VIAŢA LUI ISUS

JEAN CHRISTIAN PETITFILS

VIAŢA LUI ISUS

Traducere din limba francezăde Augusta-Maria Flonta

SapientiaIaşi 2016

Titlul original: Jésus© Librairie Arthème Fayard, Paris 2011.

Redactor: pr. dr. Ştefan LupuTehnoredactare: Laurenţiu TurbucCopertă: Petru Ciobanu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPETITFILS, JEAN CHRISTIAN

Viaţa lui Isus / Jean-Christian Petitfils ; trad.: Augusta-Maria Flonta. - Iaşi : Sapientia, 2016 Conţine bibliografie Index ISBN 978-606-578-274-7

I. Flonta, Augusta Maria (trad.)

232.9

© 2016 Editura SAPIENTIAInstitutul Teologic Romano-CatolicStr. Th. Văscăuţeanu, 6RO – 700462 IaşiTel. 0232/225228Fax 0232/211476www.editurasapientia.rowww.librariasapientia.roe-mail: slupu@itrc.ro

CUPRINS

Prolog . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9Mulţumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

Capitolul I: Ioan Botezătorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31Capitolul II: Criză politică şi aşteptare mesianică . . . . . . . . . . . . . . . . . 44Capitolul III: Isus şi înainte-mergătorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59Capitolul IV: Începutul ministerului public al lui Isus . . . . . . . . . . . . . . 77Capitolul V: Ierusalimul şi ministerul din Iudeea . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89Capitolul VI: Din Samaria în Galileea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105Capitolul VII: Învăţătura lui Isus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125Capitolul VIII: Isus şi discipolii săi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139Capitolul IX: Semnul contradicţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150Capitolul X: De la Ierusalim la ministerul post-galileean . . . . . . . . . . 166Capitolul XI: Înfruntarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185Capitolul XII: De la ultima iarnă până la ultima primăvară . . . . . . . . 202Capitolul XIII: Cina cea de Taină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218Capitolul XIV: Prezentarea în faţa lui Anna . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234Capitolul XV: Procesul roman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247Capitolul XVI: Sfârşitul procesului roman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263Capitolul XVII: Răstignirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276Capitolul XVIII: Moartea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295Capitolul XIX: Punerea în mormânt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309Capitolul XX: Învierea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323

Epilog . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 339Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 359Indicaţii bibliografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 455Indice de nume de persoane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 471

Surorii mele, Eliane

PROLOG

Isus este personajul cel mai cunoscut al istoriei universale. Mai mult de o treime din omenire se reclamă, în diferite grade, de la el, de la persoana lui, de la învăţătura sa spirituală sau de la mesa-

jul său etic. El este la originea celei mai răspândite religii de pe planetă, creştinismul, trunchi comun căruia îi sunt ataşaţi catolicii, ortodocşii, lute-ranii, calvinii sau anglicanii. Evangheliile, în care sunt consemnate viaţa şi învăţătura lui, au cizelat numeroase culturi, mai ales civilizaţia occidentală. Pe lângă valoarea lor morală, ele au inspirat în mare măsură, pe parcursul timpului, arhitectura, sculptura, pictura, muzica şi, de o manieră mai gene-rală, modul de viaţă al acestor culturi, chiar dacă, bineînţeles, credinţa a devenit astăzi o alegere personală. Coranul însuşi, a cărui redactare datează din secolul al VII-lea, îl consideră pe Isus ca pe unul dintre marii profeţi care l-au precedat pe Mahomed.

Dincolo de mărturiile credinţei creştine, rezumate în Simbolul apostoli-lor, a cărui primă versiune datează din secolul al II-lea, şi de Crez, rezultat după Conciliile ecumenice de la Niceea (325) şi din Constantinopol (381), care-l recunosc ca fiind Fiul unic al lui Dumnezeu venit pe pământ, mort şi înviat pentru păcătoşi, sunt numeroşi cei care – credincioşi sau necredin-cioşi – sunt interesaţi de figura sa istorică. În anii din urmă s-au înmulţit lucrările cu acest subiect, mai ales în Statele Unite, unde cercetarea este efervescentă (au fost realizate sute de lucrări de diplomă pentru termina-rea ciclului al doilea de învăţământ sau a ciclului superior, atât la institu-tele biblice, cât şi la universităţile de stat). În Europa occidentală, în mare parte secularizată, fascinaţia publicului pentru el nu încetează să se mani-feste. Poate că exact pierderea reperelor religioase intensifică interesul pentru persoana sa şi pentru misterul său?

Sursele documentare sunt binecunoscute: cele patru Evanghelii canonice (cele desemnate de Biserica primară ca fiind referinţe religioase sigure, inspirate divin), adică Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, scri-sorile apostolice, câteva evanghelii numite apocrife, care nu fac parte, din-tr-un motiv sau altul, din corpusul creştin tradiţional, pasaje rare din altele, non-creştine, ca acelea ale unui istoric evreu din secolul I, Iosif Flaviu, în fine, câteva extrase din Mishna (compilaţie de legi nescrise ale vechiului iudaism, transmise prin Tradiţie). Aceste surse sunt fragmentare, adevărat, dar

mai bogate, finalmente, şi mai clare decât acelea care se referă la un mare număr de personaje istorice ale Antichităţii, ca Socrate, Pitagora, Alexandru cel Mare sau majoritatea împăraţilor romani.

Chiar dacă Isus nu a lăsat nicio scriere, niciun istoric serios nu se îndo-ieşte, astăzi, de existenţa Lui. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre David Friedrich Strauss sau Christian Baur, fondatorul, în secolul al XIX-lea, al Şcolii din Tübingen, sau despre Paul-Louis Couchoud, conducătorul unei pleiade de „mitologi” din secolul al XX-lea. Un evreu numit Iehosua (Isus) a trăit în Palestina la începutul secolului I al erei noastre, aceasta este o certitudine. Predicator itinerant, parcurgând Galileea şi Iudeea, el a fost arestat la instigarea marilor preoţi din Ierusalim, Anna şi Caiafa, ginerele său. După un proces scurt, el a fost condamnat la moarte şi răstignit pe cruce la porţile Oraşului Sfânt, din ordinul guvernatorului roman Ponţiu Pilat, sub domnia lui Tiberiu. Iată faptele confirmate. Dar întrebările refe-ritoare la subiect sunt multe. Ce se ştie despre viaţa lui? Cum a fost văzut de contemporanii săi? Ca un reformator evreu? Da, dar de ce fel? S-a pre-tins a fi eliberatorul Israelului sau Profetul sfârşitului timpurilor? Din ce motiv a fost executat? Ce responsabilitate au avut, în moartea Sa tragică, ocupanţii romani şi autorităţile oficiale ale templului? A fost, cu adevărat, fondatorul creştinismului?

Evangheliile canonice nu sunt nişte reportaje propriu-zise, chiar dacă uneori se apropie de caracteristicile acestui gen – mai ales cea după Luca –, biografii scrise după procedeul antic, care evocă figura unui maestru admi-rabil care nu mai este şi pe care îl venerează discipolii săi. Acestea sunt, înainte de orice, mărturii scrise pentru a suscita sau pentru a întări credinţa, cateheze biografice, destinate să demonstreze că acest Isus din Nazaret, executat ca un mizerabil la Paştele evreiesc, a înviat a treia zi şi este viu, prezent în mijlocul alor săi. Prin el, moartea a fost învinsă definitiv, iar discipolii săi sunt chemaţi să i se alăture în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este nucleul mesajului cristic care face din Isus, pentru creştini, axa lumii. „Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sun-teţi încă în păcatele voastre”1, spunea Apostolul Paul. Dar întrebările rămân: textele religioase, prin cele susţinute, nu au alterat adevărata figură a ero-ului lor, nu i-au cenzurat cuvintele? Memoria martorilor nu a falsificat datele istorice? Nu a existat, aşa cum afirmă unii, o folosire frauduloasă a mesajului său de fraternitate şi de iubire pentru Biserici? Pe scurt, cum putem restitui umanitatea lui Isus independent de predicarea postpascală a lui Cristos triumfător în faţa morţii? Cum putem trece de la text la istorie?

1 1Cor 15,17.

