Victor Răzmeriţă

DELIRURI ALE SINUCIGAŞILOR

2

3

EDITURA NICO

4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RĂZMERIŢĂ, VICTOR

Deliruri ale sinucigaşilor/ Victor Răzmeriţă - Târgu-Mureş:

Editura Nico, 2016

I.S.B.N. 978-973-1728-62-9

821.135.1-31

Coperta de aparţine autorului

EDITURA NICO

TÂRGU-MUREŞ,

str. Ilie Munteanu nr. 29

Apărut 2016

Copyright © Nicolae Băciuţ 2016

Pentru această ediţie

Toate drepturile rezervate

Lector Nicolae Băciuţ

Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ

Format 16/61x86, Coli tipo 12

Tiparul executat la

S.C. INTERMEDIA GROUP S.A.

Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8

România

5

„Faptul că orice viață de pe pămînt se termină prin moarte

ne dovedește că moartea este scopul vieții.” (Lucian Blaga)

Viața... trist izvor de durere, de lumină, de fum al plînsului

suspin, de soare ars obraz, de noapte. Zbucium și chin al eului

din eu, dar totuși fericită clipă a durerii și speranța visului

pierdut, realizarea zilei de mîine.

Viața – copacul speranțelor pierdute. Le regăsim sau nu –

problematica temporală răspunzătoare în fiecare caz în parte.

Omul – minune a clipei de azi, amprentă a zilei de mîine. Vine

din trecut, prin urmași, prin seva acestora, generații care se

regăsesc în prezența existenței prezente și se va transmite

viitorului – amintire despre noi.

Om în esență nu presupune doar sensul biologic – forma

anatomo-fiziologică, creatura vie, în chip fizic, presupune și

existența unui univers aparte, unei lumi nepămîntene, lume ce

rămîne eternă, zbuciumul lumii ce s-a stins.

A fi om sau nu, fiecare își alege drumul, spinos cu

ghimpi sau verde și cu flori, dar în cel de-al doilea caz în

societate scopul scuză mijloacele, șmecheria, lașitatea,

invidia, ura, minciuna constituie pietre de temelie a

drumului parcurs de către homo-sapiens al secolului XXI,

sclav al propriilor instincte și vicii, în viziunea lor - forma

perfectă a existenței umane, iar adepții primului drum sunt

cuprinși de sufocare, de revoltă, de împotrivire, de stare de

depresie și disconfort.

O categorie aparte sunt copiii – plăpînde ființe, sufletul

căror este inundat de suferința regimului în care ne ducem

esențial existența.

În societatea noastră, dar și în general se cere voință, tărie

de caracter de a rezista coșmarului, infernul negru al clipei

secolului XXI.

Destinul este diferit, fiecare își duce existența în propriul

univers, amalgam de trăiri și emoți, sentimente,...unii

rezistă...alții – nu.

6

Da, este adevărat, nimeni nu pleacă viu din această viață,

dar contează modul cum o faci... ce lași în urmă, ce exemple

oferi generațiilor care vin după noi.

Este necesar înlăturarea factorilor care duc la

îmbolnăvirea societății noastre, la faptul că oamenii decid că

unica soluție este sinuciderea. Totuși, de ce unii luptă pentru a

trăi, chiar și răpuși de boli incurabile? Viața pentru ei este ca

un diamant, ei își doresc să prelungească clipele cît mi mult,

oricît de greu ar fi, totuși se poate!?

Este o artă viața, este un joc multicolor, este un curcubeu

de nuanțe sau poate o furtună, o ploaie infinită, este totul. Se

revarsă din oglinda sufletului, a eului din eu, care rămîne eternă

chemare a vieții de apoi.

Te naști ca să pleci, ești un simplu oaspete pe pămînt, în

această lume, oaspete trimis nu cu un mesaj, ci cu o destinație

pe care înainte de a pleca trebuie să o execuți, asemeni unei

obligații în fața lui Dumnezeu.

Viața este o formă a infinitului finit, e un izvor de împlini-

re, prin greutatea destinului care apasă umerii goi, bătuți de

aripile neamului, rădăcinilor, temeliei de unde provine omul.

Durerea poate fi privită ca un imbold, ca o stare

depresivă sau ca o stare de refugiu al omului din om. Doar

caracterul – forța motrice a întregului univers interior poate

face față amalgamului de trăiri ale ființei interioare. Ori le

depăsim – ori ele pe noi.

Plăpînda și gingașa ființă a omului din om, în profund

infern de agonie a sorții zace, rezistă sau nu este decît o

întrebare, întrebare retorică a timpului.

„Pierdem în viață ani ca la moarte să cerșim o clipă.”

(Anonim)

Suflet de Basarabia

7

INTRODUCERE

După ce la descoperit pe Dumnezeu, cea mai mare

descoperire a omului a fost scrisul. Scrisul este și va fi cât va fi

lumea. Prin el, mileniile, secolele și generațiile care plecau în

istorie transmiteau altor milenii, secole și generații care veneau

experiența, cunoștințele, impresiile, trăirile, toată înțelepciunea

și bogăția spirituală acumulată în timpul vieții lor pentru

urmașii lor. Scrisul a fost și este liantul care leagă trecutul cu

viitorul, amintirile și visele. Astfel, eu am făcut cerneală din

cârmâz dizolvat cu apa baștinei, a copilăriei, a amintirilor mele

și a celor mulți care m-au înconjurat pe parcursul vieții. Sursa

de creație îmi este tâmpenia oamenilor, bucuriile lor, dar și

amarul pe care l-au înghițit toată viața, unii pe drept, iar

majoritatea pe nedrept, fiindu-le sorțile prea amare de tot și mai

tare decât pelinul. Scriu numai Adevărul Pur, înveșnicind și

societatea în care mă aflu așa cum este ea, cu toate păcatele,

împlinirile și bucuriile ei, fiindcă pădure fără uscături nu poate

fi și societate fără gunoaie umane tot, chiar de nu le plac la

mulți.

Dacă exclamația și explozia sentimentală înseamnă a

striga, a-ți exterioriza sentimentele, trăirile sufletului bântuit de

furtuni, atunci inclamația și implozia este un strigăt mut, întors

în interior, iar cei mai cărturari își spun bucuriile și dragostele

pe foi de caiet prin poezii sau mici amintiri, trăite în timpul

vieții. Pe unii însă aceste inclamații și implozii îi distrug și le

frâng axa sufletului, astfel, slabi de tot în caracter, ca un copac

mâncat pe dinăuntru și se formează o scorbură, devin ușor

jertfe ale forțelor întunericului, care bântuie foarte puternic pe

meleagul nostru.

Deseori subconștientul omului ascunde dorințe și

gânduri în stare lentă, chiar și de ale strămoșilor, ce nu au fost

materializate și luate cu ei în morminte, însă puțini sunt cei ce

au curajul să-i de-a frâu liber, lăsându-se posedați de el cu

8

desăvârșire, precum am făcut-o eu, însă și cerc să descifrez

durerile celora duși din această lume, care au venit în contact

cu mine și să le aștern pe hârtie așa cum au fost. Intelectualii,

savanții, oamenii de cultură și artă, scriitorii cu riscul de a fi

blamați, dar și nimiciți fizic sunt cei care afirmă răspicat –

indiferent de regimurile satanicilor guvernări că: albul este alb

și negrul este negru și nu poate fi altfel nicidecum. Dumnezeu a

creat lumea, iar caiafele Lui – artiștii, scriitorii, savanții,

preoții, adică constructorii spiritului care nu se vând și nu

pachetează cu diavolul – o ajută, ca aceasta să nu degradeze,

dar ca să dureze în timp și în istorie, ca o lume bună și nu una

satanică de tot, precum este acum la noi în ultimul timp.

Atotfăcătorul m-a înzestrat cu har dumnezeiesc și

nimeni nu-mi poate lua pana din mână. Eu sunt cartea de vizită

a unui popor, dar și a baștinei unde m-am născut. Spiritul,

vorba de duh, și scrisul îmi sunt scut și sabie împotriva tuturor

care mă atacă pe mine și întreg neamul meu românesc! Fără

cultură, fără știință, fără literatură, fără limbă, fără viața

spirituală, precum ne vor toți dușmanii noștri, dar din păcate și

noi singuri, devenim un neam ca un trup fără suflet. Deci, un

mort viu, un tub digestiv care face numai putoare și încă fiind

mancurt nimicește toate cele sfinte și se mai nimicește singur

pe el, dar și generațiile care vin și vor veni după el. Mare le

este păcatul demolatorilor spiritului uman, chiar și a fețelor

bisericești!

Pentru a fi mereu pe val trebuie să folosim orice har

dăruit de Dumnezeu, să prețuim timpul, să nu alunecăm în

mrejele imitării și încă satanice, să nu renunțăm la drumul ales

de noi înșine, să nu ne vindem diavolului, ci să luptăm cu

ispitele lui, să ne angajăm într-o permanență căutare de sine și

de frumosul material și spiritual care ne înconjoară, să ne

edificăm, prin fapte nobile și nu cele josnice, să menținem

prestigiul națiunii, să ne fie teamă de dușmanul din noi și să-l

punem la punct, dar să avem încredere în propriul „Eu”, să nu

9

acceptăm zdrobirea viselor, dar și a sentimentelor, să

conștientizăm adevărul pur durut, fiindcă suferința ne probează

calitățile, să ne cimentăm convingerile prin mult curaj, să nu

neglijăm rolul părinților, profesorilor și… al cărților, în marea

operă de a deveni și a rămâne oameni, să ne înțelegem

îngenuncherea ca mod de a fi în fața lui Dumnezeu și nu a

oamenilor sau a idolilor, să îmbrățișăm succesul prin muncă

cinstită și nu prin șiretenie și tâlhărie, să ne asumăm

responsabilitatea pentru tot ce ni se întâmplă și chiar ale

noastre păcate făcute, să imortalizăm veșnicia prin dragoste de

Dumnezeu, de Oameni și de Femeia iubită și atunci nu ne va fi

rușine de viața trăită și v-om merge în veșnicie cu capul sus

sfidând și moartea prin faptele noastre mărețe, dar și prin Artă

și Frumos.

Înțelepciunea este cea mai subtilă și fascinantă artă de

a-ți iubi semenii și chiar a suferi pentru ei, iar prin Ea, de a-L

slăvi pe bunul Dumnezeu și tot Neamul tău. Eu Victor

Răzmeriță chemat de Dumnezeu de destin și de toți strămoșii

mei de a deveni scriitor scriind nu numai cu suferința mea, ci și

a lor, sunt stăpânul meu, chiar de am fost și sunt sărac sunt

liber și am voie să-mi croiesc destinul, cum îmi place mie și nu

cum le place multora, chiar de este foarte spinos, îi croiesc alt

sens plin de esență și nu aleg acel drum bătătorit de alții, ci îmi

croiesc singur drum prin această junglă psihologică a societății

destul de satanică a vieții, făcându-mi propria cărare care va

rămâne în eternitate.

Nimerind și în alte tărâmuri ale nevăzutului, cerc să le

descriu de a le scoate la lumină, fiindcă chiar de nu se văd

mulți le simt, chiar fără să aibă și știință de ele. Nu e o treabă

ușoară deloc…, însă raiul nu se ia cu miorlăială, ci cu eroism!

De aceea Dumnezeu iubește „nebunii”, care luptă cu eroism și

scrie ceea ce este realitate, chiar și despre cei învinși de viață,

nu ceea ce vor să citească cei cu „paraua” sau cu puterea,

pâinea și cuțitul în mână, lustruindu-le lor nula și idolatrizându-

10

i, precum a fost sistemul comunist și toate sistemele de la el

încoace la noi și care sunt acum mult mai fariseice și satanice.

Dar…, majoritatea dintre noi aleg nu numai drumul

bătătorit de alții, dar și mai parșiv, au schimbat sensul demn al

luptei cu viața, cu lupta de a se cățăra în cârca altuia și astfel a

merge prin viață călare, dând vina că așa sunt timpurile.

Moldoveanul nostru ca un rob care nici nu gândea măcar,

fiindcă pentru el gândea partidul, scăpat din imperiul sovietic,

de 26 de ani iată că luptă bietul pe moarte pentru trei cauze:

1) De a domina pe altul chiar și prin a sa prostie, dar nu

se poate domina pe el însuși.

2) De a folosi pe altul prin constrângere în folosul lui,

fără nici un pic de milă, adică eu sunt șeful sunt stăpânul tău,

chiar și pe a ta minte și pe ale tale sentimente.

3) De a umili pe altul făcându-și treburile în capul lui,

ca să se arate de mare om că este mai sus ca alții, adică ține de

legea cotețului, eu sunt sus, fac ce vreau în capul celorlalți de

jos!

Toate acestea sunt sudate bine cu „rânza

moldoveanului” și încă pe vârful nasului purtată: Nimeni ca

mine nu e! Numai eu sunt sus și altul nu mai poate fi! Nu mai

dau voie la nimeni să ajungă la nivel cu mine sau încă și mai

sus! Marele nimic se crede Om mare! Oricum, toți suntem sub

judecata lui Dumnezeu de a da seama la Ultimul Tribunal. Nu

mă tem de necunoscut, nu zic să o facă alții, astfel a-și rămâne

o potență nerealizată. Nu vreau să fiu precum majoritatea, când

a veni doaga morții și să-mi văd filmul vieții să mă întreb,

rușinându-mă de Cucoana cu Coasa la ultima spovedanie sub

poala ei, de ce nu am riscat? De ce nu am crezut și prins

șansele pe care le-am avut? Nu a-și avea nici un răspuns, iar

„Eul” meu îmi va striga cu un mare ecou de să-mi spargă

timpanele și conștiința, că am fost un vierme ticălos și voi

rămâne ca un scuipat în praful drumului pentru totdeauna. Iată

ce se alege din viața trăită fără luptă și demnitate.

11

Deci, nu sunt decât durerea, suferința, tragedia,

răstignirea, tragerea pe roată, blestematul, chiar și sinucigașul a

acestui Neam și a fiecărui individ în parte pe care cerc să o

descriu și să o scot din anonimat, chiar și din morminte, fiindcă

cu mintea poți dezgropa și morminte, astfel lupt cu demnitate,

ducându-mi crucea pusă de Dumnezeu în spate, chiar de

nimeni nu pune umărul de a mă ajuta. Doar imaginația omului

nu cunoaște hotare și piedici și este de dimensiuni uriașe de

ajunge și în întreaga constelație, nu numai în morminte.

Baștina este nu numai acea sacră amintire, care o porți

toată viața în sufletul, mintea și inima ta, ci și „Instituția celor

șapte ani de acasă”, cea mai însemnată cetate a omului, care

nu ți-o poate dărma nimeni fără voința ta, clădită din adâncul

Neamului nostru de mii de generații, firicel cu firicel, nu de

nisip, dar de înțelepciune de la debutul lumii încoace, care

întruchipează: Dragostea de Neam și Țară cu toată istoria

neamului tău, bunătatea și modestia, deschiderea pentru

oameni și comunicare, străduința și cumsecădenia, inteligența

și demnitatea, onoarea, știința, iar știința constituie cea mai

puternică agonisire a omului.

Astfel, eu înarmat cu toate acestea aș face cel mai mare

păcat să nu-mi apăr glia strămoșească și toate valorile naționale

acumulate de generațiile mele, de strămoși, care și-au petrecut

viața lor pe acest pământ. Eu, cel născut și crescut aici, pe

mormanul de oase ale strămoșilor mei sunt fermentarea,

mocnirea întregii suferințe a răsstrămoșilor mei, care au fost

cum au fost și răi și buni, de la debutul lumii încoace.

Răsstrămoșii mei, fiind cei mai drepți dintre muritori, precum

au fost creați de la începuturi, dar unii poate și cei mai strâmbi,

fiindcă nu poate fi fiecare pom drept ca lumânarea, precum

nici om fără păcate.

Dar oricum, ei toți și buni și răi au fost și constituie

Rădăcina Noastră Strămoșească a Neamului și Arborele

Genealogic de la începuturi, din care mă trag și eu. Trebuie să

12

ne adăpăm din ea, ca din izvorul cu apă vie, fiindcă nu putem

trece la o altă rădăcină a altui neam, fiindcă ne adăpăm ca de la

un izvor cu apă moartă. Precum nu poate crește un copac cu o

rădăcină străină așa nu poate crește un Neam fără strămoșii lui

din morminte. Nu precum o cred majoritatea cu minte îngustă,

precum sunt părinți basarabeni cu copii ruși, care nu înțeleg și

nu vorbesc deloc limba mamei care la născut. E absurd cu totul

și de neînchipuit cu mintea așa ceva, dar iată că aceasta se

întâmplă pe moșia lui Ștefan cel Mare și Sfânt!

Astfel, din lacrimile lor de durere am ajuns scriitor și nu

din oarecare hobby, plăcere, agonisire, precum o cred

majoritatea, ci pentru a le strânge durerile, „dorurile interzise,

nedeclarate” în cotloanele inconștientului meu și apoi de a le

pune pe temelia istoriei, înșirându-le pe hârtie pentru cei mulți.

Este un mare chin și o suferință, luptând cu toate forțele

negative, când corabia destinului, care foarte des îmi joacă

festa, destul de satanic prin duritate și vitregie, aruncându-mă

pe tărâmuri, nu numai simplu spus - nefavorabile, ci pline de

oameni ai dracului, babe cotoroanțe, care fiind caii dracului tot

cară suflete în iad, iar eu cerc să le tot fur din marfa lor, de a

rămâne suflete ale lui Dumnezeu, te zdrobește de stânci sau

pur și simplu te scufundă, îmi determină Eul meu liric să cadă

într-o stare de tângă, de nostalgie, de refugiu, în pacea

amintirilor frumoase, în sufletul iubitei tale, de a face un popas,

ca apoi de a mă împrospăta cu forțe mintale, spirituale și de a

scrie și a lupta mai departe cu valurile vieții, care îmi tot ridică

apa până la gură, de îmi pare uneori că are să mă înece!

De bună seamă, în iureșul vieții destul de crâncene, mă

văd condiționat a nu ceda nici forțelor necurate, a nu rămâne în

urmă de mulți scriitori, dar și ai depăși, a înfrunta cât pot,

luptând numai pe căii cinstite, a învinge cu demnitate fără

șmecherii, a merge înainte cu Dumnezeu, pentru Adevăr,

Cultură, Neam și Țară. Omul arde ca lumânarea, acesta îi

este sensul vieții, de a lumina partea bună a omului, fiindcă

13

dacă omului, muritorului de rând lumina creată de oamenii de

creație îi lipsește, noaptea îl va pierde pe el, dar și pe cei din

jurul său, astfel am o misiune apostolică. Astfel, chiar de exist

și nu trăiesc bine, oricum trăiesc cu demnitate și nu numai

figurez ca tub digestiv, ci îmi consacru viața lucrurilor și

durerilor ei, dramaticilor și tragediilor sentimentelor general -

umane. Știința de a primi toate nenorocirile trimise de

Dumnezeu, este știința de purificare a sufletului și de călire a

organismului pe acest pământ, de a fi curat, plecând în Ceruri

cu toate temele făcute de acasă pe acest pământ. Eu toată viața

am dus-o numai în nenorociri și totuși nu mă astâmpăr de a fi

„cuminte” și evitând nenorocirile care îmi asaltează ca valurile

mării țărmul, le tai mergând pe corabie în oceanul infinitului cu

drapelul demnitate, ridicat sus.

Chiar de o vreau mulți, nu o vreau eu, dar nici nu am

dreptul, să-mi fie viața la fel precum e calea vulturului pe cer,

urma șarpelui pe stâncă sau mersul corăbiei în inima mării,

ci… ca urma unui om cu verticalitate, cu personalitate, cu

biografie, cu Neam, Țară Dumnezeu, cu tradiții și datini din

adâncul răsstrămoșilor mei, precum este un pom roditor.

Antenele sufletului au fost și au rămas ațintite pe multiplele

zone fermecătoare ale visurilor creative, necăutând la toate

piedicile din partea oamenilor, dar și a forțelor celor oculte

negre cu care m-am războit și le-am ținut piept stând tot timpul

pe baricade împotriva lor și nicidecum să le fiu aliat sau slujitor

jegos și împelițat.

Toate temele tratate de mine sunt marile probleme

existențiale ale omului și ale vieții, nu numai a oamenilor și a

animalelor, dar chiar și a plantelor și arborilor: aventura

pământească a spiritului. Ideea de Dumnezeu și Diavol, criza

morții și destinul evolutiv al spiritului, supraviețuirea în

condiții nu numai inumane ci satanice de tot, raporturile

umane, iubirea, problema răului și atâtea altele, printre care de

astă dată este SINUCIDEREA. Modul de a aborda tematici

14

atât de satanice, precum cred unii este un lucru nu că ușor,dar

chiar nebunesc de tot, este riguros, lipsit de retorică de tip

religios sau moralistic, foarte rațional dezbrăcat de orice

suprastructură sau convenție. Tema fundamentală o constituie

De Ce-ul vieții, Sinuciderea și ideea lui „după”, impactul cu

veșnicia… iadului.

Cu viața luptă fiecare și tot unii o pierd, iar cu Satan-

omul cu caracter, omul de curaj. Eu am avut caracter și curaj de

a lupta și cu Satan. Deci, este și constat și eu că marele lucruri

sunt făcute de caractere și nu de lașități. Astfel, scriu această

carte luptând cu forțele întunericului, căci nu e bine tu cu talent

să stai spectator la rigolă, lamentându-te tot timpul. O boală

învinsă, un destin ca un bour, un fulger de lumină a destinului

este o carte a vieții, scrisă în Ceruri cu ale tale fapte și rezistând

cu dârzenie vitregiilor sorții. Orice scriitor, în afară de viața

propriu-zisă mai are una, o lume a sa, ca pe o corabie la care-i

căpitan unde se realizează, suferă și devine Creatorul, iar eu și

fost marinar care am mers doi ani la timonă cunosc și mai bine

ce înseamnă marea în furtună.

Este lumea de miracol a trăirii, apoi a scrisului, cu spații

multe intercalate unde talentul stă la braț cu mizeria spirituală

și materială, afectat fiind de trădare, tâlhărie și nepăsare a

celora care conduc, dar este o lume care există după legile ei

bine stabile și în ea supraviețuiește, trecând vămile satanice cu

adevărat numai oamenii adevărați, iar eu scriu această carte să

fie și un leac pentru cei cu gânduri negre de sinucidere și sper

să rămân om adevărat. Remediu, chiar și pentru cei care au

trecut prin acest potop spiritual și au rămas în viață, precum și

eu, să pornească deci cu barca visurilor și a optimismului pe

apele zbuciumate și turbate ale oceanului existențial, purtând

profunda convingere că v-om ajunge la limanul împlinirii

tuturor visurilor cu pânza albă (deșteaptă), arborată pe catargul

demnității personale și nu pânza albă de a te preda și nu a lupta

cu viața!

15

Pe drumul sinuos al căutării de sine, omul nobil purcede

cu nobila povară a credinței și a sufletului purificat în noianul

Logosului divin, trecut prin sita imaginației umane, fiindcă

oricum toți suntem oamenii lui Dumnezeu. chiar de păcătuim

greu și ajungem în Iad. Rezistența în fața timpului și a

destinului lugubru și a celor făptuite de noi, un tablou, o

fântână, o carte, un izvor, Credința noastră adevărată și Idealul

Național pe care le-am șters de praful nepăsării și le-am ocrotit

de momentul oportun aparțin Veșniciei.

Astfel și această carte plină cu durere va aparține

veșniciei pentru a învăța oamenii să nu repete greșelile

înaintașilor lor. Istoria este istorie, una singură, suma faptelor

deja petrecute, nu a celora care s-ar fi putut petrece și nu o

poate schimba nici Dumnezeu, iar eu expun faptele așa cum au

fost, pentru a nu se repeta istoria vieții societății și fiecărui

individ în parte, cu multe fapte negative. Numai cu Dumnezeu

în minte și suflet, cu Demnitate, cu învățătura strămoșilor

noștri putem merge înainte înfruntând orice obstacol, orice

pericol, orice ispită, care ne pândesc la tot pasul de a ne vâna.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Victor Răzmeriță

26-03-2016

16

Capitolul I

Oamenii sunt modele care demonstrează cum a fost

creat omul de la începuturi. Intră omul în viață cu voia lui

Dumnezeu: nechemat de nimeni, negrăbit, fără pretenții, fără

voia lui, fără iluzii, asemenea chipului lui Dumnezeu și tot așa

ar trebui să plece, făcându-și o urmă cât se poate de mai

frumoasă ca la nimeni fiindcă toți suntem deosebiți în felul

nostru de a fi. Toți au dreptul să-și manifeste talentele la

Universitatea Vieții, Dumnezeu îi admite și-i ajută și-i iubește

pe toți, deși nu se știe cum va rezista în timp, opera creată de

ei. Totul se măsoară prin lumina din sufletul omului, iar doar

Dumnezeu decide cine va rămâne în eternitate, însă mai sunt

unii care pică examenul vieții și-și înlătură totuși restanța, alții

însă din păcate pierd cu totul lupta cu viața.

Nimeni nu se sinucide de bucurie, iar cei căzuți în

marele păcat nu sunt numai ei vinovați, ci și cei din jur care i-

au împins la acest păcat, adică societatea în care sa aflat și

ceilalți care i-au ajutat moral, dar și fizic. Factorii principali

fiind la noi: sărăcia, iubirea, deznădejdea, blestemele,

farmecele, sensibilitatea oamenilor, durerile insuportabile,

depresia, bolile psihice care aduc furtuni sufletești, iar sufletul

cuprins în furtuni lăuntrice, care sunt mult mai periculoase ca

cele din afară, cedează și te demolează cu totul. Oferind o

radiografie a epocii, vezi că mai există însă fiinţe care urmăresc

Răul, care pot fi chiar și mama, tatăl, frații sau alte rude nu

numai străinii, și își fac mendrele după furia turbăciunii lor.

Până când chiar și guvernanții, bisericile de la noi cu tot

cu preoții Mitropoliei Moldovei vânduți rușilor satanici și

diavolilor roșii comuniști de la noi ne vor Răul. Acaparând

bani de la popor, consumându-ne pâinea, vinul și aerul, dar

slujind intereselor Rusiei satanice care ne-a ocupat și ne vor

șterși ca națiune de pe fața pământului, astfel aceste meduze

otrăvitoare au otrăvit și metamorfozat în tuburi digestive fără

17

suflet și identitate aproape toți locuitorii rămași pe acest

pământ, poreclit Republica Moldova. Acești asasini, care fiind

niște curve, care cred că cuvântul PAT- trie provine de la pat,

ne-au strangulat și sufletele nu numai mințile nouă băștinașilor

și ne îndoaie și pe noi în poziția mintală și sufletească de

prostituată în fața rușilor! Ne ducem traiul într-o lume cu

fundul în sus, cu conducători cu capurile ca fundurile și la

propriu și la figurat, în care înțelepciunea este considerată

prostie. Virtuțile umane au devenit motiv de rușinare, iar

mizeria spirituală și banii, bogăția, luxul – motiv de mândrie și

aere de mare om.

Bisericile construite de domnitorii noștri, slujind Rusei

au grijă să critice homosexualii din Uniunea Europeană,

precum le dictează mitropolia rusă care a înrobit Mitropolia

Moldovei, dar nu au grijă de sufletele oamenilor. Guvernanții

toți, vânduți Moscovei, în loc să se ocupe de bunăstarea

poporului fură și fură fără nici un simț, devenind miliardari

peste noapte, iar pentru aceasta Înalt Preasfințitul Vladimir îi și

binecuvântează, decorează, dându-le și Biblii scumpe. Astfel,

comuniștii și cu preoțimea sau înfrățit și au transformat

basarabeanul într-o fantomă ce se zbate agonic în labirintul

infernal al vieții, l-au golit de sens moral, de gândire și de

suflet, subjugându-l feroce. Cum nu se tem de Dumnezeu?

Sufletul ni-l macină, nu zădărnicia vieții, ci lipsa de încredere

în rostul ei de care ne-au privat guvernarea și preoțimea.

Aici ar trebui să le amintim comuniștilor și preoților de

la noi care slujesc Rusei că tartorul bolșevic, pervers la minte,

la suflet, dar și la trup Lenin îi sugerase ministrului de externe

german Molotov că este necesar ca preoțimea să fie provocată

la acțiuni antisovietice și apoi să fie nimiciți preoții, cu cât mai

mulți cu atât mai bine și nimic nu se va întâmpla în Rusia dacă

v-om spânzura câteva mii de preoți și burjui. Au fost nimiciți

două milioane de preoți. Mă întreb dacă acei preoți au fost

îngropați cu popă? Dacă acei preoți adevărați trebuiau

18

spânzurați sau cei de azi, farisei cu totul? Esența creștinismului

stă în calitatea ființei de fiu a lui Dumnezeu și nu al diavolului

sau a lui Mamona (bogăției) și cantitatea biologică socială,

politică a individului în societate. La noi dacă nu ai bani și un

post mare ești un nimic. Demnitatea creștină nu este a chipului

omului din om, adică a tartorului Lenin, ci demnitatea chipului

lui Dumnezeu din om, care este suportul demnității creștine.

Mai țin seama de aceasta chiar și preoții noștri? Chiar deloc!

Dușmanii spiritului sunt: răul, păcatul, patima, lăcomia,

avariția, orgoliul, invidia, tendință de dominare, lenea,

indiferența, aroganța, angoasa, neascultarea, incorectitudinea,

necredința și tâmpenia, iar mai ales fanatismul în tâmpenie

precum este la noi.

Ideologia ieșită din creierii sifilitici a lui Lenin, care a

spălat creierii multor popoare, care nu permite unui om născut

normal să gândească cu mintea sa proprie, și-a inventat

împreună cu camarila lui, un arsenal de instrumente

manipulatoare de minți care la noi acum sunt folosite foarte

adânc. Numele omului este o taină. Spune-mi numele tău și am

să-ți spun cine ești, eu de exemplu sunt: Răsculat Biruitor.

Destinul nostru se conține în numele fiecăruia din noi, pentru

că nu au putut să ne schimbe sufletul în perioada sovietică,

rușii au atentat la numele noastre și a întregii așchii de țară,

schimonosindu-le sau transformându-le în nume rusești.

Porecla este adusă societății sau omului nu întâmplător, ci în

urma unor, „observații” îndelungate ale celor care vor cu tot

dinadinsul să ți-o potrivească cât mai bine, ca să se ție scai de

tine viața întreagă, făcându-i uneori pe cei din jur să-ți uite

numele de botez și cine ești cu adevărat.

Astfel, ocupanții ruși care ne-au cotropit ne-au însușit

bine metehnele și slăbiciunile întregului popor și pentru a face

să ne deosebim de frații noștri români și de credința lor, ne-au

„potcovit” cu nume noi: Imperiul țarist poreclindu-ne

basarabeni, iar cel sovietic moldoveni. Porecla înseamnă un

19

nume ironic dat în bătaie de joc unei persoane sau a unei

societăți, în legătură cu o trăsătură a aspectului exterior, dar și a

minții, cu un defect, cu o amintire a unei fapte care veneau ca o

completare a numelui de botez și astfel noi am ajuns fără nume,

gunoaie acasă și gunoaie în lume împrăștiate.

Deci, noi națiune care nu am venit de nicăieri, dar stăm

pe mormanul de oase al strămoșilor, cu filosofia religiilor

creștine, filosofia culturii și a tradiției populare, în care ne-am

născut, și filosofia valorilor universale în care suntem de peste

două milenii, creștinați cu adevărat, de la Sf. Andrei, cel întâi

chemat, contemporanul Mântuitorului nostru, iată că am fost

rupți de la toate aceste valori și prefăcuți în oameni noi

sovietici, însă fiecare om care are oleacă de gândire știe că

pomul fără rădăcini nu poate crește, precum și națiunea.

A fi „moldovean” să nu ai identitate, of Moldova scrie

în buletin și gata, adică nu exiști, ești un nimeni și un nimic.

Noi cele patru milioane de suflete născute în fosta Uniune

Sovietică, ex Republica Sovietică Socialistă Moldovenească,

acum Republica Moldova nu mai existăm. Suntem fantome și

gata, fabricați în incubatorul sovietic și de marca „Fabricat în

URSS”, adică mancurți fără identitate și așa ne place și ne

mândrim cu aceasta muncind în Rusia, dar și cei băștinași de pe

loc. Lipsa de demnitate și mentalitatea colectivă sovietică

deformată rău de tot, provoacă lașitate și frica de a spune

Adevărul și a ne numi corect, cine suntem și care credință

adevărată o avem, rămânând porecliți pentru totdeauna, fiindcă

nu ne-am folosit de cimentul moralei creștine care face să

rezistăm în Valoare, în Credință, în Dragostea de Dumnezeu și

aproapele nostru, dar ne-am idolatrizat, avându-l idol pe

satanicul Lenin și iubind străinii, care ne-au nimicit cotropit,

satanizat și nimicit, adică pe ruși.

Perversul de Lenin spunea că intelectualii în loc de

creier au fecale, iar fascistul Gaebels: „Când aud cuvântul

intelectual, iau în mână pistolul”, iar acum la noi pe această

20

fâșie de pământ pretinsa Republică Moldova, sunt așa toți

mutanții noștri de moldoveni agramați, veneticii ruși și

găgăuzi, adică fasciști-comuniști și când aud de intelectuali îi

apucă turbăciunea, de parcă sunt stropiți ca dracii cu agheasmă.

E greu să te opui mancurților de la putere. Se cere rezistență,

suflet, caracter și nebunie frumoasă, pe care mulți tineri o au.

Inteligențe se găsesc adesea în aripa bătrână și tocmai că ele

sunt cele mai periculoase. Caractere însă – mult mai rar!

În gulagurile sovietice au fost șterse de pe fața

pământului milioane de intelectuali. Preoții basarabeni, uciși la

Chișinău în timpul retragerii comuniștilor în anul 1941, au fost

găsiți cu ochii scoși și cu alte vătămături corporale greu de

imaginat că ar fi fost făcute de o făptură omenească și acum

rușii spun că românii ne-au ocupat, precum și agramații de

moldoveni. Comunismul, ca dușman al lui Dumnezeu își are

rădăcinile în Satana, așa că toți slujitorii comunismului sunt

slujitorii Satanei. Până azi, toți patriarhii și mitropoliții bisericii

ruse (inclusiv și vlădica Vladimir capul bisericii Chișinăului și

a întregii Moldove !!!”) au colaborat și colaborează cu regimul

comunist. Patriarhul Alexei II i-a acordat comunistului

numărul 1 de la noi, adică Tălpii Iadului, Vladimir Voronin cea

mai înaltă distincție bisericească „pentru apărarea și

promovarea ortodoxismului!!!” Poftim…curat, necurată treabă!

Este clar ca bună ziua că ambii sunt satane, deci cum

pot ei să facă să prospere această frântură de popor, când sunt

oamenii dracului? Ei sunt pericolul cel mare. Represiunile

ideologice au alcătuit cele mai active și mai murdare mai

satanice, cele mai scârboase și vulgare forme de activitate a

regimului colonial sovietic, care la noi sa prins cel mai bine

decât în alte țări fost sovietice. Cine reușește precum eu și

mulți alții să rupă vălul iluziilor la timp, devine stăpân pe sine,

pe drumul vieții, pe soartă, pe propria voință. Cel care nu

reușește sau nici nu vrea că i-i bine așa, îngenunchează, se

târăște prin viață de văzul lumii pentru funcții și bani, dar sunt

21

atât de mulți viermi că se cred fluturi, iar pe acei adevărați cu

demnitate viermi.

Omul, în genunchi în fața lui Dumnezeu, este mult mai

mare decât omul care stă în genunchi în fața omului stăpân sau

al idolului. Dacă stai în genunchi în fața lui Dumnezeu, poți să

te ridici în picioare în fața lumii și să o înfrunți. Nu instruirea

sovietică pe care o avem, ci caracterul și temperamentul sunt

modelatorii atitudinii noastre față de lumea înconjurătoare, iar

dacă nu ai caracter nu ai nimic și astfel din povara bunătății

noastre am fost orbiți de rusul iritant și am făcut idoli din

promotorii dictaturii comuniste și acei „buni” sau transformat

în zombi mancurți foarte periculoși, fiindcă sunt din neamul

tău, astfel am construit un imperiu lugubru al urâțeniei noastre

spirituale.

Omul frumos la chip, la minte și la suflet în contextul în

care trăim, într-o lume mutilată a omului urât, într-o lume

schilodită rău de tot, într-o lume confuză, pe care viață o

gustăm din plin, este un nenorocit și considerat țăcănit de

ceilalți, fiindcă el vede adevărul acolo unde ceilalți văd doar

realitatea și spune ce vede el, și nu ce văd ceilalți sau ce v-or să

vadă ceilalți care îl impun să vadă cea ce vede gloata și nu ce

vede el. A te amăgi pe sine, Domne Ferește, este precum l-ai

amăgi pe Dumnezeu. Pentru Frumusețe trebuie să ai ochi. Nu

toți o văd, chiar dacă stau cu ochii pe ea. Pentru adevăr îți

trebuie o altă vedere, nu cea de bou. A auzi cuvintele și nu a

auzi Adevărul care le conține, a vedea Adevărul și a nu-l

recunoaște sunt drame mari ale omului, fiindcă te face Neom.

Lumea de azi la noi se găsește într-un continuu proces de

urâțenie, care merge cu viteză mare spre nimicire. În noul

imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire care abia mai

murmură sub marșul triumfal al lumii schilodite aflată în plină

ofensivă, călcând puținul frumos în picioare.

Omul frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima

redută a umanității, în luptă nu cu marea, dar cu oceanul

22

neomenesc. Omul frumos este ultimul suspin hristic, pentru o

lume aflată în căderea definitivă a haosului. Este un lucru

important să avem capacitatea să recunoaștem omul frumos, ca

pe un colac de salvare. Omul frumos din păcate nu mai este la

modă. La modă este omul de la putere, omul util, bogat,

viclean, eficient, dar oricum, cei puțini, luminoși și curați cu

dragoste de Neam, au rămas tot luminoși și curați. Cei înțelepți

și cu demnitate tot așa au rămas. Cei cu Dumnezeu și cu harul

divinității în suflet tot așa au rămas, iar majoritatea sau

satanizat, prostituat și cum au fost slugi așa au și rămas, numai

schimbând stăpânii,astfel intelectualul basarabean se află la el

în țară într-o permanentă stare de fiară hărțuită și tot timpul i se

închide oxigenul și este ținut pe linie moartă, mărginit și chiar

considerat țăcănit păcătos, dacă nu se conformează blegiei

celora de la guvernare și popimii. Mișelia nu știe de milă și

nefiind ea însăși demnă de respect, nu poate respecta nici

vrednicia altora.

Ne vând cu tot cu suflete Jigodiile de la guvernare

rușilor, iar bietul țăran și intelectual se sufocă în groaznica

sărăcie. Cine au reușit să fure, cine mai poate fura trăiesc bine

și nu numai că se lăfăie în bogăție, dar și se laudă la toți că sunt

mari șmecheri, astfel bogăția a devenit nu numai Mamona, dar

și mare idol, iar cei bogați se cred mai sus ca Dumnezeu, iar în

realitate sunt mari nimicuri. Omul de nimic însă nu are

principii, demnitate, Patrie sau mamă. El nu știe de unde vine și

cine îi sunt străbunii lui, dar nici nu-l interesează. Pe el nu-l

interesează nici ziua de azi, nici cea de mâine, decât umplerea

mațului și a gusturilor enorme de a se îmbogăți cât mai mult cu

castele și mașini de lux. El trăiește cu prezentul și cu ambiția

de moment și caută să obțină un maximum de profit printr-un

minim efort și mare șmecherie. El nu vede nici durerea, nici

suferința celorlalți, pentru că nu-i pasă decât de sine, de

interesul și controlul personal.

23

Ei sunt slujitorii Răului cu afurisenia măsii de

imbecilitate narcotică, care ni-o impune să o înghițim de la

canalele comuniste, ca pe o împărtășanie și cică sunt slujitorii

poporului, astfel ne surpă sufletește și material, iar din cauza

lor ne pierdem noi, cei sensibili la furtunile de răutate care ne

lovesc. Diagnosticul îmi spune că acest rău clocoteşte în

mizerie, materială şi spirituală acolo unde s-a estompat sensul

vieţii, iar guvernanții noștri timp de 26 de ani au făcut special

scheme diabolice ca să ne distrugem economic și să ne luăm

lumea în cap și astfel oficial… un miliard și 300 de mii din

populație de la noi au fugit în lumea mare, trimițând bani acasă

ca să-i poată fura ei, iar neoficial mult mai mulți sunt plecați.

Principalul motiv este plecarea femeilor peste hotare, care se

spurcă la o viață mai bună și au lăsat acasă familia cu câte unul,

doi, trei, patru sau și mai mulți copii, cu bărbații, iar ele dând

de bine nu mai vor să se întoarcă acasă, dacă nu la bărbați

măcar la copii.

Drept răspuns și ripostă unii bărbați cad în beții, alții se

spânzură. Ce le mai rămâne oamenilor de făcut de așa mare

necaz? Undeva 10-15% din populație trăiește foarte bine, restul

se zbate în groaznica sărăcie care te ține cu ștreangul la gât.

Nimeni nu cunosc durerile și problemele acestei frânturi de

popor, iar orașul Chișinău plin de palate și cele mai de lux

mașini, decât în marele orașe ale țărilor bogate ne joacă festa,

fiindcă lumea întreagă crede că trăim mai bine și mai bogați ca

ei. Nu numai în sărăcia de avere, dar mai mult în acea de

mângâiere și înțelegere emoțională și sentimentală și încă în

clipele acute când suntem cuprinși în mrejele răului, a marilor

impasuri și tristeți umane care ne duc la păcat. Îmi mai spune

diagnosticul că acest rău clocoteşte mai mult în invidie neagră,

hapsânie, grandomanie, egoismul şi lupta satanică de a domina

pe alții și nu birui pe sine şi în aerele de superioritate asupra

altora, iar în realitate ,,superiorul și bogatul” este marele nimic,

24

făcând răul cel mare, fiindcă este condus de vicii și nu cel puțin

de bunul simț, dacă nu de onoare și demnitate.

În invidie neagră am fost şi suntem guralivi geniali noi

basarabenii, iar ca revanşă – în contrast – în loc să demolăm

căile răului și să susținem căile binelui, afişăm o nesimţire

surdomută şi oarbă vizavi de puţinele gesturi nobile ale

apropiaţilor noştri. Fiecare se uită la aproapele său cu ochii pe

dos, ca la cel mai mare dușman. Nici un bun-simţ, nici un

respect, obraz de scoarţă, rânză şi atât. Oamenii negri la suflet

şi l-a cerul gurii prin care lucrează duhurile infernului umblă

printre noi cu şomoioage de ură, cu care încercă să absoarbă

izvorul de lumină care-i orbesc, le descoperă întreg lăuntrul şi-i

desfiinţează, dar fiind mulți iată că negreața spirituală

predomină asupra puținului frumos și-l strangulează cu totul.

Se pare că norocul este din partea celor ticăloși care huzuresc,

pe când alții suferă în sărăcie și mizerie. Dumnezeu însă nu

poate fi decât cu cei care apără dreptatea.

Dumnezeu mereu ne îndrumă prin învățăturile sfinților

și a lui Isus ca să luăm aminte și să mergem corect în viață și să

nu fim proști, să urmărim învățăturile lui Dumnezeu prin

Cartea Vieții ce ne-a lăsat-o ca moștenire – Biblia, prin toate

învățăturile eterne scrise de sfinți și proroci și să ne ridicăm

ochii spre cer să-l rugăm pe Domnul să ne dea lumină în cuget

și percepție în simțire omenească, fiindcă suntem niște amorțiți

în toate. Îl poți sluji pe Hristos numai când ai șira spinării

întreagă, iar formarea unui caracter trebuie realizat pe

principiul demnităţii persoanei şi nu al egoismului. Egoistul

preferă să posede, iar așa a fost imperiul sovietic și acum la noi

rămășițele lui. Un om demn preferă să respecte, de aceea în

marea noastră aventură care se cheamă viaţă în așchia noastră

de pământ dintre două ape pârloagă de oameni cu demnitate ne

ciocnim atât de des de actul de posesie şi din păcate atât de rar

de actul demnităţii veritabile.

25

Un om care posedă sau care se lasă posedat nu mai are

onoare, iar onoarea presupune înzestrarea omului cu o serie de

calități admirabile precum: corectitudinea, curajul, demnitatea,

cinstea, vitejia, bunăvoința, respectul, generozitatea, noblețea

sufletească, onestitatea, gloria, loialitatea, iubirea față de

Dumnezeu, Țară, Neam, Limbă, față de oameni, apropiații tăi

și familie, înțelepciunea, altruismul, simțul datoriei și respectul

de tot cel înconjoară, grija față de cei în etate, noblețea,

răbdarea, virtuozitatea, faima, meritele și realizările în sprijinul

comunității naționale, regionale și modestia.

Onoarea poate fi o posesie a persoanei, profesiei, unui

segment social – al familiei, societății naționale. Conținutul și

calitatea onoarei depind de nivelul educației, lumea interioară,

particularități psihice, capacitatea persoanei și a societății de a

aprecia obiectiv trecutul și prezentul valorilor naționale și

general umane. Onoarea este un diamant spiritual, strălucește

atâta cât este întreg și respectiv este apreciat diferit atunci când

este știrbit. Astfel, dacă nu ai aceste calități nu poți fi numit

nici măcar un animal, fiindcă demnitatea este ca un fluture, cât

o ai ești frumos, liber și zbori unde vreai, ai pierdut-o te-ai

prefăcut în omidă. . Onoarea dispare acolo unde apare

interesul, fiindcă politicienii și popimea au numai interese de a

ne nimici, punându-ne frânghia în gât. Politicienii și popii

noștri sunt și rămân pentru totdeauna niște târâtoare în fața

Moscovei, lighioane nesățioase. Ele sunt prefăcături, ființe

mârșave cu chip de om civilizat, care ne-au tot furat 25 de ani

și ca în acest an 2015, dând lovitura de grație băncilor să fure

un miliard întreg de Euro. Ei au proprietățile unui cameleon, o

jivină care își schimbă culoare după anturaj, punând de fiecare

dată interesele meschine, setoase de putere și facilități în

primul plan, trădând și schilodind suflete și destine.

Contribuția lor adusă Rusiei de aceste prostituate a făcut ca la

noi valoarea umană să fie pusă în genunchi în fața prostiei și a

tâmpeniei umane, iar dacă nu ești moldovean tâmpit și hidoasă

26

creatură, nu ești la modă și riști a fi călcat în picioare și la

propriu și la figurat de armata de potlogari de ai noștri blegi

agramați apoi de veneticii străini care ne v-or așa proști.

Resemnarea exclude gândirea, orice efort de a te cunoaște în

profunzime pe tine și tot neamul tău din care ai provenit, adică

a-ți cunoaște rădăcinile, clocind spiritual și răspândind

duhoarea sufletului, minții și a trupului.

Mai mare rușine sau cinism ca victima să-și întrețină

călăii și să-i iubească dăruindu-se cu tot cu suflet și minte,

Neam Țară, Credință și cu toți străbunii tăi din cimitire, nu cred

că mai este. Nu ne este rușine de lașitate, nepăsare și

nimicnicie și ne lăsăm îndobitociți de veneticii care au venit

peste noi și ne-au ocupat cu armata. Cum poate un rus cu obraz

de chirză, arogant urând de moarte totul ce e românesc să fie

parlamentar, ministru sau funcționar în Aparatul de Stat la noi,

care e plin de ei, să activeze și să servească cu onoare statul a

cărui limbă nu o posedă și nici nu v-or să o cunoască și o au de

limbă nenormală, nu cunoaște conținutul imnului de stat, ci

numai îl ignoră? Unii dintre noi nu v-or să recunoască

denumirea corectă a limbii din considerente politice, adică din

curvism, alții din cele conjuncturiste, iar cei mai mulți din

ignoranță, blegie și tâmpenie. Cei mai periculoși sunt ignoranții

cu mintea lor de prostituată care permit la oricine să facă ce v-

or la noi cu cele sfinte. E o neghiobie totală pe care noi o

îndurăm și se vede ca în palmă, că am ajuns gunoaie umane!

Fuga cetățenilor peste hotare și încă în Rusia,

demonstrează că robul fuge la stăpân, fiindcă tânjește, nu poate

fără biciul cu care a fost bătut, ca să-i sărute mâna cu care îl

bătea, considerând aceasta o grijă. Lucrând la cele mai grele și

josnice munci, nu în posturile de conducere la ei, constituie un

atac cumplit sau tacit la onoarea persoanei, statului și poporului

băștinaș de pe această așchie de țară dintre Nistru și Prut.

Numai lipsește-l de constrângere și el va interpreta al tău gest

nu ca pe un act de bunătate și democrație, ci ca pe o dovadă de

27

slăbiciune, nepăsare și vei deveni dușmanul lui, fiindcă este

moldovean, adică o corcitură de om.

Trebuie să o spunem tare și răspicat că: pentru

prima dată ideea creării unei limbi romanice deosebite de

cea vorbită peste Prut apare în Basarabia, aflată sub

regimul țarist, atunci de teama unirii Basarabiei cu

Principatele Unite. Aceasta trebuie să o știe la noi fiecare

copil cum se naște că: Moldovean nu este o naționalitate,

fiindcă națiunile sunt create de Dumnezeu iar imperiile

născocite de oameni, ci un diagnostic pus de ruși (imperiul

satanic sovietic cu tartorul Stalin) în anul 1924, cu mare

grad al tâmpeniei, prostiei, fanatismului, robiei și nimicirii

noastre.

Morbul indiferenței, conformismului, falsei

cumsecădenii, care deseori se mărginește cu blegia, ne-a

intrat adânc în suflet, minte și măduva oaselor și ne place

foarte mult din păcate. Blestemul lipsă a demnității de

Neam, de Țară, de adevărata credință și de Om ne

urmărește ca ispitele care ne tot ies în cale și ne prefac în

gunoaie umane, pe care ne ia vântul și ne duce în lumea

mare. Până nu o să înțelegem și o să luptăm cu el o să

rămânem tot acei făcuți de ruși, adică - nimeni și nimicuri –

moldoveni, corcituri. Așa se întâmplă azi, fiindcă nu ne

imaginăm ce drame și ce monștri de omeni lichele se nasc

din moștenirile spirituale sovietice de ieri.

Bunul simț, cumsecădenia, respectul aproapelui nu mai

există decât forța și banul. Noi suntem făuritorii sorții, ai

sărăciei și mizeriei în care trăim, ne distrugem prin indiferență

și nepăsare, proste și lenevie de a pune mâna pe carte. Teama,

incertitudinea din noi e sesizată de dușman și el devine

impertinent, agresiv te ocupă și asimilează mintal și sufletește.

Mai toată populația noastră prin frică și minciună, a fost și este

deznaționalizată, mancurtizată, rusificată, prefăcută în dușman

sieși și a fraților de peste Prut, pornită împotriva Putnei,

28

Sucevei, Iașului, capitalele fostei noastre Moldove Istorice

Medievale și iubim Moscova și toată Rusia, cel mai mare

dușman al românilor din adâncul istoriei care ne-a ocupat la

1812, iar la 19 martie 1873 toate bisericile și mănăstirile,

bijuteriile noastre spirituale și cele mai strălucitoare din

Basarabia, cu toate bogățiile lor vor trece sub supravegherea

Ministrului de Externe al Rusiei, astfel devenind o poliție a

conștiinței noastre naționale, pentru a ne supraveghea, ținându-

ne sub jugul supușeniei. Astfel, au fost prefăcute, pentru noi

băștinașii, în focare de infecție spirituală, dar și jăcmăneală,

care ne intoxică și ne sărăcește.

Iată de acum 204 ani încoace a fost declanșat războiul

psihologic, economic-politic de Kremlin prin diferite forme și

sisteme destul de satanice, în 1812 invazie armată, 1940

invazie armată, 1944 invazie armată și 1992 Războiul de pe

Nistru, care ne-au făcut un „Cal Traian”- Transnistria, care ne

tot omoară 25 de ani și tot nu-i putem pune capăt acestui

genocid contra basarabenilor datorită lașității noastre și

conformarea a tot ce e rusesc și cine ne fac ei. Astfel, singuri

noi băștinașii ne creăm acest adevărat genocid spiritual, fiindcă

dacă chiar de plouă și nu ești prost să te plouă în gât îți pui

umbrela.

Dacă acum sunt și umbrele antiglonț tu îți poți crea

propria umbrelă! Cum? Simplu de tot! Pui mâna pe carte și

înveți și tot înveți de a nu te putea lua nici o ciumă spirituală,

fie ea cât de satanică și numai atunci ve-i fi puternic. Biblioteca

va rămâne veșnic un factor puternic de cultură, dar și o cetate

care să te apere de norii negri de imbecilizare care plutesc

asupra noastră. Din păcate, chiar de a fărmat totul ce a aparținut

colhozurilor, mintea colhoznică sa prins bine în capul

moldoveanului sovietizat, ca pirul, cel mai greu de

dezrădăcinat, însă la noi de acum nu se mai poate face nimic și

așa cu ea o să murim tot strangulându-ne și la propriu, dar și la

figurat.

29

Omul trebuie să se înalțe prin el însuși, necăutând la tot

felul de urgii a vremurilor, iar trecutul satanic sovietic se ține

de noi basarabenii, ca un blestem, ca o pecingine râioasă și

grețoasă de tot, iată de acum 26 de ani și ne tot nimicește. O dai

cu alifii, o scarpini, o speli, o descânți pe la babe doftoroaie,

dar degeaba, fiindcă după o perioadă, iar începe să

depigmenteze gingașa piele de pe corp. Salvarea ar fi să fie o

mare și radicală dezintoxicare spirituală, mintală și sufletească

- unirea cu Patra mamă România, însă noi nu dorim și nici

dușmanii noștri ruși și trădătorii noștri de la guvernare, care ne

țin în această stare jalnică de tot, de a muri așa jalnici

boschetari și infectați.

Din păcate și Mitropolia Chișinăului și a întregii

Moldove face parte și e dedicată cu tot sufletul Bisericii păgâne

Ortodoxe Ruse din Tagma cotropitorilor, veneticilor,

coloniștilor, trădătorilor, hoțomanilor și proștilor și a devenit

un fel de poliție a conștiinței și nu libertatea gândirii și a

sufletului. Nu a dorit să ne ferească Dumnezeu de acest soi de

oameni egoiști și hapsâni fără margini, iar noi nepăsători i-am

și votat să ajungă conducători și iată timp de 26 de ani la

conducere ne-au sărăcit cu totul, furându-ne banii, dar și

viitorul! O mare parte din populație a fugit în lume și a rămas

totul pârloagă materială și spirituală pe această fâșie de pământ

dintre două ape Nistru și Prut, de ți se rupe inima când privești

satele pustii.

Cine afirmă că bărbaţii sunt mai puţin emotivi ca

femeile greşesc amarnic. Poate că ei nu exteriorizează în egală

măsură trăirile sufleteşti, dar aceasta este cu totul altceva. Mulţi

bărbaţi sunt mai sensibili ca femeile la toate cele din jur, suflete

deschise şi frumose care înţeleg întotdeauna bunătatea şi

omenia, dar şi răutatea căruia nu-i pot riposta, dar îndură în

sine suferind. Sunt și oameni amărâţi şi crispaţi care gem

permanent, oftează, sfredelesc neplăcut şi plini de ură cu

privirile şi bârfesc neîntrerupt, ei degajă o energie negativă,

30

simţită de la distanţă, chiar dacă se maschează cu un zâmbet

mieros, iar alţii nici nu se maschează măcar. Un câmp din

preajma lor te oboseşte, te lipsește de energia pozitivă şi te

epuizează, te derutează uneori pe mult timp, mai pe scurt nişte

vampiri ce consumă energie pozitivă, buna dispoziţie la cei

sensibili și frumoși din jur.

La fel ca şi Isus Hristos, oamenii Domnului suferă

prigoană, minciună, nedreptăţi din partea duhurilor răutăţii,

care lucrează prin oamenii pierzaniei. Binele cu Răul se luptă,

omul dracului cu omul lui Dumnezeu, crâncenă este lupta vieţii

la noi în acest pașalâc a lui Avizuha, poreclit Republica

Moldova. Sufletul omului este mereu în căutarea unui echilibru

moral psihologic pentru a se şti împăcat cu sine, dar mai ales

cu ceea ce ai făcut bun pentru societate și dacă nu-l găsește

alunecă în delir, iar binele făcut la noi este considerat prostie

din păcate.

Acestor vampe le este bine numai când fac rău, negreaţa

din sufletul lor nu poate fi ascunsă de întunecă atmosfera în

jurul lor. Cobele dracului nu numai că nu-şi cunosc lungul

nasului, ci şi a spurcăciunii lor prăjină, care le este crescută în

frunte ca cornul la rinocer şi tot caută să agaţe ceva cu ea. S-au

născut cu veninul în prăjină, spurcatul microb al urii patologice

şi al dispreţului respingător, care îi râcâie la ficaţi până nu i-a

pe cineva în corn, și iată aceste soiuri de rinocere umblă toată

ziua în căutarea vânatului. Dacă le surâde norocul e bine pentru

ele şi rău pentru victime, căci cel împuns intră într-o nevroză şi

frământare tragică, urlând în inima lui, de-i pare că are să se

sfârşească într-o scrântire de minte, iar de nu are vampele în

cine își vărsa veninul umblă turbăciunile iadului orbite de furie,

umflate de urâţenia omenească de gata, gata să bufnească ca un

balon de săpun care se sparge, sau să se înece în propriul venin

din interior.

Fiecare avem venin în noi, căci aşa sunt toţi oamenii de

la Dumnezeu lăsaţi, așa ne este psihologia, însă înţeleptul îşi

31

transformă veninul său interior în remediu pentru sine şi în

mijloc de lecuire pentru ceilalţi. Prostul și ignorantul plin de

venin însă este mereu în căutarea cuiva de a-şi vărsa otrava şi

scârnăvia asupra victimei. Apropo de proşti! Prostul încurcă

lumea. Prostul sau proasta îi are pe toţi mai proşti decât el sau

ea, le ştiu pe toate şi dacă ,,muşchiul” lor crede că se pricepe

mai bine la toate, n-au nici o reţinere, insultă pe cei deştepţi,

urlând că sunt proști și-i fac de râs pe ei. Anapoda și perversă

minte și suflet de tot, de întrec cetățile Sodoma și Gomora.

