VI. MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Mijloacele de învăţământ reprezintă totalitatea materialelor,

dispozitivelor şi aparatelor cu ajutorul cărora se realizează transmiterea şi

asimilarea informaţiei didactice, înregistrarea şi evaluarea rezultatelor obţinute.

Mijloacele de învăţământ integrează în ele un valoros potenţial psiho-

pedagogic aducându-şi contribuţia în următoarele direcţii:

perfecţionarea procesului instructiv – educativ prin intermediul

ilustrării şi explicării intuitive;

perfecţionarea metodologiei didactice prin intermediul implicării

bazei materiale;

perfecţionarea formelor şi tehnicilor de evaluare prin intermediul

mijloacelor tehnice şi a procedeelor folosite;

perfecţionarea ergonomiei de predare – învăţare prin

raţionalizarea, optimizarea şi eficientizarea eforturilor profesorilor şi

elevilor.

VI.1. Funcţiile didactice ale mijloacelor de învăţământ

În acest context, se pot evidenţia următoarele funcţii pe care le

îndeplinesc mijloacele de învăţământ:

1. Funcţia informativă (cognitivă), decurgând din:

sensibilizarea elevilor pentru o anumită problemă şi crearea unor

noi situaţii perceptive;

supunerea observaţiei colective a unor lucrări, procese

tehnologice sau fenomene imposibil de studiat pe alte căi. Prin aceasta se

dezvoltă spiritul de observaţie şi gândirea logică, pe care o obligă la

raţionamente inductive, deductive , la învăţarea prin descoperire, la

problematizare etc.;

mărirea eficienţei de asimilare a informaţiei prin suprapunerea

analizorului vizual cu cel auditiv;

formarea unei imagini de ansamblu asupra unui anumit proces,

fenomen sau a unei anumite teme studiate;

furnizarea unor informaţii sistematizate, concise şi bine

organizate, concomitent cu dezvoltarea capacităţii de sistematizare şi organizare

a acestora.

2. Funcţia formativă – educativă, decurgând din aceea că:

contribuie la formarea unor deprinderi practice (de a desena, de a

întocmi şi interpreta grafice, de a întocmi sau de a descifra proiecte etc.)

dezvoltă capacitatea de înţelegere şi apreciere a frumosului;

efectul se obţine atât prin estetica exterioară a mijloacelor respective, cât şi prin

estetica interioară a organizării lor funcţionale, prin modul de concentrare şi

prezentare a informaţiei (de exemplu, printr-o grafică de calitate);

determină participarea activă a elevului la procesul de învăţare,

la propria sa formare şi autoeducare;

influenţează pozitiv personalitatea elevilor prin formarea unor

trăsături de caracter, cum sunt: perseverenţă, tenacitate, flexibilitate în

abordarea şi soluţionarea problemelor, conştiinciozitate etc.;

educarea în spiritul activităţilor sistematice, duse până la capăt;

formarea capacităţii de apreciere corectă şi a atitudinii de respect

faţă de investigaţia ştiinţifică;

are un efect stimulativ şi emoţional asupra elevului, prin

sensibilizarea lui faţă de marile probleme ale cunoaşterii umane.

3. Funcţia stimulativă (motivare a învăţării):

Mijloacele de învăţământ au şi un efect stimulativ şi motivaţional asupra

elevului, prin sensibilizarea lui faţă de marile probleme ale cunoaşterii umane,

prin interesul şi curiozitatea pe care le stârnesc, prin impresiile puternice şi

trăirile emoţionale pe care le provoacă. Se formează trebuinţe de cunoaştere şi

acţiune care duc la motivarea intrinsecă a învăţării; prin îmbinarea utilului cu

plăcutul, multe mijloace măresc atractivitatea, pentru învăţare, întărind

corespunzător motivaţia acesteia.

4. Funcţia ergonomică (de reducere a efortului de învăţare):

O importantă funcţie a mijloacelor de învăţământ este aceea de facilitare a

învăţării, de accesibilizare a cunoştinţelor, fapt ce reduce efortul elevilor şi pe

cel al profesorului şi asigură ritmuri înalte de învăţare.

5. Funcţia de reconsiderare a relaţiei profesor – elev Introducerea

mijloacelor didactice în procesul de învăţământ, face ca profesorul să nu mai fie

singura sursă de informare a elevului. Mijloacele preiau unele atribuţii ale

profesorului, îi raţionalizează timpul şi îi orientează într-o mai mare măsură

activitatea spre realizarea obiectivelor formative ale procesului de învăţământ.