10 Viaţa lui isus

11

Unii cercetători nu văd în el decât un maestru al înţelepciunii, după imaginea lui Buddha, Socrate, Confucius sau Gandhi, alţii – un rabbi exemplar, ori un fariseu asemănător cu marele Hillel2, iar alţii – un filosof cinic, un disident esenian, un vizionar apocaliptic şi iconoclast, un profet escatologic care afirmă iminenţa sfârşitului timpurilor, un pretendent poli-tic la împărăţia mesianică iudaică, un zelot revoluţionar, un precursor al cauzei palestiniene sau un fel de Che Guevara, prevestitor al teologiei eli-berării etc. Este uşor de afirmat, conform acestor perspective diferite, că viaţa omului din Nazaret a fost ocultată de religie sau de Biserica institu-ţională şi că-i atribuie unui discipol al său, Saul din Tars, zis Paul, calitatea de adevărat fondator al creştinismului.

Fiecare epocă a făcut din el reflexul propriilor preocupări. În Franţa, în momentul Revoluţiei, am văzut apărând figura unui Isus „fără pantaloni”, apoi, în timpul Revoluţiei din 1848, aceea a unui Isus proletar şi socialist. La începutul secolului al XX-lea, englezul Houston Stewart Chamberlain, inspiratorul teoriilor naziste, a trasat portretul unui Isus arian, care nu avea „nicio picătură de sânge evreiesc”! Alţii, în timpurile noastre, pe baza unei pretinse Evanghelii secrete a lui Marcu (al cărei manuscris original mai aşteptăm să-l vedem), ar vrea să-l facă homosexual, pe când americanii proclamă un Isus feminist. Reîntoarcerea în forţă a ezoterismului şi a gno-zei – o gnoză de calitate inferioară –, ca aceea care se degajă din romanul lui Dan Brown Codul lui Da Vinci, care a avut un succes comercial la nivel planetar, traduce lipsa de rigoare ştiinţifică a unei părţi a cercetării. Unii au spus că Isus, „marele iniţiat”, a scăpat de răstignirea pe cruce şi s-a refugiat într-o mănăstire din Tibet; alţii spun că s-a căsătorit cu Maria Magdalena, frumoasa păcătoasă, cu care a avut un fiu, care va fi întemeietorul dinastiei merovingienilor. În nucleul acestei literaturi inferioare se află o „enigmă sacră”, secret de moarte transmis din generaţie în generaţie de câteva cercuri oculte şi înăbuşit de robele negre ale iezuiţilor, de robele roşii ale Vaticanului, de adepţii Opus Dei, ori păstrat, dimpotrivă, de comunitatea călugărilor din Sion. Cu cât minciuna este mai mare, cu atât este mai credibilă!

Să lăsăm aceste exemplare de „Isus de comedie”, pentru a relua expre-sia unui biblist reputat, părintele Pierre Grelot3. Ce spune istoria? În iunie 1863 a apărut Vie de Jésus4 de Ernest Renan, care se dorea o cercetare autentică a lui Isus – personaj istoric. Nu era prima încercare de acest gen. Începând din secolul al XVIII-lea, filosoful german Samuel Reimarus

2 Lider religios evreu, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei evreilor, cunos-cut pentru dezvoltarea Mishna şi a Talmudului (n. trad.).

3 Exeget şi teolog, a fost specialist recunoscut în scrierile vechi şi în limbile biblice (n. trad.).

4 Viaţa lui Isus (n. trad.).

prolog

12 Viaţa lui isus

(1694-1768) a încercat să-l regăsească pe „Isus – personajul istoric” dincolo de cele afirmate în Evanghelii. El nu a îndrăznit însă să publice aceste lucrări, dar prietenul său, Gerhard Lessing, a publicat extrase din ele, după moartea autorului. Pentru el, Isus era un Mesia revoluţionar, care proclama venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi pe care romanii l-au executat cu sânge rece. Discipolii săi, refuzând să se întoarcă la existenţele lor pline de nevoinţe, i-au furat corpul, i-au făcut pe ceilalţi să creadă în învierea sa şi au ticluit o doctrină spirituală bazată pe aşteptarea întoarcerii sale. După Reimarus, a fost publicată, în 1835-1836, La Vie de Jésus, scrisă de un tânăr asistent de la Facultatea de Teologie din Tübingen, David Friedrich Strauss, care credea că ansamblul informaţiilor din Evanghelii nu era altceva decât produsul unui proces de imaginaţie mitică. Totul s-ar reduce, după părerea lui, la simboluri lipsite de orice realitate istorică. Dar doar studiul lui Renan a cunoscut o răspândire mondială, cu sute de ediţii care au apărut şi cu zeci de traduceri. Vechiul seminarist din Tréguier punea în cauză adevărurile istorice ale creştinismului. Contrar lui Strauss, el afirma că Isus a existat, dar că nu a fost altceva decât un idealist delicat, un „blând visător din Galileea”. Lucrarea s-a învechit con-siderabil. În acelaşi timp, una dintre fericitele sale intuiţii a fost aceea de a afirma că Evanghelia după Ioan este aceea care a furnizat cadrul cel mai istoric, iar nu celelalte trei, denumite sinoptice5.

De atunci, progresele cercetării au fost considerabile, mai întâi în dome-niul exegezei neotestamentare, unde domeniul studiilor biblice s-a lărgit extraordinar de mult, proiectând o nouă lumină asupra textelor Vechiului şi Noului Testament. Nemţii s-au remarcat în această întreprindere, scru-tând cuvânt cu cuvânt, verset după verset, analizându-le structura, repe-rând şi izolând din compoziţia textului micile unităţi narative (numite peri-cope). Se vorbeşte despre Formgeschichte (istoria formelor), despre Redaktionsgeschichte (istoria redactării). În felul acesta, a apărut, s-a dezvoltat şi s-a cizelat metoda istorico-critică. I-a urmat, mai recent, critica narativă, care studiază textul ca producţie literară globală. Dar această analiză, ca şi analiza structurală sau semiotică a textelor, are inconvenientul că neglijează în întregime realitatea istorică subiacentă. Ea explică ce a vrut să spună autorul textului, fără să meargă dincolo de acest aspect.

Din punct de vedere istoric, se pot distinge trei epoci6. Prima, reprezen-tată de „biografiile liberale” ale şcolii germane, dar şi franceze, cu Renan (inspirat de şcoala numită de la Strasbourg), se încheie în 1906, cu opera

5 Se numesc sinoptice Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, deoarece, spre deosebire de cea după Ioan, ele prezintă numeroase analogii şi pot fi citite în paralel, în sinopsă (în greceşte: „sub aceeaşi privire generală”).

6 David gowler, Petite histoire de la recherche du Jésus de l’Histoire, Cerf, Paris 2009.

13

lui Albert Schweitzer (1875-1965), celebrul medic misionar, organist şi deţi-nător al Premiului Nobel pentru Pace, care a infirmat ideea că s-ar putea face o biografie a lui Isus7. Aceste exerciţii, afirma el, ne-ar da mai multe informaţii despre autorul lor decât despre subiect!

Ca reacţie faţă de primele încercări biografice, a apărut „momentul Bultmann”8. Pentru Rudolf Bultmann (1884-1976), exeget luteran subtil şi valoros, erudit, cu spirit critic foarte ascuţit, maestru prin excelenţă al circumspecţiei, Evangheliile ar fi opere în parte mitice şi legendare, rezul-tat al imaginaţiei creatoare şi al elaborării redacţionale ale comunităţii postpascale. Ele ar fi fost create pentru a răspunde preocupărilor lor con-crete sau nevoilor lor imediate de cateheză, brodând, înfrumuseţând reali-tatea prin povestiri şi legende. Puţinul care a mai rămas din tradiţia care durează de la Isus cel autentic a fost filtrat, „prelucrat” şi făcut de nerecu-noscut. În această perspectivă, sarcina savantului ar fi, prin urmare, „demito-logizarea” acestor texte, printr-o interpretare critică a limbajului lor, cu scopul de a regăsi adevăratul nucleu al credinţei, dincolo de credinţele mi-tice. Rezultatul cercetării sale, publicat începând cu 1926 în Germania, este cum nu se poate mai dezamăgitor pentru istoric. Bultmann susţine, într-adevăr, că nu există nimic de spus despre existenţa pământeană a lui Isus, căci ne împiedicăm, de la început, de afirmaţiile de credinţă – kerig-mele9 – ale Bisericii primare. Învierea pascală reprezintă un zid insurmon-tabil al timpului: dincolo de acesta nu putem vedea! Însuşi baza reală a existenţei Nazarineanului este, prin urmare, radical negată. „Isus – perso-najul istoric” ar trebui deosebit de „Cristos al credinţei” şi ar fi în zadar să vrem să trecem de la unul la celălalt. Şi mai grav, primul nu ar putea, în niciun caz, să susţină conţinutul credinţei. Istoria trebuie să tacă, pentru a lăsa loc construcţiilor teologice sau pietiste. Ea nu are, de altfel, nicio utilitate pentru credincios, ceea ce este, trebuie să recunoaştem, culmea paradoxului pentru o religie a Întrupării! „Momentul Bultmann” nu a durat mult, dar a lăsat cicatrici profunde în exegeza modernă, care se perpetuează şi astăzi. Exegeza modernă are dificultăţi în a se distanţa de un scepticism devastator care nu se mai găseşte nicăieri altundeva, fie că este vorba de disciplinele ştiinţifice sau de ştiinţele umaniste.