Curvele dracului își pun trupul mai presus de spirit. În

sufletul lor este o agresivitate colosală împotriva bărbaților. Ea

ucide prin gesturi și vorbe, chiar și pentru cea mai mică jignire,

încă ea bestia cu trupul şi cu mintea puturoasă tot timpul toţi

bărbaţii în jur îi sunt grețoși, de îi pute şi mirosul nu numai

putoarea. Ea, putoarea dracului se înăbuşă în propria putoare şi

dă vina pe toţi, socotindu-i de puturoşi şi insultându-i în public.

Dacă faci ceva, tot zice că n-ai făcut nimica, de faci un lucru

bun zice că e rău, de faci lucrul rău e şi mai rău. Cum ai da-o e

de a oaia, şi aşa e rău şi aşa nu e bine! De ajungi la ea la ceva ai

sfeclit-o, te umileşte de trebuie să-i săruţi şi fundul nu numai

picioarele, înălţându-se pe ea la rang de ,,regină”, astfel sunt

oamenii ieșiți din lagărul sovietic. Între ei dacă nu te asociezi

cu dânșii ești cel mai țicnit om, considerat de ei, care te

mărginesc sarcastic.

Dacă babele sunt caii dracului, tot se dau pe lângă popă

pupându-i poala crezând astfel că se spală de păcatele făcute, se

vor îngropate mai pe lângă biserică, dar nu se gândesc de a face

vre-un bine sau vre-o pomană pentru a mai pomeni-o cineva

după trecerea ei din astă lume, unele femei devin mai mare în

rang, „Cămila dracului” şi are să poată târî mai multe

şomoioage şi sarcini mari de ură. Totul ce se duce pe pustii

trimis de mulţi oameni ea aduce înapoi, tot împrăştiindu-le prin

lume în slava Tartorului Iadului. Ele însă, aceste spurcăciuni,

care sunt şi bărbaţi şi femeii nu conştientizează ce spuneau

32

vechii înţelepţi că: ,,Cel care răspândeşte răul, nedreptatea,

neadevărul fără îndoială că îşi dărâmă pământul pe care stă”.

Necazul, unul dintre satanicele necazuri este că ei

dărmând totul în jur, Țară Neam, Datină ca să fie mai clar din

pricina unor derbedei răutăcioşi înfumuraţi, orgolioşi şi proşti

se scufundă toată corabia, nealegând care merită să se înece şi

care nu. Unde-i bunătatea care este podoaba Omeniei? Unde-i

frumuseţea sufletească? Unde-i bunul simț? De ce uităm că

şcoala tuturor timpurilor ne-a învăţat prima profesie, cea mai

înaltă în viaţă, de a fi Om și nu Fiară. E putred ceva în

Danemarca (Basarabia, așchia de țară a României ruptă de

fosta Uniune Sovietică) noastră, iar verticalitatea omenească

scârţâie, înclinându-se spre prăbuşire, adică neluând note înalte

la cumsecădenie Dumnezeu ne va trimite un potop și ne va

șterge de pe fața pământului ca în locul nostru să vină alte

ființe mult mai curate, înțelepte și cu demnitate pe care se poate

baza Dumnezeu.

Femeile din ţările civilizate se străduie şi fac tot

posibilul de a fi iubite dumnezeieşte, atrăgătoare, stimate,

alinate şi să le aprecieze bărbaţii la nivelul superior de femeie,

ale noastre moldovence majoritatea sunt pidosnice, din contra

se complac a fi înjosite, bruscate, bătute, respinse ca Babele

Cloanţe, violate să le porţi ură afurisită nu dragoste

dumnezeiască. Satanică şi neghioabă întorsătură a valorilor

umane, de am rămas cu un secol în urmă de țările civilizate.

Femeia e vicleană șireată și tot timpul pretinde de a avea ceva

din tot ce face neținând cont de demnitate și adevăr, dar mai

sunt și bărbați politicieni, preoți care le întrec, însă vicleni au

fost şi sunt periculoşi tot timpul pentru societate. Ocroteşte-ne

Doamne, căci ne prăpădesc și ne afundă în adâncul hăului!

Omul se naște pentru a-și făuri propriul destin, trudind

cu dragoste și pasiune, iar la baza acestor valori se află în

primul rând spiritualitatea strămoșească. Ea ne marchează calea

de autodesăvârșire cu principii morale, experiența de muncă și

33

valori culturale. Omul la o anumită vârstă, volens-nolens, își

amintește de casa care a zidit-o aici pe pământ și în Ceruri, de

copacii care i-a sădit, de copii pe care i-a crescut și i-a educat,

de prietenii al căror umăr îl simțea mereu, de colegii de alături

cu care muncea și de cărțile scrise. Din păcate lumea

contemporană traversează potecile iadului. Sunt încercări cu

atât mai periculoase, cu cât de cele mai dese ori riscăm să

nimerim în mrejele diavolești ale răului, răzbunării, goanei

după averi, recurgând la diferite șirleticuri, excrocherii, trădări,

chiar și omucideri.

Pentru a stăpâni oamenii şi pentru a servi admirabil

cerul, nimic nu este mai preţios decât moderaţia sau

cumpătarea. Un lucru de nimic se cere de la noi, care trecem

prin această viaţă, să fim oameni, să avem ruşine când facem

rău, dacă nu avem cunoştinţă care să ne mustre şi să ne ceară

socoteală, măcar bunul simț. Omul le rabdă pe toate, viața lui

este o carte care se scrie în Cerurile Iubirii de Aproapele, unde

îți mai construiești și o Casă Mare pentru viața veșnică. Orice

faptă făcută, bună sau rea este ca o pagină a vieţii fiecăruia din

noi pe care la sfârşitul vieţii ne scriem întreaga proprie carte,

care ne-o citesc oamenii pe pământ, dar la urmă și Dumnezeu

în Ceruri.

Carte care după trecerea noastră din astă lume poate să

ne-o mai citească urmaşii noştri, de am scris-o frumos şi

interesantă cu lucruri și fapte bune nu anume cu condeiul,

fiindcă nu fiecare poate fi scriitor. Adică: pus un copac, săpat o

fântână, făcut o casă, crescut o droaie de copii şi educaţi la

nivel de Om de a respecta mai departe cu sfinţenie legile

filozofiei general umane – tradiţionale neamului nostru

românesc – cei şapte ani de acasă şi în toate cele făcute de pus

foarte mult suflet şi gândire pozitivă. Este destul de greu, dar…

dacă nu te ții de aceste principii și pe linia de plutire a

demnității, însemnă că nu ai trăit, ci ai figurat, ai trecut prin

lume ca o buruiană tăcută negânditoare, fiindcă au gândit boii

34

pentru tine, pentru că au capul mai mare ca tine, iar tu toată

viaţa ai gândit şi cântărit totul cu ochii în kilograme şi nu cu

mintea şi sufletul.

Cartea însă nu o poţi ca să o scrii cu minciuni şi diferite

aberaţii, precum îți trăsnesc prin cap, fiindcă nimeni nu-ți poate

schimba trecutul nici chiar Dumnezeu; există totuşi dincolo de

bumbacul norilor un ochi veghetor, care monitorizează fiecare

faptă a noastră – bună sau rea și încă... aceşti oameni nu

conştientizează că în afară de a sa carte scrisă pe pământ, omul

nu i-a nimic cu el pe cealaltă lume, nici sentimentele, nici

emoțiile, nici pasiunile, totul material după ce a alergat şi

acaparat o viaţă întreagă, uitând să-şi îngrijească de cele

sufleteşti, rămân şi el pleacă cu mâinile goale şi sufletul pustiu.

Ajunşi în faţa neputinţei, a deznădejdii, adică în faţa celor patru

scânduri, avarii înţeleg că sufletul e cea mai mare comoară, iar

viaţa lor s-a trecut în zăpăceală, iar pierderea anilor e foarte

dureroasă la nivel psihologic și conștientizează că nu se mai

pot întoarce și au trăit viața în zadar.

În cărţile Sfinte însă stă scris că sufletul omului ajuns în

faţa Scaunului de Judecată va trebui să dea seamă atât pentru

cele făcute, rele sau bune, cât s-a aflat pe pământ, cât şi pentru

cele nefăcute. În Noul Testament, în evanghelia după Matei se

spune:„Binecuvântați sunt cei blânzi, pentru că ei vor moșteni

pământul”(5:4); „Binecuvântați sunt cei miloși, pentru că ei vor

avea parte de milă”(5:7), Binecuvântați sunt cei cu inima

curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu”(5.8). Fericirile de

mai sus sunt un adevăr incontestabil, de origine dumnezeiască,

iar oamenii care se conduc de ele și respectă aceste

predici...toată activitatea lor terestră se înscrie în marele poem

uman - Binefacere profetică.

Cel care este indiferent la răul din prejma lui săvârșește

nu dublu, dar înzecit păcat! Pe oamenii cu cărţile negre, după

ce le-a citi Dumnezeu, porţi grele se vor închide deasupra lor şi

fundul iadului îi va înghiţi cu tot cu minciunele şi furiile lor

35

turbate, pentru a nu le mai scuipa niciodată afară. Face deci să

te mai gândeşti în faţa ispitelor, în viaţă pe cine slujeşti, Răul

sau Binele? Fiecare clipă trăită este ca o răscruce, o alegere, iar

ispita, de fiecare dată are înfăţişarea unor bunuri materiale nu

sufleteşti, unor facilităţi care parcă te-ar face fericit dacă le-ai

poseda. Această luptă contradictorie care stă în fiecare dintre

noi de a alege între bine şi frumos este cea mai mare dramă pe

care o trăim în fiecare clipă și depinde de fiecare în parte cum îi

rezistăm ispitei.

În afară de ispite însă, Dumnezeu a dat omului şi cuget

de a face el singur o alegere şi să fii sigur de tine, să stai odată

în două bărci este imposibil, de aceea singur stai la cârma vieţii

tale şi îţi conduci faptele ca un comandant de corabie prin

această ,,mare” învolburată, plină de furtuni. Pe scurt, trebuie

să deveniţi dumneavoastră înşivă înţeleptul, iscusitul, tolerantul

în toate, clipă cu clipă, de-a lungul întregii vieţi, de a manevra,

având curajul de a merge pas cu pas printre furcile caudine ale

destinului, chiar de te rânești, mai aluneci căzând în păcat, te

ridici asumându-ți-l și trebuie să mergi numai înainte.

Este ştiut că mesagerii Tatălui Ceresc pe pământ

suntem noi, oamenii, buni sau mai puţin buni, darnici sau mai

puţini darnici, blajini sau mai puţin blajini. Fiecare om îşi

construieşte Casa din Ceruri cu faptele de pe pământ, care este

luminoasă, acolo, în ceruri, unde niciodată nu bântuie vijelia

uraganelor, nu arde arşiţa soarelui. Mai vedem chipuri din care

izvorăşte răbdare şi bunătate, în acea ,,casă” nicicând răzbătând

frigul, tristeţea, pretutindeni revărsându-se căldura, dar şi

răcoarea ce domneşte acolo unde nu există începuturi şi

sfârşituri, unde nu există durere şi tristeţe.

Sunt averi pe care nici un fiu şi nici o fiică, nici un

nepot şi nici o nepoată nu le pot moşteni de la nici un părinte,

de la nici un bunel, fie aceştia chiar şi cei mai bogaţi oameni

din lume. ,,Casa” din cer o poate avea oricine şi-o durează

singuri cu propriile mâini, cu propriul suflet, aici pe pământ,

36

adică cum îţi aşterni aşa dormi pe pământ, iar pe cealaltă lume

îţi aşterne în iad Scaraoţchi, iar în rai Dumnezeu, după cum ai

meritat. Mai sunt și „case” aici pe pământ care ți le construiești

în sufletele altor oameni dragi unde te poți retrage când vreai,

ca într-o „Casă mare” în fața icoanelor și a zestrei spirituale din

străbuni, când îți este greu pe suflet. Este un bun refugiu de a

nu ajunge în marele păcat.

Toleranţa este o virtute, rezultatul unui proces

educator, în primul rând aplicat sieşi! Bucuria regenerării şi

îmbogăţirii spiritului omenesc este un proces fără sfârşit, aşa că

să fim mai buni, mai toleranţi azi decât mâine nu e târziu

niciodată. Să luptăm deci de a ne tot zidi cu ale noastre fapte în

sufletele oamenilor așa frumoși cum suntem, de a fi a

Domnului minuni şi nu a Tartorului spurcăciuni.

Anul 2013, la noi în Republica Moldova, chiar că parcă

este anul dracului. Michiduță își vâră peste tot codița lui

bârligată și spurcată, făcând multe matrapazlâcuri necurate. An

în care Mârșăvia sa împelițată adună multă recoltă în favoarea

„Cerului subteran”. Numărul sinucigașilor atinge proporții

cosmice la noi. Este cu totul strigător la cer această problemă,

iar nouă celor din jurul lor, din societatea care au făcut parte și

ei, nici că ne pasă. Și-au ridicat viața oamenii de vârstă

mijlocie, tinerii, adolescenții, dar iată că și copii și chiar fetițele

nu numai băiețeii de acum se răfuiesc crunt cu viața lor. De ce

oare? Ar trebui să se întrebe fiecare în parte care au comunicat,

trăit alături cu sinucigașii și cât de vinovat este pentru aceste

crime nu pătimașul, ci acel, cei de i-au fost alături și nu i-au

susținut și protejat în momentele de criză, de mare cumpănă!

Este trist, este cumplit, dar chiar și în anii de grație ai

începutului de mileniu trei, copiii au de a se confrunta cu

iresponsabilitatea, ignoranța și meschina indiferență a adulților

care atinge apogeul la noi. Este inuman, e de-a dreptul

cutremurător, dar și „în zilele noastre” copilăria mai poate eșua

pe tărâmuri bântuite de ură, minciună, ticăloșenie și violență.

37

Se știe că nimeni nu pleacă viu din această lume. Sună

îngrozitor, dar nu că nici nu băgăm de seamă, dar nici nu ne

pasă, de parcă nu ne-ar interesa și nu s-ar oferi la noi, ci la alt

cineva din altă lume. De ce unii își grăbesc plecarea, pe când

alții și-o întind cât de tare pot? Ar trebui oricum să plecăm

frumos și la timpul nostru, dar…

Oricât am fi de credincioși, ne temem de moarte,

fiindcă în orice situație la om sau animal primul sentiment care

apare în orice situație este frica. Frica de necunoscut, de

singurătate, de moarte, de incognito, de răsplata pentru păcatele

comise. Însă unii depășesc acest sentiment, fiindu-le viața mai

insuportabilă ca moartea și își pun capăt zilelor, lăsând păcatul

lor pe ei, iar urmările plecării lor tragice pe conștiința celor

care l-au înconjurat. Important este nu numai cum plecăm, ci și

unde plecăm… ar trebui să ne pună pe gânduri!

Viața noastră începe cu nouă luni înainte de a ne naște

și mulți „mor” înainte de a muri. Eminescu este un mare poet al

Ființei și ne ajută să înțelegem profunzimile Eului nostru în

raport cu Altul și cu facilitățile de care vorbește Heidegger sau

cu străinătatea de care pomenește Freud. Eminescu este poetul

românilor de pretutindeni, ale căror probleme ardente le-a

abordat în publicistica sa și cu sfatul de a se ține de Limbă și

Credință, precum cel care se îneacă și se ține și de un pai. Noi

rupți de regimul sovietic, de la tezaurul moștenirii noastre din

străbuni, nu le punem lecțiile la inimă, dar nici nu vrem să le

însușim măcar. Nu ascultăm de marile personalități ale

neamului, ci de niște babe cotoroanțe împuțite și groaznice la

minte și suflet nu numai la chip și asta în secolul XXI și ne

ținem de bani, dar nu de credință, ne ținem de ceea ce punem

pe limbă, dar nu de limbă!

Limba română nu-i un simplu cod de comunicare în

condiții de bucătărie, sau de veceu, precum era la noi în armata

sovietică, este în primul rând suportul gândirii, partea vizibilă a

aisbergului care formează și veghează conștientul,

38

inconștientul și subconștientul calitativ și individual, ca operă,

muncă spirituală a zeci, sute și mii de generații. Limba a

devenit o adevărată arhivă, în care s-a stratificat mentalitatea,

spiritual și istoria poporului nostru. Transmisă de la o generație

la alta (chiar și prin excremente), condiționând în mare parte

percepția noastră despre lume, limba este cea mai importantă

instituție pentru o națiune și pentru identitatea ei.

De aici și concluzia: Limba Română trebuie să fie

cultivată, îngrijită, protejată și promovată precum credința în

Dumnezeu și fiul lui Isus Hristos în fiecare clipă de toată

societatea și de la primul gângurit al copilului și ultimul cuvânt

al omului, plecând din viață, iar un om fără limbă și fără

credință este mai mult decât un om mort, fiindcă este viu fizic

și spiritual mort, dar care se mai distruge pe sine însuși și tot ce

sa construit până la el precum a fost și este omul sovietic!

Secundați de armata numeroasă și agresivă, de

intelectuali plătiți dinafară, dar și dinăuntru de guvernarea

noastră trădătoare, inclusivi și popimea Mitropoliei Moldovei,

renegați părinții spirituali ai mulțimii de cuvântătoare

necugetătoare, căreia i sa insuflat și continuă să i se insufle 72

de ani în lagărul socialist și iată 26 în acest lagăr de haos

moldovenesc că: Limba nu este „o armă a gândirii” (Lev

Tolstoi), ci doar lopata care împinge halca de carne și paharul

de vin în stomac. Mulțime care a devenit astăzi o excelentă

masă de manevră la discreția manipulatorilor de la guvernare,

vopsiți în diferite culori, dar în realitate sunt mai draci ca dracii

și care au reușit în mod legal să pună stăpânire pe closetul

Republica Moldova, pe care tot ei special l-au creat și pe

gândurile cetățenilor de au rămas aici, folosindu-i, furându-i și

trădându-i.

De restul să se debaraseze prin politici de înfometare,

de cetățeanul activ, gânditor și receptiv la schimbare, care s-a

văzut nevoit să ia drumul exilului în căutarea unei bucăți de

pâine mai bune și locul unde să se simtă om cu demnitate și nu

39

o animală folosită la munci josnice, precum suntem noi aici de

am rămas, ca oricum să se folosească de banii trimiși de ei din

străinătate acasă, iar noi ce-i cu demnitate și bun simț de am

rămas să supraviețuim în groaznica sărăcie să ne zbatem ca

pește pe uscat și să nu putem face nimic de a arunca de pe noi

acest jug satanic de tot.

Eminescu și Einstein afirmă textual că mintea copilului

este mai plastică decât a adulților și că percepția simultaneității

dinamice în spațiu-timp depășește în chip remarcabil

separatismul raționalist al percepției din cadrul newtoniano-

cartezian al gândirii: Achizițiile geniale din rațiunea adulților

sunt organic legate de plasticitatea extraordinară a imaginarului

dinamic al copilului și această ruptură devine catastrofală, dar

mai ales acum la noi în ultimii douăzeci și cinci de ani de

„independență” a Republicii Moldova.

Cu toții ieșim în larg în marea, în oceanul Omului, adică

în Viața Mare și Adevărată în care vrem noi sau nu vrem, dar

copilul nimerește și este lovit de toate stihiile destul de

groaznice. Dacă nu-l pregătim pentru această viață plină de

furtuni și uragane ca pe un căpitan de corabie, atunci… nu ne-

am făcut datoria de om creștin, de părinte, de simplu om matur

și ei sunt sortiți naufragiului, astfel o parte din vina

naufragiului lor revine pe cei de i-au născut și educat, dar și

mai mult cei de i-au împins în aceste naufragii. Trebuie să nu le

pregătim drumul, dar să-i pregătim pentru drumul vieții, fiind

cât de spinos și plin de diferite capcane și ispite. Din păcate

mulți fac copii precum cucii ca să-i crească și educe alții sau

societatea, dar habar nu au de această datorie, precum am

crescut și eu cu părinți, dar seci în toate și se împăunează că

sunt părinți și au copii mulți, însă educație, mângâiere, suflet…

zero!

Orice act de nedreptățire din partea adulților este reparat

de însuși copiii, mai mult decât atât: adulții sunt nevoiți să se

copilărească în sensul bun al cuvântului, prin joc și înțelegere a

40

celor mici, fiindu-le prieteni fideli, adică să nu să se uite cu

trufie de la înălțimea anilor lor precum majoritatea bătrânilor

de azi, zicând sarcastic:„Ce să vorbesc cu acești copii? Niște

mucoși! Nu am ce!”. Adică ei nulitățile bătrâne, răblăgite și

împuțite la minte, trup și caracter, în loc să-i încurajeze și să le

toarne oțel în caracter în voință, calicesc avântul copiilor spre

stele, rupându-le aripile curajului de mici, adică avântul spre

artă și frumos, spre împlinirea tuturor viselor. Mare li-i păcatul

și vor da seama la Judecata de Apoi, înzecit!

Dacă Isus zicea:„Lăsați copilași să vină la Mine și nu-i

opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei!” Iată că

acești bătrâni comuniști, zombați satanic îi nimicesc spiritual, îi

urăsc și ei drept răspuns… își ridică viața. Aceasta mă face pe

mine să tot caut o soție intelectuală și cu bun simț și să îndrept

greșelile părinților mei, și a celor mulți ca ei, să le fiu exemplu

demn de urmat. Să fiu tot timpul în apărarea tuturor copiilor și

tinerilor și ca fiindu-le un sprijin, un exemplu de demnitate în

toate.

Girard distinge două forme majore de imitație: mimesis

de apropiere și mimesis a renunțării, ambele de importantă

covârșitoare în comportamentele umane, căci pot fi deopotrivă

benefice și malefice, adică diavolești și îngerești.

Când cineva își surprinde un congener privind să zicem

cu atenție undeva spre înalt instinctiv, acela este tentat să-i

imite gestul. Așa se naște dorința mimetică, prezentată încă pe

scara animală. E ceea ce Girard numește mimesis de apropiere,

care poate deveni conflictuală, generând mecanismul crizei

mimetice, al victimei ispășitoare, moment care face diferența

între imitația animalelor și cea umană semn al nevoii de religie,

de mitologizare, iar unii recurg la idolatrizare, precum au făcut

imperiul sovietic, culegând totul ce e rău din Biblie de a putea

conduce masele. Forța elementară a intuiției naște dorința

mimetică.

41

Atunci când Cain vede că ofranda lui Abel este primită,

iar a lui nu, se naște dorința de a se substitui fratelui, văzând în

prezența lui pământească cauza răului, eșecului propriu și caută

a-l înlătura, ucigându-l, fără să știe că va declanșa răzbunarea

în lanț, în umanitate, care este „ca o mimesis adusă la paroxism

și perfecțiune”. Și nu numai atât, dar măcar nu a vrut să-și

recunoască vina. Întrebat fiind de Dumnezeu:„Unde e fratele

tău mai mic?”, el a răspuns:

- Nu știu, căci nu sunt păzitorul lui.

Sa dovedit egoist și mincinos și a considerat că poate

să-i pună „tăieței pe urechi” și lui Dumnezeu, precum

consideră majoritatea comuniștilor, cei cu mintea îngustă și

mankurților în ziua de azi. Mai mult decât atât, în loc Cain să-și

asume păcatul și să-și ceară iertare, el sa gândit la propria

securitate. Adică mie să-mi fie bine, că de restul nu mă

interesează, iar fratelui mort cu atât mai mult că nu-i trebuie

nimic. Abia după ce comite fratricidul, Cain își dă seama că a

dezlănțuit răzbunarea perpetuă, căreia omenirea va trebui să-i

facă față: „Acum că l-am ucis pe fratele meu, oricine mă poate

ucide”, frica punând stăpânire pe el, la pus greu pe gânduri,

strângându-l la perete! Atenționându-și Creatorul: Alți oameni

ar putea să mă ucidă pentru asta! Mărinimos cum nimeni dintre

noi nu poate fi, Dumnezeu i-a luat apărarea și la asigurat:

- Cel care va îndrăzni să-l ucidă pe Cain, va atrage

asupra sa o groaznică pedeapsă!

Nu sa găsit vre-o unul, chiar de atrăgându-și o

groaznică pedeapsă asupra sa, să-l omoare pe Cain, adică ochi

pentru ochi, precum pretind mințile umaniste, ca să fie pentru

urmași de învățătură! Iată o primă greșeală părintească care a

făcut ca răul să fie atractiv, iertarea lui Cain a dat curaj altor

ucigași de frați, dar mai ales imperiul sovietic, întărindu-i în

speranța că Providența ar putea trece cu vederea și crima lor.

Dar de ce? Grea de tot întrebare! Adevărul ca Har al lui

Dumnezeu nu are instanță lumească unde să poată fi contestat,

42

iar noi muritorii de rând nu avem dreptul, dar nici nu putem să-

l judecăm pe Creatorul nostru. Să ne dăm cu părerea și să

analizăm evenimentele petrecute pentru a lua învățăminte

pentru noi și încă a le lăsa generațiilor viitoare, îmi pare că

avem dreptul.

Când într-o situație, pentru atingerea unui anumit scop,

cuiva care se crede foarte norocos îi merge, dar cuiva nu, iar

asta rău îl mai zgârie la ficaț, adică cineva este cineva, iar

cineva nu este cineva și consecințele sunt cu urmări foarte

grave! Când este vorba de iubire a lui Dumnezeu, sau chiar a

unei femeii, patima este mult mai mare, consecințele pot fi

mult mai grave, trecând și de pragul nebuniei. Un om atins de

gelozie este șters din lista viilor și este un pericol pentru

societate, devenind asasin. Astfel, ei râvnind spre același scop,

devin rivali și dușmani de moarte care caută să înlăture unul pe

altul, prin diferite mijloace, din drumul spre care tind, de a

deveni el favorit și de a-și atinge scopul.

Oricum cel care este Subiectul decide și apreciază

efortul depus, strădania curată și sufletească de cei care vin

spre El. Starea necredinței este mult mai rea decât nenorocirea

trupească. Dacă o doamnă din trufie și mândrie alege pe cel

mai puternic, mai mășcat, nu pe cel care pierde lupta, precum

alege maimuța masculul, adică după forța fizică și nu cea

spirituală, ca apoi să de-a vina pe Dumnezeu că i-a dăruit așa

soț, nu pe mintea ei imbecilă și sentimentele perverse și

scopurile ei meschine, materiale de a se căpătui cu ceva. Pentru

Dumnezeu suntem toți egali și buni și răi, iar vindecarea de rău

nu poate fi împlinită decât prin iubirea celor răi. Astfel

Dumnezeu i-a luat apărarea lui Cain.

Reacția lui Cain este model absolut de dorință deviată:

el dorește conform lui Abel și nu „vertical”, conform lui

Dumnezeu, deci sieși, așa cum a făcut Abel, căreia a dăruit

divinității tot ce-a creat mai bun, adică propria-i ființă. Oamenii

nu înțeleg că Dumnezeu a rânduit credința pentru singura

43

problemă adevărată a omului, unica prioritate, cu aplicația cea

mai durabilă și cu urmările cele mai dramatice – salvarea din

păcat și moarte și a fi împreună cu Dumnezeu și credință!

Lipsa cea mare din sufletul creștinilor este să știe că

sunt pierduți. Cine se simte pierdut? Nimeni! Cain oricum a

înțeles că este pierdut și Dumnezeu I-a lăsat zile de luptă

sufletești pentru a-și ispăși singur păcatul. „Cui i se iartă mult,

iubește mult; și cui i se iartă puțin iubește puțin”(Luca7,36-50).

Cu cât nevoia este mai dureroasă, cu atât alipirea de Dumnezeu

este mai profundă, iată de ce Dumnezeu este alături de cei

suferinzi și mai puțin de cei care nu mai pot de bine, huzurind

pe munca agonisită prin șiretenie! Una dintre cele mai

importante lucrări ale credinței este să ne facem cunoscuți lui

Dumnezeu, scoțând tot ce este în noi și bunele, dar și relele

zăcăminte, așa cum suntem toți și măreți și josnici!

Atenție…doar faptele bune nu sunt de ajuns. Relația cu

Dumnezeu trebuie să fie întemeiată pe descoperirea de sine,

completă și modelând frumos prin șlefuire precum diamantele

acele zăcăminte, chiar de sunt rele din adâncul ființei fiecărui

din noi. Salvarea nu vine prin ce este credință, ci prin ce este

Hristos! Ce veste bună este pentru slăbănogii de minte și cei

care nu o au!

Credința este o relație de durere, împlinită printr-o

experiență spirituală personală de eliberare de păcat. De aceea

pentru creștin singura imitație benefică este ceea ce numim

imitato Cristi: nu poți dobândi facil bucuria vieții adevărate

decât trecând prin mica (pentru unii mare de tot, precum a mea,

fiindcă cea psihologică este mult mai grea decât cea materială)

ta Golgotă, prin muncă și chin, la capăt fiind singura întoarcere

reală în paradisul pierdut. Suferința ne alipește pe noi

oamenii de Isus, precum puii de cloșcă, care se bagă sub aripile

ei, iar El cheamă copiii la El, însă copiii cad în negrul

păcat…împinși de cei bătrâni, de neagra societate în care au

avut nenorocul să se nască. Postmodernii au înlocuit imitato

44

Christi cu divertismentul, neînțelegând că la capătul acestuia

ne așteaptă Răul.

Un copil este întruchipare a inocenței, el este cel mai

aproape de imitato Christi. Fără a fi ferit de cealaltă imitație, a

îngerului căzut, aspect pe care Freud a încercat să-l modeleze

în ceea cea numit „complexul lui Oedip”, imitație nefastă a

Tatălui care duce la paricid.(Cazuri foarte multe chiar în s.

Găuzeni când copii își ucid părinții, dar și unii se spânzură

precum s-au spânzurat părinții.) Isus Hristos a fost deci „model

imitație” în toate și toată învățătura lui sa transmis și se mai

transmite de acum 2016 ani încoace, iar tâmpiții întreabă cine a

trăit două mii de ani și știe cum a fost răstignirea lui Isus. Deci,

trebuie să ne răstignim propria aroganță, invidie, hapsânia și

toate viciile și să ni le batem în cuie, să ne punem în cui poftele

nesăbuite care ne înclină spre neomenie și păcate. Este greu,

dar se poate. Cum? Luptând permanent cu ele în fiecare clipă,

fiecare zi a existenței tale și tot să le pui la respect cu ajutorul

caracterului, care tot timpul trebuie să-l călim.

Însă, ce ne facem Doamne Sfinte, când copilul se

spânzură din pricina dorului, pentru că nu are căldura de

părinte? Așa ceva nu sa mai văzut și auzit pe lume! Întotdeauna

a fost la mijloc ca motiv factorii ca: sărăcia, iubirea,

deznădejdea, blestemele, farmecele, sensibilitatea, depresia,

bolile psihice și principalul factor este sufletul cuprins de

furtuni, taifunuri, tsunami care te prăpădesc. Războaiele

psihologice și sufletești, dragostea nereciprocă în primul rând

între iubiți, apoi umilirile vieții și multe alte sute de motive.

Biserica, societatea și guvernarea sunt principalii trei factori

vinovați de toate acestea.

Neînțelegerea de anturajul care te înconjoară, de

societate și cei apropiați, dar acesta… sinuciderea copiilor

pune capac la toate! Principalul motiv fiind plecarea femeilor

din Republica Moldova peste hotare, care au lăsat acasă câte

doi, trei, patru, cinci copii cu tot cu bărbat și ele spurcându-se

45

la o viață mult mai ușoară și bogată și nu mai vor să se întoarcă

la soți și copii, chiar căsătorindu-se acolo cu străinii. Drept

răspuns la această nedreptate bărbații, copiii se spânzură. Ce le

rămâne bieților oameni și copii să facă, loviți de această

ruptură a familiei?

Primul dintre pământeni care și-a ridicat privirea către

cer și a strigat:„Doamne! Viața e nedreaptă!” a fost sărmanul

Iov – un om cinstit și milostiv pe care soarta l-a nedreptățit: i-a

ucis copiii și nevasta, l-a îmbolnăvit, i-a acoperit corpul cu

bube, și asta în timp ce ticăloșii o duceau bine-mersi și

prosperau! Până la el, oamenii vedeau răul, dar nu se revoltau,

nu-l condamnau! Precum este acuma la noi între cei maturi, dar

iată că se revoltă copiii fără tată și mamă, adică cu părinți peste

hotare, unul într-un capăt de lume și altul în alt capăt și

izbindu-se de acest zid al indiferenței, lașității și ticăloșiei

umane, aici acasă la baștină întorc spatele lumii, și-și fac

seama, blestemând această lume!

Iov, fiind preacredincios, a fost tastat și verificat în

rezistența caracterului de Diavol, însă iată că în acest format

artificial, pustiu, spiritual, material și de căldură părintească

Republica Moldova protestează și copiii, împotriva acestei vieți

lugubre și inumane. Drept răspuns, desprinzându-se dintre

pământeni și mutându-se în amintiri și miros de tămâie cu acel

strigăt de a-i auzi Cerul și întreg mapamondul: „Nu vreau bani

nu-mi trebuie nimica, vreau acasă pe tăticul și mămica, care

unul este într-o parte a pământului, iar altul în altă parte”, dar

oare se va schimba ceva după aceste fapte nesăbuite ale

sinucigașilor? Ce guvern ar putea să rezolve problemele

noastre? Nici unul!

Guvernele și bisericile, care sunt lacome de tot și

hrăpărețe, care timp de douăzeci și cinci de ani jefuiesc și vând,

vând și iar vând totul, patrie, mamă, tată și copilăria, folosind

banii părinților ce vin de peste hotare. Focarul nemulțumirilor

se ascunde în interesele societății, ai familiei și a fiecărui

46

individ în parte. De ce nu ripostăm? De ce nu ne ridicăm

împotriva tuturor fărdelegilor, dar ne facem că nu le vedem? Să

fim oare atât de lași și pidosnici la minte, demnitate și la suflet?

Bogătanilor, celor de la conducere și popilor, care au furat și

fură în continuu le convine această situație. Cum rămîine cu

noi? Noi, cei mai rămași cu bunul simț omenesc. Ce ne facem

oameni buni, dacă mai suntem demni de a fi oameni?

Omul se naște pentru a-și făuri propriul destin, trudind

cu dragoste și pasiune, iar la baza aceste valori se află în primul

rând spiritualitatea strămoșească, credința adevărată și nu cea

schimonosită de dușmanii neamului nostru românesc. Baștina

este „Instituția celor șapte ani de acasă”: bunătatea și

modestia, deschiderea pentru oameni și comunicare, străduința

și cumsecădenia, inteligența și demnitatea, onoarea și bunul

simț, bunele maniere și credința. Iată, tocmai în acest tezaur

spiritual al nostru, construit de milenii de mii de generații se

lovește fără cruțare din toate direcțiile în noi băștinașii, dar nu

în veneticii acestei așchii de pământ dintre două ape Nistru și

Prut care s-au aciuat aici, venind cu tancul peste noi și de a ne

asimila, rozându-ne rădăcinile strămoșești, precum cârtițele.

Invocând credința ortodoxă, preoții și guvernanții

comuniști, dar și democrați, în realitate sunt însă pentru a-și

umple chimirurile de bani, devenind peste noapte miliardari, cu

mașini de ultimul răcnet, palate de lux și pântecele plin de

hrană bună, plesnind de grăsime. Este cu totul criminal și

strigător la Cer ca într-o țară atât de săracă, să fie foarte mulți

bogătani care au jefuit-o și de suflet și cumsecădenie, nu numai

economic. Ce fel de simț de mancurt ar trebui să ai ca să fii

bogătan în mijlocul săracilor pe care tu i-ai jefuit și te urăsc de

moarte? Întrece culmea absurdului, iar această revoltă poate

izbucni și erupe ca un vulcan!

Nimic nu este mai de preț decât virtutea, adică valorile

care le ai din strămoși și pe care le-ai acumulat înnobilându-ți

și înălțându-ți sufletul, care este nemuritor și veșnic. Ele,

47

virtutea și înțelepciunea ne marchează calea de autodesăvârșire

cu principii morale, experiență de muncă și valori culturale, nu

valori stomacale și bogății materiale pe care le ai, precum cred

majoritatea cei de azi. Valorile materiale sunt de bătaie și

durată scurtă, pe când cele spirituale de bătaie foarte lungă și

chiar rămânând pentru veșnicie.

Trebuie să-ți pui inima, sufletul și mintea să lucreze

pentru Neam, Artă, Credință și Frumos cu toate motoarele ei

cosmice, dar nu pentru construirea castelului și de a acapara

câte mai multe bogății materiale prin diferite excrocherii. Dacă

nu te realizez la matricea spirituală a moșilor și strămoșilor,

dacă nu-ți cunoști propriul suflet și al poporului tău, degeaba

mai ești învățat, scriitor, om de artă, oricum rămâi o handrahuie

rătăcită și în viață și în moarte. Exemple? Istoria omenirii are

câte dorim, dar mai ales a rădăcinii neamului nostru, care este

cel mai vechi dintre alte neamuri apărute pe parcursul istoriei.

Trăim într-o societate extrem de tensionată și încă

alergăm gâfâind cu limba scoasă după un câștig nemeritat de a

ne pricopsi cât mai mult, conducându-ne după zicala sovietică

„Trebuie nu trebuie, să fie acasă, că nu cere mâncare”! Suntem

încărcați de îndatorii, griji care te macină precum carii lemnul,

dorințe nesfârșite care le poți împlini numai în gând și te zbați

în zadar ca peștele pe uscat, de parcă le-ai lua pe toate cu tine și

în sicriu după moarte! Alexandru cel Mare se zbuciuma din

cauza că nu există nici o țară pe care ar putea-o supune, dar

când a ajuns în doaga morții sfetnicii i-au cerut ultimele dorințe

și vroiau să-i construiască și o mare piramidă ca la zeii

egipteni.

Macedon le-a răspuns simplu că vrea un sicriu cu

mâinile afară. Să fie ieșite din el mâinile ca să vadă toți că o

lume întreagă a cucerit și nimic nu a luat cu el. Prin aceasta el a

rămas în istorie și nu prin cuceririle sale care aproape toate că

nu mai sunt. Deci totul ce e material dispare repede, ce e

48

spiritual dăinuie în veci! Și Biblia ne învață: „Să luăm aminte”,

iar noi…! Isus vorbea de multe ori mulțimii despre răspunderea

pe care o au cei care stăpânesc bunuri pământești: „Bunurile

adunate pot deveni cu ușurință un fel de amenințare pentru cel

care le stăpânește: focul și furtul; posibilitatea de a fi distruse

de molii și rozătoare, care toate sunt motive de teamă și

neliniște. Oamenii au destule griji, chiar fără să și le mai

adauge, adunând bunuri trecătoare”.

„Astfel de griji îți schimbă și caracterul. Până și haina

care o ții în dulap nu numai că este un obiect care nu poate sluji

nimănui, ci reprezintă un motiv care contribuie acestui fel de

primejdii. Ce poate să folosească omul spuse Isus chiar dacă ar

fi să câștige toate comorile pământului, dacă-și va pierde

sufletul? Nu trebuie să ne temem de lucrurile care ucid trupul,

ci să ne temem numai de acelea care ucid sufletul.” Aici apare

întrebarea! Ce ne facem cu cei care își ucid trupul prin diferite

metode lente, iar alții brusc prin sinucidere? Unde le pleacă

sufletul, în Iad sau în Rai? Trupul nu are însemnătate

deosebită; este numai un vehicul, un fel de unealtă în slujba

sufletului zicea Isus. Mancurții sovietici de azi însă cred că

sunt vorbe spuse de un nebun. Dar până când așa cred? Până

ajung în doaga morții, regretând, dar nu mai pot schimba

nimic, decât să constate zădărnicia vieții lor.

Însă viciile sunt foarte în vogă, precum fumatul, băutura

și promiscuitatea. Care e motivul? Datorită puterii sovietice

satanice, am devenit un neam flecar și lipsit de Dumnezeu,

nerâvnitor în sfințenie, artă spirit și frumos, agramat în

grandoare, ahtiat de măriri calpe și înjosit de vanități, sclavi și

servili. Nu luptăm și nici nu vrem să luptăm pentru libertatea

noastră spirituală, a neamului și chiar a credinței. Să nu uităm

însă faptul că odată cu venirea bolșevicilor satanici la putere sa

produs o ruptură tragică de tot dintre Om și Dumnezeu.

Bisericile au fost închise, icoanele distruse, preoții

băgați în pușcării… Tocmai că cei de azi trebuie mai toți băgați

49

în pușcării, pentru falsa credință care o propovăduiesc și

otrăvesc sufletele enoriașilor. Pentru tot ce au furat și fură sub

protecția că este jertfă adusă prinosul la biserică, iar restul ce

mai rămâne pleacă la Moscova care ne ține în robie spirituală și

materială, pentru colaborarea, satanizarea, trădarea, tâlhăria

împreună cu comuniștii cu care s-au înfrățit. Ce fel de preot

poți fi când pichetezi cu diavolul roșu? O satană în sutană! E de

râsul lumii această absurditate fariseică.

Astfel și bisericile au devenit niște focare de hoție a

banilor, a minților și a sufletelor, nu focare de spirit și cultură

de a alina sufletele enoriașilor, pentru aceasta le-au construit

foștii noștri domnitori și nu străinii care ne sărăcesc acum prin

ele. Rămasă fără păstor turma sa împrăștiat, și-a pierdut

orientarea în spațiu. Calea cea dreaptă a fost dată uitării, iar

dictatorul în loc să fie condamnat a fost zeificat și iată ne

închinăm și acum comuniștilor care peste noapte au devenit

„creștini”. Mai rău și mai satanic, mai fariseic, nici că se poate!

Am întrecut cetățile Sodoma și Gomora în perversiune, fiindcă

perversiunea noastră este mintală și sufletească și nu trupească,

care au fost nimicite cu focul ceresc și șterse de pe fața

pământului. C-am asta ne așteaptă acum pe noi!

Trebuie să conștientizăm că Dumnezeu pretutindeni e la

El acasă. Noi, muritorii de rând, suntem în vizită oriunde ne-

am afla, dar iată că de asta nu ținem cont și ajungem ca îngerii

decăzuți, crezându-ne mai mari ca Dumnezeu, astfel devenind

sculele jegoase ale Iadului. Uităm de Dumnezeu și cele sfinte

până ce ajungem în doaga morții și iată atunci devenim și

conștiincioși și creștini adevărați, dar este de acum târziu, la un

pas de moarte ți-a rămas să-ți faci bilanțul drumul parcurs cu

toate păcatele în a ta viață ticăloasă și gata...

Cât trăiește omul se vrea nevinovat, slujește Diavolului,

lui Mamona, la diferiți idoli, doar nu lui Dumnezeu și fiului

Lui prea mult pătimit Isus Hristos, iată unde se află marea

perversiune. Doar la moarte toți recunoaștem despre toți:

50

Dumnezeu să-l ierte”… ca să vezi, nu celora care i-a slujit.

Sarcastică este evaluarea. Din păcate are două cusururi: este

impersonală și este prea târzie. De asta și avem nevoie de

iertarea Lui, știind că nimeni nu poate greși, cât poate El ierta.

Religia este o relație de durere, împlinită printr-o experiență

spirituală personală, de eliberare de păcat, și totuși până și

răbdarea Lui are o limită și atunci… Doamne ferește, se poate

să o pățim precum cetățile Sodoma și Gomora!

Dacă alte țări și-au îndreptat greșeala, noi,

„moldovenii” care am făcut parte din acest mare imperiu

sovietic călcăm iarăși pe aceeași greblă și nu ne învățăm minte.

Tare bine i-a fost moldoveanului sub ruși în fosta Uniune

Sovietică și nu se lasă din a lui îmbrățișare și de acum pleacă în

Rusia să-l slujească, fiindcă el nu poate fi stăpân pe sine și

acasă la el cu familia și copii alături. Mai bine zis este sub

comuniști aici și sub ruși în Rusa, care sunt perverși sovietici,

mereu sub cineva le place. Poziția de deasupra nu-l aranjează.

Ea este prea obositoare, trebuie să asude. Cu poziția preferată a

minții dedesubt coboară până la fund, în biografia sclavului

bleg și de prostituată, avut de oricine cu-i nu-i este lene, astfel

ajungând de râsul întregii lumi!

De aceea este foarte periculos să-i dai libertatea unui

popor care dorește și i-a fost turnat otravă spirituală prin

biserici, învățământ și canalele tv și radio ca picătura chineză și

în oase nu numai sânge nu numai în minte i sa înrădăcinat ca

pirul că este slugă, un nimeni și un nimic. Această salvare este

ca și cum ai salva pe cineva de la înec, dar care te îneacă pe

tine salvatorul și te învinuiește de toate relele pe tine, care i-ai

făcut bine, nu pe cei care i-au făcut rău. Astfel, oamenii de artă

care mai mențin frâiele acestui popor de a nu aluneca cu totul

în nimicnicie și a se preface în gloată, au ajuns dușmani ai

propriului popor și sunt nimiciți sau li se închide oxigenul în

toate domeniile de a se realiza sau cel puțin de a trăi cât de cât

omenește aici la el acasă. Mai tare ne-am adâncit în ticăloșie,

51

mankurtizare și hăul mizeriei spirituale și materiale și ne este

„bine”, iar adevărul ne confirmă realitatea tragică de tot. Vrem

noi, nu vrem, dar faptele vorbesc și arată realitatea neghioabă

de tot în care ne bălăcim.

Poporul nu se poate modela prin photoshop și a se

minți chiar și pe sine însuși, precum o fac toate doamnele și

domnișoarele pe rețelele de socializare! Suferă bieții de

amăgirea de sine și de nălucă, însă oricum sufletul li se vede ca

în palmă! Anumite trăsături general-umane răzbesc la suprafață

și alcătuiesc blazonul firii sale, așa că nu ne putem ascunde și

amăgi pe noi înșine și ne arată edificarea tragică a

mancurtizării care a făcut ca acest popor să fie singur dușmanul

său de moarte, nu numai pentru el, ci și pentru urmașii

urmașilor lui, marcat încă de blestemul a celor trei vrăjitoare

din opera lui Shakespeare care au rostit pacostea: „Urâtul e

frumos, frumosul e urât”!

Astfel la noi frumusețea mintală, sufletească, dar și

materială este spânzurată pe toate căile de întreaga societate,

dar și de dușmanii din afară, fiindcă așa ne

v-or, perverși la suflet și la minte, dar și proști ca ciubota de a

putea face ce v-or cu noi, adică niște nimeni și nimicuri și iată

că le-a reușit și le mai reușește și acum din păcate pentru noi!

A-și fi vrut să fie un vis urât din care să mă trezesc și să

dispară, dar e zadarnic, fiindcă mă aflu în mijlocul unei realități

crunte și înspăimântătoare de tot, de nu sa mai auzit în lume și

în istorie de așa realitate de ne face unici și cei mai satanici în

lume.

Isus spunea că viața unui om nu urmărește să adune

bunuri și că multe nenorociri ar putea fi evitate dacă oamenii

nu ar râvni la ceea ce nu este al lor. Dacă oamenii v-or trăi în

felul care i-a învățat Isus, dacă oamenii vor fi cinstiți și

îngăduitori unul față de altul atunci va putea răsări o lume nouă

adică să păstrăm și ocrotim Omenescul din noi și să nu-i dăm

voie fiarei din noi să ne sugrume, fiindcă de cum ne naștem

52

suntem pândiți de mediocritate. Hidoasă și necruțătoare, ea

încearcă să ne devoreze, și-i reușește extraordinar, dacă noi nu

suntem înarmați cu Credință, Omenie și Demnitate, dar și mai

rău le-am abandonat ca pe niște lucruri netrebuincioase și ne

lăsăm devorați și duși de mediocritate ca o gunoaie de val, în

loc de a fi tot timpul pe val.

Mulți nici nu-i observă furișarea mediocrității și când

se trezesc sunt îmbrăcați în ea ca în cămașa de forță, dar

plăcută și rămâne îmbrăcat în ea precum e viermele de mătase,

adică toată viața este vierme și nu om. Alții, dar majoritatea

celor mulți preferă îmbrăcarea ei și să i se supună. De ce ?

Fiindcă îi este bine și nu trebuie să sufere, să se răstignească pe

sine însuși adică toate viciile, să lupte, să reziste tuturor

viiturilor de rele ale vieții, precum când ești îmbrăcat în cămașa

lui Hristos. De aceea se face frate și cu dracul ca să treacă

puntea! Adică alege calea cea mai ușoară, lașă și ticăloasă,

parșivă și mincinoasă până la refuz, de a trăi bine! În simbolul

hainei, ultima carte a Scripturii se întâlnește cu prima:

„Domnul Dumnezeu a făcut omului și nevestei lui haine de

piele” (Geneza 3,21). Cei cu mintea îngustă cred că Dumnezeu

le-a croit niște haine din piele de dinozaur sau din alte piei de

animale foarte rare, care sunt sacrificate pentru haine de modă

sau moftul celor bogați.

Haina aceasta reprezintă însă viața și caracterul lui

Hristos și ne îndeamnă: „Îmbrăcați-vă în Domnul Isus

Hristos!”(Romani 13,14). Vezi textele: „Domnul…M-a

îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua

izbăvirii…”(Isaia 61,10). Isaia a fost un profet al evreilor și el a

prorocit sosirea unui bărbat al durerilor care a cunoscut

tristețea- un Mesia. „Îmbrăcați-vă cu inimă plină de îndurare,

cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare…

Mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea care

este legătura desăvârșirii” (Coloseni3,12,14.). Nimeni nu mai

ține cont în ziua de azi de aceste legi sfinte și chiar le au de

53

absurde și se contopesc cu mediocritatea, devenind însuși mai

mediocri ca mediocritatea, adică devorați de mediocritate au

devenit rahatul ei. Ne v-om izbăvi oare de ea? Greu de crezut.

Dacă nici pe această lume în care avem posibilitate de a ne

omeni și ispăși păcatele, în cealaltă nici atâta, rămânem pe veci

neoameni!

Colosul sovietic de lut a născut pigmei de lut care însă

otrăvesc viața tuturor celor din jur, dar mai ales bătrânii cu

obrazul plin de răutate, cu convingeri învechite și împelițate de

tot, care sunt peste tot la putere și închid oxigenul celor tineri.

Voronin – om primitiv, brută, criminal, hapsân, mincinos,

bestie lugubră, dictatorul cel mai dușmănos față de basarabeni,

nu crede nici în chiar Idolul bolșevic Lenin adică Skaraoțki

căruia i se închină, nu tocmai în Dumnezeu, chiar de o face de

ochii lumii împreună cu Î.P.S - ul Vladimir, astfel trădează pe

ambii mult mai fariseic ca Iuda, iar mitropolitul Vladimir îi

este complice, ambii închinându-se lui Mamona (bogăției).

Trebuie să-i supunem unei judecăți morale și la stâlpul infamiei

până a-i chema Dumnezeu la judecata de Apoi.

În realitate, oamenii aceștia sunt demult morți. Prin

urmare v-or putea fi îngropați de alții care sunt tot atât de morți

ca ei, ajungând astfel niște mortăciuni ambulante. Astfel, toate

valorile sau întors pe dos și a fi Om este rău, iar a fi fiară

bestială este bine și este la modă acum. Urâtul este frumos și

frumosul urât, adică nu crezi nici ochilor tăi, dar crezi

tâmpeniei tale mintale sau a altora care spun că: „albul este

negru și negrul este alb.” Suntem într-o situație anecdotică de

tot. Ne bălăcim în hăul mizeriei spirituale și materiale și ne este

„bine”. De râsul curcilor am ajuns! Invidia și ranchiuna, adică

„rânza moldoveanului” de neexplicat față de consângeni, frați

și surori ne-a jucat și ne joacă festa mereu.

Ea, „rânza moldoveanului” și sentimentul că numai eu

sunt mare și pot toate, iar restul nu mai sunt ca mine, iar în

realitate marele nimic, ne macină națiunea și demnitatea mai

54

rău decât carul lemnul. Dacă dăm ceva jos din conducere nu

avem ce pune sus în loc după mintea lor sovietică, bâhlită.

Aceasta este cel mai mare handicap pus ca frână în dezvoltarea

societății umane, de a sta tot timpul în closetul sovietic ca

viermii și nu a ne revolta și dezvolta ca oameni. Succesele

celor din jur și chiar apropiați ne mâhnesc mai mult decât

insuccesele sale proprii.

Când vre-o unul din semeni obține ceva mai mult decât

noi, suntem gata să-l strivim de pe fața pământului, chemând în

ajutor și pe Diavol, care chiuie de bucurie că câștigă suflete.

Numai să rămânem noi primii, iar ca noi și ca la noi să nu fie la

nimeni. Aceasta ne este născută din genii. Iulius Cezar să

zicem, a visat să ajungă cea mai importantă persoană din

Imperiul Roman și a ajuns. Odată trecând printr-o localitate

prăpădită precum sunt acuma majoritatea satelor noastre din

care face parte și al meu de baștină, unul dintre amicii să-i la

întrebat:

- Crezi cumva că și aici, în această fundătură, există

concurență și oameni care se bat pentru putere nimicindu-se

unul pe altul?

- Sigur că da, l-a asigurat Cezar, adăugând: Eu personal aș

prefera să fiu primul aici decât al doilea la Roma!

- E chiar atât de rău să fii al doilea? a insistat amicul.

- Al doilea este primul din lista celor care pierd, iar eu aș vrea

doar să câștig!

Visul arzător de a se remarca cu orice preț prin fapte

glorioase a făcut din Iulius Cezar, în cele din urmă, una dintre

cele mai proeminente personalități ale Romei antice, de l-au

ridicat și la rang de zeu pe el și pe alții, iar cei înțelepți îi aveau

de nebuni pe cei care credeau că zeii ar putea să existe cu

adevărat. Totuși Iulius Cezar când a revizuit calendarul,

adăugând o lună în numele lui, devenind apoi luna iulie, a făcut

un lucru foarte just pentru întreaga omenire. Oricum, în toate

trebuie să domine cumpătarea și bunul simți de a ne ține pe

55

linia de plutire a demnității și a visa și materializa visele

frumoase artistice și nu cele neghioabe, fiindcă viața fără

demnitate nu are importanță, decât a tubului digestiv. Astfel

punem în mișcare toate mijloacele pentru a-l defăima,

compromite, pentru a-l ostraciza pe concurent, pe rival, dar nu

pentru a-l întrece în lucruri frumoase și a fi mult mai bun ca

rivalul său, demonstrând dragoste și iubire pentru motivul care

lupți și respect rivalului tău.

Spre deosebire de om, poporul nu poate poza nici minți,

nu se poate ambala în fals cum ai da și cu ai face-o. Sufletul

oricum i se vede ca în palmă, iar neprietenii se străduie să ți-l

prezinte în cel mai hidos mod. Oricum anumite trăsături umane

răzbesc la suprafață și alcătuiesc blazonul firii sale. De aici și

anecdota care ne caracterizează că și pe lumea cealaltă este așa,

adică în Iad ceaunul cu smoală al basarabenilor nu-l păzește

nimeni, fiindcă numai unul vrea să iasă, toți ceilalți îl trag de

picioare înapoi.

Deci, suntem rânzoși și pe lumea ailaltă nu numai pe

aceasta! Leacul cred că nu ni-l găsește nici dracul, fiindcă unii

îl și întrec în lucruri necurate, de-i pun și pe ei în încurcătură!

Precum la Judecata de Apoi, în fața lui Dumnezeu un călugăr

care fierbea oul la lumânare a început să găsească vinovații, iar

pe Dumnezeu prostul și că el nu este vinovat. Omul acesta dă

vina pe Diavol, pe Dumnezeu pe alți oameni, numai nu pe el

însuși și mintea lui sucită, cică la împins Necuratul să o facă și

de aia a păcătuit. Când Dumnezeu îl cheamă pe tartorul iadului

Skaraoțki și-l I-a la întrebări și mustrări, el a început să se

apere, afirmând:

- Nu eu l-am impus. Nici mie nu mi-ar fi dat așa ceva prin cap

și se știe că eu nu umblu niciodată cu lumânările!

Deci, dacă avem minte conștientizăm că omul niciodată

nu este victima lui Dumnezeu, Dumnezeu este totdeauna

victima omului. Toți oamenii se nasc originali și asemenea lui

Dumnezeu. Nu degeaba Isus le-a spus ucenicilor săi luând în

56

brațe un prunc:„ De nu ve-ți fi curați la suflet precum pruncul

niciodată nu ve-ți întra în Împărăția Cerurilor! Deci, țineți

minte ce vă spun:„ Cel mai mare în Împărăția Tatălui meu va fi

cel smerit ca un prunc!” Dar mulți mor nu numai ca o copie a

lui Dumnezeu, ci asemenea dracilor împelițați. De ce oare? Nu

evaluăm cultural, sufletește și spre Dumnezeu, ci mergem cu

pași triumfali și victorioși spre Hău spre maimuța lui Darwin,

pe care o considerăm „Mama noastră cea dea pururi”. Spre

beznă și nimicnicie, ca apoi să ajungem „dincolo”, chiar drept

în gheenă.

Puținii care se nasc geniali și a lui Dumnezeu și așa

mor, oamenii de artă și cu adevărat slujitorii poporului, țăranul

și intelectualul. Numai unii dintre cei foarte puțini dintre noi

„nebunii frumoși” se întorc fulgerător spre mediocritate, o

înșfacă de grumaz și o doboară la pământ. Șanse de izbândă

sunt foarte puține și totuși, doar neîmpăcarea cu rutina te poate

ocroti de ofensiva ei, unii neîmpăcându-se nu numai cu rutina,

dar nici cum este lumea alcătuită se frâng și drept protest

asupra orânduirii întregii lumi își fac seama. Că sunt slabi de

înger, sau sunt foarte curajoși că nu se tem nici de moarte?