Mijloacele de învăţământ contribuie la reconsiderarea relaţiei

profesor – elev şi în sensul creşterii, participării active şi conştiente a elevilor la

acumularea propriilor cunoştinţe. Prin varietatea posibilităţilor de instruire pe

care le oferă, mijloacele didactice pot asigura însuşirea unor cunoştinţe de bază,

eliminarea anumitor lipsuri din cunoaştere, contribuind în felul acesta la

omogenizarea relativă a grupului de elevi.

6. Funcţia de şcolarizare substitutivă

Mijloacele de învăţământ ca radioul şi televiziunea au funcţii speciale de

rezolvare a unor probleme ale sistemului de învăţământ din anumite ţări, în care

se manifestă o criză acută de cadre didactice, sau în care există condiţii

geografice speciale, dar şi în unele ţări dezvoltate ca SUA, Rusia, Australia,

unde se transmit televizat cursuri complete, pe ani de studii, în final elevii

putând primi diplome recunoscute de stat.

Acestor mijloace de învăţământ (radioul şi televiziunea) le mai revin si

alte funcţii cum sunt:

funcţia de orientare a intereselor profesionale ale elevilor,

constând în aceea că mijloacele de instruire au posibilitatea să informeze

colective mari de elevi asupra diferitelor profesiuni. De asemenea, pot prezenta

conţinutul, exigenţele şi restricţiile unui anumit profil, folosind interviuri cu

profesionişti, filme documentare, filmări directe la locul de muncă, relevând

valoarea socială a unei activităţi;

funcţia de perfecţionare a corpului profesoral, care se realizează

prin emisiuni speciale de prezentare a direcţiilor şi tendinţelor din ştiinţa

contemporană, a necesităţilor în instrucţie şi educaţie, a unor modele de

activitate şcolară etc. O astfel de funcţie se exercită pe mai multe direcţii: prin

informarea metodică privind preluarea şi valorificarea în clasă a diferitelor

informaţii şi inovaţii, prin informarea asupra celor mai actuale progrese

ştiinţifice şi pedagogice sub forma unor cursuri sistematice pentru cadrele

didactice.

VI.2. Criterii de concepere şi realizare a mijloacelor de învăţământ

Mijloacele de învăţământ sunt concepute şi realizate ţinându-se seama în

primul rând de finalitatea lor pedagogică, dar mai au în vedere şi alţi factori

(tehnici, economici, ergonomici), care să le înlesnească transmiterea şi

asimilarea informaţiilor didactice. Cercetarea şi practica de realizare a

mijloacelor de învăţământ au scos în evidenţă unele cerinţe psiho-pedagogice,

tehnico – economice şi ergonomice de care trebuie să se ţină seama în

conceperea lor.

Printre cerinţele psiho-pedagogice se pot enumera:

să fie realizate în concordanţă cu programele şcolare;

să stimuleze cât mai mulţi analizori pentru o percepţie bogată;

să stimuleze inventivitatea şi capacitatea de cercetare;

să permită formarea de deprinderi în utilizarea aparaturii;

să diminueze efortul necesar învăţării.

Printre cerinţele tehnico – economice şi ergonomice se pot enumera:

să posede caracteristici tehnico – funcţionale ridicate;

să prezinte fiabilitate în funcţionare;

să fie uşor de folosit de către elevi şi profesori;

să permită integrarea în lecţie în scurt timp şi fără efort;

să aibă gabarit redus, aspect plăcut, culori ergonomic selectate;

să fie accesibile din punct de vedere al costurilor.

VI.3. Tipuri de mijloace de învăţământ şi caracteristicile lor

Mijloacele de învăţământ aflate în dotarea şcolilor din ţara noastră şi care

servesc la lecţiile de la disciplinele tehnice şi tehnologice există într-o gamă

variată şi acoperă practic toate lucrările şi activităţile prevăzute în programa

şcolară. Clasificarea mijloacelor de învăţământ este determinată de anumite

criterii, cum ar fi:

caracterul lor natural sau de substituţie

caracterul lor obiectual (fizic), imagistic, practic sau ideal.

Conform acestor criterii generale se pot distinge următoarele categorii de

mijloace de învăţământ:

1. Mijloace informativ – demonstrative ce pot fi structurate astfel:

mijloace logico – intuitive (aparate, instrumente, maşini, dispozitive,

instalaţii);

obiecte confecţionate special (modele materiale, machete);

substituenţi imagistici sau reprezentări figurative (ilustraţii, schiţe,

scheme, grafice, planşe, STAS - uri, desene explicative la tablă);

reprezentări proiectabile (diapozitive, diafilme, filme, video-casete,

video-discuri, folii pentru retroproiector, emisiuni transmise prin televiziune,

imagine transmise cu ajutorul calculatorului etc.);

mijloace logico – raţionale şi simboluri, incluzând: scheme electronice,

reprezentări funcţionale, formule fizice şi chimice, dispozitive electronice etc.