Discipolii lui Bultmann, mai ales Ernst Käsemann (care s-a delimitat de maestrul său cu ocazia unei conferinţe celebre din 1953) şi Günter

7 Albert schweitzer, Von Reimarus zu Wrede. Eine Geschichte der Leben-Jesu-Forsc-hung, J.C.B. Mohr, Tübingen 19132; trad. fr., Le secret historique de la vie de Jésus, Michel albin, ed., 1961.

8 Rudolf bultmann, Jésus: Mythologie et démythologisatio, Seuil, Paris 1968; idem, L’Histoire de la tradition synoptique, Seuil, Paris 1973.

9 Conţinut esenţial al credinţei, propovăduit şi transmis de primii creştini.

prolog

14 Viaţa lui isus

Bornkamm10, s-au străduit totuşi să găsească, în textele evanghelice, urme ale lui „Isus – personaj istoric”, chiar dacă doar urme modeste. Această a doua cercetare se referă la trierea materialelor foarte timpurii, care se pot atribui Galileeanului, şi a creaţiilor ulterioare ale Bisericii, ca să se izoleze amintirile istorice autentice de ceea ce a fost adăugat de credincioşi să se discearnă cuvintele care se pot atribui în mod sigur lui Isus, adică ipsissima verba. Din această perspectivă, au fost puse la punct diferite criterii de isto-ricitate, a căror utilizare este uneori foarte delicată11.

Folosirea acestor postulate metodologice îşi are limitele sale. Care este valoarea criteriului de atestare multiplă, dacă sursele nu sunt independente, dacă Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca merg în urmă la o Protoevanghelie după Matei scrisă în aramaică, aşa cum cred mulţi, dacă Evanghelia după Luca s-a inspirat în parte din predica orală a lui Ioan, discipolul „mult iubit”, autorul celei de-a patra Evanghelii? Aplicarea sis-tematică a criteriului de discontinuitate, drag lui Käsemann, ar conduce, de altfel, la excluderea oricărei trăsături evreieşti a lui Isus – personaj isto-ric, ceea ce este absurd în sine. Cum să-l separi de propria tradiţie? În ceea ce priveşte criteriul coerenţei, nu este simplu de precizat. Pe scurt, această abordare, oricât de interesantă ar fi, prezintă inconvenientul de a semăna îndoiala asupra a tot ceea ce nu intră într-un tipar prestabilit.

Cea de-a treia modalitate de căutare a lui Isus – personaj istoric se spri-jină pe ultimele cunoştinţe cu privire la contextul socio-cultural palestinian. Ea vizează să-l resitueze pe Isus în caracteristicile iudaismului timpului său, până la a lua în considerare că el nu a părăsit niciodată acest orizont şi să-şi uite singularitatea ireductibilă. Putem ajunge să ne întrebăm în ce fel ar fi putut genera creştinismul pe cineva atât de perfect evreu. Savanţi atât de diverşi, cum ar fi David Flusser, Geza Vermes (Jesus and the Jews12,

10 Günther bornkamm, Qui est Jésus de Nazareth?, Seuil, Paris 1973.11 1. Criteriul de discontinuitate sau de deosebire (cuvintele lui Isus care sunt în necon-

cordanţă clară cu iudaismul timpului său au toate şansele să îşi aibă obârşia de la el); 2. Criteriul atestării multiple (prezenţa faptelor sau a cuvintelor, confirmate de mai

multe surse literare independente, le întăresc credibilitatea);3. Criteriul coerenţei (cuvintele care sunt în armonie cu ceea ce se ştie din altă parte din

învăţătura lui Isus: este, de asemenea, un semn de autenticitate);4. Criteriul îndoielii ecleziastice (renegarea lui Petru, de exemplu, jenantă pentru pri-

mele comunităţi, nu a putut fi inventată, nici botezul lui Isus, care ridică dificultăţi teologice: din ce motiv cel pe care primii creştini îl credeau Fiu al lui Dumnezeu, care nu a păcătuit niciodată, i-a cerut lui Ioan, eremitul din deşert, botezul, pentru „iertarea păcatelor”? etc.;

5. Criteriul „plauzibilităţii istorice”, sau al explicaţiei suficiente (de exemplu, numele de alint Abba, mai aproape de „Tătic” decât de „Tată”, în aramaică, dat de Isus lui Dumne-zeu): cum ne putem imagina că această „intimitate filială nemaiauzită” ar fi fost inventată de primii creştini?

12 Isus şi evreii (n. trad.).

15

1973), E.P. Sanders (Jesus and the Judaism13, 1985, The Historical Figure of Jesus14, 1993), Bruce Chilton (Rabbi Jesus: An Intimate biography15, 2000), Jacques Schlosser, Gerd Theissen, au contribuit substanţial la această cercetare, care rămâne, în ansamblu, disparată şi multiformă16.

Trebuie să amintim, de asemenea, lucrările serioase ale unor alţi exe-geţi americani, ca, de exemplu, acelea ale părintelui Raymond E. Brown, profesor de studii biblice la New York, şi ale părintelui John Paul Meier17. Printre cele trei lucrări serioase ale cercetătorilor anglo-saxoni, astăzi foarte căutate, le cităm pe cele ale lui Richard Bauckham, James D.G. Dunn, Sean Freyne sau Larry W. Hurtado18. Nu trebuie să neglijăm nici

13 Isus şi iudaismul (n. trad.).14 Figura istorică a lui Isus (n. trad.).15 Rabbi Isus: o biografie sugestivă (n. trad.).16 Trebuie să lăsăm la o parte lansarea în Statele Unite, în 1985, a Jesus Seminar, la

iniţiativa unui cercetător independent, Robert W. Funk, şi a unui călugăr în vârstă, John Dominic Crossan (The Historical Jesus. The Life of a Mediterranean Jewish Peasant, T. şi T. Clark, Edinbourgh 1991), ale căror lucrări au arătat limitele derizorii, aproape comice, ale acestei întreprinderi. Într-adevăr, era vorba de a pronunţa cuvintele (logia) lui Isus de către un comitet reunit din aproximativ 20 de experţi deosebit de critici, recrutaţi prin cooptare, şi să le determine pe cele considerate adevărate. Cu roşu erau marcate cele au-tentice, cu negru cele false, în roz cele probabile, în gri cele incerte. Marea parte a datelor evanghelice fiind eliminate de majoritate (doar 16% din Faptele Apostolilor şi 18% din cu-vinte sunt considerate probabile), se ajunge la a-l considera pe Isus un vag profet, un autor înţelept de aforisme, care nu vindecă decât bolnavi psihosomatici. Mesianitatea lui Cristos este negată, ca şi filiaţia sa divină şi învierea sa. Mormântul gol este o poveste. Să nu mai vorbim despre naşterea lui Isus din fecioară (după părerea acestor experţi americani, Maria ar fi fost sedusă sau violată!). Niciun singur cuvânt din cea de-a patra Evanghelie, aceea a lui Ioan, nu este considerat adevărat, ceea ce înseamnă o viziune deosebit de retrogradă, căci, dacă astăzi există o evanghelie pe care un număr tot mai mare de cercetători o consi-deră ca istorică, aceasta este chiar Evanghelia după Ioan! Acest dogmatism te lasă înmăr-murit. Emfaza declaraţiilor, mediatizarea puternică a concluziilor Seminarului Isus i-au condus pe unii să vorbească despre „circul Barnum” al exegezei. De fapt, analiza acestor autoproclamaţi experţi pune în evidenţă prejudicii pe care le împărtăşesc, din păcate, mul-ţi cercetători contemporani. Susţinând fără încetare demonstraţia faptului că anumite cu-vinte ale lui Isus nu sunt de fapt ale lui, ci aparţin unor „straturi” de redactori din comuni-tăţile responsabile cu Evangheliile, nu se păstrează decât cuvintele care „colorează” portre-tul lui Isus pe care ei vor să-l picteze.

