Proiecte urbane, acum 100 de aniRăzvan Voinea, Dana Dolghin

Ne-am oprit asupra acestui subiect din istoria Bucureştiului din motive contextuale: asistăm de câţiva ani la o recuperare a istoriilor bucureştene prin numeroase bloguri, publicaţii şi evenimente care îşi propun refamiliarizarea bucureştenilor cu istoria oraşului. Majoritatea acestor eforturi se îndreaptă spre analiza arhitecturală a caselor şi palatelor boiereşti (de multe ori abandonate de către autorităţi), recuperarea marilor arhitecţi (G.M. Cantacuzino, Henrieta Delavrancea-Gibory, Marcel Iancu cărora li se dedică numeroase studii) şi reconstituirea cartierelor distruse spre sfârşitul regimului socialist, fie prin mărturii orale, fie prin fotografii realizate cu greu. Între aceste iniţiative, dorim să ne îndreptăm atenţia spre o direcţie complementară acestor eforturi, propunând o micro-istorie dedicată primelor locuinţe sociale din Bucureşti care să analizeze apariţia ansamblurilor colective de locuit şi evoluţia lor ulterioară. Pe lângă cercetarea în diversele arhive, un rol important în acest serial este jucat de mărturiile locatarilor acestor locuinţe sociale, nu de puţine ori fiind vorba de moştenitorii direcţi ai primilor proprietari.

Al doilea motiv se leagă de tipul de locuire în sine. Obişnuiţi cu ideea că locuirea colectivă înseamnă neapărat locuirea la bloc, acesta fiind de multe or, un bloc "comunist", încercăm să mergem la începuturile procesului prin care autorităţile încurajează procesul de urbanizare şi modernizare în favoarea categoriilor sociale cu venituri limitate. Care sunt caracteristicile acestui proces, ce a mai rămas din locuinţele sociale astăzi şi cum au evoluat proiectele implementate de autorităţi sunt doar câteva dintre întrebările pe care le punem.

În cele din urmă, proiectul aduce în discuţie două probleme concrete: prima legată de importanţa locuirii sociale astăzi, cel de al doilea de importanţa protejării acestor ansambluri. Iniţial am aflat de existenţa acestor ansambluri colective de locuire din Lista Monumentelor Istorice, unde am găsit 16 parcelări, care, teoretic au statutul de monumente protejate. O scurtă cercetare în arhive a scos la lumină faptul că, pe lângă cele 16 parcelări, mai există cel puţin alte 20 ansambluri care ar trebui încadrate pe listă. Casele din strada Lânăriei (zona Parcului Carol), strada Ana Davila (Cotroceni) şi Drumul la Tei (Floreasca) sunt doar câteva dintre ele.

Ce înţelegem mai exact prin locuinţă socială?

Criza locuinţelor de la începutul secolului XX a determinat implementarea de către autorităţile municipale şi guvernamentale a unei politici urbane coerente pentru rezolvarea rapidă a nevoilor de locuire a populaţiei, materializată prin construirea de ansambluri colective destinate categoriilor sociale cu venituri reduse. Construcţia acestora a fost încurajată de stat la nivel legislativ prin adoptarea succesivă a unor legi favorabile dezvoltării urbane, care prevedeau anumite înlesniri financiare şi sociale celor implicaţi în acest proces. Trei coordonate stau la baza definirii locuinţelor sociale: patronajul (privit fie prin perspectiva dimensiunii politice, fie prin cea a iniţiativei particulare), eficacitatea economică şi colectivitatea. Aşadar, conceptul de locuinţă sociale poate fi definit diferit în funcţie de criteriul pe care dorim să îl luăm în consideraţie.

În primul rând, începuturile construirii se leagă de dorinţa municipalităţii care demarează în 1909 construirea a zece case pe strada Lânăriei şi se încheie în 1942 prin finalizarea construcţiei cartierului Vatra Luminoasă de către Casa Autonomă a Construcţiilor, aflată în subordinea Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale, înainte de preluarea puterii de către comunişti. Primăria înfiinţează Societatea comunală pentru Locuinţe Eftine care începe un program coerent atât de construire de noi locuinţe cât şi de sprijinire prin credite a celor care îşi cumpără o locuinţă socială. Concomitent cu activismul municipal, iniţiativa privată se raliază acestui proces, fie că vorbim de juristul Bazilescu care parcelează şi îşi vine terenul din Bucureştii Noi în jurul anului 1912,fie de cei câţiva industriaşi care pun la dispoziţia muncitorilor locuinţe în apropierea uzinelor (Malaxa, Prodanoff etc.). Nu numai Primăria este responsabilă pentru ridicarea locuinţelor, ci şi Ministerele: Ministerul Agriculturii, Ministerul de Război sau Căile Ferate Române parcelează terenuri întregi pe care le oferă propriilor funcţionari, iar Ministerul Muncii se implică direct în conducerea acestor eforturi prin Casa Autonomă a Construcţiilor.

Pe de altă parte, dacă analizăm conceptul de locuinţă socială prin prisma criteriului economic, putem defini locuinţele sociale drept locuinţe ieftine, fiind proiectate în primul rând pentru a mulţumi categoriile sociale cu venituri mici şi mijlocii. Important erau ca aceste clădiri să poată fi cumpărate de funcţionari, veteranii de război, muncitori, meseriaşi în condiţii favorabile: dobândă mică, eşalonarea pe douăzeci de ani, scutire de la plata impozitelor şi scutirea de taxe în cazul vânzării.

