Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 1

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

ISTORIA SINGUREI BISERICIORTODOXE AUTOCEFALE CARE NU A ACCEPTAT

SCHIMBAREA CALENDARULUIOPUNÂND REZISTENŢĂ ÎN FAŢA BOLŞEVICILOR

Autor:Pr. Veniamin Ilie, Blagocin al ROCOR-V în România

12/25 Aprilie 2014, Brăila – România.Sub îndrumarea ÎPS. Arhiepiscop Victor (Pivovarov)

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 2

PREDOSLOVIA AUTORULUI

Mulţi vorbesc despre ROCOR1 ca şi cum ar cunoaşte istoria acestei Biserici, dar au citit doar pe sărite, sau numai ceea ce au dorit alţii să scrie, nicidecum întregul context istoric şi canonic al acestei structuri eclesiastice Autocefale. Este foarte important pentru noi toţi, creştinii ortodocşi, să cunoaştem adevărata istorie a Bisericii Ortodoxe din Diaspora şi motivele pentru care comunismul2 a căutat cu orice preţ să mutileze aceste adevăruri. ROCOR a fost singura Biserică Ortodoxă din întreaga lume care nu s-a legat doar de problema calendarului, ci a opus rezistenţă în faţa întregii fărădelegi aduse în omenire de bolşevici, stalinişti, nazişti şi toţi comuniştii din toate ţările care au adoptat această doctrină politică marcantă pentru secolul trecut. Cu toate acestea, nu au fost mulţi cei care s-au arătat mulţumitori acestei Biserici pentru că a purtat Ortodoxia pe toate continentele lumii, apărând Credinţa strămoşească cu sângele a zeci de mii de martiri.

Din nefericire, mai mulţi scriitori s-au arătat chipurile interesaţi de istoria ROCOR şi au făcut câteva sinteze legate de acest subiect, în aşa fel încât să facă dezinformare în rândul cititorilor. La prima vedere a unei astfel de lucrări nu se pare a fi o intenţie rea, însă, omiţând anumite capitole ale istoriei Bisericii noastre, se pierde contextul real şi apar lucruri demne de combătut. În limba română nu s-au prea făcut multe materiale despre istoria Bisericii din Diaspora, iar care a încercat să scrie câte ceva3 legat de acest subiect, a omis în mod intenţionat să studieze hotărârile Sfântului Sinod şi au ajuns la concluzii pripite, adesea plăpânde, care nu fac deloc cinste martirilor care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi Ortodoxie.

Noi, ca şi popor Ortodox, am fost marcaţi de perioada comunismului şi de genocidele care au avut loc în întreaga lume, nu doar împotriva evreilor, ci şi împotriva Ortodoxiei. De aceea, presa oficială şi scriitorii care pretind că fac misiune pentru Hristos, omit să ne prezinte fiecare detaliu din istoria Bisericii din Diaspora. Ba unii dintre ei vor să dea de înţeles că ROCOR a fost în comuniune permanentă cu celelalte biserici neo-calendariste şi ecumeniste, în chip mincinos. S-au făcut tot felul de speculaţii pe marginea acestui subiect; dar, totuşi, s-a omis prezentarea întregii istorii. De ce? Este clar că ceva trebuie să ni se ascundă, atât din partea bisericilor de stat, care nu prea au căutat Ortodoxia, ci mai mult să se apropie de puterile latineşti-papistăşeşti, fie prin ecumenism, fie prin adoptarea unor obiceiuri de la catolici/papistaşi4. Noi, dacă avem gând de mântuire, trebuie să cercetăm singuri detaliu cu detaliu, nu să stăm în baza unor duhovnici sau “cuvioşi” contemporani, care ne îndrumă fără duhul Adevărului. Să nu uităm că întreaga omenire merge în derivă şi este destul de nefiresc din punct de vedere Ortodox autentic. Putem sa îndreptățim spusele unui scriitor rus, care zicea: „Istoria nu este o însușire cronologică de evenimente politice sau economice; istoria este ceea ce se întâmplă în sufletele oamenilor, în bine sau în rău, și abia după aceea se reflectă în evenimentele exterioare”. De aceea, am hotărât să traduc documente din limba rusă, greacă şi engleză pentru a da cititorului o istorie argumentată a Bisericii Ortodoxe din Diaspora, pentru a descoperi Ortodoxia secolului trecut aşa cum a fost ea, nu cum au dorit să amprenteze comuniștii conștiința umană, sau să dizolve rădăcinile Adevărului.

Autor: Părintele Veniamin (Ilie)12/25 Aprilie 2014, Brăila – România.

1 Prescurtarea vine din limba engleză „Russian Orthodox Church Outside of Rusia” care în limba română însemnă: Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor Rusiei.2 Adică bolşevismul în Rusia, comunismul în România, nazismul în Germania, etc.3 Numărul 13 al revistei „Atitudini” din Octombrie 2010 care omite foarte multe detalii importante.4 Cum ar fi „botezul” prin stropire, practicat doar la catolici, contrar hotărârilor Sfinţilor Părinţi.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 3

Capitolul 1ALEGEREA PATRIARHULUI TIHON ŞI REVOLUȚIA BOLŞEVICĂ

Încă din perioada primului război mondial5, un număr mare de creştini Ortodocşi şi preoţi din Rusia au emigrat în diaspora. Acelaşi episod s-a repetat şi după terminarea războiului, când Rusia trecea printr-o perioadă economică foarte grea. Mulţi dintre refugiaţii ruşi nu puteau să revină în Rusia din cauza revoluţiei din 2/15 martie 1917 când Ţarul Nicolae al II-lea a fost obligat de bolşevici să abdice. Din cauza acestor presiuni venite din Diaspora, Biserica Ortodoxă Rusă era nevoită să ia o hotărâre faţă de aceste suflete rămase în pribegie, care nu mai puteau reveni acasă.

În data de 4/17 august 1917 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit în Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, dezbate problema alegerii Patriarhului. Sunt propuşi pentru a ocupa această funcţie Mitropolitul Kievului, Antonie Krapovitsky şi Mitropolitul Moscovei, Tihon (Bellavin). Alegerea noului Patriarh este supusă votului membrilor Sfântului Sinod, astfel încât Mitropolitul Tihon primeşte 407 voturi, iar Mitropolitul Antonie doar 33. În urma acestei întruniri este ales ca preşedinte al Sfântului Sinod şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Tihon.

În Rusia erau presiuni din partea puterii politice, adesea se întâmplau conflicte armate între guvernul bolşevic şi populaţie. Rusia încerca să aleagă un guvern bun, în urma forţării Ţarului Nicolae Romanov să abdice; însă Patriarhul Tihon apăra pe fostul suveran rus. O parte dintre Episcopi nu erau de aceeaşi părere cu Patriarhul, sperând că alegerea unui nou guvern are să ridice Rusia din criza economică provocată de primul război mondial.

Starea din Rusia se înrăutăţea. Bolşevicii făceau tot ce le stătea în cale pentru a pune mâna pe guvernul de la Moscova, fapt pentru care se făceau multe abuzuri la adresa populaţiei şi numeroase crime. Din cauza terorii, în octombrie 1917 a început revoluţia bolşevică, între simpatizanţii bolşevicilor şi cei din tabăra adversă care susţineau monarhia. În Moscova tensiunea era cea mai mare. În ciuda acestor acţiuni criminale provocate de bolşevici, Patriarhul Tihon cheamă pe toţi membrii Sfântului Sinod pentru a se reuni de urgenţă şi a dezbate această gravă problemă care se petrecea în Rusia. În urma întrunirii, Sinodul a hotărât intronizarea Patriarhului Tihon şi alegerea definitivă a acestuia ca lider al Bisericii şi al poporului rus. Pe umerii noului Patriarh aveau să se aşeze cele mai grele responsabilităţi pe care le-a avut Biserica Rusă în ultimele secole. Persecuţiile bolşevice, masacrele din mănăstiri, arestarea şi executarea Episcopilor, erau lucruri pe care Patriarhul Tihon trebuia să le rezolve. Dar cum? De vreme ce în Rusia se instalase un guvern luciferic. Era evident pentru cei din Diaspora, o revenire în Patria-mamă ar fi făcut mii de morţi.

Slujba de numire a Patriarhului Tihon a avut loc în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin, care era aproape dărâmată din cauza bombardamentelor. La acest eveniment au participat şi bolşevicii, însă, Patriarhul Tihon nu a ezitat să-i mustre pentru distrugerea Bisericilor, conflictele armate din public şi crimele pe care aceştia le făceau. Condamnarea fărădelegilor bolşevicilor a marcat instalarea Patriarhului Tihon, poporul devenind mult mai unit în faţa prigonitorilor.

În preajma Sfântului Praznic al Naşterii Domnului, Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Kiril au publicat fiecare câte un mesaj către popor, condamnând mai intens crimele bolşevicilor, care fără sfială luptau împotriva propriului popor împreună cu forţele armate care se arătau mai mult ascultătoare de criminalii poporului şi nu opuneau rezistenţă pentru a stopa fărădelegea. Persecuţiile se înmulţeau de la o zi la alta şi numeroase Biserici erau distruse. În Ianuarie 1918 a fost făcută o întrunire naţională la care au participat mai mulţi Episcopi şi numeroşi credincioşi, la Mănăstirea Sfântul Alexandr Nevsky. Mitropolitul Petrogradului era ÎPS. Veniamin (Kazan), care de asemenea a susţinut în public acuzaţiile aduse de Patriarh la adresa bolşevismului. În predica sa, Patriarhul Tihon a explicat: „Explicaţi tuturor ortodocşilor, atât în Biserici, cât şi în pieţe şi în public, ori de câte ori este posibil, că Biserica noastră este prigonită în chip vădit”, dând blagoslovenie pentru a

5 A început la 28 Iulie 1914 şi s-a încheiat la 11 noiembrie 1918.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 4

se tipări pliante şi broşuri care să fie împărţite la toţi credincioşii ruşi pentru a-i informa cu privire la toate crimele bolşevicilor împotriva Bisericii şi a poporului.

Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Veniamin

Protestele făcute de Patriarhul Tihon, în calitate de conducător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nu-i înduplecase pe bolşevici să renunţe la distrugeri, crime şi jafuri. Cu toate acestea , Patriarhul Tihon întărea Biserica în opoziţie, pentru a nu ceda şi a pierde între ruine, ultima nădejde a poporului: Credinţa! Anul 1918 avea să fie marcat nu numai de sângele poporului masacrat de bolşevici, ci şi de asasinarea familiei Ţarului Nicolae Romanov.