17 Raymond E. brown, Que sait-on du Nouveau Testament?, Bayard, Paris 2000; idem, La Mort du Messie. Encyclopédie de la Passion du Christ, de Gethsémani au tombeau, Bayard, Paris 2005; John P. meier, Jésus. Un certain juif. Les données de l’Histoire; I. Les Sources, les origines, les dates; II. Les Paroles et les gestes; III. Attachements, affrontements, ruptures, IV. La loi et l’amour, Cerf, Paris 2004-2009.

18 Richard bornkamm, Jude and the Relatives of Jesus in the Early Church, T. şi T. Clark, Edinbourgh 1990; Jesus and the Eyewitnesses. The Gospels as Eyewitness testimony, Rand Rapids, Michigan/Cambridge, U.K., W.B. Eerdmans Company, 2006; Sean Freyne, Jesus, a Jewish Galilean. A New Reading of the Jesus Story, T. şi T. Clark, Londra-New York 2005; James D.G. dunn – Scot Mc. Knight, ed., The Historical Jesus in Recent Research, Ind.,

prolog

16 Viaţa lui isus

lucrările importante ale exegeţilor francezi ori francofoni. Fără să vorbim de remarcabilul părinte Lagrange (1855-1938), fondatorul Şcolii Biblice din Ierusalim, îi vom cita mai ales pe părinţii Pierre Benoît, Ignace de la Potterie, Xavier Léon-Dufour, Charles Perrot, Pierre Grelot, René Laurentin, Philippe Rolland, de partea catolică; Joachim Jeremias, Oscar Cullman, Daniel Marguerat, de partea protestantă. Specificitatea retoricii biblice, analizată savant de un părinte iezuit, Roland Meynet, deschide, de asemenea, perspective. Astăzi, Evangheliile nu mai pot fi considerate ca nişte opere care aplică regulile expoziţiunii clasice a autorilor latini şi greci. Acestea sunt adevărate opere literare, compuse după metodele foarte particu-lare ale retoricii orientale şi semitice19. Ştiind acestea, tradiţia greco-romană nu trebuie neglijată, mai ales în cazul Evangheliei după Luca, aşa cum a demonstrat recent un alt iezuit, Jean-Noël Aletti.

În realitate, abordarea lui Isus ca personaj istoric a devenit multidisci-plinară, în ciuda obsesiei unor biblişti de a trăi în circuit închis. Arheologia a fost considerată, timp îndelungat, o rudă săracă a cercetării. Or, săpătu-rile arheologice au permis, în câteva decenii, înţelegerea mai bună a iudais-mului primar20. Istoricii încep, din fericire, să conştientizeze acest lucru. Lucrările unui călugăr benedictin italian de limbă germană, Bargil Pixner, puţin cunoscut în Franţa, sunt importante din acest punct de vedere21. Se învaţă din acestea multe lucruri despre mediul evreiesc din acea perioadă, mai ales despre originea davidică a clanului Nazareenilor, din care a apă-rut Cristos.

În mai mult de o jumătate de secol au fost făcute descoperiri arheologice de primă importanţă. În 1945, aproape de Nag Hammadi, în nordul Egiptului, s-a găsit o bibliotecă de texte gnostice care conţineau mai ales evanghelii apocrife, al căror nume nu era cunoscut şi din care existau doar scurte extrase. Astfel, a fost descoperită faimoasa Evanghelie a lui Toma, care continuă să intrige şi să pasioneze numeroşi savanţi. Tot în 1945, în sub-urbiile Talpiot, la Ierusalim, a fost descoperit, de către profesorul israelian Sukenik, un mormânt pecetluit, care a scăpat de jefuitori şi de profanatori.

Eisenbrauns, Winona Lake 2005; Larry W. hurtado, Le Seigneur Jésus – Christ. La dévotion envers Jésus aux premiers temps du christianisme, Cerf, Paris 2009.

19 Roland meynet, Traité de Rhétorique biblique, Lethielleux, Paris 2007; idem, Une nou-velle introduction aux évangiles synoptiques, Lethielleux, Paris 2009.

20 James H. charlesworth, Jesus within Judaism: New Light from Exciting Archaeolo-gical Discoveries, 1988.

21 Bargil pixner, Paths of the Messiah and Sites of the Early Church from Galilee to Jerusalem. Jesus and Jewish Christianity in light of archaeological Discoveries, Ignatius Press, San Francisco 2010; idem, With Jesus through Galilee. According to the Fifth Gospel, Rosh Pina, Corazin 1992. Vezi şi Elizabeth mCnamer – Bargil pixner, Jesus and First-Cen-tury Christianity in Jerusalem, Paulist Press, New-York/Mahwah, NJ, 2008.

17

El cuprindea şapte osuare, care datau din anul 50 al erei noastre, aşa cum atestă o monedă găsită în acel loc. Pe unul dintre aceste osuare, marcat cu un semn al crucii, figurează cuvintele greceşti: Iesou Iou („Isus, ajută!”), iar pe altul scrie în aramaică: Yeshu Aloth („Isus, dă-i viaţă!”).

Începând din 1947, în deşertul Iudeii, a avut loc descoperirea fenomenală a ruinelor unei clădiri a sectei evreieşti a esenienilor, Khirbet Qumran, şi, aproape de el, grotele care ascundeau numeroase texte biblice, abandonate în anul 68 al erei noastre, în momentul în care romanii erau pe cale să în-vingă răscoala evreilor. Savanţii s-au dedicat să decripteze aceste texte fun-damentale pentru cunoaşterea vechiului iudaism, sensibil diferit de iudaismul rabinic actual (ne gândim la François Roland de Vaux, Jean Carmignac şi Emil Puech, printre alţii). Pământul Israelului este continuu răscolit. Aproape în fiecare an, cercetătorii descoperă noi vestigii. Aici o barcă îngro-pată în malul lacului Tiberiadei, dincolo resturile unui puţ, în altă parte fundaţia unei case, mormântul unei notabilităţi cu nişele sale, ori vestigiile înnegrite ale unei sinagogi care datează din prima jumătate a secolului I al erei noastre. Atâtea descoperiri neaşteptate care permit mai buna cunoaş-tere a rădăcinilor istorice şi religioase ale lui Isus, mediul său palestinian, cu realitatea sa socială, economică sau lingvistică.

Încercarea de a schiţa un portret istoric al lui Cristos, de a da interpre-tarea cea mai plauzibilă evenimentelor, utilizând instrumentele ştiinţei moderne, acesta este obiectul acestei cărţi. Este vorba de a găsi calea cea strâmtă între studiile tehnice, dificil de accesat, rezervate unui public eru-dit, şi reconstituirile naiv concordiste care înfloresc încă, pentru nevoile catehezei, dar care au doar o legătură foarte îndepărtată cu cercetarea.