În al treilea rând, locuinţele sociale sunt caracterizate printr-un stil unitar, ansamblurile colective fiind construite de o echipă care lucrează sub îndrumarea unui singur arhitect. Iniţial, remarcăm implicarea în primul proiect de locuinţe sociale a arhitectului Ernest Doneaud care adoptă un stil românesc simplificat care abia începea să

prindă contur prin eforturile primei generaţii de arhitecţi. După o serie dispute între Primărie şi Corpul Arhitecţilor care consideră implicarea lor în aceste proiecte nedemnă de statul lor profesional, arhitecţi precum Petre Antonescu, Ioan Traianescu sau Florea Stănciulescu încep să adopte stilul românesc în construcţia caselor, precum Parcelarea Ministerului de Finanţe de pe str. Cuţitul de Argint. Spre sfârşitul anilor 1930 stilul evoluează şi apar disputele între fidelii acestui stil şi modernişti precum Horia Creangă care, lipsit de inhibiţii, construieşte în Vatra Luminoasă o serie de locuinţe sociale moderne pe strada Victor Manu, în cadrul proiectului condus de N. Aprihăneanu şi I. Nenciu.

Locuinţele sociale fac parte din viaţa oricărui oraş, fiind proiecte constante şi de lungă durată; contextul istoric al Sud-estului Europei particularizează noţiunea de locuinţe sociale. Programul de construcţie ce a debutat la începutul secolului sub auspiciile autorităţilor publice a fost continuat, după 1948, de iniţiativele pe scală largă a noii conduceri comuniste. În fapt, perioada comunistă a adus o dinamică interesantă în acest tipar, având în vedere că blocul păstrează aceleaşi noţiuni de colectivitate şi modernizare a oraşului. În spaţiul postcomunist însă, exact excesul locuinţelor construite de stat devine un subiect de nemulţumire al locuitorilor. Astăzi, în Franţa şi în Olanda, spre exemplu, locuinţele redevin un subiect public, tocmai pentru că se pune din ce în ce mai mult problema sistării programelor de construcţie pe fondul crizei financiare, iar modificările în mediul urban se reflectă în special asupra componenţei sociale urbane. Cum multe categorii nu vor mai avea acces în oraş, oprirea programului de locuinţe afectează dinamica cosmopolită urbană. Deşi o comparaţie prea extinsă între cazul României şi ţările din vestul Europei nu ar avea coordonate concludente, problematica urbană pe care o relevă este aceeaşi.

Tocmai de aceea apelul la istoria orală merită detaliat: deşi am plecat de la documente care sunt mai exacte decât amintirile locuitorilor în privinţa anilor sau a numelor arhitecţilor, scopul investigaţiei este nuanţat, pentru a înţelege cum oamenii au păstrat în familie sau mai bine, în "cartier" istoria comună, dacă mai sunt interesaţi şi dacă acesta gen de construcţie favorizează o mai bună coabitare între vecini. Totodată am dorit să redăm acestor locuitori posibilitatea de a afla mai multe despre locul în care stau.

Despre autori: Răzvan Voinea

Studii: M.A.- Istorie, Central European University, Budapesta (2011-2012).Domenii de interes: Istoria Bucureştiului, Urbanism, Viena - fin de siècle, Filmul Documentar Românesc.Redactor: Revista Vacanţe şi Călătorii (2008 - 2010)

 Dana Dolghin: Research MA Cultural Analysis (University of Amsterdam) (2010-2012)

Cartierul Vatra Luminoasă: reforma locuinţelor sociale şi arhitectura modernăRăzvan Voinea, Dana Dolghin

Reforma în domeniul locuinţelor sociale este din nou impulsionată de autorităţi prin adoptarea unei legi în mai 1930 privind înfiinţarea unei structuri în cadrul Ministerului Muncii, Casa Autonomă a Construcţiilor, ce avea ca scop "înlesnirea populaţiei cu mijloace mărginite, în special asiguraţilor Casei Centrale [...] şi în al doilea rînd funcţionarilor publici [...] dobândirea unui cămin propriu." Fondurile pentru construirea primelor locuinţe erau garantate printr-unîmprumut contractat de la "Imprese Italiana all Estero", acord semnat în 1930. Contractul presupune oportunitatea de a asigura fondurile pentru 300 astfel de construcţii destinate funcţionarilor publici din toate categoriile angajate în instituţii de stat şi celor pensionaţi din aceleaşi posturi. Împrumutul contractat se ridica la 5 milioane de dolari. Din acest fond se construieşte iniţial un grup de aproximativ 70 locuinţe individuale în cartierul Cotroceni (1930-1932). În acest context, se proiectează de asemenea locuinţe pentru alte instituţii precum Banca Naţională, CEC, Creditul Industrial, Creditul Funciar Urban şi Rural. Începând cu anul 1933 (moment în care Casa Autonomă a Construcţiilor este alipită la Casa Centrală a Asigurărilor Sociale), eforturile de construcţie se concentrează pe ridicarea unui cartier la estul oraşului, Vatra Luminoasă. În anul 1934, dintr-un fond de 10 milioane de lei, pus la dispoziţie de Casa Asigurărilor

