Iisus cu o mie de braţe

Iisus cu o mie de braţe

I. Prolog

II. Balada mielului-copil

III. Cuvântul care ucide

IV. Jertfa deszidirii

V. Aici au murit eroi adevăraţi

VI. Victimă şi călău

VII. Cântec de dragoste în Piaţa Universităţii

VIII. Prohodul

IX. Învierea

X. Înălţarea

Prolog

Pe mine nu m-aţi dus laolaltă, în adâncime,Iosife şi Nicodime!

Tu care eşti bun, pământule, şi cu îndurarele acoperi pe toate, nu m-ai acoperit.

Gloanţele au curs pe umerii mei ca mierea sălbatecă.Iar între toate curată şi tămăduitoare, zăpada

s-a aşezat pe frunţile lor îngheţate;numai pe fruntea mea s-a topit.

Pe ochiul meu a rămas scrijelită lumina aceeaca o imagine care înspăimântă oglinzileşi încremeneşte argintul.

Aud în somn şi trezvie cum se încarcă puştile şi tresar.Îi strig, le fac semn să-i feresc, dar zadarnic.În mine ei mor din nou şi mereuaşa cum Isus se jertfeşte în fiecare zi de duminică

pe altar.Întâmplă-se orice, îmi voi lua carnea în dinţi.Acum ştiu! Eu am fost hărăzit să povestesc.Astfel a venit timpul să îmi cer iertare

pentru vina de a fi rămas viu.

Cuvântul care ucide

Îmi amintesc: în douăzeci şi unu decembrielumina era stranie, de început de lume,când cuvântul este chiar ceea ce este.Când cuvântul moarte înseamnă chiar moartea,cuvântul glonte ucide iar cuvântul sânge

este chiar sânge.Gura nu mai rămâne decât un petic de ceară fierbinte.Cuvintele ţâşnesc, de parcă pescarulîşi sfâşie năvodul, lăsând peştii slobozi,de parcă pescarul de oameni desface plasele sale.Cele fără trup, cele spuse, rotesc peste lume,se năpustesc către buze, spre pleoape ori piepturi,către orice poate face cu putinţă tăcerea.Coboară un clopot, o temniţă, o ureche întoarsăcare sileşte fiecare gând să se audă.Cuvântul zvâcneşte prin tâmple, şuieră în nări,explodează în inimi. Nu poţi să te aperi.Cele întrupate îngenunchează în faţa celor fără de trup.Pe oricare îl arăţi vinovat pare a fi prea puţin;de jumătate de veac apasă prea multă vină pe umerii noştri.Şi atunci îmi spun: cel mai mare ucigaş a fost cuvântul.Ce greu e să lupţi împotriva lui cu tăcerile tale.Ce greu să-l găseşti tocmai pe acela căruia să îi ceri iertare.

Victimă şi călău

Am văzut sângele vărsat pe caldarâm.Apoi am văzut

deasupra scuturilor care ne împresurausteagul lor, ridicându-se. Era roşu ca sângele.Am crezut că e felul lor de a-şi plânge morţii,dar pe uniforme nu era nici o urmă de sânge.Erau fără fisură, ca pregătiţi de paradă,nici măcar stropii rănilor noastre nu-i atingeau.Ei nu-şi plângeau, aşadar, morţii. Îi batjocoreau pe ai noştri.Fiecare rană a noastră părea un steag de al lor,fiecare mort devenea un purtător de flamură roşie,

înfiptă în inimă ori pe frunte.Cineva sădise încă din naştere sămânţa răului în sângele nostru,

şi acum triumfa, lăstărind prin piepţii deschişi.Steagul lor era roşu ca sângele nostru,ca să nu se ştie deosebi călăul de victimă.

Cântec de dragoste în Piaţa Universităţii

Oricum i-aş fi văzutchiar de mi-aş fi astupat ochii cu pumnul.Ei purtau uniforme, aşa cum copaciicând nu pot fi trestii, se îmbracă în trunchiuri.Ţinteau cu furtunurile de apă caldarâmul, dar sângele,mai puternic decât carnea cum este,

nu s-a supus.Se preschimba în aburi calzi iar vălătucii

se preschimbau în sânge.Atunci am numit Piaţa Universităţii loculunde se întâlneşte aburul cu sângeleîncât nu mai ştiam a cui rană e aceea

a omului sau a ceruluia tatălui cerului sau a fiului omului.Închipuieşte-ţi : când văd moartea prin preajmă,când fierul rugineşte, dându-şi, ca orice animal,

sângele la iveală,simt cu tine o poftă nebună să mă iubesc.Iată, îmi zic, expresia cea mai simplă a revoltei

din tot viul din mine.