Prezentarea vieţii lui Isus după 150 de ani de la lucrarea lui Renan le-ar părea specialiştilor, fără îndoială, o provocare, pentru că ei cunosc imposi-bilitatea de a scrie o biografie completă, în sensul unei reconstituiri minu-ţioase a întregii existenţe a lui Isus. „Evangheliile sunt singura viaţă a lui Isus care s-ar putea scrie”, spunea părintele Lagrange. Despre Isus nu se cunosc bine decât cei trei ani şi câteva luni din viaţa sa publică. Ar fi iluzo-riu să vrei să completezi tabloul sprijinindu-te pe versetele pioase ale apo-crifelor din secolele al II-lea şi al III-lea ale erei noastre. Meşteşugarul din Nazaret va rămâne întotdeauna disimulat în umbra „anilor săi ascunşi”. Ar fi în zadar, de asemenea, să ne încredem în descrierile detaliate ale unor mistici, ca Ana Ecaterine Emmerich sau Maria Valtorta. Scrierile lor, a căror valoare spirituală nu este sarcina noastră să o stabilim, evocă, de fapt, meditaţii pioase, toate personale, care nu rezistă criticii istorice (chiar dacă uneori, să recunoaştem, ele comportă unele străluciri de moment). Deoarece s-a bazat prea mult pe opera Catherinei Emmerich, filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Cristos, este, în definitiv, doar o operă a fanteziei,

prolog

18 Viaţa lui isus

puţin grandilocventă, care caricaturizează istoria. Trebuie, fără îndoială, să ne mulţumim cu viziuni fragmentare, dar suficient de dense pentru ca acestea să ne poată devoala o parte a personalităţii lui Isus. Date fiind des-coperirile ultimilor 150 de ani, aventura merită, oricum, încercată, ştiind, în acelaşi timp, că obiectivitatea absolută este imposibilă.

Rămânând în cadrul disciplinei sale, al cărei obiect este veridicitatea faptelor, istoricul nu trebuie să enunţe adevăruri de credinţă. El nu va putea spune nimic, de exemplu, despre caracterul mântuitor al vieţii şi al morţii lui Isus Cristos. Dacă vorbeşte despre înviere, el va căuta dovezi în decla-raţiile martorilor sau în mormântul gol, în care giulgiurile au rămas, în mod misterios, la locul lor, aşa cum au fost aşezate înainte de priveghi. Dar demersul său nu se va opune celui al credinţei – care reprezintă cu totul altceva. Ar fi împotriva legilor unei critici sănătoase.

În plus, el trebuie să se elibereze a priori de utopia raţionalistă şi de concepţiile pozitiviste şi scientiste care au prevalat pentru o perioadă înde-lungată. Aceasta presupune – în mod deosebit pentru viaţa lui Isus – să rămâi deschis misterului şi supranaturalului. De exemplu, negarea posibi-lei existenţe a miracolelor, a le recuza ca pe nişte simple copilării pun în evidenţă nu o ştiinţă a istoriei, ci ipoteze filosofice. „Dacă miracolul este în anumită măsură real, cartea mea nu este altceva decât o ţesătură de erori”, spunea, cu naivitate, Ernest Renan. El rămânea, în acest fel, prizonierul iluziilor timpului său: credinţa în progresul nedefinit, negarea supranatu-ralului, convingerea că legile imuabile ale naturii nu pot fi transgresate de o intervenţie divină. Bultmann nu spune altceva: „Nu poţi folosi lumina electrică şi aparatul de radio, să foloseşti în caz de boală mijloacele medicale moderne şi în acelaşi timp să crezi în lumea spiritelor şi a miracolelor Noului Testament”. De ce să doreşti să respingi dintr-o dată ceea ce raţiu-nea nu poate explica? Fenomenele extraordinare, supranaturale, există şi suscită interesul oamenilor de ştiinţă: transmiterea gândurilor, care scapă legilor cunoscute ale fizicii, vindecările neaşteptate şi inexplicabile, apari-ţiile, fenomenele fizice ale credinţei, neputrezirea corpului în cazul a nume-roşi sfinţi, miracolele euharistice solid atestate... unele rezistă analizei para-psihologiei. De ce să le îndepărtăm cu un singur gest al mâinii? Oameni de ştiinţă de renume sunt, de asemenea, credincioşi sinceri. Credinţa lor nu interferează în concluziile cercetărilor lor.

Sigur, orice text poartă în sine o lectură orientată. Nu există o relaţie brută, obiectivă, a faptelor, în afară de o anumită privire asupra evenimen-tului. Dar o abordare din interior, fără a se transforma în profesiune de credinţă, permite, din punct de vedere strict istoric, să percepem mai bine logica şi coeziunea, comparativ cu o viziune exterioară şi distantă. Istorici sau exegeţi puternic ancoraţi în credinţa mozaică – de exemplu, David

19

Flusser, Schalom Ben Chorin, Jacob Neusner sau André Chouraqui – nu au sesizat mai bine oare legăturile subtile care leagă Vechiul şi Noul Testament?

Cu siguranţă, istoricul nu va elabora o părere despre miracolele sau învierea lui Cristos, nici nu va îndrepta o privire de credinţă asupra eveni-mentului, fără să-şi părăsească disciplina, dar este în măsură să se întrebe asupra sensului profund al unui eveniment sau al unui discurs. El trebuie să sesizeze „sufletul” textelor, dimensiunea lor interioară, scopul căruia îi răspund. Această abordare metodologică, dezvoltată în 1979 de Ben Franklin Meyer, făcând distincţia dintre „the outside”22 şi „the inside”23, depăşeşte analiza istorico-critică aşa cum este înţeleasă aceasta în mod obişnuit24. Dacă, de exemplu, istoricul nu este în măsură să spună că Isus este Fiul lui Dumnezeu, el poate demonstra, în schimb, cu propriile instru-mente, că acesta a fost considerat, în mod constant, în acest fel. Acest lucru transpare din Evanghelia după Ioan, ca şi din cele sinoptice. În lucrarea sa Jésus savait-il qu’il était Dieu?25, apărută în 1984, dominicanul François Dreyfus a deschis un drum rodnic în acest sens26.

Subliniem, încă o dată, că este important să rămânem deschişi înspre mister şi să evităm reducţionismul partizan. Atunci când jurnaliştii-cineaşti Gérard Mordillat şi Jérôme Prieur recunosc că scopul seriilor lor de anchete, difuzate pe canalele televiziunii Arte, este acela de a denunţa invenţiile frauduloase, înşelătoriile, trădarea Bisericii, pe scurt, de a face să explodeze impostura creştinismului, considerat intrinsec antisemit şi violent, ce credibilitate le putem oferi?27 Oare, cu această dispoziţie intelec-tuală, se poate emite o judecată echitabilă, perspicace şi nuanţată?28 Onestitatea istorică se acomodează greu cu un militantism antireligios, ca şi cu rămăşiţele unui fundamentalism perimat.

Cu condiţia să se respecte limitele stricte ale celor două domenii, este posibil să se ajungă la o abordare raţională – şi nu raţionalistă – a fondatorului singurei religii care se doreşte întrupată. Personajul lui Isus este dificil de

22 Exteriorul (n. trad.).23 Interiorul (n. trad.).24 Ben Franklin meyer, The Aims of Gesus, SMC Press, Londra 1979.25 Oare Isus a ştiut că este Dumnezeu? (n. trad.)26 François dreyfus, Jésus savait-il qu’il était Dieu?, Cerf, Paris 1984.27 Pe lângă serialele lor televizate, vândute cu grămada, pentru o mie şi una de nopţi,

Arte Editions (1997), Gérard Mordillat şi Jérôme Prieur au scris mai multe lucrări: Jésus contre Jésus (1999), Jésus après Jésus (2004), Jésus sans Jésus (2008).

28 În Les Chevaliers de l’Apocalypse. Réponse à MM. Prieur et Mordillat (Lathielleux/Desclée de Brouwer), Jean-Marie Salamito, profesor de istorie a creştinismului antic la Universitatea Paris IV, Sorbona, a relevat corect aspectul ideologic al decupajelor abuzive şi al montajelor subversive ale acestor doi autori.

prolog

20 Viaţa lui isus

conturat la o primă abordare. Astfel, s-a convenit să se cerceteze, atât cât este posibil, cu ajutorul urmelor pe care le-a lăsat, coerenţa intimă a fiinţei sale şi a mesajului său, „marca specifică a singularităţii sale”29. „Creştinismul este o religie a istoricilor”, spunea agnosticul Marc Bloch30. Afirmaţie la care s-a referit discursul Papei Benedict al XVI-lea, la Sinodul de la Roma, despre cuvântul lui Dumnezeu, din 14 octombrie 2008: „Faptul istoric este o dimensiune constitutivă a credinţei. Istoria mântuirii nu este o mitologie, ci o adevărată istorie, şi din acest motiv ea trebuie studiată cu metodele cercetării istorice serioase”.