La 2 martie 1917 Ţarul Nicolae a fost obligat să abdice. Guvernul condus pe atunci de Alexandru Kerensky a hotărât să mute familia regală din Moscova în Siberia. După revoluţia din octombrie, familia ţarului Nicolae a fost mutată de guvernul bolşevic în oraşul Ekaterinburg, care se afla sub conducerea armatei roşii. În noaptea dintre 16 şi 17 iulie 1918, familia regală a fost luată de bolşevicii conduşi de Iacov Iurovsky şi dusă cu forţa în subsolul „casei Ipatiev” de către un pluton de execuţie. În acea noapte au fost împuşcaţi în grabă. „Legiunea Cehă” avansa către Ekaterinburg, cucerind multe teritorii. Iurovsky se temea ca nu cumva şi Ekaterinburg să fie cucerit de cehi şi familia regală să fie eliberată. După asasinarea familiei imperiale, trupurile au fost ascunse într-un puţ adânc din locul numit „Patru fraţi”. În câteva zile vestea asasinării familiei regale a făcut înconjurul Rusiei. Mulţi din oraşul Ekaterinburg aflase locul unde erau trupurile familiei Romanovilor. Bolşevicii se temeau de o revoluţie venită din partea poporului şi de faptul că i-ar fi omorât şi pe ei. Astfel, Iurovsky a poruncit soldaţilor să ridice trupurile din acel loc şi să fie ascunse în altă parte. În noapte, au fost puse într-un camion. La momentul ridicării trupurilor, unii dintre martiri erau bandajaţi şi rănile legate. Singura care dăduse semne că ar fi decedat recent, era Sfânta Muceniţă Ecaterina Feodorovna. Acest lucru a arătat că ducesa ar fi supravieţuit după ce a fost împuşcată, încercând să-i salveze şi pe ceilalţi; dar, în cele din urmă şi-a dat duhul şi ea. În timp ce transportau trupurile, camionul bolşevicilor s-a defectat. Pentru a nu fi descoperiţi, soldaţi i-au îngropat pe un drum de ţară, au turnat acid sulfuric pe chipurile lor pentru a nu fi recunoscuţi, i-au acoperit cu pământ şi au mascat locul cu şine de cale ferată deasupra mormântului comun.

Patriarhul Tihon a fost marcat de asasinarea familiei regale. Ţarul Nicolae a fost unul dintre cei mai puternici susţinători ai Bisericii Ortodoxe Ruse şi a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În Europa şi America existau de mai multă vreme comunităţi de ortodocşi ruşi care se refugiase încă din preajma anilor 1889, când avusese loc o tentativă eşuată de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea, când Rusia trecea printr-o altă perioadă de criză. Aceste Biserici din diaspora fusese susţinute economic de Ţarul Nicolae şi canonic de către Patriarhul Tihon mai apoi.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 5

Capitolul 2PERSECUȚIILE DIN RUSIA ŞI EMIGRAREA ÎN EUROPA

În anul 1919, în oraşul Stavropole din Caucaz, a fost înfiinţată „Administraţie provizorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Sud-Estul Rusiei” preşedinte fiind Arhiepiscopul Novocherkasskului, Mitrofan (Simaşkevici) împreună cu Arhiepiscopul Dimitrie de Tavriceski şi Episcopul Arsenie (Smoleneţ). Aceştia pierduse legătura cu Patriarhul Tihon din cauza situaţiei tensionate ce avea loc din pricina prigoanei bolşevice şi erau nevoiţi să ia hotărâri în cadrul acestor Eparhii. Consiliul P.S.E.A.6 se aduna o dată pe lună şi se întindea pe o perioadă de 3-4 zile, timp în care se luau hotărâri privind îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti şi activităţii liturgice, educaţia teologică din facultăţi şi seminarii. Deşi Mitropolitul Mitrofan avea înaintata vârstă de 73 de ani, Protoiereul G. Savelsky, profesor universitar în cadrul P.S.E.A., reuşeşte să trimită un raport Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse menţionând: „Preşedintele nostru (adică Mitropolitul Mitrofan) a demonstrat liniştea (sufletească), seriozitate şi seriozitate, iar noi suntem plini de tot respectul sincer şi profund pentru dânsul. Membrii P.S.E.A au luat hotărâri importante şi primordiale, având solidaritate şi încredere desăvârşită (în modul de a nu se trăda), fără a fi vorba de vreo disensiune, în ciuda efortului intens şi a multelor pietre de poticnire” 7.

La sfârşitul lunii August a anului 1919 localitatea Taganrog a intrat sub presiunile aliaţilor polonezi. După ocuparea Galiţiei, Mitropolitul Kievului Antonie (Khrapovitsky) intră ca membru în P.S.E.A. de Sud-Est, în calitate Preşedinte de onoare. În menţionările sale, preotului G. Savelsky spune: „Intrarea Mitropolitului Antonie în P.S.E.A. nu a schimbat forma de organizare iniţială, păstrându-se în continuare cursul obişnuit”. Mitropolitul Antonie a fost nevoit să revină la Eparhiile lui din Kiev şi până în decembrie 1919, urmând să prezideze întrunirile abia la începutul anilor 1920.

Din cauza persecuţiilor, mulţi dintre clericii ruşi emigrau în Kuban. În Caucaz mai exista doar o mănăstire ce cuprindea 120 de călugări. Persecuţiile nu se opreau, fapt pentru care şi aici începuse să fie presiuni mari din partea bolşevicilor. Astfel, mulţi au reuşit să fugă în Kiev, lăsând toate lucrurile acolo. Mare parte a refugiaţilor ajunsese la Kiev. Aici, generalul locotenent Anton Ivanovici Denikin alocă un milion şi opt sute de ruble comisiei P.S.E.A. pentru refugiaţii ruşi. Banii s-au folosit atât pentru susţinerea Bisericii, Preoţilor de mir şi a Călugărilor, adică 800.000 de ruble şi un milion pentru susţinerea familiilor refugiaţilor. Deşi treceau prin grele perioade de încercare, totuşi, P.S.E.A. găsea modalităţi de a nu lipsi poporul de o minimă nădejde.

În Ianuarie 1920 Arhiepiscopul Evloghie (Gheorghievski) a convocat o întrunire a clericilor la care s-a discutat problema Kubanului, unde bolşevicii deveneau mult mai violenţi şi agresivi, precum în celelalte regiuni ale Rusiei. A doua întrunire a clerului acestei eparhii a fost în oraşul Ekaterinodar, unde s-au stabilit sarcini misionare pentru fiecare dintre clerici. Au început să se facă activităţi misionare, trimiţând prin sate şi oraşe misionari bine pregătiţi din punct de vedere teologic pentru a susţine psihologic şi material poporul, căruia începea să-i lipsească ultima nădejde din cauza prigoanelor şi a crimelor bolşevice. Din nefericire, o mare parte a clericilor s-au temut să meargă în misiune prin sate, doar o mică parte având acest curaj, ştiind că riscul este destul de mare, având în vedere crimele pe care le făcea armata împotriva celor care încercau să îndemne poporul să opună rezistenţă bolşevismului. Printre clericii care au avut curajul să facă misiune pastoral-psihologică de susţinere a poporului de la sate, a fost preotul Gheorghe Shavelsky. Acesta mărturisea că majoritatea preoţilor din Kuban se temeau să opună rezistenţă şi se arătau indiferenţi faţă de presiunile politice. Evident, se temeau în principal pentru viaţa familiilor lor.

În sprijinul celor ce se opuneau bolşevismului era supranumita „armată albă” în care se înrolase şi protoiereul Gheorghe Shavelsky. Acesta amintea în memoriile sale că nu erau mai mult de 50 de preoţi din Kuban care să susţină activităţile de apărare a poporului. Era o totală dezorientare, teamă, crime la tot pasul, preoţii se temeau şi stăteau „nepăsători” în faţa criminalilor. 6 Administraţie provizorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Sud-Estul Rusiei7 Portret intitulat „Gânduri despre Rusia” de P.N. Bodzilovici

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 6

Era o situaţie destul de dificilă. Dacă ar fi să facem o sinteză a evenimentelor, nu ne-ar ajunge toate cărţile din lumea întreagă. Într-adevăr, bolşevicii au fost una dintre cele mai criminale puteri politice după Imperiul otoman. Dacă stăm să privim istoria, nici otomanii nu-şi cotropeau propriul popor, cum au făcut Lenin şi Stalin.

Rostov pe Don a fost asediat de Armata Roşie (bolşevică) la 8 Ianuarie 1920. P.S.E.A. şi-a pierdut majoritatea membrilor, rămânând doar Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) şi protoiereul Gheorghe Shavelsky. Acesta în cele din urmă, după înfrângerea trupelor de Denikin, este dus în Bulgaria. Arhiepiscopul Evloghie şi un număr mare de Episcopi din Biserica Ortodoxă Rusă, împreună cu credincioşi şi clerici părăsesc Rusia şi se refugiază în Europa. Până la sfârşitul anului 1920 mai bine de două milioane de credincioşi ruşi părăsesc Rusia şi se refugiază în Europa. Această emigrare a fost făcută în baza hotărârii8 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Patriarhul Tihon, din pricina terorii instalate în Rusia.

Capitolul 3ÎNFIINȚAREA SINODULUI ROCOR

La 6/19 octombrie 1920, un număr foarte mare de credincioşi ruşi, dintre care 15.000 din Crimeea şi un grup de episcopi şi preoţi părăsesc Rusia. Având în vedere situaţia şi exilul, întrucât nu se mai aflau pe graniţele Rusiei, episcopii au transformat denumirea de P.S.E.A. în A.S.B.O.R.S. (ВРЦУ)9. Înfiinţarea Sinodului ROCOR a avut ca fundament hotărârea 362 a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse prezidat de Patriarhul Tihon la 7/20 noiembrie 1920.

Episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate (Diaspora) erau 34 la număr: Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, preşedintele PSEA/ASBORS/ВРЦУ, fost Mitropolit de Kiev şi Galiţia, Episcopul Antonie Aleutsky, Arhiepiscopul Anastasie de Chişinău, Arhiepiscopul Alexandru al Americii de Nord, Episcopul Vicar Adam; Episcopul de Belgorod, care se ocupa de administrarea Eparhiei Ruse din Israel, Apolinarie, Episcopul Vladimir Bialystok, Episcopul de Sevastopol, Veniamin, Episcopul Gavriill de Chelyabinsk, Episcopul Ermoghen de Ekaterinoslav, care administra Eparhia rusă din Grecia, Cipru şi Africa; Episcopul Ţariţinskului Damian, Arhiepiscopul Elefterie, Arhiepiscopul Eftimie de Bruklynsk; Mitropolitul Europei de Vest, Evloghie, Arhiepiscopul de Beijing, Inochentie, Episcopul Ilie de Ur-Miynsky-Mar, Episcopul Iona de Tianjin, Arhiepiscopul Metodie de Harbin, Episcopul Meletie de Zabaykalsk, Episcopul Mihail de Alexandrov, Episcopul Nestor de Kamchatka, Arhiepiscopul Pantelimon de Pinsk-Belarus, Mitropolitul Americii de Nord, Platon; Arhiepiscopul Serafim din Finlanda, Episcopul Serafim de Lubensky, care administra Eparhia Rusă din Bulgaria; Episcopul Serghie de Bielsk; Episcopul Serghie de Kernomorsk, Episcopul Ştefan de Pittsburgh, Arhiepiscopul Japoniei, Serghie, Arhiepiscopul Teofan de Poltava; Episcopul Simon de Shanghai şi Episcopul Ioan din Letonia.

În anul 1920 Mitropolitul Antonie Khrapovitsky merge în Constantinopol, are o întrevedere cu locţiitorul de Patriarh, Dorotei (Mammelis), unde se discută problema înfiinţării Sinodului ROCOR, ca o necesitate a vremii, mai cu seamă că episcopii ruşi din Diaspora nu mai puteau păstra legătura cu Patriarhul Tihon din cauza prigonitorilor bolşevici. Patriarhul este de acord, mai cu seamă că înfiinţarea Sinodului fusese propusă Patriarhiei de Constantinopol chiar de către Patriarhul Dimitrie al Serbiei. De asemenea, Patriarhul Antiohiei Meletie al IV-lea (1906-1928) şi Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931), dar şi celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale susţin ideea înfiinţării acestui Sinod Rus din Diaspora, mai cu seamă că la baza acesteia a stat hotărârea Patriarhiei Moscovei din anul 1920, despre care am mai amintit.