Sociale, se realizează un prim lot de 11 clădiri, cu un total de 22 de apartamente în parcelarea aflată practic în locul plantaţiei de duzi a Fundaţiei Vatra Luminoasă, înfiinţată de regina Elisabeta, pentru ajutorarea nevăzătorilor, în 1906. Se proiectează două tipuri de case: tipul A - locuinţe populare pentru lucrători, cu suprafaţa de 36 metri pătraţi de apartament şi tipul B - mai spaţios, locuinţă economică, având o suprafaţă de 56 metri pătraţi. Primele au cel mult trei încăperi de locuit, bucătărie, cămară de alimente, pivniţă, pod, magazie şi instalaţiile sanitare şi de luminat, iar cel de-al doilea tip cuprinde maximum cinci încăperi de locuit şi anexe.

Tipul de case ieftine păstrează acelaşi tipic al construcţiilor anterioare: nivelul parterului este de 0,60 metri de la nivelul trotuarului, înălţimea parterului este de 3,10 metri, înălţimea etajului de maximum 2,90 metri şi a pivniţei de 2,40 metri. Intrările principale sunt decorate şi izolate cu ciment mozaicat, toaletele din toate tipurile de locuinţe sunt izolate cu dale de ciment mici colorate, lavoarele dispun de faianţă din import, bucătăriile sunt pavate cu scânduri de brad sau cu ciment mozaicat, au sobe de teracotă în interior, instalaţii sanitare integrale şi de asemenea racord la reţeaua de electricitate şi canalizare deja existente. Un material extins privind noile construcţii bucureştene, apărut în revista Societatea de Mâine în toamna anului 1930, subliniază de asemenea calitatea superioară a finisajelor şi a adiţiilor în materie de design interior. În plus faţă de acestea, tipul de case economice promite mai multe inovaţii şi calitate în privinţa interiorului: planşeu de beton armat în exterior, învelitori de ţiglă, ziduri exterioare sensibil mai groase la camerele de zi, profile mai bogate şi oarecare ornamentaţii, balcoane, cuie cu streşini în interior, tencuieli drişcuite cu praf de piatră, scară de beton armat, mozaicuri de interior, scară de lemn la pod. Conform documentelor de arhivă, tipurile de locuinţe populare prezintă fiecare o structură diferită: tipul 20 - parter / două camere cu dependinţe: la subsol - pivniţă, la parter - antreu, sufragerie, dormitor, baie, bucătărie; tip 30 - parter, subsol - pivniţă, parter antreu,hall-sufragerie, dormitor, bucătărie, baie, cămară; tip 31 - parter şi etaj: pivniţă, verandă, antreu, hall-sufragerie, bucătărie, cămară. La etaj, acest tip dispune de dormitor, cameră, baie. Tipul 40 dispune de o structură formată din parter şi etaj; la subsol: pivniţă, la parter: verandă, sufragerie, birou, bucătărie, baie, iar la etaj două dormitoare, baie şi terasă. 

Construcţiile acestor noi locuinţe sociale erau destinate, în primul rând, funcţionarilor publici angajaţi la zi, civili, militari sau preoţi, de stat, judeţ, municipiu şi comună, precum şi pentru cei care îşi desfăşurau activitatea în instituţiile ale căror bugete sunt supuse aprobării parlamentului. Printre categoriile sociale care sunt incluse pe lista posibililor beneficiari se numără pensionarii, invalizii, văduvele de război şi cei demobilizaţi din armată. Împrumuturile acordate sunt prevăzute pentru 20 sau 30 de ani în scop de a construi sau de a cumpăra terenuri, case sau locuinţe, iar suma împrumutată nu poate depăşi 300.000 lei. Astfel, au fost construite în campania 1933/1934, 66 locuinţe, în 1934/1935, 8 locuinţe, 1935/1936, 18 locuinţe, în 1936/1937, 36 locuinţe, în anul 1937/1938, 66 locuinţe. Deşi cartierul Vatra Luminoasă a reprezentat o noutate a proiectului de locuinţe sociale la nivelul Capitalei, principala critică adusă iniţiativei se leagă de restricţionarea reală a accesului la creditul pentru construcţie, ca dovadă şi statutul profesional şi social al noilor proprietari. Muncitorii şi meseriaşii din stabilimentele statului, judeţului şi comunelor, precum şi funcţionarii particulari, muncitorii şi meseriaşii neprevăzuţi mai sus sunt ultima prioritate a proiectului. Sunt preferaţi cei care au fie vechime în muncă, fie cei care au deja posesiuni materiale consistente, dovadă fiind şi avansul de 65% pe care beneficiarii trebuiau să îl înainteze. Ca atare, pe 30 martie 1939, vechea lege a locuinţelor ieftine este înlocuită cu un nou document, prin adoptarea căruia este permis accesul mai larg la creditele pentru locuinţe. Această nouă lege analizează activitatea Companiei între 1930-1939, concluzionând că "instituţia nu a corespuns scopului pentru care fusese creată, fie din cauza mijloacelor financiare restrânse pe care le avea la îndemână, fie din cauza tendinţei [...] transformării acestei instituţii din Casa Construcţiilor în instituţie cu caracter bancar".

