8/16/2019 Valori Stilistice Moduri.timpuri.persoane.vb

1/2

Valori stilistice/expresive ale timpurilor şi ale modurilor verbale

TIMPURILE

•  prezentul- actualizează  o concepţie, o impresie, o imagine: „Eu  nu strivesc  corola de minuni a

lumii/ şi nu ucid  /cu mintea tainele, ce le- ntâlnesc /în calea mea...” (Lucian Blaga)

- susţine adevăruri general valabile ( prezentul etern): „Vreme, trece,vreme vine.” (Mihai

Eminescu – Glossă)- timpul narării ( prezentul narativ) – anulează diferenţa dintre timpul evenimentelor şi

timpul naraţiunii: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e

răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi...” (Liviu Rebreanu – Ion)

•  trecutul – cu cele 4 forme: 

  imperfectul

- timpul nedeterminării; sugerează  anularea barierelor temporale dintre cele trei

perspective (trecut, prezent, viitor): „Şi omul cel dintâi, pribeagul,  nu ş tia  să  plângă.”

(Lucian Blaga – Lacrimile)

- timpul perspectivei onirice: „ Pă rea că printre nouri s-a fost deschis o poartă...” (Mihai

Eminescu – Melancolie) („s-a fost deschis” – mai mult ca perfectul perifrastic; sinonim:

se deschisese)

- timpul narativităţii: „ Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate

şi bă nuiam...” (Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

   perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul  – forme de ilustrare a unor

fapte definitiv încheiate, de o anterioritate ireversibilă:

   perfectul simplu- dă  senzaţia unui moment trecut apropiat de momentul vorbirii şi, în general,

exprimă acţiuni/stări de scurtă durată: „Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi /c-un

glas, ce răsuna/de printre frunze ca un clopoţel de-argint.” (Lucian Blaga – Eva)

(„răsuna” – imperfect );- apare frecvent în basme pentru redarea succesiunii evenimentelor: „ Merse ce merse,

până ce ajunse...”

   perfectul compus- timpul actelor decisive, ireversibile: „- Da ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors

 înapoi...” (Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb)

- apare ca timp narativ: „ A fost odată ca-n poveşti...” (Mihai Eminescu – Luceaf ărul)

   mai mult ca perfectul

- timpul acţiunilor situate într-un trecut îndepărtat;

- ilustrează  „fundalul” temporal al unor evenimente desf ăşurate (cu mult) înaintea

altora: „Moromete şi Nilă  se  opriseră în fundul grădinii Vaietul cimitirului răzbăteaacum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ.”

(Marin Preda – Moromeţii) („răzbătea”, „se părea” – imperfect; „ies” – prezent)

•  viitorul - timpul anticipării, al proiectării acţiunilor/stărilor într-o perspectivă posibilă: „Nu-ţi voi

l ă sa  drept bunuri, după  moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte.” (Tudor Arghezi –

Testament)

8/16/2019 Valori Stilistice Moduri.timpuri.persoane.vb

2/2

 

MODURILE   indicativul – arată certitudinea realizării în prezent/trecut/viitor: „Iute s-a mai prăpădit...

Se vede c-aşa i-a fost scris.” (Liviu Rebreanu – Ion) 

  conjunctivul – sugerează ceva posibil, o intenţie: „Parc-ascult şi parc-aştept/Ea din trestii

să răsară / Şi să-mi cadă lin pe piept”. (MihaiEminescu – Dorinţa)   condiţional-optativul – exprimă  o condiţie, o dorinţă: „Din chaos, Doamne,-am

apărut/ Şi m-aş întoarce-n chaos...” (Mihai Eminescu – Luceaf ărul)  imperativul  – subliniază  o „voce” autoritară, o necesitate, o rugăminte, un îndemn:

„Urcă-te până spre vârf, nu-ţi fie frică...” (Marin Preda – Moromeţii)  infinitivul – numeşte/defineşte acţiunea/starea: „A mirosi o floare este/un fapt de mare

ruşine...” (Nichita Stănescu – A mirosi o floare)

  gerunziul  – ilustrează  continuitatea, permanenţa: „Clipele erau mari ca nişte lacuri/de

câmpie,/ şi noi nu mai conteneam traversându-le.” (Nichita Stănescu – Cu o uşoară nostalgie)

 

participiul – defineşte actele încheiate sau însuşirea lor (dacă se adjectivizează): „Luat

de-a oraşului sfadă,/Uitasem că noaptea venea.” (George Bacovia – Scântei galbene)

 

supinul – indică destinaţia acţiunii, scopul: „Nu era om de înţeles, cum era să mi-l iaude pe cap?” (Camil Petrescu – Patul lui Procust)

..........................................................................................................................................................

Valorile stilistice ale pluralului persoanei I (în contexte în care vorbeştepersoana I singular)

 

pluralul autorului: „... nu ne-am îngăduit  să  degradăm noţiunile pentru a da celorgrăbiţi iluzia că înţeleg.” (George Călinescu – Pagini de estetică)

 

pluralul autorităţii: „Cu mila lui Dumnezeu, noi Ştefan-Voievod Domnul ŢăriiMoldovei facem cunoscut tuturor...” (Mihail Sadoveanu – Fraţii Jderi)

 

pluralul solidarităţii, al dublei implicări: „Atitudinea fatalistă  a poporului român ne

situează în Orient; ne diferenţiază  în orice caz de Apus.” (Eugen Lovinescu – Există oliteratură română?, revista „Sburătorul literar”)  pluralul modestiei: „- Ce vrei tu?/- Noi? Bună pace!” (Mihai Eminescu – Scrisoarea

III)