La invitaţia Patriarhului Serbiei, reşedinţa sinodală se stabileşte chiar în incinta Patriarhiei sârbeşti, mai exact, Sinoadele se întruneau în Karloviţ din provincia Voivodin, unde rămâne până în anul 1944. Prima întrunire a Sinodului, la noua reşedinţă din Karloviţ a avut loc la 6/19 aprilie

8 Hotărârea 362/7.20.11.19209 În limba rusă: „Высшее Русское Церковное Управление заграницей” iar în româneşte înseamnă „Administraţia Superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate”.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 7

1921, apoi la 21 iulie 1921, fiind ales definitiv ca Mitropolit Primat al Bisericii, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky.

În data de 21 noiembrie/3 decembrie 1921 are loc întrunirea Sfântului Sinod ROCOR, în regiunea Karloviţ, Sinodul a fost prezidat legitim de Mitropolitul Antonie Khrapovitsky şi onorific de Patriarhul sârb Dimitrie. De asemenea, printre cei 17 episcopi prezenţi la Sobor au fost invitaţi şi Prim-ministrul Serbiei, Nicolae Paşic, comandantul (anti-bolşevic) al Armatei Albe, Peter von Wrangel, care luptase împotriva bolşevicilor în Crimeea şi în celelalte regiuni pe care le-am amintit. Sinodul a fost format dintr-un număr exact de 155 de participanţi, episcopi, arhimandriţi, protoierei, preoţi, călugări şi mireni.

Sinod ROCOR întrunit în Serbia, în frunte cu Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky)

Capitolul 4ARESTAREA PATRIARHULUI TIHON ŞI TRĂDĂRILE EPISCOPILOR

În Rusia tensiunile creşteau pe zi ce trece. Bolşevicii aflase de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În încercările lor disperate de a-l convinge pe Patriarhul Tihon să nege acest

Sinod, ROCOR-ul era recunoscut oficial şi canonic de către toate celelalte biserici ortodoxe autocefale. În data de 3/16 mai 1922 , Patriarhul Tihon a fost arestat de bolşevici şi ţinut în completă izolare în fostele „camere ale tezaurului” de la Mănăstirea Donsk, acum fiind devastată de bombardamente şi folosită în scopuri militare sau ca închisoare pentru anumiţi demnitari. După arestarea Patriarhului, mulţi dintre episcopii din Rusia au început să-l condamne pentru că s-a opus guvernului bolşevic.

Patriarhul Tihon, fiind în cumplite presiuni din partea bolşevicilor, a semnat un document în care se menţiona că Sinodul ROCOR nu este un Sinod rebel şi nu a ieşit din ascultarea Patriarhiei Moscovei. Cu alte cuvinte, nu este o „patriarhie” ci un Sinod provizoriu până se vor reglementa lucrurile şi presiunile din Rusia se vor reduce. Însă, la 5/18 iunie 1922 Pariarhul a trimis o scrisoare

către toate Eparhiile din Rusia şi către Sinodul din Diaspora. În această scrisoare, Patriarhul Tihon dădea binecuvântarea sa Sinodului din Diaspora să funcţioneze independent, până la încetarea presiunilor ce aveau loc în Rusia. Această scrisoare coincidea întru toate cu hotărârea nr. 362 din 7/20 noiembrie 1920 luate de Patriarhul Tihon şi Sinodul rus.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 8

La 3/16 iulie 1922 un număr de 5 episcopi printre care Mitropolitul Serghie şi Arhiepiscopul Evdochim au semnat declaraţii de „loialitate” faţă de bolşevici şi negau întâietatea Patriarhului Tihon, considerându-l vinovat pentru opoziţia sa faţă de guvernul criminal din Rusia. Patriarhul Tihon era încă în arestul bolşevicilor. Aceşti episcopi încep să facă tot ce le stă în putinţă pentru a se apropia de bolşevici. În data de 23 iunie / 6 iulie 1922 Sinodul „renovaţioniştilor” îl numeşte Mitropolit-Primat pe Arhiepiscopul Evdochim. În cadrul aceleiaşi întruniri se mai iau următoarele hotărâri: schimbarea calendarului bisericesc cu cel grigorian, permiterea recăsătoririi preoţilor, distrugerea unor racle cu sfinte moaşte şi închiderea unui număr mare de biserici şi mănăstiri. Astfel, Biserica din Rusia este prima care adoptă calendarul de stil nou, înaintea Patriarhiei de Constantinopol, Greciei, României, etc. Aceste reforme din Biserică stârneau neîncrederea poporului şi Sinodul condus de Mitropolitul Serghie (Stragorodski) şi Mitropolitul Evdochim. După câteva luni de zile Sinodul acesta îşi revocă unele dintre hotărâri pentru a nu stârni furia poporului, printre care şi revenirea la calendarul Iulian.

Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, primatul ROCOR-ului din Serbia, face numeroase apeluri prin intermediul altor autorităţi de stat, cu care Rusia avea legături, pentru a fi eliberat bătrânul Patriarh Tihon. Din cauza nevoilor economice pe care guvernul rus-bolşevic le avea, pentru a nu provoca mai mult rău economiei Rusiei şi agravarea situaţiei privind exporturile, îl eliberează din închisoare pe Patriarh. Nici unul dintre ceilalţi episcopi ai Sinodului din Rusia nu au fost încântaţi de acest lucru; cu toate acestea, ei semnase tratate de „loialitate” cu bolşevicii şi nu aveau intenţia de a se opune.

Patriarhul Tihon revine în slujirea lui ca şi Arhiereu al Bisericii lui Hristos, după eliberarea sa, la 26 Iunie 1923. Poporul aflând de eliberarea Patriarhului se strângea în număr foarte mare să-l privească şi să-l asculte, fapt care îi indigna pe bolşevicii care credeau că au reuşit prin ceilalţi 5 episcopi rămaşi în Rusia să convingă poporul împotriva Patriarhului care se opunea cu atâta verticalitate guvernului bolşevic, nădăjduind în reinstalarea monarhiei.

În data de 2/15 iulie 1923, Patriarhul Tihon a convocat întrunirea Sinodului episcopilor din Rusia. În cadrul acestei întruniri care de această dată a fost publică, în faţa poporului, Patriarhul s-a adresat preoţilor şi credincioşilor, atât din Rusia, cât şi din Diaspora, condamnând reformele pe care le făcuse în lipsa lui, Mitropolitul Serghie şi Arhiepiscopul Evdochim, cu privire la schimbarea calendarului, închiderea bisericilor şi a mănăstirilor şi celelalte hotărâri greşite ale Sinodalilor. Acesta a negat faptul că le-ar fi dat binecuvântare acestor episcopi din Rusia să facă reforme în Biserică. Mai mult de atât, Mitropolitul Serghie, Arhiepiscopul Evdochim şi alţi episcopi au fost mustraţi de Patriarh şi li s-a impus să facă pocăinţă pentru greşelile lor.

De-a lungul istoriei a circulat o cu totul altă poveste faţă de schimbarea calendarului în Rusia. Agenţii KGB-ului au pus aceste reforme pe umerii Patriarhului Tihon şi s-au folosit de documente false prin care Patriarhul Tihon şi-ar fi dorit aceste schimbări în Biserica Rusă. Cu toate acestea, sunt foarte puţini cei care au citit şi alte cărţi, nu doar cele infectate de ideologiile şi ciuma bolşevicilor. Aceştia îl considerau pe Patriarhul Tihon unul dintre cei mai greu de învins duşmani ai regimului comunist-bolşevic, fapt pentru care încercau să smintească poporul pentru a-l da jos din scaun, lucru care nu s-a şi întâmplat. Venit recent din închisoare, cu calendarul schimbat de Serghie şi Evdochim, Patriarhul Tihon nu a mai protestat de faptul că aceste reforme erau justificate ca şi cum el le-ar fi făcut, deşi nu coincid cu data eliberării lui din închisoare, la aproape un an după reformă. Acestuia i se spune de către Serghie şi Evdochim că toate bisericile ortodoxe au adoptat noul calendar; însă, pentru a se convinge, Patriarhul trimite o scrisoare la Constantinopol, iar Mitropolitul Anastasie îi trimite o telegramă prin care-l înştiinţează că nu a adoptat noul calendar nici o Biserică! După aceea a urmat condamnarea la pocăinţă a acestor episcopi mincinoşi precum Serghie.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu s-a dezis niciodată de Patriarhul Tihon, cum au făcut episcopii rămaşi în Rusia, nu au întrerupt comuniunea cu el şi nu l-au exclus din rugăciunile lor până când acesta a părăsit lumea cea văzută, plecând către Domnul să se odihnească pentru durerile şi ostenelile pe care le-a făcut în această viaţă pământească. Patriarhul Tihon a fost cel mai mare potrivnic al bolşevicilor şi apărător al Bisericii Ortodoxe, precum a fost şi

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 9

Ţarul Nicolae Romanov, împreună cu familia sa, martirizaţi şi ei tot de acest regim criminal şi antihrist.

În timpul detenției, Patriarhul Tihon a început să sufere grave afecțiuni cardiace. În ciuda bolii, acesta se străduia să organizeze Biserica și să revigoreze Ortodoxia care suferise anumite schimbări necanonice în timpul în care el lipsise de la conducerea Sinodului. Vizita parohiile din Rusia, încuraja preoţii să lupte în continuare pentru apărarea ortodoxiei şi să nu cedeze în faţa bolşevicilor, dând spre distrugere bisericile pe care le moştenise de la strămoşii lor. Cu toate acestea, însuși mărturisește la câteva luni după eliberarea sa din închisorile bolşevice: „Cred în libertate; dar, nu pot face nimic. Eu rânduiesc un episcop la Sud, iar el merge spre Vest; dacă-l trimit spre Vest, acesta este trimis la Est”10. Prin această declaraţie, Patriarhul Tihon a arătat nemulţumirea sa faţă de Sinodul rămas în Rusia, care făcea exact contra Patriarhului, arătând că este o altă putere care domină hotărârile şi nu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse.

În anul 1924 Patriarhul Tihon a aprobat un document prin care era de acord cu ataşarea Eparhiei din Harbin la Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, fapt menţionat de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) într-o scrisoare a sa din 2/15 martie 1931.

Slăbit de puteri din cauza condiţiilor din detenţie, inima Patriarhului Tihon începe păstreze o tensiune constantă. În ciuda durerilor pe care le avea, în ziua de 11/24 martie merge la Sinod unde hotărăşte să rămână locţiitor de Patriarh, Mitropolitul (Polyansky) de Krutiţk. În aceeaşi zi sănătatea Patriarhului se deteriorează cumplit şi este internat în spital.

Patriarhul Tihon, Mitropolitul Petru, Episcopul Teodor şi alţi clerici şi teologi ruşi.

În noaptea când era închis, Patriarhul Tihon a văzut prin gratiile de la fereastră cum soldaţii l-au scos pe Iacov Polozov şi l-au împuşcat. Patriarhul văzând moartea acestui luptător împotriva bolşevicilor şi gândindu-se intens la familia lui şi durerea care avea să-i cuprindă la aflarea veştii că acesta a fost ucis, s-a îmbolnăvit de inimă şi nu şi-a mai revenit până la sfârşitul vieţii.