Grea de tot dilemă, dar are să-i judece Ultimul Tribunal!

Noi, oamenii trebuie să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului și

lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu! Adică să nu-i judecăm

noi, chiar de se consideră cel mai negru păcat sinuciderea, nici

chiar preoții, ci doar unul Dumnezeu, dar trebuie toată

societatea de la vlădică până la opincă să găsim căile de a

preveni aceste momente grele de cumpănă și ai ajuta să iasă din

ele pătimașul căzut în mrejele diavolești!

Când un bărbat se consideră mai tare ca moartea, atunci

nu are motive să se teamă de ea, iar unii chiar o primesc ca pe o

mireasă. La originea acestei afirmații ne stă balada populară

„Miorița”, care ne este cel mai vechi „monument” folcloric ce

ne reprezintă neamul nostru din adâncul istoriei sale. Alții

primesc moartea ca o salvatoare a tuturor durerilor trupești și

57

sufletești. Cât de dulce primește moartea și o așteaptă cu mare

plăcere, bucurie un condamnat de exemplu tras pe roată și

special este făcută cazna ca chinurile și durerile grozave să se

întindă cât mai mult! Nu luptăm cu propriul nostru ego, cu

viciile, cu modele sinucigașe, nu ni le răstignim în noi înșine,

dar am devenit nepăsători chiar față de noi înșine și ne lăsăm

duși de valul ignoranței, nimicnicii și lașității, ca frunza de

vânt. Nu devenim noi înșine înțelepți, clipă de clipă, de-a

lungul întregii vieți precum i se cade unui creștin adevărat. Nu

ne curățim de păcate, nu ni le asumăm, nu tocmai să ni le

ispășim prin pocăință rugăciune și ajutorul celor decăzuți și

mai slabi ca noi.

Vârf la toate, care cred că este și cel mai mare păcat,

este tâmpenia omului, dar și mai și fanatismul ei! Când o face

tâmpenia omului nici dracul nu o poate desface! Deci,

tâmpenia este un generator de necazuri nu numai pentru el sau

poate mai puțin, ci și pentru cei din jur și încă pentru

generațiile care urmează după el simțindu-i grav consecințele.

Precum se spune în popor că„un nebun aruncă o piatră în baltă

și zece deștepți nu pot să o scoată”!

Pentru orice bărbat libertatea este lucrul cel mai de preț

ce se poate găsi în lume. Ajungând la războaie sufletești și

psihologice, sclavul instinctelor sexuale ori frustrărilor sexuale,

sclavul a diferite situații care îl țin captivant caută evadări din

labirintul vieții și poftim...toate treptele diferite ale sinuciderii.

Mai apoi care ajung la diferite crime, urcând până la

douăsprezecea treaptă a păcatului sinuciderea bruscă, prin

diferite metode diabolice născocite de mințile umaniste care cu

cât sunt mai evaluate cu atât sunt mai spurcate.

SINUCIGAȘ, -Ă, sinucigași,- e, s. m. și f. Persoană

care și-a luat (sau a încercat) să-și ia viața. (DEX- p. 993).

O spunea bătrânul înțelept senator al Romei Marcus

Lucan Gallio în timpul când Isus călătorea prin lume făcând

minuni, adică se năștea o nouă eră a peștelui și a

58

creștinismului, ca apoi ironia sorții, Isus, să fie răstignit chiar

de fiul său tribunul Marcellus Lucian Gallio, legatul devenind

în acel timp și comandantul fortului din Minoa, care cu o

centurie a plecat la Ierusalim, precum era ordinea sărbătorilor

de Paști pentru a menține ordinea publică: „Nu este nevoie ca

cineva să i-a otravă, nici să întrebuințeze pumnalul pentru a se

sinucide. Poți tot atât de bine să te sinucizi, și totuși fizicește să

rămâi în viață”.

Iată noi, creaturile imperiului sovietic suntem sinuciși

din fașă, întorși de la sânul mamei, ca să ne dea un alt surogat,

mințindu-ne că este sânul mamei și ca să și mergem astfel prin

viață întorși pe dos. Devenim nu oameni, dar niște mortăciuni,

tuburi digestive care mai mâncăm bine și facem putoare.

Corect spus,automate biologice mancurte și hapsâne,

șmechere, mincinoase până la refuz, de și căpetenia dracilor se

teme de noi de acum! Adică am devenit mai draci ca dracii!

Dar să o luăm de la început, demonstrând formele sau

treptele sinuciderii. Prima treaptă care parcă este neimportantă,

dar tocmai că ea este baza tuturor altor trepte, dacă calci și

chiar mergi strâmb, precum o fac majoritatea, luând-o prin

păpușoiștea vieții este sexualitatea. Deci, sexualitatea rău

înțeleasă și deloc instruită, ci chiar mărginită, ignorată de tot și

luată în derâdere de toți derbedeii considerată de biserică un

mare păcat, iar cel mai mare păcat cred că este de a fi prost,

fiindcă mintea și organele sexuale sunt foarte strâns legate

între ele și nici nu poate fi altfel. Doar nici un sfânt, guru sau

chiar înger nu se naște fără organele sexuale ne-o confirmă

chiar și Cărțile sfinte. Actul sexual fără sentimente, gândire și

cultivare bazat numai pe instincte și acelea animalice este

risipirea animalică a seminței la bărbați, care este precum a-ți

nesocoti viața și risipi-o aiurea și încă te preface din om

animal.

Ejacularea este una dintre cele mai subtile forme de

sinucidere, alături de droguri, supraalimentație și abuzuri de tot

59

felul, precum alcoolul și fumatul, iar nouă nici că ne pasă de

parcă nu ne-ar privi pe noi înșine, încurcând pișatul nostru cu

ejacularea. Precum este pișatul boului strâmb, așa devine și

destinul nostru, dacă nu punem mintea la muncă și ne cultivăm

spiritual pe toate căile. Apoi capac la toate și sfârșitul tragic al

vieții, când te mai pocnește amintindu-ți de capacul sicriului,

dai vina pe Diavol pe Dumnezeu, pe soartă, numai nu pe tine

însuși, că ești prost ca ciubota și te-ai jucat cu resursele tale

risipindu-le aiurea în loc să le folosești pentru dezvoltarea

înțelepciunii tale și de întărire a organismului! Rămâi numai

cuprins cu regretele, care te devoră mai rău ca fiara. Vinovatul

nu poți fi decât tu însuți, care ai avut acces la comoara ta

personală, dăruită de Dumnezeu, dar nu ai știut cum să o

folosești cu rațiune și ai risipit-o aiurea și fără sens!

La începutul umanității strămoșii noștri aveau

capacitatea de a-și controla spontan sexualitatea împreună cu

toate simțurile. Având o atitudine nepăsătoare față de viață, noi

am pierdut cu totul controlul asupra ei și-i suntem robi

nenorociți, care ne poticnim adesea de suferință și poftim,

dezastrul realității de azi care ne zdrobește și apasă ca un teasc

poama, îl vezi totul uitându-te în jur. Strămoșii puteau controla

emoțiile și ejacularea de asemenea – la voință. Noi…?

Gradat am pierdut această capacitate, iar risipirea

seminței conduce la impotență, decădere morală și psihologică,

la crime, retrăgându-ne în umilință, fiindcă nu poate fi altfel

așa e psihologia omului. Ni se frâng ușor caractere și... atunci

consecințele sunt cu urmări foarte grave. Prin suprasolicitare

sexuală, vânarea plăcerii, alcoolism și prin preocuparea

excesivă de a se risipi și distruge, oamenii au pierdut treptat

această calitate, chiar și din amintiri, lăsată din strămoși. De

aici și vorba din popor „ Dă-ne Doamne mintea cea de pe

urmă”! Totuși ce lăsăm noi, cei de azi, copiilor care vin după

noi și sunt ca buretele, de absorb totul? Nimic!

60

Poamele de diferite soiuri au apărut înaintea oamenilor

și de acum ei au început să le folosească pentru hrană în

diferite metode, prelucrându-le. Așa că vița de vie a apărut

mult mai înaintea tutunului, numit „Iarba dracului”, fiindcă

nici în Biblie nu se pomenește de ea. Preoții ne spun că fumatul

este un păcat atât de greu încât nici nu s-a găsit de cuviință să

se pomenească de el în Biblie. În armată când eram tânăr în

termen trebuia la cei bătrâni în termen să le aducem țigări

măcar și din gaură de șoarece. Măcar că nu fumam și pentru

aceasta eram considerat de fumători cel mai fericit, dar

„împușcam” țigări cu multă umilință și de la ofițeri uneori.

Știau ei care-i baiul, fiindcă au trecut și ei prin așa metode

destul de satanice de testare a caracterului când au fost tineri în

serviciu miliar. Așa că ne serveau și cu câteva în plus,

fericindu-ne, căci de altfel...

Când nu găseam, îl imploram și pe Dumnezeu să ne dea

țigări, dar iată că nu știam că el nu a fumat și nu fumează.

Astfel, când nu găseam era vai de noi, mâncam o bătaie și-și

băteau joc de noi de să ne fie de învățătură și ținere de minte

pentru toată viața. Răspunsul era: „Nu ne doare capul! Măcar

spânzurați-vă, dar găsiți țigări!” Plasați între astfel de extreme,

chiar toate gândurile te mânau spre ștreang, unii chiar nu

rezistau atâta umilință, chin și bătaie de joc și se spânzurau.

Numai noi, cei care i-am fost cot la cot pătimașului, împărțind

amarul, greul slujbei și umilința ani întregi ai serviciului militar

care ni sa încrustat adânc în memorie și nu ni se va șterge

niciodată, putem să le cunoaștem suferința și pasul pe care l-au

făcut. Ceilalți îl învinuiesc numai pe pătimaș, dar nu pe ei

singuri care l-au împins spre marele păcat. Adică cel cu

paguba, pierderea vieții este și cu păcatul!

Preoții tot o dau pe minciună spre păcatul lor despre

fumat. Fumatul da, este un mare păcat, dar despre el nu s-a

spus nimic în Sfintele Scripturi, fiindcă pe atunci când acestea

se ticluiau, lumea încă nu fuma. Tutunul a fost adus în Europa

61

din America de descoperitorul Cristofor Columb, numit Amiral

al mării și oceanelor și vice-împărat pe pământurile care avea

să le descopere, trei corăbii „Ninia”, „Pinta” și cu „Santa

Maria” vedetă-comandant în frunte. Cu 90 de oameni la borturi

sau pornit în prima expediție de a descoperi pământuri noi, la 3

august din orașul Sevilia pe râul Gvadalkviver spre mare, care

în octombrie 1492 au ajuns la insulele Bagame, cu locuitori

aravaki, adevărații băștinași ai Americii și nu cei care se

consideră azi.

Aravakii, erau adevărații băștinași, cu toate obiceiurile

lor, având și limba lor, iar cei de azi americani sunt

colonizatorii europeni și le-au moștenit bogățiile materiale, dar

nu cele spirituale și nici măcar limba adevăraților băștinași nu

le-au păstrat-o. Poporul băștinaș compus din triburi, care peste

vre-o două decenii au fost nimiciți de expedițiile venite după

aur după ce le-a descoperit Cristofor Columb a fost poporul

adevărat cu tot cu limbă maternă americană, iar restul au

colonizat America și devenind limba de stat engleza, deci o

țară atât de bogată, dar care nu are limba ei maternă

americană. Aici tuzemții i-au cadonat lui Columb și la toți cei

din expediție care au debarcat pe pământurile lor, frunze uscate

de tutun și i-au învățat cum să fumeze, iar ei îi numeau indieni.

A doua flotă formată din 17 corăbii în frunte cu corabia

vedetă-comandant „Maria-Galante”, cu monahi, preoți și cu

alte lucruri bisericești, cai, măgari, vite mari cornute, porci și

diferite semințe de culturi europene cucerește insulele Gaiati,

fondează orașul Santo-Domingo, sunt deschise insulele Mici

Antile și insulele Virgine pe care le-a numit, „Insulele

Unsprezece mii fecioare”. Se deschide Portul-Rico, Iamaica și

este cercetată toată Cuba și tot Columb era hotărât că se află în

India de Sud. Abia în 1498 portughezul Vasco da Gama a

deschis drumul pe mare în India adevărată.

La sfârșitul secolului XVI, francezul Jean Nicot, de la el

provine cuvântul nicotină, afirma că tutunul este dușmanul

62

cancerului. Într-o măsură oarecare poate că da, dar dușmanul

cancerului și al multor boli în afară de cele venerice, este

iubirea umană exprimată cu artă prin funcțiile sexuale. Arta

sexuală cultivată corect este considerată de vechii înțelepți cea

mai bună medicină la care se poate apela. Este ca un „leac

interior” care poate acoperi multe neajunsuri, capacitățile

creatoare și sexuale ce măresc și capacitatea de a rezista la

diferite boli și slăbiciunile bătrâneții ni se diminuează, iar

caracterul ni se întărește și putem lupta și cu furtunile lăuntrice

mai bine. Reținerea seminală și orientarea fluidului vital spre

centrii superiori, dar nu în jos spre pierzanie, poate conduce la

capacități extraordinare, cum ar fi puterea de vindecare,

longevitate și clarviziunea, iar noi le „scuipăm” pur și simplu

ca pe niște clăbuci în gol sau pe burta femeii cu care facem sex.

Mare ni-i păcatul prostiei pe care nu ni-l asumăm și nici nu

luptăm cu el de a-l face, dar neprețuit pentru noi înșine!

Primul fumător în Europa s-a numit Diego Rodriguez,

spaniol, un coechipier al lui Cristofor Columb. A pățit-o rău de

tot. Nevastă-sa l-a denunțat inchiziției. Cică soțul înghite foc și

scoate fum pe nas. Pentru legături cu Diavolul, inchiziția l-a

condamnat la zece ani de muncă silnică. Omul se teme de ceea

ce nu înțelege și poate controla și astfel se camuflează după

imaginația sa îngustă. Nici diavolii pe atunci nu fumau, dar iată

că au fost găsiți bieții de ei ca țapi ispășitori. În epoca modernă

cam jumătate de planetă ar trebui pedepsită ca Rodriguez,

pentru legături cu Diavolul, deci să trăiești o sută de ani

fumând și scoțând fum pe nas, să tot tai sare în ocne ca să-ți

iasă fumurile și din cap, nu numai din nas.

Prezicătoarea Vanga preîntâmpina: fumatul ucide lent și

dulce. Adevăr a spus. La spusa ei aș mai adăuga de la sine: și

dragostea animalică omoară lent și încă și mai dulce, iar

alcoolul omoară rapid și dur, dar tot dulce sau prin amorțeală a

conștiinței până la atrofierea ei cu totul. Ba chiar și la cap te

strică și te face din om neom, dar totuși noi bărbații îl foloseam

63

uneori în combaterea stresului, uitarea de sine. Ne-o dovedește

și istoria lui Isus. Prin ușa întredeschisă de la sala în care erau

cantonați centurionii, comandantul fortului Minoa Paulus îl

văzuse pe secundul său cum bea vin cu lăcomie dintr-o cupă

uriașă. Întră repede în sală și-i spuse nemulțumit:

- Dacă aș fi în locul dumitale, Paulus, zise el sever, aș

renunța să mai beau. Cred că până acum ai băut tocmai de

ajuns!

- Eu dacă aș fi în locul dumitale, îi răspunse Paulus cu

îndrăzneală comandantului său, ași bea cât m-ar ține pântecele.

Apoi făcu doi pași către Marcellus și se uită la el cu nerușinare:

- Astăzi vei răstigni un om! Zise el! Bea vinul acesta!

Bea-l tot! Dacă nu-l vei bea, vei avea pricină să-ți pară rău.

Ceea ce va trebui să facem noi acum nu este treabă pentru un

om treaz.

Era vorba de răstignirea lui Isus Hristos, deci o treabă

delicată cu totul.

Dimetrus sluga comandantului fortului din Minoa, Marceluss

care a condus, a participat și el la răstignirea lui Isus, nu se mai

uita la omul singuratic. Ieși dintre oameni și făcând un ocol

mare, ajunse la cealaltă parte a colinei Golgota, numită și

Capul Căpățânei, unde adunau gunoaiele orașului și le ardeau

locul execuției lui Isus. Enorma cantitate de gunoaie ce se

vedeau în jur dădea potecii care urca spre deal și coama

dealului unde erau cele trei cruci mari așezate în rând, care

fusese ferit de murdării, dădea un contrast izbitor, moral și

psihologic, dar și metaforic.

Marcellus, centurionul Paulis și alți patru sau cinci inși

se așezaseră roată la pământ în apropierea crucilor, din cealaltă

parte a colinei. O ulcică de piele, pentru jocuri de zaruri, trecea

din mână în mână. Văzând ce se întâmplă, în primul moment se

simți indignat de brutala nesimțire a purtării lor și mai ales a lui

Marcellus, comandantul fortului din Minoa. Un bărbat cu cât

de puțin simț de omenie nu poate avea o astfel de purtare, mai

64

ales într-o împrejurare atât de dureroasă ca aceasta, decât cel

mult dacă ești beat. Se vedea cât de colo că se îmbătase,

deoarece n-ar fi fost în stare să săvârșească această faptă

rușinoasă, fiind cu mintea trează. Din fericire, în timpul cât s-a

făcut crucificarea el era mort beat. Băuse foarte mult pentru ar

fi uitat oroarea răstignirii, dar oricum nu a scăpat de ea. Beția

este oricum o amăgire de sine, dar de scurtă durată, ca apoi să

apară uriașele, mustrări de conștiință ce te scutură ca cele mai

grele coșmaruri de durată lungă.

Deci, este demonstrat că și alcoolul este un rău necesar

omenirii în diferite cazuri ieșite din comun. Noi, în armata

sovietică, ajungând la limita posibilităților pentru a evita

ștreangul făceam o beție lată și apoi parcă reînviam din morți și

iar o luam de la început, luându-ne de piept cu viața și cu slujba

militară destul de încrâncenată, care ne ținea cu fundul pe

jăratic, în șah și cu nervii întinși strună pe butoiul de pulbere,

care putea să explodeze în orice clipă. Serviciul militar era

serviciu care te plimba pe colții morții, nu aveai ce-i face,

însă… cumpătarea și iar cumpătarea! Nimic nu poate stăpâni

oamenii și sluji admirabil Cerul decât moderația sau

cumpătarea, fiindcă dacă trece în obișnuință și devii dependent

de alcool, de droguri și de sexualitate, e vai de tine, ajungi mai

rău ca un câine de stradă, robul sentimentelor și a instinctelor

tale animalice.

Omul acesta de când a apărut pe pământ e foarte

superstiţios. Fiecare act al vieţii lui este legat de o superstiţie.

Omul acesta păstrează, ascunse în mintea lui, aşa de multe

cunoştinţe, moştenite din străbuni, o comoară pe care o

transmite la acei cu care-şi duce traiul împreună, şi o lasă

moştenire generaţiilor viitoare. Chiar și prin excrementul care

îl produce, fiind un concentrat de forțe biologice, dar totodată

și un canal de informație între generații. Toată ştiinţa aceasta

despre ale lumii, tot acest patrimoniu colectiv, moştenit din

gură în gură, din generaţie în generaţie, nealterat de influenţa

65

civilizaţiei şi a culturii cărturăreşti, este ceea ce constituie un

material de studii şi o ştiinţă care se numeşte Folclor.

Cuvântul este compus din două cuvinte saxone: folk,

care înseamnă ,,popor”, şi lore - ,,ştiinţă”, adică ştiinţa

poporului. ,,S-a afirmat de la început şi se repetă mereu că

scopul folclorului este de a ne arăta felul propriu de a simţi al

unui popor, viaţa lui sufletească cu toate urcușurile,

povârnișurile și cotiturile, în toate manifestaţiunile ei mai

caracteristice, şi aşa cum se răsfrâng în diferitele lui

producţiuni păstrate din timpurile cele mai vechi și chiar de la

debutul lumii până în prezent. Unii folclorişti au uitat anume că

cineva nu trăieşte numai din moştenire, ci şi din ce adaugă pe

fiecare zi în sufletul lui şi că aceasta este mai ales partea ce

merită să fie explorată, fiindcă este cea mai schimbătoare a

unui popor sau societăți, spre bine sau spre rău.

De aceea, pentru a cunoaște un popor trebuie să-i

însușești folclorul și să trăiești în mijlocul lui, simțindu-i

trăindu-i durerile, dar și bucuriile care îl asaltă zi cu zi, dar eu

încă născut în el, cu toată vița mea strămoșească, numai că îi

simt și rădăcinile neamului și poporului meu. Ca moştenire de

sute şi mii de ani ni se înfăţişează toate basmele, credinţele,

superstiţiile de la leagăn până la înmormântare. Cu alte cuvinte,

folclorul trebuie să ne arate cum se răsfrâng în sufletul

poporului de jos diferitele manifestaţiuni ale vieţii, cum simte

şi gândeşte el fie sub influenţa ideilor, dogmelor, credinţelor,

superstiţiunilor moştenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor

pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi tot înaintând în

ani.

Nu este o paradoxă când vom spune că în toată

mişcarea intelectuală de vre-o sută de ani încoace, adică cea

țaristă și apoi sovietică, a dominat tendinţa de a falsifica norma

după care să judecăm valorile sufleteşti și au falsificat-o până

la absurd. Folclorul nu este, cum şi-ar putea închipui cineva, o

simplă colecţie de mici fapte dispărute şi mai mult sau mai

66

puţin curioase sau amuzante: este o ştiinţă sintetică şi care se

ocupă în special de ţărani şi de viaţa rurală, şi de ceea ce a mai

rămas în centrele industriale şi urbane.

Psihologia nu poate să tindă la explicarea mecanismului

simţirii, al gândirii, să fixeze legile lor. Psihologul are de făcut

operaţia unui fotograf: acesta fixează, pe placa lui, cu ajutorul

unor substanţe chimice, figura, statul unui individ; psihologul

fixează, cu ajutorul cuvintelor, partea ascunsă a sufletului

individului. Pentru a-i cunoaşte adâncul gândului, a simţirilor

lui, el nu are nevoie să vorbească. Pe un fricos, pe un

grandoman, pe un zgârcit sau risipitor, îl poţi cunoaşte după

modul cum se poartă. Un pătimaş, pentru care singura ţintă a

vieţii lui ar fi beţia sau jocul de cărţi, se demască el singur fără

să-i scoți tu masca, numai când îl vezi în faţa paharului, a

banului sau cu cărţile în mână. Psihologia tuturor acestora o

determină fără să auzi din gura lor cuvântul care să o divulge.

Nu este acelaşi lucru însă când vrei să ştii ce gândeşte

un om despre chestiunile care nu au nimic comun cu

manifestări exterioare ale fiinţei lui, un om care a avut puterea

de a spune alți oameni și forțele naturale prin vrăjitorii albe sau

negre, prin forța blestemelor, prin forța rugăciunilor, adică

despre cei plecați din această lume, lăsând drept mărturie

trupurile sale în cimitirele în care au fost așezați în rânduri cu

ceilalți tot demult plecați la Domnul. Cuvintele transmise din

gură în gură de la generaţie la generație,cuvânt scris este şi acel

săpat pe o piatră, sau pe o cărămidă. De exemplu: mii de ani a

rămas necunoscută pentru noi, şi ar fi rămas pe vecie

psihologia vechilor egipteni, dacă un francez genial nu ar fi

descifrat hieroglifele. Champollion cel tânăr a adus ştiinţei, cu

mintea lui iscusită, mai mult folos decât au adus omenirii toţi

marii mânuitori de sabie, cu războaiele lor, jertfind milioane de

oameni. Deci, cum ai da și cum ai face, arta predomină asupra

materiei și nu invers, precum o cred majoritatea bogătanilor de

azi, dar săraci cu duhul.

67

Psihologia întregii antichităţi o cunoaştem din cărţile

care s-au păstrat, ca şi aceea a marilor cugetători, a filozofilor

din timpurile vechi şi până astăzi, dar și din obiectele găsite cu

inscripții pe ele. Ceea ce găsim în cărţile filozofilor, ale

gândurilor din toate timpurile, poate servi pentru a studia

psihologia autorului, a individului, a pătimaşului care a trăit în

acele vremuri, suferind împreună cu a sa societate. Săpăturile

arheologice, scufundările în adâncurile apelor ne pot da date

concrete despre generaţiile trecute, numai că trebuie să le ştim

a citi nu numai pe scris, dar datorită circumstanţelor de au

ajuns ele în aceste locuri și de unde sau format și au ajuns în

acele locuri găsite.

Cântecele joacă un rol important în viaţa tuturor

popoarelor, începând cu cele sălbatice până la cele civilizate.

De la naştere până la moarte, cântecul face parte integrantă din

viaţa individului. Cântecele de leagăn sunt întrebuinţate şi la

triburile primitive, la sălbatici. Jocurile copiilor sunt regulate

de multe ori prin cântece şi dansuri. La nuntă se cântă, în

ceasuri de veselie, de mare cumpănă şi de tristeţe se cântă,

diferite munci sunt însoţite de cântece şi la sfârşitul vieţii

mortul este bocit tot prin cântece. Chiar și blestemele de iubire

și năpăstuire, care au dat peste un popor sau individ, se cântă

prin cântece diferite și se rostesc cu o astfel de intonație și

putere în cuvintele rostite încât frâng și destine.

Toate popoarele din lume şi din timpurile cele mai

vechi, despre care ştiinţa de astăzi are urme, au crezut şi cred

în existenţa unui geniu al răului, pe care noi îl numim Diavolul,

în veşnică luptă cu geniul binelui, pe care noi îl numim

Dumnezeu. Fiecare popor le numesc în felul lor, dar oricum au

aceleași manifestări.

Egiptenii, care se credeau poporul cel mai vechi din

lume şi ai căror preoţi spuneau lui Herodot, numit părintele

istoriei: Voi grecii, sunteţi nişte copii”, aveau ca principală

divinitate un Zeu-Soare, Osiris, care ştie tot, care există de la

68

început. Acest Osiris ducea lupta crâncenă contra

întunericului, personificat prin zeul Set, sau Sutek, numit încă

Baal; lupta dintre bine şi rău, simbolism comun tuturor

mitologiilor. Un text caldeean, o conjuraţie, zice: ,,Ei produse

ale iadului – în sus (văzduh) fac tulburare, în jos (pe pământ)

fac confuzie. Ei pătrund din casă în casă, se strecoară pe uşi ca

şerpii. Ei împiedică pe femeie de a fi fecundată de bărbat, ei

răpesc copilul de pe genunchii tatălui, ei alungă pe femeia

liberă din casa în care a născut, ei au glasul care strigă şi care

urmăreşte pe om. Deci, aceste produse ale iadului au fost odată

cu primul om Adam și femeia Eva, sunt și în prezent și își fac

de cap cum v-or și v-or fi cât lumea, fiindcă însuși întreg

Universul este construit pe echilibru și nu poate fi numai bine

sau numai rău, numai noapte sau numai zi, astfel nu ar exista

nici viață pe pământ.

Aceşti demoni îşi fac locuinţa obişnuită în locurile

sălbatice; de acolo ies şi vin să rătăcească prin paragini locuite,

ca să neliniştească pe oameni. Se numără demonii după locurile

în care trăiesc: deşertul, (probabil şi al sufletului), vârfurile

munţilor, bălţile pestilenţiale, marea, peșterile, dar mai cu

seamă pustiul este adevărata lor locuinţă. Într-un cuvânt

demonii şi spiritele bolilor ies din iad şi lor le place întunericul

din care s-au născut împuțiciunile. Credinţa în diavol era tot

aşa de înrădăcinată şi la indieni. India a avut demonologia şi

magia ei. Veda se vorbeşte de spirite răufăcătoare, veşnic în

luptă cu divinităţile, veşnic vrăjmaşe omului şi Ariya invocă

întruna pe Indra contra demonilor, înfăţişat sub diferite forme

de oameni şi de animale, care apar sub chip de câine, de lup, de

pisică sau de vultur. Afară de aceste fiinţe necurate sunt încă o

mulţime de Asura, adevăraţi demoni, personificări ale

întunericului, în fruntea cărora este Vritra.

Locuitorii Siriei şi ai Palestinei credeau în diavol. De la

aceştia din urmă, această credinţă a trecut la izraeliţi, care

modificându-şi cu încetul primele lor credinţe în existenţa unui

69

,,înger al morţii”, sau ,,înger exterminativ”, au ajuns a face din

el un adevărat demon. Musulmanii, care au împrumutat atâtea

idei de la evrei, le-au luat demonologia, astrologia, în fine,

toate superstiţiile magice. Ginii, sau geniile menţionate în

Coran şi de care au groază discipolii lui Mahomed i-au la ei

locul demonilor. Se povestesc aproape aceleaşi lucruri, ca şi de

către rabini, pe socoteala îngerilor. Aceşti demoni apar sub

formă de monştri şi animale.

După teoria oficială a religiei chinezilor, demoni nu

există, pentru că toate calamităţile publice şi private sunt

consecinţele păcatului şi semnele mâniei cereşti, ei au o tehnică

de trezire a simţurilor sexuale şi spirituale numită Taoismul,

care este diferit de majoritatea religiilor prin faptul că este o

filozofie spirituală şi nu o religie organizată, formată dintr-un

grup de credincioşi supuşi unei dogme, cu toate acestea clasele

populare cred în existenţa spiritelor rele.

În sate se face şi acuma ca pe timpul lui Confucius

ceremonia No pentru a alunga demonii. Un spirit rău, de care

se tem mult chinezii, este acel al secetei, numit Po sau Pa, pe

care şi-l închipuie în forma unui om scurt, îmbrăcat în zdrenţe,

care merge repede ca vântul şi are un ochi în frunte. Un alt

spirit rău este Ma-Po, care vatămă pe cai şi căruia i se fac

sacrificii în timpul iernii. Animalele veninoase de asemenea

sunt considerate ca un fel de spirite rele, pe care le alungă cu

ajutorul unor conjuraţiuni.

Grecii credeau, de asemenea, în existenţa diavolului.

După concepţia homerică, eroii greci erau reprezentaţi sub

formă omenească, dar în proporţii cu mult mai mari decât ale

noastre şi eroii se confundau cu demonii. Numele de demon se

aplică la început fiinţelor divine şi într-un înţeles mai restrâns

însemnă orice divinitate inferioară. Astfel, eroii erau înglobaţi

în categoria demonilor. Mai târziu, epitetul demon a fost

întrebuinţat, indiferent şi chiar de preferinţă în loc de acel de

erou, căci morţii fiind arătaţi cu acceptaţiunea generică eroi, se

70

deosebeau mai bine, prin epitetul de demoni, de acei care

fuseseră ridicaţi la condiţia de semizei. Asupra naturii acestor

demoni grecii aveau numai noţiuni imperfecte şi nu-şi

explicau generaţilor.

Influenţaţi de greci, romanii credeau, ca şi aceştia, în

existenţa demonilor, întrucât doctrinele greceşti se întinseră la

Roma în clasele conducătoare. Astfel, Iulian, adept pasionat al

neoplatonismului, era înconjurat mereu de zodieri, aruspici,

hierofanţi. Bătrânul Tiberiu, împăratul Romei, care aleargă ca

un bezmetic prin cele cinzeci de camere ale vilei sale din insula

Carpi, ca după aceea să rămână melancolic și abătut, bătrânul

acesta de optzeci și doi de ani este impresionant, dar în același

timp respingător, cu pretențiile lui de a face necromanție și a

sta de vorbă cu zeii. Este ceva greșit pentru cei bogați sau regi,

care încearcă să pară religioși, fiind toți bolnavi de amăgirea de

sine, așa a fost și este și acum, numai că li sau schimbat cu

timpul denumirile. Adică, de la debutul lumii încoace se

schimbă paturile, dar curvele de toate soiurile nu!

Tiberiu însă se credea de origine divină, înconjurat și

consultat de astrologi de prezicători și de cei care sunt în

legătură cu morții, zicând că nu există în nici o parte a lumii

oameni care să fie în această privință mai înțelepți decât

rhodesianul lui Telemah, care totuși îi spunea împăratului

Romei că de secole întregi profeții iudaici au prorocit venirea

lui Mesia, profeție care se găsește în scripturi și că îl așteaptă și

el. Este cel care trebuie să vină și să întemeieze o nouă

împărăție care nu va avea niciodată sfârșit, iar conducerea

acestei împărății va rămâne în seama lui.

Va veni ziua când aceste Mesia va domni și asupra

Romei, zicea Tiberiu râzând sarcastic, fiindcă el fiind împăratul

Romei se considera stăpânul lumii. Lasă-i să ne urască! Să ne

urască toată lumea pe care am supus-o, spuse bătrânul Tiberiu.

Cu mult înainte de apariția cezarilor aceeași trufie nebunească

abătuse nenorocirea asupra perșilor, a egiptenilor și a grecilor.

71

Nemesis își bătuse joc de trufia aceasta a lor și-i

îngenunchease, reducându-i la sclavie.

Iată că venise Isus să dărâme ceea ce construiseră

cezarii, spunând că trufia este cel mai mare păcat! Trecuse

puțin timp de la răstignirea lui Isus, ca peste câțiva ani ca să se

prăbușească și imperiul roman care se credea nemuritor, cu tot

cu credința în zeii lor. Imperiu care era o forță gigantică și ținea

toată lumea în supușenie și frică. Cu două mii de ani în urmă

lumea căzuse pradă unui val de ură și de răutate. Întunericul se

îngroșa. Potopul se zbătea la orizont. Cei umiliți și slabi abia

așteptau ca cineva să vină să le spună:

- Veniți la mine, voi cei osteniți ca să vă dau Speranță!

Și Isus a venit. A venit ca o salvare, ca o alternativă la potop.

A venit să-i învețe pe oameni din nou ce este iubirea și

prin ea să-i mântuiască. Isus a orientat omul spre sine, spre

lumea din interiorul său. În cei trei ani, din ziua când a fost

botezat în apele Iordanului și până în Vinerea Neagră, când a

fost răstignit, El a propovăduit că lumea spirituală este mai

importantă decât cea materială. Împărăția cerului, zicea El, va

fi moștenită nu de cei bogați, cei lacomi, cei care adună averile

aici, pe pământ, ci de oamenii care își iubesc aproapele și se

îngrijesc de suflet. Spunea mereu că-i pare rău de oamenii care

se zbat și-și fac griji, de cei care se zbuciumă și înșeală pentru a

aduna cât mai multe bunuri, dar după ce le adună sunt obligați

să stea de strajă, ca hoții să nu le fure moșia, să nu le strice și

nici rugina să nu le mănânce. Mi-i milă și mie de bogătanii de

azi care au furat și și-au făcut castele, iar pe lumea cealaltă v-or

umple iadul.

Iubirea de adevăr face mai mult decât toate bogățiile

pământului. Când se întâmplă ca cineva să iubească adevărul

decât bunurile pământești, stăpânește duhul adevărului, dar

duhul adevărului nu-l poți avea câtă vreme inima ți-i e plină de

poftele trupului și de lăcomia bunurilor pământești. Firește,

omenirea a cunoscut iubire de la debutul ei încoace până la

72

Hristos. Ea însă era de tip egocentrist – o iubire în care

dragostea de sine era mai presus de empatia față de aproapele

tău. Mântuitorul a promovat un alt fel de iubire, o iubire

milostivă, în care jertfirea de sine prevalează asupra

egoismului. Aceea iubire de până la el alții o mai numesc

păgână, dar… atenție…!

Păgân-fariseu cred că este acel care falsifică religia în

folosul său, care o distruge și o folosește în scopuri josnice

precum comunismul, dar și popii noștri în ziua de azi, dar nu

cei care au iubit, chiar și egoiști în felul său, fiindcă dacă două

suflete se contopesc și unul din ele este jertfit, celălalt duce

acea povară a pierderii oricum mai departe în inconștientul său

chiar fără să vrea.

Fericiți sunt acei făuritori de artă și frumos care cineva

îi înțeleg munca spirituală care a fost împletită cu mult suflet și

au pentru cine lăsa pe acest pământ moștenirea sa spirituală,

fiindcă sunt unii care au muncit o lungă viață și având mulți

copii și nepoți, dar iată că nici unul nu vrea, nu poate prelua

această mare moștenire și atunci vezi cum sa sinucis toată

munca ta de o viață, ca apoi și tu să pleci scârbit rău de tot la

Domnul cu senzația că ai trăit și te-ai sacrificat în zadar.

Moștenire care va fi îmbogățită și dusă mai departe ca o

torță spirituală și mai puțin bogăție materială. Dumnezeu

văzându-mă în grele chinuri ale creației prea mult timp, mi-a

trimis în cale mea ca ajutor și susținător spiritual, nu un suflet

pereche, ci o altă jumătate a sufletului meu și de acum pot trăi

mai liber, mai fericit, mai cu siguranță muncind la propriile

mele cărți și apoi muri împăcat cu sine, fiindcă toată munca și

bogăția mea spirituală este pe mâini bune și oricum va prospera

și înflori mai departe luminând generațiile viitoare. Astfel am

devenit noi un drapel tricolor românesc care va domina fâlfâind

peste vremuri, Eu, Ea și Țara Românească cu toți strămoșii din

morminte și nu vremurile peste noi, mergând ca corabia pe

73

valuri cu drapelul ridicat pe marea turbată a vieții și oceanul

liniștit al eternității, plutind cât mai departe.

De aici și iubiții contopiți unul în altul, constrânși de

dragostea satanică, dominați de ele, care se sinucid spun prin

mesajele lăsate iubitei: „ De când m-am îndrăgostit de tine nu

mai sunt eu însuși, ci totul sunt tu. Eu te-am omorât pe tine în

mine și astfel m-am eliberat de chingile dragostei tale

diabolice. Pentru orice bărbat libertatea este lucrul cel mai de

preț ce se poate găsi în lume, așa că mai bine iadul veșnic decât

umilința și robirea dragostei tale diavolești”! Nevrând deci să

fie o sculă jegoasă în mâna iubitei, ca toată viața să facă păcate

fără voie condus de stăpâna lui, el preferă mai bine iadul pentru

el singur pe lumea cealaltă, decât să facă iadul aici pe pământ

prin diferite tragedii pentru ce-i de îl înconjoară și astfel cred că

este un sacrificiu, un martir.

În altă parte a lumii, popoare care trăiesc sub alt climat,

au aceeaşi credinţă în existenţa diavolului. Finezii ,,admit două

lumi în antagonism: lumea zeilor şi a spiritelor bune şi lumea

demonilor, a luminii şi a întunericului, a binelui şi a răului.

Aceste lumi ei le pun pe pământ, în loc de a-şi închipui că

demonii ies din adâncul pământului, ei cred că există o regiune

binecuvântată Kaleva, situată sub acţiunea directă şi

binefăcătoare a razelor soarelui şi regiunea sinistră a lui Pohia,

care sfâşie oamenii şi înghite eroii, unde locuiesc demonii şi

unde este locuinţa morţilor, Tuoneta, guvernată de tuoni.

Să ne întoarcem la poporul nostru care are rădăcini de la

debutul lumii încoace, a fost creștinat printre primele popoare

natural și nu ca alte popoare care se dau de mari supraputeri și

cu adânci rădăcini, care au fost creștinate mai târziu și încă

artificial… , dar ne tot aruncă pe noi românii, proveniți din

geto-daci, în întunericul istoriei!

Prin scris, prin diferite însemnări, mileniile, secolele și

generațiile care plecau în istorie transmiteau altor milenii,

secole și generații, care veneau, experiența, cunoștințele,

74

impresiile, trăirile, toată înțelepciunea și bogăția spirituală.

Scrisul a fost, mai este și va fi liantul care leagă trecutul și

viitorul, amintirile și visele tuturor celor care s-au perindat pe

acest pământ. Cine s-a înfrățit cu el sa răstignit ca Isus și și-a

luat mare povară în cârcă și decât crucea sa proprie și o duce de

acum precum poate și crucea și povara, povara trecutului,

prezentului și viitorului nu numai al său, dar al întregului Neam

cărui aparține, cu tot soiul de blesteme și păcate. Aceasta le

este menirea, singuri cu Dumnezeu în bătaia tuturor norilor de

răutate, a blestemelor și a tuturor furtunilor care se abat asupra

lor!

Pentru mine scrisul mai este și un protest, o răzvrătire

contra minciunii, tâmpeniei și dezordinii lumii de azi. Mă aflu

la încrucișarea tuturor focurilor, răutăților și împlinirilor,

fiindcă nu accept minciuna ca pe un adevăr, nu sunt un pervers

mintal și spiritual sau și mai rău, înfulecat, înghițit, dumicat și

excrementat de mediocritate, fiind nu un mediocru, ci mult

mai rău, excrementul mediocrității. Omul în viață, înghițit de

mediocritate, este ca peștele înghițit de balenă și se crede parte

din ea, dar într-devăr trece numai procedeele până ajunge

excrement și gata, nici măcar om mediocru nu poți fi, iar

societățile de azi și mai ales a noastră, sunt pline de excremente

ale mediocrității în care nu pot trăi nici viermii. Nu sunt soldat

numai de executat și fără să gândesc, precum majoritatea

mancurților de la noi o fac. Eu sunt ostaș al lui Hristos în

apărarea Binelui, Adevărului, Frumosului, Credinței în

Dumnezeu și a toate valorilor Neamului meu Românesc din

adâncul viței sale, fiind menționat cu alte denumiri pe parcursul

istoriei sale!

Fiecare localitate, fiecare popor are pilonii săi spirituali

care îi dau siguranță și vigoare. Ei îi duc faima în țară, departe

în lume și peste veacuri. Orice vânt de ar bate nu-i poate da jos.

Ei sunt înfipți adânc în pământul strămoșesc, în rădăcina

neamului, adăpându-se din seva lui, sunt ca niște pomi cu

75

rădăcini în trecut, tulpini și ramuri în prezent și fructe pentru

generațiile viitoare și țin sus numele satului de Baștină, din

care au pornit, al Patriei, dacă nu sunt niște ticăloși și se

leapădă de Dumnezeu, Neam și Țară. Sunt ca pomii care sunt

bine înfipți în pământ cu rădăcinile și cu ramurile în cer pe

care-l stăpânesc și armonizează întreg universul.

Unul din acești piloni arbore sunt și eu, dar din păcate

sunt bătut și de săteni și de străini, precum pomul de nuc, cu

diferite pietre, bețe și multe altele ce le cad la mână. Despre

baștină se cuvine să vorbim laconic, cu cuvinte adânci,

cugetate, trăite suferite, căci este fin acest auz sensibil care

cuprinde toate rugăciunile noastre, toate durerile și bucuriile,

toate împlinirile între frumos și bine, dar încă să scriem despre

sat este și ceva mai sfânt, îi duci în cârcă și blestemele nu

numai durerile întregului sat, întregii țări și a Neamului din

care faci parte. A iubi țara de leagăn este asemenea respirației

de care nu ne putem lipsi, dar a iubi țara de dor este cel mai

arzător dintre focurile care ne mistuie făptura, a fi însetat de

dragul plaiului natal este cea mai adâncă și purificatoare sete,

setea de infinit a omului. Deci, am trăit și eu cu adâncă durere

cutremurătoare dramele pline de suferința inimaginabilă,

întunecată care am acumulat-o din satul de baștină și asta mă

face să scriu nu numai minciuna frumoasă ambalată, precum o

fac majoritatea, dar numai adevărul, adevărul așa cum este el,

gol și foarte dureros. Ne place sau nu, dar faptele au fost așa

cum au fost și nimeni, nici chiar Dumnezeu, Diavolul nu-ți

poate schimba trecutul. Deci, merită să le faci frumoase și nu

urâte toate clipele și faptele vieții tale și a celora din jur.

Trecând evenimentele prin radiografia minții mele,

filiera sufletească, le înșir de pe pelicula memoriei pe hârtie cu

întrebarea: De ce au fost așa și nu altfel? S-ar fi putut oare evita

impactele cu veșnicia iadului? S-ar fi oare de putut trece aceste

cumpene? Au fost pătimașii oare în stare și în forță să le evite?

Cine sunt vinovații? Cei care i-au împins spre prăpastia hăului

76

sau ei de au pășit în acest păcat benevol? Cei care sau făcut și

frate cu dracul de a trece puntea și i-au împins pe ceilalți, sau

cei care nu sau făcut frați cu diavolul, dar au căzut peste

punte? De ce sunt pedepsiți cu focul iadului numai cei care nu

au putut trece cumpăna și au căzut și nu și cei care i-au

favorizat și chiar forțat căderea spre infern, dar chiar i-au

spânzurat ei singuri? Grele de tot întrebări fără răspunsuri!

Oricum, trebuie de arătat și pe unii și pe alții, pentru a li se

analiza faptele de către generațiile viitoare, de a învăța măcar ei

din ele ce e bine și ce e rău, fiindcă dacă nu cunoști răul nu poți

cunoaște nici binele, ambele sunt fațetele unei monete.

De ce oamenii se auto-nimicesc singuri între ei? Se

întreabă de când e lumea mințile luminate. Lucrețiu în cărțile

sale afirma, încă până la Hristos, că orice fel de viață este grea,

dar se ușurează pe măsură ce omul evoluează din starea de

sălbătăcie, la care, pe atunci, romanii cu mintea luminată

afirmau că este o afirmație prostească. Nimic din ceea ce se

petrece în viața primitivă nu se poate compara cu bestialitatea

vieții pe care o ducem noi astăzi, ziceau reprezentanții celui

mai mare imperiu pe atunci, Imperiul Roman. La care eu afirm

că nimic nu se poate compara și mai mult cu bestialitatea vieții

de astăzi, secolul XXI, când ne aflăm la o nouă răscruce

radicală, era Peștelui care a început odată cu nașterea lui Isus și

a bulversat vechea civilizație, a luat ființă o nouă religie -

creștinismul, care a pătruns în mintea omului că Dumnezeu

există și că oricine se poate mântui

prin rugăciune și pocăință s-a încheiat. Acum începe era

vărsătorului care nu știm ce ne va aduce, dar ne rugăm la

Dumnezeu să ne aducă Lumină, Dragoste și nu haos.

Cu cât progresează mai mult Progresul Tehnico

Științific, cu atât mai mult folosesc tehnica de nimicire a

omului de către om. De ce? Care sunt rădăcinile răului,

blestemelor, care îl ridică pe om la a 12-a treaptă a păcatului,

sinuciderea? Există ființe umane care urmăresc Răul, ei îi sunt

77

slujitorii și care prin a lor becisnicie și măiestrie diabolică duc

oamenii la pierzanie. Motivul care este? E de când lumea:

străvechea competiție pentru autoritate, lansată de pretențiile

umaniste, dulceața putere diavolească de a domina și înrobi

chiar și forțele naturii, nu numai pe alți oameni din jurul tău,

prin orice metode, chiar și cele mai ticăloase. Ducându-se lupta

care pe care! În sprijinul dominației oamenii cheamă toiagul

fricii. Omul se închină pe lângă cel rău, se lingușește, îi linge

tălpile și nu numai, fiindcă se teme, iar frica după cum se știe,

frânge mulțimile. Și mai tragic este că tocmai oamenii sensibili

cad în ale lor curse și se frâng, căci nu mai pot duce povara

vieții, cu amărăciunile și necazurile ei, pe când cei bogați și

ticăloși trăiesc liniștit ca și ploșnița în urechea unui măgar.

Cum se pot aceste răutăți de stârpit ca să nu atingă pe om, dar

și multe alte De ce-uri, care îmi frământă mintea de mulți ani

încoace, probabil de când am început a gândi prin credința în

Dumnezeu și fiul lui Isus Hristos, prin omenie și bunul simț,

prin igiena noastră mintală!

Oricum, faptele sau consumat și nu le mai poți schimba

deloc, decât să le analizezi și să le înveșnicești așa cum au fost

ele și rele și bune și spurcate și divine. Cititorul de acum are să

cântărească cu înțelepciune pentru a lua învățăminte din ele și

a înțelege mai profund psihologia și suferința înaintașilor săi.

Așa că hai să lăsăm faptele noastre istorice și biblice să ne

vorbească așa cât de amare au fost, iar odată cu ele și strămoșii

și răsstrămoșii noștri de pe cealaltă lume cu toate păcatele și

suferința lor cât au trăit pe acest pământ, numit „Vale a

plângerii”.

Deci, ne întoarcem la expresia populară „De bucurie nu

se spânzură nimeni”! Atunci cauza este cu totul alta! Care-i?

Frumoasă este întrebarea. Fiecare dintre noi își caută un azil

pentru a ieși din criza care-i înrobește viața, unii în beții, alții în

narcomanie și cei mai de tot supărați pe viață în sinucid.

Fiecare în parte își are criza lui personală, care-l privește

78

numai pe el singur și numai el și-o poate învinge, dacă poate

dacă nu... De ce suntem atât de răi cu sinucigașii, noi cei care

ar trebui să-i compătimim și înțelegem? Să lăsăm faptele să

vorbească de la sine, începând cu cartea cărților, Biblia, care

spune despre Iuda:

14 Atunci, unul din cei doisprezece ucenici, numit Iuda

Iscarioteanul, sa dus la preoții cei mai de seamă 15 și le-a zis:„

Ce vreți să-mi dați și-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au

cântărit treizeci de arginți. 27 Pe când mâncau, El a

zis:„Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” 24

Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El,

dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai

bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” 25 Iuda, vânzătorul,

a luat cuvântul și I-a spus:„ Nu cumva sunt eu, Învățătorule?”

„Da”, i-a răspuns Isus, „tu ești”!” 48 Vânzătorul le dăduse

semnul acesta:„Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți

mâna pe El!” 50 Isus I-a zis:„Prietene, ce ai venit să faci fă!”

Deci și de Hristos a fost îndemnat Iuda să facă ce are de făcut

pentru a se îndeplinii scripturile, dar și pentru a scăpa Isus de

suferințele care îl apăsau, fiindcă doar era și el simplu

pământean și suferea ca și omul simplu de rând. Putea fi

oricine din apostoli, dar a fost ales Iuda de Dumnezeu și

Hristos, chiar contra voinței sale, fiindcă lui i sa dat pâinea. De

bucurie, de bună voie sa spânzurat apoi Iuda?

Descoperirea vânzătorului. Isus a vorbit către ucenici.

18 Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe cei care i-am ales, dar

trebuie să se împlinească scriptura, care zice Cel ce mănâncă

pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea. 25 Și ucenicul

acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus și I-a zis: Doamne cine

este?” 26 Isus a răspuns:„ Acela căruia îi voi întinde bucățica și

i-o voi da.” Și a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui

Simion, Iscarioteanul. 27 Cum a fost dată bucățica, a intrat

Satana în Iuda. Isus i-a zis:”Ce-ai să faci, fă repede.”30 Iuda

după ce a luat bucățica, a ieșit în grabă. Era noapte. Deci ce

79

avea de făcut trebuia repede să facă, fiindcă, oricum,

încordarea era foarte mare în ei și în întregul Univers, care

aștepta încheierea acestui mare spectacol cu sufletul la gură.

Să nu uităm că Isus a fost un simplu om, cu toate

slăbiciunile lui, o spune El singur. Precum oamenii se

zbuciumă, fiindcă se tem de moarte, chiar dacă nu se tem

mintal și sufletește, organismul reacționează involuntar în felul

lui și la fiecare om în parte diferit, astfel și Isus avea slăbiciuni,

fiindcă oricum era om de rând și el. În pustie, la provocarea

diavolului de a-Și confirma calitatea de Fiu divin, Isus

confirmă platforma de pe care stă: „Am ales și voi rămâne un

simplu Om!”

„Arhanghel”, care în traducere înseamnă „Comandantul

îngerilor”, iar Mihail înseamnă Cine-i ca Dumnezeu?” Iuda 9.

Deci, Arhanghelul Mihail când se împotrivea diavolului și se

certa cu el pentru trupul lui Moise, în momentul învierii lui

Moise și luării lui la Ceruri (de unde Moise va coborî împreună

cu Ilie pe muntele Schimbării la față, ca să-L încurajeze pe

Hristos înaintea răstignirii. – Matei 17,30). Deci, gândind

corect, Isus știa că merge spre răstignire și mergea pentru a se

împlini scripturile, dar oricum avea slăbiciuni ca fiecare om, de

aici și sudoarea i se prefăcea în picături de sânge.

În clipele de mare cumpănă a primejdiilor cele mari a

fiecărui om, organismul reacționează singur, fără să poată fi

controlat și poate omul în multe cazuri deveni brusc sur la cap

sau altă schimbare în organism. Isus a avut fenomenul:

„Hematydrosa” – când vasele capilare, din cauza tensiunii

sufletești, se sparg pur și simplu, iar sângele se revarsă printre

pori. Astfel, în Noul Testament scrie că lângă Muntele

Măslinilor Isus a început să se roage. 44 A ajuns într-un chin ca

de moarte și a ajuns să Se roage și mai fierbinte și sudoarea I se

făcu-se ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ.

(Luca 22)

80

Căința și moartea lui Iuda 3.Atunci, Iuda vânzătorul,

când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus

înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de

seamă și bătrânilor 4 și a zis:” Am păcătuit, căci am vândut

sânge nevinovat”. „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba

ta.” Deci, preoților li-i era în cot de Iuda, ei care trebuiau

oricum să-l susțină moral și să-i acalmieze furtuna sufletului,

dar prin nepăsare, mărginire, umilire și folosință ca pe un

prezervativ l-au împins la cel mai mare păcat, sinuciderea. De

aici și cred că se zice, probabil, a douăsprezecea treaptă a

păcatului, fiindcă el a fost al doisprezecelea apostol.

Nici ceilalți apostoli nu au strălucit prin demnitate, tărie

de caracter și onoare. Iată ce spun martorii răstignirii lui Isus:

Pe cealaltă margine a străzii aștepta un pâlc de oameni cu

obrazurile palide și ochi speriați, îmbrăcați prost ca cei de la

țară; se adunaseră grămadă și păreau că se sfătuiesc între ei

dacă ar fi bine să-l urmeze sau nu pe Isus spre Golgota. Peste

câteva clipe câțiva dintre ei se porniră la drum, dar păreau că

nu se grăbesc deloc să-l ajungă. Fără îndoială, aceștia erau

prietenii lui Isus. (Erau chiar apostolii cei doisprezece.) Ce

păcat, judecând după atitudinea lor, oamenii aceștia par atât de

lași. Fără îndoială, cel care pleacă spre locul de osândă merită

susținut cu mai mult curaj. În Vinerea neagră, când până și

ucenicii s-au îndoit l-au prăsit, însă tâlharul de pe cruce a fost

un răufăcător totuși ajuns alături de Isus pe cruce, pentru că a

cerut iertare și a primit-o, acest tâlhar a crezut în El și a

declarat aceasta în public, pocăindu-se a devenit primul creștin

după răstignire. 5 Iuda a aruncat arginții în Templu, s-a dus de

s-a spânzurat. 6 Preoții cei mai de seamă au strâns arginții și au

zis:„ nu este îngăduit să-i punem în visteria Templului, fiindcă

sunt preț de sânge.7 Și după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu

banii aceia „Țarina olarului”, ca loc pentru îngroparea

străinilor. 8. Iată de ce țarina aceea a fost numită până în ziua

de azi: „Țarina sângelui.” Cuvântul Domnului către Ieremia a

81

fost „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, și

înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit

proroc pentru popoare”, atingându-i gura. 9 Atunci sa împlinit

ceea ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice „ Au luat

cei treizeci de arginți, prețul celui prețuit, pe care l-au prețuit

unii din fii lui Israel 10 și i-au dat pe Țarina olarului”, după

cum îmi poruncise Domnul”.

Se spune de mulți filosofi din antichitate până și cei de

azi că acesta a fost cel mai mare spectacol dirijat și regizat de

Dumnezeu. Deci, Iuda a fost ales și a devenit artist fără voie,

iar pentru că a jucat rolul vânzătorului și trădătorului și a

suferit totul sincer nu a fugit, nu a șmecherit, nu sa împotrivit,

nu s-a spălat pe mâni de faptele sale ca Pilat din Pont, dar și-a

luat răspunderea și asumarea pentru ele. Le-a asumat până la

urmă, deci merită și partea bună a lucrurilor și a faptelor sale,

fiindcă oricum în fiecare viață omul are partea bună și partea

rea, precum fațetele unei monete adevărate și nu false, dacă ar

fi ambele părți cu aceeași fațetă.

Cea mai bună învățătură este prin „model imitație”, deci

Iuda a fost un model imitație, chiar de și foarte rău, trădător, ne

învață lecția trasă pe spatele lui și să nu facem ca el, dar să

găsim alte metode de a ieși din situațiile fără ieșire.

„Dumnezeu, citim în Sfânta Scriptură, nu dorește moartea

păcătosului, ci îndreptarea lui!” Credeți că Iuda nu a cunoscut

acest adevăr? Și totuși cum a procedat? Conform celor scrise

de a se împlini Scriptura! În umbra tuturor păcatelor se mai

ascunde cineva: cel care le vede, dar nu face nimic pentru

împiedicare lor, cel fără de care nici un fir de praf din Univers

nu se clintește de la locul său. Dumnezeu ne-a făurit după

Chipul și asemănarea Sa și avem din El o scânteie de lumină,

pe care trebuie să o transformăm în suflet. Că v-om reuși sau

nu, de noi depinde de fiecare în parte. Ispita e o probă, o

verificare a dumnezeiescului din noi, de suntem vrednici de a

82

ne duce cinstit crucea prin viață dată de Dumnezeu după

meritul fiecăruia.

Sa știut deci de toți apostolii că se va trăda, va fi vândut

Isus și va fi răstignit. De ce nu sa oprit acest mare spectacol,

care ținea toată lumea cu sufletul la gură așteptând sfârșitul lui

și cu ce se va termina? Suntem plasați în cumpăna dintre urcuș

și coborâre. Iată de ce când ne aflăm în fața unei mari răspântii

întregul univers așteaptă, cu sufletul la gură, ce cale v-om

alege: pe cea a binelui sau pe cea a răului?... Ne răspunde tot

Isus.