Aici au murit eroi adevăraţi

Cine nu a auzit icnetul unei puşti când se încarcăţintind către chiar pieptul lui,acela nu ştie ce este tăcerea.

Când tot aerul se goleşte: degetul care apasă.Urechile îmi sunt încordate. Din urechi curge sânge.Fugim. Sunt totuna cu urma tălpilor mele.Singura şoaptă care se mai aude e strigătul,singura încredinţare că eşti încă viu.Moartea dansează printre noi. Nu se grăbeşte, alege încet.Suntem la vârsta la care o putem iubi

ca pe o femeie frumoasă.Degetele strivite se strâng precum ghearele unei păsări,

vor să se agaţe, să mai apuce ceva,un pumn de pământ ori de iarbă.

În jur nu e decât sudoare şi sânge, asfalt lunecos,nimic să te poţi agăţa.

Pe asfalt moartea vine cu un minut mai devreme.

Apoi am auzit uruitul şenilelor şi glasul pământuluirăspunzând din străfunduri.

Eram ca o apă care se despărţea în două şi careleintrau după noi până în mijlocul mării.

Cineva, pe locul acesta, a scris mai târziu:“Aici au murit eroi adevăraţi”.

Care era, însă, acel adevăr? Cine îl va rosti vreodatăşi câţi dintre noi vor avea prilejul să ascultecând nici propriul strigăt nu şi-l mai puteau auzi?Cercul se strânge şi în lăuntru nimic nu ne apără.Decât am văzut în mijlocul lui coborând

un înger cu capul în jos.Cu fiecare bătaie din aripi se înfigea mai tare în pământ,dinspre lumină cu fiecare zbatere ne trăgea spre întuneric.În ziua aceea totul a fost dus până la capăt

mai puţin mântuirea.

Învierea

Nimic nu-ţi cer acum pentru minedecât ca pasul să-mi fie cât mai uşorpe caldarâmul unde s-a aşternut

umbra sângelui lor.Nu-ţi cer decât ca lacrima mea

să fie atât de curată,încât căzând peste frunţile lor îngheţate

să se preschimbe în zăpadă.Aici, pe pământ, fiecare piatră

a devenit un altara cărui jertfă mă plec s-o ascult.Nu-ţi mai cer pentru mine decât să m-ajuţi

să nu uit.Dar te rog cu smerenie, preabunule Tată,pe morţii neamului nostru, cei mai frumoşi,

mai naşte-i o dată!

Balada mielului - copil

Floare de cais,nu înflori mai devreme,

nu lăsa albul zăpezii să te cheme.Omătul e floarea unui alt copac

pe ale cărui crengi,mugur de cais, să nu te dezlegi.Lasă vântului calea muntelui,lasă soarelui calea lapteluişi streşinilor plânsul caselor.Altfel, floare de cais, miezul tău dulce

ca lemnul de cruce,ca lustrul de ape,nu se va mai coace.Mielule-copile,nu-ţi lăsa din zilecelor ce nu ştiucă vei mai fi viu,

celor ce-au uitat că din carnea tase îmbulzesc, nevrednici, a se înfrupta.

Mielule-copile,fulgerat de rază, străpuns de glonte,

strivit sub şenile,aşează-te cu noi la răscruce

şi dă-ne nouă merinde din trupul tău dulce,când mieii plătescblestemului pământesc,când copiii morînaintea părinţilor lor.

Jertfa deszidirii

Ioanei Sălăgean (1971-1989)

Pe urmă am simţit cum zidul începesă crească din noi.

