VÂNZAREA LUCRULUI ALTUIA ÎN REGLEMENTAREA ART. 1683 – Sinteză articol

Art. 17 (1) din NCC prevede expres: „nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși”

doar în cazul în care bunul vândut este unul cert (sau unul asimilat, cum este cazul vânzării în bloc – art. 1679 NCC)

numai dacă părţile nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat ulterior de vânzător şi transmis cumpărătorului, caz în care este vorba despre vânzarea unui bun viitor pe deplin valabilă (art. 1658 NCC).

nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare

Vânzarea lucrului altuia sub regimul C. civ. de la 1864

Teza nulităţii absolute pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului

Teza nulităţii relative pentru eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului sau asupra calităţilor substanţiale ale lucrului vândut

Teza rezolubilităţii vânzării lucrului altuia

lipsa dreptului vânzătorului asupra lucrului vândut la data încheierii contractului echivala cu situaţia când lucrul era pierit în întregime la această dată, => trebuia să se conchidă că „vinderea este nulă” (art. 1311 C.civ. de la 1864) şi în cazul vânzării lucrului altuia

dispoziţiile art. 1095 alin. (1) C. civ. de la 1864, care preciza că plata, în general (inclusiv transferul proprietăţii), „ca să fie valabilă, trebuie să fie făcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”

Avantajul admisibilităţii acţiunii în anulare în cazul vânzării lucrului altuia în raport cu garanţia vânzătorului pentru evicţiune era că putea fi cerută de cumpărător înainte de a fi suferit vreo evicţiune, aşadar în stadiul în care tulburarea specifică evicţiunii era doar un risc potenţial, garanţia nefiind încă funcţională.

Buna-credinţă a cumpărătorului putea duce la paralizarea (respingerea) acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar din raţiuni de apărare a securităţii dinamice a circuitului civil, dar şi atunci ea nu funcţiona singură şi autonom, ca un element de sine stătător, ci doar ca unul component al unor situații sau instituții mai complexe

a) când bunul era mobil, cumpărătorul de bună-credinţă păstra bunul dacă adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de el în favoarea unui terț (de pildă, cu titlu de locațiune, depozit sau comodat), iar acesta îl vinde abuziv (fără a avea dreptul să o facă) unei alte persoane (art. 1909 C.civ. de la 1864);

b) când erau întrunite condiţiile erorii comune şi invincibile, cumpărătorul de bună-credinţă de la proprietarul aparent (mai ales moştenitor aparent) păstrează bunul, devenind proprietar în temeiul principiului error communis facit ius, nu al contractului de vânzare încheiat cu vânzătorul-neproprietar;

c) în cazul uzucapiunii de scurtă durată (10-20 de ani), când cel care a dobândit un imobil cu bună-credinţă şi cu justă cauză îl stăpânea pe durata termenului prevăzut de lege (art. 1895 şi urm. C.civ. de la 1864);

d) în cazul imobilelor supuse regimului de publicitate al cărţilor funciare, acţiunea în rectificare a adevăratului proprietar, fără de care nu se putea exercita acţiunea în inopozabilitate şi revendicare a unui imobil supus unui asemenea regim, era imprescriptibilă faţă de cumpărătorul de rea-credinţă (care a cunoscut sau trebuia să cunoască situaţia juridică reală a bunului), dar care în cazul cumpărătorului de bună-credinţă se prescria în 3 ani de la data înscrierii dreptului dobândit de la proprietarul aparent (neproprietar) înscris în cartea funciară (art. 38 din Legea nr. 7/1996 privitoare la cadastru şi publicitatea imobiliară

Vânzarea lucrului altuia în NCC

Temei legal

art. 1230 NCC, text de aplicație general - „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”.

art. 1683 (1) NCC- „dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul

este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”,

-alin. 4 „în cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese”

Premisa de la care pornește art. 1683 <-> „vânzarea lucrului altuia este întotdeauna valabilă”

Distincțiile necesare între diferitele feluri în care părțile au conceput vânzarea