Durerea nu l-a împiedicat să îşi prevestească sfârşitul, la ceva timp după eliberarea din arest, fapt pentru care a hotărât chiar în ultima zi de viaţă să-l numească succesor pe Mitropolitul Petru, cu care şi Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a fost întru toate de acord. Din pricina acelei intervenţii stomatologice şi a durerilor, inima Patriarhului nu mai funcţiona cum trebuie. La câteva ore după internarea sa, Mitropolitul Petru l-a vizitat, dar au solicitat ca întrevederea să fie privată şi nimeni să nu asiste. Dialogul a avut un caracter strict personal, secret şi legat de organizarea Bisericii. Unele surse spun că Patriarhul Tihon a predat locţiitorului de Patriarh, Petru (Polyansky) , informaţii unde s-ar afla ascunse trupurile familiei regale. De aceea, cronicile de la acea vreme spun că dialogul dintre Patriarh şi Mitropolit nu au fost dezvăluite nici atunci când Mitropolitul Petru a fost arestat de bolşevici şi torturat fără rezultate.

Seara, Patriarhul Tihon merge să se odihnească, fiind internat în spital, spunându-i 10 Ziarul „Credinţa Pravoslavnică” Nr. 21/497 Газета «Православная вера» №21/497

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 10

asistentului următoarele cuvinte: „Eu voi avea un somn greu şi lung… Noaptea va fi lungă şi întunecată. În Rusia a început de mult timp întunericul”11. În noaptea de 12/25 martie 1925, înainte de Praznicul BuneiVestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Patriarhul s-a trezit şi l-a întrebat pe asistent cât este ceasul. Acesta i-a răspuns că era ora 00h15. Atunci Patriarhul Tihon a spus de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeule” şi îndată şi-a dat duhul, mergând la Domnul să se odihnească pentru viaţa plină de osteneală şi durere pe care a parcurs-o pe acest pământ vremelnic.

Capitolul 5SERGHIANISMUL ŞI SCHIMBAREA CALENDARULUI

În perioada când Patriarhul Tihon fusese arestat, auto-proclamatul Mitropolit Evdochim și Mitropolitul Serghie, au luat hotărârea de a schimba calendarul în Rusia, adică la 23 iunie/6 iulie 1922. Când Patriarhul Tihon este eliberat din închisoare la 26 iunie/9 iulie 1923, trimite o scrisoare la Mitropolitul Anastasios pe care-l întreabă dacă celelalte Biserici au procedat asemenea lui Serghie şi a acoliţilor săi. Acesta îi răspunde printr-o telegramă şi-l asigură de dezinformare. După mai multe decenii de la această reformă din Rusia, sinodul serghianist a început să atribuie schisma Patriarhului Tihon, nicidecum realitatea, pentru a discredita (post-mortem) memoria Patriarhului Tihon şi opoziţia acestuia faţă de schimbarea calendarului. La ora actuală sunt prea puţini cei care au observat că în Iulie 1922 Patriarhul Tihon era în închisoare. El a fost arestat la 3/16 mai 1922, la 23 iunie/6 iulie 1922 s-a schimbat calendarul în Rusia, deci, la 53 de zile după arestarea Patriarhului. Acesta a fost eliberat abia în 1923. Dar, aceasta a fost poziţia permanentă a serghianiştilor de a discredita Ortodoxia şi episcopii dreptslăvitori.

După trecerea la cele veşnice a Patriarhului Tihon, urmează la scaunul Patriarhiei Moscovei Mitropolitul Petru (Polyansky). Acesta a fost instalat imediat după adormirea Patriarhului Tihon, Gramata fiind semnată de 58 de episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Imediat după instalarea Mitropolitului Petru ca Locţiitor de Patriarh, guvernul bolşevic îi propune să accepte colaborarea şi implicarea lui în Politică. Primind refuzul Mitropolitului, bolşevicii încep răzbunarea. Rând pe rând sunt arestaţi toţi episcopii care dialogau cu Mitropolitul, i se aduceau acuzaţii fabricate de la denunţători puşi de bolşevici să facă acest lucru. Lupta contra Mitropolitului ţine până în 9/22 decembrie 1925 când este arestat. Motivul arestării a fost „Decretul” semnat de Mitropolitul Petru prin care descria Biserica Ortodoxă Rusă ca fiind separată de stat şi nu o Biserică politică, fapt ce i-a înfuriat pe bolşevici.

Imediat după arestarea Mitropolitului Petru, Prim-Secretarul de stat al guvernului comunist, STALIN, se impune în faţa sinodului rus şi îl alege locţiitor de Patriarh pe Serghie (Stragorodski). Episcopii care se opun acestei alegeri sunt arestaţi. De asemenea, nici Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora nu-l acceptă pe Serghie, continuând să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor al Patriarhului Tihon.

La 16/29 iulie 1927 Mitropolitul Serghie face o declaraţie publică, prin care autorităţile de stat şi politice de la acea vreme încep să se implice masiv în viaţa şi activitatea Bisericii. Mai multe reforme se produc în sânul Bisericii din Rusia, fapt pentru care Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora defineşte aceste modificări ca fiind erezie, fapt pentru care nu acceptă să-l pomenească pe Serghie ca şi Mitropolit al Moscovei şi întregii Rusii.

Unul dintre cei mai renumiţi arhierei care s-a opus declaraţiei eretice a lui Serghie, a fost Mitropolitul Iosif (Petrov). După căderea lui Serghie, Iosif refuză o întâlnire în 17 octombrie 1927. Un număr mare de clerici din Leningrad. Acesta protestează împotriva serghianismului până la 6 februarie 1928, când semnează un act de retragere din slujire cu episcopii nu se îndreaptă şi care-l acceptă pe Serghie ca Primat. În 27 martie 1928 „mitropolitul” Serghie împreună cu episcopii

11 Ziarul „Credinţa Pravoslavnică” Nr. 21/497 Газета «Православная вера» №21/497

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 11

sovietici semnează un act de „caterisire” al Mitropolitului Iosif pentru că nu acceptă colaborarea cu Stalin şi nu cedează Eparhia din Leningrad puterii comuniste.

Mulţi dintre preoţii ortodocşi din Rusia treceau sub ascultarea Mitropolitului Iosif, refuzând să mai slujească împreună cu episcopii serghianişti. În chip de batjocură, staliniştii îi numeau „iosefiţi” şi-i numeau „schismatici” pentru că nu au „făcut ascultare” să cedeze Biserica înaintea lui Stalin.

Pentru opoziţia sa, Mitropolitul Iosif este arestat în septembrie 1929 şi deportat în Kazahstan, fiind supus unor condiţii grele de muncă şi supravieţuire. La 9 septembrie 1930 este dus la Leningrad pentru interogatorii, apoi la Moscova, în 27 septembrie. În declaraţia sa înaintea miliţienilor sovietici, Mitropolitul Iosif scria: „Serghie vrea să fie un sclav al autorităţilor sovietice; eu vreau să fiu un cetăţean cinstit, conform drepturilor omului şi nu un colaborator”12. Pentru mărturisirea lui de credinţă împotriva lui Serghie, consiliul OGPU13 din 3 septembrie 1931 l-a condamnat la 5 ani de închisoare, ulterior a fost eliberat şi rearestat în 1937. De data aceasta OGPU din Kazahstan l-a condamnat la moarte. În noaptea zilei de 20 noiembrie 1937, Mitropolitul Iosif a fost executat împreună cu Mitropolitul Kiril (Smirnov).

Mitropolitul Kiril era unul dintre membrii Sfântului Sinod care s-au opus în 1927 declaraţiei lui Serghie faţă de guvernul sovietic condus de Stalin, fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare. După eliberarea sa, Mitropolitul Kiril a revenit în slujire la Eparhia sa din Kazan. În predicile sale combătea erezie lui Serghie, ca şi mulţi alţi episcopi ai Bisericii Ruse. Din pricina acestei declaraţii eretice a lui Serghie, Biserica Ortodoxă trecea prin grele perioade. Multe biserici şi mănăstiri erau închise, pentru faptul că sovieticii primise încuviinţarea de a coordona administrativ Biserica. În anul 1930 Mitropolitul Kiril rosteşte o predică împotriva lui Serghie, fapt pentru care „Sinodul” hotărăşte să-l demită de la conducerea Eparhiei Kazanului, conform documentului nr. 28 din 11 martie 1930 şi predat iarăşi în mâinile KGB-ului, apoi arestat şi trimis în închisorile din Siberia.

Mitropolitul Kiril a fost eliberat în anul 1933. După eliberarea sa, a locuit în Gzhatsk14. Acesta considera tainele săvârşite de Serghie lipsite de har şi nu accepta să slujească cu preoţi hirotoniţi de episcopii serghianişti, fapt pentru care a fost arestat din nou, 14 iulie 1934, fiind dus în închisoarea Bitirsky de la Moscova. La 2 decembrie 1934 consiliul NKVD hotărăşte deportarea lui în Kazahstan. În timp ce ostenelile Mitropolitului Kiril creşteau, se opunea ereziei serghianiste mult mai mult. Astfel, după eliberarea lui, la începutul anului 1937, mergea prin parohii şi îndemna preoţii să se opună serghianismului, fapt pentru care a fost arestat din nou la 24 iunie 1937. În

cadrul interogatoriului, securiştii i-au prezentat un document în care scria lepădarea de opoziţia sa. Mitropolitul Kiril refuză să semneze acel document. Sovieticii au insistat cu numeroase bătăi şi chinuri pentru a semna actul, dar Mitropolitul scria în declaraţii „Nu voi contribui la acest spectacol…”15. Văzând că nu pot avea izbândă, l-au împuşcat la 20 noiembrie 1937, împreună cu Mitropolitul Iosif (Petrov). Amândoi sunt canonizaţi ca Sfinţi Mucenici pentru jertfa aceasta.

Un alt mare apărător al Ortodoxiei a fost Arhiepiscopul de Gdovsky, Dimitrie (Liubimov). Când Serghie a declarat public supunerea în faţa lui Stalin, Vlădica Dimitrie a declarat în predică: „biserica condusă de Serghie este Împărăţia lui Antihrist…

12 Revista „Călătorie în Sankt Petersburg” Nr. 3/2012 ISBN: 978-5-69958086-6 UDK: 91.470. A se vedea şi revista „Izvestia” Nr. 188 (3122) din 19 August 1927 unde găsim declaraţia lui Serghie faţă de cei aflaţi în opoziţie. 13 Государственное политическое управление НКВД РСФСР / POLIŢIE POLITICĂ14 Astăzi oraşul se numeşte Gagarin.15 Fudel S.I. Ukaz, Pagina 101.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 12

Tainele serghianiştilor nu sfinţesc, ci spurcă pe credincioşi”. La 29 noiembrie 1929 a fost arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, iar la 3 septembrie 1931 a fost condamnat la moarte. A trecut la Domnul în ziua de 17 mai 1935.

După ce Serghie a pus stăpânire pe Biserica Rusă, Mitropolitul Petru, adevăratul locţiitor al Patriarhului Tihon, era ţinut în închisoare în grele condiţii de viaţă. În anul 1926 a fost condamnat la 3 ani de închisoare, fiind încarcerat la Tobolsk, unde s-a îmbolnăvit din cauza condiţiilor şi a bătăilor frecvente. Atunci, Comitetul Executiv Central a hotărât să-l exileze la Cercul Arctic, în Golful Obi, fără a beneficia de tratament şi asistenţă medicală. Văzând că nu moare, la data de 11 mai 1928 i-a fost prelungită pedeapsa de detenţie cu încă doi ani.