Isus vestește moartea și învierea Sa. 31 Isus a luat cu

Sine pe cei doisprezece și le-a zis:„Iată că ne suim la Ierusalim

și tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va

împlini.(Luca 18, 19) Rugăciunea lui Isus 12 Când eram cu ei

în lume, îi păzeam pe aceia pe care Mi i-ai dat și nici unul din

ei nu a pierit, afară de fiul pierzaniei, ca să se împlinească

Scriptura. (Ioan 6,17)

În ziua răstignirii lui Isus, Iuda și-a dat seama de

gravitatea fapte sale și chinuit de remușcări, sa reîntors la

preoții lui Caiafa, să le restituie cei 30 de arginți cu care fusese

cumpărat. Iudeii, însă l-au primit cu dispreț și s-au ferit de

punga lui, de teama ca nu cumva să se murdărească, atingând

prețul trădării, adică ei l-au folosit și apoi se tem să se

murdărească, e o mare mârșăvie. Deci, Iuda a rămas de unul

singur, cu al său păcat în fața tuturor.

- Am făcut un mare păcat a rostit Iuda!

- Pe noi asta nu ne mai privește, i s-a răspuns cu răceală.

Atunci el le-a aruncat arginții pe podea, în templu, a

ieșit pe porțile cetății sa dus și sa spânzurat de un măslin. A

avut vre-un sens această sinucidere? Dacă gândim la rece și

foarte just, pentru el nu, dar pentru noi da! Faptul că Iuda sa

sinucis n-a șters nici o fărâmă din păcatul lui. Dimpotrivă, la

despărțit odată pentru totdeauna de Cel față de care a greșit, dar

el a făcut-o pentru noi cei mulți și pentru a se împlini Scriptura

83

ca fiind o lecție pentru întreaga omenire ca să nu facem ca el.

Iuda ar fi putut face mai mult ca toți ucenicii, doar a fost cel

mai apropiat de Isus și cel mai deștept. Ar fi putut veni pe

Dealul Căpăținei, ar fi putut îngenunchea în fața crucii, ar fi

putut îmbrățișa picioarele celui suferind. Ar fi putut striga:

- Opriți-vă, oameni buni! Nu dați cu pietre în El, căci este fiul

Domnului!

Dar n-a făcut-o! De ce? Una la mână… S-a temut să

dea ochii cu Învățătorul său și sa ascuns în Iad. Alegând

spânzurătoarea, el de fapt a ales singurul loc în care

Mântuitorul nu coboară niciodată. Două la mână…, dacă o

făcea pentru binele lui strica tot spectacolul care a fost ca lecții

pentru toată lumea de atunci încoace, iată 2016 ani. Moartea lui

Iuda, a fost una zădarnică, una din care a lipsit Lumina, adică o

moarte fără Dumnezeu. Iată oricine alege suicidul ca soluție,

alege, de fapt calea lui Iuda și implicit trădează viața! Dar aici

mai este un simplu mărunțiș, dar foarte important…Trădând a

ta viață și salvând altele mii, cred că meriți iertarea!

O legendă spune că Maica Domnului, plimbându-se

prin lumea umbrelor, sa coborât în adâncul infernului, a văzut

cel mai chinuit om și la rugat pe Dumnezeu să-l ierte și să-l

scoată din adâncul iadului. Iată că unde Mântuitorul nu coboară

niciodată a coborât Maica Domnului de a-l vedea în chinuri

groaznice și a i se face milă de pătimaș și al ruga pe Dumnezeu

de a-l ierta pe cel mai mare păcătos, demonstrând că trădarea

nu este mai puternică ca iertarea. Nu încurajez trădarea și

trădătorul, Doamne ferește, dar… trebuie să-i dăm Cezarului ce

este a Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu,

numai astfel v-om așeza lucrurile la locul lor în viața noastră și

a societății în care ne-am născut și am trăit!

Dureroase episoade din istoria creștinătății sunt! Și

totuși acest jertfe nu au fost zădarnice. Datorită lor, omenirea a

ieșit din întuneric și a învățat lecțiile celora ce s-au jertfit sau

au fost jertfiți. Toți, cum au fost buni și răi rămân învățătorii

84

noștri care ne-au lăsat pildele și de la care trebuie să învățăm

în fiecare zi. Deci ce ar fi un spectacol fără un actor? Nu ar

avea nici un sens! Ce ar fi fost acest mare spectacol fără Iuda?

Precum un ceas fără o piesă, adică nu ar fi putut funcționa

întreg mecanismul.

Acest spectacol funcționează prin noi înșine la fiecare

în parte, iată de acum 2016 ani, iar datoria noastră, a fiecărui

muritor în parte, este de a-i înțelege esența și mecanismul

lucrării lui, de a ne modela în oameni a lui Dumnezeu și nu în

fiare crude și sălbatice perverse la suflet și la minte. Astfel,

menținând echilibrul în acest univers scăldat de lumina și

armonia dumnezeiască. Așa să ne ajute Dumnezeu! Însă și noi

trebuie să punem mintea și osul la contribuție și să nu lăsăm

totul pe seama lui Dumnezeu, care ne dă căile pe care să

mergem, dar alegerea ne aparține fiecăruia în parte pe care v-m

merge, ca apoi să răspundem de drumul ales!

85

Capitolul II

Deci, să lăsăm faptele veridice să vorbească de la sine,

fiindcă ele au fost cum au fost și nu le mai poate schimba

nimeni. Fapte care m-au afectat și pe mine în timpul întregii

vieți și mi sau încrustat adânc pe pelicula memoriei. Primul

meu contact cu tragedia sinuciderii s-a produs încă când eram

mic, de vre-o 10 anișori, la țară când cineva aleargă, aceasta

este un semnal de alarmă pentru toți ce-i de-l văd. Majoritatea

curioși să afle ce sa întâmplat și chiar care pot să de-a o mână

de ajutor. Domnișoara alerga speriată la unchiul său unde noi

toată familia și încă mai mulți din mahala „înșiram”, adică

coseam frunze de tutun „Iarba dracului”, care le înșiram pe

sfoară și apoi îl agățam în uscătorii, care se uscau la soare,

numite „bălăgane” speciale, adică un fel de șoproane la soare

să se usuce frunzele, care era lângă poarta la nanul Grișa.

După ce a intrat în ogradă domnișoara și și-a vărsat

vestea, precum larva vulcanului, tragicului eveniment, au fugit

toți la vale. Peste puțin timp și noi picii curioși am aflat că tatăl

domnișoarei sa aruncat în fântână și ea a alergat la fratele

pătimitului după ajutor. Feciorul lui, proaspăt demobilizat din

forțele armate sovietice, fost parașutist, trecut prin toate cele

nouă niveluri ale iadului, sa coborât cu lanțul în fântână și la

scos viu. Zvârcolindu-se însă în agonie, scuturat de diavol a

răbdat până a doua zi. Apoi cum a scăpat puțin de sub supra-

vegherea familiei, a apucat câmpii, ca un nebun posedat de

Diavol!

Timp de o zi nu-l găseau și apoi l-au găsit într-un crâng

de lângă sat spânzurat. Era om gospodar înstărit, avea

gospodărie bună, soție, copii și parcă nu avea de ce să se

plângă pe soartă și traiul greu. Lumea din sat vorbea că repara

o motocicletă care era o raritate pe atunci. Sa enervat că ceva

nu-i reușea și asta la adus la a 12-a treaptă a păcatului,

spânzurătoarea. De ce nu a fost luat sub supravegherea

86

medicilor și a preotului satului după prima tentativă de sinucid?

Doar se știe că de bucurie, de bună voie, din plăcere, de mult

bine, nu se spânzură nimeni! Motivul? Grea de tot întrebare!

Nepăsare totală pentru viața omului!

Alt megieș, peste vre-o două case de el, c-am de aceeași

vârstă și-a pus și el ștreangul în gât și sa spânzurat, de parcă s-

au înțeles. Tot avea mulți copii, familie, gospodar cu bună

gospodărie și trăia bine. Ceva nu era curat la mijloc! Dar ce?

Noi picii nu înțelegeam nimica, eram bucuroși că pe la fântâni

cu droaia ne băteam pentru copeicile aruncate, însă mintea

noastră fotografia totul cele văzute pe pelicula memoriei, chiar

și fără să vrem noi. Acum, privind filmul vieții de acum tragi

concluziile și te dai cu părerile. Oleacă mai sus cu vre-o două

case de cel de al doilea spânzurat, locuia un verișor cu tată-l

meu. Un fecior la părinți și avea gospodărie bună, chiar era și

bogat, dar zgârcit, așa că nu avea de ce să se plângă, ba chiar

huzurea de bine și își vede de nevoile sale fără să audă ca să

facă vre-o boacnă prin sat.

Om liniștit la ale lui, avea undeva la 40 și ceva de ani,

la lovit din senin damblaua, sa aruncat în fântâna din

gospodăria sa și sa înecat. Gospodărie mare în care locuia cu

tatăl său gard în gard, Moș Terinte- fântânarul și baciul satului.

La prima vedere parcă nu dă nimic de bănuit. Trei copii

prieteni, care au crescut în mahala, au copilărit, apoi sau făcut

mari. S-au căsătorit, au făcut nunți și sau întemeiat familii, tot

în mahala și astfel continuau neamul lor. Până când parcă au

fost loviți de un blestem și s-au sfătuit toți trei să plece din

această lume prin suicid asemănător și să se întâlnească în iad

pe cealaltă lume, după cum scriu Cărțile Sfinte pentru cei care-

și pun capăt zilelor.

Oricum să nu fim răi cu ei, fiindcă numai unul

Dumnezeu știe cum le este bine în lumea de „dincolo”, dar să

cercăm să le găsim rădăcinile răului și cred că ar trebui

compătimiți și înțeleși corect. De ce suntem intoleranți? Oare

87

că răul este definitiv instalat în noi, iar noi nu vrem să luptăm

cu el și-i dăm voie să ne ducă pe al lui val? În om sunt două

părți: Eul animal și Eul diabolic și depinde de noi cum ni le

prezentăm, de caracter, de voință și de ce-i care-ți trezesc

diabolicul din tine, primind de la aceasta satanică plăcere, de a

te duce la pierzanie.

Ceea ce trebuie să înțelegem este adevărata putere a

voinței: aceasta este puterea care i-a hotărâri sau face alegerea

întotdeauna și depinde de fiecare din noi de alegem binele sau

răul. Totul depinde de dreapta lucrare a voinței a alegerii.

Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii, datoria lor este

aceea de a o exercita, iar Eul diabolic este cel mai rău din om.

Lupta împotriva Eului personal este cea mai mare și cea mai

grea din câte s-au văzut vre-o dată (Corinteni 9,26.27).

Supunerea Eului și renunțarea noastră totală pentru Dumnezeu

cer strădanii, dar înainte de a fi schimbat, înnoiți în sfințenie,

noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu și să ne înțelegem

misiunea noastră sfântă pe acest pământ.

Sau poate că nu vrem să ne privim așa cum suntem –

măreți și josnici - pentru că amânăm mereu ficțiunea, care este

sfârșitul? Un răspuns ar fi că uităm mereu ceea ce ne bucură și

ceea ce ne doare și suntem egoiști și nu vrem să le împărtășim

cu cei din jur. Omul este foarte sincer când doarme! Din

această cauză frica de a exista împrumută masca vieții pe care

fiecare o are și cum se scoală din somn, se spală pe față

dimineața, și-o pune pe față și astfel înfruntă ziua și tot așa

înfruntă viața numai în mască. Lucrețiu care a trăit până la

Hristos spunea că oamenii se zbuciumă din pricină că se tem

de moarte și el crede că această teamă ar trebui eliminată din

preocupările oamenilor.

Apoi vine Isus și orientează lumea spre sine, spre lumea

din interiorul său, fiind de părerea că oamenii trebuie să fie

sârguitori, dar că pierd prea mult timp gândindu-se numai la ei

înșiși și la trupurile lor, la haine și la hrană, la bunuri care să le

88

adune în jitnițe și la bani. Arătând ucenicilor săi un partal plin

cu crini: uitați-vă cât de bogate sunt straiele lor, dar nici nu torc

nici nu țes. Nici regele Solomon nu a purtat straie atât de

frumoase. Când la judecată Isus a fost întrebat de Pilat dacă

este rege, El I-a răspuns că împărăția lui nu face parte din

lumea aceasta.

Dimetrus, unul din martori pe care parcă i-a ales special

Isus pentru a-i propovădui învățătura lui mai departe, precum

pe ucenicii săi, sau chiar a fost totul dirijat de Dumnezeu,

povestește că ochii visători ai lui Isus se plimbară pe deasupra

acestei mulțimi emoționate și păru că în privirile lui clipește un

fel de milă pentru acești împilați care-și închipuiau că într-însul

au găsit pe cel care-i va mântui. Toată lumea striga, striga fără

încetare afară de sclavul corintian care se simțea gâtul atât de

uscat, încât ar fi fost incapabil să strige, care ar fi preferat ca

lumea să se liniștească și să stea supusă.

Aici nu era nici locul, nici timpul indicat pentru a striga.

Omul acesta nu era unul la care puteai striga sau pe care l-ai fi

putut aclama. Liniștea, aceasta era singura atitudine indicată

într-o astfel de împrejurare, să stai liniștit și să te uiți la el!

Dimetrus rămase atât de adâncit în studierea ochilor mari ai

acestui tânăr evreu, încât nu-și mai dădea seama de țipetele și

înghesuiala din apropierea sa. Începu și el să înainteze cu pași

mărunți, împreună cu ceilalți care-l strâmtorau din toate

părțile, astfel că ajunse atât de aproape de Isus încât l-ar fi putut

atinge cu mîina.

Ochii lui visători se plimbară pe deasupra oamenilor,

până când se opriră asupra obrazului speriat și extaziat a lui

Dimetrus. Probabil, își zicea el, ochii străinului sau oprit asupra

lui din cauza că el este singurul dintre oamenii aceștia cuprinși

de isterică frenezie care se străduia să nu strige. Tăcerea lui îl

făcea să pară ceva aparte. Ochii calmi ai tânărului păreau că

încearcă să cântărească pe Dimetrus. Nu deveniră mai mari și

nici nu se mai luminară, dar cu toate acestea simți că într-un fel

89

oarecare puterea lor a devenit pentru el atracție fizică. Ceea ce-i

spuneau ochii aceștia era ceva mai mult decât înțelegere, ceva

mai puternic decât un sentiment de prietenie, un fel de forță

care te determină să uiți de toate relele, cum este sclavia și

sărăcia împreună cu toate celelalte nenorociri care fac parte din

soarta omul muritor.

Dimetrus se simți înfiorat de privirea aceasta

neobișnuită și simțindu-și ochii plini de lacrimi, din primul

moment când se uitase în ochii lui Isus, Dimetrus se gândise la

el ca la un om care a rămas singur și pe care nimeni nu-l

înțelege, nici chiar prietenii săi cei mai apropiați. Astăzi va

deveni un om care a rămas cu adevărat singur. Urcând dealul

până la o depărtare de jumătate de stadiu de la locul supliciului,

aici se opri. Cei doi, pe care nu-i cunoștea, se zbăteau pe cruce,

cu mâinile și picioarele bătute în piroane.

(Erau cei doi tâlhari între care era răstignit Isus, unul în

dreapta, iar altul în stânga. Unul din Tâlharii răstigniți îl

batjocorea și zicea: Nu ești tu Hristosul? Mântuiește-te pe Tine

Însuți și mântuiește-ne și pe noi!” Celălalt la înfruntat și ia zis:

„Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care ești sub aceeași osândă?

Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru

fărdelegile noastre, dar omul acesta nu a făcut nici un rău.” Și a

zis lui Isus: Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în

Împărăția Ta!” Isus a răspuns:„Adevărat îți spun că astăzi vei fi

cu mine în Rai,” când și-a dat seama că se pocăiește chiar de a

fost un răufăcător, dar prin pocăință a căpătat iertare și astfel a

devenit primul creștin. Deci, fiecărui păcătos i se oferă șansa.

Că o va folosi ori nu, e liber să aleagă. Astfel unul din tâlhari a

ales șansa de a se pocăi și sa mântuit, celălalt nu.)

Omul cel singur, răstignit pe crucea de la mijloc, sta tot

atât de nemișcat ca o statuie. Capul i se plecase înainte.

Probabil era mort sau leșinase numai. Ar fi dorit din toată

inima ca acesta să fie adevărul. Probabil ca moartea să-i

termine suferințele. Vrem noi nu vrem, dar prin empatie

90

preluăm durerile celor din jur, adică simțim o tresărire în

stomac când vedem o oarecare tragedie, adică ne doare și pe

noi, iar între iubiți sunt un fel de tresăriri emoționale la care și

se mai spun „fluturi din stomac”, astfel toți suntem în acest

Univers ca într-un ocean legați toți prin sentimente, emoții,

razele solare și tot așa, iar asta ne demonstrează că în Univers

trebuie să aruncăm numai gânduri bune că astfel tot noi le

consumăm, prefăcute apoi în nori grei care vin tot peste noi și

ne distrug armonia sufletească.

Dimetrus rămase vreme îndelungată ca să privească

acest spectacol tragic și să se dea cu părerea despre răstignirea

lui Isus: Omul acesta enigmatic își pierduse viața fără nici un

folos. Nu putea inventa ce ar putea să justifice curajul lui în

această împrejurare. Cei din templu v-or continua și de aici

înainte să înșele pe cei care veneau de la țară ca să aducă un

mel de jertfă. Irod va continua să împileze și să biciuiască pe

cei săraci dacă se va întâmpla să stea în calea bogaților. Caiafa,

marele-preot, va condamna și de aici înainte blasfemiile

oamenilor care nu admiteau ca zeii lor să fie scoși la mezat.

Pilat va face dreptate și-și va spăla mâinile murdare în vasul de

argint, cum a mai făcut-o.

Omul acesta singur plătise un preț foarte ridicat pentru

scurta și zadarnica sa răzvrătire împotriva ticăloșiei omenești,

dar totuși vorbise și avuse îndrăzneala să se răzvrătească.

Foarte curând nimeni nu-și va aduce aminte de el că a riscat

totul și că și-a pierdut viața în slujba cinstei. Probabil că este

mult mai bine ca un bărbat să moară decât să trăiască într-o

lume unde se pot întâmpla și astfel de fapte. Păreri greșite,

fiindcă odată cu nașterea lui Hristos a început o eră nouă, era

peștelui care a bulversat vechea civilizație și de atunci a și

început și numărătoarea anilor, iată acum 2016 de atunci. Toți

care au venit în contact cu Isus, chiar și cei de l-au răstignit și-

au schimbat părerile radical, devenind adepții răspândirii

creștinismului. Ideea înțeleptului Lucrețiu, că oamenii se

91

zbuciumă din pricina că se tem de moarte, spunea Marcellus,

ex-comandantul fortului Minoa, nu e rea: și cum înțelege să

procedeze?

- Plecând de la premisa că nu există viață viitoare, îi

explică Dimetrus.

- Nu e rău, admise Marcellus, presupunând că permisa

aceasta va rămâne acolo de unde a plecat.

- Vreai să spui că această premisă ar putea să fie pusă

greșit?

- Pentru unii oameni Dimetrus, teama aceasta este un fel

de mângâiere, căci își zic că după aceea nu li se poate întâmpla

nimic mai înspăimântător decât ceea ce li s-a întâmplat în

existența lor prezentă. Probabil Lucrețiu n-are nici o dovadă în

sprijinul afirmării că toți oamenii se tem de moarte. Unii dintre

ei își caută moartea cu bună știință. Cât despre mine, eu nu

cunosc această teamă; moartea n-are decât să aducă tot ce

poftește, dar se pune întrebarea: oare Lucrețiu a avut dreptul să

afirme că oamenii se tem de moarte? și ar fi îndrăznit să spună

unui bărbat aceste vorbe?

Ciudată mai este civilizația asta umană! Așa cum este

ea. Sinuciderea sau izolarea sunt răspunsuri extreme. Faptul că

nu toți recurg la ele pare să fie șansa supraviețuirii, dar cu ce

preț și cine rămâne și cine pleacă? Precum se spune în popor că

pe cei buni îi i-a Dumnezeu la El. Câinii blestemați care te-au

urcat spre acest păcat, te duc potlogarii de acum la groapă și

încă judecând. Adică cel care este cu pierderea vieții este nu

numai cu „marele păcat”, dar și blestemat tocmai de cei care

sau făcut vinovați de sinuciderea lui. Anapoda treabă! Ei, însă,

ticăloșii sunt foarte longevivi și trăiesc bine mersi fără măcar

să-i mustre conștiința de ceea ce au făcut. Brute mancurte și

atât sunt!

Deci, dacă stai și te gândești, pe pământ rămân să

trăiască numai potlogarii, cei cinstiți și onești sunt strâmtorați

cu totul. Ca să vezi… majoritatea grupărilor spirituale, preoții

92

nu discută sau chiar încriminează, amenință cu iadul veșnic pe

cei care au cercat să-și facă seama și chiar refuză să aibă de-a

face cu ei, în loc să le tămăduiască rănile sufletești, acalmieze

sufletele. Preoții nici nu îi îngroapă pe acești nefericiți în viață,

dar cică sunt și în moarte nefericiți pentru totdeauna. Am cercat

de vre-o două ori să discut cu niște preoți și cu un călugăr chiar

și nu au vrut să discute pe această temă. De ce? Nu v-or

probabil să se umple de păcatele lor, precum au făcut preoții

cărora Iuda la vândut și trădat pe Isus lor. Adică ei, preoții

iubesc trădarea, dar nu trădătorii și chiar de ei, preoții îi împing

la păcat de acum nu mai v-or să se murdărească. Chiar curat,

necurată treabă!

Dar ce treabă am eu cu ei, sinucigașii? Chestia e că

scriitorul față de popă mai duce în cârcă și spovedania

învinșilor, chiar și a celora învinși de viața năprasnică. De

aceea nu-i este ușor scriitorului să trăiască ducându-și viața în

încrâncenare și nu fuge de aceste spovedanii și înmormântări

ale învinșilor. Când eram mic și mă duceam cu oile, cu fratele

bunicului Moș Terinte, care era baciul satului, mai erau și niște

ciobani împreună cu tata. Deci, unul din ei când pășteam toată

ziua oile cu el, îmi spunea tot necazul lui mie, care nu

înțelegeam nimic, dar oricum el își mai ușura sufletul.

„Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat

din adâncul ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și

potolească setea idealurilor de dragoste, de bunătate, de

frumusețe de precauțiune”, afirma filosoful italian Francesco

Orestano, probabil de aceea el îmi spunea mie tot necazul lui,

însă între a auzi și a asculta, a asculta și a înțelege, a înțelege și

a simți, este o diferență esențială. Nu-i spunea oare intuiția că

am să ajung să-i descriu și amarul lui și astfel va fi mai

împăcat cu sine și pe cealaltă lume? Unul Dumnezeu știe!

Când eram de acum în armată la marină și nopți întregi

la posturi de carat cu moartea în brațe, revizuindu-mi viața mă

gândeam și la el, la ceea ce-mi mărturisea mie. Deci, ceea ce

93

mi-a rămas pe pelicula memoriei, de acum analizam la mintea

lucidă în toiul nopților, cuprins de frica morții, iar atunci

mintea lucrează cu rotații maxime, fiindcă eram în timpul

puciului și căzuse imperiul satanic sovietic, iar popoarele a

celor 16 republici socialiste care s-au aflat încătușați în

Uniunea Sovietică fierbeau ca zeama din ceaunul vrăjitoarelor,

izbucnind în diferite conflicte și manifestări de dezrobire a

națiunilor sale. Noi, ultimii marinari sovietici, bătrâni în

termen, stăteam nopți întregi de carat pe la posturile

importante, fiindcă nu mai aveam recruți noi și cele mai

periculoase posturi le păzeam noi, cei bătrâni în termen, fiindcă

de acum eram ași și nu-i puteam lăsa pe cei tineri să moară în

zadar, atacându-i cineva. Luat de toate viiturile prăbușirii

imperiului cel rău, cuprinși de aripa morții la care tot îi rupeam

din nopți și zile și a suspansului, mă înfrățisem și cu Cucoana

Moarte, de parcă îmi era iubita mea.

Mintea lucra cu rotații maxime, analizând rostul vieții și

ceea ce am realizat în cei douăzeci de ani ai mei și de am mers

corect prin viață sau ca un neghiob. Am trăit ca un animal

mancurt sovietic, împreună cu ceilalți din imensa Uniune

Sovietică, ignorând frumosul, neluptând cu lașitatea, lăsându-

mă dus de valul nimicniciei omenești! Fir-ar să fie de netot mi-

am zis! De ce nu ai luptat? Ți-a fost frică? Îmi era rușine când

analizam și de Cucoana cu Coasa, care ne era nouă, la toți

marinarii cea mai fidelă amantă și care îmi sufla tot timpul în

ceafă cu pofta ei tot dându-mi de înțeles: „Vei fi al meu,

oricum nu vei scăpa cât ai fugi de mine, temerarule nebun”!

Precum a-și pierde un lucru și mi-aș lua gândul de la el

că-mi mai aparține, așa mi-am luat eu gândul de la viață, că o

să mai ajung acasă să-mi văd baștina, satul meu natal pe care îl

vedeam în visele nocturne foarte des și școala cu toți profesorii

și colegii de clasă. Ar fi măcar o bucurie să-mi trimită trupul în

sicriu, dar mulți marinari, murind în submarine, plecau la fund

cu toții grămadă, conservați, nu știu pe câte sute de ani și de v-

94

or mai fi scoși vre-o dată. Depinde mult cum va avansa

Progresul Tehnico Științific, moderându-se în aparate tehnice

de a scoate submarinele de la mari adâncimi, împreună cu taina

care s-a scufundat submarinul și tainele fiecărui marinar și

ofițer în parte și ceea ce au rămas din trupurile lor.

Eu nefiind pe submarin, dar odată cu destrămarea

Imperiului Sovietic te așteptai la orice lucru imprevizibil și la

cea mai neagră surpriză din partea fiecăruia din noi. Deci,

fierbând toți marinarii de la cel mai mare rang, până la cel mai

mic, în aceeași oală a satanicului imperiu sovietic, ca pe un

butoi de pulbere eram, care putea să explodeze în orice clipă, la

orice scânteie. Dacă scap de îmbrățișările morții mi-am jurat că

am să fiu cu totul altfel, un ostaș al lui Hristos, al Frumosului,

al Spiritului uman, al Artei, al Omului din Om. Dacă îmi văd

casa părintească la poartă ajungând sărut pământul! După un an

de aceste chinuri, jucând pe colții morții hidoase am mai

pecetluit acest jurământ și încă multe altele cu un pahar de vin

în mână în fața camarazilor de arme din toate țările fostei

Uniuni Sovietice cu care am dus toată povara serviciului

militar de trei ani împreună și cu care ne despărțeam pentru

totdeauna, dar apoi și cu pământenii mei din Basarabia, care

am fost înrolați din Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească și ne întorceam de acum acasă, în Republica

Moldova.

Domnul care mi sa spovedit, tocmai în acel timp când

eram în armată sa spânzurat. Motivul? Sute. Unul din ele… nu

putea duce povara vieții cu toate amărăciunile ei și a pierdut

lupta cu ea, dar călăul principal care la urcat pe toate treptele

până la a doisprezecea a păcatului a fost mai puțin soarta

ghimpoasă, dar consoarta lui. Nu a mai putut suporta umilința

soției sale cu care avea trei copii, trebuia să fugă urlând de

această femeie ca un câine turbat, care pe lângă toate zilele

fripte și coapte care i le făcea, capac la toate îl mai și bătea, nu

i-a reușit să fugă de ea și a fugit în moarte prin metoda lui Iuda.

95

Deci, a lui împărtășanie a suferinței mi-a fost prima spovedanie

a celui învins, care am înțeles-o abia peste vre-o cincisprezece

ani, fiind plasat și eu în aceste extreme ale umilinței, fiindcă

Cucoana Cea cu Coasa știe a scoate din om tot adevărul

sufletului și al memoriei.

Deci, el îmi povestea necazurile lui de care era învins

pentru a-și potoli furtuna sufletului, ca apoi să-l învingă și viața

mai târziu. Umilința este mai grea decât moartea. Robul care

este mulțumit de situația sa este de două ori mai rob, deoarece

nu numai trupul, dar și sufletul lui se află în robie, zicea L.N.

Tolstoi. A fi însă sub călcâiul femeii și robul fustei ei este mult

mai greu decât robia sau pușcăria. Încătușat în lanțuri, sau tăind

sare în ocnă poți fi mult mai liber, fiindcă dacă ai caracter nu îți

robește sufletul pușcăria, fiindcă este materială, de aceea

„pușcăria” femeii este cu mult mai satanică decât toate

pușcăriile din lume, pentru că te robește sufletește, sentimental,

nu numai fizic. Frica de moarte este apanajul sclavilor care

suntem și tragem după sine viața fără semnificație, care este o

stare mai rea decât viața și moartea împreună și iată că unii nu

mai au frică de Cucoana cu Coasa și o schimbă pe soția lor.

De ce suntem intoleranți? Oare pentru că răul este

instalat definitiv în noi? Sau poate că nu vrem să ne privim așa

cum suntem - măreți și josnici - pentru că amânăm mereu

ficțiunea, care este sfârșitul? Un răspuns ar fi că uităm mereu

ceea ce ne bucură și ceea ce ne doare, am devenit automate

biologice și nu vedem și nu ne pasă nici de durerea din jur. Din

această cauză frica de a exista împrumută masca vieții pe care

fiecare ne-o îmbrăcăm în fiecare dimineață după ce ne spălăm

pe față. Rămânem sinceri noi cu noi numai când dormim.

Așa cum e ea, sinuciderea sau izolarea sunt răspunsuri

extreme, dar societatea amorfă nu vrea să le înțeleagă. Faptul

că nu toți recurg la ele pare să fie șansa supraviețuirii. Dar cu

ce preț? Astfel ți se face impresia că cei care devin ticăloși în

toate supraviețuiesc. De ce? Un răspuns cred că îl găsim în

96

Biblie. Prima greșeală este că Dumnezeu i-a luat apărarea lui

Cain pentru că la ucis pe fratele său Abel, care a făcut ca răul

să fie atractiv, iertarea lui Cain a dat curaj și altor ucigași,

întărindu-le speranța că Providența ar putea trece cu vederea și

peste crima lor, dar amarnic se înșeală fiindcă la Ultimul

Tribunal vor fi judecați cu toată asprimea de Cel de Sus.

Nu este ucigaș numai cel care a ucis, dar cel care a

împins la sinucidere omul sensibil, care nu a putut rezista

nedreptății, este de zeci de ori mai ucigaș ca ucigașul Cain! Noi

credem că legile morale sunt valabile oricând în timp și oriunde

în spațiu. În realitate răul predomină asupra binelui și numai

cei puternici îi rezistă. Ca să devină bun, omul trebuie să lupte,

să muncească, să cheltuie foarte multă energie, nervi, să fie

batjocorit, scuipat, bârfit, iar ca să fie rău nu trebuie să depună

nici un efort și să se bucure bine mersi de viață fără nici un pic

de remușcare a conștiinței. Răutatea se naște de la sine precum

cresc buruienile sălbatice.

Și mai rău, lașii nu fac nimic pentru a opri răul, dar se

fac a nu-l vedea, adică curvă la suflet și la minte, precum sunt

toți majoritatea de astăzi la noi și nu văd durerea și necazul

celora din jur. Firește pentru a fi Om Adevărat trebuie curaj –

curajul de a fi cinstit și bun, de a face cât mai multe fapte bune,

de a rezista în fața răului și a nu fi nepăsător când altul face un

rău! Degeaba ne v-om bate cu pumnii în piept strigând în gura

mare că suntem buni, trecând pe lângă suferința altora și răul

din preajmă fără să ne implicăm, adică suntem lași. Lumea este

deznăjduitor de rea. Să nu uităm replica lui Isus: Tocmai aici se

află și necazul fariseilor: că erau oameni buni, iar problema

tuturor oamenilor buni este că sunt „buni”, când de fapt ei sunt

„răi”. Păcatul este „aberația genetică” a naturii noastre căzute.

Isus declară răspicat: „voi sunteți răi!”

De ce să-și complice viața? De ce să-și facă dușmani?

Mai bine se dă cu lumea și se lasă dusă de valul nepăsării și

ticăloșiei și încă devin aprigi slujitorii fideli ai mediocrității.

97

Ce-mi pasă mie de alții, principalul mie să-mi fie bine, gândesc

majoritatea ticăloșilor? Numai că ei nu știu că a fi ticălos cu cei

din jur este a fi ticălos cu tine însuți, fiindcă orice om este o

lume întreagă. De aici și zicala populară „Nu scuipa în fântâna

de unde beai apă„!

Deci, de mic copil eram îngerașul fratelui bunicei, adică

nașul de botez, nanul Terinte, care pe lângă baci mai era și

fântânarul satului și acum i-au rămas în sat fântâni și poduri

peste râpa satului cu numele lui. Se ocupa cu construirea

fântânilor, izvoarelor, podurilor peste râpi pe care le-a făcut în

sat și a caselor și becilor, adică zidar. Mă lăsa pe mine cu oile

cu alți ciobani, dar uneori și singur, iar el pleca în treburile lui,

adică după piatră pentru fântâni, prin alte sate vecine de pe

lângă râul Răut. Apoi când venea seara îmi aducea câțiva

pumni de dulciuri deficite pe atunci, spunând că sunt de la

iepure! Astfel contribuiam și eu de mic la acel ajutor pentru

podurile, fântânile și izvoarele satului, fiindcă acesta era lucru

de clacă obștesc între săteni și nu se plătea.

Contribuia fiecare sătean cu ce putea, cu cea avea din

toată inima și tot sufletul, fiindcă fântânile și izvoarele se

socoteau lucruri sfinte și comune. Când de acum am mai

crescut, problemele vieții, școala, m-a despărțit de ei și de

acum mai rar mă duceam cu ei cu oile, decât doar în vacanțe.

După serviciul militar, întors la baștină, lucram în sat

electrician. Într-o zi ne-a trimis șeful pe mine și încă un coleg

la Moș Terinte ca să-i reparăm electricitatea, fiindcă nu-i ardea

lumina. Când am ajuns la el, bătrânul de vre-o 82 de ani, era

în formă foarte bună la a sa vârstă. A început să se tânguie că

de vre-o trei zile stă fără lumină, are să moară degrabă și se va

sătura de întuneric la cimitir în deal în sicriu, așa că măcar

acum vrea să aibă lumină și să se bucure de ea.

Timp de vre-o oră ne-am isprăvit noi cu lucrul și de

acum trebuia să bem aldămașul, fiindcă fără aceasta nici nu se

98

poate la noi la basarabeni. Fiica sa, la care-i dăduse el casa să-l

întrețină la bătrânețe, fiindcă baba îi murise, nu era acasă.

Când a venit moș Terinte cu ulciorul cu vin plin ochi și cu o

roată de brânză, doar toată viața a fost cioban și-a dat seama că

nu are pâine.

- Aracan de mine, dar nu am pâine de a pune pe masă.

- Nu este nimic strașnic, o să mâncăm brânză cu brânză,

i-am răspuns eu.

- Bine, eu vă torn, dar nu beau că mă simt c-am prost cu

sănătatea și bătrânețile aceasta mă tot îngrelează de tot de abia

mă mișc și îmi tot scârțâie oasele ca cumpăna la fântână!

- Bine, ne vom lupta noi în doi cu brânza și cu vinul

matale.

Ne-am așezat deci la măsuța țărănească pe care o are

mai fiecare în gospodărie de pe la țară și a pus-o în fața casei la

umbra unui copac, în trei cu ulciorul de vin negru- puterea

ursului și brânza albă ca neaua sânului făcută de bătrân așa

moșnegește, precum știa el de o viață. El și-a turnat puțin în

pahar și a servit, apoi a turnat colegului și apoi mie și… roată

măi. Sa pornit roata paharului la vale. Era vară și foarte cald și

de acum soarele era pe la amiază. Așa că vinul scos din butoi,

proaspăt și rece mergea foarte bine și încă după brânza sărată

care tot cerea apă, iar noi neascultători, îi dam cu vin în loc de

apă. După vre-o două pahare aruncate peste cap am căpătat

sămânță la vorbă și încă filosofică cu multe sensuri și pline de

glume. Astfel i-am aprins și curiozitatea bătrânului care la

vârsta lui o ducea bine cu auzul.

- Măi mititel tu de al cui ești? Parcă îmi ești foarte cunoscut!

- Păi sunt al lui P. R, care locuiește pe malul râpei de lângă pod

și izvor, pe care le-ai făcut chiar mata cu toți oamenii din

mahala.

- Aha suntem rude, dar care băiat ești cel mai mare sau cel mai

mic?

- Cel mai mic.

99

- Tu mă ți-i minte pe mine? Când erai copil ai păscut oile cu

mine și cu ceilalți ciobani împreună.

- Cum să nu țin minte? Mata la o așa vârstă, darămite eu! Cu

fluierul la brâu și câinele cu blană roșie căruia îi ziceam

„Hoțul”, fiindcă mai șterpelea câte o găină de pe la oameni din

mahala și pentru aceasta a fost și împușcat. Colindam toate

dealurile din împrejurimile satului, tot făcând izvorașe și

fântânițe.

- Mânca-te-ar norocul să te mănânce!

Sa ridicat de pe scaun și m-a cuprins cu toată dragostea

și duioșia părintească pe care o avea în el. I-au dat lacrimile.

Ulciorul de vre-o doi litri era de acum pe sfârșite. A uitat că

este bolnav!

- Hai cu mine în beci. Eu am să umplu ulciorul cu vin din alt

butoi și mai negru, iar tu din butelia cea din fund ai să scoți o

roată de brânză.

Am început să depănăm de acum amintirile cu lacrimi

în ochi tot răcorindu-ne cu vinul rece, de acum în trei.

- Ce a pățit nanul Măcăraș (adică feciorul lui), de s-a aruncat în

fântână? Ce nu-i era bine pe astă lume? Doar era bogat și avea

de toate!

- Când l-au scos din fântână din gură îi curgea brânză. A

mâncat împreună cu soția sa colțunași cu brânză și iată

rezultatul. Mi-am pierdut unicul și scumpul meu băiat, care îmi

era sprijin la bătrânețe, de aceea și i-am făcut casă lângă mine.

Pentru că fetele, ca fetele, se mărită și uită de părinți. Ea, soția

lui, la hrănit cu nu știu ce fel de lucruri spurcate, I-a pus în

colțunași ca să scape de el și iată că i-a reușit în acest fel să-l

trimită pe cealaltă lume, prin sinucidere în adâncul iadului.

- Și cine crezi că i-a făcut-o? Doar mata ești în această mahala

de 80 de ani și îi cunoști pe toți din scutece și pe părinții și

buneii lor.

- Pe unde am aflat pe unde mi-am dat seama și desigur că i-a

făcut-o soția lui cu ajutorul Tinuței, vecina care locuiește de

100

mică gard în gard cu mine din partea din vale, care se ocupă cu

vrăjitoriile.

- Păi mata trebuie să fii mai mare ca ea, și o viață trăind în

mahala, nu cred să nu-și făcut vre-o dată dragoste cu ea, măcar

chiar și în copilărie, fiindcă nu se putea altfel, doar toți am

trecut etapele copilăriei, adolescenței și tot așa mai departe

până la adânci bătrânețe fiecare cu păcatele sale.

- Am fost cândva iubiți și trebuia să ne căsătorim, dar viața este

viață și nu ni sa primit. Sorțile ne-au fost potrivnice. Am trăit

ambii toată viața în mahala despărțiți de acel gard și cu certuri

și cu bucurii și cu păcate precum fiecare om. După toate

greșelile și păcatele noastre are să ne judece Dumnezeu la

Judecata de Apoi. Eu nu o judec, ea a fost numai care a făcut

matrapazlâcurile la comandă, dar nu cred că a știut pentru cine.

Discuția a luat foc și cu viteză la vale și după al doilea

ulcior consumat mă trimite să mai aduc unul. De acum eram

toți bine dispuși, oleacă aghesmuiți și pluteam în șirul

amintirilor frumoase și urâte, dar izvorâte din suflet și cu mare

durere ca la o spovedanie prietenească.

- Mi-ai făcut o mare bucurie că te-am întâlnit. Mi-ai uns

sufletul parcă cu miere, fiindcă mâine poimâine am să mă duc

în deal la cimitir și nu știu de o să ne mai vedem vre-o dată.

- O să mai trăiți mulți ani și l-am strâns în brațe la despărțire.

S-au adeverit și vorbele lui și ale mele. Eu am plecat la

Chișinău la lucru și am lepădat satul, așa că nu ne-am mai

văzut. El a mai trăit încă vre-o zece ani fără să stea la pat. La

îngropat într-o zi de joi. Eu am venit acasă vineri și am aflat.

Nu sa găsit să-mi spună sau să mă sune nimeni, că a murit. A

fost o zi ploioasă ciobănească de toamnă. Dacă toată viața a

făcut fântâni și izvoare la însemnat și Dumnezeu, plângând

când a murit, vorbea lumea satului, petrecându-l toți pe ultimul

drum, chiar mergând pe podul făcut de el de lângă casa noastră

părintească, pe lângă izvorul făcut tot de el unde se aruncau

bănuți și pe lângă poarta noastră.

101

Deci, rezultă că toți trei bărbați din mahala cu ajutorul

farmecelor din becisnicia oamenilor au fost împinși pe treptele

acestui păcat până la a 12 treaptă, sinuciderea. Aproape de cele

patru scânduri baba cică a mărturisit și și-a asumat păcatele

făcute, dar și mie îmi mai povestea cu frânturi din aceste

cazuri, fiindcă lucrând electrician eram solicitat în tot satul și

m-a chemat și la ea și astfel am devenit prieteni, dar ea numai a

pregătit diabolica infuzie la comanda soțiilor sau a altora din

anturajul acestor bărbați.

Nici un om nu este bucuros de păcatele sale, nici pe astă

lume nici pe cealaltă. Așa că și sinucigașii cred că merită un

loc mai de cinste și în cimitir și îngropați creștinește cu preot

judecând din toate punctele de vedre ale minții mele, doar au

fost trimiși de alți oameni prin diferite farmece și nu au făcut-o

de bună voie. Chiar de stăm și trăim strâmb, dar gândim corect!

Există ființe umane de la vlădică până la opincă care urmăresc

Răul, ei în sunt slujitorii, adică oamenii dracului care sunt mult

mai cu păcat decât pătimașii. Diagnosticul îmi spune că acest

rău clocotește în mizerie, acolo unde este estompat sensul

vieții. Cei care sunt stăpâni pe acest Rău sau iad satanic de tot

care se cred mari și tari. Vinovată este becisnicia oamenilor

care i-au scrântit la cap de și-au făcut seama, nu numai ei

singuri, pătimașii care și-au făcut seama.

Această nuvelă unica, scrisă în acest moment nu pentru

a încuraja suicidul, dar pentru a dezvălui căile și delirurile care

duc la el pentru a le evita cei prezenți și generațiile care vin

după noi, pentru a le cunoaște și a găsi colacul de salvare când

suntem atacați de intoleranță, când ne ajunge apa la gură în

multe situații stupide, neînțelegerea, sărăcia materială și

spirituală a societății, a credinței, a căldurii și educației

părintești, a societății în care ne găsim! Pentru a oferi un prilej

de meditație pentru una din problemele fundamentale a lumii

întregi de azi. Lumea modernă care în goana mare după avuții a

uitat de om și sufletul lui și încă ea singură de a fi umană și

102

creștină. Când violența atinge proporții cosmice la noi în

societatea civilă și în pornirile rasiste xenofobe,

fundamentaliste și în general intolerante ale multor manifestări

ale individului sau societății este strigător cu totul la Cer și

trebuie de bătut clopotele cât nu este târziu! Pustiul material și

spiritual învăluie cu totul Republica Moldova în acest secol

XXI, iar nouă nici că ne pasă.

Umiliți de soartă, de cei care-i înconjoară, societatea în

care trăiesc de acuma strigă la Cer: Doamne viața este

nedreaptă cu cei cinstiți, răstoarnă cazanele cu pucioasă

aprinsă, din care s-a scurs cândva potopul care a distrus

Sodoma și Gomora, fiindcă în ziua de azi a secolului XXI este

mult mai rea lumea în care trăim. Omul este cel mai rău

dușman al omului. Oamenii, foști sovietici au devenit sălbatici

și cruzi ca vulpile și nerecunoscători ca cămilele, perverși la

minte și suflet, dar mai ales bătrânii. Tinerii au fugit peste

hotare pentru a-și întreține familiile, blestemând acest Iad,

Republica Moldova, care i-a adus la așa trai mai insuportabil ca

iadul.

Când începi să te gândești la sinucidere înseamnă că te

simți chinuitor de singur. Toți oamenii doresc mai multă

libertate decât cea de care se bucură. „Libertatea psihologică”

și simțul ferm al respectului de sine reprezintă cea mai

puternică armă împotriva unei nopți lungi de „sclavie

psihologică”. Poți fi singur în fața neliniștii, în fața gândurilor,

care se luptă între ele să găsească o ieșire din labirint, când

realizezi că viața, cu numeroasele ei surprize, este un labirint,

care te înghite ca pe Teseu. Atunci cauți cu disperare firul

salvator al Ariadnei de a ieși din labirint. Din păcate pentru

mulți dacă nu găsesc firul Ariadnei, acest fir devine frânghia

lui Iuda și pășirea în moarte pe calea lui, astfel, scapi de dracul

pe astă lume și dai peste tatăl său pe cealaltă lume și încă pe

veci. Sarcastic de tot!

103

Să vezi cum viața trece pe alături și mereu te

consolează. Starea de solitudine este o stare aparte. Unii se tem

de ea, alții o adoră. Unii o caută, alții o alungă, dar majoritatea

oamenilor se tem de singurătate. Nu știu ce să facă cu și cum

să o folosească și cu cât mai mult se tem de ea, cu atât mai mult

aceasta îi apasă mai tare, până îi doboară. Majoritatea, cei

tineri, negăsind firul Ariadnei de a ieși din acest labirint al

sărăciei, tâmpeniei și mizeriei umane, găsesc, din păcate,

frânghia lui Iuda și se spânzură, iar de aceasta suntem vinovați

toți din jurul lor și nu numai ei, fiindcă guvernarea a format

acest labirint, iar societatea este nepăsătoare de tot.

Tocmai de aceasta indiferența lor este criminală de tot,

dar mai ales a celora care sunt sau ar trebui să fie medici ai

sufletelor fragile și bolnave și care ar trebui să le toarne tărie în

ele! Nimic nu este mai periculos decât indiferența. Nu în zadar

se spune: „Nu vă temeți de prieteni (ei, în cel mai rău caz vă

pot trăda). Nu vă temeți de dușmani (ei, în cel mai rău caz vă

pot omorî). Temeți-vă de oamenii indiferenți! Ei nu omoară și

nu trădează, dar numai din cauza aprobării lor tacite, pe pământ

există și suicidul și omorul și trădarea”.

Toți fac politică pentru Rusia, adică sunt aici, dar cu

mintea ceală spre Rusia, și contra plaiului nostru mioritic, de a-

l preface în Iad pentru băștinași, pe care se află și ei. Acest

dezmăț nu este că ei, ființe ale iadului care urmăresc răul, își

taie creanga de sub picioare! Este puțin spus a-și tăia creanga

de sub picioare, fiindcă a cădea pe pământ mai rămâi cum

rămâi, chiar și schilodit, dar ei sunt acei dușmani care sparg

corabia și datorită lor pleacă toți la fundul hăului. Pe un om

normal și creștin, cu bunul simț, ar trebui să-l pună greu pe

gânduri! Pentru cine slujește cu tot sufletul și în numele cui?

Înalt Preasfințitul Vladimir cu toți preoții în loc să se

ocupe de tămăduirea sufletelor și să se roage pentru enoriași și

pământul străbun care-l împuțesc aici, se roagă pentru Rusia și

se ocupă de politică și de vinderea bisericilor noastre Rusiei.

104

Împreună cu comuniștii sau unit și poftim, Necurații negri și

roșii cum își fac mendrele lor diabolice. Curat satanică murdară

treabă și nu sfântă, precum se cântă și se bat cu pumnii în piept

ei. Acest imperiu al răului, fost sovietic, acum Federația Rusă

se ține numai datorită trădătorilor bogați din toate țările ex-

sovietice și din toată lumea. Trădători care nu numai că și-au

vândut propriul popor, dar și l-au îngenuncheat, supus cu totul

lor, care îl guvernează și i l-au adus „Maicii Preasfinte Rusii”

pe tavă, precum și Republica Moldova și alte țări ieșite din

lagărul socialist.

Această strategie, firește, nu a fost inventată de ruși, dar

de imperiile precedente. Imperiul roman și-a însușit-o de la

Alexandru cel Mare. El a luat-o de la persani, care la rândul său

au învățat-o de la egipteni și tot așa imperiul turcesc și multe

alte imperii perindate până acum. Românii au luptat și au

rezistat pentru unire 300 de ani sub dominația turcilor, 204 ani

sub colonizarea rușilor și rezistăm cu greu. Se adeverește că cel

mai satanic și rău imperiu a fost cel țarist și apoi sovietic care

iată de acum fac 204 ani de ocupație rusească. Imperiu care a

cules de la celelalte foste imperii toate vicleşugurile destul de

lugubre, de a stăpâni și asimila țările mici și a se lăți cât mai

tare pe contul lor, considerându-se fratele mai mare a celor

cuceriți și având dreptul să le desființeze.

Țările române s-au unit la 1859 și au format România

modernă. Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu

România în 1918 și au format România Mare. În 1812 Rusia

țaristă a ocupat Basarabia cu arma, în 1940 Stalin a ocupat prin

forță militară cu 40 de divizii sau 460 de mii de ostași, în 1944

a fost ocupată de Armata roșie, instaurând un jug de ocupație

rusesc destul de satanic și tot luptăm și acum de a ne dezrobi de

el și a ne uni cu Țara Mamă România, nu este cu sorți de

izbândă din partea guvernanților trădători și lași și astfel lupta

noastră se preface în lupta cu morile de vânt.

105

16- mai -2015 Piața Marii Adunări Naționale din

orașul Chișinău în fața guvernului. Timp de 26 de ani de la

căderea imperiului sovietic au fost partide care au luptat

pentru unirea cu țara mamă România, dar toate ne-au

dezamăgit și sau adeverit numai profitoare de bani și de

posturi, trădând-ne valorile noastre naționale, rămânând

cu denumiri de Iuda președinții partidelor. Ultimul fiind

Partidul Liberal care sa adeverit și el până la urmă în anul

2015 că este o prostituată trădătoare! Sperăm că măcar

Dumnezeu să-i pedepsească după merit!

Unionismul este o doctrină politică, potențială,

economică, socială culturală și spirituală. A fi unionist în

Basarabia înseamnă a fi partizan al unirii Republicii Moldova

cu România, numai că mulți o mimează de a se îmbogăți.

Robia turcească de 300 de ani (până în 1812) și mai cruntă

robie rusească țaristă (până la 1918), și cu totul ieșită din

comun, mai satanică ca în perioada inchiziției medievale, robia

106

rusească sau sovietică de la 1940 încoace ( cu o mică

întrerupere în perioada 1941-1944), cu sistemul său

enckavedist de urmărire și reprimare a oricărei gândiri libere,

cu sistemul de gulaguri și închisori în Siberii de gheață, cu

sistemul de educație prin zombificarea maselor (educația

mankurților, pavlicilor morozovi, care ulterior au condus acest

imperiu al răului.)

Tot felul de „eliberatori”, timp de circa 150 de ani de

cinci ori a trecut din mână în mână ca o monedă de schimb

Basarabia sau ca pe o muiere prostituată pe care au făcut-o

poștă și au mârlit-o cum au vrut care și cum. Acum 26 de ani

stă în poziția de prostituată folosită de guvernanți și imperiul

rus în cel mai sadic mod și jefuind-o de tot, ajunsă la limita

sărăciei totale ca o boschetară bețivă, mereu beată, avută,

bătută, răscolind la lada de gunoi a imperiului Rus și marea

tragedie este că sa deprins cu așa trai și-i place. Astfel, această

gură de rai am transformat-o în Pașalâcul lui Avizuha și tot ne

zbatem de a sfărâma acest Iad și totul e înzadar!

Cum ai putea însă să ceri cuiva să aibă o părere bună și

să te iubească pentru că i-ai luat libertatea și credința

strămoșească, înlocuind-o cu sistemul satanic comunist, apoi

cu un surogat de credință rusească? O pot face numai cei debili,

ticăloși, mancurți și perverși la suflet și la minte, mult mai

satanici ca perverșii la trup. Nu ai decât să cumperi pe bogații

unei țări mai mici și gata…ceilalți îți vin pleașcă. Rușii au mai

învățat una… de a cumpăra și preoții cu tot cu biserici pe care

preoții din Republica Moldova și le-au prefăcut în „colhozuri”

și surse bune de venit și dacă crâcnești ceva contra preoților

sau a pretinsei Maicii Rusii ți-ai aprins paie în cap! Ești

considerat păgân, eretic și dușman al poporului moldovenesc,

blestemat de toți preoții și enoriașii întunecați la minte mai rău

ca oile și intoxicați de sistemul fost sovietic.

Măreția Uniunii Sovietice sau acum a „Maicii Rusiei”,

aceasta nu este altceva decât măreția trădării, protecția și

107

susținerea a tuturor trădătorilor de neam și țară care sunt sub

protecția Moskovei, precum toate enclavele de republici,

fantome formate de ei în toate fostele republici sovietice.

Priceperea ticăloasă a rușilor de a determina oamenii să-și sară

unul altuia în grumaz pe câmpurile de bătaie în conflictele

militare de a se nimici și de a forma țări separatiste precum

Transnistria la noi se vede ca în palmă. Câtă vreme stăteau

ascunși în vizuina lor trădătorii noștri, nu numai încasau

prețurile pentru care i-au vândut, dar și dădeau informație

secrete de pe poziție în timpul Războiului de pe Nistru din anul

1992 când la 2 martie Rusia, mare putere, a năvălit mișelește

asupra Republicii Moldova. Blestemați vor fi în vecii vecilor

acești soi de trădători împreună cu imperiul rus agresiv!

Adică cei care luptau erau nu numai vânduți și trimiși

carne de tun, dar și trădați de cei de la Chișinău. Astfel prin

„Calul Traian, Transnistria” au nimicit Basarabia cu totul,

făcând din ea un adevărat deșert spiritual și material. Motivul?

Nesupunerea orbească și pentru a ne ține în supușenie, umilință

și mankurtizare a poporului, căci bogații… au ajuns și mai

bogați, iar săracii și mai săraci de mii de ori! Castelele în

Chișinău și suburbii au crescut ca ciupercile după ploaie. Într-o

țară atât de mică și săracă avem cei mai mulți miliardari toți

deveniți peste noapte. Cum Doamne să nu ne rugăm toți cei

săraci și umiliți să ne trimiți potopul care a distrus Sodoma și

Gomora? Ticăloșia umană a ajuns proporții cosmice! S-au

desfrânat nu trupurile, ci mințile și sufletele oamenilor. Cei

care nu se împacă cu robia, cei mai drepți dintre muritori nu

mai pot de atâta blestem pe capul lor și aleg moartea prin

diferite metode, scuipând viața lugubră.

Noi, basarabenii și alte țări fost sovietice, am trăit coșmarul

unuia dintre cele mai feroce, bestiale și inumane regimuri, care aveau

ca scop exterminarea popoarelor pe care le-au cotropit, mutilându-le

memoria, transformându-i în sclavi și ca să dispară de pe hartă ca țări

sau popoare, regimul comunist sovietic care a durat 72 de ani și câteva

108

luni. Datorită minții noastre infectate cu satanism sovietic, iată că noi,

basarabenii, mai votându-i, în Republica Moldova, s-a mai întins încă

8 ani tot pustiind și mai tare cu tăvălugul lor nimicitor de suflete și

minți. A devenit și mai satanic și fariseic și mult mai jegos nimicitor de

ființă și de Dumnezeu regimul comunist moldovenesc, în frunte cu

tartorul Vladimir Voronin de sa amestecat și cu popimea noastră și au

devenit un fel de draci tărcați cu sufletele și mințile pidosnice, slujind

numai banului (Mamona) și puterii.

9-mai-2015 După două mandate de președinte al Republicii

Moldova, în care ne-a satanizat și fariserit cu totul, Vladimir

Voronin vine la Complexul memorial „Eternitate” de a participa

la parada dedicată biruinței armatei sovietice asupra fascismului,

în calitate de președinte al partidului comunist din R.M, urlând că

ne-au adus fericirea, dar cu adevărat au adus satanismul, urgia și

robia mintală și sufletească, nu numai cea materială.

109

Apoi venind…, chipurile ai noștri, Alianța proeuropeană la

guvernare, după protestele tinerilor din 7 aprilie 2009, în care am

crezut că ne va scoate la lumină, dar ticăloșii și mai tare ne-au îngropat

în hăul satanic și ne-a pus economia pe butuci, tâlhărindu-ne și

trădându-ne și mai mult ca comuniștii și încă ne-au mutilat cu totul

sufletele și mințile noastre.

Noi suntem un popor adevărat român și nu plăzmuit în

scheme artificiale, țariste și apoi sovietice, iar acum rusești, precum ne-

au corcit și ne tot corcesc rușii, dar nu am dispus și nu dispunem de o

clasă politică națională matură, competentă, precum țările baltice, ci de

o gașcă de tipi trădători, tâlhari, nesimțiți cu logica deformată rău de

tot, fără rațiune, demnitate, compasiune pentru poporul pe care îl

guvernează. Noi, basarabenii, suntem lipsiți de posibilitatea de a fi

cineva și perspectiva de a fi oameni, totul e politicianism cretinizat cu

totul, amorfi și câinoși de cea mai proastă și lașă speță, chiar și

bisericile Mitropoliei Moldovei sau înfrățit cu clasa politică,

demonstrând demagogie, minciună, corupție conjuncturism politic,

comportament dictatorial (față de românii basarabeni numai, nu și de

veneticii ruși și găgăuzi), oportunismimpertinent, cameleonism abject,

mercenariat oribil, pro-comuism-moscovit, parvenitism rapace și

demonstrând aceeași lipsă de cutezanță au asasinat și abandonat

idealul național și promovează, asemeni curvelor, politica de interes

meschin, ne-au trădat Conștiința, Neamul, Țara, Adevărul și ne-au

degradat până la nivelul de bleg, de nimeni și de nimic, demolând

scara valorilor naționale.