Activitatea istoricului constă, prin urmare, în reperarea surselor utili-zabile, în selecţionarea acestora, în a se asigura de autenticitatea lor şi de a judeca, cât mai onest cu putinţă, gradul lor de probabilitate, mai ales atunci când este vorba de scrierea biografiei unui om născut acum 2000 de ani. „Conjectura articulată asupra unei informaţii este un instrument legi-tim al istoricului: pentru istoricul care cercetează Antichitatea, acesta repre-zintă deseori un instrument indispensabil”31, spunea renumitul exeget englez Charles Harold Dodd. Trebuie, aşa cum spune profesorul Jacques Schlosser, „să ne asumăm riscul formulării unor ipoteze şi chiar să recur-gem la imaginaţie, dar să facem aceste lucruri cu mare sobrietate”32. Textul prezent se bazează pe un anumit număr de presupuneri, care vor fi consi-derate de necontestat, până când alte descoperiri vor veni să modifice sau să pună la îndoială o interpretare sau alta.

A fost realizată, prin urmare, o selecţie a ipotezelor, care nu are însă nimic arbitrar. Acestea sunt cele care, în această etapă a cercetării, sunt verosimile în cel mai înalt grad şi care, cercetate şi dezvoltate până la sfâr-şit, conduc la o reconstituire logică. În lipsa unor certitudini, coerenţa date-lor de bază rămâne esenţială.

Sursele referitoare la viaţa lui Isus ar putea forma ele însele un volum, ele având mare nevoie să fie analizate, triate, evaluate, în lumina criteriilor de istoricitate. Sarcina este complexă, în măsura în care textele evanghelice, pe care s-a convenit să ne bazăm pentru informaţiile esenţiale, se consideră, înainte de toate, scrieri despre credinţă, încărcate de semnificaţie teologi-că, şi nu ca nişte relatări istorice33.

În afara Evangheliilor canonice, diferiţi autori ai Antichităţii arată origi-nile istorice ale unui anumit Isus din Nazaret, reformator evreu, executat

29 Roch Kereszty, „La place du Jésus de l’histoire dans la théologie. Eclaircissements méthodologiques”, în Communio, XXII, 2-3, nr. 130, 1997, 49-64.

30 Marc Bloch, Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien, Colin, Paris 1993, 70.31 Charles Harold dodd, Le Fondateur du christianisme, Seuil, Paris 1972, 127.32 Jacques Schlosser, Jésus de Nazareth, Noesis, Noisy-le-Grand 1999, 23.33 Această lucrare fiind concepută pentru publicul larg, am socotit că este preferabil să

prezentăm analiza tehnică a surselor în anexă.

21

din ordinul prefectului roman al Iudeii, Ponţiu Pilat: Tacitus, Suetoniu, Lucian de Samosata, Pliniu cel Tânăr, proconsul al Betaniei şi al Pontului, în Asia Mică, atestă că, de la începutul secolului al II-lea – şi, fără îndoială, mult mai devreme –, creştinii nu-l considerau pe Isus ca fiind un înţelept sau un filosof, ci un Dumnezeu, în neînţelegere fundamentală cu monoteismul strict imaginat în Israel (ei „cântă un imn lui Cristos ca unui Dumnezeu”, scrie el). Istoricul Iosif Flaviu, evreu, provenit dintr-o familie de preoţi, dar care a aderat la puterea romană, face referire, de două sau de trei ori, în scrierile sale, la Isus, consacrându-i chiar un întreg paragraf, al cărui ori-ginal, debarasat de glosa sa creştină, se pare că a fost găsit. Din păcate, există puţine informaţii care se pot extrage din toate aceste documente, inclusiv evangheliile apocrife, doar că nimeni – nici chiar autorii Talmudului din Babilon sau primii adversari ai creştinismului, ca filosoful platonician Celsus, din secolul al II-lea – nu se îndoieşte de existenţa sa istorică.

Cele patru Evanghelii care fac parte din canonul34 Bisericii constituie deci sursa cea mai bogată pentru a-l cunoaşte pe Isus din Nazaret. În aproape două secole, ele au rezistat multor analize hipercritice, exegetice sau isto-rice, care nu pot fi bănuite, global, de lipsă de autenticitate a faptelor pe care le relatează. Neconcordanţele pe care le conţin se referă la subiecte minore.

Dacă este adevărat că primele trei – sinopticele – reflectă predicaţia comu-nităţilor creştine primare, respingerea lor în bloc sau deprecierea lor sesi-zabilă, în cazul în care acestea amestecă enunţurile teologice cu evenimen-tele pe care le relatează, nu este o atitudine obiectivă. Informaţiile lor sunt în general fiabile, bineînţeles, cu condiţia să nu ne pierdem în interpretări prea fideiste. Ele nu inventează nimic în fond, nu sunt deloc produsul comu-nităţilor care fabulează, aşa cum a pretins Bultmann. Baza lor istorică este solidă. Ele au cuprins memoria martorilor primei generaţii. Cercetătorii anglo-saxoni încep să admită, din ce în ce mai mult, acest lucru35.

Transmiterea prin viu grai s-a integrat în tehnicile rabinice de învăţare şi de memorare. Numeroase pasaje ale sinopticelor reflectă acest lucru prin sti-lul şi prin ritmul lor. Dar unele dintre cuvintele lui Isus au putut fi consem-nate în scris chiar în timpul lui (cu ajutorul tăbliţelor de lemn acoperite cu ceară, folosite în mod curent în lumea mediteraneeană, ca acelea care au

34 Kanôn înseamnă în greacă „trestie”. De aici a fost extrasă semnificaţia de „măsură” sau de „regulă de adevăr”.

35 Recent, de exemplu, istoricul Richard Bauckham a insistat asupra rolului memoriei individuale (şi nu colective) în formarea tradiţiei orale, reabilitând viguros cele spuse de Papias, episcop de Hierapolis, din Frigia, unul dintre Părinţii Bisericii (secolele I-II), afir-maţii redate de istoricul Eusebiu de Cezareea (secolul al IV-lea), dar negate, timp îndelun-gat, de exegeţi (Richard BaucKham, Jesus and the Eyewitnesses. The Gospels as Eyewitness Testimony, op. cit.).

prolog

22 Viaţa lui isus

fost găsite la Pompei, la Herculanum sau în nordul Angliei, aproape de zidu-rile lui Adrian).

Niciuna dintre cele trei sinoptice nu emană de la un martor ocular. Originea lor şi legăturile lor mutuale sunt complexe. Le prezint, în anexă, arheologia posibilă, bazată pe lucrările unor exegeţi serioşi. Dacă îi credem pe primii Părinţi ai Bisericii, Evanghelia după Matei s-a dezvoltat pornind de la un nucleu primar scris probabil în aramaică de Apostolul Levi, zis Matei, în timp ce Evanghelia după Marcu reflectă cateheza făcută de Apostolul Petru. Evanghelia după Luca, alături de alte surse, apropiate de Apostolul Paul, a încorporat elemente ale învăţăturii transmise oral de Ioan, care, în acel moment, nu-şi scrisese încă Evanghelia.

Cine este acest Ioan (Yohanan), prezentat ca fiind discipolul preferat şi mult iubit de Isus, mort foarte în vârstă la Efes, în Asia Mică? Un martor, asta este foarte clar. Micul grup de apostoli şi discipoli care l-au înconjurat pe Isus o spune fără ocolişuri la sfârşitul operei sale: „Acesta este discipo-lul care dă mărturie despre acestea şi le-a scris, iar noi ştim că mărturia lui este adevărată”36. Polycrat, episcop din Efes din secolul al II-lea, precizează că el a fost „hiereus [preot] şi [de aceea] a purtat petalonul [lama de aur], martor şi didaskale [învăţător]37”. Era un bărbat din Ierusalim, membru al înaltei aristocraţii evreieşti a oraşului. Petalonul (tsits-ul, floarea sau lama de aur) era insigna sacerdotală purtată pe piept de către marele preot în timpul Exodului şi a cărei folosire s-a extins, se pare, la anumiţi membri ai familiilor care au dat mari preoţi. Acest Ioan nu are nimic de-a face, aşa cum s-a crezut începând cu sfârşitul secolului al II-lea, cu Ioan, fiul lui Zebedeu, pescar de la lacul Genezaret, unul dintre cei 12 aleşi de Isus. Alte mărturii, acelea ale lui Irineu, ale lui Papias, Eusebiu de Cezareea, merg în aceeaşi direcţie, fără a uita analiza internă a celei de-a patra Evanghelii, larg centrată pe Ierusalim.