În acelaşi timp, originalitatea proiectului din cartierul Vatra Luminoasă este datorată stilului internaţional folosit de arhitecţii I. Hanciu şi N. Aprihăneanu. Mariana Celac descrie acest cartier construit: "pe loturi de 100-250 m. p. cu străzi bine dimensionate, un mic parc comuniat, rezervă pentru echipamente comerciale, şcoală şi bibliotecă publică... grupările de locuinţe bine proiectate de arhitecţi şi diseminate în oraş au introdus în conştiinţa publică modele rezidenţiale şi standarde de igienă şi calitate cu autoritate şi azi."[i] 

[i] Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lapadar, "Bucureşti, arhitectură şi modernitate - un ghid adnotat", ArCub, Simetria, 2005.

Clase sociale, monumente istorice şi arhitecţi necunoscuţi: Parcelările din Vatra LuminoasăRăzvan Voinea, Dana Dolghin

Strada Vatra Luminoasă separă cartierul locuinţelor ieftine în două parcelări, despărţite atât de stilul diferit folosit în proiectarea imobilelor, cât şi de amintirile locuitorilor din zonă. Parcelarea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine este delimitată într-o zonă a cărui nomenclator se referă la eroii căzuţi în primul Război Mondial (şos. Iancului, str. lt. Victor Manu, str. Vatra Luminoasă, str. Laurenţiu Claudian), iar cea de-a doua, separată parţial de prima prin fabrica Zefirul, este constituită de străzile cu nume de artişti. De cealaltă parte a străzii Vatra Luminoasă sesizăm două semi-parcelări, cu diferenţe majore în privinţa stilului în care au fost construite: prima delimitată de străzile Maior Ion Coravu, Vatra Luminoasă, Tony Bulandra şi Ruşchiţa, caracterizată de înşiruiri de blocuri, cea de a doua proiectată între 1934 şi 1942 de Casa Asigurărilor Sociale într-un stil modernist, cu vile separate în perimetrul delimitat de străzile Maior Ion Coravu, lt. Victor Manu, Ruşchiţa şi Vatra Luminoasă. Blocurile de la Vatra Luminoasă beneficiază de un statut aparte, însă par integrate în mod armonios în contextul cartierului, fiind apropiate de cea de a doua zonă. Parcelarea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine - 1930

Mărturiile punctuale despre cartierul Vatra Luminoasă vin din trei surse legitime, martore a transformărilor cartierului, în două etape importante: unul dintre cei mai vechi locatari ne oferă date importante privind apariţia cartierului şi istoria sa, categoriile sociale care au locuit în zonă, dar şi date tehnice privind calitatea caselor; despre prefacerile ulterioare anului 1989; unul dintre arhitecţii care se ocupă de actualele proiecte de renovare sau consolidare ale imobilelor din zonă ne lămureşte cu informaţii despre statutul lor şi detaliază intervenţiile permise şi reglementările în vigoare privind această zonă. Primii locatari se declară mulţumiţi de calitatea imobilului, în timp ce recunosc faptul că nu îţi aduc aminte numele arhitectului sau al inginerului constructor. Mutaţi în cartier acum mai bine de patruzeci de ani, afirmă că au fost locuinţe ieftine, construite în 1930, într-o zonă unde se aflau opt fabrici de cărămidă. Iniţial, casele erau înconjurate cu garduri mici (un metru şi zece cm), gardul propriu fiind de altfel unul dintre puţinele rămase mărturie din acea perioadă (făcut la nicovală). Casele erau dotate cu sobe şi erau încălzite iniţial cu lemne, ulterior folosindu-se păcură şi gaze. Deşi considerat un cartier de locuinţe ieftine, în teorie destinate unor categorii sociale defavorizate, memoria interlocutorului consemnează o realitate puţin diferită: deşi foarte puţini locuitori din cei iniţiali mai sunt în viaţă, aflăm că pe stradă au locuit decanul Facultăţii de Petrol şi Chimie, un inginer, un doctor, un judecător şi o arhitectă, generalul Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României, dar şi profesorul de limbă franceză Diaconu sau directorul general al tutunului pe toată ţara, Bibilov. Concluzia celor doi este că peste 85% din locuitori erau intelectuali. Cele mai frumoase case din cartier sunt considerate cele de pe strada Victor Manu, proiectate de arhitectul Horia Creangă, unde au locuit numeroşi scriitori, unii dintre ei fugiţi din ţară după 1944. Vilele nu au fost naţionalizate, motivul fiind acela că au fost făcute contracte de închiriere pe treizeci de ani atunci când au fost cumpărate.

În zonă locuiau numeroşi partizani ai mişcării legionare, o percheziţie a Miliţiei în anii optzeci scoţând la iveală din podul unei case mitraliere şi grenade, existând, de altfel numeroase alte cuiburi ale organizaţiei. De asemenea, aflăm şi despre casa conspirativă a Partidului Comunist din zonă, în care a

fost ţinut prizonier Mareşalul Antonescu[1]. În parcelare au locuit patru primari ai capitalei.