Preoțimea, care pachetează cu diavolul, cu călăii bisericii, cu

preotese și episcopi, fluturând drapele roșii și îndemânându-ne să-i

votăm pe comuniști, că chipurile diavolii roșii sau călugărit și sunt mai

sfinți ca sfinții, ne îmbată cu apă chioară ca pe cei mai mari proști. Ne

tot îndeamnă de pe panourile publicitare, prin presă, prin biserici „Mă

mândresc că sunt cetățean al Republicii Moldova sau că sunt

moldovean și grăiesc moldovenește”, adică că sunt prost, sunt un

nimeni și un nimic, nu am naționalitate, nu am neam, nu am țară și

trebuie să mă mândresc cu blegia moldoveană și mancurtă de tot.

110

9-mai-2015 Complexul memorial „Eternitate” din

Chișinău. Înalt Preasfințitul Vladimir, Mitropolit al Chișinăului

și a întregii Moldove, vine cu tot cu pază la memorial să

binecuvânteze parada ocupanților sovietici, cei care ne-au adus

urgia și ocupația satanică pe acest meleag . Adică binecuvântează

satanismul și ocupația! Curat necurată treabă!

E de râsul curcilor și satanic cu totul! Scene de groază, de

Apocalipsă. Asta se întâmplă pe moșia Sfântului Ștefan cel Mare!

Destinul fiecărui om se așterne pe „cel mai scurt drum dintre viață și

moarte”, zicea Emil Cioran. Totuși urmele lăsate de el pe acest drum

pot fi nemuritoare, dacă nu uită să se concentreze permanent asupra

scopurilor pe care și le-a trasat, iar scopul fiecărui om este de a lupta

pentru a fi Om creștin și nu o jigodie jegoasă, neomenească, păgână,

chiar de ești guvernant sau chiar și față bisericească. Eu însă mă

consider un român-basareabean, cu rădăcini de la începuturi, geto-

dacice, pui de dac și nu nepot spurcat de a lui Lenin drac, precum mă

v-or societatea noastră bleagă și toți dușmanii noștri care nu ne dau

111

dreptul de a fi recunoscuți băștinași, fiindcă veneticii ruși, găgăuzi, dar

și mulți agramați conaționali de ai noștri, ne fac pe noi o strânsură,

veniți de pe aiurea și nu ne-am fi născut aici unde s-au născut moșii,

strămoșii și răsstrămoșii noștri! Adică au venit porcește și ne-au

cotropit și se consideră ei stăpânii acestor meleaguri ale noastre.

Din păcate cel mai mare rău este deprinderea cu răul și noi ne-

am deprins cu el, care sa înrădăcinat în mințile noastre ca rădăcina

pirului, iar cei care ne fac rău huzuresc și jubilează în scârnavele lor

scârboșenii de tot soiul, pentru ca să ne țină mereu în capcana

propriilor noastre răfuieli și răfuieli cu noi înșine. Ziarele rusești,

radiourile și rețelele de socializare, dar mai ales „Odnoklasniki” aruncă

ca din gură de balaur otrava ucigătoare pe care bietul moldovean o

consumă, de parcă pe limbă i s-ar pune miere, iar aceasta întrece

mancurtizmul sovietic de cândva. Libertatea omului este partea divină

din el, iar fără nemurire , mântuire, libertatea e de neconceput. Omul

dacă nu are în substanța lui ideea nemuririi și mântuirii nu e liber.

Seamănă cu berbecul , cu capra, iar noi fără identitate am ajuns și mai

jos ca ele, niște fantome sovietice care mai facem putoare și atât.

„Pe porțile oricărei țări creștine ar trebui scrise cu litere mari

cuvintele Apostolului Pavel: „Căci voi fraților ați fost chemați la

libertate , numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci

slujiți unul altuia prin iubire” (Galateni 5.13), iar fără credință în

Dumnezeu nici robia nu o poți îndura și nici libertatea n-o poți

menține. Scopul libertății este slujirea lui Dumnezeu și apropiaților , o

slujire din dragoste, iar robia este o slujire a stăpânului, dar nu o slujire

de bunăvoie, ci prin constrângere prin diferite metode diavolești, fără

demnitate personală și fără răspundere precum am ajuns noi acum.

Toți care au putut au fugit de pe acest pământ blestemat, iar cei care

am rămas aici trăim precum iubește muierea care nu are încotro fugi,

adică mai ceva ca în anecdotă, cu iz parșiv de tot.

După 26 de ani de independenţă, în aşa numita Republică

Moldova, care este numai pe hârtie și în mințile handicapate a

guvernanților și a unora cetățeni, iar în realitate trei mici gubernii ,

aceste două enclave separatiste – cea din stânga Nistrului P.M.R. și cea

112

din sudul republicii Găgăuzia, care nu se subordonează Chișinăului, ci

Rusiei și sunt folosite ca un „Cal Traian” timp de 26 de ani, dar și

municipiul Bălți își croiește cu încetul autonomie. De care

independență poate fi vorba și de care țară? Astfel am ajuns unde am

ajuns, adică în cel mai adânc hău, cea mai mare sărăcie şi cel mai mare

exod a populaţiei, care şi-a luat lumea în cap şi a plecat peste hotare

pentru o bucăţică de pâine şi un trai mai decent.

Dacă această frântură de popor basarabean a trecut prin război,

foamete şi deportări și nu sa lepădat de credința în Dumnezeu și de

demnitate, acum guvernaţii noştri au făcut aşa ca ei singuri să se

distrugă şi să deporteze în alte ţări prin diferite căi, ascunși mai ceva ca

vitele. Este un genocid care le întrec pe toate care au fost în secolul

XX la noi. Au fugit în lume de necaz și sărăcie un milion 300 de mii

oficial, dar neoficial sunt mult mai mulți. Peste ferestrele casei, omul

este un străin ce-și apără existența cu teaca demnității în mână. Dacă o

pierdem suntem lipsiți de orice apărare.

Marea noastră demnitate suspendă pe pânzele eternității

strămoșești, fără ea rămânem niște gunoaie duse de vânt prin lumea

mare. Depopularizarea fiind cauzată de iadul comunist, iar apoi de

alianța noastră proeuropeană, dar care s-a dovedit mult mai jegoasă,

nesățioasă și ticăloasă și numai în ambalaj proeuropean, iar în realitate

rusească! Populaţia rămasă de izbelişte la cheremul nimănui, tot

zbătându-se, nu mai poate suporta aşa iad pe acest pământ şi de acum

mai bine îl preferă pe iadul de pe lumea de dincolo, folosind

sinuciderea ca armă împotriva necazului.

Potrivit mitului cretan, labirintul a fost construit de regele

Minos (parcurs fără cale de ieșire) pentru a ține captiv Minotaurul,

făptură monstruoasă. Când Teseu a fost condamnat să fie devorat de

Minotaur, Ariadna i-a dat un ghem care la ajutat să iasă din labirint,

după ce a ucis monstrul și i-a scăpat pe atenieni de tribut. Mitul zilei

de azi este că făptura monstruoasă de Minotaur este guvernarea care

ne-a construit și acest labirint din sărăcie și nevoi din care nu mai poți

ieși, dar te afunzi cât mai tare. Unii pot fugi în lumea mare și își

făuresc acolo un trai mai bun, alții nu pot și tot caută firul Ariadnei,

113

negăsind firul ei găsesc frânghia și se spânzură, protestând contra

aceste lumi lugubre, iar de aceasta suntem vinovați toți care am fost în

jurul lor. Trebuie să-i ajutăm să găsească „Firul Ariadnei” și nu

frânghia lui Iuda.

Statistica uluitoare a acestor 26 de ani de „independenţă” te

pune greu pe gânduri pe fiecare om în parte, care gândește și are bunul

simț, fiindcă sinuciderea a devenit arma moldovenilor împotriva

necazului şi de acum atinge mari proporţii de tot la noi pe acest plai

mioritic, iar guvernarea profită de acest genocid de a se îmbogăți

vânzând totul. Bunul-simț nu este nici înțelepciune nici rațiune; are

câte ceva și din una și din alta, iar societatea noastră la pierdut cu totul

în 72 de ani de comunism și acești 26 de ani de „suveranitate”.

Individul trebuie să comunice prin gânduri cu Dumnezeu, iar în acești

ani comuniștii, apoi celelalte guvernări au deposedat individul de acest

dar mare și sfânt și astfel oamenii au ajuns mai rău ca animalele și lasă

să gândească boii pentru ei că au capul mare. Indiferența față de bine

sau de rău ți se urcă la cap ca beția doar că pe mult timp te poate

îmbăta și iată unde ajungi: în satanicul hău.

Locuind în Republica Moldova de stresuri și explozii nervoase

nu mai scapi precum nu poate scăpa oaia de scai. Ele vin prin știri,

rețelele de socializare și prin zvonuri. Viermele îndoielii trăiește în

fiecare din noi, dar trebuie să-l ținem închis în găoacea lui. Lipsa

locurilor de muncă, plecarea celor apropiaţi peste hotare, nevoile

sociale, nesiguranţa sau depresia sunt unul din principalele cauze care

stimulează gândul la sinucidere pentru moldoveni. Conform datelor

statistice, cel puţin o persoană se sinucide în fiecare zi în

Republica Moldova. Numărul celor decedaţi de suicid a

constituit în 2009 – 651 de cazuri, în anul 2010 – 676 de

cazuri, iar în primele 6 luni ale anului 2011 – 256 de cazuri,

potrivit datelor statistice prezentate de către consultantul în

comunicare de la Ministerul Sănătăţii, Marina Berzedean.

Totodată, stabilirea motivului care ar împinge persoana

la un asemenea gest, în aproximativ 40% din situaţii rămâne a

fi necunoscut şi luat cu ei în mormânt. Vadim Zelencov,

114

psiholog, susţine că principalele cauze ale suicidului se ascund

în caracteristicile unicale ale personalităţii, în complexitatea

relaţiilor interpersonale, starea sănătăţii, diferenţele de gen şi

vârstă. Interesant este faptul că prima „armă” care trage în om

şi care duce la suicid este depresia. Potrivit psihologului, mai

mult de 70 la sută din pacienţii care suferă de depresie au

tendinţa de a se sinucide.

Eu aproape șapte ani am stat sub o depresie a dragostei

diavolești, adică cu frânghia la gât pusă de doamna căreia i-am

căzut în plasă ca o pasăre. Numai rugându-te la Dumnezeu,

călindu-ți rezistența caracterului și cu visul, încăpăținarea de a

nu te da bătut și a lupta de a fi liber și a zbura, zdrobind și

aruncând cătușele diavolești, mai poți sfărâma acea temniță

psihologică și spirituală, gustând din laurii victoriei tale asupra

„Eu-lui” tău și asupra călăului tău și apoi a-i cere socoteală

celeia de ți-a făcut-o, având și dreptul de a o judeca! Toate

acestea le poți face numai răstignindu-te pe tine în tine însuși,

trecând prin mica ta Golgotă psihologică și sufletească, cu

demnitate ducându-ți crucea! Astfel ce nu te-a doborât te

întărește, căzând, dar ridicându-te și mergând înainte.

Cauzele de sinucidere sunt diferite de la o vârstă la alta.

Dagostea neîmpărtăşită este practic motivul cel mai întâlnit la

aproape jumătate din numărul total de sinucideri la tinerii sub

16 ani, după vârsta de 25 de ani pentru acest motiv se sinucid

mai rar. Este eronată informaţia precum că în ţările slab

dezvoltate au loc cele mai multe cazuri de suicid, adică se

spânzură și bogații, numai că de atâta huzureală în bine. Un

exemplu concludent este Suedia, unul din cele mai dezvoltate

şi bogate state din Europa, care pe parcursul a zece ani a fost

lider după numărul de sinucideri. Cazurile de suicid sporesc şi

datorită nevoilor şi crizelor sociale. Un alt exemplu în acest

sens poate fi situaţia din 2008, când în ţările înalt dezvoltate

statistica privind numărul de sinucideri a crescut de mai multe

ori. Bărbaţii se sinucid mai des ca femeile. În 2009 s-au

115

sinucis 556 bărbaţi şi 95 femei. În 2010 situaţia rămâne a fi

aproape aceeaşi. În 2011, în primele 6 luni ale anului curent au

murit 224 bărbaţi şi 32 de femei, conform aceloraşi date

prezentate de Ministerul Sănătăţii. Potrivit specialiştilor,

numărul de sinucideri în rândul bărbaţilor este completat într-

adevăr cu o medie de 4 ori mai mare decât în cazul femeilor.

La vârsta 65-85 ani, acest raport creşte la 6-9. Psihologul

Vadim Zelencov explică acest fenomen prin faptul că femeile

încearcă să se sinucidă de 4 ori mai des decât bărbaţii, acestea

aleg metode care de regulă sunt mai puţin probabile să

provoace moartea, cum ar fi pastilele.

O nepoată de a mea (L.G.) de la un verișor din partea

mamei a văzut că părinții nu o înțeleg și chiar se purtau cu ea

arogant, a băut pastile la vârsta de 19 ani. A fost chemată

salvarea la timp și locuind în Chișinău au venit repede, dacă

locuia la țară nu mai reușeau să o prindă cu zile și astfel a fost

salvată. Viind în stare critică, după ce și-a mai revenit, a auzit

în altă cameră cum se sfădeau părinții din cauza ei. La care

tatăl a zis că mai bine murea decât să le facă atâtea probleme!

Cum să nu o fi înțeles eu, când fix așa era și mama și

tot neamul lor, proști, fuduli și aroganți, nimicind totul ce e

sufletește, dar oricum foarte mult am susținut-o și ajutat-o de

am făcut-o și scriitoare, ca apoi ajungând o victimă a ei, s-a

dovedit destul de sadică, chiar satanică de tot. Atunci mi-am

adus aminte de cei din armată, slabi de fire, care erau gata să se

spânzure și eu îi susțineam moral și fizic, dar când au ajuns ei

bătrâni în termen au devenit cei mai sadici cu cei tineri. Când

mă întâlneam cu ei le ziceam de ce sunt atât de sadici? Păi cu

noi cum s-au purtat când am fost tineri alții mai în vârstă ca

noi? Să o simtă și alții veniți după noi.

Astfel așa era construit întregul sistem sovietic. Fără

demnitate, acel foc sacru ce-l deosebește în ultima instanță pe

om de animal, individul devine o foarte reușită potențială

lichea. Adică un servil, o slugă devotată regimului, celor ce l-

116

au lipsit chiar de demnitate prin viclenie și torturi, adică

victima își iubește călăul și devine apoi, din victimă în cel mai

crunt călău. Asta mă ducea la gândul că trebuia să fiu indiferent

atunci când eram tineri cu el și să-l las să se spânzure, iar cu

nepoata să fiu indiferent și nepăsător cu totul, lăsând-o să se

bălăcească în a ei mizerie spirituală și atunci eram prețuit.

Oricum… rămânem toți sub judecata lui Dumnezeu!

În 2010 prin intoxicaţii şi-au pierdut viaţa 10 bărbați și

8 femei. Menţionăm că atât în 2009 cât şi în 2011 cea mai

folosită metodă de sinucidere atât la femei, dar şi la bărbaţi este

cea prin spânzurare. Datele statistice arată că în ultimii doi ani

peste 1000 de persoane au murit din această cauză. Astfel, din

numărul total de sinucideri care au avut loc în 2010, anual -

676, dintre acestea 572 au avut loc prin spânzurare, dintre

care au apelat la această metodă de suicid 504 bărbaţi şi 68

femei. Mai puţini au folosit în acest scop obiectele tăioase şi

armele de foc. Totodată, precizăm că vârsta persoanelor

decedate este între 45 şi 59 de ani.

În mediul rural riscul e mai mare, fiindcă dacă cândva

săteanul era mânat chiar și cu forța la lucru la colhoz, acum toți

stau acasă fără ocupații și numai beau și bârfesc și astfel din

„neavând ce face” se ridică gradul de criminalitate. Alte cifre

sunt înregistrate la sate și la orașe. În ultimii ani cele mai multe

sinucideri s-au petrecut în mediul rural și acestea sunt de trei

ori mai dese decât în mediul urban. Una din cauze este nivelul

de trai care în satele moldovenești e sub minimul de existență

și sărăcie. Un alt factor ar fi lipsa de comunicare sau a

contactului cu cei din jur, asta deoarece la sate tot mai puțini

oameni aleg să se stabilească acolo cu traiul, o mare parte fiind

plecaţi peste hotare.

Totodată, o pricină, ar fi și lipsa studiilor superioare sau

medii generale, fiindcă nu citesc deloc, iar citind trăiești o altă

viață, astfel evadezi din realitatea satanică în care te afli în

cărți, fiind mai bun leac ca alcoolul care apoi te duce și la mai

117

mari depresii, boli mintale, dar și trupești. Lectura este un mod

al existenței. O condiție naturală. O necesitate după aer și

hrană, fiind ca hrană spirituală și numai proștii și aroganții o

ignoră. Iată-ne pe trei din sat, eu și cu doi frați gemeni Ion și

Valeriu, care am învățat toți împreună, începând cu grădinița,

apoi școala medie din sat unde am absolvit 8 clase și apoi 3 ani

la școala profesională, ca apoi după ea să plecăm toți trei la

armată și să fim despărțiți în Chișinău la punctul de colectare a

recruților, fiind apoi împrăștiați în imensa Uniune Sovietică, de

a ne face serviciul militar. Eu am avut „norocul” să nimeresc la

marină și să fac trei ani de serviciu militar, ei câte doi.

17-noiembrie- 1988 am plecat toți din satul de

baștină Găuzeni, petrecuți în armata sovietică de tot satul și

toate rudele și iată-ne militari în termen, eu la marină și ei

în unitățile de aviație.

118

Deci îi cunosc foarte bine. Tot timpul mă luau în

derâdere la școala profesională pentru că eu învăț, stau numai

cu cărțile în mână și citesc, dar nu sunt în rând cu turma,

hoinărind precum ei, pe când ei umblau cu bețiile și

huliganismul. Au zburat anii și ne-am împrăștiat din sat, ei într-

un sat nu chiar departe de a-l nostru, eu la Chișinău. Ajunși la

vârsta de 42 de ani la 25 august Valeriu sa spânzurat, dar se

vehicula că l-au ajutat și a fost adus și îngropat în satul de

baștină Găuzeni. S-a primit așa că la „Paștele Blajinilor”, veniți

toți care și de pe unde din străinătate, m-am apropiat de el și de

părinții lui cu ale mele condoleanțe și mi-au povestit cum s-a

întâmplat.

13-mai-2013 Sărbătoarea viilor, dar și a morților,

Paștele Blajinilor în satul de baștină Găuzeni. Ne-am

întâlnit toți trei foști colegi: Ion, (cu mustață în poză),

Valeriu în mormânt și eu în dosul fotoaparatului. Maică- sa

stă aplecată asupra mormântului, iar tatăl mai la vale.

119

Atunci a apărut întrebarea lui Ion:

- Spune tu, Victore, că tu ești om învățat și numai tu ai ajuns

om învățat din noi. Putea el să se spânzure singur din cauza

femeilor care l-au adus la ananghie? Dacă a fost spânzurat de

ce nu am putea să-i punem și o cruce la cap?

- Nu mai sunt eu clarvăzător. Am să discut cu preotul și am să-l

întreb. Demult am început să scriu despre sinucigași o nuvelă și

am să tot studiezi cazuri printre care și al lui.

Ca să vezi, tot timpul m-a luat în derâdere și când i-a

venit mintea la cap să mă considere de om învățat. Am discutat

mai târziu cu preotul și mi-a spus că unul Dumnezeu știe cum a

fost, dar oricum este pe lângă cruci.

Majoritatea țăranilor de la noi, în comunism, în sec XX

măcar citeau Biblia și Cărțile sfinte, întărindu-se în credință și

caracter, acum în sec XXI nu folosesc lectura și o iau în

derâdere ca pe o neghiobie și pe ce-i de citesc tâmpiți cu totul,

motivând că-și pierd timpul aiurea în loc să tragă sapa, că o să-

și piardă vederile, sau are să se scrântească la cap atâta citit. Nu

destul că li-i mintea îngustă la cei care gândesc așa, dar și li-i

anapoda de tot gândirea! Astfel, noi basarabenii, am ajuns într-

o poziție de tot anecdotică în toată lumea, de alcătuiesc bancuri

cu noi, ca cea mai bleagă specie de oameni, fără demnitate, fără

Neam și Țară, niște râsuri umane purtate de vânt și cu poziția

minții înclinată ca o prostituată. Cel mai mare păcat al nostru

însă este că nouă ne place și încă ne mândrim cu aceasta și

probabil de aceasta și Dumnezeu ne-a lăsat în voia sorții de a

ne nimici singuri pe noi, fiindcă am ajuns cu mintea și sufletele

perverse, necrezând în Dumnezeu.

Totuși, chiar cine citirea o exercită nu fiecare deține arta

de a citi, pentru că, semiologic gândind, a citi înseamnă a

textualiza universul văzutelor și al nevăzutelor, voluptății

adevăratei iubiri, capacitatea de a înțelege și de a ierarhiza, de a

distinge sempiternul de efemer, esențialul de neesențial, de a

vedea cartea ca opus humanium, de a distinge în materialitatea

120

ei, de a-i descifra mesajul și de a-i intui actualitatea. Presupune

efort de esențializare, de adâncire chiar și în rădăcina

strămoșilor tăi, conștientizând vița neamului tău din care te

tragi și tu cu strămoși de geto-daci și nu considerându-te născut

de ai comunismului draci, Lenin, Stalin și alți foști conducători

al marelui imperiului satanic sovietic.

De a descoperi semnificațiile în limbaj și chiar

descoperire de sine însuși, îmbogățire și distilare a orizonturilor

prin identificarea începuturilor și a cromaticii. Iată de ce apusul

vieții pentru mulți devine lugubru și mai greu ca ocna de tăiat

sare, găsind diferite evadări destul de satanice. Conform

cercetării, persoanele cred eu că se sinucid fiindcă nu au cu ce

își umple timpul, nu mai au speranțe de viitor, au pierdut acele

idei de a făuri mereu ceva frumos și de ași umple timpul cu

clipe frumoase alături de copii și nepoței, iar asta este mai rău

ca pușcăria și ca blestemul. Moartea este o altă stare a vieții din

care nu te poți întoarce.

Zadarnic unii încearcă să nege că moartea e soră

geamănă cu viața. În moarte se află cea mai mare parte din

rudele noastre, 10 de mii de generații care au trăit până la noi,

și unde v-om merge într-o bună zi cu toții, adică la Domnul, cu

umbra sa legată de picior și cu cartea scrisă pe pământ, care se

află în Ceruri. Deci, precum se vede în poză ne despărțim de

unii pe astă lume, adică puținii cei vii, de a ne întâlni cu alții,

ce-i mulți plecați la Domnul pe lumea cealaltă.

Valeriu cică: Mișa unde ți-i armonica?

Acum a plecat fără armonică, dar oricum cu el și armonica lui

ne alinam viața. La sărbători făceam beții late de uitam și cum

ne cheamă, cântam din baian sau armonică toată noaptea,

uneori venit de la Chișinău chiar și pe la cimitir veneam de

multe ori și cântam noaptea pe la sărbători, adică sau colindam

și morții sau ne duceam la vre-o sărbătoare a celor plecați, dar

mai des de Paștele Blajinilor uneori o întindeam până se zorea

de zi cu muzica în cimitir. Cu mare rușine ne împrăștiam cu

121

toții pe la casele cui ne are. Pe la 5 dimineața ne culcam beți

turtă, ca pe la zece să mă scoale mama:

- Scoală faronule și hai la cimitir că de acum toată lumea a

mers la deal și e venit la cimitir și popa!

- Păi eu nu demult de la cimitir am venit.

Îmi aprindeam paie în cap! Când mă lua la scărmănat.

Mă trezeam cu chiu cu vai, mahmur, boțit și cu capul cât burta

iepei, plecam cu toții care am venit acasă la cimitir. Parcă nici

nu am fost eu, cu dracii de aseară, care am cântat toată noaptea

în cimitir. Unii din noi nu mai veneau de acum la cimitir, dar

eu venit de la Chișinău special pentru aceasta cum să nu mă

duc? Și cum ajungeam toți la cimitir mă apropiam de vre-un

prieten să nu mă vadă muierile noastre, să-mi toarne vre-un

păhar de vin de a-mi reveni din mahmureală, fiindcă până

ajungea să sfințească popa mormintele că să ne toarne de

pomană, puteam să mor eu.

Răul care aduce folos nu este mai util decât binele care

dăunează, iar faptele urâte nu se înnobilează dacă le ascunzi în

spatele unor intenții bune. Deci, noi ne duceam la cimitir la

miezul nopții să mai pomenim morții și cântam din armonică,

astfel că tot răul nostru era spre bine și fără scopuri meschine.

Curaj trebuie să mai și ai ca să vii și să cânți la miezul nopții în

cimitir, stând pe vre-un mormânt cu banca de vin și vre-o

bucată de pâine, cu lanterna prinsă în cruce și tot dând de

pomană de sufletul celor plecați din viață. Ni se vedeau numai

mâinile și oleacă fețele și chipurile. Dacă ne vedeau cineva din

drum se cruceau și le păreau că s-au apucat strigoii de cumetrii.

Nu știu dacă cineva sa mai încumeta să vină așa pe la

mormintele noastre.

Având mulți prieteni la țară care și-au pus capăt zilelor

îi înțelegeam foarte bine, fiindcă ei nu mai au ocupație,

idealuri, vise de împlinit, nu citesc nu se ocupă cu rețele de

socializare, care sunt un râu subteran unde poți să-ți verși chiar

și tot amarul.

122

Mihail Gherghieși (zis Grebănosul), născut la 25

decembrie 1971 și răposat la 24 aprilie 2014, între marele

sărbători de Paști și Paștele Blajinilor. În cimitirul din

Găuzeni noi, prietenii, îi astupăm groapa. Valeriu Guma cu

sapa, care la data de 12- ianuarie-2015 a plecat prin

procedeul lui Iuda dintre noi, Silimon cu hârlețul, dat

dispărut în 2015, Andrei Botezatu cu o sapă și Igor Nacu cu

lopata, care și el a ales frânghia și a plecat la 07-

septembrie-2015.

Un fost prieten plângea în fața mea mai ceva ca la

spovedanie, a trecut doi ani prin războiul din Afganistan fiind

cercetaș și cu două medalii decorat, iată că soarta umilitoare,

societatea nepăsătoare și mancurtă la frânt.

Soția la părăsit cu cei doi copii și el a rămas singur și a

început a-și vărsa amarul în pahar cu prietenii. De atâta

umilință a dat foc la casă ca să se răzbune și nimeni nu ia

înțeles gestul de disperare, nici copii, nici frații și surorile, nici

123

rudele și mai rău toți îl vorbeau de rău și cu o aroganță că este

un bețiv. Apoi peste vre-o jumătate de an, pe data de 12

ianuarie 2015, în ajun de sf. Vasile stil vechi, s-a dus și

spânzurat în fundul gradinei. La găsit un prieten de pahar, dar

se știe că prietenii de pahar sunt cei mai apropiați mintal și

sufletește și se pot alina durerile sufletești prin alcool, dar și

prin a spune oful de la inimă și de a-și vărsa necazul, însă pe el

nu l-a mai putut acalmia nimeni.

A fost un strigăt că viața e nedreaptă cu el, un protest. Îl

vedeam cum suferă și ființa lui cerea mai mult înțelegere și

respect de la cei din jur și nu o avea de la cine lua și astfel a

întors spatele acestei lumi mediocre, imbecile și nepăsătoare la

gesturile nobile și și-a ridicat viața. Numai că acest gest este de

a scăpa de dracul pe această lume și a da peste tatăl său,

căpetenia dracilor pe lumea de dincolo, pentru totdeauna!

Pentru lumea nepăsătoare acest gest este ca și cum ai lua tichet

la autobuz și în ciuda conductorului sau a șoferului ai merge pe

jos! Pătimașul ne salută acum numai de pe poză, din amintiri și

poate și de pe lumea ailaltă. Totuși… Dumnezeu să-l ierte! A

fost creștin și trebuie să ne purtăm cât de cât creștinește cu el,

așa cred eu, iar cât privește ceilalți…!

“Moartea unui om e o tragedie. Moartea a milioane de

oameni reprezintă doar o statistică”, susţinea Iosif Stalin, cel

care pe parcursul activităţii sale a completat cu asemenea

statistici sinistre mii de pagini. Totuşi, faptul că, anual, în lume

se sinucid „un milion de oameni”, ceea ce echivalează cu “ o

persoană la fiecare 40 de secunde”, fenomenul nu ar trebui

considerat drept o simplă “statistică”, ci un caz alarmant cu

totul care ar trebui să ne pună pe gânduri și să batem clopotele

și la propriu și la figurat!

Astăzi suicidul a devenit o problemă de sănătate

publică, fiind “a 11-a cauză de mortalitate în lume şi a 2-a

cauză de mortalitate printre cei cu vârsta cuprinsă între 25-34

de ani”.

124

18-iulie-2010. La casa mea părintească în satul Găuzeni, vara,

venit în concediu la baștină. Scriitorul Victor Răzmeriță cu

prietenii săi din copilărie cu care am trăit și în mahala, Guma

Valeriu și cu soția sa Dusea, după beția lată de aseară care am

făcut-o toți împreună au venit să ne lecuiască de mahmureală

cu bere.

125

Conform datelor Biroului Naţional de Statistică (BNS),

în 2009, în Republica Moldova au fost înregistrate 651 cazuri

de suicid (556 bărbaţi şi 95 femei), rata sinuciderilor

constituind 15,7 % la 100.000 de locuitori. E adevărat, 651

sinucigaşi pe an, în Republica Moldova, faţă de ”100

sinucigaşi pe zi” în Japonia, pare o cifră infimă. Însă, raportate

la numărul de locuitori şi la doctrinele religioase, datele

reprezintă o problemă stringentă, care necesită soluţionare

înainte să capete proporţii covârşitoare.

Conform OMS, cauzele principale ale acestui fenomen

sunt: depresia, dezordinea şi confuzia bilaterală, abuzul de

droguri şi alcool, schizofrenia, antecedentele familiale,

contextul socio-economic şi educaţional, sănătatea şubredă,

sărăcia. Suicidul în rândul tinerilor este cauzat de: “factori

familiali (abuzuri în familie, divorţul părinţilor etc.);

performanţele şcolare (notele proaste); stresorii sociali (lipsa

abilităţilor de comunicare, de exprimare emoţională) şi factori

individuali (emoţionali, cognitivi, de sănătate)”.

Metodele de sinucidere preferate de femei sunt

ingurgitare de medicamente sau tăierea venelor, în timp ce

bărbaţii aleg metode dure precum: spânzurarea, împuşcarea în

cap sau aruncarea de la înălţimi. Aceste metode nu sunt

valabile pentru valul de terorişti islamici care se sinucid “în

numele lui Allah”. Încă din cele mai vechi timpuri problema

suicidului s-a aflat în atenţia sociologilor, scriitorilor,

filosofilor şi mai nou – a mass-mediei.

În cartea sa, Autoportret într-o oglindă spartă, Octavian

Paler, îl citează pe Cesare Pavese, care spunea: “Există o

singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul e mizerie” şi care,

cu toate acestea, a sfârşit prin a se sinucide. Albert Camus,

susţinea: “Nu există decât o singură problemă cu adevărat

importantă – sinuciderea”. Lev Tolstoi o lasă pe Anna

Karenina să găsească în sinucidere eliberarea de griji şi gelozie.

În lucrarea sa, Le suicide (1897), sociologul E. Durkheim

126

prezintă câteva detalii importante cu privire la suprimarea

propriei vieţi:

- sinuciderea nu este o nebunie;

- cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât îi va fi mai greu

unui subiect labil să se adapteze;

- cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt foarte

rare, ele încep să se manifeste după trecerea pragului de 10-15

ani;

- zona temperată este câmpul predilect al sinuciderii. Din 1.000

de sinucideri anuale, 60% se comit în anotimpurile calde, iar

atunci când zilele încep să crească, sinuciderile se înmulţesc;

- sinuciderea e mai răspândită printre oamenii bine

educaţi;

- familia este un mediu puternic protector împotriva

sinuciderii, ea protejează cu atât mai bine cu cât este mai

puternic închegată.

Eu am venit cu un buchet de deliruri pe care le-am putut

strânge și argumenta pentru a ști cum să te ridici din ele, chiar

dacă aluneci. Mediatizarea sinuciderilor a crescut în ultimul

timp graţie dezvoltării tehnologiilor. Un studiu efectuat de

universităţile Bristol, Oxford și Manchester a stabilit că

aproape jumătate dintre site-urile găsite în urma unor căutări pe

tema metodelor de sinucidere, pe principalele motoare de

căutare, au oferit sfaturi despre cum să-ţi iei viaţa; doar 13%

ofereau sfaturi despre cum să previi sinuciderea, iar 12 %

descurajau în mod activ acest fenomen. Ar fi nedrept, totuşi, să

dăm vina doar pe internet. Prevenirea suicidului necesită o

atenţie sporită atât din partea comunităţii medicale, cât şi a

întregii societăţi, iar societatea noastră fiind bolnavă și

indiferentă la toate comportamentele, mărește numărul

sinuciderilor.

Autorităţile şi specialiştii din multe state occidentale

recurg la programe complexe de prevenire a acestui fenomen

strâns legat de mediile în care se dezvoltă omul – şcoală,

127

familie, comunitatea locală. Potrivit Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii (OMS), măsurile ce pot fi adoptate vizează sporirea

controlului asupra vânzărilor ilegale de arme, comercializării

pesticidelor sau drogurilor, stabilirea unor legi care să

controleze mai bine accesul la acestea. Totodată, OMS

recomandă stabilirea unor restricţii în mass-media, întrucât

informaţiile difuzate pot să influenţeze puternic populaţia, mai

cu seamă categoriile sensibile de vârstă – adolescenţii şi

vârstnicii. Pentru că o societate este un organism viu în care

disfuncţia unui organ cauzează moartea întregului, trebuie să

avem grijă de fiecare organ şi să promovăm în rândurile

cetăţenilor VIAŢA. Astfel, nu am mai fi nevoiţi să sărbătorim

la 10 septembrie Ziua mondială de prevenire a suicidului, ci

Ziua Mondială a dragostei de viaţă. Astfel, numai prin

Dragoste de tot și de toate care ne înconjoară, se poate cultiva

esența, împlinirea și fericirea vieții.

Astăzi, suicidul, fiind a 11-a cauză de mortalitate în

lume, a devenit o problemă a întregii societăţi, acest fenomen

ajungând la statistici triste care nu lasă loc pentru indiferenţă

decât numai pentru oamenii total mancurți de la guvernare și

popimii din biserici care slujesc banului, altui stat, numai nu

poporului din care se trag. Tocmai că preoții ar trebui să fie

tămăduitorii sufletelor, iar guvernanții ar trebui să ne facă

traiul mult mai frumos, dar la noi e totul întors pe dos și

perversiune sufletească și mintală. Potrivit datelor Organizaţiei

Mondiale a Sănătăţii, o încercare de sinucidere apare

aproximativ la fiecare trei secunde, un act de sinucidere –

aproximativ în fiecare minut…, ceea ce ar însemna că mai

multe persoane decedează ca urmare a actului de sinucidere,

decât din cauza participării la conflictele armate.

În consecinţă, problema suicidului şi necesitatea

stringentă de reacţionare în vederea reducerii cazurilor de astfel

de gen a devenit un obiectiv important de sănătate la nivel

internaţional, dar noi izolați în acest stat fantomă păgân de tot,

128

fariseic, Republica Moldova, suntem iată 26 de ani ca

șobolanii într-un laborator pe care se fac experimente în cele

mai inumane condiții de a vedea cât putem rezista, iar cei care

nu rezistă găsesc ieșirea prin spânzurătoare.

Cu regret, la acest capitol, nu că rămâne în urmă

Republica Moldova față de alte țări, dar chiar e în fruntea

competiției, aflându-se printre primele 22 de ţări la nivel

mondial cu cele mai multe cazuri de suicid. Potrivit datelor

statistice, numărul celor decedaţi de suicid în anul 2008 a

constituit 620 de cazuri, în anul 2009 – 651 de cazuri, în anul

2010 – 712 de cazuri, în anul 2011 – 502 cazuri (circa 16,3%

din numărul total de cauze de deces a populaţiei în Republica

Moldova), în anul 2012 – 571 (circa 18,5% din numărul total

de cauze de deces a populaţiei în Republica Moldova). E

groaznic de tot!

Sistemul penitenciar moldovenesc reprezentând în sine

oglinda situaţiei în societate, se confruntă cu acelaşi spectru de

probleme. Însă, în condiţiile în care problema suicidului

în mediul civil este una extrem de arzătoare din motivul datelor

statistice care prezintă o creştere continuă, urgenţa prioritară

pentru sistemul penitenciar în acest sens nu este dictată de

necesitatea „asigurării” unei statistici mai favorabile, indicii

înregistraţi în acest sens în ultimii ani rămânând a fi constanţi:

în anul 2008 – 5 cazuri, în anul 2009 – 6 cazuri, în anul 2010

– 5 cazuri, în anul 2011 – 7 cazuri, în anul 2012 – 5 cazuri, de

la începutul anului curent – 2 cazuri, astfel ajungi la concluzia

că e mai bine de trăit în pușcărie decât în societate, liber și mai

ales în pușcăriile reparate la nivel european de europeni și

condiții europene și nu ca ale noastre satanice de tot din

societate, făcute de guvernările noastre.

Asigurarea sănătăţii deţinuţilor şi în primul rând,

reieşind din toate împrejurările deţinerii în locurile privative de

libertate, a sănătăţii mintale – aceasta este urgenţa

prioritară pentru instituţiile sistemului penitenciar. Mediul

129

dezagreabil şi depresant, ruperea legăturilor sociale,

nesiguranţa viitorului, conştientizarea faptei săvârşite, etc, sunt

acele efecte ale privării de libertate, care şi afectează sănătatea

mintală a celor din detenţie, provocând schimbări

comportamentale, manifestări de agresiune sau stări depresive

şi culminant – suicide, dar oricum în penitenciar nu te poți

izola de toți precum ai face-o acum prin satele noastre părăsite

și pustiite cu totul, de mor oamenii prin ogrăzi și case și sunt

găsiți foarte târziu și atunci întâmplător de puținii săteni care au

mai rămas.

În această direcţie de către specialiştii psihologi se

desfăşoară şedinţe de consiliere individuală ce urmăresc

schimbarea opţiunilor de viaţă a deţinutului, modificarea

percepţiilor şi reprezentărilor acestuia în vederea stabilirii unei

imagini cât mai reale despre sine şi mediul în care se află,

asigurării unei stări de sănătate mintală. La fel, este necesar de

accentuat faptul că asistenţa psihologică este oferită doar cu

acordul benevol al deţinutului, fapt ce explică lipsa măsurilor

psihocorecţionale la anumite persoane. În majoritatea acestor

cazuri, psihologii pregătesc recomandări psihopedagogice

pentru alte servicii din instituţia penitenciară, ceea ce

demonstrează că deținuții sunt mult mai consultați decât cei de

la țară din satele pustii, care unii bătrâni mor și de foame. Totul

nu este la noi cum ar trebui să fie și ne zbatem în a noastră

spirituală și materială pustie.

Soluţionarea problemei date este sarcina mai multor

servicii din cadrul penitenciarului, însă cele ce necesită o

strânsă colaborare sunt: serviciul educativ şi psihologic,

serviciul medical, serviciul regim şi supraveghere, serviciul

securitate. Însă, ar trebui să fie toate aceste servicii implicate

în societate începând de la grădinițe de a nu ajunge în pușcării

și până la azilurile de bătrâni, numai așa putem constitui o

societate sănătoasă, dar la orizont nu se prevede nimic bun cu

guvernarea noastră satanică de tot!

130

În iunie 2013, specialiştii Secţiei activitate psihologică

şi asistenţă socială din cadrul Departamentului Instituţiilor

Penitenciare au realizat un studiu privind cazurile de suicid în

instituţiile penitenciare elaborând şi recomandările metodice

corespunzătoare, iar eu cred că întreaga societate are nevoie de

acest studiu și de găsit rădăcinile acestui rău de a preîntâmpina

tragediile, iar acest caz demonstrează că după gratii ești mai în

siguranță decât la liberate.

Un sătean şi mahalagiu de al meu (Grişa Goroh) a stat

în puşcărie vre-o 13 ani si a venit la libertate şi profesa ,,Hop-

stopul”, adică seara pândea oamenii pe drum și-i dezbrăca de

haine, bijuterii și telefoane mobile prin diferite metode

criminale. Poate a întins-o vre-o zece ani la liberate. Eu ,după

cum spun babele, nu mă tem nici de dracul. Aşa că venea pe la

mine la cămin şi-l puneam la masă şi-i turnam câte un pahar de

vin, căci când mă vedea cineva din sat care îl cunoştea cu el se

crucea şi îmi zicea: ,,Măi tâmpitule are să te fure cu totul şi are

să-ţi taie gâtul, nu ai idee cu ce puşcăriaş periculos stai la

masă”. Eu le răspundeam pe un ton indiferent: a intrat, e

oaspete şi e om şi el, iar dacă face ceva mișcări mă isprăvesc eu

cât de cât.

Eu cu psihologia mea nebună la un pahar de vorbă

intram în discuţii aprinse, vedeam totuşi omul din el şi nu

animalul şi asta îl făcea să mă respecte extraordinar. Trecut

prin puşcărie, totuşi avea un simţ al omenescului din om şi

respecta regulile de conduită printre a-i săi. Odată chiar i-am

zis:

- Aici e Universitatea de Stat, pe mine nu mă interesează ce

faci, chiar de știu multe, însă aici e teritoriul nostru și nu

trebuie să apară probleme!

- Stai fără grijă că știu eu unde să mă bag!

Sunt împotriva crimei şi hoţiei, dar o parte din vină o

are şi societatea în care trăim, fiindcă el aşa îşi câştiga pâinea

de toate zilele. Abia îşi târâia existenţa şi zilele de azi pe

131

mâine, bătut de soartă şi de acum unde îşi făcea

matrapazlâcurile lui şi le făcea. Nu avea nici măcar adeverinţă

de naştere, nu tocmai alte documente ca să intre undeva la

lucru, deşi se zbătea de a fi în rând cu oamenii, recuperându-şi

timpul pierdut în animalitatea din puşcării.

Avea un pumn măşcat şi dintr-o lovitură da omul jos,

întâmplător puteam să-i cad şi eu la nadă până a ne întâlni și

discuta în patru ochi, fiindcă nu-l văzusem de vre-o 15 ani.

Deci, într-o seară a servit băuturi alcoolice cu nişte cunoscuţi

de ai lui şi i-a depozitat de telefoanele mobile şi inelele de pe

mâini. A doua zi şi-a dat seama de gafa făcută şi le-a întors

înapoi, dar nu ştie nimeni ce au vorbit ei cu el. A treia zi

amărât, îndurerat a trecut pe la prietenii săi cu care sta la gazdă

şi a luat o sticlă de votcă şi le-a spus că pleacă să se

odihnească. La găsit stăpâna gazdei într-o cameră spânzurat de

calorifer cu cureaua sa. Singur nu putea s-o facă, deci a fost

ajutat. Aşa s-a terminat epopeea monstrului devenit fără voie.

Singur îmi frământam creierii cum aşa? Era trecut prin iadul

din puşcărie, călit bine şi uite că a dat-o în bară aici la libertate!

Deci, la libertate este mai grav ca la pușcărie.

Deci, ne confruntam două lumi total diferite, noi

valoare spirituală care suntem condamnaţi la sărăcie, terfeliţi,

batjocoriţi şi ei lumea interlopă, dar și majoritatea

guvernanților sunt interlopi, dar cu legea în mâini, „stimaţi”,

temuți la modă şi plini de bani. Numai că ei nu înțeleg că noi

scriitorii avem în mâini eternitatea și încă Dumnezeu e mereu

cu noi. Bandiţii, guvernanții, sunt acum la noi mai preţuiţi şi la

modă ca scriitorii, oamenii de artă şi intelectualii. Cu capetele

seci, cu sufletele pustii, fără bunul-simţ, cu cuţitele în spate

pentru făuritorii de frumos, totuşi… sunteţi o ,,hoardă mai

josnică decât vita”, care urmăresc doar interesul îngust şi

banul!

Sunteţi cei cu pâinea şi cuţitul în mână care vă credeţi

stăpânii ,,destinelor lumeşti”, nu-mi mai mâncaţi voi mie câini

132

obraznici şi turbaţi din traistă, chiar de îmi târâi abia existenţa

mânca-v-ar temniţa pământului şi viermii neadormiţi ai

iadului! Voi, adepţi ai mijloacelor meschine şi cinice de

înrobire a sufletului de v-aţi permis să ţopăiţi peste viaţa şi

demnitatea populației și istoria strămoșilor noștri. Dacă credeţi

că vă este permis ca cineva să-şi bată joc în halul acesta de o

societate, vă înşelaţi. Vă va ajunge cel puțin blestemul ei, apoi

și Judecata lui Dumnezeu.

De moarte urăsc constrângerea, dominaţia, manipularea

şi sadismul în orice formă, chiar şi prin dragoste, însă corect

este prin gelozie. Se spune că nu există dragoste fără gelozie,

dar tocmai acolo unde este gelozie nu există dragoste

adevărată, ci o posesie, fiindcă gelozia este teamă, neîncredere

şi suspiciune. Astfel dragostea adevărată este dragostea de a fi

liber și iubit.

133

Capitolul III

Când cazurile de suicid ating apogeul în toți acești 26

de ani de independență la noi în Republica Moldova e strigător

cu totul la Cer și bat alarma că nu se mai poate de trăit în așa

condiții satanice la noi, nu e corect deloc, nu e omenește, nu e

creștinește deloc! Astfel, precum poporul numește cifra 13

cifra dracului, am hotărât să scriu numai statistica anului 2013,

fiindcă așa mi-ar trebui să scriu tomuri întregi cu astfel de

statistici. De aceea mă limitez numai la anul 2013, numindu-l

„Anul dracului”, care ne-a furat atâtea suflete nevinovate de

pe pământul nostru drag și le-a dus în Infern. Cel mai alarmant

este însă că tot mai mulți minori din Republica Moldova își

pun capăt zilelor și este în continuă creștere și încă galopantă

această gravă tragedie umană a societății noastre care se

nimicește cu totul singură pe ea însuși.

În fiecare an circa 600 de oameni își pun capăt zilelor.

În 2012 au fost înregistrate 571 de sinucideri, cu 70 de cazuri

mai mult față de anul precedent. Pe 10 septembrie

comunitatea internațională a marcat Ziua Mondială de

Prevenire a Suicidului. În R. Moldova aceasta este marcată,

„cu voce tare”, al doilea an consecutiv. Societatea civilă parcă

încearcă să prevină cazurile de sinucidere, dar statisticile rămân

a fi îngrijorătoare de tot, fiindcă se implică numai anumite și

câteva organizații pe când ar trebui să ne implicăm cu o mare

răspundere toți împreună de la mic la mare și de la Vlădică

până la opincă!

Mii de familii din R. Moldova trăiesc anumite drame

din cauza despărțirilor. Sunt foarte multe cazuri în care

plecările generează adevărate tragedii inimaginabile. O

mulțime de copii își pun capăt zilelor, refuzând să mai lupte cu

viața grea ca un iad pe care le-au făcut-o cei de la guvernare,

care prin sărăcie și nevoi le-a luat părinții de lângă ei și i-au

făcut să se ducă în lumea mare pentru un câștig de a-și întreține

134

familiile, noi, care pe acest plai mioritic ar trebui să trăim ca în

sânul lui Dumnezeu. Numai în prima jumătate a acestui „An al

dracului, 2013” s-au înregistrat 13 astfel de decese.

În lipsa celor dragi, nu e nimeni să le aline durerea, iar

cei responsabili nu știu cum să facă aceasta, dar și sunt

nepăsători față de cei mici care tot aspiră spre înălțimi, se vor

în largul conștiinței lor, dar li se tot taie aripile de cei în vârstă.

Mare de tot li-i păcatul celor vârstnici! Unii micuți mai ajung

să fie abuzați sexual ori traficați și astfel acesta și mai repede îi

împinge spre ștreang.

Alina, 15 ani, Rezina, părinții - în Rusia, a fost găsită

strangulată în șopron.

Andrei 10 ani, Căușeni, Mama – la Moscova, s-a spânzurat în

șopronul din curtea casei.

Dan, 15 ani, Ștefan Vodă, mama – la muncă în Rusia, s-a

spânzurat de bara pentru tracțiuni.

Toate aceste tragedii au avut loc în mai puțin de un an.

În această crudă numărătoare se înscrie și cazul adolescentei

de 12 ani din Telenești, care a zguduit o lume întreagă. La

Negureni era o duminică ca oarecare alta. O zi care pentru

Cristina ar fi început ca de obicei cu gândul că mama o va lua

în Italia. Fata însă a fost găsită spânzurată în șopron. După un

an de la tragedie, nimeni n-a mai înțeles ce anume a împins-o

pe Cristina să facă acest gest. Cert e că de la un an, fata trăia

durerea despărțirii de mamă sa. De la un an micuța a stat pe la

rude și vecini, iar aceasta dă răspuns la toate: că a fost lăsată a

nimănui de la un an. Acum mama Cristinei e căsătorită cu un

italian și așteaptă un băiețel. Deci, numai că e clar ca bună ziua

că ea s-a spurcat la o viață mai bună în Italia și și-a băgat

piciorul în copilul rămas acasă, iar ea negăsind firul Ariadnei a

găsit frânghia lui Iuda. Dacă gândim cât de cât oleacă corect,

mult mai vinovată este mama ei decât ea că săvârșit acest

păcat.

12-11-2013

135

Un băiat de 11 ani din Chișinău a încercat să-și pună

capăt zilelor spânzurându-se de o țeavă din baie. El a fost găsit

de către bunica sa care a chemat ambulanța. Totuși medicii

sunt rezervați în privința șanse de supraviețuire, întrucât copilul

respiră doar cu ajutorul aparatelor. Potrivit vecinilor, băiatul

locuiește împreună cu fratele, cu mama și cu bunica sa. Ieri el

a fost certat mai dur de bunica pentru că ar fi bătut o altă fată

din altă școală, iar mama drept pedeapsă i-a spart roțile de la

bicicletă. Aseară când bunica a venit acasă, la găsit în baie

inconștient. Directoarea școlii a confirmat că ieri băiatul a fost

implicat într-o bătaie. Vecinii spun că băiatul nu era agresiv.

Copii la această vârstă sunt ca păpădiile. Deci, sensibilitatea

băiatului i-a jucat festa. Dacă nu punea toate la inimă nu

ajungea la această tragedie!

23-08-2013 O minoră în vârstă de 15 ani dintr-un sat din Criuleni

s-a spânzurat în șopronul de lângă casă. Fata a fost găsită

moartă de o rudă. Ea a lăsat un bilețel de adio în care scria că

și-a pus capăt zilelor din cauza unui băiat în vârstă de 24 de

ani de care era îndrăgostită. Minora era unicul copil la părinți.

Ea trăia împreună cu mama care muncea la o fabrică. Miercuri

seara fata a rămas singură acasă, mama sa fiind la serviciu în

tură de noapte. Dimineața tânăra a fost găsită de către o mătușă

spânzurată în șopronul de lângă casă. Înainte de a-și pune capăt

zilelor, fata a scris un bilețel pe care la lăsat pe masă în casă.

Fata era crescută doar de mama, tatăl a decedat pe când era

încă mică. Rudele fetei spun că fata era o fire foarte veselă și

prietenoasă. Atât sătenii cât și rudele au păreri împărțite în

ceea ce privește motivul pentru care fata ar fi recurs la un

asemenea gest. Unii merg și mai departe și cred că nu ar fi fost

singură atunci când sa spânzurat și a fost ajutată. Iată că mai

sunt cazuri când cineva i-a spânzurat! De ce aceste jertfe sunt

pedepsite și de credința noastră creștin-ortodoxă?

29-09-2013

136

O tânără de 18 ani a murit în această dimineață după

ce a căzut în gol de la etajul 9 a unui bloc de pe strada

Muncești din Chișinău. Deocamdată nu se știe de a fost un

accident, o sinucidere sau chiar o crimă. Tânăra a căzut de la

geamul apartamentului în care locuia. Tânăra era din satul

Fărlădeni, raionul Căușeni și provenea dintr-o familie cu 8

copii. Fata era elevă în clasa 10-a la liceul „Vasile Alecsandri”

din capitală și locuia la niște prieteni. Vecinii spun că ea a avut

grijă toată vara de copilul familiei la care stătea. Rudele fetei

au refuzat să discute cu presa. Poliția nu a vrut să vorbească

multe detalii.

Se știe doar că în camera fetei nu a fost găsit nici un

bilețel care ar explica gestul. Vecinii spun că fata era liniștită și

nu au văzut-o niciodată în compania vreunui băiat. Poliția a

refuzat să spună că ar fi vorba de sinucidere. Se presupune doar

că aceasta vorbea la telefon în momentul tragediei.

Anchetatorii au găsit jos celularul deteriorat și urmează să se

afle cine a discutat cu fata în acel moment fatal. Totuși vecinii

au o altă versiune. În spatele camerelor de luat vederi, ne-au

spus că cel mai probabil fata a fost aruncată de la etaj de către

femeia la care locuia. Potrivit lor acesta consuma alcool și

deseori o trimetea pe fată după votcă. Femeia nu a fost de găsit,

dar în momentul tragediei era acasă. Poftim, cum suferă tinerii

din partea celor în vârstă! Nu destul că copii și tineretul sunt

constrânși psihologic la sinucidere, dar chiar și la propriu sunt

împinși la așa ceva. Presupunerile mele de atunci mi le-au

adeverit știrile de la PRO-TV. Pe data de 13-10-2016 poliția

cercetând cazul, a demonstrat că fata a fost aruncată de la etaj

de către femeia la care sta în gazdă și tatăl copilului pe care

tânăra îl îngrijea, dar nu s-a aruncat singurică, precum

confirmau stăpânii apartamentului.

02-11-2013

O adolescentă de 15 ani a murit după ce a căzut în timpul

amiezii de la etajul 19 al unui bloc din capitală de la Porțile

137

Orașului. Deocamdată nu se cunoaște dacă fata a fost aruncată,

a căzut sau s-au aruncat. O femeie care vindea legume în fața

blocului povestea că tânăra a căzut în fața ei. Chipul fetei era

desfigurat așa că vecinii nu au putut spune dacă o cunoșteau.

Poliția spune că fata nu locuia în acel bloc și că la etajul 19 i-au

găsit geanta în care erau două telefoane mobile, dar și un

certificat medical de la spitalul Ignatenco, de unde a fost

externată recent. Acum oamenii legii urmează să stabilească

dacă fata sa sinucis, a căzut din greșeală sau a fost împinsă.

Mereu rămân multe semne de întrebare!

04-11-2013

O adolescentă din Rezina în vârstă de 15 ani s-a

spânzurat în curtea casei. Copila se certa des cu mama ei și

chiar i-a spus unei prietene că vrea să moară. Mama fetei

dimpotrivă susține că avea o relație bună cu fiica și nu-și poate

explica gestul. Nenorocirea sa întâmplat ieri pe data de 03-11-

2013 în jurul orei 13 în satul Echimăuți, r-nul Rezina. Tânăra

era acasă cu tatăl său și sora geamănă care a plecat în mahala și

când a venit a găsit-o pe sora geamănă spânzurată în șopron de

o bârnă. O altă soră a fetei spune că a găsit în geantă o poezie

despre moarte. Colegele de clasă spun că era o fată veselă și nu

părea să aibă probleme acasă. Una dintre prietene a recunoscut

însă că tânăra plângea uneori și se certa des cu mamă-sa și își

dorea să moară. Părinții care au dat viață copiilor la țară au

psihologia că se cred că sunt stăpâni și pe viața lor și pot face

ce v-or cu ea. Mare li-i păcatul și măcar Dumnezeu are să o

pedepsească pe mamă.

07-10-2013

Drama Romeo și Julieta s-a repetat la Șoldănești. O

adolescentă în vârstă de 16 ani și-a pus capăt zilelor înghițind

pastile pe motiv că ar fi fost însărcinată și că s-ar fi certat cu

mama iubitului ei. În urma expertizei medico-legale s-a stabilit

că fata nu era însărcinată. Un tânăr de 22 de ani, care ar fi

iubitul fetei ce sa sinucis în urmă cu o săptămână, înghițind

138

pastile, a fost găsit spânzurat sâmbătă. A fost înmormântat în

satul Salcia. Băiatul de 22 de ani a fost găsit de rude spânzurat

de o scară în fața casei. Un necunoscut a scris pe adresa unui

post local de televiziune că cei doi tineri se iubeau și că băiatul

și-ar fi pus capăt zilelor din cauza că nu putea trece peste

tragedie. Rudele băiatului sunt șocate de cele întâmplate.

Primarul comunei spune că era un băiat cumsecade. Rudele

fetei, prezente la înmormântarea băiatului, neagă legătura

dintre cei doi. Iubirea sentimentală dintre tineri i-a împins pe

ambii la sinucidere, pășind în moarte prin marele păcat.

Iubirea neîmpărtășită La sfârșitul lunii august 2013, o tânără din Criuleni s-a

sinucis pentru o iubire neîmpărtășită. Tânără avea 15 ani și

locuia împreună cu mama ei. Tatăl fetei a decedat în urmă cu

un an. Potrivit lui Oleg Ciobanu, șef adjunct la Inspectoratul de

poliție din Criuleni, fata era îndrăgostită de un consătean, un

băiat de 24 de ani pe nume Dumitru. În biletul său de adio, pe

care l-a lăsat pe o măsuță în casă, adolescenta a scris că își

pune capăt zilelor pentru că acesta nu o iubește și că ea nu își

vede viața fără de el.