În anul 1930 i s-a cerut să renunţe la titlul de locţiitor de Patriarh, pentru a-l prelua „mitropolitul” Serghie. Acesta refuză categoric să cedeze acceptând vreun compromis cu sovieticii, fapt pentru care,

la 17 August 1930 a fost încarcerat la închisoarea din Ekaterinburg. În anul

1931, Evghenie Tuşkov i-a propus să colaboreze cu securitatea, iar Mitropolitul a refuzat să

semneze documentul. Înfuriaţi pentru verticalitatea Mitropolitului Petru, aceştia

l-au bătut până când a paralizat parţial şi apoi l-au ţinut în condiţii inumane până ce sănătatea lui s-a înrăutăţit. La 23 iulie 1931 consiliul OGPU au decis să-l trimită în lagăr pentru 5 ani.

În ultimii ani ai vieţii, Mitropolitul Petru a trimis o scrisoare unui apropiat în care se

plângea de faptul că 3 ani nu a fost lăsat să vadă lumina soarelui şi nici să respire aer

proaspăt. Cu toate acestea, Mitropolitul nu a cedat presiunilor şi coresponda cu poporul în

ascuns, prin intermediul unor soldaţi care-l susţineau în taină.

Mitropolitul eretic Serghie a cerut execuţia Mitropolitului Petru. Fără să primească informaţia privind moartea

acestuia, Serghie a făcut un parastas fastuos în memoria Mitropolitului Petru, fără să ştie că nu a avut loc execuţia. Astfel, el şi-a atribuit titlul de locţiitor de Patriarh. Mitropolitul Petru a fost executat prin împuşcare la 10 octombrie 1937, în jurul orei 16:00, în închisoarea Magnitogorsk.

După moartea Patriarhului Tihon, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu a încetat să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor de Patriarh, împreună cu Patriarhia Serbiei, Antiohiei şi a Ierusalimului. Celelalte Patriarhii şi Biserici oficiale l-au pomenit pe Serghie, evitând să se opună ereziei.

Capitolul 6POZIȚIA SINODULUI ROCOR FAȚĂ DE SCHIMBAREA CALENDARULUI

Când celelalte biserici ortodoxe autocefale dezbăteau problema calendarului, o problemă discutată intens încă din secolul al XIX-lea, Sinodul ROCOR nu a făcut prea multă dezbatere asupra acestui detaliu, considerând următoarele: „A fost chiar o nevoie puternică pentru înfiinţarea ROCOR, atunci când au fost 21 de milioane de refugiaţi ortodocşi ruşi. După ce au pierdut totul, cu excepţia credinţei ortodoxe, care nu le-au putut-o lua bolşevicii, aceşti exilaţi ruşi, săraci din cauza confiscării Bisericilor, adică a „ancorei de salvare”. Ei au apelat la arhipăstorii lor ruşi, însoţiţi de multă rugăciune, pentru a se uni într-un singur nucleu duhovnicesc, care pentru ei în totdeauna

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 13

a fost Biserica. Dorința lor a fost de a păstra în casele lor din exil limba maternă în uzul liturgic, vechiul calendar bisericesc şi toate tradiţiile bisericeşti, precum le-au învăţat acasă, din copilărie. Acest lucru nu l-au putut obţine de la alte biserici ortodoxe, precum un frate care nu îngrijeşte de cel mai mic, ci doar de la Păstorii lor cărora le-au cerut să se ocupe de viaţa Bisericii, având o formă de administrare proprie”.16

Nici una dintre bisericile autocefale nu era interesată de schimbarea calendarului, nici Patriarhia de Ierusalim, nici Patriarhia Serbiei, a Antiohiei sau a Rusiei, ci doar Biserica Greciei şi a României au fost cele mai interesate de această dispută ecumenistă, în favoarea adoptării unui calendar catolic17, neargumentat din punct de vedere canonic, ci doar matematic. Deşi unele biserici autocefale nu au dat importanţă chiar deloc acestei reforme, totuşi, Sinodul ROCOR în frunte cu Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, format din 34 de Episcopi, din care doar 17 au putut participa la întrunirea ce a avut loc în Europa, ceilalţi fiind răspândiţi atât în Japonia, cât şi în America şi în alte state îndepărtate, au hotărât: „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice”.18 O poziţie fermă şi teologică. Nu este un subiect destul de dogmatic să se facă o întreagă eclesiologie pe marginea problemei calendaristice. Este suficient să ne orientăm atenţia mai mult pe hotărârea Sf. Sinod din Constantinopol din anul 1583: „Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii luate în cele şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua inovaţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papistaşi, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei”19. Era evident că Sinodul ROCOR îşi îndrepta atenţia mai mult spre crimele pe care le făceau bolşevicii în Rusia împotriva episcopilor şi a preoţilor. Erau prea mulţi sfinţi care mureau pentru Hristos, încât să fie îndreptată atenţia asupra calendarului. Alţii au atacat ROCOR-ul pentru că a luat aceste scurte hotărâri împotriva calendarului, pe când episcopii greci, Hrisostom de Florina, Hrisostom de Zakyntos şi Gherman de Demetria au făcut o lungă mărturisire de credinţă în anul 1935 împotriva calendarului. Dar, totuşi, să observăm esenţa lucrurilor: episcopii greci au stat 11 ani după schimbarea calendarului, slujind după stilul nou, chiar Episcopul Hristosom de Florina fusese locţiitorul Patriarhului Meletios Metaxakys, în Grecia, şi nu a opus rezistenţă în anul 1924. Cum putem ataca o Biserică, precum ROCOR, că nu a făcut mărturisire de credinţă împotriva noului calendar, dacă acest Sinod nu a acceptat încă de la început această inovaţie? Trebuia să se lepede de ceea ce au făcut grecii, slujind 11 ani pe stilul nou? Dar, trecând de partea „habotniciei”, ROCOR a considerat că nici vechiul şi nici noul calendar nu sunt dogme, fapt pentru care au explicat foarte scurt că nu primesc noul calendar, care înseamnă nimic altceva decât cuprinsul celor 12 mineie ale fiecărei luni. Era suficient faptul că s-au opus inovaţiei, nu era necesar să facă un „Cred într-unul calendar…” sau mărturisiri legate de acest subiect ieşit din contextul dogmatic, deşi răstălmăcitorii vor să-l arate a fi dogmă, ceea ce este contrar hotărârilor Sfintelor Sinoade. Până nici Pascalia nu poate fi numită Dogmă, căci nu ne închinăm la Pascalie. Dar, dacă nu sunt dogme, nu înseamnă că trebuie să le batjocorim, cum nici veşmântul preoţesc nu este dogmă şi nici catapeteasma Altarului; dar, trebuie să le păstrăm aşa cum le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi.

Capitolul 7SCHISMA PROVOCATĂ ÎN BISERICĂ DE CĂTRE MITROPOLITUL

EVLOGHIE ŞI ARHIEPISCOPUL TEOFAN DE POLTAVA

După asasinarea Mitropolitului Vladimir al Kievului, de către bolşevici, Mitropolitul Evloghie este trimis de către Patriarhul Tihon, ca delegat al Sinodului, pentru a participa la înmormântarea acestuia. Mitr. Evloghie rămâne în Ucraina până când Sinodul local îl instalează pe Mitropolitul 16 Din cuprinsul hotărârii Sinodului ROCOR întrunit în anul 1921.17 Papistăşesc.18 Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei.19 Hotărârea a 7-a a „Sigilionului” din anul 1583.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 14

Antonie Khrapovitsky în Kiev, la 30 mai 1918. În acelaşi an sunt arestaţi atât Mitropolitul Antonie, cât şi Evloghie şi duşi forţat într-o mănăstire greco-catolică din Buchach. Împreună cu ei au fost şi Arhimandritul Vitalie (Maximenko) şi Părintele Tihon (Sharapov).

După eliberarea din închisoare, în anul 1919, Mitropoliţii Antonie şi Evloghie rămân în regiunea dominată de trupele poloneze Troiţk. Au fost arestaţi din nou şi eliberaţi cu ajutorul Episcopului Adam Ştefan Sapieh, mai târziu devenea Episcop al Sinodului ROCOR, şi ulterior au plecat prin Cernăuţi, Iaşi, Galaţi, către Constantinopol, unde au fost aşteptaţi de Locţiitorul de Patriarh, Dorotei (Mammellis). În august 1919 Mitropolitul Evloghie revine în Ekaterinodar (care din anul 1920 s-a numit Krasnodar).

La 16 ianuarie 1920, un număr mare de episcopi, preoţi şi credincioşi ruşi părăsesc Rusia, îndreptându-se către exil. Printre aceştia se număra Arhiepiscopul Teofan de Poltava şi Mitropolitul Evloghie, care revin în Constantinopol. În acelaşi an Mitropolitul Evloghie merge în Germania, unde era o comunitate mare de creştini plecaţi în exil, ulterior stabilindu-se în Belgrad, Serbia.

La data de 2/15 octombrie 1920 Mitropolitul Evloghie a aderat la Sinodul ROCOR, iar Mitropolitul Antonie Khrapovitsky împreună cu ceilalţi episcopi hotărăsc să-l trimită în cadrul Eparhiei Europei de Vest, dar nu ca mitropolit autonom (independent). La 24 ianuarie 1921 Mitropolitul Antonie a eliberat un document prin care atestă încredinţarea acestei eparhii, Mitropolitului Evloghie, iar mai târziu, la 26 martie / 8 aprilie 1921, Patriarhul Tihon a emis un document prin care era de acord cu hotărârea Mitropolitului Antonie Khrapovitsky şi a Sinodului ROCOR. După instalarea ca mitropolit al Europei de Vest, Mitropolitul Evloghie se stabileşte la Berlin.

La data de 3/16 martie 1922, Patriarhul Tihon a trimis un mesaj de mulţumire Patriarhului Dimitrie al Serbiei, de condiţiile pe care le-a oferit Sinodului ROCOR în această ţară, pentru a se putea organiza în favoarea unei administrări prospere a Bisericii din Diaspora.

La data de 3/16 mai 1922 Patriarhul Tihon a fost arestat de bolşevici. Totuşi, în ziua de 5/18 Mai 1922, la două zile după arestarea Patriarhului, a fost întocmit un document de numire a Mitropolitului Evloghie. Nu se ştie exact autenticitatea documentului, întrucât Patriarhul fusese arestat, în locul lui auto-intitulându-se „Mitropolitul” Serghie, fondatorul ereziei serghianismului. Totuşi, mergând pe premiza că Patriarhul Tihon a hotărât să-l aleagă pe Evloghie ca mitropolit, urmând cursul istoriei vedem că atenţia Patriarhului după eliberare a fost îndreptată asupra Mitropolitului Antonie şi a Sinodului ROCOR şi nu a schismei provocate de Mitropolitul Evloghie. Cel mai probabil acest mitropolit rus plecat în exil, în Europa, ar fi putut fi infiltrat chiar de serghianişti pentru a destrăma Sinodul Bisericii Ruse din Diaspora. În acest document era combătut şi criticat Mitropolitul Antonie, fapt pentru care avem şi suspiciuni. Mai mult de atât, în anul 1924, după ce Patriarhul Tihon a intrat iarăşi în conducerea Sinodului Rus, a hotărât ca Eparhia Harbinului să fie trecută sub ascultarea canonică faţă de Mitropolitul Antonie şi Sinodul ROCOR, nu a lui Evloghie; dar, nu numai aceasta este dovada că Patriarhul Tihon a fost de acord cu înfiinţarea Sinodului ROCOR, chiar el însuşi încurajînd Sinodul după cum am amintit în primele 5 capitole, de asemenea şi celelalte biserici ortodoxe autocefale.