2. Mijloace de investigare, exersare şi formare a deprinderilor

Ele servesc aplicării cunoştinţelor, formării principiilor şi deprinderilor

intelectuale şi profesionale. Dintre acestea, se pot menţiona:

aparatura de experimentare cu truse şi instalaţii de laborator;

aparate de măsură, instrumente, accesorii, materiale consumabile;

echipamente tehnice, incluzând aparate de proiecţie, de filmat,

retroproiector, aparate de înregistrat spectre IR, UV, RMN, agitatoare de

diverse tipuri, surse de încălzire şi răcire etc.

dispozitive şi echipamente de instruire asistată de calculator.

3. Mijloace de învăţământ mixte.

Integrează mijloacele imagistice (reprezentări grafice, fotografice etc.) şi

servesc pentru studiul individual al elevilor. Din această categorie de mijloace

de învăţământ se pot menţiona:

manualele, cursurile şi tratatele, enciclopediile;

îndrumarele de laborator;

culegerile de probleme şi exerciţii;

lucrările ştiinţifice apărute în revistele de specialitate.

4. Mijloace de învăţământ de evaluare a cunoştinţelor:

modele de evaluare orală;

modele de evaluare scrisă (probe de control, teste, grile

docimologice etc.);

modele de evaluare practică prin lucrări de laborator;

mijloace de evaluare informatice integrate în sistemul

învăţământului asistat de calculator.

O clasificare a mijloacelor de învăţământ după specificul pedagogic [T.

Mucica (coord.), "Îndrumar metodic pentru folosirea mijloacelor de

învăţământ", E.D.P., Bucureşti, 1982], cuprinzând şi principalele caracteristici

constructive, conţine:

aparatura de laborator (trusa profesorului, a elevului, alte aparate,

dispozitive şi accesorii);

mijloace audio-vizuale şi echipamentul tehnic corespunzător (filme,

diafilme, diapozitive, folii, aparate de proiecţie etc.);

modele, material grafic, de calcul, de instruire şi verificare.

VI.4. Mijloacele audio-vizuale

Mijloacele audio-vizuale (AV) sunt constituite din materialele şi

echipamentele tehnice care permit stocarea şi redarea ulterioară a imaginii şi /

sau sunetului. În istoria culturii şi civilizaţiei aceste mijloace au constituit o

adevărată revoluţionare a mijloacelor de informare şi comunicare, comparabilă

cu cea a inventării scrierii sau cea a tiparului. Introducerea lor în şcoală a adus

importante servicii eficienţei instruirii, determinând modificări importante în

procesul cunoaşterii si-n perceperea superioară a informaţiei.

Mijloacele audio-vizuale integrate celor tradiţionale, lărgesc

posibilitatea profesorului şi a elevilor de desfăşurare a procesului didactic.

Acestea trebuiesc folosite cu discernământ; evident, între observarea directă a

fenomenelor şi proceselor şi cea a imaginilor acestora, între experiment şi

filmul acestuia, preferinţa merge spre autentic, deşi un bun film didactic poate

concentra şi sistematiza informaţia, evidenţiind aspectele importante şi

amplificând elementele sugestive, ceea ce înclină balanţa şi spre cea de a doua

soluţie.

Mijloacele audio-vizuale pot fi dinamice şi statice. Filmul, emisiunile

TV cu caracter didactic, înregistrările pe casete video sunt mijloace dinamice,

capabile să redea procesele în desfăşurarea lor, cele statice cuprinzând

proiecţiile de diapozitive şi diafilme, epi- şi retro-proiecţiile.

Mijloacele audio-vizuale au devenit de neînlocuit printre celelalte

mijloace de învăţământ, datorită următoarelor calităţi:

permit modificarea convenabilă a scalei temporale şi a celei

spaţiale, făcând accesibile observaţiei fenomene sau procese prea lente sau prea

rapide, cele microscopice sau cele astronomice;

permit trecerea de la ansamblu la detalii şi invers, ca şi reluarea

prezentării, favorizând înţelegerea şi fixarea;

orientează atenţia elevilor spre aspecte importante şi într-o

succesiune convenabilă a secvenţelor de informare.

Superioritatea mijloacelor audio-vizuale, faţă de toate mijloacele

demonstrative tradiţionale, constă în posibilitatea de carte dispun de a prezenta

realitatea în toată complexitatea ei în faţa elevilor, de a stabili deci o legătură

între elevi şi lumea exterioară.