„Persoana de care era îndrăgostită tânăra nici măcar nu

știa că ea are anumite sentimente față de el. Ea ținea totul în

sinea ei, nu vorbea cu nimeni. Cunoscuții și profesorii de la

școală spun că fata era foarte veselă și pozitivă. Anterior nu a

mai avut tentative de suicid. Ancheta este încă în proces de

examinare”, declară Ciobanu. Fata era unicul copil la părinți.

Adolescenta din Criuleni nu este singura care și-a luat zilele în

anul acesta. Potrivit Inspectoratului Național de Poliție, 20 de

minori s-au sinucis de la începutul anului. Majoritatea sunt

fete. Alți 100 de adolescenți au avut una sau chiar mai multe

tentative de sinucidere. Iată unde se vede fața adevărată a

societății bolnave mintal la toate compartimentele!

La 16 ani „viața nu are sens”.

139

Doinița este studentă în anul III la Colegiul pedagogic

din Chișinău. Deși acum este o tânără veselă și plină de viață,

cu doar jumătate de an în urmă fata trecea prin clipe groaznice.

Despre acele timpuri, Doinița își amintește cu lacrimi în ochi și

cu tremur în voce și spune că „nu-i dorește nimănui să treacă

prin ce a trecut ea”. Tânăra a avut o depresie profundă și se

gândea să își ia viața. „Totul a început când părinții au plecat

peste hotare, mai întâi mama, apoi și tata. Eram deprimată, mi-

era foarte greu. Am rămas în grija bunicii pe care o adoram.

Din nefericire, ea a murit când eu aveam 17 ani.

Ea era pentru mine totul, era idolul meu”, povestește

plângând Doinița. La un moment dat, toate problemele, grijile

și emoțiile negative s-au adunat și au răbufnit. „Trăiam într-o

lume a mea, diferită de realitate. Nu comunicam cu nimeni,

deși voiam să îmi exteriorizez sentimentele. Mă gândeam

atunci pentru ce să mai trăiesc? Viața deja nu mai are niciun

sens, toate visurile mele pe care le aveam s-au risipit. Am avut

gânduri de suicid în acele momente”, zice fata.

Site cu chat anonim Ajutorul a venit la timp și pe rețelele de socializare

unde ești mult mai sincer decât cu persoana în față la prima

vedere. Tânăra a dat, din întâmplare, peste un site în internet

unde a început să vorbească online cu un psiholog anonim.

Fata accesa zilnic site-ul și vorbea cu consilierul ore întregi. I-a

povestit despre problema ei și a primit ajutor. Recuperarea ei

nu a fost ușoară, dar a fost posibilă. „Prețuiți viața, pentru că ea

e frumoasă și merită trăită. Atunci când avem nevoie de ajutor,

trebuie să îl cerem”, crede Doinița. Psihologul, Irina Novac,

explică faptul că adolescenții nu-și pot stăpâni sentimentele de

vinovăție și suferință.

În rândul tinerilor, există presiunea de a fi acceptat de

către mediul social și de a avea rezultate bune la școală. „Copii

timpurilor noastre sunt mai vulnerabili în față greutăţilor. De

multe ori sunt incapabili să înfrunte suferințele și problemele

140

vieții. Astfel, fiind deja firi izolate, ei se simt liberi să acționeze

pe cont propriu în privința deciziei de a-și lua viața”, crede

Novac. Potrivit ei, sinuciderile apar după schimbări grave din

viața tinerilor: divorțul sau plecarea părinților, schimbări

financiare sau mutare dintr-o regiune în alta.

Liuba Ceban, reprezentanta organizației

nonguvernamentale „Altruism”, spune că de un an a pus pe

roate un site unde oferă consultație anonimă și gratuită

adolescenților în situație de risc – pentruviata.md. „Aceasta

este o perioadă de risc, adolescenții au probleme de

personalitate și în dragoste, e criza vârstei. Ei au multe

frământări personale, fiecare vine cu câte un complex de

probleme”, povestește psihologul. Astfel, precum am

menționat mai sus că rețelele de socializare sunt râuri subterane

psihologice unde te poți scălda și răcori mintal, dar și arunca

sentimentele negative. Așa că nu trebuie să dăm vina că

internetul este numai un lucru rău de manipulare a maselor.

La capătul tunelului este o „țâră ” de lumină Potrivit Liubei Ceban, de la asociaţia „Altruism”, timp

de un an, peste 50 de adolescenți au cerut ajutor anonim prin

intermediul site-ului amintit, iar 20 dintre ei erau în stări de

depresie extremă. Specialiștii spun însă că suicidul poate fi

prevenit, la fel ca oricare boală, iar asta pentru că primele

„semnale” ale unui viitor sinucigaș sunt foarte vizibile.

„Părinții trebuie să fie atenți și să vorbească cu copiii lor”,

crede Irina Novac. „Adolescenții nu trebuie să se izoleze, ci să

se deschidă emoțional, să comunice și să dezvolte relații

armonioase cu semenii. Familia joacă un rol crucial”,

concluzionează expertul.

Câte un suicid la fiecare 40 de secunde Potrivit unui raport al Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, aproape 3 000 de oameni se sinucid în fiecare zi în

întreaga lume, iar un milion de oameni se sinucid anual. Asta

înseamnă că există un caz de suicid la fiecare 40 de secunde.

141

Rata sinuciderilor s-a majorat în ultimii 50 de ani cu 60 la sută

în majoritatea ţărilor.

Iată la noi vin cazuri și mai alarmante și trebuie să ne pună pe

fiecare greu pe gânduri. 14 copii din Moldova și-au pus capăt

zilelor. În urma unei analize, Inspectoratul General al Poliţiei

atestă o situaţie îngrijorătoare în ceea ce priveşte suicidul sau

tentativa de suicid în rândul copiilor.

Numai în primele şase luni ale anului curent, 2014, s-au

sinucis 14 copii (dintre care 3 fete şi 11 băieţi), cu vârstele

cuprinse între 14-16 ani (8 copii) şi 17-18 ani (6 copii).

Metodele aplicate la comiterea cazurilor de suicid sunt:

strangularea (11 cazuri); folosirea pastilelor şi substanţelor

toxice (2 cazuri) şi înec (1 caz).

Referitor la tentativele de suicid, au fost înregistrate 44 de

cazuri (34 fete, 10 băieţi) cu vârsta sub 13 ani (4 copii); cu

vârstele cuprinse între 13-16 ani (27 copii) şi cu vârstele

cuprinse între 17-18 ani (13 copii).

Metodele aplicate la comiterea tentativelor de suicid sunt:

strangularea (2 cazuri); provocarea leziunilor (2 cazuri) şi

folosirea pastilelor şi substanţelor toxice (40 cazuri). În acest

context, potrivit poliţiei, majoritatea copiilor care îşi pun capăt

zilelor o fac din motivul că se simt singuri, sunt marginalizaţi

sau din gelozie. Totodată, adolescenţii care recurg la sinucidere

o fac şi pentru că părinţii le pun anumite interdicţii, fără însă a

le explica minorilor de ce ele sunt aplicate şi care ar fi

consecinţele dacă copiii nu se v-or conforma acestor interdicţii.

O importanţă majoră o au instituţiile de învățământ şi

mediul şcolar. Unii copii, din cauza dificultăţilor socio-

economice prin care trece familia, se simt izolaţi, greu se

adaptează, iar relaţiile dintre semeni sunt dificile, în privinţa lor

fiind adesea adoptată o atitudine de desconsiderare. În acest

sens, părinţii sau ocrotitorii legali asupra copiilor care

manifestă: impulsivitate, depresie, dependenţa de diverse

substanţe, istoria familială cu antecedente de sinucidere sau

142

violenţă fizică, sexuală, se automutilează sau au tendinţa de a

răni alte persoane, au tendinţa de a vorbi cu cineva imaginar (se

ceartă, îi răspunde), aud voci care nu sînt reale (halucinaţii

auditive), pierderile semnificative în ultimii doi ani, relaţii

tensionate, separări, conflictele cu părinţii, cu cadrele didactice,

cu colegii ori prietenii, tulburări grave de alimentaţie (anorexia

asociată adesea, la fete, cu depresia, ideile suicidale, tentativa

de sinucidere precedentă actului final, precedente de sinucidere

a unor rude, colegi de clasă, relaţii intrafamiliale, dizarmonie,

pierderea unei persoane iubite sau a unor bunuri materiale,

influenţa cercului de prieteni din care fac parte, neacceptarea

de sine în perioada adolescenţei, suprasolicitarea trebuie să i-a

măsuri.

Concomitent, pentru părinţi trebuie să constituie un

semnal de alarmă situaţiile când copii prezintă semnale verbale

ale intenţiei de suicid:

- directe: „eu vreau să mă sinucid”; „eu nu mai pot trăi

astfel”;

- indirecte:„eu nu voi mai fi problema nimănui”; „nimic nu

mai are importanţă”; „n-o să mai fie nevoie să te deranjezi

pentru mine”;

- în formă de glumă sau interes sporit pentru suicid.

Astfel, în relaţionarea cu un copil cu risc de suicid,

poliția recomandă părinţilor, reprezentanţilor legali sau

tutorilor/curatorilor: să evite moralizările, critica, oferirea unor

reţete personale de fericire, indicaţia de a nu se mai gândi la

moarte, tendinţa de a face totul în locul lui (ceea ce ar agrava

sentimentul de inutilitate), oferirea de promisiuni imposibil de

ţinut, afişarea unei atitudini de protecţie şi solicitudine excesivă

(mila este descurajantă).

Pentru a preîntâmpina asemenea comportament ar fi

binevenit să fie practicată sau facilitată: ascultarea activă a

copilului, dobândirea unei stări de calm şi echilibru atât în

mediul familial, cât şi la nivel de comunicare, acordarea

143

încrederii necondiţionate, acceptării, înţelegerea (în vederea

elaborării, rezolvării conflictelor), abordarea directă a

problemei suicidului: “uneori te simţi atât de rău, încât îţi vine

să te sinucizi?” (prin discuţia directă despre suicid îi dovedeşti

copilului că îţi pasă de el; analizaţi împreună argumentele

pro/contra vieţii/morţii), redarea sentimentului de autocontrol,

întâlnirea cu profesionişti/cu persoane securizate pentru

adolescent (absolut necesar în cazul recidivelor), ameliorarea

relaţiilor sociale cu adolescentul.

TIMPUL: Motivele pentru care oamenii își pun capăt zilelor

19.03.2013 |

În ultimul an, suicidul a devenit a zecea cauză de

mortalitate pe plan mondial și constituie 1,5% din totalul

deceselor.

Statisticile arată că la fiecare 40 de secunde o persoană

decedează apelând la suicid, ceea ce înseamnă că cel puţin un

milion de oameni mor din această cauză anual. De asemenea,

în ultimii ani, lucrurile devin destul de alarmante și pentru R.

Moldova. Potrivit Biroului Naţional de Statistică (BNS), în

anul 2010, în R. Moldova s-au înregistrat 676 de decedați în

urma suicidului, cu 25 mai mulți decât în 2009, iar în anul

2011 numărul cazurilor de deces prin sinucidere a fost de 502,

dintre care 430 de bărbați și 72 de femei. Ultimele date

statistice arată că cea mai folosită metodă de sinucidere este în

continuare cea prin spânzurare. Mai puţin sunt folosite pastilele

și armele albe.

În ultima perioadă, buletinele de ştiri sunt invadate de

informaţii referitoare la tentative şi sinucideri. Unele dintre ele

au zguduit de-a dreptul R. Moldova. În cele ce urmează, v-om

menţiona doar câteva cazuri. Cel mai recent s-a întâmplat în

noaptea de 2 spre 3 martie, când o tânără de 16 ani din raionul

Glodeni s-a sinucis prin spânzurare. Sinistra descoperire a fost

făcută de către mama și fratele victimei. Potrivit direcției de

144

învățământ din raion, în ultima perioadă adolescenta încetase

să mai frecventeze școala şi avea probleme de comportament.

Un alt caz similar s-a petrecut aproape cu un an în

urmă, când o fetiţă de 12 ani a fost găsită spânzurată într-o

anexă din curtea casei părinteşti. Nimeni nu ştie de ce a apelat

fata la acest gest, se ştie doar că mama adolescentei era plecată

de mulți ani peste hotare, iar ea s-a aflat mai mult timp în grija

rudelor sau a unor vecini. Cu trei săptămâni înainte de această

întâmplare, în raionul Rezina, o altă adolescentă și-a pus capăt

zilelor prin aceeaşi metodă. Și în cazul acesteia, părinţii erau

plecați peste hotare.

Din păcate numărul suicidelor în cazul copiilor este în continuă

creștere, iar societatea este indiferentă.

Potrivit specialiştilor, în ultimii ani situația devine din

ce în ce mai îngrijorătoare, iar numărul suicidelor în rândul

copiilor este în continuă creştere.

Contactată de TIMPUL, psihologul Elena Covaliov a explicat

că de cele mai multe ori sinuciderea este o modalitate de a

evada dintr-un conflict interior.

„Unii au capacitatea de a găsi soluții pentru a depăși

problemele, iar alții nu, de aceea și recurg la suicid. Din câte

arată statisticile, anume adolescența este perioada în care au loc

cele mai multe sinucideri, deoarece anume atunci au loc cele

mai importante schimbări atât din punct de vedere fiziologic,

cât şi psihologic”, explică specialista. Deci, cei maturi tocmai

în această perioadă ar trebui să fie mai atenți, mai amabili și

mai înțelegători cu tinerii de ai scoate, dar nu ai băga în impas.

Unde se termină viața virtuală și începe cea reală, dar dacă

judecăm corect, trebuie pe ambele să le armonizăm și

contopim de a ne face viața mult mai plină de farmec, de

evenimente frumoase și emoționale.

După părerea Elenei Covaliov, una din cauzele ce

împing adolescenţii spre suicid, în afară de plecarea celor

apropiați peste hotare, este internetul și viața virtuală: „Nu

145

demult am consultat un adolescent care era obsedat de dorinţa

de a-și lua viața. Tinerii nu-și dau seama unde se termină viața

virtuală și unde începe cea reală. Toate aceste lucruri se

întâmplă din lipsă de comunicare și incapacitatea de a-și

construi relații cu oamenii în realitate. În prezent, majoritatea

tinerilor comunică doar pe rețelele de socializare. Atunci când

omul trăiește cu iluzii, viața reală îi pare o problemă, astfel

mulți dintre ei ajung la suicid”, povesteşte Elena Covaliov.

Liantul dintre lumea virtuală și cea reală ar fi comunicarea și

contopirea acestor două lumi!

„Dacă nu mă iubiţi, mai bine omorâți-mă” Cu părere de rău, şi copiii cu vârste mai fragede recurg

la asemenea metode: „Din practica mea pot să spun că am avut

situaţii când la o ședință de psihologie un copil de trei ani le-a

spus părinţilor: „Dacă nu mă iubiți, mai bine omorâți-mă”.

Este o metodă de a obține cât mai multă atenție. Din păcate,

părinții nu întotdeauna își pot manifesta sentimentele corect. Ei

nu înțeleg că darurile nu sunt soluția cea mai bună, copiii au

nevoie de afecțiune și susținere”, menționează psihologul.

La nivel internaţional, psihologii afirmă că sunt câteva

motive din care adolescenții încearcă să-și pună capăt zilelor,

unele dintre ele fiind dorința de a cauza celor apropiaţi durere

și tendința de a atrage atenție asupra personalității lor. De

asemenea, psihologii atrag atenţia asupra faptului că suicidul

poate fi o formă extremă de protest și comportare. Vârsta de

șapte ani este la fel o perioadă foarte dificilă pentru copii.

Elena Covaliov lămurește că atunci când copiii reușesc să

treacă peste crizele psihologice legate de vârstă, perioada de

adaptare pentru etapa următoare trece destul de rapid. Anume

în această perioadă, părinții ar trebui să fie foarte atenți.

Nu degeaba Isus Hristos a spus pentru noi toți cei de

2016 ani încoace: „Lăsați copiii să vină la mine”! Copii au

nevoie de multă atenție, căldură părintească și protectoare de a

se căli și înfrunta viața care le este înainte, fiindcă este cel mai

146

mare păcat al celor maturi dacă nu pregătesc și călesc copii

pentru viață, fiind cât de dură ea. Aceasta și trebuie să fie

datoria maturilor față de cei tineri, de ai pregăti pentru viață,

dacă nu o facem înseamnă că nu ne-am făcut misiunea noastră

pământească sau pur și simplu datoria de om.

Șomerii sinucigași În afară de copii și adolescenți, datele statistice arată că

și numărul sinucigașilor șomeri este destul de mare. Potrivit

Elenei Covaliov, o problemă destul de gravă ar fi fundalul

negativ al societăţii noastre. „Problemele social-economice,

politice, religioase, toate aceste structuri în prezent nu sunt

stabile. Oamenii de la noi sunt mereu dezorientați și crezând că

lucrurile nu au cum să se schimbe în bine, unii recurg la

sinucidere”, explică psihologul. În Uniunea Europeană ratele

de deces prin sinucidere sunt de trei ori mai mari la bărbaţi

decât la femei. În R. Moldova în ultimii cinci ani s-au sinucis

2564 de bărbaţi, pe când numărul femeilor care și-au pus

capătul zilelor nu a depăşit cifra de 447.

Potrivit psihologului, a fost o perioadă când la

consultaţie veneau mai multe femei și domnișoare, iar

tentativele de suicid adesea erau legate de o iubire

neîmpărtășită. În prezent însă, specialista spune că din ce în ce

mai mulți bărbaţi apelează la specialiști după ajutor. „Înainte,

oamenii se adresau cu probleme legate de dragoste, stări

emoționale, sentimente. Acum însă, oamenii au devenit

depresivi și foarte agresivi”, menționează psihologul. După

spusele ei, nici până acum oamenii nu s-au obișnuit să se

adreseze psihologilor după un sfat atunci când simt că au

nevoie de ajutor.

„Peste hotare acest lucru este o normă, psihologul este

ca un membru de familie. La noi însă, oamenii țin toate

problemele închise în sine și asta este un lucru foarte periculos,

deoarece din dorinţa de a fugi de realitate, mulți își găsesc

refugiul în alcool, droguri sau recurg chiar la sinucidere”,

147

spune femeia. Noi, cei din fostul lagăr sovietic, eram învățați

că toți în jur ne sunt dușmani, chiar și părinții și rudele. Deci,

cum poți să mergi la psiholog precum merg cei din țările

civilizate, pe când această frică de a ne destăinui, de a ne

afirma ni sa turnat ca picătura chineză în conștiință?

„Viața chiar este frumoasă” Preotul Andrei Rusu zice că a avut situaţii când în

timpul spovedaniei oamenii mărturiseau că au avut tentative

sau gânduri de a-și lua viața, cu toate că astfel de oameni sunt

foarte puțini. Însă cei care au ajuns într-o asemenea situaţie de

cele mai multe ori povesteau că toate gândurile despre

sinucidere veneau din cauză că erau măcinaţi de frică. „Motive

sunt multe: teama că sentimentele lor nu v-or fi înțelese sau că

datorează o sumă mare de bani pe care n-o pot întoarce, frica

de singurătate, de obicei toate acestea vin de la sentimentul de

frică”, spune preotul.

Atunci când întâlnește asemenea persoane, preotul zice

că de fiecare dată încearcă să discute și să le acorde ajutor: „De

fapt, le explic că viața este un dar de la Dumnezeu și dacă stăm

să ne gândim mai bine, viața chiar este frumoasă, vreau ca ei să

înțeleagă că drumul pe care l-au ales este unul greșit”. După

aceste discuții, de la suflet la suflet, oamenii se simt mai bine și

pleacă cu sufletul împăcat. Mulți mărturisesc că au avut

asemenea gânduri pentru că treceau printr-o perioadă mai

dificilă. Ei înțeleg că au greșit şi spun că niciodată nu v-or mai

încerca așa ceva.

În RM, de la începutul anilor 1990, peste 14100 de oameni și-

au pus capăt zilelor.

Sursa: Timpul.MD

Dacă analizăm corect psihologia omului nu cred că

nu a fost om care niciodată în viața lui nu la dus gândurile la

sinucidere sau nu a avut așa gânduri. Cine spune că nu a fost

asaltat de aceste gânduri să arunce cu piatra! Depinde de

148

acum de fiecare din noi cum le rezistăm și le ținem închise în

cușca lor de a nu-și face ele de cap cum vor.

Noi detalii în cazul cetăţeanului român găsit spânzurat

în camera de detenţie a Inspectoratului de Poliţie de la Soroca

în septembrie 2013-

25 ianuarie 2014 |

Procurorii nu exclud că cetăţeanul român de 31 de ani

găsit spânzurat într-o camera de detenţie a Inspectoratului de

Poliţie din Soroca în septembrie 2013, a fost torturat şi

determinat să se sinucidă. Versiunea este investigată în urma

plângerii depuse de tatăl adoptiv al tânărului, un filantrop

olandez. Imaginile video care ar arăta cum a survenit decesul

lipsesc. Iosif Csaba Vass (31 de ani), cetăţean român din

Bucureşti, a venit în Republica Moldova acum un an şi

jumătate, dorind să-i ajute pe bătrânii lăsaţi în voia sorții, aşa

cum face de opt ani tatăl său adoptiv, Taco Slagter, un jurnalist

din Olanda, prin intermediul fundaţiei Max Maakt Mogelijk,

înfiinţată împreună cu fratele său.

Tânărul din România, cunoscut în rândul prietenilor cu

numele Andrei Vass, era asistent de proiect în cadrul fundaţiei

de caritate. Circa o oră şi jumătate în contact cu polițiștii

moldoveni și treizeci de minute în celula Inspectoratului de

poliție i-au fost fatale. Pe 22 septembrie, la ora două noaptea,

Andrei a fost oprit, în oraşul Soroca, de către un agent de

patrulare, care l-a reţinut suspectându-l că a urcat beat la volan.

Pentru că a refuzat să fie testat cu alcooltestul, a opus rezistență

și le-a vorbit poliţiştilor licențios, a fost adus cu forţa la spital

unde i-au fost luate probe de sânge, după care a fost dus la

Inspectoratul de Poliţie Soroca. După jumătate de oră în arest

Andrei a murit. Potrivit versiunii poliţiştilor tânărul s-a

spânzurat cu haina sa de gratiile celulei. Procuratura raionului

Soroca investighează însă în urma unei plângeri depuse de

avocata Inga Albu, angajată de tatăl victimei și versiunea că

149

cetăţeanul român ar fi fost torturat de poliţişti şi determinat să-

şi pună capăt zilelor.

Procurorul Ivan Parii ne-a spus că urmărirea penală nu

este finalizată şi că deocamdată nu există niciun bănuit în acest

dosar. Între timp, Inspectoratul General de Poliţie a sancţionat

disciplinar cu mustrare şi respectiv mustrare aspră doi poliţişti

din Soroca, iar conducerea inspectoratului raional a fost

atenţionată. Pedepsele au fost aplicate la propunerea

Serviciului securitate internă şi combatere a corupţiei din

cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care a desfăşurat o

anchetă de serviciu. Probe compromise. Ancheta a confirmat

versiunea poliţiştilor din Soroca, potrivit căreia singurul bec

care iluminează izolatorul de detenţie provizorie era defect, iar

cele două camere video cu infraroșu care în mod normal

trebuie să funcţioneze non-stop şi se activează la detectarea

mişcării nu au înregistrat momentul decesului.

„Ancheta internă nu a constatat un caz de tortură. Poli-

ţiştii au fost sancţionaţi disciplinar pentru neglijenţa cu care au

tratat problema iluminării celulei în care a fost plasat reţinutul

şi pentru că nu au schimbat la timp becul“, declară Anatolie

Postică, şef-adjunct al Serviciului securitate internă şi comba-

terea corupției. Oamenii legii n-au explicat însă de ce n-au

funcţionat camerele de luat vederi. Anatolie Postică, șef-ad-

junct al Serviciului securitate internă al MAI: „Ancheta internă

nu a constatat un caz de tortură. Poliţiştii de la Soroca se fac

vinovaţi doar de neglijenţă în serviciu şi au fost sancţionaţi ca

atare.“ „Imaginile video care ar fi arătat exact cum a murit

Andrei şi ar fi fost o probă de necontestat nu există.

Bănuim că au fost şterse în mod intenţionat“, crede

avocata Inga Albu. Procurorul Ivan Parii a solicitat o expertiză

de specialitate ce ar confirma sau ar infirma această

presupunere. Nu există martori, trezesc suspiciuni şi alte

aspecte ale acestui caz. Din spusele polițiștilor, Andrei Vass a

fost lăsat nesupravegheat în jur de 10-15 minute, timp în care s-

150

a spânzurat. Avocatul de serviciu, Nicolae Musteaţă, nici n-a

apucat să vorbească cu tânărul reținut. „Când am ajuns în

celulă, tânărul era deja mort. Doi polițiști încercau să-l

resusciteze. La scurt timp a venit ambulanţa“, susţine Musteață.

În actul de două pagini pe care l-a întocmit, medicul legist a

confirmat decesul și cauza morţii, dar n-a indicat ora la care a

survenit, deşi trebuia s-o facă. În baza acestui document

poliţiştii şi-au argumentat ipoteza unei sinucideri.

Ambasada României de la Chişinău a făcut o serie de

demersuri pentru clarificarea circumstanţelor în care a avut loc

tragicul eveniment. Tiberiu Trifan, șeful Secției Consulare, a

avut o întrevedere cu procurorul general al Republicii

Moldova, Corneliu Gurin, care a calificat acest caz drept

„straniu”, în condiţiile în care acum două luni o altă persoană s-

a spânzurat în incinta Inspectoratului de Poliție de la Soroca.

Într-o scrisoare adresată tatălui adoptiv al tânărului, diplomatul

român menţionează că procurorul general l-a informat că în

cadrul anchetei sunt cercetate toate versiunile posibile, de la

neglijenţa admisă la supravegherea persoanei reținute până la

aplicarea forței de către polițiști.

Sursa: adevarul.md

Iată aici este destul de bine demonstrat iadul în care trăim

și „cinstita” noastră poliție. Numai trăind în bârlog cu fiara o

poți cunoaște bine! Astfel eu trăind aici cunosc foarte bine

sistemul nostru polițienesc și toate sistemele noastre diabolice

cu totul. Totul este numai minciună sfruntată, jecmăneală și

interese. Nici o mafie din lume nu a întrecut în șiritenie,

tâlhărie toate clanurile noastre începând cu guvernarea,

popimea, judecătoria și poliția până la ultimul boschetar, toate

sunt numai cercuri satanice jegoase tâlhărești de sus din vârful

piramidei până jos, nu la țăran, dar la ultimul cerșetor.

A încercat să se sinucidă de doua ori

10 decembrie 2013 |

151

Un băiat de 14 ani din raionul Șoldănești a încercat să

se sinucidă de două ori în ultimele săptămâni din cauza

singurătății. Disperat, minorul și-a tăiat aseară venele cu un

cuțit, apoi a sunat la politie. Din fericire el a fost salvat. Pentru

a evita o nouă tentativă de suicid, autoritățile locale au decis ca

băiatul să locuiască temporar la polițistul din localitate. Cel mai

probabil, mama băiatului, care este alcoolică va fi decăzută din

drepturile părintești. Incidentul a avut loc aseară, în timp ce

băiatul era singur acasă. Minorul a consumat alcool și-a tăiat

venele cu un cuțit, după care l-a sunat pe polițistul de sector și

i-a cerut ajutorul.

Polițistul spune ca băiatul nu este la prima tentativă de

suicid. In urma cu trei săptămâni el a încercat să-și taie gatul,

dar a fost oprit la timp. Tatăl său este plecat la muncă la

Moscova, iar mama locuiește în concubinaj cu un bărbat din sat

și consumă alcool. Disperat, băiatul a plecat de acasă și

locuiește de unul singur în casa unor rude. El mai are o soră și

un frate mai mare, care nu sunt în localitate.

Băiatul nu a vrut să vorbească astăzi cu presa. Diriginta

băiatului spune că acesta învăța bine, dar deseori este abătut și

se plânge de singurătate.

Potrivit psihologilor, prima tentativa de suicid ar fi

trebuit sa-i pună în gardă pe profesori și părinți, ceea ce nu

s-a întâmplat. Pană când se va găsi un centru de plasament,

băiatul va locui la polițistul din localitate. Mama băiatului, care

muncește cu ziua prin sat, nu a fost de găsit. Alarmate,

autoritățile locale, dar și profesorii, au făcut o ședință specială

la care au discutat situația băiatului. Cel mai probabil, mama

acestuia va fi decăzută din drepturile părintești. Temporar,

minorul va locui in familia polițistului din localitate. Ulterior,

acesta va fi dus la un centru de plasament. sursa: protv.md

Iată nepăsarea totală față de copii, a societății și a

părinților, dar mai mult a mamei! Multe fac copii, dar educație

și viitor zero și astfel copii ajung pe drumuri.

152

Fata ce s-a sinucis la Moscova urma să revină acasă.

21 noiembrie 2013

Potrivit ultimelor date ale „Rospotrebnadzor”, Rusia

este țara care se situează pe primul loc după numărul

sinuciderilor în rândul adolescenților în Europa. Astfel, în

perioada 1990-2010 s-au înregistrat aproape 800.000 de cazuri

de sinucideri pe teritoriul Federației Ruse, printre care sunt și

mulți basarabeni care lucrează în Rusia. Fata care s-a sinucis la

Moscova, după ce iubitul său rus s-a aruncat de la etajul 9, este

din satul Mandra, raionul Călărași. Potrivit sătenilor, aceasta

era studentă la Chișinău, dar muncea împreună cu mama ei în

capitala rusă. Ea urma sa vină acasă zilele acestea pentru a

susține examenele. Maine, corpul neînsuflețit al acesteia va

ajunge în tară. Elizaveta a plecat împreună cu mama ei la

Moscova în urmă cu trei luni, iar mâine urma să revină acasă,

în satul Mandra, din raionul Călărași. Fata în vârstă de 21 de

ani era studentă la fără frecventă la o universitate din Chișinău,

iar în capitala rusa muncea periodic în calitate de vânzătoare.

Distrusă de durere, bunica fetei a refuzat sa discute cu

presa. Potrivit vecinilor, tânăra a fost mai mult în grija bunicii,

întrucât mama muncește de mai mulți ani în străinătate, iar tatăl

s-ar fi sinucis când ea era mică. Sătenii au rămas șocați când au

auzit ca Elizaveta s-a aruncat în gol de la etajul 9. Ei spun că

fata era cuminte și nu cred ca s-ar fi sinucis din dragoste.

La Moscova fata stătea în chirie împreună cu prietenul

său rus. Potrivit presei, suicidul s-ar fi produs după o ceartă

violentă între cei doi. Vecinii de acolo povestesc că în ziua

tragediei, fata ar fi venit acasă, dar iubitul nu i-ar fi deschis ușa.

Presa scrie că bărbatul în vârstă de 27 de ani ar fi ieșit din

apartament și a sărit în gol de la etajul nouă. Disperată,

Elizaveta a coborât cu speranța că iubitul ei este încă în viață,

dar văzând că este mort, a urcat la același etaj și s-a aruncat in

gol. sursa:protv.md

153

Mulți conaționali de ai noștri lucrează în Rusia,

alungați de acasă de groaznica sărăcie și iată cu ce se

termină unele câștiguri!

Un băiat de 11 ani din Chișinău a încercat să se sinucidă. Este

internat în stare gravă.

12 noiembrie 2013 |

Băiatul a încercat să-și pună capăt zilelor strangulându-

se ieri după prânz. Minorul a fost găsit de bunica acestuia care

l-a salvat și a chemat medicii. Copilul este internat în secția

reanimare a spitalului pentru copii Valentin Ignatenco din

Chișinău. Medicii spun că băiatul este în stare gravă, dar

stabilă. Deocamdată nu se știe ce l-a împins pe băiatul de 11

ani să-și pună capăt zilelor.

sursa:protv.md

A fost strigătul la cer că lumea este destul de rea și nedreaptă!

Moarte învăluită în mister în capitală. Un pompier a fost

găsit împușcat în cap în locuința sa.

6 noiembrie 2013

Un pompier a fost găsit împușcat în cap în locuința sa.

Potrivit datelor preliminare, acesta s-ar fi sinucis cu arma pe

care o deținea legal. Deocamdată nu se cunoaște motivul pentru

care bărbatul și-ar fi pus capăt zilelor. Vecinii spun că el

suferea după divorțul care a avut loc anul trecut. Tragedia s-a

întâmplat după-amiază în sectorul Râșcani al capitalei. Fratele

victimei este cel care a descoperit cadavrul în casă. Potrivit

oamenilor legii, bărbatul a fost găsit împușcat în cap. În mână

avea arma personală pe care o deținea legal. Vecinii spun ca nu

au auzit nimic. Bărbatul în vârstă de 39 de ani era angajat în

cadrul Serviciilor Situații Excepționale.

Rudele victimei au refuzat sa discute cu noi. Potrivit

vecinilor, în urmă cu un an și jumătate bărbatul ar fi divorțat și

s-a mutat sa locuiască în casa părintească. Ei îl descriu ca fiind

o persoană liniștită, dar în ultimul timp suferea după

despărțirea de soție și copil. Poliția a deschis o anchetă pe

154

marginea acestui caz și urmează să stabilească circumstanțele

incidentului. Deocamdată nu au fost făcute publice alte detalii.

Sursa:protv.md

Un bărbat din Durleşti a încercat să își pună capăt zilelor. A

înghițit medicamente.

8 octombrie 2013 | Un bărbat de 43 de ani din orașul Durleşti a ajuns pe

patul de spital după ce a încercat să își pună capăt zilelor.

Potrivit medicilor, acesta a înghițit mai multe medicamente.

Echipa medicală sosită la fața locului a reuşit să-i acorde

primul ajutor și să efectueze mai multe proceduri de

dezintoxicare. Bărbatul a fost dus la SCM „Sfânta Treime”

pentru tratament specializat şi recuperare.

SURSA:TV7.MD

Un tânăr din Moldova, spânzurat într-o pădure din Suceava.

Poliţia crede că s-a sinucis.

8 octombrie 2013

Un băiat din Republica Moldova a fost găsit spânzurat

într-o pădure de lângă Câmpulung Moldovenesc, judeţul

Suceava, scrie RTV.net. Tânărul era elev în clasa a IX-a şi

învăţa la un colegiu din Câmpulung Moldovenesc şi locuia

într-un cămin, iar de luni seară a fost dat dispărut de colegii săi.

În această dimineaţă, poliţiştii au găsit trupul neînsufleţit al

băiatului într-o pădure de la marginea localităţii. Potrivit

versiunii preliminare, elevul de 15 ani s-ar fi sinucis.

Băiatul era din Republica Moldova şi venise în România la

studii. Potrivit primelor informaţii, acesta s-a sinucis pentru că

îi era dor de casă. El nu a dorit să vină în România, însă părinţii

lui au insistat. Pe marginea acestui caz a fost pornită o anchetă.

Serviciul de presă al Ministerului Afacerilor Externe a declarat,

pentru Publika TV, că reprezentanţii Consulatului general al

Moldovei la Iaşi au luat legătura cu părinţii băiatului.

155

Ei vor acorda asistenţa necesară pentru repatrierea corpului

neînsufleţit al acestuia.

Sursa:protv.md

Să fie dorul de casă mai puternic decât Iadul? Posibil!

Fiecare în felul lui simte acest dor! Am simțit acest

sentiment, această atragere a baștinei când după 8 clase am

plecat la învățat. Cât chin și dor era în sufletul meu până

veneam acasă și absorbeam aroma satului.

Nu a fost un accident. Parașutistul mort la Vadul lui Vodă s-a

sinucis: “A tăiat coardele cu un cuțit”.

7 octombrie 2013 |

Parașutistul mort la Vadul lui Vodă s-a sinucis. Acest

lucru a fost confirmat și de oamenii legii care au declarat

pentru Pro TV că bărbatul a tăiat intenționat suspantele. Cazul

tragic a avut loc ieri pe aeroportul sportiv din Vadul lui Vodă.

Mai întâi Centrul National de Medicină Urgentă anunța că

bărbatul de 40 de ani a murit după ce nu i s-a deschis parașuta,

însă Oazu Nantoi, care este membru al federației de

Parașutism, declara că victima s-ar fi sinucis. Aceasta versiune

a fost confirmata și de polițiști. Solicitat de Pro TV, Oazu

Nantoi a declarat că saltul a fost reglementat și că bărbatul și-ar

fi tăiat singur funiile. Acesta a mai adăugat că în mașina

victimei, parcată lângă aeroport, a fost găsit un bilet de adio.

Mai mult și prietenii parașutistului susțin această versiune.

Potrivit lor, bărbatul se afla în depresie și a spus de mai multe

ori că intenționează să-și pună capăt zilelor.

Sursa:protv.md

Hidoasă fiară psihologică depresia și e foarte greu să o

învingi în luptă și să o nimicești încă!

O femeie din capitală s-a aruncat de la etajul 10 al blocului în

care locuia. Poliţia spune că ar fi o sinucidere.

20 septembrie 2013

156

O femeie de 52 de ani din capitală a murit după ce s-a

aruncat de la etajul 10 al blocului în care locuia. Tragedia s-a

întâmplat dimineaţă în sectorul Botanica.

Trecătorii care au observat trupul femeii au chemat imediat

ambulanţa. Medicii spun că aceasta a decedat pe loc din cauza

traumatismelor, iar polițiştii presupun că este vorba despre o

sinucidere.

Oamenii legii investighează cazul.

Sursa: publika.md

31-01-2013

Un bărbat de 62 de ani originar din satul Gura-Bâcului,

raionul Anenii-Noi a fost dus la morgă cu taxiul. Acesta și-ar fi

pus capăt zilelor prin spânzurare. Incidentul a avut loc pe data

de 29 ianuarie informează adevărul.pro. Potrivit portalului

cadavrul bărbatului a fost descoperit de câțiva vecini. Îndată

aceștia au anunțat administrația locală. Având în vedere că în

sat nu este un polițist de sector, angajații primării i-au chemat

pe oamenii legii din Anenii-noi. Ajunși la fața locului polițiștii

au întocmit un act, după care au plecat, lăsând în grija celor de

la primărie să se ocupe de mort. Asistența socială care a semnat

actul întocmit de polițiști l-a alertat pe primarul satului. Acesta

a decis ca mortul să fie dus la morga raională pentru a perfecta

actele necesare. După ce cadavrul bărbatului a fost scos din

laț, primarul a chemat un taxi și mortul a fost dus la morgă.

Un bărbat a căzut de la un bloc de la etajul 5 la Buiucani

6 iulie 2013

Un bărbat în vârstă de 41 de ani a căzut de la etajul

cinci al blocului în care locuia în sectorul Buiucani al capitalei

şi a murit pe loc. Potrivit martorilor, victima s-ar fi urcat pe

fereastra de la balcon şi ar fi încercat să intre, tot pe fereastră,

într-o altă cameră. La un moment dat, s-a dezechilibrat şi a

căzut în gol.

Sursa: JurnalTV.MD

157

Un bărbat de 55 ani a sărit de la etajul 20 la Botanica

15 mai 2013 |

A căzut în gol de la etajul 20. Cadavrul unui bărbat de

55 de ani a fost găsit seara trecută lângă un bloc din sectorul

Botanica al capitalei. Locatarii au fost cei care i-au alertat pe

oamenii legii. Potrivit purtătorului de cuvânt al Direcţiei Poliţie

municipală, Adrian Jovmir, victima locuia în oraşul Soroca. Nu

este clar deocamdată ce făcea bărbatul în Chişinău.

Anchetatorii trebuie să stabilească dacă acesta s-a sinucis, a

căzut accidental s-au dacă s-a produs o crimă.

Sursa: JurnalTV.MD

O minoră din Glodeni şi-a pus capăt zilelor

5 martie 2013 O minoră de 16 ani, din staul Viișoara, raionul Glodeni,

s-a spânzurat. Tânără a decis să-și ia viața din cauza

problemelor din ultima perioadă.

Corpul neînsufleţit al copilei a fost găsit de mama sa şi fratele

mai mic. Potrivit poliţiştilor, adolescenta provine dintr-o

familie cu şase copii. Părinţii consumă des alcool şi nu au loc

stabil de muncă. Fata care era în clasa nouă la gimnaziul din

localitate nu frecventa orele şi avea probleme de disciplină.

Oamenii legii urmează să stabilească ce a determinat-o pe

copilă să se sinucidă. Acesta este cel de-al doilea caz de suicid

din raionul Glodeni de la începutul acestui an.

Sursa: Jurnal.md

Un tânăr de 26 de ani din Criuleni s-a aruncat în fântână

21 februarie 2013 S-a aruncat în fântână. Este vorba despre un tânăr în

vârstă de 26 de ani din Criuleni. Potrivit poliției, mai mulți

martori susțin că tânărul și-a pus capăt zilelor.

Incidentul a avut loc noaptea trecută, în satul Izbiște.

Informația a fost confirmată pentru Pro Tv de către vice-

comisarul raionului Criuleni. Potrivit Serviciului Situații

Excepționale, tânărul s-a aruncat într-o fântână cu adâncimea

158

de aproximativ 50 de metri. Doua echipe de salvatori au lucrat

timp de 3 ore pentru a pompa apa din fântână și a scoate

cadavrul. Potrivit primelor informații, bărbatul era căsătorit și

avea doi copii. Oamenii legii urmează să stabilească motivele

care au stat la baza acestui gest disperat.

Sursa: Protv.md

Și-a pus capăt zilelor sărind în gol de la etajul unui bloc cu

13 etaje

13 februarie 2013 Un tânăr de 22 de ani, locuitor al orașului Chișinău și-a

pus capăt zilelor. Acesta a sărit de la etajul 13 al unui bloc din

sectorul Râșcani al capitalei. Incidentul s-a produs acum o ora.

Tânărul trăia cu bunica sa. Potrivit acesteia, tânărul suferea de

boli mintale și de mai mult timp amenința că-și va pune capăt

zilelor. Înainte de a sări în gol acesta a scris un mesaj pe

peretele blocului în care scria că dorește ca organele sale să fie

donate oamenilor bolnavi.

Sursa: Protv.md

O bătrână de 73 de ani din capitală și-a pus capăt zilelor în

această dimineață

8 februarie 2013 „O bătrână de 73 de ani şi-a pus capăt zilelor. Femeia s-

a îmbrăcat şi-a luat cu ea o sacoşă şi a sărit în gol de la etajul

trei. Vecinii spun că pensionara a recurs la acest gest după

câteva zile în care nu a putut ieşit din propriul apartament. A

fost încuiată în casă de fiică. Tragedia s-a produs în această

dimineaţă pe strada Alba Iulia din sectorul Buiucani al

capitalei. Medicii nu au reuşit decât să constate decesul.

Vecinii spun că de ceva vreme victima se plângea pe lipsă de

afecţiune, întrucât fiica şi nepotul care o îngrijeau o tratau cu

indiferenţă. Rudele victimei, care erau în stare de şoc, nu au

vrut să discute cu presa pentru a confirma sau infirma cele

spuse de vecini. Poliţia investighează circumstanţele producerii

tragediei.

159

Precizăm că tragedia are loc la câteva ore de la o altă

tentativă de suicid. Aseară, un tânăr de 22 de ani din capitală s-

a aruncat de la o înălţime de patru metri, strigând cu disperare

că nu mai are motive să trăiască. S-a întâmplat la sediul editurii

“Universul” unde băiatul era angajat în calitate de măturător.

Tânărul a fost transportat de urgenţă la spital şi internat în

secţia Reanimare. Potrivit medicilor, băiatul se află în stare de

gravitate medie şi are toate şansele să se recupereze.

Sursa: Jurnal tv. md

27-06-2013

Soldatul găsit spânzurat la Bulboaca a fost ucis. Asta

a declarat astăzi în Parlament deputatul neafiliat Vadim

Mișin. La rândul său ministrul Apărării a negat informația.

Vitalie Marinuță spune că medicii legiști au anunțat că

tânărul a fost spânzurat. Potrivit lui Mișin, soldatul a fost

adus astăzi acasă, la Briceni, într-un sicriu închis, de zinc.

Părinții ar fi insistat să-l deschidă și să-și vadă pentru ultima

dată fiul. Deputatul a declarat că ministrul Apărării ar

încerca să tăinuiască acest fapt. Soldatul a fost găsit

strangulat acum două zile, după ce fugise din unitate și era

dat în căutare.

Deși în prima zi procurorii militari au spus că tânărul

în vârstă de 18 ani s-ar fi spânzurat, ieri aceștia au anunțat

că victima ar fi fost determinată să se sinucidă, fără a oferi

detalii. Acum două săptămâni un alt militar, angajat prin

contract în armată, a fost găsit spânzurat în apropierea

satului Cioara, Hâncești, în timp ce se afla în concediu.

Motivul este deocamdată necunoscut, dar oricum asta dă de

bănuit că ceva nu e curat deloc în armata noastră națională

care numai armată nu poate fi numită.

28.11.2013

Soldatul găsit împușcat cu arma din dotare într-o

unitate din Chișinău ar fi fost determinat să se sinucidă.

Procuratura militară a deschis un dosar penal, iar colegii săi

160

spun că tânărul avea o iubită și că ultima dată el ar fi vorbit

la telefon anume cu ea. Potrivit colegilor, vineri militarul s-a

întâlnit cu părinții săi, care l-au vizitat în unitate. Atunci, pe

lângă produsele alimentare, aceștia i-ar fi adus și un telefon

mobil. Soldatul era îndrăgostit de o fată din sat de la el, iar

sâmbătă seara ar fi discutat mai mult timp cu ea la telefon.

Rudele victimei spun însă că el nu avea nici o prietenă, iar

această versiune a fost lansată doar pentru a mușamaliza

decesul. Militarul a fost găsit împușcat în cap cu arma de

dotare ieri în jurul orei 12:00, în timpul executării serviciului

de gardă.

Acesta ar fi transportat de urgență la Spitalul Clinic

Militar Central, dar în scurt timp a murit. Rudele soldatului

sunt indignate și acuză Ministerul Apărării că încearcă să

ascundă circumstanțele decesului. Ministerul Apărării nu a

vrut să comenteze declarațiile rudelor. Deocamdată nu se știe

exact ce l-ar fi determinat pe tânăr să-și pună capăt zilelor.

Atât rudele cât și colegii victimei spun că acesta nu s-a certat

cu nimeni din unitate și nu s-a plâns de ceva. Soldatul în

vârstă de 18 ani, era original din satul Copciac, raionul

Ciadâr-Lunga. El fusese încorporat în serviciu militar în

termen pe 23 iulie 2013 în orașul Cahul. Acum două luni

tânărul a fost transferat în Batalionul de Gardă al Armatei

Naționale. De la începutul acestui an acesta este al treilea caz

de suicid în Armata Națională.

Cei care sunt datori să apere acest meleag nu se pot

apăra nici pe ei singuri de această caracatiță mafiot-

criminală din Republica Moldova, guvernarea ticăloasă!

16.12.2013

Un bărbat de 58 de ani din capitală si-a găsit astăzi

sfârșitul sub roțile trenului Chișinău-Odessa. S-a întâmplat

în această dimineață în aproprierea stației Revaca, iar

oamenii legii presupun că este vorba despre un sinucid.

Bărbatul s-a aruncat în fața trenului la doar numai o

161

jumătate de oră după ce garnitura a pornit din gară. Potrivit

martorilor, acesta a așteptat ca trenul să se aproprie și sa

aruncat sub el. Trenul l-a lovit din plin, iar în urma

impactului corpul bărbatului a fost tăiat în două. Șeful

departamentului de deservire a călătoriilor spune ca

mașinistul a observat victima prea târziu și nu a mai reușit să

mai frâneze. În urma accidentului mașinistul a oprit trenul și

a anunțat poliția, după care garnitura si-a continuat calea

spre Odessa. Deocamdată nu se știe de ce bărbatul a decis să

își pună capăt zilelor în asemenea mod. Bărbatul era originar

din comuna Dobrogea și era căsătorit.

26-11-2013

O femeie în vârstă de 42 de ani sa aruncat în gol de la

etajul trei al apartamentului în care locuia. Tragedia sa

întâmplat noaptea trecută în sectorul Botanica al Capitalei.

Potrivit polițiștilor soțul și cei doi copii erau acasă în

momentul când ea sa aruncat de la etaj. Au anunțat imediat

oamenii legi despre cele întâmplate. Rudele au spus

polițiștilor că femeia suferea de o tumoare pe creier, iar

ultimele luni ar fi fost supusă mai multor intervenții

chirurgicale. Vecinii au numai cuvinte de laudă la adresa

femeii și nu înțeleg de ce a recurs la acest gest. Totuși ei spun

că au văzut-o ultimul timp au văzut-o pe victimă palidă și

abătută. Versiunea care o iau în calcul oamenii legii este

suicidul.

Deci am cules din presă cazurile de suicid pe anul

2013, dar sunt convins că ele sunt mult mai multe, fiindcă

prin alte sate părăsite nici nu se anunță autoritățile, sau

numai cele locale și gata. Sunt de tot soiul de sinucideri și de

toate vârstele, dar cel mai mult iată că sunt din păcate minorii

și adolescenții. Sinuciderea este o problemă de sănătate

publică, fiind o cauză majoră a deceselor premature, iar

societății indiferente nici că le pasă. Guvernarea și bisericile

în loc să aibă grijă de popor se ocupă de nimicirea lui pe cale

162

materială și spirituală făcând bani groși din aceasta și

devenind miliardari peste noapte crescându-le castele ca

ciupercile după ploaie. Mare li-i păcatul și blestemați v-or fi

de popor în vecii vecilor!

Sinuciderea a devenit a treia cauză de mortalitate. Cea

mai efectivă este grupa de vârstă cuprinsă între 18 și 25 de

ani. La noi au rămas numai bătrâni și copii mici, iar tinerii

fac parte din populația activă și astfel națiunea noastră riscă

să piardă persoane care pot crea valori importante în folosul

ei. Adică societatea nu că

își taie creanga de sub picioare, ci și rădăcinile. Este și o

problemă de politică populațională, întrucât dacă scade

natalitatea și crește rata sinuciderii, este afectat raportul

natalitate / mortalitate. O persoană care se sinucide este o

persoană în care statul a investit foarte mult până la data

sinuciderii. Iată că suicidul nu este doar o problemă de

domeniul sănătății mintale sau publice, ci și al economiei,

necesitând o strategie națională de prevenție.

Suicidul este procesul care are ca scop terminarea

propriei vieți. Felul în care este văzut suicidul variază mult de

la o societate la alta în funcție de cultură și religie. De

exemplu, multe culturi occidentale, dar și iudaismul, islamul,

creștinismul tind să vadă actul de a-ți curma singur viața ca

un lucru negativ. Un suicid ar fi întotdeauna rezultatul unei

boli psihice. Unele societăți consideră că suicidul este o

crimă. Cu toate acestea uneori sinuciderile sunt privite ca

normale și sunt percepute ca onorabile în anumite

circumstanțe, cum ar fi sinuciderea ca protest la persecuție

(de exemplu greva foamei), ca parte dintr-o luptă sau

atentatorii sinucigași, kamikadze cei militari) sau ca o cale de

a păstra onoarea unei persoane dezonorate (de exemplu, a-și

da viața pentru a-și apăra onoarea sau siguranța familiei.

Iată un suicid de mare onoare în care locotenentul Ionel

163

Epure a preferat el singur iadul decât să execute ordinul de a

băga Basarabia în iadul sovietic.

In urma ultimatumului din 1940, romanii au fost siliți să

se retragă din Basarabia. Invazia sovieticilor s-a produs în luna

iulie. Aceștia au impus parții romane trei zone eșalonate pentru

cedarea succesivă a teritoriilor din Basarabia. Nu se permitea

plecarea populației cu bunuri materiale. Aceste zone au fost

zilnic nerespectate si devansate de către sovietici în scopul de a

crea panică și dezorganizare în cadrul armatei romane, care

sprijinea populația în retragere.

In aceasta conjunctura, pentru temperarea atmosferei

create, o delegație de trei ofițeri români s-a prezentat în fata

unei unități sovietice, intrată abuziv, dar chiar porcește de tot,

mai devreme decât convenția, pentru a reglementa cît de cît

situația creată.

„In zona Cetăţii Albe, locotenentul Ionel Epure s-a sinucis

în faţa regimentului, împuşcându-se în cap. ‚Acest ordin

(n.r. – ordinul retragerii trupelor române din Basarabia)

nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui cuvinte…” De la

stânga la dreapta: Felix Topescu, Constantin Zahei,

Locotenentul Ionel Epure (X) și Toma Tudoran.

164

Din delegație făcea parte și locotenentul Ionel Epure. El

a înaintat îndrăzneț în fața unui maior sovietic cerându-i să

oprească trupele sovietice pe aliniamentele convenite inițial.

Maiorul s-a enervat, l-a pălmuit pe locotenentul român și l-a

degradat, smulgându-i epoleții. Reacția locotenentului Ionel

Epure a fost fulgerătoare: l-a împușcat pe loc pe sovietic, după

care, conștient de ce va urma, s-a sinucis, într-un gest suprem

de onoare de cavalerist în faţa regimentului, împuşcându-se în

cap. „Acest ordin (n.r. – ordinul retragerii trupelor române din

Basarabia) nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui

cuvinte…..”„El e un erou uitat. Noi, românii, am ajuns până la

Stalingrad în căruţe cu coviltir şi cu cuptoare de pâine trase de

boi, ca vai de lume…”Oleg Dombrovschi. Deci, datoria

noastră, a urmașilor este de ai păstra vie memoria eroilor

neamului. Eroii adevărați nu mor niciodată!

Ratele de suicid sunt mai crescute la bărbați decât la

femei). Se estimează că există în jur la 10 sau 20 de milioane

de tentative de suicid în fiecare an pe tot mapamondul, dar eu

cred că nu este om pe pământ care nu a avut măcar odată

gânduri de tentativă de sinucidere și așa a fost de la debutul

lumii încoace, iar cine zice că nu… să arunce primul cu piatra!

Factorii cu potențial suicidar crescut sunt: factorii

familiali: relațiile conflictuale în familie, familii dezbinate și

dezorganizate, abuzuri în familie (abuz emoțional, fizic,

neglijare, abuz sexual), divorțul, moartea unei persoane

apropiate. Unele studii arată că modelul parental poate fi una

dintre cauzele suicidului prin învățarea de către copil a acestei

modalități de rezolvare a problemelor – suicidul. Alte studii

însă susțin faptul că este vorba de învățarea unui model

general, defectuos de rezolvare a situațiilor de criză.

Performanțele școlare: notele au devenit unul dintre

principalele motive pentru care copii și adolescenții recurg la

165

suicid. Presiunea familiei și a școlii prin standarde iraționale

impuse îl determină pe copil să rezolve „eșecul” prin suicid.

Copilului nu trebuie să-i faci drumul vieții bun, ci să-l

pregătești și călești de drum lung. Cei care se concentrează pe

câștig au mult mai multe șanse de izbândă, decât cei care se

tem să piardă și nu se implică în luptă. Majoritatea din noi

lașii considerăm că e mai bine să ne mulțumim cu puținul pe

care îl avem deja, decât să pierdem din cauza iluziei că am

putea avea mai mult. E trăsătura cu care ne alegem din

copilărie și încă o purtăm toată viața în noi și mai învățam și

pe alții să fie ca noi, lași și nepăsători la toate din jur. Idolul

din copilărie te obsedează toată viața, involuntar te transformă

în sclavul lui docil până la moarte.

Factorul negativ are un impact mai puternic

comparativ cu cel pozitiv. El se fixează aproape fără osteneală

îndelung în memorie. Vrei să scapi de el? Imposibil! Așa e

firea omului. Faptele bune se uită repede, cele rele capătă

imunitate la uitare și numai cel ce nu se teme de imposibil îi

este dat să rupă aceste lanțuri. Și școala și familia comit

greșeala de a lăuda nu efortul copilului, ci rezultatul obținut de

el. Nota să zicem, ne interesează mai mult decât străduința pe

care copilul o depune pentru ea, iar eu tot timpul am suferit

pentru că nu am fost notat pentru străduință.

Notăm cu „10”, uneori, dar chiar foarte des până și

lucrările făcute de părinți sau copiate de la alți colegi. La

școala de la marină iată că nu mergea deloc aceste lucruri,

fiindcă nu avea rost să copii și coborându-te la fundul apelor

în scafandru totul depindea de tine și mintea ta și nu a altora.

Astfel viața ta era tot timpul în mâinile tale, iar marea nu iartă

nici o prostie, pedepsind crud prostul sau pe cel care nu a

învățat. Ea, Marea mi-a fost adevăratul profesor care m-a

notat cu note adevărate și cele mai meritate!

Performanța după cum se știe necesită efort. Copilul

care se concentrează pe efort cu timpul devine stăpân pe

166

situație (și chiar pe soarta sa cu care luptă în fiecare zi). El nu

se teme să greșească și nu transformă eșecul într-o tragedie

personală, chiar de îl râcâie rău la ficați. El intuiește că

succesul trebuie confirmat în fiecare zi, prin muncă, prin

încredere în sine, prin tactică a performanței. Cine o posedă

devine un învingător. Adevărații luptători nu plâng și nu se

resemnează. Plânsul și îndoiala sunt începutul disperării, iar

disperarea e începutul eșecului în viață. Ca să poți învinge

chiar și viața trebuie să crezi în victorie, iar ca să crezi în

victorie trebuie să fii învățat de mic de a crede în ea și în

bunul Dumnezeu și nu maimuța lui Charles Darwin.

Binecuvântați sunt cu adevărat nu elevii care nu-și uită

profesorii, ci elevii care nu dau uitării sfaturile bune primite

de la profesori, dar încă și le mai folosesc în viața sa

personală. Urmând sfatul profesorului imediat îl vezi în

imaginea ta precum era când ți-a spus, iar aceasta este cea

mai mare recunoștință.

