Vai, s- a mai adăugat ceva îngrozitor pe lista mea de

păcate! Ieri- seară stăteam culcată în pat și- l așteptam pe

tata să vină să se roage cu mine și apoi să- mi spună noapte

bună, când mama a intrat în cameră, s- a așezat pe patul

meu și a întrebat pe un ton foarte sfios: „Anne, tati încă

nu poate să vină. N- am putea să ne rugăm împreună?“

„Nu, Mansa“, am răspuns.

Mama s- a ridicat, a rămas un răstimp în picioare lângă

patul meu, apoi s- a îndreptat încet spre ușă. Brusc s- aîntors și, cu faţa schimonosită, a spus: „Nu vreau să mă

supăr pe tine. Dragoste cu de- a sila nu se poate!“ Când a

ieșit pe ușă, pe obraz i se prelingeau câteva lacrimi.

Am rămas în pat nemișcată și mi- am dat seama imediat

că fusese odios din partea mea că o respinsesem cu

atâta brutalitate. Dar mai știam și că nu puteam să răspund

altfel. Nu puteam să fiu ipocrită și să mă rog cu ea

împotriva voinţei mele. Pur și simplu era imposibil. Mi- a

fost milă de mama, foarte milă. Pentru prima dată în

viaţa mea am văzut că atitudinea mea rece n- o lasă indiferentă.

I- am citit îngrijorarea pe chip în clipa în care a

spus că dragoste cu de- a sila nu se poate. Este crud să

spui adevărul, și totuși adevărul este că ea însăși m- a respins,

că ea însăși, prin observaţiile ei lipsite de tact, prin

glumele ei nesărate pe seama unor lucruri care mie nu

mi se par deloc amuzante, m- a făcut să devin insensibilăla orice fel de iubire din partea ei. Așa cum se strânge

totul în mine de fiecare dată când ea îmi aruncă vorbe

grele, tot așa i s- a strâns și ei inima când și- a dat seama

că dragostea dintre noi dispăruse cu adevărat.