Utilizarea mijloacelor audio-vizuale la clasă sensibilizează elevii pentru

o anumită problemă şi creează o nouă situaţie perceptivă. Această calitate

trebuie însă completată prin formarea la elevi a unor deprinderi de a urmări

activ cele prezentate; elevii trebuie să fie învăţaţi să asculte şi să vadă, să

înţeleagă caracteristicile imaginilor audio-vizuale percepute. De aceea,

profesorului îi revine un rol deosebit de activ în timpul utilizării acestor

mijloace. El trebuie să cunoască în amănunt conţinutul imaginilor proiectate

pentru a putea orienta atenţia elevilor asupra aspectelor care interesează în mod

deosebit lecţia, pentru a-şi putea pregăti din timp întrebările care vor mobiliza

atenţia elevilor, le va trezi curiozitatea etc.

Întrebările profesorului şi răspunsurile elevilor nu trebuie să

prelungească prea mult durata de expunere a imaginilor. Aceste întrebări vor fi

scurte şi clare şi vor avea rolul de a canaliza observaţiile elevilor şi de a înlătura

eventualitatea ca aceştia să cadă în pasivitate sau să se obişnuiască să considere

mesajul audio-vizual ca simplu mijloc de agrement.

În cazul în care proiecţiile reclamă explicaţii suplimentare de durată

lungă, acestea pot fi întrerupte, părţile mai importante ale imaginilor proiectate

pot fi reluate la tablă pentru a fi notate de elevi în caiete şi pot fi completate cu

alte materiale intuitive la clasă. Astfel de materiale cum sunt mostrele de

materii prime, produse finite, de aparate şi instrumente de laborator, colecţii de

minerale şi de roci etc., vor fi prezentate la clasă ori de câte ori va fi posibil,

acestea punând elevii în legătură cu realitatea.

Discutarea imaginilor chiar în timpul efectuării proiecţiei încadrează

mai bine proiecţia în cadrul lecţiei, uşurează înţelegerea acesteia şi înlătură

obligativitatea unei reluări a celor vizionate la sfârşitul proiecţiei.

Deşi dispun de astfel de avantaje, mijloacele audio-vizuale nu sunt un

panaceu universal, un mijloc bun la orice ocazie; ele vor fi asociate celorlalte

mijloace, împreună cu care pot susţine efortul de învăţare al elevilor, reducând

efortul profesorului şi permiţându-i acestuia să se concentreze asupra altor

aspecte ale procesului didactic. Mijloacele audio-vizuale au totuşi

dezavantajul ca menţin elevul într-o situaţie oarecum pasivă, de simplu receptor

al informaţiei, iar abuzul de imagini poate chiar împiedeca dezvoltarea

intelectuală generală, în special gândirea abstractă, ca şi limbajul nuanţat al

elevului. Acesta trebuie să înveţe să interpreteze mesajul transmis prin

mijloacele audio-vizuale, spre a-şi face din aceste tehnici un instrument eficient

de auto-instruire.

VI.5. Diapozitivele şi diafilmele

În cadrul proiecţiilor fixe, în primul rând se înscrie diaproiecţia –

proiecţia prin transparenţă – utilizând ca material de proiectat, diapozitivele şi

diafilmele. Pe lângă acestea, tot ca proiecţie fixă, se poate utiliza în predarea

disciplinelor tehnice şi tehnologice, epiproiecţia – proiecţia pe suport opac,

utilizând ca material de proiectat fotografii alb negru sau color, pagini din cărţi

sau reviste, ilustrate etc.

Diapozitivele folosite mult în scopuri didactice, permit profesorului să

prezinte o serie de imagini legate între ele sau disparate, în funcţie de cerinţele

lecţiei. Diapozitivele se găsesc de obicei grupate pe teme în serii de câte 10 – 40

– 50 de bucăţi.

Diafilmele prezintă diferite aspecte ale unei teme, ordonate în mod logic

şi însoţite de un mic comentariu, pe aceeaşi peliculă transparentă. Diafilmele

pot fi folosite la lecţii integral sau parţial, profesorul putând să recurgă numai la

anumite secvenţe pe care le prezintă elevilor.

Dacă şcoala dispune de un atelier foto, diapozitivele şi diafilmele pot fi

confecţionate chiar în cadrul şcolii, antrenând şi elevii la această activitate.