Un document capital, canonul lui Muratori, care datează din secolul al II-lea d.C., cum par să demonstreze ultimele cercetări, explică condiţiile în care „Ioan, unul dintre discipoli”, şi-a conceput textul:

Când discipolii săi şi episcopii l-au încurajat, Ioan a spus: Postiţi cu mine trei zile începând de astăzi şi ceea ce ni se va dezvălui fiecăruia dintre noi vom povesti. În acea noapte i-a fost revelat lui Andrei, unul dintre apostoli, că toţi ar trebui să-şi revizuiască textul, dar Ioan, în nume propriu, ar trebui să scrie totul... [Ioan] afirmă că este nu numai un martor ocular şi un auditor, ci şi cel care a scris, în ordine, toate minunile pe care le-a făcut Domnul38.

36 In 21,24.37 euseBiu, Histoire écclésiastique, V, 24 şi urm.38 Citat de Graham stanton, Parole d’Evangile?, Cerf-Novalis, Paris-Montreal 1997,

134. Uneori datat în secolul al IV-lea, în Orient, acest document ar data, în realitate, din

23

Astfel, după difuzarea sinopticelor în primele comunităţi, unii apostoli – Andrei, probabil Filip şi Toma (ale căror nume revin destul de des în Evanghelia a patra) –, câţiva alţi discipoli au cerut acestui înalt personaj, foarte versat în cunoaşterea Scripturilor, să redacteze, la rândul lui, o evanghelie. Era vorba, dacă este să-l credem pe istoricul Eusebiu de Cezareea (secolele III-IV), autorul unei foarte importante Histoire ecclé-siastique, de a face precizări suplimentare despre viaţa şi învăţătura lui Isus, mai ales despre începutul ministeriului său. Într-adevăr, Ioan evanghelistul a fost, împreună cu Andrei, unul dintre primii doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul care l-au urmat pe Isus. Andrei şi grupul din jurul lui s-au pus garanţi ai scrierilor sale şi l-au ajutat pentru episoadele pe care nu le trăise în timpul ministeriului galileean al lui Isus. Cea de-a patra Evanghelie este, într-un fel, Evanghelia lui Ioan şi a acestui grup.

Emanând de la mai mulţi martori oculari, această scriere este, prin urmare, de cea mai mare importanţă. Ioan nu reia ceea ce au spus cei trei predecesori ai săi, chiar dacă le-a citit, fără îndoială, textele. Istoricii recu-nosc astăzi că, alături de perspectivele sale teologice minunate, Evanghelia sa este cea care are cel mai mare caracter istoric. Începând din 1968, engle-zul A.M. Hunter a scris Saint Jean, témoin du Jésus de l’Histoire39. „Ceea ce spune el este doar istoric”, scria Jean Grosjean, autorul unui comenta-riu al cărţii lui Ioan40. „Evanghelia după Ioan apare, în cele din urmă, ca fiind cea mai bogată în informaţii istorice, cea mai credibilă şi coerentă în corelarea faptelor, chiar dacă este unanim recunoscută a fi cea mai teologică: aici nu există nici cel mai mic paradox”41, a spus istoricul Marie-Françoise Baslez. Ceea ce ne dezvăluie informaţiile istorice exterioare, inclusiv ulti-mele descoperiri arheologice, se regăseşte în mod minunat în acest text: locurile, oraşele şi satele, frontierele, instituţiile, oamenii în teritoriile lor, jocul de putere dintre evrei şi romani, facţiunile religioase rivale, mentali-tăţile şi cele mai mici detalii ale vieţii cotidiene dinainte de căderea

secolul al II-lea şi ar fi fost compus în Occident. Vezi E. ferguson, „Canon Muratori. Date and Provenance”, în Studia Patristica, 17/2, Oxford 1982, 677-683; Philippe henne, „La datation du canon de Muratori”, Revue biblique (ianuarie 1993) 54-75; J. Verheyden, „The Canon Muratori. A matter of dispute”, în J.-M. auwers – h.J. dejonge, ed., The Biblical Canons, CLXIII, BETL, Leuven 2003, 485-556.

39 A.M. hunter, Saint Jean, témoin du Jésus de l’Histoire, Cerf, Paris 1970. Vezi şi Franz mussner, Le langage de Jean et le Jésus de l’Histoire, Desclée de Brouwer, Paris 1969.

40 Jean grosjean, L’Ironie christique. Commentaire de l’Evangile selon Jean, Gallimard, Paris 1991, 14.

41 Marie Françoise Baslez, Bible et Histoire. Judaisme, hellénisme, christianisme, Fayard, Paris 1998, 218.

prolog

24 Viaţa lui isus

Ierusalimului din anul 70 al erei noastre42. În SUA a început să se facă o reevaluare pe acest subiect. Aceasta ar putea însemna debutul celei de-a patra căutări a lui Isus43.

Eu m-aş baza, în consecinţă, în primul rând pe această Evanghelie, fără a neglija totuşi contribuţiile consistente ale sinopticelor cu privire la ministerul galileean al lui Isus. Cronologic, este sigur că acestea din urmă sunt mai puţin fiabile. Ele adună parabolele şi cuvintele lui Isus în buchete, concen-trează în câteva zile opoziţia fariseilor şi a saduceilor, reduc ministerul public la un singur an, în timp ce Ioan scrie că a durat puţin mai mult de trei ani.

Spre deosebire de exeget, care nu poate amesteca textele dacă vrea să degajeze logica proprie fiecăruia dintre ele, istoricul nu trebuie să se teamă să folosească şi să combine sursele care-i stau la dispoziţie, în manieră cri-tică, bineînţeles, ferindu-se de îmbinări artificiale. Unii ar putea să se mire, astfel, să vadă importanţa pe care o dau celor trei relicve ale Patimilor: giulgiul din Torino, sudarium-ul din Oviedo şi tunica din Argenteuil. Este vorba despre un subiect infinit mai vast şi mai complex, pe care mulţi nu şi-l imaginează ca atare. Alături de o multitudine de false relicve, acestea trei par să reziste criticii istorice şi ştiinţifice. Prima, cea mai cunoscută, giulgiul din Torino, este linţoliul în care a fost înfăşurat trupul lui Cristos. El reprezintă amprenta facială şi dorsală, din cap până-n picioare (pe ju-mătatea giulgiului a fost aşezat Isus, apoi cu cealaltă jumătate a fost înve-lit, astfel încât amprenta corpului apare de două ori – n. trad.) a unui om de tip semitic, biciuit, lovit violent la faţă, sângerând, cu o cunună de spini pe cap, crucificat după tehnica romană, cu cuie la încheieturile mâinilor şi la picioare, care avea în coasta dreaptă o rană, altfel spus, rănile patimilor.

42 Vezi în Anexa III descoperirea foarte interesantă făcută de un specialist în greaca veche, abatele Pierre Courouble: printre cuvintele pronunţate în greacă de Ponţiu Pilat, figurează latinisme tipice, dovadă că aceste cuvinte au fost notate foarte devreme de disci-polul iubit al lui Isus şi probă, de asemenea, că, într-o manieră mai generală, Ioan a avut grijă, în mod deosebit, să consemneze ceea ce a auzit şi nu a inventat cele scrise, aşa cum crede şcoala lui Bultmann, în funcţie de situaţiile comunităţii în care se inserează. Aceasta nu ne interzice să ne gândim că mărturia lui Ioan a fost meditată şi rescrisă într-un context de înţelegere postpascală.

43 P.N. anderson – f. just – t. thatcher, ed., „John, Jesus and History”, II, Aspects of Historicity in the Fourth Gospel, Society of Biblical Literature, Atlanta 2009. Renunţând la exegeza până atunci dominantă, cei care vedeau în discursurile lui Ioan reflexul unor con-flicte care ar pune în opoziţie Biserica ioaneică şi Sinagoga, în perioada dintre secolele I şi II, Joseph Ratzinger – Papa Benedict al XVI-lea – consideră, dimpotrivă, că Evanghelia lui Ioan ţine cont „în mod corect” (chiar dacă nu ad litteram) de discursurile şi de mărturia lui Isus în cadrul marilor dispute din Ierusalim, „astfel încât cititorul întâlneşte cu adevărat conţinutul decisiv al acestui mesaj şi, în el, figura autentică a lui Isus”. Joseph ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea, Jésus de Nazareth, I, Flammarion, Paris 2007, 255.