Mitropolitul Evloghie a participat la o conferinţă de tip ecumenistă în Anglia, alături de episcopi luterani, fapt pentru care a fost condamnat atât de Patriarhul Tihon cât şi de episcopii sinodului din Diaspora. În anul 1926 a trecut sub ascultarea Patriarhului Meletios Metaxakys care trecuse la calendarul de stil nou; dar, un număr mare de clerici au trecut la Sinodul ROCOR, fără să accepte slujirea în comun cu episcopii ce adoptase noul calendar. În anul 1927 el îşi însuşeşte drepturi de mitropolit independent pentru Europa de Vest, iar cei 34 de Episcopi ai Sinodului se revoltă şi solicită caterisirea acestuia, mai ales pentru activităţile interconfesionale şi lipsa totală de stabilitate. După caterisire, singurul care-l urmează este Episcopul Veniamin (Fedcencov).

Reuşind să facă schismă în biserica rusă din Diaspora, Mitropolitul Evloghie împreună cu Episcopul Veniamin semnează un decret de „loialitate” faţă de guvernul stalinist şi trece sub ascultarea „mitropolitului” eretic Serghie (Stragorodski), la data de 1/14 iulie 1927, declaraţia purtând numărul 93. Astfel, Mitropolitul Evloghie şi Episcopul Veniamin trădează mărturisirea de credinţă împotriva lui Serghie şi aderă la acest sinod eretic.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 15

După aderarea la sinodul serghianist, Mitropolitul Evloghie şi Episcopul Veniamin şi-au pierdut încrederea credincioşilor aflaţi în exil, care i-au condamnat pentru înaltă trădare şi au refuzat să mai primească tainele acestora. Un număr mare de preoţi şi parohii trec sub ascultarea sinodului ROCOR şi refuză să-l accepte pe Mitropolitul Evloghie ca şi ierarh ortodox. De-a lungul vieţii sale, Mitropolitul Evloghie a dat multe dovezi de trădare şi faptul că era un agent KGB încă de când a plecat din Rusia. Trebuie menţionat faptul că la 21 noiembrie 1944 acesta a semnat un document la Moscova alături de „Patriarhul” Alexei (Simansk) prin care şi-a exprimat dorinţa ca ROCOR-ul să se reunească cu Patriarhia serghianistă, fără să mai ţină cont de erezia de care nu se lepădase şi din care nu se îndreptase acest sinod cu mâini criminale, pătate de sânge nevinovat. Mai mult de atât, el asigura poporul din exil că trebuie să revină în Rusia, cum că nu s-ar întâmpla atrocităţile despre care vorbeşte Sinodul ROCOR. La acea vreme unii dintre oameni credeau; dar, acum aveam prea multe dovezi care să ne arate cât sânge s-a vărsat în Rusia, iar acest eretic Evloghie îndemna poporul ortodox să fugă din Europa, în mâinile fiarei roşii, de unde evident nu mai aveau scăpare.

Printre clericii care făceau parte din Eparhia lui Evloghie şi au trecut la ROCOR, amintim pe Protopopul Serghei (Orlov) de la Geneva, Protopopul Vasile (Timofeev) de la Londra şi Protopopul Grigorie (Ostroumov) de la Cannes. Controversele Mitropolitului Evloghie nu se opreau, indiferent dacă vedea cum un număr mare de parohii în frunte cu protopopii, plecau din cadrul eparhiei sale. El făcea întocmai ce i se dicta de la Moscova. Astfel, în data de 15 februarie 1930, Evloghie a adus în faţa credincioşilor şi a publicat în presa oficială de atunci, un articol prin care mitropolitul eretic Serghie şi episcopii săi alcătuise un raport informativ către Diaspora în care era specificat că guvernul sovietic nu face nimic rău bisericii, ci Sinodul ROCOR este cel care minte populaţia, totul fiind paşnic în Rusia20.

La 16 martie 1930, Mitropolitul Evloghie, reprezentantul „mitropolitului” Serghie, a luat parte la conferinţa precedată de rugăciuni ecumeniste, prezidată de „episcopul” luteran Cosmo Gordon Lang. Nu se pot găsi rezultatele dialogului ecumenist dintre aceste confesiuni; însă, „mitropolitul” eretic Serghie hotărăşte la 10 iulie 1931 să-l concedieze. Acesta intră sub jurisdicţia patriarhiei ecumeniste (eretice) de Constantinopol. În acest an aderă la gruparea Mitropolitului Evloghie, cunoscutul Arhiepiscop Teofan de Poltava, care făcea parte din Patriarhia de stil nou a Constantinopolului.

Mitropolitul Evloghie la conferinţa „ecumenistă” din Edinburgh, 1937.

20 Revista de „Amintiri YMCA-PRESS, Paris, 1947, capitolul „Biserica răpciugoasă”

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 16

În anul 1934, Patriarhul Serbiei Varnava încearcă să discute personal cu Mitropolitul Evloghie pentru a-l convinge să renunţe la aceste acte de trădare, care nu-l ajutau cu nimic. Dimpotrivă, după ce se foloseau de el, atât Serghie de la Moscova, cât şi Patriarhia de Constantinopol, se deziceau de el. Mitropolitul Evloghie acceptă să participe la Sinodul întrunit în anul 1934, unde, în faţa episcopilor, îşi cere iertare faţă de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky). După acest teatru în faţa Sinodului, Mitropolitul Antonie este precaut şi cere o perioadă de pocăinţă pentru Mitropolitul Evloghie, fără să expună prea multe informaţii de faţă cu acesta, din discuţiile Sinodalilor, cunoscându-l pentru trădarea de dinainte. Ulterior, se arată ca fiind o iscoadă dictată tot de la Moscova. Văzând că nu poate obţine nimic de la Sinodul ROCOR, Evloghie continuă lupta sa împotriva Bisericii din diaspora şi a poporului din exil.

Istoricul Peter Kovalevsky aminteşte în scrierile sale despre Evloghie, dorinţa acestuia de a convinge poporul rus din exil să revină în Rusia, unde, chipurile, nu ar fi nici o prigoană şi totul ar decurge normal, ceea ce era total invers.

În noiembrie 1944, Mitropolitul Evloghie şi Arhimandritul Sava (Simchevici) au vizitat ambasada sovietică de la Paris, unde au fost întâmpinaţi de ambasadorul sovietic Alexander (Bogomolov). Despre această întâlnire, Peter Kovalevsky scria: „Această întâlnire era extrem de importantă, întrucât Mitropolitul în loc să trimită o scrisoare, se deplasează pentru a avea înţelegeri secrete. A mers întâi la un reprezentant al celor care de 20 de ani persecută Biserica, care deţin acum şi în Diaspora penitenciare unde ţin închişi un număr mare de preoţi şi credincioşi. Înainte de asta, a complotat cu Constantinopolul, s-a orientat mai apoi către Moscova. Aceasta este o încălcare a relaţiilor canonice şi poate avea consecinţe grave”21 .

La data de 21 noiembrie 1944, Mitropolitul Evloghie trimite o scrisoare cu numărul de înregistrare 19, către „patriarhul” Alexei (Simansky) care a fost „patriarh” al Moscovei între 4 februarie 1945 - 17 aprilie 1970, prin care cerea să fie primit iarăşi în Patriarhia Moscovei. Alexei îi răspunde tot printr-o scrisoare22, la 20 Decembrie 1944, invitându-l să meargă la Moscova. Mitropolitul Evloghie nu poate participa şi-l înştiinţează23 pe Patriarhul Alexei despre starea lui de sănătate, urmând să se deplaseze îndată ce se însănătoşeşte.

La data de 29 August 1945, Mitropolitul Nicolae (Yaruşevici)24, s-a deplasat în mod special la Paris, fiind delegat de Patriarhia serghianistă a Moscovei, pentru a întocmi un document de „reunificare” pe care l-au semnat: Mitropoliţii Nicolae, delegat al Moscovei, Evloghie din Franţa şi vicarii lui, Vladimir (Tihonitsky) şi Ioan (Leonşucov). După semnarea documentului, Mitropolitul Evloghie şi Mitropolitul Nicolae au liturghisit la Biserica lui din Paris, au stat la masă împreună, apoi s-au despărţit. Aceasta a fost ultima liturghie pe care a săvârşit-o Evloghie, după care a început să se simtă din ce în ce mai rău şi a murit25.

După semnarea documentului şi cedarea câtorva Biserici pe care le deţinea, în proprietatea Patriarhiei Moscovei, Sinodul moscovit a hotărât26 la 7 Septembrie 1945 ca gruparea lui Evloghie să nu fie Eparhie, ci doar un simplu exarhat.

Evloghie, trădător al Bisericii Ortodoxe şi al propriului neam, a murit la 8 August 1946 şi depus în Biserica „Alexander Nevsky” din Paris. Cronicile vremii au amintit că Evloghie a murit înainte de răsăritul soarelui, iar în câteva ore trupul său începuse să emane un miros greu de suportat, fapt pentru care autorităţile franceze au impus să fie sigilat într-un sicriu metalic, închis ermetic, şi nu expus în Biserică pentru a nu provoca vre-o boală participanţilor la funeralii27. După funeralii, la 10 August a fost înmormântat în cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois din Paris.

21 P. E. Kovalevsky „jurnal de Septembrie” 1944 - august 1946. / „Biserica și timpul” 2007, № 1 (38), pag. 152.22 Patriarhul Alexei către Mitropolitul Evloghie. 20 decembrie 1944. / „Arhivele istorice” 2000, № 6, pag. 108.23 Mitropolitul Evloghie către Patriarhul Alexei. 08 februarie 1945. / „Arhivele istorice” 2000, № 6, pag. 110.24 Acesta a fost „mitropolit” de Krutinsk între 28 ianuarie 1944 - 19 septembrie 1960, după ce l-au împuşcat pe Sfântul Mucenic şi Mitropolit al Moscovei, Petru (Polyansky). Acesta a devenit mai apoi primul preşedinte al Departamentului pentru Relaţii externe al Patriarhiei Moscovei între 4 aprilie 1946 - 21 iunie 1960.25 Moartea și îngroparea Mitropolitului Evloghie. / JMP 1946, № 7, pagina 10.26 Extras din numărul Jurnalului 23 al şedinţei Sinodului din 07 septembrie 1945. / / JMP . 1945, № 9, pagina 13.27 Moartea şi îngroparea Mitropolitului Evloghie. /  JMP 1946, № 7, pagina 10.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 17

Trădarea Mitropolitului Evloghie şi-a expus-o singur în cartea „Amintiri din calea vieţii mele” pe care au publicat-o sovieticii la Paris, în anul 1947, prima ediţie în limba rusă fiind publicată în 1994. Deşi a fost un trădător al poporului şi foarte mulţi preoţi şi credincioşi ruşi, au fost convinşi să revină în Rusia, unde erau arestaţi şi omorâţi, Patriarhia Moscovei l-a tratat ca pe un „sfânt” pentru a dezinforma poporul şi a-şi şterge istoria criminală, dându-l exemplu pentru că „a revenit la Patriarhia Moscovei”. De asemenea, un alt caz a fost cel al Arhiepiscopului Teofan de Poltava, pe care-l citau sovieticii împotriva Sinodului ROCOR.

