedepsi pe ucigaşi.

Mergând pe urmele a trei ciobani („Trei turme de oi / Cu trei ciobanei” – Mioriţa), Vitoria deduce că Nichifor Lipan era însoţit de alţi doi păstori. Dornici să-i ia averea, la o răscruce de drumuri (de unde nu se mai vorbea decât de doi ciobani), cei doi tovarăşi de drum îl omoară pe Nichifor Lipan. Deducând că acolo era locul unde ar fi putut pieri cel de-al treilea, adică Nichifor Lipan, Vitoria se opreşte cu fiul său în sat şi pregăteşte un parastas pentru pomenirea sufletului celui ucis, la care îi cheamă şi pe cei doi însoţitori ai

3

soţului ei: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Cu ajutorul câinelui Lupu, descoperă într-o prăpastie osemintele soţului său.

În timpul parastasului, Vitoria Lipan conduce astfel dialogul încât reface povestea morţii lui Nichifor pe care, i-o spune lui Bogza (puţin ameţit de băutură). Aluziile femeii îl înfurie.

Când Bogza, tot mai supărat, se ridică să o lovească, Vitoria strigă la Gheorghiţă, care îl înfruntă pe duşman cu baltagul, după care a dat drumul câinelui Lupu, care îl recunoaşte pe cel ce-l omorâse pe stăpânul său, şi-i sfâşie beregata, fiind gata să-l sugrume. În clipa din urmă ciobanul îl chemă pe preot şi se spovedeşte, recunoscându-şi vina şi spunând că oile să fie întoarse stăpânilor lor adevăraţi, adică Vitoriei şi lui Gheorghiţă.

Jandarmii îl arestează pe Ilie Cuţui, ca părtaş la omor. În ultima clipă, Vitoria îl iartă pe Calistrat Bogza pentru fapta sa nevrednică.

Astfel, spiritul ei justiţiar învinge şi, odată scopul atins, Vitoria va reveni la vechile îndeletniciri şi preocupări, căci viaţa îşi urmează cursul normal.

De remarcat este şi diversitatea procedeelor de caracterizare folosite de scriitor: direct, prin descriere, prin părerea celorlalte personaje sau, indirect, prin fapte, prin atitudine, prin relaţia sa cu celelalte personaje sau prin felul de a vorbi. Totodată Sadoveanu îşi pune personajul în anumite situaţii-limită, îl încadrează într-un anumit mediu social sau îl raportează la natura înconjurătoare.

4