Vie

Încerc să înţeleg Viaţa, să o simt, să o trăiesc. Încerc să dau valoare înlănţuirii necontenite şi ireversibile a secundelor. Fără îndoială, pe drumul existenţei noastre devenim. În fiecare clipă, timpul ne marchează trecerea minutelor, zilelor, anilor. Răsăritul soarelui este un început, apusul este un sfârşit… sau poate un nou început. 

În orice clipă, o viaţă moare, lăsând loc naşterii, noului început. Fizic, viaţă este închisă în limite: început-sfârşit, naştere-moarte, limite între care ceasornicul neobosit al vieţii numără secundele trecerii. 

Viaţa ne vorbeşte mereu. Fără cuvinte. Sclav al rutinei, al obisnuinţei, am uitat să ascult viaţa, am uitat să trăiesc, am uitat că verbul, acţiunea de care este legată invariabil viaţa, este a trăi. 

Am uitat că a trăi nu înseamnă doar a te naşte, a respira, a muri. Câţi dintre noi mai avem astăzi timp pentru viaţă? Pentru viaţa noastră şi nu a celor care ne formează familia, prietenii sau cunoscuţii? 

Coborând din sfera teoreticului sau a metaforicului şi privind realist, cât timp mai avem astăzi pentru noi, doar pentru noi, învingând cu hotărâre compromisurile mai mici sau mai mari care ne apar in cale? Câte clipe petrecem astăzi, de-a lungul unei zile, pentru a vorbi cu noi înşine, pentru a răspunde la întrebările pe care ni le strigă sufletul? 

Cotidianul şi-a pus amprenta asupra vieţii noastre, căutarea bunăstării materiale a devenit un ţel pentru mulţi dintre noi, pentru că numai aşa suntem “în rândul lumii”. 

Deunăzi, pe un simplu drum spre rutina zilnică, spre locul de muncă, am îndrăznit să privesc altfel toamna naturii, redusă la o simplă frunză în care am transpus simplu viaţa. Banal pentru unii, lucru fără noimă pentru alţii, mesaj nerostit al vieţii pentru mine. Aşadar, chiar şi o frunză are viaţă. În tot cuprinsul ei: al naşterii, al devenirii, al morţii. Născută din maica naturii, ţărâna, şi îmbrăţişată de aceeaşi maică iubitoare la întoarcerea acasă, în pământ. 

Primavara, seva primordială a pământului naşte frunza micuţă, cu acelaşi verde crud ca al semenelor ei, dar trup plăpând, unic. Creşte alintată de cântecul de leagăn al vântului care-i spune poveşti aduse de departe. 

Ce adâncă linişte se zămisleşte din dansul frunzelor! 

Aşa îşi deapănă frunza povestea ei de-o vară, mângâiată de blânde raze de soare. Toamna, mâna nevăzută a Pictorului Ceresc îşi desăvârşeşte măiestria, împletind culorile lumii într-o expoziţie grandioasă. Şi iată că micuţa frunză de altadată, de un verde comun cu cel al suratelor ei, îmbrăcată acum în straie de sărbătoare, unică, oferă valsul naturii, ultimul dans, îmbrăţişându-şi din nou maica iubitoare. Feeria culorilor toamnei se stinge încet, odată cu venirea iernii. Ciclul viului este adus în latenţă iarna, ca timp al zămislirii noii vieţi care este redată naturii în fiecare primăvară. 

Metafora nescrisă a naturii adaugă treptat capitole romanului omenirii. Capitole ale naşterii, ale devenirii, ale morţii. Dincolo de timp… doar viaţa… 

Asa am înţeles că valoarea unei clipe este trăirea ei. 

Întrebări se nasc firesc in conştiinţa mea. De ce nu încercăm să fim noi? De ce ne mulţumim să trăim în rutină, normal, obişnuit? De ce oamenii astăzi caută vieţii soluţii cât mai practice, inventând fără oprire lucruri care accelerează ritmul vieţii şi rutina? Viaţa a devenit electronică, securizată, desfăşurată în spatele uşilor străjuite de interfon, alarme, coduri. Artificialul împrumută tot mai mult amprenta viului. Omorâm natura, o transformăm în confort omenesc. Riscăm să devenim roboţi “vii”, cu inimă de piatră! 

Şi totuşi… fericiţi sunt aceia dintre noi care se mai numesc încă oameni. Care învaţă să trăiască într-o astfel de lume. Fericiţi sunt aceia care înţeleg că Viaţa trebuie trăită, nu derulată ca un clişeu cinematografic. În jurul nosru, zâmbetul ascunde interesul, omenia izvorâtă din inimă este ascunsă în adâncul fiinţei de teama de a nu aluneca în ridicol. 

Frumuseţea şi bunătatea unui suflet nu vin doar ca o completare a fizicului, a pământescului, ci există acolo, în adâncul fiinţei, depinde de noi cum o valorificăm şi cât dăruim vederii. 

Îndrăznesc să cred că a trăi înseamnă a te elibera de compromisuri, a fi tu, aşa cum eşti creat. Libertatea va fi dobândită doar când dăruim în viaţă necondiţionat, fără a aştepta răsplată. 

Să trăim azi prezentul, nu viitorul, să nu mai lăsăm pe mâine ce putem face astăzi. Să fim noi înşine astăzi, nu să plănuim să devenim mâine. 

Publicat de Mirela Nicoleta Hincianu in Eseuri