Oasele mele erau pietrele zidului meu,se lipeau cu sudoare, cu vise strivite,

cu frânturi de cuvinte.Ochii, privirile lor aplecate, îi încolţeau la poale

ca romaniţa de toamnă.Zidul nu avea decât peretele cel dinăuntru;nu te puteai căţăra pe creneluri să priveşti în afară.Obrajii celuilalt se acopereau cu fard roşiatic,

ca morţii cei veseli,nici un colţ de tencuială să nu se iveascăşi fiecare să rămână cu zidul lui cât mai singur.Uneori sufletul răzbătea printre crăpături, la lumină,

ca o sudoare pe tâmplepe care o ştergi, ruşinat şi grăbit.

M-am împotrivit, cu puterea mea omenească -am depărtat gratiile, ca luna, privind-o,

să rămână rotundă,am lovit dinăuntru în porţi, ca-ntr-o cetate ciudată

care se asediază pe sine,am scrijelit pe pereţi cuvintele interzise,căci, nerostindu-le, aş fi putut să le uit.

Dar orice se surpa, la loc se ridica,eram prinşi de vii chiar la temeliiiar viul creştea şi zidul nălţaca frica din spaime, ca unghia din carne.Pesemne că atunci abia zidul s-ar prăbuşicând unul din noi, murind, s-ar deszidi.O, şi dacă te-aş fi cunoscut, Ană fecioară,care micşorai umbrele pământului cu zâmbetul tău,ţi-aş fi pus prima ninsoare hlamidă pe umeri

şi ochiul meu diademă pe frunteca să vadă mai sus decât cele ce nu-s.Dar cum să despici omul de naşterea sa

şi de semnele ei,cum să mă aşez între tine şi moartea primită cu voie,între trupul cel tânăr şi fire, între zid şi deszidire,unde moartea ta zidul îl surpa,unde viul tău, bobul cel de grâu,durea spre a fi, murea spre-a-ncolţi,ca plânsul din spaime, ca unghia din carne

şi cuiul din palme.

Prohodul - Starea întâi

Iisuse acelaCu o mie de braţe,Prea puţine pentru o singură viaţăPrea multe pentru o singură cruce.

Omul nu se naşteNiciodată singur.El se naşte împreună cu îngerul lui,Îmbrăţişarea fără păcat şi dulce.

Odată cu primulPrea omenesc păcatFăptura se despică din naşterea sa,Îngerul se rupe, se urcă-n văzduh.

Din stricare, Doamne,Viaţa mea ridici,Primeşte jumătatea mea cea curatăSlobodă sub hlamida Sfântului Duh!

Laudă-ngropăriiCelor fără păcat,În mic mormânt s-au aşezat împreună,îngropaţi alături cu îngerul lor.

Oştile îngereştiS-au pogorât acumSă încuie în groapă nouă ca un om,Chip luminos, pe îngerii care mor.

Unde este cerulŞi unde pământul,Cele două firi ale bobului de grâuSe împreunează trupul să-l culce.

Iisuse acelaCu o mie de braţe,Prea puţine pentru o singură viaţă,Prea multe pentru o singură cruce.

Prohodul - Starea a doua

Cu adevărat,Care din noi a murit nu mai ştiu,Văd în jur pământul şi cerul, dar totuşi,Nu voi mai fi vreodată la fel de viu.

Cel care bateLa poarta cetăţii, la tâmpla ei,Acela nu-ntreabă, este cel întrebat:Cine eşti, suflete întristat, şi ce vrei?

Ca să înnoimFirile oamenilor, zdrobite,Cu moartea ne-am rănit trupurile, voind,Deci nu ne jeliţi, dar luaţi aminte!

Veniţi să cântămMoartea care merită trăităŞi deschideţi larg porţile împărăteştiAle inimii, cu sânge zidită.

Atâta paceE-n văzduhurile cu aripi moi,V-o aducem, pogorându-ne de pe lemn,Dar de n-o vreţi, ruşinaţi-vă de noi!

Maică a noastră,Oglinda chipului, nu mai plânge,De-i bine, în mâna ta, oricât vânt ar fi,Flacăra lumânării nu s-ar stinge.

Cuvine-se, dar,Mai frumos chip decât oamenii toţiSă-ţi dăm, Iisuse cu o mie de braţe,Lumii pentru care să suferi mai poţi.

Cu adevărat,Care din noi a murit nu mai ştiu,Văd în jur pământul şi cerul, dar totuşi,Nu voi mai fi vreodată la fel de viu.

Prohodul - Starea a treia

Şi iar, din veac în veac,Să le aducem lorVeşnică pomenire.