Arhiepiscopul Teofan de Poltava în miloc și în stânga lui, Grigorie Rasputin

Fiind sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol, Evloghie a luat legătura cu Arhiepiscopul Teofan de Poltava, care era plecat şi el în exil, stabilit la Constantinopol. Evloghie reuşeşte să-l convingă pe Episcopul Teofan să se opună înfiinţării Sinodului ROCOR, aducându-i ca argument „catehismul Mitropolitului Antonie Khrapovitsky” un document care nu se ştie exact dacă a aparţinut Mitropolitului Antonie, pe vremea când era mitropolit de Kiev, sau pur şi simplu era scris de un teolog rău intenţionat, ori plătit de bolşevici să facă acest lucru, care l-a menţionat pe Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) pe coperta cărţii, cum se practică şi astăzi, tipărindu-se cărţi pe care găsim „Binecuvântarea Episcopului cutare” şi de multe ori acesta nici nu cunoaşte exact ce conţine cartea, dar este menţionat în ea.

Capitolul 8ARHIEPISCOPUL TEOFAN DE POLTAVA

Arhiepiscopul Teofan de Poltava a fost episcop al sinodului bisericii ortodoxe ruse până în anul 1918, când a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop.

În noiembrie 1920 a emigrat în Constantinopol, pe vremea locţiitorului de Patriarh Dorotei (Mammellis) şi în cadrul Patriarhiei Ecumenice până în anul 1925. Din anul 1923 a fost subordonat faţă de Patriarhul Meletios Metaxakis. În anul 1925 s-a mutat în Bulgaria. A fost adept al ideologiilor „Mitropolitului” Evloghie pe care l-a urmat, mutându-se în Franţa, la mănăstirea numită „Peştera celor trei vulpi” în cadrul aceleiaşi schisme.

Înainte să adere total la schisma provocată de Mitropolitul Evloghie, Arhiepiscopul Teofan de Poltava era membru al Sfântului Sinod ROCOR condus de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky). El este amintit în Protocolul nr. 1 întocmit de Sinodul ROCOR la data de 20 august/2 septembrie 1927, la 05:00 în Sremska

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 18

Karloviţ, care s-a întrunit în Palatul Patriarhiei. De asemenea, el apare şi într-o fotografie făcută în anul 1929.

Din anul 1931 a fost membru al „Sinodului” din Europa, al Patriarhului eretic „Serghie” condus de Mitropolitul Evloghie. Nu ştim exact funcţia pe care a ocupat-o în cadrul acestei schisme; dar, îl găsim menţionat în hotărârea „Sinodului” Mitropolitului Evloghie din anul acelaşi an.

După moartea lui, la 6/19 februarie 1940, Evloghie a hotărât să-l îngroape ca pe un simplu călugăr, după cum amintesc cronicile28 acelei vremi. Cu toate acestea, Patriarhia Moscovei l-a numit „sfânt”. La acea vreme vehicula lucrarea lui împotriva Mitropolitului Antonie (Khrapovitsky) prin care-l acuza de erezie. Totuşi, nimeni nu a putut înţelege poziţia Mitropolitului Evloghie şi a Arhiepiscopului Teofan de Poltava, de a-şi trăda propriul popor şi mai ales de a trece sub ascultare faţă de ereticul Serghie, mai cu seamă că Sinodul ROCOR a fost înfiinţat de toate bisericile ortodoxe autocefale şi confirmat de Patriarhul Tihon. Din cauza acestui agent al KGB-ului sovietic, mulţi scriitori rău intenţionaţi sau dezinformaţi, făceau asocieri între Patriarhia Constantinopolului şi ROCOR, întrucât Evloghie se folosea fără nici un drept de această titulatură, el fiind membru al Sinodului Patriarhiei serghianiste și eretice a Moscovei.

După căderea Mitropolitului Evloghie, a fost înlocuit cu Arhiepiscopul Serafim Lyade, în Germania, pentru a coordona Eparhia ROCOR în Germania.

Capitolul 9SINODUL ROCOR ŞI CELELALTE BISERICI AUTOCEFALE

Patriarhia de Constantinopol, după schimbarea calendarului, adică începând cu perioada de conducere a Patriarhului Meletios Metaxakis, a fost unul dintre duşmanii Sinodului ROCOR, pentru că nu acceptase şi combătuse schimbarea Calendarului Bisericesc. Teoretic şi practic, după schisma din anul 1924, Sinodul ROCOR nu a avut comuniune cu patriarhia de Constantinopol, ci doar cu Patriarhia Moscovei, condusă de Patriarhul Tihon şi Patriarhia Serbiei condusă de Patriarhul Dimitrie29, ulterior de Patriarhul Varnava30.

Atingând în mod abuziv organizarea Sinodului ROCOR şi susţinând schisma făcută de Mitropolitul Evloghie, Patriarhia Serbiei nu a avut comuniune cu Patriarhia de Constantinopol. Este bine de menționat că nici Patriarhia Ierusalimului nu a păstrat o comuniune cu Patriarhia de Constantinopol, deși nu a făcut o mărturisire de Credință împotriva neo-calendariștilor. Singurele mărturii de la Ierusalim sunt scrierile Sfântului Cuvios Ioan Iacob, care a părăsit Patriarhia Română din cauza faptului că nu a revenit la vechiul calendar bisericesc, așezat și bine rânduit de Sfinții Părinți de la Sinodul Ecumenic din Niceea și păstrat întocmai de toate Sfintele Sinoade.

Firește, până în anul 1924 toate Patriarhiile și Bisericile Ortodoxe au fost în deplină comuniune, iar după schimbarea calendarului, lucrurile nu au rămas așa. Nu avem mărturii de anateme împotriva celor care au acceptat noul calendar, pentru că Bisericile Ortodoxe de la vremea aceea nu aveau o atenție deosebită acordată problemei calendaristice, fiind război, fiind tulburare și ulterior sângele nevinovat vărsat de călăii bolșevici, sovietici, comuniști și naziști. Așadar, atenția bisericilor era îndreptată mai mult spre întărirea propriului popor în lupta cu regimul totalitar, care domina lumea, nu problema calendaristică! Este cert că nu au acceptat calendarul nici Patriarhiile Moscovei, Ierusalimului, Serbiei, Antiohiei, cât și Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR), dar, era suficient, întrucât atenţia trebuia să fie îndreptată către susţinerea poporului batjocorit şi umilit de puterile criminale ale vremii.

După anul 1935, mai exact la 11 ani de la schimbarea calendarului, după ce trei episcopi greci părăsesc stilul nou şi revin la stilul vechi, depunând o mărturisire de credinţă şi o lepădare de acest nou calendar, atacurile la adresa ROCOR au fost făcute fără încetare pentru faptul că nu s-a lepădat de schimbarea calendaristică din anul 1924. Dar, fireşte vorbind, de ce să se lepede, dacă în hotărârile Sinodului ROCOR din anii 1921 şi 1923, au combătut schimbarea calendarului şi mai

28 Republicare: Varlamov A.  „Investigarea istoriei”. № 11. Moscova. 2006. 29 Primul Patriarh al Serbiei, între anii 1920 – 1930.30 Al doilea Patriarh al Serbiei între anii 1930 – 1937.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 19

mult de atât, nu au acceptat noul calendar? Pentru episcopii greci era necesară această mărturisire, mai ales că ei slujise 11 ani pe stil nou şi unul dintre ei, Episcopul Hrisostom de Florina fusese chiar locţiitorul Patriarhului eretic Meletios Metaxakis. Conform sigilionului de la anul 1583, hotărârea a 7-a, cei ce aderă la noul calendar îşi pierd total dreptul de a mai sluji. Acest Sigilion nu prevede şi modul în care episcopii sau preoţii revin la ortodoxie, dacă mai au voie să săvârşească cele Sfinte şi dacă mai pot activa în sânul Bisericii. Evident, atât „mateiţii” cât şi „floriniţii” greci afirmau că trebuie repetate toate tainele celor de pe stil nou. Nu era evident că aceşti episcopi greci, care reveneau, săvârşise 11 ani taine sub anatema, deci, slujise fără a avea acest drept canonic şi dogmatic? Evident că da!

În afară de Sinodul ROCOR, care în anul 1923 s-a dezis de noul calendar şi a hotărât să nu schimbe nici pentru o zi calendarul ortodox, cum făcuse ereticul mitropolit Serghie în 1922 la Moscova, sau Meletios Metaxakis în 1924 la Constantinopol, sau Patriarhul Miron Cristea la Bucureşti în acelaşi an, nici o altă Biserică sau Patriarhie nu a hotărât, măcar un rând, legat de schimbarea şi gravitatea schimbării calendarului. Totuşi, episcopii neo-calendarişti greci, reveniţi la stilul vechi, au găsit modul prin care să atace Sinodul ROCOR, invocând faptul că nu s-au lepădat de noul calendar. Cum să se lepede de ceva ce hotărâse să nu primească? Nu este mai mare fapta de a nu cădea, decât să ai de unde să te ridici? Pe lângă aceste acuzaţii nefondate la dresa unei Biserici care nu acceptase noul calendar, din rândul grecilor au fost mai mulţi scriitori de ocazie care au atacat Sinodul ROCOR pentru ecumenism, deşi am arătat şi în fotografii că acel Evloghie care participa la întruniri ecumeniste, era un spion al KGB-ului sovietic şi nu făcea parte din ROCOR, ci din Patriarhia Moscovei, fiind încurajat de Patriarhia de Constantinopol, care mereu a reprezentat o principală sursă de întărire a tulburărilor Bisericii Ortodoxe din Europa.

Totuşi, dincolo de aparenţe şi de căderile unor episcopi compromişi precum Evloghie (Georghievsky), Teofan de Poltava sau Serafim Ivanov, Sinodul ROCOR a luat doar hotărâri de a combate atât noul calendar, cât şi ritul vestic, pascalia grigoriană şi alte abateri. Răspunde întreg Sinodul pentru un singur sau doi episcopi care cad? Atunci înseamnă că excludem Sinodul al 7-lea Ecumenic, care a avut şi Episcopi ce apărau iconoclasmul, excludem şi Sinodul 1 Ecumenic, care a avut episcopi ce au apărat arianismul. Fireşte, nu putem face acest lucru, văzând clar îndreptarea lor din acele erezii. Căderea lor, sau afirmarea unor poziţii mai mult sau mai puţin eretice, trebuie privite nu doar în literă, ci şi în duhul literelor, în duhul faptelor celor care au urmat. Pe parcursul acestei cărţi vom vedea de ce ROCOR a fost şi este singura Biserică Ortodoxă Autocefală care a rămas în dreapta Credinţă, indiferent dacă unii episcopi cădeau, plecau din Biserica adevărată şi aderau la eresuri. Era evident, din toate timpurile sunt episcopi care se însoţesc cu ereticii. De ce nu s-ar fi putut întâmpla şi în secolul 20? Totuşi, voi aduce toate argumentele solide şi probele împotriva schismelor şi sectelor eretice care au combătut Sinodul ROCOR pentru faptele altora. Aceste secte caută să asocieze Sinodul ROCOR cu Mitropolitul Evloghie, fără să mai amintească faptul că el nu a fost permanent în ROCOR, ci ulterior a trecut la biserica eretică a serghianiştilor.