În cartier există o şcoală (nr. 49, pe str. Vatra Luminoasă) şi o grădiniţă (pe strada Corăbească), în afară de cele construite după 1989. Referindu-se la industria din zonă, interlocutorii îşi amintesc de fabrica Zefirul, construită în 1923 de către francezi, care a funcţionat până după Revoluţie. Nu de mult timp fabrica a fost demolată, în locul ei urmând a fi proiectat business centre. Cealaltă fabrică, Metalurgica, are patru sute de lucrători şi funcţionează şi acum, fabricând fişete. Foarte puţini locuitori ai cartierului de case se pare că lucrează acolo. "Poate din blocuri", se lansează supoziţia, care au fost construite în anii şaptezeci. Acestea au înlocuit cocioabele înconjurate de garduri de scândură din vecinătatea parcelării. Locuinţele se află pe lista monumentelor istorice a Ministerului Culturii (numărul B-II-s-B-17918 pentru prima zonă, datată incorect 1913 şi B-II-s-B-17919 pentru cea de a doua, datată ambiguu prima jum. a sec. XX.), dar conform reglementărilor urbanistice ele pot fi demolate, atât timp cât noua construcţie respectă coeficienţii de construire. Lucrurile sunt diferite în zona dintre Vatra Luminoasă şi Maior Coravu, cea cu vile moderniste. Într-adevăr sesizăm numeroase intervenţii, inclusiv pe casele construite de Horia Creangă, ce alterează aspectul original. Fără îndoială, cele mai multe detalii ne sunt oferite pe strada Laurenţiu Claudian (în zona caselor construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine) de către o doamnă mutată în cartier în 1939 pe strada Victor Manu. Vatra Luminoasă a fost construită în anii treizeci pentru sublocotenenţi, ofiţeri şi funcţionari. Erau case tip, iar doritorii îşi alegeau unul dintre cele trei tipuri prezentate de autorităţi. Pe lângă aceste case, cele de pe strada Victor Manu (cele construite de Horia Creangă, deşi nu îşi aduce aminte acest amănunt) au fost oferite gratuit de Primărie artiştilor, mutându-se acolo o serie de intelectuali de marcă. Toate casele erau înconjurate de o grădiniţă pe care proprietarii o îngrijeau atent. De altfel, un concurs organizat vara premia cea mai frumoasă grădină. Proprietarii aveau grijă de asemenea să ude şi pomii din faţa caselor, temperatura  fiind mai joasă în cartier faţă de centru cu cel puţin trei grade. Nomenclatura străzilor este definitorie: în zona lt. Victor Manu, Vatra Luminoasă, Laurenţiu Claudian, şoseaua Iancului, majoritatea străzilor poartă nume de soldaţi, iar Zefirul şi şcoala nr. 49 delimitează cea de-a doua zonă ale cărei străzi poartă numele unor artişti lirici:  George Folescu (cântăreţ de operă),  Nicolae Leonard (tenor, supranumit "prinţul operetei"), Grigore Gabrielescu (tenor), Traian Grozăvescu (tenor născut la Lugoj, cu un mare succes internaţional) şi Jean Athanasiu (bariton). Există o delimitare concretă între cele două parcele, separate de Vatra Luminoasă. Casele despre care locuitorii de mai sus menţionau că prezintă confortul de care este nevoie sunt caracterizate aici drept foarte mici (cămăruţe), nu la fel de confortabile precum cele dinspre şoseaua Iancului. Conform amintirilor, au fost construite de o companie elveţiană în anii patruzeci.  În ultimul rând aflăm că prin legea din 1966, a putut să îşi cumpere un apartament privat, menţionând că până la acea dată, acest fapt era imposibil. Într-adevăr, decretul 445/1966 permitea cetăţenilor să îşi construiască locuinţe private (pe fondul imposibilităţii autorităţilor de a satisface cerea de locuinţe), chiar dacă acest proces era anevoios şi dura destul de mult. Casa Autonomă a Construcţiilor: vile moderniste (1934 - 1942) şi blocurile înşiruite (1945 - 1947)

Mărturiile provin în special din zona blocurilor înşiruite: pe strada Auza Buzescu aflăm că au fost construite în intervalul 1945 - 1947 după model englezesc pentru muncitorii Companiei de Gaz, însă numele arhitectului rămâne necunoscut. Aspectul unitar pe care această înşiruire de blocuri îl

promovează este determinat de faptul că se află într-o zonă protejată şi nicio intervenţia nu este acceptată.  Aparent nu ţin de primăria de sector, ci de Primăria Generală. Mai mult, este nevoie de mai multe avize şi au fost puse pe lista monumentelor istorice doar pentru a spori numărul taxelor. Concluzia este că oricum nu se respectă indicaţiile, pentru că orice poate modifica arhitectura propriei case după propriul gust.

Cea de a doua locatară a cartierului, de pe strada Ruşchiţa ne asigură că au fost construite pentru muncitorii de la Fabricile Malaxa în timpul războiului. Ne confirmă de altfel că nu au fost naţionalizate, dar că în 1968, anul în care s-a mutat în cartier, circula zvonul că ar urma să fie sistematizate pentru construcţia satului olimpic. Despre atitudinea celor din zonă, afirmă că cei mai vechi locatari ai zonei nu au modificat prea mult locuinţele, în schimb cei mai tineri, mutaţi de curând în cartier optează pentru schimbări, în special pentru cele de pe colţ.