Morţii cei mai frumoşi -Ea, mireasă mereu,El, totdeauna mire.

Peste lespedea lorSă ungem cu rouă,Ca să fie uşoară.

Peste numele lorSă vorbim în şoaptă,Precum Maica fecioară.

Cei hrăniţi cu mană,Oţet şi cu fiereSă se îndepărteze.

Sub tălpile negreSă nu fie odihnăDecât să-ngenuncheze.

Răbdare de nespus,Pământule bun,Dă nouă ce ne-ai ascuns.

Morţii cei mai frumoşi -Ea, mireasă mereu,El, totdeauna mire.

De învierea lorŞi mântuirea lumiiSă dăm bună vestire.

De-aceea, veac din veac,Să le aducem lorVeşnică pomenire.

Înălţarea

Pe mine nu m-aţi dus laolaltă, în adâncime,Iosife şi Nicodime!

Am rămas fără chip, ca piatra netezită de ape. Oglinzile, cu sufletul începând, nu-mi mai sunt de folos. Cuvintele mă adulmecă, sălbăticiuni în pustie. Nesfârşitele drumuri mi se îngroaşă sub tălpi -

un păianjen netulburat le leagă de gleznecu răsuflarea lui argintie.

Trupul istovit se sprijină în sângele meu, ca într-un toiagce ţinteşte spre miezul pământului, fără înconjur.Ştiu că ţi-e dor de mine, Doamne,Iisuse cu o mie de braţe.Între noi doi, tu eşti cel mai singur.

Un pridvor e văzduhul, sprijinit pe viul din mine,Iosife şi Nicodime!

Cu cât suflarea vine mai din răsputericu atât mai sus sunt păsările şi stelele.Dar simt cum cerul s-a aplecat dintr-o margine,nesprijinit de morţii cei noi, din decembrie de ieri,

şi simt, încovoindu-se, iarbaşi vârfurile ei apropiindu-se de rădăcini, încâtnu mai ştiu, Iosife şi Nicodime,între viaţă şi moarte, cine naşte pe cine.Sângele sclipeşte ca tăişul de sabie,focul foşneşte la fel ca hârtia pe care o mistuie,încât nu mai ştiu, între moarte şi viaţă,

cine pe cine biruie.

Eu sunt ucenicul. Din tot ce-am trăitnimic nu mai el meu, nici măcar frica.

Trupul e neîncăpător pentru bătăile inimii mele.Veniţi, oameni buni, şi aşezaţi-vă împrejur:

Iată sângele meu, amestecaţi-l laolaltă cu vinul orgiilor voastre,

lăsaţi-l să curgă în colţul buzelor urma unui sărut lacom, sângele meu.

Iată dar trupul,frământaţi-l în aluatul celei mai fragede pâini,în mortarul din inima casei, în lutul ulcioarelor voastretrupul acesta al meu, o pâine atât de rotundăîncât nu vei şti din care parte s-o rupi.

Iată suflarea mea pe lama oglinzii,mângâiaţi-vă deci palmele trudite, frunţile cu roua ei.Decât umbrele, imaginile care sperie argintul

mie or să-mi rămână.Primiţi darul meu şi nu vă miraţică orbul care sunt merge prin întuneric

cu felinarul în mână.Urma tălpilor goale va rămâne la marginea apei, pe prund.Fumul hoarnelor se va amesteca în cenuşă iar ploaia

în colbul nesfârşitelor drumuri.Sufletul va muia trupul său, ca pe un colţ de pâine uscată,

mestecată îndelung.Valţurile se vor încetini. Cel prea devreme născutori mort prea devreme va afla netrăitele vieţi.Chiar sângele va curge prin inimă mai încet şi mai dulceca vinul cel vechi îngroşându-se în ulcioare de lut.Mergeţi cu bine. Cele şapte peceţi vor cădea

şi tăcere în cer se va face. O mie de ochi vor urca într-un trunchi de lumină pe hotarul dintre lumea de dinaintea uciderii lor

şi lumea de la uciderea lor încoace.“Nu părăsiţi cetatea până veţi îmbrăca putere de sus”

Iisus cel cu o mie de braţe mai zise.Dar, pentru asta, deşteaptă-te, frate ale meu, din somnul cel de moarte,

căci e somn fără vise.