32. Emil Botta, Marea1. Cuvinte din câmpul semantic al naturii: frunzele, pădurea, vântul.2. În structura nu-mi da, cratima este folosită pentru a marca, la nivel fonetic, absenţa vocalei î şi pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte ( adverbul negativ nu şi forma conjunctă a pronumelui personal mi ).3. Vara mergem la munte sau la mare. Copilul este mare.4. Teme: natura, viaţa; motive literare: frunzele, pădurea, valurile, marea, talazurile.5. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: (digul pieptului) meu, nu-mi da, nu vreau ş.a.6. Acumularea negaţiilor în a doua parte a poeziei (repetiţia verbului însoţit de negaţie: nu-mi da..., nu vreau; reluarea termenului nici cu valoare morfologică de conjuncţie coordonatoare şi de adverb) exprimă devoţiunea eului liric în faţa atotputernicei naturi, refuzul oricărui privilegiu, fapt determinat de gratitudinea fără obiect, de pierderea de sine pe tărâmul clocotitor al vieţii.7. Poetul foloseşte metafora-simbol marea pădurii pentru a sugera vitalitatea, foşnetul, vibraţia, forţa creatoare/regeneratoare a naturii şi a vieţii în ansamblul ei. Poezia are aspect de imn, de odă închinată măreţiei naturii, dar şi tinereţii eterne (Tu Dimineaţă, Zeiţă). Pădurea şi marea sunt sanctuare vii, reprezentări simbolice ale fertilităţii şi feminităţii.8. Primele cinci versuri ale poeziei creează o imagine alegorică a deşteptării simţurilor, a declanşării elanului vitalist - idee subliniată prin reluarea adverbului abia (abia se trezeau, abia începea). Poetul valorifică metaforele personificatoare (se trezeau, adormire), nuanţând semnificaţiile printr-o suprapunere de motive şi simboluri literare: din sfera vegetală - pădurea, frunzele; din sfera acvatică — marea, valurile, talazurile. Tumultul vieţii este redat cu ajutorul epitetului antepus (clocotitoare valuri) şi al substantivului talazuri, ceea ce presupune frământarea, frenezia, efectele năvalnice ale tinereţii. Astfel, fiinţa umană simte anularea oricărei protecţii în faţa necunoscutului: valuri ale pădurii/loveau digul pieptului meu/talazuri creşteau. Verbele la imperfect creează impresia nedeterminării temporale, proiectând experienţa eului liric într-un timp interior, subiectiv.9. Titlul este o metaforă cu valoare de simbol. Asociată în text cu termeni precum pădurea, viaţa, ideea poetică din titlu subliniază vitalismul, trăirea intensă a sentimentului de împlinire în mijlocul naturii, surprinsă în manifestările ei esenţiale: clocotul pădurii, asemănător cu sunetul talazurilor: „De mine să uit, / Să mă pierd, / pe clocotitoarea, marea pădurii.”