O serie de detalii interesante aflăm de pe strada Călinului, de la un vechi locatar al parcelării. Construite în anii patruzeci, vilele au podul şi implicit acoperişul comun, de unde şi dificultatea de a aduce modificări. Aparent, acest fapt a a condus şi la tratarea lor ca zonă protejată. Din nou, numele arhitectului sau al inginerului este uitat, deşi semnătura acestora se află pe planurile imobilului. Parcelarea este considerată liniştită, cu trafic redus şi lipsită de zgomotul mijloacelor de transport în comun. Traficul nu a crescut nici după construcţia blocului de zece etaje după cutremurul din 1977, considerat un bloc de o calitate aparte prin mărimea apartamentelor şi calitatea acestora. Numele parcului pe care a fost construit a fost de mult timp uitat. Singurul dezavantaj important subliniat este determinat de slaba izolare fonică a blocului: zgomotele de la apartamentele vecine trec uşor prin pereţi, indiferent dacă vorbim de demisol, parter sau camera de sus. De altfel, majoritatea locatarilor au transformat acest pod iniţial în cameră de locuit. Ne confirmă de asemenea, faptul că nu au fost naţionalizate. Conform estimărilor sale, o locuinţă costă în jur de 150.000 euro, fiind o zonă din ce în ce mai căutată de categoriile sociale înstărite. Concluzii Indiferent că mărturiile sunt consemnate în zona SCLE sau în zona dintre Vatra Luminoasă şi Maior Coravu, majoritatea menţionează că zona este locuită de clase sociale înstărite, locuinţele ieftine dobândind, cu timpul, statutul de vile, iar preţurile sunt în concordanţă cu această percepţie. Acest fapt nu este definitoriu doar pentru perioada post-1989, ci a stat la baza formării cartierului încă din perioada interbelică.

În al doilea rând, statutul ambiguu al gradului de protejare al monumentelor caracterizează mai degrabă o experienţă personală decât o realitate normativă: zona SCLE se află pe lista monumentelor istorice, dar aceasta se pare că nu are nicio semnificaţie în raport cu PUZ-ul pentru această zonă: proprietarii pot dărâma casele fără probleme, atâta timp cât noua construcţie respectă anumite reguli. Pe de altă parte, în zona Vatra Luminoasă - Maior Coravu, regimul lor pare a fi protejat prin PUZ, deşi casele nu se află pe lista monumentelor istorice. În orice caz, intervenţiile par limitate în zona blocurilor înşiruite, probabil datorită acoperişului şi podului comun, care fac dificilă modificarea actualului statut, dar mai facilă în cazul clădirilor de la intersecţia străzilor, separate de blocurile înşiruite. Oricum, neîncrederea în autorităţi a fost menţionată în mai multe cazuri.

[1] În Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, de Constantin Giurescu,

Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p 202 este prezentată şi fotografia cu această casă.

Vatra Luminoasă - de la stilul neo-românesc la arhitectura modernistă

Una dintre cele mai importante teme de discuţie în perioada interbelică se referă la stilul pe care arhitecţii români ar trebui să îl întrebuinţeze în proiectarea şi construcţia imobilelor. Dacă în perioada anterioară, aceste dispute se concentrează în special asupra locuinţelor individuale, de la sfârşitul anilor douăzeci observăm primele ecouri ale controverselor şi în ceea ce priveşte locuinţele sociale şi colective. Pe de o parte, Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, fidelă principiilor convenite încă din 1910, continuă să construiască în stil neo-românesc, dezvoltând noi tipuri de locuinţe pentru proiectul din Vatra Luminoasă, variaţiuni ale tipurilor precedente. Iniţial şi Casa Autonomă a Construcţiilor proiectează locuinţele din Parcul Independenţei (între str. Sf. Elefterie şi Dâmboviţa) în acelaşi stil între 1930-1933. După trecerea acestei instituţii în subordinea Casei Asigurărilor Sociale, stilul se adaptează noilor cerinţe. Treptat, şeful Serviciului Tehnic al Casei Construcţiilor, arhitectul Ion Hanciu, impune noilor locuinţe din Vatra Luminoasă stilul modernist. Al doilea arhitect care proiectează în acest stil este Horia Creangă, autor al caselor de pe partea dreaptă a străzii Victor Manu. Într-un număr al revistei Arhitectura din 1935, chiar în perioada în care se desfăşura construcţia cartierului, arhitectul Florea Stănculescu sublinia disputa dintre promotorii celor două stiluri: "unii au ca drapel stilul românesc şi alţii stilul modern. Loviturile cad grele dintr-oparte şi dintr-alta."[i] Prezentând argumentele celor două tabere şi dorind să-şi păstreze independenţa faţă de cele două stiluri, Stănculescu enumeră o serie de clişee ale epocii legate de stiluri: "stilul modern e raţiunea construită, e confortul, e valorificarea materialului, e prezentul în acord cu viteza şi cuceririle ştiinţifice, e spiritualitatea timpului, e igiena şi sănătatea în beton şi cărămidă". Cât despre stilul românesc, "răspunde ţării ca climă şi tradiţie, el este al vieţii noastre româneşti, este croit pe corpul nostru, ne vorbeşte limba noastră, ne simţim în larg cu el, frumos pentru plaiurile noastre, ne ocroteşte credinţa etc." Aşa cum se observă, descrierile nu reprezintă analize, ci doar enumerarea unor argumente pe care cele două tabere le folosesc pentru a-şi apăra opţiunile. Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine: continuarea stilului neo-românesc Parcelarea terenului de pe partea dreaptă a Şoselei Iancului a început de la sfârşitul anilor douăzeci. Astfel, inginerul Cincinat Sfintescu prezintă în 1933 harta cu cele trei parcele deja proiectate, separate între ele de Fabrica de Textile. Practic în 1930, suprafaţa parcelată era de 74.700 m.p, dintre care aproape jumătate era reprezentată de străzi (32.800 m.p), un procentaj destul de ridicat. Conform lui Sfinţescu, imobilele aveau o faţadă medie de 8m, o adâncime de 20, iar costul era de 95 lei/m.p, unul dintre cele mai scăzute preţuri comparativ cu celelalte parcelări, cel mai ridicat fiind cel din strada Clucerului (300 lei/m.p), unde o casă de acest tip costa 488.000 lei. Tot Sfinţescu publică harta acestei parcelări, de unde tragem concluzia că lucrările începuseră doar pe străzile ce ulterior vor fi denumite Victor Manu, Competiţiei, str. Locotenent Anton Ionescu, str. Virgil Lazarovici. În centru parcelării observăm un loc viran, astăzi Parcul Nichita Stănescu. Parcelarea păstrează aceleaşi caracteristici pe care le-am întâlnit şi în cazul celorlalte proiecte propuse de SCLE: locuinţa individuală, înconjurată de o grădină cu vegetaţie bogată (dominantă fiind viţa de vie şi brazii). Unele locuinţe încă mai păstrează şi azi acoperişul de eternit sau de ţiglă. Totuşi, sesizăm apariţia tipului 102, cu trei camere la parter şi la etaj, al cărui arhitect, din păcate, nu a fost identificat. Cu toate acestea, trebuie precizat că, pe lângă tipul 102, folosit în special "la stradă", sunt proiectate şi locuinţe tip A, B, C, D, întâlnite în parcelările anterioare. De asemenea, aproape toate străzile poartă