Sinodul ROCOR este singura Biserică Ortodoxă Autocefală canonică la vremea actuală, care a străbătut cu greu şi fără compromisuri secolul trecut, lăsând în urmă sute de sfinţi mucenici care strălucesc în calendarul Bisericii Lui Hristos şi ne dau pildă de viaţă, nouă, celor amăgiţi cu multe feluri de ispite şi patimi. La acea vreme erau şi foarte mulţi agenţi ai KGB-ului, cum a fost Evloghie, care făceau tot ce le stătea în cale să asocieze sectele şi schismele lor cu ROCOR, doar pentru a discredita istoria şi hotărârile Sinodului. Omul simplu vedea faptele acestor oameni rău intenţionaţi şi chiar credeau. Era firesc să creadă, posibilitatea de informare fiind mult mai scăzută la acea vreme. Acum, Slavă Domnului, avem posibilitatea de a ne informa spre folosul sufletesc.

Capitolul 10ROCOR DUPĂ ANUL 1930 ȘI MITROPOLITUL SERAFIM LYADE

Sinodul ROCOR fiind stabilit în Serbia, a putut avea pacea necesară şi libertatea canonică de a administra Bisericile Ortodoxe Ruse din Europa şi din întreaga lume. În această ţară, Mitropolitul

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 20

Antonie (Khrapovitsky) a avut o colaborare deosebită cu Patriarhul Serbiei, Dimitrie, care a oferit Sinodului toate condiţiile optime pentru a-şi putea exercita atribuţiile administrative.

După trecerea la cele veşnice a Patriarhului sârb, Dimitrie, Biserica Ortodoxă Sârbă îl alege ca întâistătător pe Patriarhul Varnava. Acesta, de asemenea, acordă Sinodului ROCOR toată atenţia şi susţinerea sa. Mitropolitul eretic Serghie a încercat să-l convingă pe Patriarhul Varnava la 22 iulie 1934 să se alăture în lupta contra Sinodului ROCOR, însă, rezultatul corespondenţei s-a arătat abia la 10 septembrie 1934, când, Sinodul ROCOR s-a întrunit în număr de 17 episcopi. A participat şi Patriarhul Varnava, ca membru de onoare al Sinodului. În cadrul acestei întruniri, au fost condamnate afirmaţiile lui Serghie cu privire la „caterisirea” unor Episcopi din ROCOR pentru că nu doreau să-l pomenească la slujbă ca „întâistătător”, deşi el era supus ereziei şi politicii sovietice, nu Lui Hristos şi hotărârilor Sfintelor Sinoade.

Cu ceva timp înainte de întrunirea Sinodului din 1934, mai exact, în anul 1930, trece la ROCOR episcopul rus, de origine germană, Serafim Lyade.

Carl Georg Albert Lyade, pe numele său de mirean, s-a născut într-o familie protestantă la 4 iunie 1883. În anul 1905 părinţii săi s-au mutat în Rusia, unde au adoptat ortodoxia. La 6 iulie 1907 a fost hirotonit diacon, iar la două zile după aceasta a fost hirotonit preot în localitatea Novgorod din Rusia, unde a stat până în anul 1912. În anul 1916 a absolvit Academia de Teologie din Moscova, iar până în anul 1918 a fost profesor la seminarul teologic din Harkov.

Între anii 1918 şi 1920 a predat limba germană într-o şcoală privată (cu plată). În anul 1920 i-a decedat soţia. În anul 1922 a fost ridicat la rangul de blagocin, ocupând funcţia până în anul 1924, cu sediul la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Harkov.

La 20 August 1924 a fost tuns călugăr cu numele de Serafim, ulterior fiind hirotesit Arhimandrit şi în cele din urmă hirotonit Episcop Vicar al Eparhiei de Harkov. În anul 1925 Patriarhul Tihon trece la cele veşnice, fiind urmat de Mitropolitul Petru. Acesta este exilat de sovietici şi înlocuit cu ereticul Serafie în anul 1927. Acesta slujeşte în „Patriarhia” Moscovei până în anul 1929.

În 1930 Serafim (Lyade) cere guvernului sovietic permisiunea să plece în Germania. Acesta revine în Germania şi recunoaşte în mod public că a fost un agent KGB, dar pe motivul că se temea de a nu fi şi el victimă, ca şi ceilalţi Episcopi arestaţi şi ucişi. În cele din urmă, Episcopul Serafim Lyade era liber de colaborările cu statul sovietic, aflându-se pe teritoriul natal, Germania. În acelaşi an a stat o perioadă de timp spre încercare, sub ascultarea Arhiepiscopului rus Tihon (Lyaşenko), membru al Sinodului ROCOR.

După ce arată stabilitate eclesiologică, Serafim Lyade este numit Episcop Vicar de Viena, în cadrul ROCOR condus de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky). După moartea acestuia la 10 august 1936, Sinodul ROCOR îl alege întâistătător pe Mitropolitul Anastasie (Gribanovsky).

În februarie 1938, guvernul nazist îl numeşte pe Episcopul Serafim (Lyade) mitropolit al bisericilor ruseşti din Germania. Această numire nu a fost făcută prin hotărârea Sinodului ROCOR de care asculta. Pentru a nu provoca o schismă, sau să stârnească atrocităţi şi crimele naziştilor împotriva poporului rus din Germania, Mitropolitul Anastasie şi Sinodul hotărăsc să recunoască numirea Mitropolitului Serafim.

În cele din urmă guvernul nazist hotărăşte să preia toate bunurile ROCOR din Germania şi să le treacă în proprietatea guvernului nazist, lucru cu care Serafim este de acord din punctul său de vedere naţionalist (fiind de origine germană). Cu toate acestea, naziştii nu i-au fost chiar prieteni. După cedarea bisericilor ruseşti în proprietatea ministerului cultelor din Germania, Mitropolitul Serafim începe să se simtă foarte rău, fusese otrăvit. Sinodul ROCOR hotărăşte de urgenţă să-l transfere în Voivodin din Serbia, unde a fost tratat timp de un an de zile. Sinodul preferă să nu-l caterisească pentru faptele sale ce dovedeau încă o dată trădarea, după cum se întâmplase în KGB. În anul 1942 este readus în Germania, dar Mitropolitul Serafim nu mai putea să-şi poarte singur de grijă. A mai trăit până la vârsta de 67 de ani.

Starea de sănătate a Mitropolitului Serafim Lyade s-a agravat în vara anului 1950, călugării ce-l îngrijeau dându-şi seama că nu mai are mult timp de trăit, trimit o telegramă Sinodului. Aflând vestea, Mitropolitul ROCOR-ului, Anastasie (Gribanovsky), a venit în Germania însoţit de

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 21

Blagocinul Gheorghe Grabbe (viitorul Episcop Grigorie) şi Protodiaconul Pavel (Nikolschy), care au fost alături de Mitropolitul Serafim în cele mai grele momente. Mai mult de atât, Mitropolitul Anastasie împreună cu ceilalţi episcopi prezenţi, Ştefan, Filip şi Alexandru, i-au citit rugăciunile de ieşire a sufletului. În jurul orei 06:00 Mitropolitul Serafim a trecut la cele veşnice.

Episcopii au făcut o şedinţă de urgenţă, în frunte cu Mitropolitul Anastasie. Aceştia au discutat ca în locul Mitropolitul Serafim, să fie numit Episcopul Vicar Alexandru (Stalker). Acesta din urmă a fost numit în mod oficial ca Arhiepiscop de Munhen abia în anul 1952. În acelaşi timp s-a hotărât ca înmormântarea Arhiepiscopului Serafim să fie oficiată de un sobor arhieresc, în ziua de 3/16 septembrie 1950, în Biserica Sf. Ier. Nicolae.

De remarcat este faptul că Mitropolitul Serafim (Lyade) a trădat Biserica de două ori: o dată în perioada când locuia în Rusia, altă dată în faţa naziştilor. Totuşi, pentru a nu provoca schismă în Biserică, Sinodul ROCOR nu ia nici o hotărâre de caterisire a acestuia. Paguba provocată era foarte mare. Bisericile din Germania scăpase de măcelul „mitropolitului” Evloghie, care complota cu ereticul mitropolit Serghie. Oricum, erau mulţi agenţi ai sovieticilor care încercau să se folosească de numele Sinodului ROCOR pentru a face dezbinare şi schismă în Biserică, exact ce-şi doreau sovieticii, să dezbine Biserica pentru a putea ademeni poporul în mâinile morţii. Cu toate acestea, toleranţa de care a dat dovadă Sinodul ROCOR a avut roade, întrucât Eparhia din Germania nu suferit vreo schismă în anul 1942. Dimpotrivă, Mitropolitul Serafim a văzut cum propriul său neam l-au otrăvit, iar ierarhii ROCOR în loc să-l caterisească, l-au îngrijit ca pe un prieten, fără să ţină cont de faptele lui de trădare. Astfel, Biserica a fost izbăvită de schismă şi istoria a continuat…

Capitolul 11.ORGANIZAREA SINODULUI ROCOR SUB CONDUCEREA

MITROPOLITULUI ANASTASIE (GRIBANOVSKY)

În anul 1936, Mitropolitul Antonie (Khrapovitskz), simţindu-şi sfârşitul aproape, bătrân şi slăbit, în vârstă de 73 de ani, convoacă Sinodul ROCOR într-o şedinţă formată din toţi Episcopii ruşi din Europa, la care au participat şi comisii din alte ţări. În cadrul acestei întruniri Sinodale, Mitropolitul Antonie propune Sinodului să fie ales Mitropolitul Anastasie (Gribanovsky), fiind unul dintre cei mai activi Arhierei în perioada de după plecarea lor din Rusia, în exil.

În ultimii ani ai vieţii sale, Mitropolitul Antonie nu a putut să se deplaseze singur, trecând la cele veşnice în 10 August 1936. În ultimele zile din viaţă ale Mitropolitului, Patriarhul Varnava a dorit să fie de nedespărţiţi. După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Antonie, întregul Sinod ROCOR a fost îndoliat. Fusese unul dintre Arhiereii care nu a cedat în faţa presiunilor bolşevicilor, trecând peste orice prigoană şi nedreptate făcută, atât din partea „bisericilor” nou-calendariste, cât şi din partea schismelor pe care acestea le fondau şi le formau cu multă ură împotriva acestuia. Cu toate acestea, Mitropolitul Antonie nu a purtat ură asupra nimănui. Această virtute a Mitropolitului am remarcato şi în momentul primirii în Sinod a Arhiepiscopului Teofan de Poltava, care cu câţiva ani în urmă îl criticase pe nedrept, într-un final cerându-şi iertare şi trecând sub ascultarea acestuia.

Înmormântarea a avut loc la 12 August 1936, fiind prezidată de Patriarhul Serbiei Varnava şi Mitropolitul Anastasie, noul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor Rusiei.

Istoria Sinodului R.O.C.O.R. Autor: Pr. Veniamin (Ilie) Pag. 22

Înmormântarea Mitropolitului Antonie (Khrapovitsky), Belgrad 1936.