Ca mijloace de proiectare a proiecţiilor fixe, în mod curent se folosesc

următoarele tipuri de aparate de proiecţie fixă:

diascolul (produs IOR), de o construcţie simplă şi proporţii

reduse, uşor de mânuit. Se foloseşte pentru prezentarea unor experimente în

care este necesară mărirea fenomenului studiat, pentru proiectarea de fotografii,

grafice, aparate, modele de atomi etc. Imaginile proiectate pot fi observate în

amănunt de elevi, putând fi reţinute un timp suficient în faţa acestora;

epidiascolul “Lumina” (produs IOR) serveşte la proiectarea în

săli mici a diapozitivelor, diafilmelor, epifilmelor, schiţelor, fotografiilor sau

paginilor de carte;

retroproiectorul. Folosirea acestuia în locul tablei, prezintă

avantajul comunicării directe cu clasa şi al economisirii unui timp preţios din

lecţie.

Cu ajutorul retroproiectorului se pot prezenta exerciţii, probleme,

grafice, diagrame, tabele etc. Cu ajutorul unor obturatoare, elementele desenate

pot fi separate şi dezvăluite treptat, în momentul cerut de logica predării.

Schemele incomplet desenate pe folii pot constitui baza unor sarcini didactice

pe care le realizează elevii prin activităţi independente.

La retroproiector se pot realiza şi experienţe didactice. Experienţele

executate în vase transparente şi care implică efecte de culoare, capătă mai

multă spectaculozitate şi pot fi urmărite în bune condiţii de întreaga clasă.

Prezentarea de folii suprapuse (cumulative), special realizate, care descompun

sau recompun un aspect, un proces, un element, un fenomen reprezintă o funcţie

specifică a retroproiectorului.

aspectomatul 300 reprezintă un sistem perfecţionat de proiectare

şi se poate folosi în mod mult mai eficient decât celelalte mijloace de proiecţie

fixă;

microproiectorul se foloseşte pentru studierea unor structuri

microscopice ale substanţelor sau a unor proprietăţi microscopice ale acestora

(studiul creşterii cristalelor, mişcarea browniană etc.). Aparatul reprezintă de

fapt un microscop adaptat pentru proiecţie. Observarea fenomenelor cu ajutorul

microproiectorului înlătură greşelile de observare şi de interpretare care apar la

studierea acestora cu ajutorul microscopului şi reduce considerabil timpul

necesar pentru observarea fenomenului.

Pe timpul proiecţiei profesorul va pune întrebări prin care să

orienteze atenţia elevilor, mobilizându-le gândirea în procese de prelucrare a

informaţiei. Familiarizaţi cu proiecţiile, elevii vor sesiza şi elemente de detaliu,

mai puţin observate la o examinare rapidă a imaginii, ocazie cu care vor fi

declanşate procese de analiză, sinteză, comparaţie etc.

Mesajul imaginii trebuie mai întâi identificat de elevi ori sugerat de

profesor, după care trebuie interpretat; această operaţie se realizează prin

întrebările puse de elevi sau de profesor, prin răspunsurile profesorului sau ale

elevilor, conversaţia fiind procedeul metodic ce se asociază firesc proiecţiilor

audio-video. Pasivitatea elevilor în timpul proiecţiei poate fi preîntâmpinată

prin discuţii purtate cu clasa, prin ritmul convenabil de succesiune a imaginilor,

care să permită receptarea şi prelucrarea mesajului de la fiecare imagine.

VI.6. Filmul în procesul de învăţământ

În cadrul proiecţiilor mobile, utilizate în cadrul procesului de

învăţământ, se înscriu filmele. Există mai multe tipuri de filme care pot fi

folosite la lecţiile de la disciplinele tehnice şi tehnologice:

filmele didactice, care după subiectul şi scopul urmărit pot fi:

filme care prezintă experimente greu de realizat în laborator, filme care

ilustrează o teorie, filme care prezintă aplicaţiile practice ale unor principii

învăţate la lecţii etc. Filmele didactice au o durată medie de 15 – 20 minute şi se

pot încadra atât în lecţiile de dobândire de noi cunoştinţe cât şi în cele de

recapitulare, ca materiale intuitive deosebit de eficiente.

filmele de cercetare sau ştiinţifice care, de cele mai multe ori,

reprezintă o serie de imagini luate pentru a studia un anumit fenomen sau

proces tehnologic. În aceste filme profesorul poate găsi fragmente care să

ilustreze foarte bine materia pe care urmează să o predea la clasă şi să o

folosească în scop didactic, deşi astfel de preocupări nu au fost în vederea

realizatorilor filmului;

filme documentare, cu un conţinut mai larg, pot fi folosite la

lecţii pe fragmente legate de conţinutul temei în discuţie. Pauzele dintre

fragmentele prezentate pot fi folosite pentru comentarea secvenţelor vizionate

sau explicarea unor aspecte ale lecţiei legate de acestea.

Filmele ştiinţifice şi documentare, datorită caracterului lor mai general,

pot fi folosite cu rezultate bune la lecţiile de recapitulare, de sistematizare sau la

cercurile ştiinţifice cu elevii la disciplinele tehnice şi tehnologice.