nume de eroi căzuţi în primul război mondial. Cartierul este construit între două fabrici (Metalurgica şi Fabrica de Textile menţionate pe harta din anii treizeci), şi este mărginit de alte fabrici importante (dezvoltate de-a lungul fostei căi ferate ce pleca de Gara Filaret şi ajungea la Gara Obor şi mai apoi la Gara Titan). Totodată, observăm că pe lângă locuinţe au fost proiectate o şcoală (astăzi, nr. 49) şi o grădiniţă (pe str. Maior Atanase Ionescu), respectând principiilesuburbiei-grădină. Deşi informaţiile sunt destul de vagi şi bazate mai degrabă pe reglementările normative decât pe realităţile de pe teren, deducem că acest cartier a fost proiectat pentru funcţionari, tot mai des întâlniţi în capitala României Mari, pe fondul unei creşteri masive a populaţiei. Astfel, conform lui Nicolae Noica, în 1930 populaţia Bucureştiului era de aproximativ 650.000 locuitori, dintre care aproape 80.000 erau funcţionari. Casa Autonomă a Construcţiilor şi stilul modernist Cea de a doua etapă a construcţiei în cartierul Vatra Luminoasă coincide cu decizia Casei Autonome a Construcţiilor despre care am vorbit în articolul precedent de a construi între străzile Vatra Luminoasă şi Maior Coravu locuinţele destinate asiguraţilor Casei Asigurărilor Sociale. Ritmul construcţiilor este destul de lent: 194 de imobile în 5 ani (1933-1938), între care şi locuinţele proiectate de Horia Creangă. Etapa a treia este reprezentată de completări postbelice, dintre care probabil cel mai important este "cvartalul stalinist", având în centru un spaţiu verde ce astăzi se numeşte Parcul Ciurel. "Realitatea Ilustrată" din noiembrie 1938 prezintă aspecte de la inaugurarea cartierului în prezenţa autorităţilor, dintre care îi enumerăm pe Mihai Ralea (ministrul Muncii), generalul Dombrovschi (primarul Bucureştiului), G.G. Mironescu (consilier regal). Locuinţele sunt prezentate drept "proprietatea muncitorilor care le-au obţinut în condiţiuni avantajoase şi în rate mici."[ii] Observăm mai întâi din fotografiile de epocă stil modernist-funcţionalist al locuinţelor, stil despre care istoricul de artă Luminiţa Machedon scrie: "la propunerea arhitecţilor, designul caselor moderniste a început din interior reflectând acum  noile forme ale vieţii urbane. Sarcina de a modela spaţiul interior a fost complicată de necesitatea dialogului cu spaţiul urban extern. Potrivit lui Marcel Iancu, unul dintre pionierii arhitecturii moderniste "casa modernă este doar un singur aspect al unei organizări anume a vieţii interioare în relaţie apropiată cu urbanismul. Echilibrul şi coordonarea exteriorului cu interiorul reprezintă substanţa întregii probleme a noi arhitecturi."[iii] Aceeaşi Machedon subliniază apariţia noilor material de construcţii, în special a betonului. Cele mai important documente de arhivă legate de proiectarea acestui cartier prezintă detalii de la ultima campanie de construire (1940-1941), una dintre puţinele din Bucureşti desfăşurată în timpul războiului. Aflăm din dosarul 46/1940 din arhiva Consiliului Tehnic Superior că în iulie 1940, membrii CTS) dintre care îi numărăm pe Duiliu Marcu şi Richard Bordenache se deplasează în cartierul Vatra Luminoasă pentru a cerceta "la faţa locului amplasamentul prevăzut pentru construirea a 92 de locuinţe muncitoreşti ce urmează a fi executate în campania actuală... cu scuarurile, construcţiile comerciale şi amenajările prevăzute în proiect."[iv] Aflăm, de asemenea, că suprafaţa lotului pentru cele 90 locuinţe este de 15.227m.p şi este delimitat de str. Vatra Luminoasă, grădina Azilului de Orbi (grădină plantată cu duzi, astăzi dispăruţi), str. Victor Manu şi Bd. Maior Coravu. Pe lângă construcţia locuinţelor, se prevedea construirea construcţia unui Ateneu popular, "flancat în cele două părţi de locurile rezervate pentru două viitoare construcţii cu caracter comercial."[v] Printre detalii legate de construcţiile de acum 70 ani enumerăm: "fundaţii de beton simplu, zidărie în elevaţie de cărămidă presată cu mortar de var gras şi adaos de ciment, şarpanta acoperişului din lemn de brad, învelitoarea din tablă de fier cu jgheaburi şi burlane obişnuite, tencuieli interioare cu mortar de var