25

Este o imagine impresionantă, nefăcută de mână omenească, cvasi-indelebilă, izotropă (adică are proprietăţi independente de direcţia în spa-ţiu), care nu s-a putut niciodată reproduce, nici chiar în laborator, nici prin tehnicile cele mai variate. Se ştie că giulgiul este venerat în Europa cel puţin din secolul al XIV-lea. Dar doar în anul 1898, atunci când a fost foto-grafiat pentru prima dată, şi-a dezvăluit una dintre caracteristicile nebă-nuite până atunci, şi anume aceea de a fi asemănător unui negativ fotogra-fic. A doua relicvă, sudariumul, păstrat în Spania, în Catedrala din Oviedo, este marama care a acoperit faţa lui Isus imediat după moartea sa pe cruce şi pe care a păstrat-o până la intrarea în mormânt. Acesta păstrează doar pete de sânge şi aureole de lichid seros. Originea sa certă este din secolul al VII-lea. Ultima relicvă, tunica – cămaşa lui Isus –, oferită de împărăteasa Irina lui Carol cel Mare, se află de atunci la Mănăstirea Notre-Dame-d’Umilité din Argenteuil44; este tunica „de dedesubt” – cămaşa –, purtată de Cristos pe drumul Crucii.

Analiza lor, făcută cu Carbon 14, a suscitat multe dezbateri şi polemici. În 1998, testele cu radiocarbon au ajuns la concluzia că giulgiul din Torino are origine medievală (între 1260-1390), rezultat contestat imediat, pe motiv că giulgiul atât de puternic murdărit ar putea fi „întinerit” de microorganisme sau ca urmare a spălării lui cu apa încărcată de carbon (linţoliul, deteriorat în incendiul din 1532, a fost udat cu apă). Or, în 2010 au fost descoperite, pe firele din giulgiu, examinate la microscopul electronic de profesorul Gérard Lucotte, biolog şi genetician, urme foarte consistente de carbonat de calciu, de bacterii şi de mucegai. S-a vorbit, de asemenea, despre cârpirea cu fire mai recente, aşa cum concluzionează lucrările profesorului american Raymond N. Ogers, de la Los Alamos Scientific Laboratory.

În consecinţă, nu ar trebui să credem că partida este jucată. Deoarece începând din 1988 au fost făcute progrese considerabile în cunoaşterea ştiinţifică a acestor obiecte arheologice fascinante, există astăzi un decalaj imens între ceea ce susţin în mod repetat unii jurnalişti – vezi persoanele apropiate Bisericii Catolice45 –, care se agaţă de rezultate depăşite ale ana-lizelor, şi ultimele cercetări istorice şi ştiinţifice, mai ales din Franţa, Italia şi SUA. Descoperirile s-au referit mai ales la textura ţesăturilor, la urmele de scriere în latină şi în greacă descoperite pe linţoliu.

44 Tunica – cămaşa lui Isus – face parte dintre relicvele pe care Irina, împărăteasa Bizan-ţului, le-a trimis lui Carol cel Mare, iar acesta a dăruit-o fiicei sale, Theodorada, care era abatesă la Mănăstirea din Argenteuil (n. trad.).

45 Astfel, în articolul său, apărut în noiembrie 2010, în La Vie spirituelle (579-593), dna Odile Celier, profesoară la Institutul Catolic din Paris, nu ţine cont de rezultatele acumulate de la apariţia, în 1992, a cărţii sale consacrate giulgiului (Odile Celier, Le Signe du linceul. Le Saint Suaire de Turin: de la relique à l’image, Cerf, Paris 1992).

prolog

26 Viaţa lui isus

Pe scurt, nu se poate pune în balans o singură disciplină ştiinţifică, data-rea cu radiocarbon, oricât de perfecţionată ar fi (dar care nu a dat rezultate fiabile întotdeauna, chiar specialiştii sunt de acord cu asta), cu toate cele-lalte. Există şi alte metode de datare a obiectelor arheologice. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât examinarea comparată a celor trei relicve des-pre care vorbim ne evidenţiază că ele prezintă puncte comune tulburătoare: aceleaşi polenuri ale unor plante de origine palestiniană şi urme ale unor răni cu contururi identice, provenind de la un sânge de aceeaşi grupă (AB, relativ rară)46. Doar dacă observăm probabilitatea ca aceeaşi grupă sangu-ină să se pună în evidenţă pe cele trei ţesături, al căror parcurs a fost atât de diferit de-a lungul timpurilor, ajungem la concluzia că există o marjă de eroare de 0,000125, adică o posibilitate la 8000, de a greşi, fără a mai vorbi despre celelalte probabilităţi de concordanţă, care decurg din modelul acestor pete. Pot doar să-i trimit pe sceptici la anexa a VI-a a lucrării de faţă. În etapa actuală a ştiinţei, cele trei relicve evocate prezintă un grad de autenticitate extrem de ridicat. Din acest motiv, consider că este perfect legitim să luăm în considerare, în lucrarea prezentă, informaţiile istorice precise pe care le aduc acestea.

46 În 2005, rezumatul deja impresionant al acestor cercetări a fost stabilit de cea de-a treia Conferinţă Internaţională din Dallas, din 8-15 septembrie 2005, Evidences for Testing Hypotheses about the Body Image formation of the Turin Shroud, (informaţii accesibile pe internet, www.shroud.com/pdfs/doclist.pdf).

MULŢUMIRI

Ţin să-mi exprim întreaga gratitudine pentru sfaturile avizate şi pentru informaţiile pe care mi le-au dat personalităţi din diferite domenii: Maurice Sartre, profesor emerit de istorie antică la

Universitatea François Rabelais din Tours, specialist în Orientul antic; părintele Emile Peuch, specialist în manuscrisele de la Marea Moartă, fra-tele Olivier-Thomas Venard, OP., specialist în Evanghelia după Matei, şi fratele Etienne Nodet, OP., specialist în Iosif Flaviu, toţi trei membri ai Şcolii Biblice şi Arheologice Franceze din Ierusalim; părintele Jean-Robert Armogathe, istoric, biblist, exeget, directorul revistei Communio; părintele Michel Gitton, membru al Comunităţii Apostolice Ain Karem, directorul revistei Résurrection (Învierea); părintele Phillipe Rolland, biblist şi exeget; părintele Bernard Sesbüé, teolog, profesor la Centrul Sèvres din Paris. Părintele Henry de Villefranche, profesor de Sfânta Scriptură la Colegiul Bernardinilor. Multe mulţumiri, de asemenea, profesorului Gérard Lucotte, biolog şi gene-tician, care a cercetat şi continuă să cerceteze relicvele Patimilor, doctorului Jean-Maurice Clercq, specialist al aceloraşi relicve, domnului Roger le Masne, preşedintele Asociaţiei Prietenilor Abatelui Carmignac, fiului meu Jocelyn, surorii mele Eliane, ca şi prietenului meu Francis Rey.

Sunt foarte recunoscător fratelui Renaud Escande, OP., filosof şi teolog, pentru că a avut deosebita amabilitate de a-mi citi cu atenţie manuscrisul şi de a-mi comunica observaţiile sale, prietenului meu Antoine Mulet, care mi-a citit, de asemenea, manuscrisul şi m-a ajutat cu sugestiile sale judi-cioase, părintelui Luc Pialoux, de la Comunitatea Emmanuel, profesor la Colegiul Bernardinilor, pentru activitatea sa de cercetare şi criticile sale constructive care mi-au fost foarte utile, şi, bineînţeles, soţiei mele, Emmanuelle, prima mea cititoare, care m-a asistat, ca întotdeauna, în sar-cina ingrată de corectare şi de punere la punct a acestui text. În sfârşit, nu trebuie să-l omit din această listă pe editorul meu, Anthony Rowley, care a avut încredere în mine şi a vegheat cu privirea sa binevoitoare, dar vigilentă, la elaborarea lucrării.

Este de la sine înţeles că responsabilitatea tuturor opiniilor, ipotezelor şi concluziilor adoptate în această lucrare îmi revine în exclusivitate.