VI.7.Metodica utilizării diapozitivelor, diafilmelor şi filmelor

didactice

Diapozitivele, diafilmele şi filmele pot fi folosite:

înainte de predarea unei teme, pentru a crea motivaţia şi a mări interesul

elevilor pentru tema respectivă;

în timpul predării unor noi teme, servind ca sursă principală de

cunoştinţe, pentru a scoate în evidenţă ideea de bază a lecţiei sau pentru a o

explica;

după predarea unei teme, pentru a întregi conţinutul lecţiei şi pentru a

ajuta, prin exemplificări, la consolidarea şi finalizarea cunoştinţelor predate etc.

Scopul principal urmărit prin folosirea proiecţiilor la clasa este acela

de a crea condiţii pentru o înţelegere cât mai buna a materiei, pentru activizarea

elevilor în procesul de învăţare şi pentru stimularea capacităţilor lor

intelectuale, afective şi practice.

Modul de integrare în lecţii ca şi tipurile de proiecţii utilizate depind în

mare măsură de scopul didactic urmărit. Astfel, diapozitivele se pot folosi

pentru introducerea unor noţiuni noi, când reprezintă:

diferite tipuri de modele din care să reiasă caracteristicile produselor

tehnologice sau a fenomenelor studiate;

exerciţii problematizate de diferite tipuri;

categorii de noţiuni sistematizate după anumite criterii;

sisteme de cristalizare etc.

În procesul de verificare se pot proiecta diapozitivele în scopul

asigurării caracterului operaţional al cunoştinţelor, urmărind:

construirea de modele după o schemă identică;

scrierea unor ecuaţii chimice sau completarea lor;

interpretarea unor grafice;

discutarea unor scheme tehnologice;

sistematizarea unor date;

rezolvarea unor probleme sau exerciţii;

verificarea unor răspunsuri etc.

În scopul recapitulării cunoştinţelor diapozitivele utilizate trebuie să

faciliteze generalizarea cunoştinţelor din lecţiile anterioare, crearea

posibilităţilor elevilor de a opera cu noţiuni dobândite anterior. Se pot prezenta

astfel diapozitive conţinând:

planul de recapitulare;

exerciţii de diverse tipuri şi cu diverse grade de dificultate;

rezultate ale exerciţiilor;

grafice sau scheme tehnologice;

indicaţii pentru executarea unor experimente;

tabele de diferite tipuri;

formule moleculare sau de structură etc.

Diapozitivele se mai pot utiliza în scopul fixărilor, al stabilirii temelor

pentru acasă, în cadrul lecţiilor de laborator sau al cercurilor ştiinţifice cu elevii.

Filmele didactice se pot utiliza atât în lecţiile de dobândire de

cunoştinţe cât şi în cele de recapitulare, de laborator, sau de cerc. Scopurile

urmărite pot fi:

prezentarea aspectului intim al unor fenomene cu ajutorul desenului

animat;

prezentarea în detaliu a unor fenomene ce nu pot fi percepute cu ochiul

liber; filmările sunt făcute în aceste cazuri sub microscop (cristalizarea, difuzia,

osmoza);

prezentarea unor experienţe care nu pot fi realizate în laboratorul şcolar

(unele determinări ebulioscopice, crioscopice, spectrofotometrice etc.);

cunoaşterea unor instalaţii şi procese tehnologice;

fixarea principalelor reguli care trebuie respectate în realizarea

experimentelor (chimice, mecanice, electrice etc.) pentru evitarea accidentelor.

Desigur materialul informaţional căpătat cu ajutorul filmului va trebui

să fie integrat în experienţa de cunoaştere a elevilor. Noţiunea prezentată sau

demonstrată în film va trebui exploatată ulterior şi întregită prin metoda

conversaţiei, prin explicaţiile profesorului, adâncită prin exerciţii de muncă

independentă sau consolidată prin diferite alte procedee.

În funcţie de vârsta elevilor, proiecţiile vor avea o durată mai mare sau

mai mică. La clasele mai mari proiecţiile pot dura 10 – 12 minute; în cazul

lecţiilor de recapitulare acestea pot ajunge până la 20 – 25 minute.

Nu puţin importantă este şi încercarea de a îmbina filmul cu alte

mijloace audio-vizuale. Proiecţia filmului fiind fugitivă, anumite aspecte de

fineţe nu se pot fixa în mintea elevilor. Pentru a contracara aceste neajunsuri se

apelează la proiecţiile fixe (epidiascopice, folograme etc.). Astfel, reluând

principalele cadre sau secvenţe ale filmului, mişcarea este imobilizată, iar

atenţia poate fi concentrată asupra aspectelor supuse analizei. Multe filme

didactice, din acest motiv sunt însoţite de seturi de diapozitive.