Stresorii sociali: lipsa abilităților de comunicare, de

exprimare emoțională, de relaționare sunt factorii importanți

în creșterea riscului suicidar. Studiile relevă faptul că un

procent important de copii recurg la suicid ca o modalitate de

„fugă” față de atitudinea negativă a colegilor (umilirea fizică

și verbală).

Factorii individuali: emoționali – sentimentul de singurătate,

depresia, neajutorarea, lipsa de speranță, distres emoțional;

cognitivi – lipsa abilităților de rezolvare de probleme și a

strategiilor de coping adaptiv; comportamentali – consum de

substanțe; de sănătate – boli terminale, psihopatologie gravă.

Factorii biologici: factorii genetici au un efect asupra riscului

de sinucidere într-un procent care variază de la 30% la 50%.

O mare parte din aceste acțiuni ale eredității influențează

direct boala psihică. De asemenea există dovezi care

sugerează că dacă un părinte s-a sinucis acesta este un factor

puternic de predicție în rândul urmașilor.

167

Factorii socio-economici: cum ar fi șomajul, sărăcia, lipsa

locuinței și discriminarea pot să determine gânduri suicidale.

Sărăcia nu poate fi o cauză directă, dar poate crește riscul

sinuciderii, așa cum sărăcia este un factor de risc și pentru

depresia majoră. Efectele comportamentului suicidal sau ale

suicidului ca act înfăptuit asupra prietenilor și membrilor

familiei sunt adeseori devastatoare. Oamenii care își pierd un

prieten apropiat sau o rudă prin suicid sunt mai expuși

riscului de a deveni preocupați de problema suicidului, în

timp ce doresc să nege sau să ascundă cauza morții celui

apropiat care a înfăptuit acest act. Ei se întreabă dacă ar fi

putut să prevină acest act și se învinovățesc pentru

problemele care au condus spre acest act pe cel care l-a

înfăptuit. Ei se simt abandonați de cei care îi iubesc și se simt

stigmatizați de cei din jur.

Supraviețuitorii trec printr-o mare încărcătură

emoțională conflictuală, simțind totul prin prisma unor

emoții intense care merg la durere și tristețe în legătură cu

pierderea persoanei apropiate în acest mod, la sentimente de

neajutorare în ceea ce privește prevenirea acelui act, le este

dor de persoana care au pierdut-o și sunt furioși pe decizia ei

de a-și lua viața în cazul care a luat această decizie după ani

de suferință din cauza unei boli fizice sau mintale.

Acest lucru este ușor de înțeles, având în vedere că

persoana care este în doliu este în același timp o victimă cât și

un autor al actului fatal. Indivizii care supraviețuiesc unei

pierderi a unei persoane apropiate care s-a sinucis au

tendința să treacă prin suferințe complexe ca reacție la

această pierdere. Simptomele de pierdere care pot fi

experimentate de supraviețuitorii apropiați victimei includ

sentimente intense de izolare și vid lăuntric, evitarea

acțiunilor care rememorează pe cel decedat și alte probleme

cum ar fi cele de somn și lipsa interesului pentru activități

168

plăcute odinioară și a capacității de a se bucura în general de

sine, de prieteni și de viață.

Deci, să mai lăsăm faptele să vorbească, care m-au

atins și pe mine cunoscând persoana care a săvârșit acest act,

fiind o verigă a unui lanț de sinucideri. Venise la mine o

nepoată de la o verișoară, care apoi a mai venit cu două

verișoare de a ei și au locuit vre-o două luni la mine. Eu mă

duceam dimineața pe la ora 7, 00 la serviciu și veneam seara

târziu pe la 21,00 sau 22,00 și nu prea aveam când sta cu ele

de vorbă. Le mai făceam mâncare în loc să facă ele. Nu le

plăcea să facă nici curățenie, dar umblau cu o droaie de

handralăi din urma lor! Într-o seară am venit și le-am găsit

pe toate împrăștiate cu băieți în brațe prin ogradă. Numai că

mi-a atins orgoliul. Ele stau pe spatele meu și nici nu mă lasă

să le ating, iar cu alții stau în brațe și se sărută fără genă față

de mine.

M-am aprins! Cineva este cineva, iar cineva nu e

cineva. Le-am mai ținut eu lecții, dar degeaba. Apoi au plecat

pe la gazdă la alt serviciu ele și ne mai scriam pe rețelele de

socializare din când în când sau ne mai sunam. Erau însă

mincinoase de cum scoteau numai o vorbă. Pătimașa a

împrumutat de la mine 30 de lei și i-a spus lui fratele său

luând bani de la el că mi-a achitat gazda. Eu care le făceam

și mâncare totul din contul meu și curățenie din urma lor

fără să le iau un bănuț am ajuns și vinovat că le-am luat

bani! Ce am cheltuit cu ele să fie! Dar acei 30 de lei i-a

împrumutat și tot nu mi i-a întors. Mă sculam dimineața și le

vedem cum dorm toate încolătăcite ca șerpoaicele pe un pat,

mi se făcea „rău”. Seara până târziu stăteau pe laptopul meu

la internet de nu puteam eu dormi, fiindcă eram toți într-o

cameră mare. Deci Pașa îmi mai scria pe rețelele de

socializare și am văzut că și-a schimbat poza stranie, ceva cu

un înger.

169

Am simțit totuși că nu este ceva în regulă și tot cercam

să mă întâlnesc cu ea. Mi-a promis de vre-o două ori să ne

vedem și nu a mai venit. Odată am așteptat-o în parcul

central Ștefan Cel Mare din Chișinău vre-o două ore și tot

degeaba. M-am înfuriat pe ea adresându-i toate înjurăturile.

Odată sunând la nepoata mea la țară dau peste verișoara

mea, adică mama ei și cică toate sunt la mort că a murit Pașa

și are să mă sune mai târziu fiică-sa. Nu m-a mai sunat și

iată că a venit de Anul Nou la mine la Chișinău în ospeție și

mi-a povestit toată tragedia care sa întâmplat cu Pașa

verișoara ei. Eu credeam că a murit vre-o babă din mahala că

e plină mahala de ele și nici nu am tras atenția cine a murit.

Când acolo a murit Cepraga Parascovia născută la 14-05-

1994, care sa sinucis la data de 18-11-2013 după cum mi-a

povestit verișoara ei, care au crescut ambele în mahala de

mici și au fost prietene până în ultimul moment.

Parascovia sau Pașa cum o numeau toți era acasă la

țară venită de la școala profesională unde învăța și s-a

sinucis în curtea casei părintești într-o poiană din fundul

grădinii numită Moșoae. A ieșit seara din casă fără să spune

unde se duce pe data de 17 noiembrie și a dispărut. A doua zi

fratele ei cel mai mic Mihail de 11 anișori pe care îl iubea cel

mai mult a ieșit afară dimineața pe la 6:20 să-și caute vaca și

acolo a văzut-o strangulată pe sora lui, cu fularul ei de un

copac. A alergat cu ochii plini de groază răcănind la mamă-

sa să-i spună de cele văzute. Nu mai putea să-și tragă aer, dar

așa a alergat prin mahala să cheme pe toți în ajutor.

Această imagine nu i se va mai șterge niciodată din

memorie. De ce? Fiindcă inconștientul nostru este foarte

bogat, și nu mai puțin bogat și mai puțin interesant este

subconștientul nostru. Subconștientul este spațiul logic în

care se refugiază amintirile de care vrem să ne debarasăm și

vrem să le uităm pentru totdeauna. Pur și simplu este precum

nu ne-am înțeles reciproc într-o dragoste și ne apare mereu

170

chipul omului iubit care nu ne-a înțeles, dar oricum îl iubim

sau urâm. Căutăm mereu cu orice preț să uităm chipul și

această dramă psihologică, dar în zădar. Această împingere

după Freud se numește Refulare.

În dragoste iubind un om străin, dar fiind frate, copil

și iubind a ta soră este mult mai tragic. Aceste amintiri însă

nu sunt atât de cuminți și sar ca dracii, tocmai în cele mai

dificile momente și te pot pune în situații cât mai stupide sau

chiar să le imiți. Nu stau cuminți în subconștientul nostru

fără a reveni îndărăt, fără a zgândări sufletul. Aceste termen

de a reveni îndărăt în conștient se numește Personanță, e

termenul lui Lucian Blaga. Această Personanță readuce

lumea cea tragică. Dacă nu o readuce, atunci toate se prefac

în niște visuri, coșmaruri pe care le visăm când dormim, dar

visurile sunt o altă lume. Un fel de aluzie la cele trăite și

astfel vezi tot timpul aceste imagini precum au fost în

realitate și în visurile nocturne și în imagine, adică oricum

nu mai poți scăpa de ele până la moarte. Întâlnirile cu

răposații se întâmplă numai în visele nocturne precum te-ai

întâlnit și trăit în viață cu ei și fiecare le are în felul său și

oameni diferiți, dar mai mult cu cei dragi și cu cei care au

contactat cândva în viață.

Mama ei năucită nu știa ce să facă! S-a adunat apoi

toată mahalaua în jurul fetei spânzurate până a venit

polițistul de sector și a scos-o din laț. Biata fată a lăsat un

bilețel în care era scris că își iubește mama și că îi pare rău

de ce a făcut și că niciodată nimeni nu a înțeles-o și nimeni

nu are să o înțeleagă nici acum. Mai scria că își cere iertare

de la toți și că pe Mișulică, adică frățiorul cel mai mic îl

iubește mai mult decât ca pe un frate. Era o fată la părinți și

mai având trei frați, doi mai mari și unul mai mic. Mai

interogând-o pe nepoata mea mi-a spus că a avut un băiat în

satul vecin, adică în satul meu de baștină și având relații cu

171

el era însărcinată și sa temut să nu să se facă de râs întreg

satul cu burta la gură de fată mare.

Dacă ne întoarcem oleacă în trecut vedem această

rădăcină a tragediei. Eu i-am cunoscut pe toți ai familiei lor.

Deci avea un frate, tatăl ei și locuia la noi în sat căsătorit cu

o doamnă. Având cal și căruță toată vremea mă întâlneam cu

el cu căruța, fiindcă eu lucrând electrician umblam tot satul

solicitat, dar și lucrând în colhoz și-i știam pe toți. Într-o

seară se furase din ograda bisericii de la un sărai construit

nou, unde se țineau cele trebuincioase pentru biserică, ușile

și ferestrele. Prin sat a mers zvonul că le-a furat acest

căruțaș. Nu sa putut găsi cine și așa a și rămas. La aproape

jumate de an de la acest furt iată că s-a spânzurat făptașul.

La un an și ceva după acest caz iată că sa spânzurat și fratele

lui, adică tatăl fetei. Îl cunoșteam și pe el, fiindcă rar, dar mai

veneam pe la verișoară în ospeție, dar și el venea pe la noi

prin sat.

Cu câțiva ani în urmă, venit acasă la țară am trecut pe

la verișoară și am cunoscut-o și pe mama acestei fete. Fiind o

familie mijlocie, dar eu a-și zice nevoiașă și degradată,

mamă-sa iubea să mai consume alcool și își probozea fata cu

cuvintele: „dacă ajungi cu burta la gură de fată mare, mai

bine să te spânzuri ca tată-l tău!” Calitatea de a dărui și a

absorbi iubire este starea cea mai firească a femeii, condiție

vitală, în lipsa căreia ființa alunecă spre autoanulare,

animalizare sadism și altele. Cuvintele de mamă spuse cu ură

pentru copii sunt mai grele ca blestemul și iată că fata a

ascultat-o. Adică și psihologic și cu cuvintele grele a împins-o

la ștreang. Cum pot eu să nu o înțeleg când i-am spus mamei

mele că plec la Chișinău la lucru și va scăpa de mine, dacă

tot timpul se împiedică și ea mi-a zis:

- „Da du-te măcar și te spânzură!”

- Mă v-oi duce, i-am răspuns eu răspicat!

172

Peste câteva zile am plecat la Chișinău și m-am

aranjat la lucru la Universitatea de Stat din Moldova. Peste

ceva timp, venind acasă i-am zis mamei ironic în ochi:

- Iată m-am dus și m-am spânzurat!

- Păi tu ești dracul.

- Mata m-ai făcut, dar eu mai știu cu cine și cu ce fel de drac!

Suntem noi oare în drept să credem că mama care ne-

a dat viață e responsabilă de tot ceea ce facem noi, ea e tot

timpul stăpână pe noi, ea decide totul și gândește pentru noi

și dacă ne-a dat viață poate și să ne o i-a înapoi când vrea cu

sloganul de la țară „eu te-am făcut, eu te omor”? Cel mai

greu blestem în viață este a părinților! Au ei oare dreptul să

ne blesteme ca toată viața să le târâim blestemele în cârcă?

Nu cred deloc așa, s-o creadă cei cu mintea îngustă și sucită!

Fiecare om are dreptul la viața sa personală de a fi el însuși

și stăpân pe sine și nu altcineva și de a alege el singur cu

mintea sa binele de rău și pe care cale a vieții să meargă, ca

apoi tot el singur să dea socoteală de drumul ales în fața lui

Dumnezeu și nu în fața lumii și încă strâmbe de tot!

Deci, eu fiind de acum trecut prin armata sovietică,

eram călit bine și la orice agresiune răspundeam cu glume

care ardeau răutatea din partea celora care venea, dar totuși

vorbele de mamă nenorocesc cu totul. Cum deci să nu pot

înțelege pe această biată fată de 19 ani, cunoscând bine

psihologia satului, care a ascultat-o pe mamă-sa? Eu nu am

ascultat la propriu, dar m-am dus și m-am spânzurat la

figurat de libertate, ca de gâtul iubitei, lăsând în urmă toată

mediocritatea care mă înconjura. Totuși sărăcia și neavând

unde trăi fără să mă ajute cineva, decât un prieten și

colectivul bun în care lucram, mă ținea pe muchie de cuțit și

tot amintindu-mi de cuvintele urate de mama. Nu destul că

nu m-a ajutat cu nimica material, dar nici măcar nu m-a

ajutat cu un cuvânt bun în viață, cu o povață.

173

Cunoscându-se omul se vede în deplină realitate în

oglinda conștiinței sale, dar majoritatea nu acceptă să se uite

în ea, fiindcă s-ar speria, nu vrea omul negru la suflet să se

vadă – urât, murdar, ticălos, mândru, hapsân mai fariseu ca

fariseul, vanitos, zgârcit, curvar, aplecat ca o prostituată cu

poziția mintală – o nulitate ce provoacă greață, un fel de

vomă blândă, care e hidos de neplăcută, de te scutură, caldă

și oțetită. Astfel te complaci să te amăgești pe tine însuți și

existând așa de zi cu zi ambalat în minciuna frumoasă. Nici

iadul nu are atâta furie cât unele femei care înaintând în

vârstă toate măștile minciunii și ale frumosului dispar și le

vezi așa cum sunt ele și te gândești: De unde atâta ură în

aceste femei urâte și lugubre, nimicitoare de lumina Divină a

frumosului din Om? Câtă ispită poate ieși dintr-o femeie, cât

iad, câtă nebunie, câtă otravă, un întreg potop care te trimite

pe lumea cealaltă și încă prin păcatul lui Iuda?! Periculos cu

totul să dai peste aceste femei, dar încă să te mai căsătorești

cu ele, te căsătorești pe veci cu juvățul care te tot strânge

până te strânge de tot și ai alunecat în delirul sinucigașilor.

Pe când o femeie frumoasă întruchipează noblețea

sufletească izvorâtă din grădina Domnului. Lumina

productivă a conștiinței sale pătrunde grațioasă în simțurile

acelora care o adoră, purtătoare de emoții rafinate care i-au

fost încarnate în trup odată cu coasta începutului superlativ.

Frumsețea unei femei este un preambul – al curățeniei sale

sufletești: acolo deslușești primele dezmierdări ale mamei,

rostite în grâul dulce al țăranului, ce își binecuvântează

seminția, ca pe bobul de grâu, zămislit în sânii rotunjiți de

laptele spicului.

Așa trebuie binecuvântată cu multă dragoste, gingașe

dezmierdări și sămânța bărbatului introdusă în „solul”

femeii, mult mai mult ca grâul, fiindcă grâul crește într-un

an, iar sperma în șapte sau nouă luni aducând o viață de om

și de o sută de ani, care pot deveni și geniu. Apoi educată în

174

lumina tainică a smereniei nealterate de orgolii și alte patimi

lumești. Din păcate la noi majoritatea copiilor sunt concepuți

la beție, printre care chiar și eu, dar numai caracterul și

mintea luminată mă face să lupt cu așa viciu, fiind și

apărătorul a celora învinși și de patima alcoolului, turnându-

le tărie în caracter, de a se debarasa de așa patimă!

În calitate de diriguitoare a distanțelor fragede, ea,

Femeia cu Suflet Frumos nu suferă falsurile, ipocrizia și

deșertăciunea proprii specimenului uman. La ceasul de taină

târzie ea nu dezbracă de credință reflecția imaginii sale, astfel

rămâne frumoasă pe veci pe când altele urâte au fost chiar și

cu chip frumos și urâte au rămas pe toată viața și tot așa

plecând în eternitate cu toată hidoșenia sufletească. Probabil

că sufletul le este atât de negru și provoacă numai pagubă și

nimicire în jurul lor cu energia negativă, vorbele și faptele lor

rele de tot, izvorâte din sufletul lor satanic numai cu vrajbă și

ură.

Prin sate tot merg zvonuri și bune și rele. Omenii ieșiți

din imperiul sovietic unde se credea numai în minciună,

bârfe și nu în adevăr mai tare s-au înglodat în hăul făcut de

sovietici decât să iasă din el. Având majoritatea telefoane

mobile, televizoare, radouri, oricum trăiesc din bârfe,

minciuni și nu din noutățile adevărate. Oricum orice bârfă

sau minciună are și câte o sămânță de adevăr. Nepoata mea

care era și foarte bună prietenă cu verișoara ei care sa

spânzurat și mi-a spus mie totul cum a fost, trăia în

concubinaj cu un bărbat tot de la mine din satul de baștină.

Aveau un copil în doi, însă se întâlneau pe apucate și nu

trăiau împreună, adică părinți necăsătoriți și netrăind și

crescând copilul lor împreună. Tineri care sau jucat prostește

și animalic cu emoțiile sentimentele și organele lor sexuale în

rezultatul căruia a apărut copilul pe care la născut ea, dar îl

crește mama ei, adică bunica, iar ei și mai ales lui, li-i în cot

de el și educația lui.

175

Tot timpul se certau, ea mai mânca bătaie, dar totuși

se iubeau, fiindcă ea ca o nebună apucată de patima

bărbătească, ca vaca apucată de streche care pune coada pe

spate și aleargă sălbatecă, apuca dealul în piept și era la noi

în sat. Odată venit și eu de la Chișinău, tocmai seara a venit

și ea și am văzut că parcă este apucată de streche fugind după

acel bărbat pe la miezul nopții. Venea pe la noi la casa

părintească unde locuia o soră, apoi se ducea la el, dar

uneori se ducea și drept la el. Se zvonea prin satul nostru și al

lor că bărbatul acesta s-a dat la verișoara acestea și ea a

ajutat-o să se spânzure. Nu pun mâna în foc, nici pentru una,

nici pentru alta, fiindcă ambele prietene și verișoare erau

foarte mincinoase, dar nici pentru gurile rele ale satului. Însă

odată într-o companie ne-am întâlnit și am consumat multă

bere eu nepoata mea și fratele cel mai mare a celei

spânzurate cu încă doi prieteni.

Am văzut că tot se c-am temea de el și se da pe lângă

mine nepoate mea. Am crezut că poate vrea să o agațe, doar

au trăit toată viața în mahala și sunt verișori drepți. Am

întrebat-o care-i pricina și mi-a spus că se teme de el, fiindcă

el crede că ea a spânzurat-o pe sora lui! Aha! Iată care-i

buba! Oricum eu am luat-o pe lângă mine, apoi am luat-o la

mine să doarmă, dar asta m-a pus greu pe gânduri, căzând la

bănuieli și grele gânduri. Apoi mai trecând vre-un an de la

tragedie am auzit zvonul că din cauza acelui concubin al ei,

ea a ajutat-o psihologic, dar cică și fizic să se spânzure, fiind

verișoară și cea mai bună prietenă a ei. Deci, zvonurile sunt

zvonuri, dar totuși în fiecare este și câte o sămânță de adevăr,

fiindcă nu pot apărea așa din senin. Până nu faci foc nu iese

fum”, spune înțelepciunea populară! Rămâne totul pe

judecata lui Dumnezeu și cred că o v-or primi după merit.

Păcatul naște păcat, îndepărtându-ne de lumina divină

atotcuprinzătoare. Deci, lanțul tragediei de la unul care a furat

din ograda biserici sa întins și la al său frate, ca apoi și la copila

176

lui, sfârșind prin același act de suicid adică prin spânzurare.

Prevenirea suicidului și a tentativelor suicidale necesită o

atenție sporită și la unirea eforturilor comunității medicale și a

întregii societăți și ar trebuie să fie scrisă în legea medicilor

alături de legea lui Socrate. Prevenția sau pre-intervenția

acționează asupra etapei clinice a suicidacției și cuprinde

totalitatea măsurilor profilactice îndreptate asupra individului

sau comunității sociale în scopul prevenirii conduitei suicidare,

a cauzelor care o pot genera. În această categorie de măsuri

se pot extinde două grupe: măsuri psihoprofilactice

(educație pentru sănătate, psihopedagogică etc.) și măsuri

psihosociale (interese socio-familială pozitivă, relații

interpersonale pozitive etc.). Măsurile psihoprofilactice se

opun acțiunii cauzei patologice de ordin individual, ale

conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale – acțiunii

cauzei de ordin comunitar, sociale ale conduitei suicidare.

Ce frumos mai sună pe hârtie! Dacă era așa nu se mai

producea acest lanț de tragedii și încă poate să se mai

lungească, fiindcă fratele cel mic a fost foarte afectat de

această dramă. Însă societatea noastră e bolnavă psihologic

și nu te ajută cum să eviți tragedia, dar te ajută numai să-ți

pui singur frânghia în gât, iar sistemul nostru medical nu

numai că este corupt, dar este și nepăsător de tot, iar

aceasta ne demonstrează cazul cu studenta de la medicină

din orașul Chișinău, de la Universitatea de Medicină

Gabriela Patrașcu, care a dispărut pe data de 11 ianuarie

2016 din Chișinău. Sa pornit domnișoara de 19 ani de la

cămin la un examen la Universitate și nu a mai ajuns. Așa

ceva se poate întâmpla numai în Pașalâcul nostru, numit

Republica Moldova. A fost dată dispărută și căutată de

părinți și mulți voluntari prin parcurile din Chișinău, dar

în zadar. Cică a scris un bilețel pe rețelele de socializare că

nu se găsește nici în viață nici în moarte. A fost apoi găsită

pe data de 21 ianuarie, adică după 10 zile pe la ora 11:40 de

177

un trecător, în pădurea de la Orhei, spânzurată de un

copac.

Potrivit surselor Realitatea.md, aceasta a fost găsită

spânzurată de un copac la o sută de metri de localul „Doi

Haiduci”, în pădurea de la Orhei, undeva trei sute de metri

de la traseu. Potrivit examinării primare a medicului legist,

pe cadavrul tinerii nu au fost depistate urme de moarte

violentă și avea asupra ei toate bunurile personale, iar pe

zăpadă au fost depistate doar urmele tinerii, a declarat Diana

Maxim pentru Jurnal.md, ipoteza preliminară ar fi suicidul.

Ușor și repede se mai „spală pe mâini” toată justiția și

conducerea noastră.

178

Vara în vacanță la baștină în r-nul Florești, printre

„Florile Soarelui”. Gabriela Patrașcu, de 19 ani, studentă la

Universitatea de Stat de Medicină din Chișinău.

Dacă ai crede surselor și tuturor versiunilor date de

poliție ai crede că fata zbura pe mătură împreună cu Baba

Cloanța și a zburat pe acel ger de la Chișinău spre Orhei vre-

o 60 km și a nimerit drept în laț. În primul rând era un ger

cumplit și nu se putea de la primele cercetări constata că nu a

avut forme de violență pe corp fiindcă era înghețată. Era prea

înalt copacul și ea nu s-ar fi putut ridica ea atât de sus

singură și mai ales când ești cu mâinile înghețate. Nu e curat

deloc aici!

S-au scris sute de păreri pe rețelele de socializare care

toate conțin și câte o mică sămânță de adevăr, însă „Gurile

179

rele” mai vorbesc prin târg că fata era fără organele interne.

Adică i-au fost scoase toate organele din ea și probabil

vândute la negru. Precum la noi toate se pot întâmpla, deci

rezultă că a fost racolată de traficanții de organe și apoi

agățată ca o haină în ștreang de copac. Unul Dumnezeu știe,

dar aici omenirea a ajuns apogeul criminalității! Deci, ea

prădată de organele ei, apoi strangulată și tot ea vinovată de

toate, conform popimii și îngropată necreștinește, fiindcă a

fost găsită spânzurată și va ajunge în fundul Iadului. Chiar

nu e creștinește și omenește deloc!

Până și preoții ar trebui să ducă lecții sau să

propovăduiască antisuicidul, astfel să prevină aceste acte de

suicid și să acalmieze mințile și armonizând sufletele

enoriașilor, însă totul este nepăsare totală și agonisire de

bani. Dacă tu singur nu ai grijă de tine…, iată sa demonstrat

că nici mama ta, nici părinții tăi nu are grijă de tine, ci încă

te împing la acest tragic și negru păcat. Scuipați pe toate cele

negative bieți pătimași și fiți voi înșivă, turnându-vă tărie în

caracter prin credința în Dumnezeu și numai astfel ve-ți

putea rezista tuturor viiturilor asupra voastră, voi fiind voi și

gata!

Astfel tot devine vinovat cel care a căzut în păcat și

este îngropat fără preot, precum Iuda, dar nu cel care l-a

împins. E putred ceva de tot în această chestie, fiindcă nici un

om sau chiar animal nu vrea să cadă jos, însă se lunecă și

cade fără voie sau dacă e împins de cineva. Când eram copii

o capră pe care am lăsat-o peste noapte în grădină priponită,

de frică tot alergând, vroind să scape cumva de legătoare și să

vină în ogradă, s-a urcat peste un copac și când a trecut în

partea cealaltă peste cracă nu i-a ajuns frânghia ca să ajungă

la pământ și încă drumul față de grădină era mult mai jos,

astfel capra a rămas atârnată în aer undeva la înălțimea

unei staturi de om, legată de gât. S-a zbătut cât sa zbătut și

așa agățată a găsit-o tata dimineața fără suflare. Astfel sa

180

spânzurat din prostia, frica și zbânțuiala ei și pentru că noi

am fugit toți la joacă, tot zicând să se ducă ba unul ba altul,

motivând, că de ce eu anume? Până la urmă nu ne-am dus

nici unul și capra a rămas cu marele păcat pe ea. Dacă

copilul cu multe moașe rămâne cu buricul netăiat la casa cu

șase copii, iada a rămas singură și sa spânzurat.

Realitatea este, a fost și va fi realitate și nu o putem

schimonosi sau vopsi în toate culorile care vrem, iar trecutul

nu ni-l poate schimba nimeni, nici chiar Dumnezeu! Hai să

facem prezentul frumos de a pleca în trecut și tot a rămâne

frumos și cu armonie, ca apoi când să ne amintim de el la

adânci bătrânețe, să ne încălzească inima, știind că am trăit

frumos și cu demnitate! Adică hai oameni buni de zi cu zi să

fim cât mai buni și creștini, dar nu cât mai răi și oameni ai

dracului!

181

Capitolul IV

Cele mai mari enigme pe această lume sunt moartea și

visele care tot timpul sperie și te pun greu pe gânduri. Ele sunt

cele mai necorupte și care nu aleg oamenii. Visul și Cucoana

Moarte îi vizitează pe toți, pe tineri și pe bătrâni, pe săraci și pe

bogați, persoane celebri și iluștri necunoscuți. Prin intermediul

visului se manifestă cu deosebită claritate inconștientul, care

este sursă de informație inepuizabilă și care ne poate furniza

elemente creatoare, intuiții, informații utile și chiar precogniții.

Mesajele precognitive pe care ni le transmit visele sunt în toate

cazurile una din enigmele cele mai neliniștitoare, dar trebuie

tratate și urmate ca un „ghid”, de tălmăcit și ținut cont de ele.

Acesta ar fi într-adevăr cel mai potrivit mod de a întâmpina

mesajele viselor, a le asculta și înțelege, iar pe Cucoana cu

Coasa trebuie să o tratăm ca pe o mireasă care ne ia frumos de

mână și ne trece hotarul dintr-o lumea în alta, adică din această

lume în lumea de dincolo.

Cele mai enigmatice mesaje pentru populația din aceas-

tă lume sunt mesajele viselor pe care trebuie să le „dezghio-

căm” cât de mult putem. De când e lumea, omenirea și-a

plecat urechea cu interes și curiozitate la limbajul viselor și a

crezut cu fermitate că acestea ar da de veste despre situații

reale, atât prezente, cât și viitoare. În legătură cu această

profundă convingere, găsim urme în întreaga literatură antică,

dar ele cred că sunt cu mult înainte de a apărea scrisul: știm de

pildă că în urma unui vis faraonul Tutmes IV, în anul 1500

Î.C., a eliberat Sfinxul din Gizeh de nisipul care îl acoperise

aproape în întregime.

Pe când încă nu era conducătorul suprem al Egiptului,

Tutmes a visat că zeul Soare, a cărui imagine era considerat

Sfinxul, îi cerea să elibereze statuia de nisip și îi oferea în

schimb domnia! Și statuile se v-or descoperite și descătușate,

pe când unii oameni se v-or tot timpul robi și întemnițați mintal

182

și sufletește precum moldovenii noștri în ziua de azi. La trezire,

principele a jurat că avea să facă ce îi ceruse zeul Soare și într-

adevăr, imediat după ce a ajuns faraon, i-a redat Sfinxului

vechea lui strălucire. Nu a ținut să-l amăgească sau să-l amâne

cu promisiuni pe zeul Soare precum o fac mulți conducători cei

din ziua de azi.

Și Biblia povestește despre vise faimoase, printre care

pe cele ale faraonului, care, interpretate de Iosif, au adus la eli-

berarea poporului evreu: și în Noul Testament îngerul îi apărea

în vis lui Iosif tâmplarul pentru a-l avertiza să plece departe cu

Maria și cu pruncul pentru a scăpa de uciderea pruncilor.

Visul pare, așadar, în măsură să anticipeze uneori

viitorul; aceste vise deosebite, menite să se realizeze sunt

numite „vise veridice” și după opinia celor care le au ele sunt

de o calitate deosebită, au o savoare, o intensitate pe care

visele normale nu le au și acest lucru este valabil atât pentru

visele care prevestesc ce evenimente fericite cât și pentru visele

care anticipează evenimente tragice.

Deci, trebui să lăsăm noaptea să vorbească și să ne ducă

în misterele ei. De la noi se cere numai să-i înțelegem mesajele

și să le urmăm dacă vrem. Cred că tălmăcirea mesajelor din

vise este cel mai greu și misterios lucru de la debutul lumii

încoace. Cu timpul au fost scrise și cărți de descifrare și

tălmăcire a viselor, dar tot ele vin în diferite sensuri și nu se

poate alcătui un alfabet concret de citire a lor decât pe alocuri,

iar cu puținul se poate constitui mesajul întreg al viselor. Prin

vis poți pătrunde și pe tărâmul morților stând cu ei de vorbă în

acea stare de evenimente când ai fost cu ei când erau în viață.

Adică prin vise intri în acțiuni diferite cu ei, cei vii și cei

plecați pe cealaltă lume.

Un exemplu tipic m-a reprezentat visul pe care l-am

avut eu într-o noapte de vineri spre sâmbătă a lui septembrie

2015. Se făcea că eram în ogradă la niște prieteni cu care am

copilărit împreună. Deci, ei erau trei frați, noi mai la vale de ei

183

doi frați, apoi mai la deal de noi un alt prieten toți eram în

mahala și am copilărit de mici, făcând diferite pozne, fiind între

noi mai mici sau mai mari diferență între doi sau trei ani. Astfel

se făcea că în ograda acea unde părinții aveau trei băieți,

cândva având un mare șopron de lemn unde ne jucam noi,

acum în vis stăteam roată cinci din noi care beam vin negru în

acel șopron. Unul din cei cinci e mort, iar restul suntem vii. Cel

mai mic dintre noi a vărsat întâmplător peste sacoul meu

aproape jumătate de pahar de vin negru, pentru care l-am luat

la trei parale pentru că mi-a murdărit sacoul.

C-am năuc m-am trezit cu o senzație că ceva va trebui

să se întâmple tragic cu mine. La naiba naibilor da ceva curat

nu putea fi! Uneori visele le uiți, altele nu le prea pui la inimă,

dar acesta mă râcâia rău la ficați. Era o sâmbătă frumoasă de 5

septembrie 2015 mă cutreierau stări divergente până la pragul

nebuniei și așteptam să se întâmple o neagră surpriză cu mine,

dar fiind deprins cu ele nu mă prea speriau. Ajungând seara

târziu, bucuros că nu am pățit nimic, deschid internetul și

găsesc un mesaj proaspăt din acea zi de la o cumătră de a mea

din sat:

- Ți-a murit prietenul tău din mahala. Nu vii să-l vezi? S-a

spânzurat acum seara.

- Bine, văd ce am de rezolvat aici problemele și cred că am să

vin în sat.

Fir-ar să fie, mi-am zis! Iată visul! Cel care a vărsat

vinul pe sacoul meu s-a spânzurat. Dacă aceasta a avut loc

seara după masă pe la ora 16,00 eu am știut de dimineață,

numai că nu știam mesajul adevărat al visului că el este căutat

de moarte prin marele păcat. Mda. M-am afundat în meditație

și am dat pelicula vieții înapoi de a vedea toate celea trăite

împreună cu el și toți prietenii din mahala. Din noi era cel mai

mic, dar și alintat de mamă-sa care avea doi băieți și-i creștea

fără bărbat, dar erau crescuți în puf nu ca noi, mult mai săraci.

Oricum de mici am crescut toți împreună, apoi când am crescut

184

mai mari ne-am despărțit care pe la școli, care au rămas în sat

și astfel nu mai țineam legătura.

El fiind numai cu mamă nu a fost luat la armată, care l-

ar fi călit bine. Noi toți ceilalți am făcut armata în Fosta

Uniune Sovietică și numai că altfel înfruntăm viața grea și

spinoasă și-i ținem piept. El a pierdut lupta cu vieața. A doua zi

am fost în sat și cu un cumnat am trecut pe la el cum ne-am

coborât din autobuz, fiindcă gospodăria lor este chiar lângă

șoseaua centrală a satului. Neconsumând alcool mintea,

amintirile și emoțiile îmi vuiau în cap, fiindcă atunci cînd mai

i-ai câte un pahar de vin mai ușor suporți cruda realitate a

vieții. Am intrat în casă unde era numai mamă-sa cu o soră de a

ei, și fratele mai mare.

Morții întotdeauna înspăimântă pe cei vii, amintindu-le

viitorul, dar iată nimeni nu bagă lecția în cap. Când l-am văzut,

mi-am amintit când l-am văzut ultima oară și în subconștientul

meu a început să deruleze filmul de scurtmetraj. Vara trecută,

venind acasă în concediu la casa părintească am făcut niște

beții late și rău canonit de băutură oftam vomitând de îmi

crăpau și ochii din cap într-o dimineață. Eu cu capul cât burta

iepei, venise câțiva din mahala la mine și toți mazgugiri de

băutură oftam și căutam să ne dregem cu ceva tărie după ziua

de ieri. A venit o doamnă cu o sticlă de tărie, adică spirt

amestecat și am tras câte o cinzeacă de te cutremura băutura

dracului care ardea când o dădeam pe gât. Parcă încetișor ne

mai reveneam. El a venit cu încă un prieten și cu o ploscă de

doi litri cu vin. Eu nu prea antrenat cu beția, tremuram de mă

apucau năbădăile și ei mă râdeau cum tremuram vărsând vinul

și-mi clănțăneau dinții pe pahar.

După ce am terminat cu tăria am trecut la vin. „Beți din

sângele meu a spus Hristos ucenicilor”, întinzându-le paharul,

și nu în zadar, căci vinul îmblânzește necazurile oamenilor, îi

face mai buni la suflet, îi egalează și deschide la suflet unul

față de altul, te aruncă în amintiri frumoase pe care le discuți cu

185

prietenii de pahar, astâmpără furtuna satanică a gândurilor rele.

Pentru cine nu le este rău e bine, iar eu după o beție lată,

conștiința neadormită, Dumnezeu mă mustră așa de strașnic că

te pocăiești în fața lor și te căiești de cele făcute și nefăcute de

parcă ai comis cele mai rușinoase fapte și te știe toată lumea.

Nu este mai mare pedeapsă pentru mine când ești în această

stare de mahmureală și ești pedepsit de Dumnezeu și conștiința

ta. Stai în fața lor ca cel mai decăzut înger conștient și te

spovedești de toate păcatele! Căindu-te și rugându-te la

Dumnezeu să te ierte păcătosul de tine!

Am făcut toți o roată cu paharul și am tras câte unul de

mânecă. Ei repede și-au revenit, dar eu numai că mai greu și

era o mare chiuieală în intestinele mele, de se auzeau de la o

poștă. Eu muream de rău, iar ele idioatele de intestine se

bucurau făcându-mi în ciudă și de râs, de mai tare mă

enervam. Mă tot învăluia niște implozii de vomă de îmi părea

că am să bufnesc ca o anvelopă de la mașină, iar o ochii mi se

făceau roșii de parcă erau plini cu sânge. Mă sculam și mă

duceam prin ogradă sau grădină oftând și înjurând și apoi

veneam iarăși la ei. Văzându-mă cătrănit cu totul într-o

frământare tragică un prieten îmi dă o palmă peste umăr:

- Du-te la Chișinău că aici ai să te strici de băutură și ai să dai

ortul popii cătrănitule! Ui-te ce față boțită și ochi umflați ai!

Parcă ești broscoi și acela umflat cu paiul.

- Lasă-l că ai să-l demolezi! Vezi că-i rău de tot cu el!

Îmi ia Igor apărarea. Numai cel cătrănit cu totul de

băutură te poate înțelege psihologic și fiziologic când ești în

această stare. Atunci între prietenii de pahar se formează o

comuniune foarte strânsă psihologică și sufletească care mult

îți alină și calmează sufletul și mintea. Este de parcă s-ar

cuprinde mintea și sufletele noastre suferinde.

- Hai mă lăsați-mă în pace idioților. Eu și așa cu toate pe capul

meu am venit pe trei zile acasă să mă odihnesc și poftim, am

186

stat zece și încă am băut toți banii, iar voi încă mă luați în

căruță, căruțașilor! S-a zis cu concediul meu! L-am băut!

- Na scriitorule, m-ai trage un pahar cu vin fără rând ca să-ți

treacă de rău și de necaz, că îmi vine jitia când te văd așa de

cătrănit, că noi de dimineață de acum ne-am dres de cum sa

luminat, dar chiar suntem căruțași, iată căruța la poartă și chiar

dacă vrei te mai plimbăm să-ți așezăm și ție drojdia din tine că

văd că fermentez cu totul, dar i-a vezi să nu scrii ceva despre

noi cum bem și că suntem bețivi să ne faci de râs în lumea

întreagă, fiindcă că am ajuns în tagma bețivilor!

- Nici eu nu sunt departe de voi, dar chiar și v-am întrecut,

fiindcă voi sunteți antrenați, iar eu nu. Cu voi însă nu mi-am

mai cheltuit nervii și timpul ca să vă scriu la carte. Mari

personalități mai sunteți și voi! Îi zisem eu nervos și supărat!

Fiecare localitate are pilonii săi spirituali care îi dau

siguranță și vigoare, adică fiecare societate are tot soiul de

oameni cu care se proslăvește în lume cu bune, dar și cu rele.

Însă ei, pilonii spirituali îi duc faima în țară și în lume de bine

și frumos, dar totodată și râsurile umflate de vânt și duse în

lume duc faimă proastă și neghioabă. Însă numele reprezintă

partea nemuritoare a omenirii, a ființei umane, parte care îți

păstrează amintirea peste timp și nu prostiile și bogățiile ma-

teriale. Eu mi-am pus inima, sufletul și mintea să lucreze pen-

tru Dumnezeu, Neam și Țară cu toate motoarele lor cosmice.

Pe pilonii spirituali însă orice vânt ar bate nu-i poate da

jos. Ei sunt înfipți adânc în pământul strămoșesc, în rădăcina

neamului, adăpându-se din seva lui, sunt ca niște pomi

fructiferi cu rădăcina în trecut, tulpina în prezent și fructele

pentru generațiile viitoare și țin sus numele satului de baștină

de unde și-au luat zborul. Omul trăiește prin lucrurile frumoase

pe care le făurește și le dăruiește lumii, fiindcă se făurește pe el

și se dăruiește bucățică cu bucățică, și pentru că fiecare

bucățică împărțită cu ceilalți conține o părticică din sufletul

său, acesta lasă o părticică din sine pe pământ, o parte veșnic

187

vie care îi poate bucura la infinit pe toți care v-or să o

primească. Unul din acești arbori sau piloni sunt și eu, dar din

păcate sunt bătut de sat cu bârfe, minciuni fel de fel, precum

pomul de nuc cu pietre și bâte pentru a lui roade, dar oricum

trebuie să le îndur pe toate și să-i iert că sunt săteni mei și buni

și răi așa cum sunt ei.

Despre baștină se cuvine să vorbim laconic, cu cuvinte

adânc cugetate, trăite, suferite, căci este fin acest auz, sensibil

care cuprinde toate rugăciunile noastre, toate durerile și

bucuriile, toate împlinirile întru frumos și bine, dar nu trebuie

să spunem numai minciuni că este bine atunci când e rău,

fiindcă este satul meu. Adevărul adevăr să fie, precum e în

realitate așa și pe hârtie, de aceea mă aflu la încrucișarea

tuturor focurilor, ratărilor și împlinirilor, fiindcă nu accept

minciuna ca pe un adevăr precum o acceptă majoritatea de la

țară, nu sunt soldat numai ca să execut și să nu gândesc precum

alții, dar a iubi țara ta de leagăn este asemenea respirației de

care nu ne putem lipsi, dar a iubi țara de dor este cel mai

arzător dintre focurile ce ne mistuie făptura, a fi însetat de

dragul plaiului natal este cea mai adâncă și purificatoare sete,

setea de infinit a omului.

Aceasta eu am simțit mai mult când eram și la propriu

și la figurat pe valurile vieții și a mării, când viața ta este tot

timpul pe val, dar și cu riscul de a fi înghițită de el. Adică în

clipele de mare cumpănă, care dau cel mai mult sens vieții tot

timpul vezi în imaginea ta satul tău de baștină așa cum l-ai

văzut în viața ta de când ai deschis ochii și ai început analiza

totul în jur și îl porți cu tine în a ta imagine cu mult drag. Acum

privindu-l cu emoții tulburătoare chiar mi-am zis: Iată chiar că

voi scrie despre tine Igor! Viața dintotdeauna luptă a fost,

crâncenă lupta vieții, iar tu ai pierdut lupta cu ea și numai eu

m-am găsit nebunul să scriu despre cei învinși. Cumnatul i-a

luat frunzele de nuc de pe față și mi-a zis să-i fac o poză. Voind

188

și eu să opresc această clipă a neuitării, am scos celularul l-am

reglat și am apăsat pe el.

06-septembrie-2015 Decedatul Igor Nacu, în satul

său de baștină Găuzeni, în Casa mare, părintească, unde a

trăit de mic.

Am luat o lumânare de la Chișinău și când dau să o

aprind mamă-sa:

- Nu! Că nu se poate! Așa a spus popa.

- Eu am făcut atâta carte, sunt citit peste usnă și știu mai mult

poate și ca popa, ce se poate și ce nu! Îmi asum păcatul eu! A

făcut-o, a făcut-o, dar e creștin și el și trebuie să ne purtăm cu

el creștinește, iar duhul creștinismului este: să trăim cu gând

bun și fapte bune, să iubim munca și să respectăm oamenii și să

nu dorim rău „nici puiului de șarpe”! Deci și mai mult trebuie

să respectăm și răposații. I-am răspuns eu!

189

Am aprins lumânarea și i-am pus-o între degete. Am

mai stat și l-am privit vre-o douăzeci de minute răscolind prin

imaginea mea toate contactele cu el de mic până acum. Am

suferit atâtea drame psihologice și dragoste satanice care m-au

ținut cu juvățul la gât, dar am rezistat, am trăit atâta șoc,

depresii, spaimă în viața mea, că și cei mai mari „vrăjmași” îmi

inspiră nu ură, chiar de mă enervează la culme cum îi văd, ci

milă, ca ființe neisprăvite, ticăloase, suflete schilodite, hidoase,

bâhlite, minți sucite, mancurtizate, zombate, degradate până la

nivelul de vierme rahitic, inimi înghețate, uscate ca toaca, care

nu au mai puțină nevoie de îngrijire decât demenții, dar leacul

lor din păcate are să le fie numai pardesiul de scânduri, care au

adus acest om la această tragedie!

Deci cum să nu-l înțeleg? Suferința pricinuită de cei

mediocri m-a ridicat asupra lor, fiindcă am avut caracter să

rezist, iată el dacă a fost mai slab, a pierdut lupta cu viața și a

rămas un învins de toți mediocrii care l-au împins spre acest

mare păcat. Nimeni în acel moment nu a fost să-i alunge norii

de pe fruntea lui sau măcar să facă o beție lată și să treacă

această cumpănă. Sacrificând mai mulți oameni, Marele Duh e

mai puternic, cu cât sunt mai mulți oameni pe pământ și mai

neputincioși cu atât mai bine întru slava cerului subteran, din

păcate.

Mi se rupea inima, dar și cum mai era și îmbrăcat cu

pantofii care a umblat vre-o zece ani cu ei. Mai tare mă

enervam pe toată popimea noastră care nu îngrijește de

sufletele oamenilor și care în cârdășie cu guvernarea ne fură ca

în codru și nu se mai satură, dar iată că la țară nu au cu ce

încălța și îmbrăca un mort. Cu crucea în mână și cu sabia

(duhului care nu se vede) preotul trebuie să fie un luptător care

nu să cucerească, dar să apere credința, speranța, încrederea în

Neam, încrederea enoriașului în viața sa, valorile spirituale, dar

nu să lucreze numai pentru bani și să trădeze valorile neamului,

190

Rusiei- un stat dușman de moarte materială, spirituală și

istorică pentru noi.

Ne-a povestit mamă-sa bocind cum a fost. Nu s-au

certat nimic! Au luat masa împreună, ea cu ambii feciori. Nu a

dat nici un semn ca să fie abătut sau supărat. Nici ea nu a

simțit nimic. După masă sa mai porăit el ceva prin ogradă și

când seara la văzut aninat de un copac din grădină.

- Numai el și unul Dumnezeu știe ce a avut pe suflet. Mâine

dimineață îl îngroapă. - Inima noastră nu poate da glas unor

gânduri, unor trăiri ce au obsedat-o veșnic și astfel trăind într-o

frământare tragică, iată cade în marele păcat, neputând trece

eclipsa de suflet, drama sufletului și a destinului nenorocit.

Oricum Dumnezeu să-l ierte!

- Mâine dimineață îl îngroapă.

- Mâine o să venim și noi. Lăsați lumânarea să ardă până la

urmă.

Am plecat pe la prieteni, dar tocmai unul venise din

Rusia unde lucrează. Adică am vorbi cu toți cei trei frați la care

în ogradă la ei, eu i-am visat pe toți! Deci noaptea trecută am

băut și discutat cu ei în vis, acum vorbesc cu ei în realitate. Le-

am zis să vină și să contribuim cu ce putem și să ajutăm că

doar am fost prieteni din copilărie! Unul a zis că nu vine și nici

nu vrea să vină, altul că va ajuta. Am fost apoi la discotecă

până pe la ora 23:00 și am venit acasă. În mahala peste drum

era mare zarvă, de am crezut că se v-or lua la bătaie! Am intrat

la ei și toți cinsteau și vin și rachiu. Mie dacă nu mi se poate să

beau numai îl miros.

Se luase doi la harță. I-am mai liniștit și le-am spus să

nu prea bea că mâine v-om merge la îmormântare. Se aude în

casă hodoronc tronc. Zic la toți: „Mă a căzut cineva din pod”.

Știam că stăpânul e în casă și a căzut de pe cuptor și de aceasta

am zis că din pod. Văd stăpânul casei mort de beat, târându-se

în patru labe spre noi, cred că de a mai trage o dușcă de rachiu.

După o glumă de a mea: „De ce nu încalță galoșii și pe mâini

191

nu numai pe picioare”, m-a privit crunt și lung și sa târât

înapoi în patru labe în casă la culcare. I-am lăsat și m-am dus,

iar ei au băut până dimineață.

Dimineață m-am sculat la 05:00, m-am gătit și pe la

6:30 am trecut pe la ei și ia-m zis cumnatului de merge la

înmormântare și doamnei din mahala tot cu care am copilărit,

cu concubinul ei. Doamna după ce a dat peste gât un pahar de

vin a plecat să se gătească, dar oricum ei toți s-au mai dres cu

câte un pahar de vin două! Eu m-am dus și am mai servit o

cafea și apoi am trecut pe la ei care au început mai departe să

golească o ploscă cu vin. Treazul cu beatul nu se prea înțeleg.

Nervos i-am lăsat pe cumnat și pe cel care stă la noi în

gospodărie care venise cu o ploscă cu vin și am plecat pe la

doamnă ca să plecăm la înmormântare. Văd că nu este acasă și

întreb de tată-l său și cică a plecat la deal! Era de acum ora 7 și

ceva. Ajung la gospodăria lor și văd mahalagiul meu cu calul și

căruța aranjată cu un țol pe ea! Astă noapte în patru labe, acum

ca soldatul, dar tot cu drojdiile în cap de aseară și numai că sa

lecuit de mahmureală cu câteva pahar cu vin.

- Tu ce cauți pe aici?

- Am venit să duc mortul!

Am făcut niște ochi cât cepele! Nu înțelegeam nimic.

Am intrat în ogradă unde mă așteptam să fie o mulțime de-a

lume și când acolo numai câțiva oameni! Pe mort îl scoteau din

casă pe mâini și l-a pus pe două scaune. Mi-au dat și mie o

pomană de sufletul răposatului. Nu înțelegeam ce se petrece și

de ce se petrece totul în grabă de parcă pe furate! De ce îl

îngroapă așa devreme? Doar a spus că la ora opt. Mi-au spus că

a zis părintele să fie îngropat până la opt. Am ieșit apoi cu el în

drum! Îl duceau doi care erau ca Cioclii, eu numai ajutam câte

oleacă pe unde trebuia. Am așezat coșciugul în căruță și de

acum nu știau prin care parte să o ia! Că cică pe un drum mai

lăturalnic care duce drept la cimitir să nu prea ne vadă lumea!

192

Mama și fiul cu problemele și scârba lor, zăpăciți nu

știau ce să zică. Ceilalți turmentați de bătură încă de aseară,

apoi lecuiți de mahmureală acum dimineață cărora li-i era tot

una pe unde. Mortul dormea netulburat în coșciug. Căruțașul

cu calul de căpăstru de acum întorcea calul la deal, despicând

văzduhul tăcerii cu o înjurătură ori altă vorbă scârnavă de om

cu nările umflate de băutură, dar mai mulți pledau ca să-l

ducem pe drumul mai ferit de lume. Treaba se sluțește de tot și

am intrat în impas! Mă enervam la culme, dar nici eu nu știam

ce-i de făcut că doar nu mai nimerisem în așa daravele

deșuchiate! Am luat atunci inițiativa eu: „Nu e câine, e creștin

și el și trebuie să ne purtăm creștinește, așa că mergem prin

centrul satului, precum sunt duși toți sătenii pe ultimul drum.”

Căruțașul tot nervos striga întruna la calul lui: ptrrrr.

Dumnezeul mă-tii!

07-septembrie-2015 Toți grăbiți, trecuți de centrul

satului, ridicam de acum dealul spre biserică, grăbiți de

parcă ne fugăreau cineva.

193

Toți grăbiți ne-am pornit. Când am văzut că unul din

prieteni de peste gard de el, care a ajuns mai cu stare sta cu

spatele și măcar să se întoarcă cu fața spre el, sa urcat apoi în

mașina care sta cu spatele la drum, nu tocmai să se mai apropie

și să-și ia rămas bun și să se ierte, doar au trăit toată viața în

mahala. M-a lovit ca și cu măciuca în cap și mi-am zis că nu e

creștinește și nici omenește deloc. Oamenii fără bun simț, fără

moralitate, își dau aere de mari filosofi și puternici în

toate.Mergând spre centrul satului, mulți copii veneau la școală

și se uitau curioși. Eu la cravată și la patru ace ca întotdeauna,

mergeam din urmă și cădea cerul pe mine de rușine și de

emoții de parcă eram îmbrăcat în cămașa lui Nesus. Îmi părea

că sunt acel hoț care cândva dacă era prins la furat găini i se

anina o găină de gât și era purtat tot satul ca să-l vadă lumea

satului și era privit cu mare dispreț și blestemat de toți.

Credeam că au să mai fie oameni măcar din curiozitate, dar

eram numai nouă persoane care mergeam din urma lui, dar

când am văzut că și prietenii din copilărie nici nu se întorc cu

fața la el, am înțeles cât e de hidoasă lumea satului meu și îmi

venea să urlu: „Nu e omenește deloc” dragi săteni.

Când nu există Dumnezeu în viața ta, automat tu însuți

devii măsura lucrurilor, și când tu devii dumnezeu însuți acțio-

nezi ca un diavol, aceasta este vina cea mai ruinătoare care sa

produs la noi după rătăcirea în comunism care s-au închinat la

idolul satanic Lenin constrânși numai de biciul fricii, apoi fără

el au rămas ai nimănui și plutind în derivă. Astfel, omul fără

credință, fără carte a ajuns o biată zdreanță de om, distrusă

moralicește și fizic, cu o minte veșnic apăsat de temeri și de

viziuni grozave a zilei de mâine. O biată ființă strivită de meca-

nismul vieții, înjosită, călcată în picioare a ajuns țăranul nostru

din majoritatea satelor, numai că unii se mândresc cu aceasta,

devenind numai niște tuburi digestive indiferenți la toate, alții

foarte puțini nu se plafonează și rezistă tuturor viiturilor vieții

cu demnitate și a treia categorie pierd lupta cu viața.

194

07-septembrie-2015 Pe drumul de lângă biserica

satului Găuzeni.

Unii se uitau din ogrăzi printre garduri cu niște ochi

foarte curioși și cu dispreț la cortegiul nostru. Al doilea frate,

prieten cu noi, care era în centru satului unde se gătea masa de

pomenire s-a uitat așa de departe și gata. Nimeni nu s-a

apropiat să se ierte, că doar de păcatul lui erau toți vinovați, toți

cei care l-au înconjurat, nu numai el de unul singur, fiindcă de

bucurie nu se spânzură nimeni, spune vorba din popor. El, care

cu căruța i-a ajutat pe foarte mulți, îndeosebi mahalaua, drept

recunoștință nu au venit măcar să-și ia rămas bun de la el. Cu

aere de mari, oameni, afișăm o nesimțire surdomută și oarbă

vizavi de puținele gesturi nobile făcute de el în viață. Eram

învăluit de gânduri care mai de care. Au mai fost cazuri de

sinucidere, dar chiar așa să fie dus ca un câine, prima dată văd

și mi se rupea sufletul din mine cutremurat de fiorul dramatic.

195

Doar înainte de toate și de păcatele făcute, nu trebuie să

uităm că suntem oameni și că morții sunt toți egali! Ajunși pe

lângă biserică am strigat eu la căruțaș de acum să meargă mai

încet și chiar să se mai oprească. Acela: ptrrrrrr la calul lui. Nu

am mai putut, fiindcă am știut că degrabă va fi uitat, am scos

celularul din buzunar și vrând să opresc clipa am reglat mobilul

și am apăsat pe locul unde conectează fotoaparatul și astfel am

imortalizat cazul cu o poză și tot așa până la cimitir am făcut

poze.

Aproape de cimitir, din față, pe drum veneau la vale doi

pici spre școală cu ghiozdanele în spate. Cum ne-au văzut, am

rămas așa drepți până am trecut noi, iar când am ajuns în

dreptul lor și-au făcut semnul crucii. Am rămas mut de uimire.

De unde așa ceva în acești copii, doar nu se educă așa ceva nici

acasă nici la școală. Apoi mă gândeam că vine din adâncul

neamului, prin ereditate, de a cinsti mortul cu o poziție în fața

lui și cu semnul crucii. La poarta cimitirului unde ne așteptau

doi gropari, unul prieten cu noi din copilărie, căruțașul a legat

calul de un stâlp și ne uitam toți la el și nu știam chiar ce să

facem. Îi făceam ultimul popas decedatului. Am văzut că

lumânarea era pusă între degete, dar nu aprinsă. Am întrebat

cine are chibrituri și căutându-se toți bărbații prin buzunare a

găsit unul. O doamnă din mahala a început să spună că:

- Popa a spus că nu se poate de aprins lumânarea.

- Eu îmi asum păcatul! I-am răspuns tăios.

Mamă-sa a început să mai de-a de pomană și nu avea

cu-i da chipiul și mi la dat mie, cică pentru fratele meu. L-am

luat și l-am pus în buzunar, dar a rămas și acum la mine în

cameră. După ce a mai dat câte ceva la toți de pomană, l-am

luat toți bărbații pe mâini și l-am dus la groapă, precum pe toți

cei care au săvârșit păcatul lui Iuda sunt înmormântați fără

cruce și la margine de cimitir. L-am așezat pe marginea gropii

și mamă-sa cu sora îl boceau și celelalte plângeau. Numai că

îmi dădeau și mie lacrimile.

196

07-septembrie-2015 La poarta cimitirului din satul Găuzeni.