gras şi adaos de ciment, tâmplărie obişnuită de brad, pardoseli în duşumele, mozaic, beton simplu, după cazuri, scara şi planşeul de la baie din beton armat, mozaicate la suprafaţa spoielii şi vopsitorii obişnuite, sobe de teracotă smălţuite, trotuare în dale de ciment [...][vi] Se proiectează două tipuri de locuinţe: tipul I (68 locuinţe) şi tipul III (24 locuinţe), iar licitaţia pentru construcţia lor a fost câştigată de firma "Agenco". La licitaţie mai participaseră şi firme precum cele ale lui Emil Prager, Societatea "Edilitatea", "Clădirea Românească", Ing. Henri Teodoru. În raportul semnat de C.T.S. se conchide că "în ceea ce priveşte arhitectura faţadelor, se observă în primul rând o evidentă neconcordanţă între stilurile clădirilor de tipul I şi III [...]. Acest inconvenient urmează a fi înlăturat prin unificarea stilurilor faţadelor grupurilor de locuinţe respective şi prin simplificarea elementelor de faţadă prevăzute în proiect, care, în special la faţadele laterale şi posterioare lasă de dorit". De asemenea, dosarul menţionează şi sfaturi pentru următoarele ridicări de cartiere, precum limitarea lăţimii străzilor pentru a mări curtea ( cu scopul de a crea grădină de zarzavat sau pomi roditori). "urmează ca cel puţin în viitor la proiectarea unor astfel de construcţii în diferite puncte ale ţării să se aibă în vedere principiile expuse mai sus."[vii] Membrii C.T.S semnalează necesitatea de a construi ulterior şi o şcoală, o biserică şi o grădiniţă. Mai mult, planul de parcelare nu a fost prezentat iniţial pentru aprobare, licitaţia a fost organizată înainte de aprobarea C.T.S, Consiliul scoţând în evidenţă numărul mic de spaţii verzi, dar şi alte greşeli de proiectare precum curţi posterioare îndreptate spre parc. Construcţia este la un pas să nu fie aprobată. Apare şi un alt obstacol, neprevăzut: betonul armat, obligatoriu pentru planşeele oricăror construcţii este procurat din ce în ce mai greu din cauza întârzierii aprobării Ministerului Înzestrării Armatei, iar preţul creşte vertiginos. Dovada că schimbarea stilului nu a însemnat neapărat şi creşterea eficacităţii, arhitecţii confruntându-se cu probleme mai puţin întâlnite până la acea dată. Cu toate acestea, proiectul de pe planurile de parcelarea păstrate în arhive se transformă în cărămizi şi beton armat. Confirmarea vine chiar de la arhitecţii ansamblului, Hanciu şi Aprihăneanu, care detaliază într-un articol din Arhitectura (1942) rezultatele muncii lor. În concluzie, etapele construcţiei între Vatra Luminoasă şi Maior Coravu reprezintă o adoptare a stilului modernist în construcţia locuinţelor sociale din Bucureşti, primul proiect de o asemenea amploare. Va fi şi ultimul, pentru că realităţile postbelice vor determina preferinţa pentru alt stil. Fie construite în stil neo-românesc sau modernist, locuinţele ieftine din Vatra Luminoasă au rămas până în zilele noastre unele dintre reperele de locuire în Bucureşti. Ca urmare a extinderii limitelor oraşului, cartierul este considerat destul de aproape de centru, iar vilele s-au transformat din locuinţe accesibile pentru funcţionari sau muncitori din industrie în vile de lux.

[i] Florea Stănculescu, "Stil românesc şi stil modern", Arhitectura, Mai 1935

[ii] Inaugurarea cartierului muncitoresc "Vatra Luminoasă", din capitală, Realitatea Ilustrată, p2. Nr

617

[iii] Luminiţa Machedon, Ernie Schoffham "Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest

1920-1940), MIT Press, 1999, p.104-112

[iv] Ministerul Lucrărilor Publice, Consiliul Tehnic Superior, fond 1354, dosar 46/1940, fila 2

[v] CTS, fila 4

[vi] CTS, fila 4

[vii] CTS, fila 8