În vederea utilizării eficiente a filmului în procesul de învăţământ,

cunoaşterea filmelor didactice specifice disciplinei constituie o cerinţă de prim

ordin pentru profesor.

O folosire eficientă a filmului mai reclamă o studiere amănunţită a

manualului la începutul fiecărui an de învăţământ, mai ales în condiţiile în care

au survenit schimbări, fixându-se lecţiile care se pretează la folosirea acestui

mijloc de predare, ca şi modalităţile de integrare.

Până în prezent există filme didactice care abordează multe teme din

programa şcolară, atât pentru disciplinele tehnice cât şi pentru cele tehnologice.

Spre exemplu, filmele pentru disciplinele tehnologice chimice, conţin secvenţe

care prezintă aplicaţiile industriale ale compuşilor chimici precum şi utilizările

cele mai importante ale unora dintre ei. Majoritatea acestor filme sunt

concepute pentru a fi folosite, îndeosebi, în lecţiile de recapitulare. Totuşi,

fragmente din aceste filme pot fi folosite şi în lecţii de alt tip.

VI.8. Televiziunea şcolară – ca mijloc de învăţământ – posibilităţi

şi limite

Televiziunea, acest mijloc informaţional complet, care a devenit

indispensabil omului contemporan, a suscitat şi interesul didacticii, care l-a

asimilat în unele ţări ca principal mijloc de învăţământ. Astfel, în Canada şi

Rusia, în zone slab populate şi în condiţii climatice dificile, televiziunea şcolară

s-a dovedit singura modalitate eficientă de şcolarizare a elevilor.

În acest scop s-au elaborat programe complete de învăţământ, cu

respectarea principiilor didactice, care permit elevilor însuşirea în bune condiţii

a unor conţinuturi şcolare, într-o organizare mixtă a învăţământului (parţial fără

frecvenţă), dar susţinută prin programe de televiziune şcolară diversificate pe

clase şi discipline, la care se asociază manuale şi alte materiale de sprijin a

învăţăturii individuale.

Emisiunile sistematice, după un orar stabilit şi accesibil elevilor, sunt

pregătite, organizate, conduse şi comentate de profesori de specialitate, sub

forma unor lecţii adecvate.

Televiziunea şcolară (TVS) păstrează toate avantajele filmului

didactic, şi anume:

prezentarea informaţiilor prin imagine şi sunet, cu o dinamică

naturală, cu posibilitatea modificării convenabile a scalei de timp sau spaţiale

pentru a face direct observabile şi fenomenele lente sau rapide, ca şi pe cele la

scară microscopică sau astronomică;

permite prelucrarea imaginii (mixare, trucare, suprapunere,

apropiere sau depărtare de subiect, stop-cadru etc.), dar are şi valenţe specifice,

ca rapiditatea de realizare, eliminarea necesarului de aparatură complexă şi

scumpă la redare;

Dezavantajul principal al TVS îl constituie dificila integrare în lecţie,

mai exact dificultatea de sincronizare a programului şcolar cu cel de emisie,

precum şi imposibilitatea de a repeta tele-lecţia. Există şi dificultăţi metodice:

programul TVS se adresează elevului de nivel mediu, fără a putea particulariza

la nivelul şi ritmul necesar într-un caz dat, iar comunicarea este în sens unic,

spre elev.

Se realizează mai multe categorii de programe TVS: integrat, dirijat,

completiv, substitutiv şi de perfecţionare a cadrelor didactice. TVS integrată

este concepută pentru a fi integrată în lecţie, fiind sincronizată cu orarul şcolii şi

cu planul calendaristic. Astfel de program durează 20 – 25 minute, se

recepţionează de elevi la ora de disciplină tehnică sau tehnologică şi se

recomandă la acele lecţii pentru care conţinutul nu poate fi transmis eficient

prin alte mijloace. Pentru pregătirea proiectului de lecţie şi pentru sincronizarea

cu data şi ora de emisie, programele TVS, conţinând detalii de conţinut şi

calendarul emisiunilor, este publicat din timp. După vizionarea programului cu

elevii, aceştia vor trece la activităţi de fixare a noilor informaţii şi la clarificarea

unor aspecte mai puţin înţelese de către elevi.

TVS dirijată se sincronizează doar cu planul calendaristic al programei

disciplinei tehnice sau tehnologice, fiind receptat nu la lecţia curentă, ci în afara

orelor, dar cu clasa de elevi în prezenţa profesorului, care conduce lecţia, ca şi

în cazul anterior, al TVS integrate.