Și iarăși doamna din mahala a început să strige că mai

repede să-l îngropăm. M-a scos din fire și am răbufnit:„ Dacă

vă grăbiți, vă duceți, noi rămânem că ziua e mare. Numai popă

nu am fost, precum spune frazeologismul!Iată aici chiar mi-am

asumat și răspunderea de popă și am luat eu situația în mâini:

„Oameni buni! A fost creștin și el și creștin a rămas. Chiar de a

făcut marele păcat trebuie să ne purtăm creștinește cu el! Așa

că luați-vă frumos fiecare cu el rămas bun!”

Și-au luat rămas bun mama, fratele, mătușa, apoi toți

ceilalți și la urmă și eu. Când m-am aplecat și am pus mâna pe

mâinile lui am zis: Mă rog de mă iartă Igoraș ! Doamne iartă

acest suflet chiar de a făcut marele păcat!” Mi-am amintit că la

mine în buzunar este o cărțulie mică, Acatistul Maicii

Domnului „Bucurie Neașteptată” și mi-a venit ideea să o scot și

să o pun cu el în sicriu, dar nu am mai avut curajul. Să nu mai

creadă lumea că am venit special cu careva scopuri meschine,

fiindcă la țară cum ai da și cum ai face ești bârfit și întors pe

toate părțile și când auzi câte una de tine însuți rămâi portret.

197

07-septembrie-2015 Mama își ia rămas bun de la fiu.

Eu repede le găsesc repede răspuns la așa soi de bârfe:

„bravo vouă că știți despre mine și ce am făcut eu, fiindcă chiar

iată că eu nu știu!”

După ce ne-am luat toți rămas bun, i-am stins de acum

lumânarea. I-am dezlegat eu încă cu unul mâinile, altul a luat

hainele care erau la picioarele lui în sicriu și le-a aruncat în

groapă. Când acolo nu au cu ce-l înveli! Adică nu au luat nici o

prostire să-l învelească precum pe fiecare mort. Nu știu cum s-

au gătit sau că erau buimăciți de atâta scârbă. Văzând că nu

avem ce face, dădeau toți din umere. De ce nu sa luat o prostire

măcar așa albă, nu care se dă de la biserică desenată și sticla cu

vin și ulei? Cică au fost pregătite și uitate acasă. Văzând că nu

mai avem ce face, de acum am pus capacul la sicriu așa fără

prostire. Am bătut și eu un cui și cu toți bărbații care eram sub

bocetul femeilor și lacrimile noastre l-am coborât în groapă.

Apoi i-au aruncat și frânghiile cu care a fost coborât în groapă.

Am aruncat toți câte o mână de țărână și ei au plecat, dar noi,

toți bărbații am rămas să astupăm groapa.

198

07-09-2015 Rămășițele pământești ale lui Igor le-am

coborât în tainele țărânei cu tot cu taina păcatului său.

Până au mai dat țărână asupra lui eu am luat-o prin

cimitir să-l mai cercetez și să fac poze, apoi am venit și am mai

ajutat, am făcut movilă țărâna de asupra gropii.

199

07-septembrie-2015 Cei adevărați prieteni și bărbați care l-

am petrecut și îngropat pe Igor. Cimitirul i-a îmbrățișat

trupul pentru eternitatea sufletului.

Unul a găsit și a pus niște flori artificiale pe mormânt.

Nu se permite de pus cruce. Eu însă, văzând mai multe cruci

aruncate la zidul cimitirului, departe de mormânt, am luat

câteva și le-am așezat frumos tot lângă zid la capul

mormântului. Măcar să fie aproape de ele, mi-am zis, căci tot

stau aruncate la margine de zid. Astfel am făcut ca să nu creadă

lumea că am profanat crucile. Cei de le-au aruncat mai rău au

făcut ca mine.

Astfel așa l-am îngropat pe Igor, ne-am luat rămas bun

și am plecat la vale în sat. În centrul satului i se făcea masa de

pomenire, în sala de festivități unde fac tot satul nunți cumetrii

și praznice. Nu prea sunt amator de praznice, dar de nevoie de

acum am intrat și eu cu groparii, invitați de prietenul

răposatului și al meu șeful localului. Când colo la masă erau

mai mulți decât cei care l-am petrecut.

200

07-septembrie-2015 Victor Răzmeriță cu Sergiu

Dușcă la mormântul lui Igor. Ambii am fost în mahala cu

ei.

Până și cumnatul meu cu mahalagiul care locuiește

temporar în casa noastră părintească. Care au zis că vin la

înmormântare și nu au mai venit erau de acum la masă. Asta

m-a înfuriat mai tare! Era și doamna la care stă preotul la

gazdă. Ce chiar nu a putut să ajute să învelim frumos mortul?

Adică să vină măcar cu sfaturi pentru cei care au avut curajul

să ajute la petrecerea pe ultimul drum al mortului sau să fi

pregătit toate de acasă. Mă întrebam eu! Am stat și eu oleacă la

masă apoi am ieșit toți. Praznicul sa făcut conform tradiției,

numai că fără popă și acele doamne care cântă în corul

bisericii.

Am mai vorbit puțin cu mama răposatului alinându-i

suferința și mi-am căutat de ale mele, m-am gătit și la ora

201

14:00 m-am urcat în microbuz și am venit la Chișinău. A doua

zi am sunat la doamna care a fost cu noi să o întreb cum e

situația în mahala după această înmormântare tragică. Mi-a

spus că vuiește satul că l-am îngropat pe răposat fără sicriu

numai așa în peliculă de celofan. Bune aiureli și halucinații de

a adormi pe cei proști, iar cei proști se cunosc și când dorm.

Revăd tot acest film al înmormântării pe ecranul memoriei și

mă cutremură fiorul unei emoții firești de tragedie, dar și mă

cuprinde ura pe această strânsură moldovenească atât de

mincinoasă, încât uneori chiar îi crezi atât de convingători sunt

în minciună, oamenii foști sovietici.

Când auzi câte una despre tine, cazi în fund de scârbă,

necaz și rușine și te crucești, astfel îți batjocoresc și demolează

imaginația și demnitatea spurcăciunile dracului, crezând că ei

prin așa metode se ridică mai sus ca tine. Eu repede le trântesc

o glumă și-i neutralizez cu toate tâmpeniile lor! Omul invizibil

nu ocupă nici un loc, nu are glas, verticalitate nu poate să-și

dispute locul sub soare, nu are nici un fel de putere a minții.

Lui îi poți spune orice - bârfe, minciuni, presupuneri, adevăruri

înjumătățite și toate halucinațiile din capul tău că te crede. Din

păcate sunt foarte mulți oameni de aceștia invizibili pe la noi

peste tot. A fost a doua lovitură dată mie din partea sătenilor!

Vorba dusă numai că a mers de acum tot satul și va

rămânea așa pentru mulți, venind eu chiar cu dovezile cu

pozele făcute tot greu are să-mi fie să demonstrez, fiindcă așa

este psihologia oamenilor sovietici, precum cânta actorul rus

Vladimir Vâsoțki, că oamenii sovietici nu cred în lucrurile

adevărate, ci în bârfe. E tragic, dar și în era internetului, când

chiar și cei de la țară au telefoane mobile și pot avea noutăți din

toată lumea, satele noastre încă trăiesc din bârfe, zvonuri și nu

din noutăți, dar, oricum ar fi, minciuna rănește, însă moare

repede, iar adevărul chiar de rănește și doare oricum este

veșnic!

202

Deci, tocmai acel om de marcă ieftină care locuiește la

mine în casa părintească și nu a fost la mort să-l vadă și să-l

petreacă, ci numai la praznic, a spus aceasta. Iată cum sunt

oamenii noștri și încă trecuți de 50 de ani, haini, proști,

mincinoși, bârfitori, dar care le știu pe toate. „De rușinea

omenirii să ne spună nouă oameni.” (M. Eminescu). Nu destul

de lovitura familiei dată de răposat, iată că a mai fost lovită și

de gurile rele satanice ale satului. La pomana mortului vin și

asasinii, dar iată aceștia îl asasinează încă odată și mort. Mare

li-i păcatul și va avea parte de răsplata cerească pentru faptele

de pe pământ! În ce s-au transformat țăranii noștri atât de

sinceri cu toate cândva după acest regim satanic sovietic? Într-o

dârloagă care savurează scabrozitatea și dau ca barda în

Dumnezeu. Nu au nici un bun simț, nici un Dumnezeu, neamul

râmelor. Imoralitatea este la modă și stă în capul mesei,

ranchiuna, mătrăguna, nimicul, piticul monstru la minte.

Nu am fost așa prieteni la cataramă cu răposatul, însă

era verișor cu prima dragoste a mea de care m-am îndrăgostit

în clasa șaptea. Prima dragoste constituie cea mai sublimă

poveste din viața omului, chiar de este și tragică, nereceptivă și

umilitoare, precum a fost a mea. Îmi mai spunea de ea, sau îi

spuneam să-i spună că o iubesc și să-i trimită vre-o scrisoare

sau altceva mici cadouri sau ilustrate pe la sărbători de la mine.

Ultima oară când am vorbit cu el tot am ajuns la ea, ființa

primei mele dragoste.

- Ce mai face verișoara ta?

- E peste hotare stabilită cu traiul, dar chiar de o

săptămână a venit în țară în concediu și a fost pe la noi. E în sat

acum.

- Aș vrea să o văd. Nu am văzut-o de vre-o 8 ani. Prima

scrisoare de la ea am primit-o în armată! Eram tocmai în rând

și comandantul grupului mă strigă. Mai n-am căzut jos. Am

ieșit din rând și în fața grupului de marinari mi-a înmânat

scrisoarea. Așa o scrisoare te făcea să duci mai ușor jugul

203

destul de greu al slujbei. Puneam scrisorile în chipiu și le

purtam până scriam răspuns noaptea pe întuneric la lumina

unui felinar care bătea de afară sau la razele lunii, fiindcă nu

aveam timp nici să scriem scrisori! Acum e ușor cu telefoanele

mobile și cu computerele, atunci numai cu pixul scriam și cu

suflet scurs în pix.

- Dacă vreai ne urcăm în căruță și mergem la ea acasă.

- Nu pot eu să mă vadă ea în starea aceasta, buget cu

totul de băutură, ca ultimul bețiv al satului. Crapă pielea pe

obraz de rușine și-mi tornadează gândurile în cap. Vrei să ne i-

a la bătut pe ambii cu mătura în cap, ca pe cei mai mari proști

și bețivi ai satului, de să umple lumea cu noi?

- Corect că și mie mi-a făcut o scărmăneală din cauza

beției. Mi-a zis că îmi plătește tratamentul să mă tratez și să mă

las cu totul de acest pahar pe care îl țin acum în mână, dar chiar

nu mai vreau.

- Voi aici puteți să mai beți. Nu vă este așa tare de rău și

ai unde te ascunde. Eu însă mor de rău ce-mi este de băutură

mai ceva ca răul de mare care nu mă lua deloc pe mine în

armată la marină. Apoi toată ziua stau printre studenți și altă

multă lume. Așa că eu mă las de satana, aceasta de băutură.

Merg la Chișinău am să urmez o cură de curățire și gata. Dacă

nu pot bea atunci nu trebuie să beau deloc. Nu toți pot fi

alcoolici, precum spunea un prieten de al meu. Să fie bețiv cel

care poate, dar eu dacă nu pot, nu mai pot.

Am mai discutat, apoi au mai adus o ploscă cu vin și

iarăși ne-am îmbătat toți tufă la loc, adică lecuirea de răul de

beție este a doua beție și tot așa riști să aluneci în delir alcoolic.

A doua zi cu tot răul de băutură am luat pe mahalagiul cu

căruța și am mers în satul vecin la o soră. Toți tremuram

mahmuri de băutură. Am găsit cu greu o sticlă cu vin și ne-am

lecuit de mahmureală. Apoi am mai găsit și iarăși ne-am

îmbătat toți la loc. A doua zi zic: gata! Cu ceai, cafea cât de cât

mi-am revenit și am mers la Chișinău. Ceilalți sau dres și gata,

204

viața e romantică, frumoasă și au de toate. Eu am zis că nimic

nu-l pun pe limbă. Apoi tot nu beam câteva luni și când făceam

o beție nu-mi puteam reveni câte trei patru zile.

Tot așa de câteva ori! După o investigație jurnalistică

am stat la pat o săptămână. Altă dată nu am fost la două

examene la masterat din cauza că eram buget de băutură, dar și

cu mintea umflată. Când am mai căzut jos și mi-am rupt

câteva coaste zic gata. După ce s-au adunat atâtea peripeții

făcute aiurea și mi s-a umplut paharul, zic, dacă nu mă opresc

sunt pierdut. M-am oprit brusc de mai nu m-au luat hachițele

de vedeam de acum halucinații, dar le-am suportat și pe

acestea, fiindcă dacă cerci să tot te lecuiești cu alcool, e

degeaba, aluneci în delir! Se tot întinde azi, mâine și nu mai

poți ieși de sub influența lui. Nu mi-am putut permite să fie el

mai puternic ca mine și să mă domine. Ar fi o rușine pentru

mine!

Așa că mi-am asumat canonul după beție care știam că

oricum va urma și am tăiat-o brusc ca pe un cancer. Am mai

stat la pat, tăvălindu-mă ca șarpele pe foc și din cauza

alcoolului, dar și din cauza coastelor frânte o săptămână până

am ieșit din mahmureală. Băutura, lucrul dracului îți ia mințile

că măcar nici nu știu precis cum mi le-am frânt. Am mers apoi

la spital, mi-am dezintoxicat organismul, l-am „torpilat” cu

două injecții una în mușchi și alta în venă, adică am pus

„ștampilă” și gata, mi-am luat de o grijă cu băutura.

Ești ca șpionul care dacă cade în mâinile inamicului, se

omoară, iar tu dacă vreai să mori tragi o dușcă de rachiu și ai

plecat. Deci, ai viața în mâini, așa că pe trei ani la revedere și

nu știu de ne v-om mai întâlni! Astfel aceasta este o formalitate

și eu am făcut-o ca să am motiv de a nu mai bea, fiindcă dacă

nu ai caracter nu te ajută nici aceasta. Când mulți mă impun să

beau le spun că sunt „codat” și gata mă lasă în pace. Deci nu

am putut să nu-l petrec pe răposat pe ultimul drum, chiar de am

fost bârfit de tot satul! Când mai servești băutură e mai ușor,

205

dar treaz e destul de greu, dar în schimb sunt foarte atent la

toate și le filmez pe pelicula memoriei.

Mulți ar zice că: prea mult iau asupra mea în așa

tragedii, am mers și împotriva preotului, vreau să mă afirm și o

fac pe seama unei tragedii, sunt un antihrist și lupt împotriva

credinței, sunt un dușman al poporului și lupt pentru al

distruge, precum o cred majoritatea fără nici un pic de carte în

ei, fiindcă așa e lumea cu toate părerile ei deocheate și cu nimic

nu-i poți astupa gura ei. De aceea nu depind de părerea lumii și

nu mă dau condus de ea, chiar de aruncă cu ce poate în mine și

mă constrânge din toate părțile prin groaznica sărăcie, ci de

Dumnezeu care mă tot verifică în credibilitate și de sunt

vrednic de a duce povara care a pus-o pe umerii mei. Fiind o

personalitate vulcanică, o făptură dumnezeiască, Doamne

Ferește dacă m-ași minți pe mine și toată lumea, pe Dumnezeu

l-ași minți.

Scriitorul trăiește în epoca sa: orice cuvânt trezește un

ecou. La fel și orice tăcere - e în opoziție lui. Albert Camus,

care abia peste câțiva ani avea să declare că timpul artiștilor

iresponsabili a trecut și pentru artiști nu există liniște decât acea

pe care o găsești în vâltoarea luptei. Scrisul îmi este un protest,

o răzvrătire contra tâmpeniei și dezordinii lumii, contra puterii

întunericului. Scriitorul adevărat este uns de Dumnezeu, este

lăsat în lume cu un fel de „bilet de voie”, iar eu de multe ori am

înfruntat moartea, nimerind prin multe accidente și ieșind viu

din ele. Deci, stau în genunchi în fața lui Dumnezeu, nu în fața

lumii care este satanică chiar de tot, acum după traiul în fosta

Uniune Sovietică cu tartorul Lenin. Am ales drumul de

condeier, sunt responsabil și mi-l parcurg cu cinste sfântă, în

ciuda tuturor hoardelor iadului care mișună pe pământ și

împușcă în mine cu toate armele lor încărcate de ură de a mă

distruge, dar nu mai este chiar totul pe lumea aceasta din capul

turbăciunilor spurcate care seamănă numai urgie pe pământ!

206

Trebuie să o știe fiecare om care gândește cât de puțin

că… pentru mânuitorii de condei nu este o datorie a vieții

numai de a-și învinge ispitele, precum o fac și preoții, astfel

căpătând bucuria sufletească. Spre deosebire de preoți, care nu

au în spate nici o povară, condeierii mai duc în cârcă

spovedania învinșilor, o suferim apoi o tot așternem pe hârtie

în formă de proză precum aceste tragedii de mai sus. Depășește

dominația Spiritului acela care păstrează iubirea de Dumnezeu

și de aproapele și dorința de ai ajuta pe cei care sunt umiliți

spiritual. Dumnezeu suferința noastră ne o face ca pe un dar

pentru noi și o călire, însă nu în zădar, ci pentru a o înțelege și

pe a altora și pe a noastră.

Învinși de ispite, de diferite momeli și chiar la urmă

învinși de necruțătoarea viață își fac seama prin diferite

modalități cei mai slabi de înger. Preoții care ar trebui să le

tămăduiască sufletele, nici nu vor să aibă de furcă cu ei, iar pe

cei care au pășit în moarte prin sinucid nici nu-i îngroapă

creștinește, ci mai rău ca păgânește. E corect oare? Cine să ne

răspundă la această întrebare? Pe a cui seamă rămân ei, dar și

suferința și protestul lor împotriva acestei lumi lugubre? Grea

de tot întrebare!

Dorul de frumos, de armonie sufletească și trupească, e

mai puternic acolo unde își face de cap tabuurile, urâțenia

materială, psihologică și spirituală. Se scurge invers, precum

saliva fătului în laptele din sânul mamei. Dorurile interzise le

avem fiecare din noi, dar le purtăm în sufletele noastre zăvorâte

care ne ard pe dinăuntru, ele fermentează producând explozii

vulcanice psihologice în anumite momente critice ale vieții,

ajungând la al doisprezecelea păcat, dacă nu le putem rezista.

Abia când aceste suflete devin pojar sau lavră vulcanică, văpaie

de soare topit, se transformă, apar odăjdii albe purificate,

eliberate de timpul prea mult suferind în adâncul temniței care

se numește „dor interzis” și ei fac din el dar dumnezeiesc,

207

devenind scriitori, poieți, ori explodează vărsându-și explozia

în diferite forme ale artei și frumosului.

Se știe că nimeni nu pleacă viu din această lume. Sună

îngrozitor de te zgârie la inimă, dar noi nici nu băgăm de seamă

și nu ținem de a ne înveșnici viața prin fapte bune. Important

este însă cum plecăm și unde plecăm. Însă din păcate

majoritatea pleacă cu acest „dor interzis” în miros de tămâie în

mormânt, nerămânând nici măcar în amintirea celor dragi, care

iese apoi prin iarba care a crescut pe mormânt și o pasc caprele

vecinilor cu cimitirul, iar caprele sunt lucrul dracului precum

spune folclorul și astfel mare li-i e păcatul lor pentru că au fost

atât de egoiști.

Sau din cauza „dorului interzis” își fac seama pentru că

nu au avut caracter cum să-i reziste, nu a știut cum să-l

strunească și dirijeze corect și să-l facă util pentru el și binele

celor mulți, precum o fac eu, scriind cărți, fiindcă și răul și

binele trebuie descris așa adevărat și tragic cum a fost pentru a

fi lecții de învățătură pentru generațiile viitoare și a putea

analiza și binele și răul alegând apoi căile vieții pentru ei,

fiindcă dacă nu știi ce e rău, nu poți ști nici ce e bine, pentru a

face comparație, iar toate lecțiile în Eden și în lume se dădeau

și se dau prin comparație.

Omul le rabdă pe toate, viața lui este o carte care se

scrie în Cerurile Iubirii de Aproapele, unde îți mai construiești

și o Casă Mare, dar după ce la descoperit pe Dumnezeu, cea

mai mare descoperire a omului a fost scrisul și este și va fi cât

lumea. Prin scris, mileniile, secolele și generațiile care plecau

în istorie transmiteau altor milenii, secole și generații care

veneau; experiența, cunoștințele, impresiile, trăirile, toată

înțelepciunea și bogăția. Scrisul a fost, este și va mai fi liantul

care leagă trecutul și viitorul, amintirile și visele.

Atotfăcătorul dacă te-a înzestrat cu așa dar dumnezeiesc

cere de la tine responsabilitate și te verifică dacă ești demn de a

duce așa povară grea pe umeri Și iată aceste „doruri interzise”,

208

acei învinși de grozăviile vieții pierzând lupta cu ea, rămân nu

în cârca popii, dar a condeierilor, adică a scriitorilor adevărați,

fiindcă nu fiecare scriitor se încumetă la așa ceva. (Nu am putut

să nu adaug aici cuvinte de ale scriitorului filosof Alexandru

Silvestru din articolul publicat în revista Literatura și arta din 3,

martie 2016 „Scriitorul, cartea și copilul”.) „Știut lucru: cel

mai important monument al culturii este Cartea. Există fără

îndoială numeroase alte monumente magnifice, dar spre

deosebire de ele, cartea nu stă așezată pe un soclu. Ea e vie!

Locul ei este în suflet. Chiar dacă pare fragilă și inofensivă,

nici o armă nu este mai puternică decât o Carte. (Însă poate fi

ca o armă cu două tăișuri, care te poate apăra, dar și te poate

răni, de aceea trebuie să o știi bine a mânui, adică a înțelege.)

Poate de asta se și lovește în ea mai mult decât în zidul unei

fortărețe. De ce? Pentru că omul nu poate trece de la individ la

personalitate, dacă nu trece întâi prin Carte. A stăpâni cuvintele

din Carte înseamnă a fi stăpân pe tine, înseamnă a nu permite

nimănui să te manipuleze.

De aici și marea importanță a lecturii: copilul trebuie să

deschidă cartea cu mare plăcere și s-o închidă cu mare regret.

Ori, pentru aceasta, sunt necesare două condiții fundamentale:

1. În primul rând, o mare responsabilitate din partea

scriitorilor.

2. În al doilea rând, o mare responsabilitate din partea

societății.

Vorbind de responsabilitatea scriitorilor, mă gândesc la

faptul că nu ești bun de nimic dacă ești bun doar pentru tine.

Astfel zis, nu merită să te așezi la masa de scris dacă ceea ce

scrie îți place numai ție și o faci de dragul banului. A fi scriitor

înseamnă a face din tine o făclie, o lacrimă, o speranță pentru

cei care v-or să devină mai buni, mai frumoși, mai înțelepți.

Scriitorul este un Învățător… Un scriitor care scrie mai mult

decât citește este un „asasin” care omoară cititorii cu penița.

Suntem făcuți din cuvinte. Aranjate într-o anumită ordine, ele

209

dezvăluie esența unui om. Dar dacă scoți ceva din piramida

cuvintelor sau adaugi la temelia ei cuvinte false, negre,

distructive, atunci această piramidă se năruie și copilul se

transformă într-o ființă dezorientată și nefericită.

Menirea scriitorului nu constă în a-l distra pe copil sau

ai ocupa cu ceva timpul liber. În calitate de Învățător, el trebuie

să-l pună pe copil la lucru și să facă din el un om, o

personalitate. Principalul, să nu uite că un plugar care iubește

animalele este un produs al Cărții mult mai valoros decât un

general care urăște oamenii.

Sigur, pentru asta e nevoie de talent, ori după cum

afirma Dostoievski, scriitorul fără talent e ca soldatul fără

armă. Mai mult: talentul ce nu aduce folos e o însușire de

prisos, zicea Alexandru Donici.

Referitor la cea de a doua mare responsabilitate –

responsabilitatea întregii societăți – aș aminti doar câteva

aspecte…

Fiind omniprezent în viața copilului, cuvântul ajunge la

el pe cele mai diverse căi: prin internet, prin posturi de radio și

televiziune, prin panourile de publicitate de pe stradă, prin felul

cum vorbesc persoanele pe care le imită în calitate de modele.

În ultimul timp, nici vorbă, am avansat în cultivarea limbii. În

școli, se vorbește o limbă română din ce în ce mai frumoasă și

mai corectă. (Universitatea de Stat șchiopătează rău la acest

capitol. n.a.) Pe de altă parte a sporit însă și neglijența celor

responsabili de cultură și învățământ. Localitățile noastre sunt

pline de afișe și denumiri de firme în care „englezismele” au

înlocuit „rusismele”. Posturile de televiziune emit din ce în ce

mai puține emisiuni de cultură. Scriitorii apar foarte rar pe

micul ecran. În sate au fost distruse „Luminițele” de odinioară.

Fondul de carte din biblioteci a rămas, în majoritatea sa,

complet cu volume în limba rusă sau cu cărți în grafie rusească.

Donațiile de carte din România întâmpină la vamă piedici din

ce în ce mai greu de depășit. Posturile de radio și televiziune

210

din România pot fi recepționate doar în satele de lângă Prut. În

restul teritoriului sunt bruiate. (Pe când cele rusești ne îneacă,

iar aceasta știu cei de la guvernare, însă lor le este convenabil

de a face din popor gloată de a fi ușor de manipulat și înclinată

spre Rusia, dar nu spre Patria Mamă România.) Cu aproape un

sfert de secol în urmă, războiul de pe Nistru era în toi. Se vărsa

sânge pentru independența țării. Mulți erau de părere că pentru

victorie trebuie tancuri, și doar o mică parte dintre intelectuali

de la noi au venit cu o altă viziune.

- Ca să biruim, au zis ei, avem nevoie de Carte, de cât

mai multă carte românească! Cu tancul poți să-i învingi doar pe

dușmanii tăi, cu Cartea poți obține victorii și asupra ta, asupra

robului din tine. (Mai ales a robului rusesc.)

În seara când satrapii lui Caiafa L-au arestat pe Isus

Hristos, El a fost trădat de către ucenicii Săi. Cu toții au fugit,

s-au speriat, L-au părăsit. Până și Petru s-a lepădat de Dânsul

de trei ori. Doar un elev (Ioan) cu Magdalena și cu mama Sa au

fost de față în clipa când călăii L-au bătut în cuie pe Golgota…

Și totuși, după un timp și-au revenit. Învățătura Lui le-a dat

putere, i-a luminat. Sămânța a dat rod prin ei, prin noi, prin cei

care urmează să se nască și să creadă cu tărie că Binele nu

poate fi învins și că Pământul a fost și va rămâne pururi o casă

a copiilor care ascultă de Bunul Dumnezeu și care zilnic intră

într-o bibliotecă sau deschid o Carte bună…

Ce se mai poate de adăugat la acest articol? Oricum,

situația chiar e mult mai rea, mai ales pe la țară. În literatură

poți inventa orice, dar nu poți inventa…duh! Acel duh pentru

cel care scrie capătă eternitate. Senzații cutremurătoare a

veșniciei, ochi încărcați de atâta omenesc, de atâta sinceritate și

căldură izvorând din suflet curat și simțiri a unui scriitor rămân

pentru noile generații. În orice situație, în orice regim, scriitorul

nu are nici un mijloc de a evita ingerințele din afara forului său

interior. Chiar și tăcând el trebuie să îmbrățișeze strâns și cu

211

patimă epoca în care trăiește ca pe o iubită, adică trebuie să fie

un model de viață, precum a fost Isus Hristos.

Fiecare cuvânt scris are consecințe, bune sau rele

depinde de fiecare persoană în parte și cum le înțelege și le i-a

la inimă. La fel și fiecare tăcere. Valoarea faptelor noastre

depinde nu de puterea cu care se împlântă în amintirea altor

oameni, ci de contribuția lor nemijlocită la sporirea binelui,

frumosului, credinței și adevărului, la luminarea și nu

întunecarea minților. Omul de creație este omul lui Dumnezeu,

cu misiunea divină de a da sens timpului pentru mulții săi

cititori, ori să contribuie la evaluarea schimbărilor și mai mult

psihologice spre bine în societatea în care trăiește și prin purtări

nu numai prin scris. Această permanentă și imanentă neliniște

dă naștere unui proces psihologic terorizant pentru creator,

neîncredere profundă în scrisul său și că nu mai are rost să te

chinui irosindu-ți viața degeaba și cheltui aiurea agoniseala ta,

iar majoritatea te arată cu degetul că ești prostul prostului,

făcând o muncă extraordinară, dar inutilă de tot. Speranța de a

fi judecat și înțeles corect de cititori și tinerele generații care

vin după tine te face să fii cât de cât optimist, îndurând sărăcia

totală și toată batjocura societății de azi.

Bine ar fi ca scriitorii să devină cât mai adevărați și ar

scrie cu inimă, minte și suflet pentru cititori și nu pentru a face

bani sau a nimici această societate care devine din ce în ce mai

șubredă și riscă de a fi înghițită de Zgripțuroaica de Rusie,

precum a mai fost în istorie. Toți dușmanii noștri care se lățesc

peste noi și ne tot ocupă, dar mai ales rușii, ne vor cât mai

proști, de a ne putea asimila, mancurtizându-ne. Numai cu

Cartea în mână și cu Dumnezeu în gând și în suflet le putem

rezista! Eu, prin această carte, să le fiu tuturor un turn de

veghe, apărând valorile noastre strămoșești, Cultura și Neamul!

Înțelepciunea este cea mai subtilă și fascinantă artă de

a-ți iubi semenii, dar fără să-i alegem care ne plac sau care nu,

i-ar prin ei de a-L Slăvi pe Bunul Dumnezeu. Depășește

212

dominația Spiritului acela care păstrează iubirea și dorința de a-

i ajuta pe cei care sunt umiliți spiritual, material și neînțeleși de

nimeni. Prin sălbătăciunea lumii cultiv forța și măiestria de a

mă război cu ea și ai ține piept lumii răutăcioase, chiar și

vândute satanei. Ducând în cârcă și suferința lor ești ținta

tuturor răutăților oamenilor, a tuturor închipuirilor lor bolnave,

a tuturor bârfelor trăsnite din mințile lor, dar și a forțelor oculte

și diavolești.

Așa că toți lovesc în tine din toate armele de calibru

diferit de a te zdrobi, reziști, e bine, dacă nu... te prăpădești și

tu, devenind o victimă a societății în care te afli sau te

plafonezi, ori te prefaci în lichea ticăloasă și toată viața lingi și

lingi și asuprești în mod josnic și ticălos pe alții de a duce-o tu

bine. Adică pentru a trece puntea te faci frate și cu dracul și o

duci foarte bine huzurind în lux. Alegerea ne aparține fiecăruia

din noi cu cine să te faci frate! Cu Isus sau cu Michiduță!

Pentru această alegere dăm seama fiecare în parte la Judecata

de Apoi! Cu cât mai mult le reziști tuturor viiturilor de răutate

care se abat asupra ta, cu atât mai mult te călești și te înalți

spre stele și lupta lor devine zadarnică.

Majoritatea bădăranilor, înzestrați cu talent

scriitoricesc, căzuți în păcatul servilului, prostituatei regimului

comunist, trăsături monstruoase cu caracter de cerințele

intestinului și nu a cunoștinței, o dependență prin care fac ca

falsul, neadevărul, crimele sunt îndreptățite, justificate până la

aprobări, oricât de oribile și înspăimântătoare le-ar fi

înfățișarea, precum am demonstrat mai sus și rari care rezistă

pe verticalitate, de a rămâne Om.

Cei puternici secătuiesc cerneala, istovesc hârtia,

transpiră, se i-au cu toți de piept care nu sunt pentru dreptate și

demnitate, dar merg până la capăt. E singura deosebire dintre

omul de talent și nevolnicii care nu vor să muncească sau

mercenariat plătit foarte bine de a falsifica istoria. În literatură

nu rezistă decât cei care nu se rușinează să devină vite de

213

înhămat la plug și care nu se tem de nimic decât să nu cadă

cerul peste ei, precum au fost strămoșii noștri daci. Sunt

feciorul unei așchii de popor lipsit de înțelepciune și

mancurtizat cu totul, fără sentimentele demnității umane, ale

onestității și conștiinței naționale, cu popi și oameni politici

miopi, cu orgoliul și egoismul bolnav. Am uitat de principalul

principiu care ține orice popor în picioare. Deasupra noastră

este doar Dumnezeu și Patria. Pentru aceasta se merită să

trăiești și să lupți, să lași o urmă frumoasă după tine.

După ce Dumnezeu a făurit omul după chipul și

asemănarea Lui, iată că mai departe în viața sa se făurește omul

singur pe el de a ajunge om sau fiară cu chip de om. Catedrală

a valorilor umane este ceea ce făurim noi, oamenii. Lumea de

la debutul ei încoace a făurit și tot trăind făurește o minunată

creatură, cea mai minunată printre altele sute de creaturi, una

singură, cea mai inteligentă, cea mai pură, cea mai cumsecade.

Nu există pe lume o creatură mai perfectă. A încoronat-o cu

numele cel mai emoționant, cel mai deosebit și sincer nume -

Om! Omul este unul, unicul. Își poartă veșnic cel mai delicat

nume al său toată viața sa ca cea mai mare povară.

Nimic mai greu în toate furtunile vieții de a rămâne

Om, menținându-se pe linia de plutire a demnității! Oamenii

adevărați sunt alcătuiți și din calități, dar și din defecte. Un om

construit numai din calități, lipsit de orice fel de metehne,

precum se cred toți comuniștii, este o cruntă utopie și ne dăm

seama că nu putem nega acest adevăr. Astfel, când omul ceva

nu face așa cum se cade, pășește hăisa prin păpușoiștea vieții,

adică Doamne Ferește, pe drumul strâmb, lumea imediat îl

numește altfel - neom.

Când strâmbătatea lui devine și mai mare, omului i se

mai adaugă multe alte nume: mincinos, lăudăros, tălhar și

numele tuturor fiarelor cu caracter negativ după relele care le

face omul, precum și unei societăți sau chiar a unui întreg

popor. Nume care se însușesc foarte ușor și astfel omul devine

214

nu Om, ci o corcitură de om cu a sa poreclă. Mai sunt și

neoameni mai hidoși ca toate fiarele luate la un loc, precum am

demonstrat mai sus. Oamenii mari se deosebesc de cei de jos

prin ceea că ei văd și aud nespus mai mult și văd și aud

gândind, chiar de sunt socotiți de „plebea negânditoare”

oameni suciți la minte. Nu oricui îi este dat să se înalțe peste

alții pentru că nu oricine poate fi genial sau talentat. În schimb,

până la cel mai slab dinte muritorii de rând poate fi Om bun, cu

steagul demnității ridicat.

Misiunea unui scriitor este să de lecții curajoase de

urcare a Muntelui Existenții, ceea ce am încercat și eu, pentru a

nu cădea mulți în deliruri. Când oamenii gândesc e minunat,

când spun ceea ce gândesc devin puternici, iar când fac ceea ce

spun devin înțelepți. Înțeleapta lecție de supraviețuire: să ne

ducem pe umeri strămoșii dacă vrem să rămânem culți și

civilizați și nu rătăciți și idioți precum suntem acum. Să punem

mâna pe arma înțelepciunii pentru a supraviețui și a ne învinge

ignoranța.

Nu există oameni, în afară de Isus, să nu fie îmbătat de

vraja puterii, a banului și a femeii, aceste trei mari ispite

aducând toate nenorocirile pe pământ și în Cer de la de butul

lumii încoace, dacă nu sunt folosite cumpătat. Astfel toți

suntem păcătoși. Însă dacă cădem în păcat, avem șansa de a ne

ridica, pocăi și merge înainte cu Dumnezeu în minte și în

suflet, înfruntând viața cu toate capcanele și ispitele ei, avându-

l pe Isus ca model în toate.

215

ÎNCHEIERE

Prozatorii nu se nasc din sentimente ca poeții, ei sunt

produsul unei realități destul de crude și satanice, de aceea

destinul lor e mai puțin romantic ca cel al poeților. Este unul

dur, dar și gloria lor este infinit de lungă. Dacă un poet reușește

să oprească clipa, un prozator poate înveșnici, radiografiind

epoca în care a trăit cu toți care l-au înconjurat. Astfel eu prin

această carte am înveșnicit epoca în care am trăit așa cum a fost

ea și cu bune și cu rele…, dar nu am ales oamenii și faptele, ci

le-am demonstrat așa cum au fost ele destul de tragice, fiindcă

chiar a fost o mare încercare pentru mine și crunt am fost lovit

de trăsnetul ei, dar știu că Bunul Dumnezeu pune cele mai

grele încercări pe umerii celor mai de nădejde fii sau fiice ale

Sale. De noi depinde cum v-om ieși din asta: înfrânți, speriați,

transformați în lași sau cu fruntea sus, bine călit în coșmaruri și

ispite, cu inima și conștiința curată și încă biruitor.

Scriitorul modelează sufletul unei națiuni și sper și eu să

o modelez, națiunea românească, spre Bine, Frumos și

Demnitate prin această carte ca să fie de învățătură pentru

urmași. Nu mi-a fost ușor deloc să scriu această carte plină de

tragedii și suferință fiindcă am suferit și eu în viață foarte mult,

dar și scriind încă mai suferi, fiindcă pe mulți pătimași i-am

avut alături în a mea viață foarte mulți ani și i-am cunoscut

foarte bine. Este un risc foarte mare de a te apuca de așa treabă,

nu ușoară deloc, ci chiar foarte spinoasă și încâlcită ca cânepa

dracului, fiindcă îți complici tare viața și ai de furcă nu numai

cu oamenii întunericului, dar și cu forțele oculte, forțele

necurate care te tot vânează și te țin în ale lor focuri.

Ani întregi de coșmaruri de când am început să scriu,

aproape zece ani am stat în cârcă cu această nuvelă, până m-

am apucat să o aștern pe hârtie, iar așternerea pe hârtie am

făcut-o încă în cinci ani, care mi-au fost destui de grei din

216

pricina nuvelei, fiindcă cel Rău nu doarme și-și vâră codița

peste tot și tot vrea să-i smintească pe cei slabi, dar mai ales pe

cei de se pun împotriva Răului, demonstrând căile lui spurcate

și slujind lui Hristos.

Până și Laptopul mi se defecta și virusa și-mi tot

ștergea ceea ce scriam, până odată anul trecut când era aproape

gata nuvela, mi s-a defectat cu totul și astfel am pierdut toată

informația, ca să o încep cu mare durere și necaz iarăși de la

început în acest an 2015 cu mai multă sârguință și mai multă

atenție și precauție, având parte iarăși de groaznicele coșmaruri

încă un an întreg. Astfel că nu mai este chiar așa de ușor

precum ar crede unii, te lovești mereu de mizerie ca într-un vis

rău, când te înăbușă pereții fără deschidere, bați cu pumnii în ei

să-i spargi de a trage o gură de aer, iar pereții se strâng ca

cauciucul mai aproape și mai strâns în jurul tău, te sugrumă, te

îmbățoșezi, te enervezi, lupți de a scăpa, ca apoi când scapi de

ele tragi un gât de aer ca cel scăpat de la înec, fiindu-ți cel mai

scump pe lume. Deci și viața este un coșmar și încă și nopțile

îți sunt pline de coșmaruri.

Scrisul la această nuvelă este ca un mare examen la care

tot timpul te gândești și tot o fermentez în mintea ta, iar lumea

prin știri pe tot felul, de pe tot soiul de canale, tot mai vine cu

evenimente lugubre de acest fel, arătând realitatea crudă de tot

la noi care te tot afectează. Astfe,l fiind prins în această stare

ani întregi, în această menghină satanică și tot te zvârcolești

psihologic și material ca peștele pe uscat uiți și de tine că

trebuie să mai trăiești, dar nu ai încotro: sau te lepezi de ea sau

reziști, doar după cum se știe caracterele mișcă știința, mișcă

politica, mișcă viața, mișcă societatea și lumea în ansamblu și

nu idioate și idioți nimicitori de ființă. Mai ales femeile de

acest tip la care forța lor este enormă și distrugătoare: una

singură îi hipnotizează pe o sută de cuminți și-i bagă sub fusta

ei, fiindu-i ascultători, iar prin acordul lor tocit se fac trădări și

omoruri. Ferește-ne Doamne!

217

Nu am făcut-o de a mă da de mare și tare, chiar de eu

sunt printre primii de la noi care m-am încumetat să scriu

despre sinucigași, ci pentru a ne trezi măcar în ceasul al 11- a și

a ne adăpa la izvorul Înțelepciunii Divine, la acel firicel de

lumină dumnezeiască a ultimei clipe. Misterul timpului care ne

aparține tot mai puțin, dar și pe acela îl strangulăm: clipa pe

care nu o forțăm să ne aparțină. Clipa pe care nu punem preț, n-

o îndumnezeim, ci o satanizăm. Nu folosim învățătura

Scripturilor, care este ca o punte care unește aceste două

universuri diferite: cel divin și cel uman ca pe o reîntoarcere în

sine și către sine, ci acel mare păcat de a ne face frate cu dracul

pentru a trece puntea ușor și fără multă suferință, ca apoi să

ajungem în infern! Trebuie să ne punem adânc pe gânduri!

Dumnezeu este armonie, scriptura, cultura, universul –

armonie. Ieșirea din ea creează stridente: vedeți că fiecare clipă

poate oferi un prilej binecuvântat sau chiar unic pentru a vă

arăta noblețea voastră de slujitori alături de îngeri… Trebuie să

dăm valoare timpului acestuia – singurul, absolut singurul pe

care îl avem. Suferința, răstignirea de sine însuși nu este ușor

de acceptat dacă nu ești într-o relație cu Dumnezeu. Concepția

altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape

de suferință. În ortodoxie numai prin suferință scapi de

suferință, acceptând-o până la maximum, precum oamenii cei

care au fost ridicați de regimul sovietic și duși în Siberii de

gheață și tot au rezistat tuturor groaznicelor chinuri și ispitelor

inimaginabile și nu sau satanizat. Oamenii buni ne ajută la

mântuire, iar cei răi și mai mult, trebuie să-i răbdăm fără necaz

sau cu cât mai puțin necaz și astfel v-om fi mult mai smeriți ca

ei, dar și să le dăm de înțeles răilor că sunt răi.

Omul, având două părți, este dator zi de zi să lumineze

partea bună a omului și a sa, fiindcă aceasta e taina vieții.

Mintea noastră când e cuprinsă în mintea lui Dumnezeu

primește o înțelegere a lucrurilor care scapă oricărei exprimări

adecvate în limbajul nostru zilnic. Trebuie să trăim clipa prin

218

prezență, prin răstignire. Să ne zidim într-o singură clipă pentru

că ea va lucra și pentru clipa de ieri și pentru clipa cea de

mâine: „Cine trăiește momentul salvează trecutul și cucerește

viitorul”, spune Marele Duhovnic, Arhimandritul Arsenie. Deci

și îngerii au demonii lor, adică partea bună și partea rea a „Eu”-

lui propriu, precum oamenii. Îngerii alunecă și ei în delirul

sinucigașilor precum oamenii, dar nimic nu servește mai mult

Cerul și Pământul decât echilibrul și cumpătarea noastră de zi

cu zi și iată că ne o demonstrează și această legendă.

Inocent, dar trist, el se uita în jos spre lumea risipită la

poalele prăpastiei. Își simțea sufletul împovărat de vorbele pe

care le rostise Tatăl său: „Unde ești omule?!, răsunase vocea

Creatorului. Unde te-ai pierdut și tu și îngerii pe care ți i-am

dat spre ocrotire? Te caut și nu te mai găsesc. Cel care astăzi

umblă pe Pământ s-a îndepărtat de Fiul Meu și nu are nimic din

chipul și asemănarea Mea!”, erau vorbe mai grele decât

plumbul. Întregul Univers se gârbovi sub apăsarea lor, erau

adresate îngerilor, dar mai mult oamenilor care au uitat de

Dumnezeu făcându-și idoli sau alți „dumnezei”. Auzindu-le

îngerul se simți cumplit de vinovat.

- Ei bine, iată și sfârșitul meu, rosti ea, conștiința

îngerului pentru sine și făcu încă un pas spre muchia abisului.

Se spune că stătea pe vârful celui mai înalt și falnic

munte. Vântul îi mângâia obrajii, Câteva picături de ploaie

deveniră lacrimi. O ultimă rază de soare îi lumină fruntea

frumoasă. Părea că toate îl îndeamnă să renunțe, să se

îndepărteze de marele păcat, dar… partea rea al „Eu”- lui său îl

împingea:

- Gata! M-am decis. E singura soluție pentru unul ca mine care

și-a ratat menirea. Mă v-oi arunca în hău, iar aripile mele nu se

vor desface ca să mă salveze. Își roti privirea către lumea

înconjurătoare și oftă. În aceea clipă însă zări la picioarele sale

un chip angelic, privindu-l dintr-un ochi de apă, adunat acolo

după ploaie.

219

- Tu cine ești? De unde te-ai luat?

- Nu mă cunoști? Sunt „Eu”- l tău.Nu cel de azi, cel

hotărât să se omoare.

- Ah… „Eu”- l meu.

- Sunt jumătatea ta cea luminoasă și vreau să te întreb:

din ce motiv ai plănuit să te desparți de viață?

- Am obosit…

- Tu un înger, un favorit al veșniciei, vorbești de

oboseală? Atunci ce să mai zici de un simplu muritor? Rușine!

- Întocmai! De mii de ani privesc la lumea de sub noi.

Încerc s-o schimb, s-o fac mai bună, mai frumoasă, dar ce

folos? Ea degradează. Oamenii devin din ce în ce mai răi, mai

cruzi, mai egoiști. Iubirea despre care le vorbesc în fiecare zi

este umbrită de indiferență. Cum sa ajuns aici? Unde greșim?

De ce speranța într-o viață mai frumoasă și mai bună rămâne

doar un vis nerealizat?

- Chiar nu-ți dai seama?

- Acum… nu-mi pasă! M-am străduit în van. L-am

supărat pe Tatăl Meu din pricina oamenilor. Sunt marea lui

dezamăgire…Ar merita să mor…

- Așteaptă, îl opri dublura sa. Am să-ți arăt răspunsul.

Spunând acestea, făcu un semn discret și de nicăieri, din

aer, căzu pe stâncă o monedă. Îngerul disperat o ridică, o

cercetă și exclamă:

- Îți râzi de mine! Ambele fațete sunt la fel… E o monedă

falsă. Ce vrei să-mi spui cu asta?

- Un singur lucru: orice monedă capătă valoare doar

atunci când are două fețe diferite nu-i așa?

- Firește!

- E adevărat ce exprimă și esența lumii. Asta probabil nu

ai putut să înțelegi…Mi-ai spus odinioară că oamenii te-au

supărat, că sunt fățarnici, că nu acceptă să trăiască numai în

lumină.

- Așa este!

220

- Întreabă-te atunci: ar observa ei puritatea Cerului după

o furtună violentă, dacă ea n-ar fi urmat de o arșiță cumplită?

Ar cunoaște oare fiul bucuria din privirea mamei, dacă nu ar

ști ce triști sunt ochii ei când el o supără? Îndrăgostiții și-ar mai

duce oare dorul dacă jarul despărțirii nu le-ar arde sufletul din

când în când?... Îmi pare rău să recunosc, dar bunăstarea lor și

fericirea și-ar pierde sensul dacă n-ar ști ce este sărăcia și

necazul. Acolo jos omenirea (ca și moneda) ar aluneca în haos,

dacă ar renunța la una dintre cele două fațete diametral opuse.

Cuvintele lui picurau ca sângele din rana unui cerb

rănit.

- E cazul oare să-ți mai amintesc că însuși Universul e

construit pe echilibru? Ce ar fi noaptea fără zi și ziua fără

noapte? Totul s-ar pierde și nu ar exista nimic.

- Nu! Nu mai am nevoie de alte argumente.

- Atunci fii bun și cântărește ce ai de făcut: să te arunci

în hău ori să rămâi în viață.

Ascultându-l, îngerul dezamăgit medită o clipă la

adevărul rostit de „Eu”- l său, apoi se aruncă în aerul rarefiat al

înserării cuprins de acea pace care preceda fie urcarea în

sinucidere, fie căderea în sfințenie. Natura încremeni în

așteptarea tristului deznodământ…

Chiar în ultimul moment (spune legenda) aripile lui

puternice se desfăcură și el zbură ca o săgeată peste lumea

înzestrată cu dreptul de a menține echilibrul dintre rău și bine.

Era și lumea lui – o lume tristă, decăzută și nefericită, dar în

care (în calitatea sa de înger) era dator să vină cu Speranță și

Lumină…

Deci și îngerii ajung la a unsprezecea treaptă a păcatului

la cumpăna de a păși în hău pe a douăsprezecea treaptă a

păcatului, sinuciderea, sau de a se înălța spre înalt ducându-și

menirea lui dată de Dumnezeu, apoi ce să mai zici de oameni,

ar zice-o mulți? Fiecare mergem pe toate aceste trepte ale

păcatului și ajungem la a unsprezecea când de noi depinde

221

decizia finală de a fi sau nu a fi. În fond nici nu există om fără

păcat sau care nu s-a gândit vre-odată la sinucidere. Deci,

precum a spus Isus mulțimii la judecata femeii păcătoase:

- Acela dintre voi care se crede fără păcat să ridice

primul piatra…

Nu putea să ridice nimeni piatra încât nu poate fi nimeni

atât de pur încât să poată judeca pe ceilalți. Păcatul trupului

este păcat, dar mai puțin păcat ca acel al sufletului. În fine,

contează însă nu păcatul în sine, ci atitudinea față de el,

capacitatea de al depăși prin pocăință, dar și tăria de caracter de

a-i rezista ispitei. Omul își hotărăște singur soarta și mai ales în

clipele de mare cumpănă. De fiecare din noi ajunși pe

unsprezecea treaptă a păcatului depinde de acea fărmă de

lumină dumnezeiască din noi pe care trebuie să o transformăm

în suflet sau în infern, de a ne face sfinți sau de a ne prăpădi în

adâncul iadului.

Că v-om reuși sau nu, de noi fiecare în parte depinde.

Ispita e o probă, o verificare a dumnezeiescului din noi, luptă

cu ea și chiar de cazi…ridică-te, astfel devii mai călit ispitelor

și tot învingând o ispită prinzi curaj de a o învinge pe alta care

îți vine în cale! Lupta îți călește caracterul și ce nu te doboară

te întărește: ești un învingător nu atunci când reușești să fii

optimist pentru că duci o viață ușoară răsfățat de ea, ci atunci

când știi a-ți învinge deznădejdea în pofida tuturor suferințelor

care te pun la încercare și te țin cu ștreangul la gât, iar sfinții nu

se nasc cu aripi sub cămașă. Sfinții sânt învingătorii marilor lor

păcate materiale și spirituale, a „Eu”- lui său personal, fiindcă

furtuna lăuntrică din tine este mult mai periculoasă decât cea

din afară. Astfel dacă câștigi lupta cu tine însuți altfel, mai călit

ești și te împotrivești furtunilor și durerilor, nu te mai poate

pierde lumea dinafară cu toate furtunile și viiturile ei care vin

peste tine, însă asta nu se poate dacă nu ești crescut cu

rădăcinile în strămoși și credință în Dumnezeu!

222

E ușor a spune și a scrie, ar afirma cititorul. Însă

cuvintele spuse, scrise nu ar avea o încărcătură atât de mare

emoțională dacă nu ar fi suferit mult autorul. Câte trei, patru și

cel mai mult șapte ani am stat în depresii pe buza acestei

prăpastii de a mă arunca în hău din pricina dragostelor necurate

pe care le-am avut, a vieții deocheate cu totul, marcată de

sărăcie și mari nevoi, dar mai ales de blestemul de a fugi fetele

și femeile de mine ca de un lepros și ciumat precum că aș fi!

Atunci, în acele clipe de suferință a mea însă le simțeam

rezistența inimaginabilă și suferința acelora pe care i-am

cunoscut și care au făcut acest pas spre Iadul veșnic.

Astfel nu este ușor să înșiri această suferință pe hârtie,

fiindcă o mai trăiești odată pe a ta și încă a celora pe care îi

descrii, devenindu-ți părticele ale sufletului. Talentul tău este

darul și chemarea pentru tine cu care te-a înzestrat Dumnezeu.

Ceea ce faci tu cu el este darul tău pentru Dumnezeu, dar și

pentru oameni, iar mâna care scrie ca și cum ar face cruce

continuu, însă creația este rugăciunea care face legătura între

Cer și pământ și între oameni. Sper și eu ca această scriere să

fie ca o rugăciune pentru mine, închinată pentru voi, pătimiții

și să fiți iertați toți de Dumnezeu pe care v-am descris în

această carte.

Când am început să mă concentrez asupra acestei

nuvele tot făcând notițe în caiet, le-am cerut sfatul la un călugăr

și apoi la câțiva preoți. Nici nu au vrut să vorbească pe această

temă și m-au sfătuit: să mă ferească Sfântul de așa ceva, să nu-l

caut pe dracul, că am să-l găsesc! Ași fi fost ușor să mă lepăd

de această nuvelă și gata, m-am spălat pe mâini ca Pilat din

Pont, ascultându-i pe toți, dar și întrebându-mă și eu pe mine:

„La ce îți trebuie belele pe cap? O cauți cu lumânarea!

Debarasează-te de ele!” Numai încercarea este putătoare de

ființă, iar adevăratul căpitan se formează în luptă cu marea în

timpul furtunilor. Mai mare lașitate este de a abandona lupta

decât a lupta chiar și de pierzi. Creația în egală măsură se

223

sprijină pe teamă și curaj: curajul de a crede în ziua de mâine și

teama că mâine s-ar putea să nu existe…adică să nu mai termin

nuvela sau murind cu penița în „brazdă”, ori sfârșind într-o

țicneală sau epilepsie a minții. De aceea trebuie să ne grăbim să

scoatem la lumină comorile pe care le avem în suflet. Mâine nu

mai poate fi!

Numai că aveam și eu gânduri negre și mă așteptam la

cea mai neagră surpriză a vieții, să mă tot pocnească odată și

pentru totdeauna, de să-mi fie învățare de minte și pe lumea

ailaltă la fundul Iadului! Dacă ai trăit după legea înțelepciunii,

onoarei și a dreptății, înveți să nu te temi de moarte. Când nu te

temi de moarte și Moartea te iubește, te cuprinde apoi te lasă să

mai trăiești, făcându-ți viața mult mai fericită, cu esență și mai

cu simț, dându-i sens, fiindcă o trăiești absorbindu-i clipele ca

pe ultimele! Are și Cucoana cu Coasa farmecul ei cu care te

cuprinde, se vrea curtată, ciupită și alintată, mai ceva ca o fată

mare, Frumoasa.

Mi-am iscălit singur sentința cu viața care mi s-a

desfășurat în delir, sub tăișul de flăcări, pericole din partea

oamenilor, dar și a duhurilor necurate, ispite și capcane cât mai

diabolice, încercări și obstacole de îmi părea uneori că am să o

sfârșesc și eu în ștreang. O singură clipă de triumf, precum

această carte, tămăduiește anii de suferință, eșecurile și

coșmarurile pe care le-am îndurat. Însă ca să reușești trebuie să

muncești și să studiezi, să lupți cu toate și să mergi înainte

mereu depășind lenevia, mizeria, nedreptatea și propriile

slăbiciuni, dar să nu cauți ispășitori precum că ți-a încurcat

dracul ițele. Să nu te oprești, să nu dai înapoi, să nu te

mulțumești cu victoria zilei curente. Succesul trebuie menținut

în fiecare zi. Dacă știi să te formulezi în scop și dacă nu te

limitez la el, atunci intenția de a realiza ceva devine garanția că

vei reuși și încă crezând în victorie.

Eșecul este un rezultat al firii și ascultării celor fricoși,

invidioși și lași, față de barierele pe care noi înșine și alții îl

224

ridicăm în jurul nostru. Fiecare din noi, muritorii de rând, avem

de dus crucea sa și nu putem să o abandonăm. Isus Hristos de

ce credeți că nu a dat înapoi? De ce sa lăsat bătut în cuie? Că

doar avea alternative și foarte multe… Ca om putea

ceda…Putea pleca în altă parte…Putea…, dar n-a făcut-o. Și-a

asumat curajul de a-și duce crucea cu demnitate până la sfârșit.

În pofida durerii, în pofida suferinței, în pofida răutății celor

care îl băteau cu pietre și așteptau ca el să cadă în genunchi și

să cerșească îndurare.

Nu a făcut-o! Pentru a se împlini Scriptura, de a ne fi

învățător „model de imitație”, pentru toată lumea de la el

încoace, adică 2016 ani și a ne lăsa să îi punem lecția la in

inimă de a nu ne prăpădi în Hău. Omul hidos pe dinăuntru

trebuie să se răstignească, pe sine. Adică să-și bată în cui

propria mătăhală și sperietoare: zgârcenia, lăcomia, pofta de

înavuțire, lipsa bunei creșteri. Rămâne deci de a ne răstigni și

noi fiecare în parte pe sine de toate viciile, ca apoi să mergem

prin viață îmbrăcați în haina lui Isus!

Fiind sâmbăta morților și în postul mare stil vechi, fac o

pomană această carte pentru toți plecați din viață, menționați

mai sus, iar în stil nou sărbătoarea „Buna Vestire”, când termin

această carte, iar la catolici săptămâna patimilor, iar acum seara

sărbătoresc Învierea Domnului Isus, oricum chiar îmi asum

păcatul de a spune: Dumnezeu să-i ierte pe toți acei pătimași

învinși de viață, dar și pe toți pe care i-am descris, unii cu voia

lor au făcut-o, alții fără voie, iar alții chiar au fost strangulați de

alte persoane pentru scopuri meschine sau de a-și acoperi

tragediile făcute de ei însuși.

În numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh,

Amin!

Victor Răzmeriță

26-martie-2016

225

Cuprins

Introducere/7

1. Prefață/ Suflet de Basarabia

2. Capitolul I

3. Capitolul II

4. Capitolul III

5. Capitolul IV

6. Încheiere

226

EDITURA NICO

227