A. Părțile au conceput vânzarea ca un act obligațional

părțile încheie contractul știind că dreptul care formează obiectul obligației principale a vânzătorului se află la acel moment în patrimoniul unei terțe persoane, vânzătorul asumându-și ferm, în mod conștient, să îl dobândească ulterior și să îl transmită cumpărătorului

vânzarea este una comutativă, fiind concepută de părți ca un act creator de obligații

in situatia in care dreptul nu este dobândit de vânzător pentru a-l transmite cumpărătorului, în discuție nu este validitatea contractului, ci neexecutarea acestuia

nu avem de a face cu o vânzare a lucrului altuia, căci ori de câte ori, în intenția (proiecția) părților, proprietatea nu este transmisă la momentul acordului de voințe, în sistemele de drept în care vânzarea este translativă de proprietate, așa cum este și cazul dreptului nostru, vânzarea nu este a lucrului altuia, ci a unui bun viitor, care urmează să fie dobândit ulterior de vânzător și abia apoi transmis cumpărătorului (art. 1658 NCC)

vânzătorul nu poate fi ținut să răspundă în caz de neexecutare decât pentru prejudiciul care, pe de o parte, „este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare” a obligațiilor asumate (art. 1530 NCC), iar pe de altă parte previzibil la data încheierii contractului (art. 1533 NCC), iar nu și pentru un prejudiciu imprevizibil, cum este cel constând în diferența de

valoare în plus acumulată de lucrul vândut de la data încheierii contractului și până la data evicțiunii, indiferent de cauza care a determinat acea diferență [art. 1701 (3) NCC]

B. Părțile au conceput vânzarea ca fiind ori sub condiție suspensivă ori ca aleatorie

părțile contractează fără a fi sigure de existența dreptului în patrimoniul vânzătorului sau de faptul dacă acesta îl va dobândi sau nu în viitor, contractul nu mai poate fi unul comutativ pur și simplu=>

fie comutativ sub condiție suspensivă existența dreptului în patrimoniul vânzătorului sau dobândirea lui viitoare de către acesta depind de un eveniment viitor și nesigur

fie aleatoriu, când părțile încheie contractul mizând în fiecare pe șansa de a ieși în câștig, dar și pe riscul de a pierde, în funcție de un anumit eveniment viitor

regulile prevăzute la art. 1683 NCC referitor la vânzarea lucrului altuia nu sunt aplicabile

C. Părțile au conceput vânzarea ca fiind translativă de proprietate

părțile contractează în credința că dreptul în discuție aparține vânzătorului și că se transmite de la acesta la cumpărător în momentul acordului de voințe (vânzare comutativă pură și simplă), dar ulterior se dovedește că, în realitate, vânzătorul nu deținea acel drept (sau că l-a pierdut cu efecte retroactive)

în discuție este nevaliditatea contractului, iar nu neexecutarea, care presupune cu necesitate încheierea valabilă

dacă vânzătorul contractează cu rea-credință => vânzarea anulabilă la cererea cumpărătorului fie pe temeiul dolului (dacă vânzătorul sau un terț, cu știința vânzătorului, îl induc în eroare pe cumpărător prin manopere dolosive) (art. 1214 și 1215 NCC), fie pe temeiul erorii

esențiale (spontane, neprovocate) din partea cumpărătorului (art. 1207 NCC)

=> o asemenea vânzare este anulabilă și pentru lipsa obiectului obligației vânzătorului și lipsa cauzei din partea cumpărătorului

a se lua în analiză și art. 1669 fraza I NCC - „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect”, situația fiind identică cu cea în care se dovedește că vânzătorul nu era și nu poate deveni titular al dreptului care a format obiectul vânzării

1°. Cumpărătorul este evins de adevăratul proprietar

Cumparatorul va avea un drept de alegere

a invoca fie anularea vânzării pentru lipsa cauzei - chestiune care ține de încheierea valabilă a contractului,

fie de a solicita rezoluțiunea vânzării pentru evicțiune și repararea prejudiciului suferit pe temeiul dispozițiilor art. 1700-1702 NCC, chestiune care ține de executarea contractului

cumpărătorul ar putea invoca și rezoluțiunea pe temeiul dispozițiilor art. 1683 (1) și (4) NCC, dar, practic, având în vedere faptul că, dacă în privința daunelor-interese, în temeiul dispozițiilor alin. (6) al aceluiași text de lege, acestea pot fi stabilite la nivelul celor acordate cumpărătorului de art. 1702 NCC în caz de evicțiune totală, nu va avea interes, în cazul vânzării lucrului altuia, conform dispozițiilor art. 1683 (4) NCC, cumpărătorul nu are dreptul decât doar la „restituirea prețului”, mecanismul datoriilor de valoare fiind omis

2°. Cumpărătorul nu este încă evins de adevăratul proprietar

condițiile evicțiunii nu mai sunt întrunite

cumpărătorul are la dispoziție:

acțiunea în anulare a vânzării pentru lipsa cauzei obligației

acțiunea pentru rezoluțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1683 (1) și (4) NCC=> cumpărătorul va avea dreptul și la restituirea prețului și la daune-interese, în privința cuantumului cărora art. 1683 (6) NCC face trimitere la dispozițiile art. 1702 NCC referitoare la evicțiune