TVS completivă nu mai impune elevilor receptarea cu clasa, în

prezenţa profesorului, ci se face în timpul liber, în mod individual, programele

fiind acum de consultaţii sau pentru pregătirea unor examene (de bacalaureat,

de admitere în facultate).

TVS substitutivă se adresează celor care vor să-şi îmbunătăţească

sistematic cunoştinţele, fiind o variantă a educaţiei nonformale, complementare.

Deşi posedă evidente valenţe didactice, TVS a cedat treptat locul

înregistrărilor pe casete video a programelor didactice, caz în care integrarea

şcolară nu mai depinde de orele de emisie TV. Utilizarea filmului didactic pe

casetă video are toate avantajele TVS, minus rigiditatea acesteia privind

sincronizarea, înregistrările video integrându-se firesc în lecţie.

VI.9. Cabinetul tehnic, laboratorul şi atelierul de instruire

practică – cadrul optim de folosire a mijloacelor de învăţământ

Crearea cadrului organizat de desfăşurare a procesului de învăţământ la

disciplinele tehnice şi tehnologice constituie o nouă cale de realizare a eficienţei

activităţii de predare – învăţare. Un asemenea cadru îl constituie cabinetul

tehnic, laboratorul sau atelierul de instruire practică. Acestea se constituie într-

un ansamblu de condiţii specifice, în care elevii sunt antrenaţi – sub îndrumarea

inginerului-profesor sau a maistrului-instructor – să realizeze activităţi

complexe, să efectueze experienţe, să realizeze practic anumite produse finite

sau semifinite.

În “modelul didactic al educaţiei la timpul viitor” activităţile practice

constituie punţi de legătură în şcoala activă, în care se facilitează învăţarea prin

problematizare, transferul în practică al cunoştinţelor, învăţarea prin descoperire

şi stimularea unor situaţii de cercetare ştiinţifică.

Pentru valorificarea optimă a potenţialului pedagogic de care dispun

mijloacele de învăţământ în concordanţă cu cerinţele disciplinelor tehnice şi

tehnologice, cabinetul tehnic, laboratorul şi atelierul de instruire practică trebuie

să îndeplinească anumite atribuţii:

să constituie cadrul pentru dobândirea de către elevi a unui

sistem de cunoştinţe tehnice generale şi de specialitate;

să formeze şi să dezvolte la elevi capacitatea de investigare

ştiinţifică;

să permită transferul cunoştinţelor, capacităţilor şi a

comportamentelor dobândite în rezolvarea unor probleme tehnice şi practice;

să asigure însuşirea corectă – de către elevi – a unor priceperi şi

deprinderi practice de execuţie a unor operaţii tehnologice;

să creeze condiţii pentru activitatea de perfecţionare a lecţiei.

În acest cadru organizat este necesar să se acorde cea mai mare

pondere dobândirii cunoştinţelor şi formării priceperilor şi deprinderilor

practice, prin efortul propriu al elevilor.

Se recomandă ca spaţiu de organizare pentru laborator sau cabinetul

tehnic, o sală de lucru şi o sală anexă.

În sala de lucru trebuie să se găsească:

mese de lucru;

echipamente de comunicare didactică (retroproiector, aspectomat,

calculator şi ecrane, suporţi, instalaţii de obscurizare etc.);

aparatură tehnică (machete funcţionale, maşini-unelte de dimensiuni

reduse cu scheme cinematice, luminoscheme, dulapuri modulare etc.).

Încăperea anexă trebuie să asigure depozitarea mijloacelor de

învăţământ în dulapuri vitrină sau în rafturi, în care materialele sunt grupate pe

temele programei şcolare pentru a fi uşor folosite la lecţiile de specialitate.

Atelierul – care trebuie organizat pentru o grupă de elevi şi nu pentru o

clasă trebuie să respecte următoarele norme:

iluminatul să se realizeze în primul rând natural, apoi mixt şi la sfârşit

artificial;

să îndeplinească cerinţele de temperatură 16 –18 C şi viteza aerului 0,3

– 0,6 m/sec;

bancurile de lucru sau maşinile-unelte să fie aşezate corespunzător

(lumină din stânga);

să fie bine izolate fonic încăperile în care se organizează ateliere de

prelucrări mecanice, sau lăcătuşerie;

să aibă în vedere respectarea ergonomiei în organizarea locului de

muncă;

să se respecte normele de tehnica securităţii muncii şi cele pentru

prevenirea şi stingerea incendiilor;

să aibă instalaţie de forţă şi de legare la pământ a maşinilor şi utilajelor

acţionate electric.